LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I [309255]
[anonimizat] A [anonimizat] I
COMPORTAMENTUL PERTURBATOR AL PREȘCOLARULUI
COORDONATOR:
Conf. univ. dr. Simona Eftimie
CANDIDAT:
PǍUN (IONESCU) LAURENȚIA NICOLETA
PLOIEȘTI 2019
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I Profilul psihologic al preșcolarului
1.1. Caracteristici generale ale preșcolarului
1.2.Dezvoltarea fizică și însușirea deprinderilor
1.3. Dezvoltarea psihică
1.4. Dezvoltarea afectivității
1.5. Dezvoltarea proceselor cognitive la vârsta preșcolară
1.6. Specificul activității la vârsta preșcolară
1.7. Dezvoltarea personalității
CAPITOUL II Socializarea individului
2.1. Definirea conceptului de socializare
2.2. Caracteristicile socializării
2.3. Tipuri de socializare
2.3.1. Socializarea primară
2.3.2. Socializarea secundară
2.4 Agenți de socializare
2.5.Educație și socializare
CAPITOLUL III
3.1. [anonimizat]
3.2. Cauzele comportamentului perturbator;
3.3. Formele de manifestare a comportamentului perturbator
3.4. Modalități de intervenție
CAPITOLUL IV Microcercetare
4.1. Scopul cercetării
4.2. Obiectivele cercetării
4.3. Ipotezele cercetării
4.4. Metodologia cercetării
4.5. Descrierea eșantionului de lucru
4.6. Desfășurarea cercetării
4.7. Analiza și prelucrarea datelor
Concluzii
Propuneri
Bibliografie
Anexe
INTRODUCERE
„Copiii nu sunt singurii care cresc.
Și părinții cresc. [anonimizat], [anonimizat].
Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele.
Tot ce pot face este ca eu să mă întind spre ele.”
[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], oferă modele comportamentale.
[anonimizat], [anonimizat], factorii de mediu familial reprezentând determinanții personalității și comportamentului copilului.
[anonimizat].
Imaginea mediului social din familie este extinsă de către copil mai departe în mediul social în care copilul va pătrunde odată cu intrarea în colectivitate. [anonimizat].
La vârsta preșcolarității copilul experimentează încrederea precum și neîncrederea față de lumea înconjurătoare. [anonimizat] o [anonimizat] a caracterului copilului.
Este cunoscut faptul că una dintre nevoile fundamentale ale omului o reprezintă nevoia de atașament iar răspunsurile părinților la aceste nevoi vor determina un atașament sigur, pe când lipsa acestor răspunsuri nu va face altceva decât să determine copilului un atașament nesigur.
Datorită procesului de identificare al copilului prin adoptarea caracteristicilor, convingerilor, atitudinilor și comportamentelor, părintele constituie un model pentru comportamentul copilului precum și pentru formarea trăsăturilor de caracter și personalitate.
Identificarea acestora constituie o consecință a observării precum și a imitării modelelor familiale, prin acțiunile pozitive ale părinților care servesc ca modele pentru copil.
Achiziția aptitudinilor sociale este influențată de către părinți prin modul de relaționare în interiorul familiei, prin climatul afectiv precum și cel socio-cultural. Modul în care părinții participă la viața socială, modul în care se implică, comunică sau își asumă diverse roluri și funcții în cadrul societății, facilitează integrarea social a copilului.
Dacă părinții oferă copilului un mediu în care acesta să se simtă acceptat, în care să primească afecțiune și înțelegere vor încuraja disponibilitatea micuțului să se implice la rândul său în viața socială devenind încetul cu încetul capabil să facă față provocărilor vieții.
Comportamentul prosocial al copilului este determinat în mod radical de stilul parental adoptat în familie.
Condițiile socio-familiare, probleme precum agresiunea psihologică a părinților asupra copiilor sunt cele care conduc la răspunsuri de neadaptare a copiilor la viața social precum și evoluția acestora pe o traiectorie deviantă.
Lucrarea de față a încercat să demonstreze că dintre toate cauzele generatoare de comportamente perturbatoare la copii, poate cea mai „gravă” este transferul de afectivitate, iar în cadrul acesteia adoptarea de către părinți a unui stil educațional inadecvat. S-a dorit să se demonstreze că dacă părintele adoptă un stil educativ manifestat fie prin impunerea unor reguli extrem de stricte chiar traumatizante, fie prin adoptarea unui stil prea permisiv sau a unuia total indiferent – acesta va avea efecte asupra copilului și va determina o serie de comportamente care uneori pot degenera în indezirabile.
Lucrarea este structurată pe patru capitole. Capitolul I tratează profilul psihologic al preșcolarului, capitolul II tratează elementele de socializare a individului, capitolul III tratează comportamentul perturbator al copilului cu cauze, forme de manifestare și intervenție. Capitolul IV prezintă o micro-cercetare pe care autorul acestei lucrări a efectuat-o cu o grupă de prescolari în care mai mulți copii prezentau un comportament perturbator. Observațiile făcute precum și informațiile culese au determinat autorul acestei lucrări să dorească să studieze comportamentului perturbator al copiilor atunci cȃnd cauza manifestării acestuia este transferul afectiv, mai exact pe aspectul legat de stilul parental.
Și ne întrebăm acum: „ A educa este o tehnică sau o artă?”
CAPITOLUL I
PROFILUL PSIHOLOGIC AL PREȘCOLARULUI
Preșcolarul-caracterizare generală
Perioada preșcolarității este acea perioadă din viața copilului cuprinsă între trei ani și șase ani, interval de timp în care organismul copilului înregistrează cele mai mari transformări în plan fizic dar și psihic.
Principalii factori care contribuie la această dezvoltare sunt desigur factorii care țin în primul rând de mediul familial în care crește copilul. Evoluția copilului este influențată însă în mare parte de mediul școlar respectiv de grădiniță, evidente fiind progresele înregistrate în la această vârstă de către un copilul care frecventează grădinița față de unul care crește doar în mediul familial, oricare ar fi acesta. Progresele înregistrate de copilul integrat în grădinița sunt evidente aproape de la o lună la alta, colectivitatea având o contribuție decisivă în ceea ce privește modelarea personalității copilului, dezvoltarea capacităților sale de comunicare și de cunoaștere în general realizându-se cu o mai mare rapiditate.
Tot colectivitatea este cea care are o contribuție semnificativă în ceea ce reprezintă comportamentul copilului, acesta fiind modelat mult mai rapid decât în cazul copilului crescut doar în mediul familial, deoarece în grădiniță copilul se vede obligat să acționeze după anumite reguli respectând un anumit program care dacă la început îi poate crea anumite nemulțumiri, încetul cu încetul învață să-l respecte mai ales dacă acesta este stabilit și adus la cunoștința copilului dinainte.
Colectivitatea oferă copilului posibilitatea realizării unor lucruri prin metoda imitării, dezvoltând încrederea în sine că unele lucruri pe care nu știa sau nu putea să le facă până la intrarea în grădiniță acum au devenit realizabile chiar cu ușurință.
In mediul familial copilul respectă anumite reguli impuse de respectivul mediu, mai mult sau mai puțin deoarece, el constituie centrul universului unei familii și nu i se impune respectarea acestora în mod impetuos. In colectivitate însă copilul se supune văzându-se obligat să respecte anumite reguli pe care în familie le-ar fi respectat într-o mai mare sau mai mică măsură sau nu le-ar fi respectat deloc.
Un alt aspect ce trebuie semnalat este faptul că preșcolarul își petrece un timp însemnat în grădiniță înconjurat de copii de vârsta lui determinându-l pe acesta să se detașeze din ce în ce mai mult de adulții din familie și de mediul de acasă fapt ce are ca efect imprimarea unei oarecare independențe.
Este cunoscut faptul că la această vârstă principala preocupare și activitate a copilului este jocul sub diferite forme. Copilul se joacă acasă singur sau cu frații săi în cazul în care aceștia există, neexistând reguli stricte în desfășurarea acestuia. Acasă copilul poate renunța la joc dacă ceva nu-i convine, toate obiectele destinate jocului aparținându-i mai mult sau mai puțin. In colectivitate însă jocul capătă alte nuanțe, implică mai multe persoane și în felul acesta imune anumite restricții copilul fiind nevoit să împartă anumite obiecte destinate jocului cu alți copii deveniți de acum colegii săi.
Toate aceste elemente noi apărute în viața copilului și care impun integrarea și adaptarea sa în colectivitate pot crea un impact asupra micuțului datorită faptului că el se poate adapta la acestea într-o mai mare sau mai mică măsură. Se disting astfel mai multe tipuri de adaptabilitate. Astfel copilul poate prezenta o:
Adaptarea bună caracterizată prin faptul că preșcolarul stabilește relații rapide atât cu colectivul de copii cât și cu educatoarea. Acest tip de adaptare se caracterizează și prin faptul că preșcolarul se desparte de persoana care l-a însoțit până la grădiniță fără probleme manifestând chiar entuziasm și nerăbdare să se întâlnească din nou cu ceilalți copii;
Adaptarea mai dificilă și mai greoaie a copilului caracterizată prin refuzul copilului de a se despărți de persoana ce l-a însoțit până la grădiniță, sau/și prin refuzul copilului de a comunica cu colegii și educatoarea. Acest fenomen are loc mai ales în rândul copiilor mai mici respectiv cei din grupa mică unde este necesară o perioadă mai îndelungată până se realizează adaptarea care se poate întinde pe la 2-3 luni.
Neadaptarea preșcolarului ce este caracterizată de faptul că acesta refuză orice contact sau comunicare colegii sau cu educatoarea, refuzând să se despartă de persoana care l-a însoțit până la grădiniță. Comportamentul preșcolarului poate deveni chiar agresiv manifestat printr-un refuz total,a oricărei interacțiuni, copilul țipând sau lovind persoana însoțitoare sau chiar pe cei ce se află la acel moment în apropierea sa. Dacă după câteva încercări nu se reușește să se realizeze o adaptare a copilului atunci este necesară abandonarea pentru moment a integrării copilului în colectivitate și eventual apelarea la un specialist care să reglementeze astfel de manifestări.
Un alt tip de adaptabilitate se întâlnește la copiii mai mari, aceștia manifestând două tipuri distincte de conduită, una fiind cea din familie și cu totul alta cea din colectivitate. Astfel acasă copilul poate fi liniștit, destins dispus să comunice sau să execute anumite activități, iar odată ajuns la grădiniță să refuze vehement să se supună unor reguli devenind nervos sau reticent chiar răsfățat. Fenomenul poate fi manifestat și invers, la grădiniță să fie cuminte, vesel și comunicativ iar ajuns acasă să se comporte exact invers.
Aceste manifestări sunt de cele mai multe ori datorate existenței unor diferențe majore între cele două medii respectiv familia și grădinița și pot fi determinate de alți factori cum ar fi afectivitatea.
1.2.Dezvoltarea fizică a preșcolarului și însușirea principalelor deprinderi
Incepând cu vârsta de 3 ani și până aproape de vârsta de 7 ani copilul înregistrază o dezvoltare mai accelerată evidentă atât în plan fizic cât și în plan psihic. În jurul vârstei de 6 ani, copilul înregistrează o creștere în înălțime semnificativă talia medie la această vârstă ajungând la 116-118 cm. Greutatea copilului la această vârstă aproape că se dublează față de cea înregistrată la vârsta de trei ani de exemplu, și ajunge aproape de 25-27 de kg.
Musculatura se tonifică și crește în volum iar scheletul se osifică continuu fenomen ce se manifestă și asupra oaselor mici ale mâinii, permițând astfel o coordonare mai bună a activității degetelor și a întregii mâini.
Dimensiunile corpului și sistemului osteo-muscular dobândit la această vârstă, vor permite copilului efectuarea cu mai mare siguranță a unor mișcări precum: mersul, fuga sau săriturile-mișcări ce necesită coordonarea concomitentă atât a sistemului osos cât și a mai multor mușchi.
Sistemul nervos central al copilului atinge în intervalul de vârstă 3-6 ani dimensiuni apropiate de cele ale adultului, circumvoluțiunile scoarței cerebrale fiind la vârsta de 6 ani aproape definitivate, substanța albă distingându-se de cea cenușie, iar rolul coordonator al scoarței cerebrale asupra mișcărilor conferă posibilitatea autocontrolului asupra acestora.
Deoarece scoarța cerebrală nu domină complet impulsurile subcorticale aceasta va conduce la o epuizare rapidă a celulelor nervoase fenomen ce poate fi remarcat cu ușurință în comportamentul copilului, acesta acționând direct sub impulsul impresiilor sau al emoțiilor o mare parte din energia copilului fiind consumată prin mișcări inutile.
Odată cu apropierea vârstei de 6 ani, formele de inhibiție condiționată, sunt consolidate conferind copilului posibilități de disciplinizare sau supunere și respect față de anumite reguli și persoane, disciplină ce-i va fi necesară atunci când va intra la școală.
Alimentația
Incepând cu vârsta de 3 ani au loc schimbări majore și în ceea ce privește alimentația copilului în sensul că aceasta se diversifică. Prin adoptarea unor ritualuri legate de numărul și importanța meselor zilnice sau de consistența acestora, comportamentul alimentar se culturalizează și el. Această culturalizare se realizează printr-o perfecționare a alimentației în sensul că are loc nu numai o diversificare a acesteia, ci și a modului în care copilul servește masa. Acesta începe ă manifeste respect fața de acțiunea de servire a mesei, luând loc la amsă și începând să utilizeze tacâmurile, paharele și celelalte ustensile (solnița, servețelele, etc.) Nu numai modul în care se servește masa devine interesant pentru copil ci și discuțiile legate de alimentație ce au loc cultivând totodată obiceiul de a cere și mulțumi pentru că a fost servit.
La vârsta de 3 ani copilul poate să folosească furculița pentru a mânca alimente doar dacă acestea au fost tăiate în prealabil în bucăți potrivite pentru a fi ingerate. Incepând cu vărsta de 5 ani copilul poate să-și însușească anumite conduite de utilizare adecvată a tacâmului a paharului sau cănii etc., mai mult decât atât, copilul poate uneori cere să aibă propriile sale tacâmuri, căni, cești sau pahare pe care cere să le folosească de fiecare dată când servește masa.
Alimentatia copilului devine complexă în jurul vârstei de 4 ani iar preferințele alimentare devin selective. Apar însă și reacții nevrotice la această vârstă, manifestate prin diverse obsesii legate de unele alimente, prin preferințe excesive față de unele sau refuz total față de altele asociate totodată cu o diminuare a poftei de mâncare.
Igiena corporală și îmbrăcarea
In perioada aceasta, copilul învață să-și spele mâinile înainte de masă sau după ce a folosit toaleta. Si alte părți ale corpului precum fața, urechile gâtul, picioarele vor fi spălate mai des și vor fi folosite diverse creme sau loțiuni. Copilul poate fi chiar încântat să-și spele zilnic dinții, să folosească oglinda, pieptenele sau peria de păr, șervețelele umede,hârtia igienică, etc.. Deprinderile acestea vor ajuta copilul la formarea imaginii de sine. Copiii asociază igiena corporală cu jocul din acest motiv la această vârstă unii dintre ei ajung să-și sp[ele în mod excesiv anumite părți ale corpului pe când alții pot manifesta o aversiune totală față de apă. Există și copii care la această vârstă sunt indiferenți la murdărie.
Si în ceea ce privește îmbrăcarea copilul înregistrează progrese evidente la această vârstă. Este cunoscut faptul că până la 3 ani copilul este dependent în totalitate de adult în ceea ce privește toaleta și îmbrăcarea. Odată ajuns la vârsta de 6 ani copilul înregistrează deprinderi semnificative în ceea ce privește îmbrăcarea astfel copilul devenind aproape independent în ceea ce privește îmbrăcarea și dezbrăcarea. Desigur că îmbrăcarea sau dezbrăcarea propriu-zisă necesită oarecare deprinderi, dar în jurul vârstei de 4-5 ani se apare o culturalizare în ceea ce privește ținuta vestimentară. La această vârstă cei mai mulți dintre copii au preferințe pentru anumite ținute, fiind chiar capabili să-și aleagă ținuta în funcție de anotimp, de starea vremii, de noapte sau de zi.
1.3. Dezvoltarea psihică
In ceea ce privește dezvoltarea psihică este de remarcat faptul că în perioada cuprinsă între 3 și 6 ani, atitudinea preșcolarului față de unele sarcini atribuite poate fi diferită în funcție de intervalul de vârstă.
Această perioadă fi împărțită în trei etape: perioada preșcolarității mici respectiv perioada cuprinsă în intervalul de vârstă 3-4 ani (în ultimii ani sunt acceptați la grădiniță și copiii mai mici de trei ani); perioada cuprinsă între 4 și 5 ani, numită perioada mijlocie, și perioada 5-6 ani numită perioada preșcolară mare. De remarcat este faptul că fiecare dintre aceste perioade are anumite particularități și caracteristici:
Perioada preșcolară mică – are ca element caracteristic acțiunea expansivă a copilului față de mediul înconjurător. Dorința de explorare precum și curiozitatea sunt foarte mari la această vârstă. La această vârstă copilul poate întâmpina probleme de adaptare deoarece copilul este pentru prima oară nevoit să fie despărțit de membrii familiei și mai ales de mamă pentru câteva ore și să rămână în locuri pe care nu le cunoaște. O altă problemă cu care se confruntă copilul în această perioadă a vieții lui este comunicarea deoarece copilul nu știe să se exprime concret și clar neînțelegând în totalitate ceea ce i se spune. In în această perioadă au loc transformări legate de comportamentul organismului față de necesitățile fiziologice ale organismului. Copilul învață să-și reprime unele dintre aceste necesități până se creează cadrul favorabil (pauză, încheierea unui joc, etc.).
In ceea ce privește atitudinea preșcolarului mic în fața unei sarcini date (recompensate de către adult), este de menționat faptul că preșcolarul mic, va începe să îndeplinească sarcina ce i s-a dat însă se va plictisi relativ repede, va întrerupe activitatea și va solicita recompensa. Chiar dacă i se explică că nu poate fi recompensat deoarece nu a dus la îndeplinire sarcina dată și nu a respectat regulile dinainte stabilite, el nu va relua activitatea manifestând negativism, protestând sau mai rău plângând.
Din punct de vedere emoțional, copilul manifestă la această vârstă o instabilitate emoțională accentuată marcată prin trecerea cu ușurința de la o stare emoțională la alta. Poate trece cu mare ușurință de la râs la plâns iar starea de bucurie respectiv de nemulțumire sunt manifestate în mod exploziv.
Perioada mijlocie – are ca elemente caracteristice dezvoltarea evidentă a limbajului copilului, copilul înregistrând un progres în ceea ce privește limbajul de până la 50 de cuvinte în fiecare lună. Sunt înregistrate progrese semnificative legate de modul în care copilul se îmbracă sau se alimentează în sensul dobândirii unei oarecare independențe a acestuia față de adult. La această vârstă, copilul este capabil să-și însușească anumite reguli în ceea ce privește programul impus de grădiniță, sau de cel legat de orele de odihnă, etc. Curiozitatea și dorința de acumulare de cunoștințe a copilului sunt foarte mari la această vârstă, el devenind interesat să vizioneze programe pentru copii, să privească ilustrații sau să asculte povești. Tot la această vârstă începe să se diferențieze pasiunile pentru modul de joacă între fetițe și băieți în sensul că fetițele vor prefera păpușile iar băieții mașinuțele.
In ceea ce privește atitudinea preșcolarului de vârstă mijlocie în fața unei sarcini date (recompensate de către adult), este de menționat faptul că preșcolarul va dori să vadă recompensa mai întâi fără însă a dori să și-o însușească până când nu a dus la bun sfârșit sarcina primită. Dacă recompensa se află în câmpul lui vizual atunci preșcolarul își va continua activitatea pentru îndeplinirea sarcinii date acționând sub impulsul stimulării nemijlocite manifestată prin privirea permanentă spre recompensa promisă.
Perioada preșcolară are ca element caracteristic faptul că la această vârstă au loc schimbări majore în ceea ce privește comportamentul copilului. Copilul înregistrează progrese uimitoare prin dobândirea unei agilități a unei inteligențe și a unei forțe fizice evidente. Copilul poate prezenta reticență față de unele lucruri dar și un interes remarcabil față de altele combinat cu capacitatea mare de a învăța. Imaginația copilului la această vârstă este orientată mai mult spre fantastic și mai puțin spre viața reală. La această vârstă însă, copilul este mai sensibil față de factorii de îmbolnăvire, iar pe acest fond apar și primele probleme legate de sănătate datorită așa-ziselor „boli ale copilăriei”.
In ceea ce privește atitudinea preșcolarului de vârstă mare în fața unei sarcini primite, de remarcat este comportamentul acestuia care este total diferit față de cel al preșcolarului de vârstă mică sau mijlocie. Astfel, acesta poate executa sarcina atribuită fără să aibă neapărat în fața sa recompensa, putând aștepta și chiar trăi afectiv în mod anticipat momentul îndeplinirii sarcinii date și implicit a obținerii recompensei promise așteptarea fiind de altfel prin excelența o calitate umană.
Ca o concluzie ce ar putea fi trasă din cele spuse mai sus se poate afirma faptul că pe măsură ce copilul înaintează în vârstă își poate stăpâni din ce în ce mai bine sentimentele și dorințele el devenind capabil să depășească dificultăți sau faze neplăcute din activitatea sa.
Vârsta de 5-6 ani se face remarcată printr-o altă activitate a copilului și anume „desenarea” aceasta devenind o activitate preferată a preșcolarului. Studii de specialitate asupra desenelor infantile au dezvăluit o serie de particularități de vârstă ale preșcolarului. Un oprim element în acest studiu îl constituie
Impreciziunea contururilor desenului precizează vârsta mică a preșcolarului care le-a executat, deoarece este cunoscut faptul că la începuturile acestei activități, preșcolarul are o linie „tremurată”, din acest motiv contururile obiectelor fiind foarte imprecise. Aceasta se datorează în primul rând slabei dezvoltări a mușchilor mici, mușchi cu ajutorul cărora se realizează conducerea creionului. Coordonarea oculo-motorie dificilă reprezintă o altă cauză a acestei imprecizii. Legat de tehnica de executare, necunoașterea perspectivei obiectului desenat dă un aspect specific primitiv acestora. Copilul desenează mai mult ideea asociată cu imaginația sa neurmărind neapărat o reprezentare corectă și adecvată a desenului. Specialiștii consideră că acesta constituie motivul pentru care apar desenele așa-zis „transparente” unde apar figurate elemente ale realității dar care însă în mod normal nu se văd, cum ar fi obiecte din interiorul unei clădiri sau alimentele din stomac.
Progresul înregistrat de copii odată cu înaintarea lor în vârstă prezintă anumite limite cunoscut fiind faptul că nu toți copiii sunt capabili să exprime realitatea în mod artistic însă, până la un anumit nivel modul în care este reprezentată această realitate constituie un indicator prețios în ceea ce privește dezvoltarea mintală a preșcolarului.
Interesul de cunoaștere al preșcolarului este creat de către realitatea înconjurătoare la această vârstă copilul începe să asculte nu numai să audă, să privească nu numai să vadă. Educația la acest moment prezintă o importanță capitală deoarece aceste calități superioare ale recepției trebuie să fie dirijate spre perceperea selectivă conștientă. Un alt fenomen prezent la această vârstă este curiozitatea. Aceasta se remarcă și la animale însă la om ea se remarcă printr-o tendință pronunțată de explorare de investigare sau de căutare, în general noi prilejuri de stimulare. Manifestarea acestui fenomen nu are aparent nici-o motivare biologică legată de anumite necesități cum ar fi: foamea, setea, frigul, etc., copilul fiind mereu în căutare de ceva nou, necunoscut. Comportamentul de explorare la preșcolar are ca element caracteristic reacția organismului la orice stimulare nou creată sau la modificarea intensității unor stimuli mai vechi.
Atât animalul cât și (mai ales) omul prezintă o așa zisă „sete de cunoaștere” la om însă aceasta este mult mai pregnantă și poartă denumirea de „curiozitate perceptuală” cunoscând o formă superioară în cazul acestuia. „Curiozitatea epistemică” este manifestată prin curiozitatea de a cunoaște, este tipică omului și se manifestă prin dorința continuă de cunoaștere a realității înconjurătoare atât în plan logic cât și în planul gândirii.
Cele două forme ale curiozității, cea perceptuală și cea epistemică apar în perioada preșcolarității în proporții diferite ele constituind prețioase pârghii în activitatea de educare a copilului.
Dezvoltarea semnificativă a limbajului preșcolarului conferă acestuia posibilitatea de combinare pe bază de cuvânt a reprezentărilor, în acest mod crescând capacitatea de a crea imagini noi ce au la bază imagini mai vechi și contribuie în mod evident la dezvoltarea imaginației copilului iar elementele acestui proces nou, calitativ superior, poate fi constatat atât în activitatea de desen a copilului cât și în cea de joc.
La această vârstă preșcolarul își pune în valoare imaginația creând mici povestiri fantastice în care planul imaginar ce confundă cu cel real datorită în primul rând lipsei controlului critic al gândirii. Alte elemente caracteristice acestei vârste sunt exagerarea și fabulația care însă nu trebuie confundate cu minciuna. Dacă copilul afirmă că a văzut un „câine mare cât casa” aceasta nu înseamnă că el minte ci doar fabulează folosindu-și desigur imaginația. Educatorul trebuie să manifeste în acest caz o atitudine adecvată care trebuie să conducă la corectarea erorilor copilului evitând etichetarea lui ca „mincinos”.
1.4. Dezvoltarea afectivității
O componentă esențială a funcționării normale a organismului uman precum și a relațiilor interumane este reprezentată de stările afective. Aceste stări marchează memoria, atenția imaginația precum și gândirea individului și influențează în mod nemijlocit reacția la comportamentul celor din jur.
Cele două competențe respectiv cea cognitiv-profesională și cea socială sunt cele ce influențează stabilirea de relații armonioase, eficiente și echilibrate între indivizi. (ALBU, Gabriel 2013, p. 184)
Întreaga viață a individului este gestionată de emoții și sentimente. Acestea ne afectează și ne influențează deciziile, alegerile precum și stabilirea și menținerea relațiilor interpersonale.
A. Damasio și De Bono sunt de părere că sunt unii indivizi care consideră că dispozițiile și pasiunile sunt esențiale, alții le consideră ca fiind „un capriciu, o fantezie, ne întunecă judecata, ne complică și ne îngreunează relațiile interpersonale” (ibidem).
Este cert că stările afective reprezintă limbajul comun al oamenilor. Sentimentele și emoțiile sunt cele care ajută la înțelegerile dintre oameni, sunt cele care conduc la rezolvarea unor conflicte folosind o cale amiabilă și apropie oamenii între ei.
In societatea actuală una dintre cele mai mari provocări a omenirii este constituită de alfabetizarea emoțională. Karen Stone McCown, creatoarea programei Științei Sinelui și fondatoare a Nueva School:preciza ,,Învățătura nu se poate face izolat de sentimentele copiilor. Alfabetizarea emoțională este la fel de importantă ca și învățarea matematicii și a cititului” (GOLEMAN, Daniel 2008, p. 331.
Erik Erikson celebrul psiholog, consideră încrederea în sine ca fiind fundamentală precizând că dacă un copil crește într-un mediu favorabil în care a fost prezentă dragostea, încrederea și armonia pe întregul parcurs al vieții sale „va avea încredere în oameni, își va face prieteni cu ușurință, nu va percepe viața și oamenii cu care intră în contact ca pe o amenințare și va avea relații profunde și stabile”. (ALBU, Gabriel 2013 , p. 196).
Dimpotrivă „un copil care va crește într-un mediu ostil, care este abuzat, neglijat, respins, înjosit, desconsiderat, va dezvolta o schemă de inadaptare – neîncrederea. El va percepe oamenii ca fiind dușmanii lui. Această schemă a neîncrederii ,,afectează relațiile cotidiene și îi împinge pe oameni către un teren ostil și primejdios” (Ibidem p. 196-197).
Momentul în care oamenii vor reuși să-și controleze pe deplin emoțiile va fi momentul atingerii siguranței emoționale. G. Lindenfield, consideră că siguranța emoțională a fost atinsă atunci când ,,știm că putem conta pe abilitatea noastră de a exercita un control deplin asupra sentimentelor noastre”. (ibidem p. 202).
Sunt considerate a fi beneficii ale dobândirii siguranței emoționale următoarele:
„− Autorespect crescut;
− Simț ferm al identității personale;
− Susținerea motivației;
− Economie de timp;
− Luarea de decizii bune;
− O mare putere de convingere;
− Preocupare pentru propria persoană
− Asumarea riscurilor;
− O stare de sănătate mai bună;
− Mai multe șanse de succes” (ALBU, Gabriel 2013, pp. 202-203).
Dobândirea siguranței emoționale, în cazul copilului, este asigurată în cea mai mare măsură de educație deoarece aceasta:
Contribuie la stabilirea pragului obișnuit al percepției relațiilor emoționale. Pragurile acestor relații depind atât de structura biologică și genetică a individului cât și de interpretarea personală a factorilor declanșatori;
Determină așteptările de la aceste emoții. In cazul copiilor care au dascăli optimiști și deschiși, dobândesc o apreciere pozitivă a propriului potențial;
Contribuie la formarea stilului în care fiecare copil își manifestă emoțiile. Copiii își exprimă emoțiile urmând modelul celor din jurul lor, respectiv al părinților și al dascălilor. Este important ca aceștia să-și arate în mod deschis sentimentele, să nu se ascundă, să nu se sfiască să spună când au trăiri precum supărarea, tristețea sau atunci când nu sunt de acord cu o anumită decizie etc.);
Au o influență majoră asupra modului în care copiii vor face uz de anumite emoții. Dacă în relația cu copiii părinții sau profesorii vor apela la șantaj emoțional, manipulare, sau constrângere, atunci trebuie să se aștepte ca și copiii să acționeze identic).
1.5. Dezvoltarea proceselor cognitive la vârsta preșcolară
1.5.1. Gândirea
Termenul cognitiv vine din latinescul cognosco (a cunoaște) și se referă la activitățile implicate în achiziția, procesarea, organizarea și utilizarea cunoștințelor. (DEX, 2013). Prin urmare este vorba despre toate acele abilități care sunt asociate cu gândirea și cu cunoașterea.
La preșcolar gândirea se derulează concomitent cu activitatea sa, deoarece la această vârstă copilul nu este capabil să anticipeze prea mult din acest motiv acțiunile sale sunt de cele mai multe ori nechibzuite datorită în primul rând lipsei de previziune.
Preșcolarul realizează progres în ceea ce privește planul gândirii prin faptul că acesta este capabil să opereze cu elemente categoriale având la bază generalizări elementare. Astfel, el poate grupa obiecte după culoare, formă, mărime, sau după alte criterii ce au fost stabilite anterior dar care nu sunt proprietățile esențiale ale acestora. Elementul de generalizare apare vizibil în situația în care copilul trebuie să opereze cu aceste obiecte, el dobândind încetul cu încetul capacitatea de a opera cu ele, moment care reprezintă un pas hotărâtor în dezvoltarea gândirii sale abstracte.
Procesul de învățare asigură dezvoltarea operațiilor gândirii care constituie elementul indispensabil oricărei activități intelectuale precum: clasificarea și concretizarea, analiza și sinteza, abstractizarea și generalizarea comparația, etc.
Pe măsură ce înaintează în vârstă, gândirea preșcolarului devine mai productivă datorită în primul rând creșterii gradului de flexibilitate și mobilitate, educatorului revenindu-i sarcina de a utiliza cu măiestrie totalitatea mijloacelor intuitive, verbale sau de acțiune de care dispune în vederea sprijinirii precum și a accelerării dezvoltării gândirii copilului.
Ca o concluzie a celor spuse mai sus se poate afirma faptul că în perioada prescolarității crește rolul conducător al gândirii fapt ce va aduce noi elemente în viața copilului.
1.5.2. Limbajul
În cazul copilului preșcolar, limbajul se dezvoltă substanțial sub influența adulților prezenți în viața copilului și cu care acesta stabilește relații de comunicare care cu timpul devin din ce în ce mai complexe. Dacă există preocupare din partea adulților în această direcție, în mod normal la vârsta de 6 ani vocabularul copilului trebuie să conțină cca. 3500 de cuvinte acesta crescând progresiv odată cu vârsta. Concomitent cu îmbogățirea vocabularului, copilul își însușește în mod spontan structura gramaticală a limbii materne.
Există o nevoie permanentă în cazul copilului preșcolar, de a relata adulților evenimentele pe care acesta fie le-a trăit personal fie i-au fost spuse iar prin această relatare copilul nu face altceva decât să transmită celor din jur impresiile precum și observațiile sale personale. In această perioadă apare și dialogul între copii. Această comunicare este mai accelerată sau mai înfrânată de existența sau inexistența contactului cu copiii de aceeași vârstă. Sunt remarcate diferențe majore între copiii unici și copii care au frați și surori sau între copii crescuți în familie și copiii care frecventează grădinița.
La această vârstă dacă copilul este dezvoltat normal acesta este capabil să susțină un dialog desfășurat în absența fizică a interlocutorului, cum ar fi dialogul la telefon. Acest element constituie un progres uimitor al copilului atât în vorbire cât mai ales în gândire.
Apariția la această vârstă a limbajului interior constituie o achiziție importantă în viața pre-școlarului apariția acestui limbaj interior evidențiindu-se prin faptul că răspunsurile pe care copilul le dă constituie roade ale gândirii sale anticipative precum și a unei formulări anterioare. In cazul ante-preșcolarului acest elemente nu sunt prezente, copilul ante-preșcolar verbalizează fără intenția neapărată de a comunica.
Pe întreaga durată a ciclului preșcolar se dezvoltă foarte mult limbajul oral, iar concomitent o altă latură importantă a acestuia – conduita de ascultare. In grădiniță mai mult decât în orice alt mediu educativ se creează ocazia ascultării unor povești iar cu această ocazie copilul învață, treptat, să asculte explicațiile educatorului și să acționeze în direcția îndeplinirii sarcinilor primite.
In grădiniță în comunicarea dintre cadrul didactic și copil se creează un contact sistematic cu primele noțiuni de gramatică care îi permit copilului să conștientizeze deosebirile dintre cuvinte ca elemente de limbă precum și obiectele desemnate de cuvinte. Mai târziu odată cu însușirea categoriilor gramaticale precum substantivul, verbul, adjectivul, etc. copilul este ajutat să descopere bogăția limbii materne, precum și posibilitățile variate de exprimare.
In grădinița, dezvoltarea limbajului se realizează în primul rând în cadrul activităților de limbă și comunicare însă contactul cu alte activități precum: desenul, educația muzicală, matematică sau explorarea mediului oferă preșcolarului prilejul de a face cunoștință cu o nouă terminologie specifică fiecărui domeniu în parte. Limbajul ajută copilul să-și planifice activitatea, să facă cunoscute celor din jur acțiunile pe care le va desfășura sau ordinea în care intenționează să acționeze. Aceste elemente contribuie atât la perfecționarea conduitei verbale a copilului cât mai ales la dezvoltarea intelectuală a acestuia, contribuind totodată la formarea capacității viitorilor școlari de a raționa, de a argumenta și demonstra.
„La vârsta preșcolară pot apărea și unele erori de pronunție și scriere, uneori trecătoare, care pot fi înlăturate cu timpul, altele mai complicate care afectează profund conduita verbală a copilului și se vor rezolva numai prin terapie educațională adecvată cu ajutorul specialiștilor (logopezi, psihologi)”. (PANTELIMON Golu, ZLATE, Mielu VERZA, Emil 1993, p. 114)
1.6. Specificul activității la vârsta preșcolară
Activitatea de joc – specifică și preponderentă la această vârstă – este cea care oferă cadrul de manifestare a trăsăturilor caracteristice ale preșcolarului care se întăresc și se dezvoltă prin aceasta. Jocul poate fi definit ca fiind o formă de activitate tipic umană, voluntară, fără scop imediat, prin intermediul căruia copilul pătrunde și ajunge să înțeleagă fenomenele ce au loc în societate și în natură desigur acesta la un nivel elementar.
Jocul reprezintă o activitate de primă importanță în evoluția psihică a copilului, îndrumarea pedagogică a acestuia constituind o sarcină de prim ordin. Deoarece copilul se folosește în joaca sa de anumite obiecte, îl ajută pe acesta să descopere fenomene din natură precum: legea gravitației, legile plutirii pe apă a obiectelor etc., desigur la un nivel empiric copilul nefiind capabil să înțeleagă sau să formuleze termenii corespunzători și legile științifice ce guvernează aceste fenomene. Mai departe în școală, învățarea acestor legi au la bază experiența câștigată de copil în cadrul jocului.
Realitatea socială este descoperită de copil tot prin intermediul jocului. Copilul se joacă de-a vânzătorul, de-a doctorul, de-a mama și tata, etc. iar acest joc inițiază copilul în rolul fie de conducător fie de condus, oferindu-i acestuia posibilitatea să accepte sau să respingă o serie de norme de conduită socială, norme care îi vor fi folositoare mai târziu. Tot jocul este cel care oferă copilului cadrul și mijloacele de însușire activă a cunoștințelor. Prin joc copilul acționează asupra realității înconjurătoare fiindu-i astfel educate aproape pe nesimțite gândirea, limbajul, precum și o seamă de alte capacități necesare lui.
Jocul creează cadrul ideal de îmbinare în mod specific a planului imaginar cu cel real, preșcolarul conștientizând existența celor două planuri. Acest lucru poate fi observat în comportamentul copilului care deși ține în mână un băț care imită forma unei puști, copilul știe că acesta nu e o pușcă adevărată totuși se joacă cu el ca și cum el ar fi un vânător. iar bățul o pușcă. La o analiză mai amănunțită a comportamentului preșcolarului se poate observa că nu orice obiect poate fi folosit cu scopul de pușcă de exemplu ci doar obiecte ce au un minim de caracteristici comune cu cel al puștii în acest caz. In procesul de alegere a bățului de exemplu se apelează la criteriile similitudinii, fapt ce dovedește astfel existența la copil a unor posibilități de abstractizare, de comutare mintală, de asociere, etc., ca rezultat al rezultatul gândirii.
Jocul reprezintă activitatea care stimulează dezvoltarea tuturor proceselor psihice ale copilului în cel mai înalt grad, deoarece în cadrul jocului copilul obține performanțe de neimaginat, care în viața reală nu ar fi putut fi atinse de către micuț.
Și jocul își are particularitățile lui în raport cu vârsta copilului. Astfel, la preșcolarul mic se poate observa că acesta se joacă mai mult singur folosind jucării, în lipsa acestora locul lor putând fi luat de obiecte găsite la îndemână.
In cazul preșcolarului mijlociu apar jocurile cu subiect, care impun reguli, roluri, etc., iar acum jocul necesită existența unuia sau mai multor parteneri.
Specialiști în domeniu au constatat că oarecare forme ale jocului sunt prezente la copii încă din perioada de sugar, acestea neavând temă și manifestându-se prin agitarea și manipularea unor obiecte fără a avea loc vreo altă acțiune, acestea dispărând însă la începutul pre-școlarității
In perioada ante-preșcolară, jocurile cu tematică sau rol se dezvoltă foarte mult dar scad în perioada preșcolară. Jocurile receptive dar care obligă copilul la pasivitate precum ar fi privitul la poze, la televizor, etc., nu-l preocupă pe copil prea mult timp și, deși se practică tot timpul copilăriei In comparație cu acestea, jocurile competitive vor ocupa un loc important în viața copilului chiar și în perioada micii școlarități.
Etapa preșcolarității este marcată de intensificarea interrelațiilor dintre copiii de aceeași vârstă. Dacă până la vârsta de 2 ani copiii aflați într-o încăpere se joacă fie singuri fie paralel, în jurul vârstei de 3 ani, ei încep să se joace împreună și să comunice unul cu altul în timpul jocului. Tot la această vârstă apar unele preferințe în ceea ce privește alegerea partenerului de joc.
Odată cu înaintarea în vârstă grupul de joc se mărește cuprinzând 4-5 copii. Dacă însă nu există un adult în apropiere carte să-i îndrume sau care să conducă jocul copiii se vor juca tot mai mult în doi.
Un fenomen manifestat mai ales în societatea actuală este faptul că forma jocului are manifestări diferite în rândul copiilor în funcție de posibilitățile materiale ale părinților. Zona, rurală sau urbană din care provine copilul își pune foarte mult amprenta asupra formei jocului.
Astfel, la copiii care locuiesc în zonele urbane sau care au părinți care dispun de posibilități materiale mai bune, joaca nu mai constă atât de mult în interacțiunea copil-copil, acești copii având alte moduri de joacă, pe tablete jucând jocuri interactive prin intermediul internetului, etc.
1.7. Dezvoltarea personalității
1.7.1. Preocupările și interesele la vârsta preșcolară
La această vârstă, atât emoțiile cât și sentimentele estetice sunt strâns legate de activitățile de memorizare, educație plastică și muzicală etc. Învățând, copiii ajung să ,,simtă” poeziile recitate, iar ascultarea poveștilor îi ajută să se transpună în lumea fantastică iar în acest caz rolul educatoarei este magistral deoarece aceasta trebuie să acționeze în direcția cultivării capacității de stăpânire a manifestărilor emoționale primare ale copiilor care sunt de cele mai multe ori explozive. Dacă sunt depistate cazuri de imaturitate afectivă la copii, educatoarea ajutată de psiholog și având alături familia trebuie să rezolve în mod cât mai eficient această problemă.
Copiii au nevoie la această vârstă de sprijin pentru a înțelege și a-și însuși comportamente și norme care stau la baza formării sentimentelor morale. Potrivit nivelului lor de înțelegere și apelând la situații practice de viață precum: poveștile, zicalele, este necesar ca micuții să fie învățați să facă deosebirea din punct de vedere moral, între bine și rău, adevăr și minciună, curaj și lașitate, cinste și necinste.
În perioada pre-școlarității interesele copiilor față de anumite activități specifice vârstei lor constau în:
1) Interesul pentru joc
Jocul constituie principala atracție a copilului la această vârstă, ei simțind nevoia să se joace, atât la școală, cât și acasă. Jocul constituie activitatea care reechilibrează capacitățile copiilor, descarcă tensiunile generate de diverse activități mai riguroase și facilitează în mod evident adaptarea la colectivitate. Joaca în grup implică mai mulți copii grupurile de joacă fiind totuși relativ schimbătoare însă pot cuprinde atât băieți cât și fetițe de vârste apropiate. Totuși începând cu această vârstă este tot mai evident faptul că jocul fetițelor diferă de cele ale băieților, acestea preferând, de regulă păpușile pe când băieții preferă jocuri care solicită forța, mișcarea, competiția și întrecerea.
2) Interesul pentru grup
La această vârstă copilul care frecventează grădinița face parte din două grupuri sociale distincte; unul din grupuri este format din colegii de la grădiniță, grup de care se simte legat și alături de care își petrece o mare parte din timp și, grupul de prieteni sau colegi de joacă din proximitatea locuinței, grup mai puțin stabil având ca principală preocupare jocul. Relațiile stabilite în cadrul grupului satisfac nevoia copilului de acțiune și comunicare.
3) Interesul pentru natură
Acest interes se manifestă mai puternic în rândul copiilor din mediul rural, cei din mediul urban neavând un contact permanent cu natura în general. Mulți dintre copiii care locuiesc la oraș și care nu au rude la sate sau cei care nu merg cu părinții prea des în spații din natură nu cunosc anumite aspecte din aceasta precum: comportamentele animalelor domestice, a păsărilor și condițiile de viață ale acestora. Copiii din mediul urban își petrec week-end-urile cu părinții mai degrabă în marile mall-uri, fără să aibă contact cu natura și cu frumusețile ei.
Mulți dintre aceștia consideră o excursie sau o drumeție obositoare și epuizantă, fără a ține seamă de oportunitățile pe care acestea le oferă precum și la cunoștințele pe care le pot dobândi despre anumite specii de copaci, anumite specii de păsări sau plante. Cei mai mulți dintre acești copii ar putea întâmpina oarecare dificultăți la disciplinele de cunoaștere a mediului înconjurător, deoarece această disciplină impune noțiuni mai multe de memorat.
4) Interesul pentru tehnică
Aceasta reprezintă o zonă de interes mai mult pentru băieți și este cantonată, îndeosebi în domeniul automobilelor. Dar nu numai băieții sunt interesați de acest domeniu. Atunci când în familie există un frate mai mare cu astfel de pasiuni, creează cadrul în care și fetele să poată dezvolta, până la o anumită vârstă, pasiuni pentru mașini, avioane, aceasta desigur în detrimentul păpușilor. Băieții au preferințe în ceea ce constituie construcția de machete de avioane, vapoare, rachete etc.
In era modernă din ce în ce mai mulți copii au acces la calculator iar lucrul la computer jocurile practicate în special la vârste mici, constituie o pregătire pentru activități mai complexe în viitor, informatica fiind disciplină de studiu obligatorie în școală. Fetele preferă jocurile pe calculator, însă acestea sunt diferite de ale băieților, ele preferând jocuri în care pot simula că gătesc, coafează și îmbracă păpuși sau au în grijă animale. Tehnica a dezvoltat softuri pentru copii din ce în ce mai sofisticate oferind posibilitatea descoperirii diverselor pasiuni atât în rândul băieților cât și în rândul fetelor.
5) Interesul pentru realizarea de colecții
La vârsta pre-școlarității mulți copii încep să colecționeze diferite obiecte, postere, figurine, mașinuțe, șervețele, reviste etc. Această activitate dă satisfacție copilului, întărește relațiile dintre copii, aceștia putând forma grupuri de prietenie care au pasiuni comune în ceea ce privește obiectul colecției, fac schimburi între ei, această preocupare putând fi cristalizată semnificativ în următoarele trepte ale activității școlare.
1.7.2. Caracteristicile personalității și conduitei sociale la vârsta preșcolară
Pe măsură ce copiii cresc, numărul apropierilor prietenoase dintre aceștia crește, descrescând numărul apropierilor ostile. Studii de specialitate arată că, copiii cu vârste cuprinse între 5 ani și 6 ani se asociază în medie cam la două minute realizând apropieri amicale, dar care au un caracter instabil.
Apariția și dezvoltarea gândirii logice precum și a capacității de judecată și de raționament, conduc la punerea bazelor concepției despre lume și viață, care modifică esențial optica personalității preșcolarului asupra realității înconjurătoare.
La vârsta pre-școlarității capacitatea copilului de a-și planifica activitatea, de a anticipa solicitările externe precum și mai ales de a-și dirija voluntar conduita, conferă preșcolarului din ce în ce mai multă independența și autonomie, el având tot mai mult atitudini mai mature și manifestări mai controlate, aceasta ca rezultat al instalării unor noi trăsături de caracter, pe care le reclamă atât viața cât și relațiile școlare.
Creșterea gradului de coeziune, a componentelor personalității, organizarea și integrarea lor superioară într-un tot unitar, sunt componente caracteristice acestei vârste iar din punct de vedere al personalității copiii se disting printr-o mare diversitate temperamentală. Astfel, unii dintre ei pot fi vioi, expansivi, comunicativi, alții însă sunt retrași, lenți. Cei activi vor să răspundă întrebărilor educatorului tot timpul fie că știu sau nu răspunsul, pe când alți copii sunt tăcuți, nu încearcă să iasă în evidență sau să se afirme chiar dacă cunosc răspunsul la întrebare.
In această situație atitudinea educatorului față de aceste însușiri tipologice și temperamentale trebuie să manifeste tact, răbdare, să fie maleabilă și mai ales diferențiată, în funcție de natura copilului, temperându-i pe unii, stimulându-i pe alții.
Prin observarea comportamentului în sala de grupă în timpul activităților, educatorul va încerca să descopere diversitatea caracterelor copiilor pentru a-i ajuta să dobândească trăsături de caracter pozitiv.
„În ceea ce privește conștiința de sine și imaginea de sine, cele mai importante schimbări specifice acestui stadiu sunt apariția interesului pentru viața interioară proprie și amplificarea imaginii de sine în cele trei planuri: eul fizic, eul spiritual și eul social” (CRETU, Tinca, 2009, pp. 237-238).
Eul fizic – are o schemă corporală consolidată, identitatea sa sexuală este clară, își dă seama de asemănarea sa cu familia, dar și ce îl deosebește de ai săi. Mai ales fetițele acordă multă atenție eului său fizic, petrecând un anumit timp în fața oglinzii.
Eul spiritual – începe să fie mai implicat, mai ales în activitățile de cunoaștere fiind influențat de evaluările cadrului didactic și de aprecierea și admirația colegilor. După Ursula Șchiopu, dacă un copil a avut semnale pozitive, își construiește o imagine de sine bună, care-l poate susține și în momentele de insucces trecător, iar dacă sub aceleași influență s-a cristalizat o impresie nefavorabilă despre sine, acel copil are tendința de a-și diminua bucuria chiar și atunci când ceva îi reușește foarte bine (idem). Copilul descoperă la această vârstă tot ceea ce constituie calitățile sale personale din interiorizarea aprecierilor celor din jur, de aceea atât părinții cât și educatorii trebuie să acorde o mare atenție valorizării copilului deoarece aprecierile acestora au urmări profunde și de durată în dezvoltarea imaginii de sine a copilului.
Eul social – apare în viața de grup și este puternic influențat de aceasta, preșcolarul manifestând un interes mult mai mare și fiind mult mai receptiv, educatorul având un rol magistral în crearea și dezvoltarea imaginii de sine, de aceasta depinzând în mare măsură reușita școlară viitoare.
CAPITOLUL II
( în lucru)
CAPITOLUL III
3.1. Comportamentul perturbator – concept și definire
(în lucru)
3.2. Cauzele comportamentului perturbator
Cauzele comportamentului perturbator al elevilor fie ei mai mari sau mai mici, nu pot fi supuse unei tipologii exacte, totuși studii în domeniu au condus la elaborarea unor aspecte care ar putea constitui cauzele acestui comportament. Astfel, Sauders, în urma studiului efectuat, a concluzionat faptul că principalele cauze ale comportamentului indezirabil manifestat de elevi la clasă, sunt:
Antipatia manifestată de unii copii în raport cu școala – mai ales la preșcolarii mici aceasta se poate manifesta mult mai zgomotos și pe o durată mult mai îndelungată. Intrarea în grădiniță, în colectivitate reprezintă o noutate pentru copil, noutate care nefăcând parte din anticipațiile copilului constituie un element care poate fi interpretat de către copil, chiar agasant. Orice unitate de învățământ, datorită faptului că reprezintă în primul rând un mediu educațional, dispune de un ansamblu de reguli și tradiții care trebuie respectate. Aceste reguli trebuie să fie prezentate copiilor de către cadrul didactic, să fie explicate în mod eficient astfel încât aceștia să se supună regulilor, ba mai mult să conștientizeze faptul că frecventarea unei instituții școlare implică existența și respectarea unor principii, tradiții și reguli. In situația copiilor care prezintă un comportament perturbator, cadrul didactic are misiunea de a promova într-un mod cât mai pe înțelesul copiilor al acestor reguli astfel încât, să se realizeze o creștere a relevanței acestora în rândul copiilor. O altă misiune a educatorului este aceea de a-și cultiva atitudinea astfel încât în cazul confruntării cu situații de încălcare de către copii a acestor reguli, să reacționeze în așa mod încât să evite conflictele cu copiii.
Cum pot educatorii să realizeze aceste două deziderate? Cea mai eficientă metodă ar fi motivarea elevilor apelând la unele principii specifice unității de învățământ, acțiune care nu este deloc ușoară și care necesită un consum de energie din partea cadrului didactic, dar care dă rezultate semnificative. Kenneth Moore a întocmit o listă a principalele moduri în care educatorul ar putea acționa pentru realizarea celor două deziderate
Să aibă întotdeauna așteptări mari de la copii deoarece sesizând acest lucru, copiii vor încerca să se ridice la nivelul acestor așteptări. Această atitudine din partea cadrului didactic reprezintă un mod de motivare a copiilor;
Atitudinea educatorului prin oferirea unui exemplu propriu copiilor este de asemenea un element de motivare a copiilor. Dacă cadrul didactic manifestă entuziasm față de tema activității ce urmează a se desfășura, explicând totodată copiilor cât de plăcut și interesant este să lucrezi și să realizezi anumite lucruri, atunci și copiii vor manifesta entuziasm.
Transmiterea de către educator către copil a așteptărilor sale în legătură cu scopurile urmărite, cu mijloacele și strategiile folosite în procesul de elaborare a obiectivelor unei activități, această implicare din partea educatorului determină asumarea de responsabilități din partea copiilor precum și creșterea semnificativă a întăririlor pozitive, ca urmare a atingerii obiectivelor propuse.
Stabilirea unei atmosfere pozitive, de empatie pentru fiecare copil în parte, toate acestea pe fondul realizării programului instructiv-educativ existent în planul de învățământ;
Antrenarea copiilor în acțiuni care implică disponibilitățile lor naturale precum: talentul la desen, la muzică, la dans, etc. care au pe care să le transpună în procesul instructiv-educativ al copiilor;
Justificarea într-un mod foarte clar pentru copil a importanței pe care o are frecventarea unei instituții de învățământ, câte lucruri frumoase și utile se pot învăța, cât de folositor le va fi în viață tot ce învață acum, etc., prezentat astfel, mesajul va avea un impact benefic major, evitând astfel sustragerea copilului de la misiunea descrisă;
Cultivarea încrederii în sine are de asemenea o mare importanță pentru copil deoarece orice om dorește să se simtă respectat și apreciat. Planificarea activităților de către educator astfel încât fiecare copil să execute o activitate și să obțină succese elimină sustragerea copilului de la îndeplinirea activității și odată cu aceasta o pierdere a încrederii în sine însuși;
Utilizarea cunoștințelor anterioare ale copiilor precum și a satisfacerea intereselor acestora, atrage o atenție și o implicare mai mare din partea copilului deoarece, el realizează legătura ce există între experiență și interesele sale, ceea ce determina în final o atitudine mult mai pozitivă față de instituția de învățământ și față de educator;
Utilizarea tuturor ideilor pertinente emise de copii în legătură cu activitățile de zi cu zi, au ca efect imediat atât stârnirea interesului cât implicarea mai mare a copilului;
Utilizarea curiozității naturale a copiilor, la care educatorul antrenează tehnici și mijloace pentru ducerea la bun sfârșit a lecției, au ca efect transformarea acestor lecții (care uneori par plictisitoare) în unele deosebit de interesante;
Provocarea copiilor prin abordări ale lecțiilor într-un asemenea mod încât să-i solicite suficient de mult precum și „ținerea în priză” a copiilor în sensul implicării lor pe toată durata activității însă această abordare trebuie să aibă loc în așa fel încât să nu fie prea greoaie încât să descurajeze;
Intăririle trebuie utilizate în cazul comportamentelor dezirabile cu scopul de a recompensa aceste comportamente. Intr-o grupă în care sunt prezenți atât copii cu comportament dezirabil cât și copii care manifestă un comportament perturbator, există o tendință din partea cadrului didactic de a acorda atenție (cu intenția de corectare) acelor comportamente care se abat de la regula clasei. Astfel copiii care au un comportament dezirabil sunt oarecum trecuți cu vederea în sensul că educatorul poate considera acest comportament ca fiind unul normal, firesc. Insă pentru copil, a beneficia de atenția educatorului înseamnă o întărire pozitivă cu valențe educative semnificative;
Utilizarea unei instruiri individualizată este un alt mod de motivare a copilului care înseamnă realizarea unei proiectări diferențiate a activităților de învățare în funcție de abilitățile, interesele sau nevoile copilului;
Utilizarea competiției în motivarea copilului este de asemenea deosebit de importantă deoarece fiecare copil este doritor să intre într-o competiție dar mai ales să câștige obținând în acest fel calificativul de „cel mai bun”. Insă această modalitate de motivare trebuie utilizată cu grijă, deoarece, dacă în mod repetat unii dintre copii pierd competiția, ea poate deveni contraproductivă din punct de vedere educativ;
Reducerea anxietății copiilor în cazul celor neliniștiți care nu sunt capabili să se centreze pe activitatea de învățare-acumulare reprezintă o modalitate de motivare a acestora. Exercitarea unor presiuni asupra lor precum utilizarea permanentă a competiției (din care nu ei sunt cei învingători), atribuirea unor sarcini prea grele, care necesită un volum mare de muncă precum și cele care necesită anumite abilități sunt inutile și pot fi contraproductive.
1. conflictele de interese. În procesul de instruire în mod inevitabil apar conflictele de interese care sunt generate de discrepanța ce are loc între sistemul de valori, interese, nevoi ale elevilor și sistemul pe care îl reprezintă educatorul. In vederea rezolvării acestora se apelează la o procedură considerată a fi cea mai eficientă. și anume negocierea. Această procedură cuprinde următorii pași:
a. confruntarea pozițiilor – aceasta se realizează print-o exprimare deschisă a stărilor și sentimentelor de către ambele părți implicate în conflict cu condiția ca acestea să fie orientate către problemele implicate și nu către persoane.
b. definirea conflictului într-un mod acceptat de ambele părți – în sensul că centrarea trebuie făcută pe comportamente și nu în nici-un caz pe caracteristicile actorilor implicați respectiv pe probleme și nu pe persoane. Acesta ar fi motivul pentru care un conflict trebuie definit ca o problemă ce trebuie rezolvată și nicidecum o bătălie care să fie câștigată. Apelarea la constrângeri reprezintă o soluție care ar da unele rezultate dar aceasta pe termen scurt.
c. stimularea dorinței de cooperare între cei doi parteneri de negociere are ca efect reducerea eventualei suspiciuni sau neîncrederi existente între aceștia, promovarea unei mai bune înțelegeri a celui aflat în opoziție, perceperea în termeni pozitivi a conflictului, precum și acceptarea mai rapidă a înțelegerii cu partea adversă.
d. negocierea precum și adoptarea unei perspective comune a celor implicați de abordare a conflictului, ceea ce presupune o detașare fața de poziția avută inițial precum și dezvoltarea unei disponibilități de a privi problema și din punctul de vedere al celuilalt.
2. nevoia de recunoaștere socială. Unii copii au nevoie de întăriri periodice care să le ateste progresul sau ascendența iar cel mai bine o fac colegii săi. Acest lucru se poate realiza cel mai ușor provocând autoritatea educatorului iar dacă provocarea nu este acceptată, atunci prin fenomenul de contaminare, orice elev va crede că poate sfida autoritatea educatorului ceea ce în mod inevitabil va conduce la instaurarea haosului în colectivitate.
3. izolarea socială – este prezentă în cazul copiilor care se integrează mai greu în colectivitate și se manifestă mai ales la copiii mai labili psihic care simt nevoia acută de a fi doriți și acceptați de către colegii lor. Datorită inadaptabilității acești copii de obicei sunt marginalizați de către colectiv, ceea ce le provoacă un mimetism exagerat în raport cu comportamentul grupului. Din dorința de a fi la fel precum colegii săi, acești copii vor exagera, ceea ce în final provoacă dificultăți de control educatorului.
4. comportamentul impulsiv – se manifestă în rândul copiilor care par incapabili să anticipeze consecințele acțiunii lor. Datorită lipsei de socializare adecvată, a incapabilității de a-și reprima pornirea de a provoca, acești copii pot constitui o problemă dificilă pentru educator.
Aceste cauze reprezintă așa cum am mai spus mai sus concluzii la care a ajuns Saunders însă la acestea se pot adăuga cele ale lui Gnagey. Potrivit acestuia următoarele motive ale manifestării comportamentului perturbator ar fi:
5. ignorarea regulilor – aceasta nu presupune neapărat ignorarea lor cu bună știință. Sistemul de reguli prezent în orice instituție de educație poate funcționa în două moduri. Primul ar fi cel formal în sensul că acesta strict și nu permite abateri. In realitate cel mai mult funcționează sistemul mai lejer iar regulile care funcționează de fapt sunt instituite de către elevi prin așa-zisele presiuni pe care aceștia le exercită asupra cadrului didactic cu scopul de a vedea în ce măsură acesta este dispus să se abată de la sistemul formal.
6. conflicte între sistemele opuse de reguli – apar în cazul copiilor care posedă seturi opuse de reguli, deoarece un set poate permite ceea ce altul interzice. In cazul preșcolarilor mai ales copilul posedă un set de reguli pentru grădiniță și unul pentru acasă. In cazul copiilor mai mari la acestea două se mai adaugă cel manifestat în grupul de prieteni din care face parte. Desigur că setul de reguli cel mai lejer este cel de acasă. Datorită diferenței mari dintre aceste seturi ciocnirea dintre aceste ierarhii diferite poate genera comportamente deviante, în cazul în care cadrul didactic nu observă la timp aceste manifestări și nu ia măsurile adecvate.
7. transferul afectiv – așa cum aminteam mai sus copilul poate manifesta comportamente diferite în funcție de locul și grupul cu care interacționează. Insă aceste comportamente pot fi atât de diferite încât un comportament nepotrivit în clasă poate fi acceptabil acasă sau cu prietenii. Alături de transferul de comportamente, copiii pot opera și un transfer afectiv. Un exemplu în acest sens ar fi faptul că un copil care manifestă o antipatie față de tatăl sau mama sa să acționeze prin transfer asupra cadrului didactic (femeie sau bărbat după caz) și prin intermediul acestuia mai departe, asupra școlii în general. Acest tip de transfer afectiv generator de comportamente negative se produce mai ales când apar probleme în familie precum divorțul părinților sau separarea acestora, etc
Există o serie de factori proprii mediului familial care induc un comportament perturbator în sala de clasă, dintre aceștia Thurston, Feldhusen și Benning amintesc (6):
– regulile pe care tatăl, considerat capul familiei, le impune membrilor ei sunt fie prea lejere, fie prea stricte sau mai rău lipsite de coerență;
– supravegherea și ocrotirea pe care mama o exercită asupra copilului este de obicei adecvată însă poate fi și total inadecvată;
– indiferența sau chiar ostilitatea pe care unii părinți o manifestă față de copii constituie de asemenea o cauză a apariției comportamentului perturbator;
– societatea de azi solicită iar angrenarea membrilor unei familii în medii socio-profesionale diferite și solicitante conduc la împuținarea lucrurilor pe care le au în comun membrii familiei
– copiii și problemele lor nu constituie subiecte de discuție ale părinților în multe cazuri copiii fiind efectiv ignorați de către părinții lor;
– între cei doi soți fie nu sunt relații de egalitate fie acestea sunt reci, lipsite de dragoste și căldură;
– dezaprobările pe care copilul le primește din partea părinților sunt mult mai numeroase decât încurajările;
– mamele trăiesc în familie fără a fi respectate sau fericite iar ce nefericirea lor se transmite în mod involuntar, copilului;
– copilul este pedepsit pentru fiecare greșeală și datorită faptului că la această vârstă autocontrolul este mai dificil, copilul poate refula adoptând un comportament indezirabil atunci când se află în altă parte decât acasă;
– unii părinți manifestă un dezinteres total în ceea ce privește copilul sau problemele cu care acesta se confruntă însă pentru a masca acest dezinteres unii dintre părinți preferă să creadă că cercul de prieteni sau colectivul clasei din care copilul face parte se face răspunzător de atitudinea indezirabilă a copilului;
– timpul liber de care dispun părinții nu are semnificații pozitive asupra copilului;
Această cauză generatoare de comportamente indezirabile la copilul preșcolar au fost studiate de autorul acestei lucrări în capitolul IV al acesteia, unde s-a demonstrat că adoptarea de către părinți a unui stil parental inadecvat conduce la manifestări comportamentale indezirabile mai ales la copilul preșcolar
8. agresivitatea umană înnăscută – în analiza acestei cauze generatoare de comportamente indezirabile specialiștii în domeniul științelor socio-umane pleacă de la premisa că educația are un rol hotărâtor în formarea individului. Trebuie avut în vedere însă și faptul că nu doar mediul social provoacă și potențează agresivitatea umană ci mai există un element important implicat și anume fondul genetic al individului, el fiind cel care îl pregătește pe acesta pentru competiție în lupta pentru supremație.
Irenäus Eibl-Eibesfeldt (apud Emil Stan, 2009) este de părere că prezența agresivității native nu justifică ineducabilitatea individului Agresivitatea umană este prezentă în multe dintre cauzele generatoare de comportamente indezirabile.
Autorul prezintă moduri în care agresivitatea umană poate acționa asupra individului.: "Spectrul agresivității umane este larg. Omul își poate orienta agresivitatea în mod direct împotriva unui congener, lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizându-l. Agresivitatea umană poate acționa de asemenea indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta și prin refuzul contactului social, ajutor sau discuție, de pildă. Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva unui individ sau unui grup, atât în conflictul ideologic cât și în cel armat. Tuturor acestor forme le este comun faptul că cu ajutorul lor se exercită asupra unui congener sau asupra unui grup de congeneri o presiune care conduce în cele din urmă la îndepărtarea lor sau la supunerea acestora față de cei cu rang înalt sau față de norma grupului." (apud Emil Stan 2009, p. 108)
9. anxietatea – reprezintă o altă cauză generatoare de comportamente indezirabile, ea funcționând de fapt ca un mod de apărare împotriva unor elemente ale mediului educațional precum: vorbitul în fața copiilor, al părinților, judecata în fața altor persoane precum colegii, etc.
10. modul de manifestare al cadrului didactic – datorită unor atitudini inadecvate, cadrul didactic poate genera anumite probleme de disciplină, elevilor. Atitudini ale cadrului didactic cauzatoare de astfel de manifestări sunt:
– cadrul didactic are o atitudine de asuprire a elevilor, plecând de la premisa că ordinea este alfa și omega în educație;
– cadrul didactic are o atitudine de ignorare disprețuitoare a elevilor;
– cadrul didactic manifestă o atitudine în termeni constant negativio sau depreciativi în procesul de evaluare a elevilor.
Desigur că reacțiile elevilor la aceste atitudini ale cadrului didactic nu se lasă prea mult așteptate. Acestea pot lua uneori forme extreme: furie, agresivitate verbală, vandalism, bătăi etc.
K. Wadd, în lucrarea sa „Discipline in Schools” prezintă un studiu efectuat de Dierenfield în care sunt implicați profesori britanici. Conform acestui studiu principalele cauze ale comportamentului perturbator al elevilor sunt:( K. Wadd, 1973)
„- mediul familial dezechilibrat;
– presiunea colegilor;
– lipsa de interes pentru o anume discipline de studiu;
– dezinteres pentru școală în general;
– instabilitatea psihică sau emoțională a elevilor;
– lipsa abilității de a lucra în clasă;
– revolta împotriva autorității adultului;
– nivel scăzut al respectului de sine;
– lipsa de afecțiune pentru profesor;
– utilizarea drogurilor”
Tot în această lucrare, autorul studiului consideră că pentru a contracara aceste cauze generatoare de comportament perturbator este necesar ca profesorii să posede o serie de calități iar factorii implicați în procesul de învățământ să asigure anumite oportunități.
Calitățile necesare unui cadru didactic conform autorului studiului sunt:
– profesorul trebuie să posede și să manifeste o personalitate pozitivă;
– profesorul trebuie să utilizeze cele mai eficiente metode de predare;
– profesorul trebuie să utilizeze și să mențină standarde comportamentale coerente;
– profesorul trebuie să aplice în mod consecvent standarde de comportament tuturor elevilor;
– profesorul trebuie să dispună de sprijin din partea șefului ierarhic superior în demersurile de disciplinizare;
– în acțiunile sale, profesorul trebuie să dispună de influența pozitivă a șefului ierarhic superior;
– profesorul trebuie să dispună permanent de sprijinul părinților.
– profesorul trebuie să aibă preocupări permanente, consecvente și coerente în ceea ce privește comportamentul inadecvat al elevilor săi;
– să dispună de influența pozitivă a directorului;
– profesorul trebuie să ia măsuri stricte pentru respectarea disciplinei.
Aceste concluzii au fost trase în urma studiului efectuat de Sauders în SUA însă realitatea românească a dovedit că aceste constatări sunt valabile și pentru țara noastră
3.3. Formele de manifestare a comportamentului perturbator (in lucru)
3.4. Modalități de intervenție (în lucru)
CAPITOLUL IV MICROCERCETARE
Probematica comportamentelor indezirabile manifestate de copii în instituția de învățămȃnt constituie o provocare permanentă atȃt pentru educatori cȃt și pentru părinți. Multe din cauzele acestor comportamente își au originea în mediul familial.
4.1. Scopul cercetarii
Scopul principal al acestei cercetări a fost acela de a demonstra că stilul de disciplină parentală influențează în mod incontestabil comportamentul copilului, comportament ce poate deveni indezirabil la un moment dat. Dintre cauzele manifestării comportamentului perturbator la copii, transferul de afectivitate constituie poate cel mai important motiv al acestui comportament, iar în acest context stilul de disciplină parentală.
4.2 Obiectivele cercetari:
1. Identificarea stilului de disciplină parentală.
2. Informarea părintelui cu privire la comportamentul copilului în grădiniță și implicarea acestuia într-un proces „paralel” de observare și remediere a acestui comportament.
3. Identificarea relațiilor dintre părinți și copii în cadrul familiei;
4. Evidențierea influenței mediului familial precum și a relației grădiniță-familie asupra corectării comportamentului preșcolarilor
4.3 Ipotezele cercetate
Ipotezele construite pentru această cercetare sunt următoarele:
Dacă părinții adoptă în familie un stil parental inadecvat, atunci acesta se va răsfrȃnge asupra copilului și a comportamentului pe care el îl manifestă. Stilul parental caracterizat de neimplicare, de neglijare sau de violentă determină manifestări comportamentale indezirabile ale copilului.
2. Copiii disciplinați de părinți prin folosirea pedepsei corporale vor manifesta probleme de comportament în colectivitate în comparație cu copiii pedepsiti prin metode non-violente.
4.4 Metodologie
Pentru realizarea prezentei cercetari s-au folosit metode specifice acestui domeniu precum anamneza, interviul, observația, și studiul de caz.
O descrierea pe scurt a metodelor folosite în cercetare este prezentată în continuare.
Anamneza – reprezintă culegerea de informații despre părinți, despre evoluția sarcinii, despre starea de sănătate a acestora, despre condițiile materiale și socio-culturale ale familiei în general precum și calitatea influentelor pe care acestea le au asupra copilului. Acesastă acțiune a fost posibilă doar acolo unde aiu existat condiții. Unii dintrre copiii implicați în microcercetare au cresc în mediul familial în familii cu părinți alții însă sunt crescuți de către alte persoane din familie cum ar fi bunici, unchi sau alte rude. In grupa supusă studiului sunt copii care se află în plasament la diverse familii precum și copii înfiați. In cazul acestora culegerea de informații legate de părinți a fost aproape imposibilă.Unele informații au fost culese de la cadrele didactice din grădiniță, respectiv educatoarele de la grupa mică pentru copiii care o frecventaseră în anul precedent.
Trebuie menționat faptul că pentru a conferi o fluență în lecturarea prezentei lucrări, autorul acesteia a hotărȃt ca tutorii și aparținătorii legali ai preșcolarilor implicați în studiu (respectiv, bunici, asistenți maternali, părinți adoptivi, cele două educatoare de la centrul de zi, pentru minori,) să fie numiți „părinți” deoarece aceștia chiar joacă rolul de părinți în viața copilului. In studiu au fost implicate toate persoanele care au în îngrijire preșcolarii din grupa supusă studiului.
Studiul documentelor personale – a avut ca scop completarea datelor obținute prin anamneză oferind astfel o imagine mai completă asupra subiecților. In urma studiului documentelor personale ale copiilor s-au putut obține date suplimentare despre proveniența socială a acestora, despre problemele de sănătate, despre nivelul socio-cultural al părinților și mai ales despre relațiile care există în familie.
Observația – a constituit metoda principală de evaluare a subiecților din punct de vedere comportamental și a avut drept scop surprinderea unor momente reprezentative în care copiii s-au manifestat inadecvat perturbȃnd buna desfășurare a activității din grădiniță. Aceste date obținute au fost consemnate și folosite mai ales în analiza de caz.
Interviul – este reprezentat de convorbirea dintre două persoane din care una este intervievator iar cealaltă este intervievatul. Interviul are ca scop favorizarea producerii unui discurs pe o anumită temă definită de un cadru de cercetare. In situația de față acest interviu a avut lor într-o manieră mai aparte, mai degrabă o discuție purtată cu fiecare părinte în parte referitor la unele comportamente indezirabile manifestate de către propriul copil. Părinților le-a fost adusă la cunoștință tema discuției iar acest interviu a fost astfel pregătit și realizat încȃt atȃt tema cȃt și modul de discuție să fie astfel conceput și dirijat încȃt dă cȃștige încrederea celui intervievat în vederea dispunerii acestuia la răspunsuri sincere, iar cercetătorul în speță autorul prezentei lucrări să obțină suficiente informații. Aceste informații împreună cu date culese din alte surse și cu observațiile proprii au creat posibilitatea elaborării unor concluzii care să fie de un real ajutor microcercetării.
Studiul de caz – consta în studierea unor situatii reprezentative în vedrea ajungerii la anumite concluzii cu caracter teoretic sau practic. Pentru a utiliza această metodă este necesară parcurgerea unor etape:
Selectarea subiecților ce vor fi supuși studiului;
Culegerea de date reprezentative despre subiecți prin aplicarea mai multor metode;
Realizarea unei sintetizări referitoare la datele adunate sub forma de diagnostic;
Concretizarea unor concluzii la realitățile aflate în desfășurare;
5. Urmarirea pe o perioadă de timp a măsurilor adoptate în scopul remedierii situației respective. In cazul în care măsurile adoptate nu au avut succes se rea studiul de caz, se identifica alt diagnostic și se prescriu alte măsuri.
4.5. Descrierea eșantionului
Instrumentele cercetarii au fost aplicate pe un număr de 22 de copii de la grupa mijlocie, precum și pe unul sau chiar doi „părinții” ai fiecărui preșcolar. Din cei 30 de „părinți”, doi au fost reprezentați de educatoarele de la centrul de zi, patru au fost reprezentați de bunici, doi au fost reprezentați de asistenți maternali, unul a fost reprezentat de părintele adoptiv, restul fiind reprezentați de către unul din părinții naturali. Au fost vizați părinții preșcolarilor în scopul identificării cauzelor ce influențează comportamentul indezirabil al preșcolarilor studiați.
Cercetarea s-a desfășurat în anul școlar 2018-2019 într-o grădinița din localitatea G, localitate rurală situată în apropiere de orașul Ploiești.
Grupa cuprinde are 12 sunt băieți iar 10 sunt fetițe cu vârste cuprinse între 4 ani și 1 luni și 5 ani și 3 luni. Toți preșcolarii sunt de religie ortodoxă, 19 dintre ei sunt români iar trei dintre aceștia sunt de etnie rromă.
Grupul țintă cercetat, este format din copiii identificați ca avȃnd comportamente neadecvate, manifestari violente sau alte forme de de comportament perturbator.
Prezentarea grupei
Tabelul 1 Prezentarea grupei
Desfășurarea experimentului
Etapa preexperimentală
In această etapă au fost studiate documente care să ajute la formarea unei imagini despre fiecare copil în parte. Toate datele culese au fost sintetizate și au fost completate fișe psihologice pentru fiecare copil din grupă.(Anexa 1).
La începutul acestei etape s-a organizat o întȃlnire cu părinții. Cu această ocazie ei au fost informați că se va efectua un studiu care îi va implica în mod direct. La această întȃlnire au participat 30 de părinți (aparținători) ai copiilor din grupa prezentată. Cu această ocazie le-a fost înmȃnat un chestionar (Anexa 2) la care au fost rugați să răspundă într-un mod cȃt mai corect. Li s-a spus că este foarte important să-și consemneze atȃt numele lor cȃt și al copilului în spațiul destinat fiecăruia.
Chestionarele au fost completate de către părinți însă analiza răspunsurilor date de către aceștia nu a fost făcută la acel moment deoarece autorul acestei lucrări nu a dorit să fie influențat în studiul făcut de rezultatele acestora.
Analiza acestor chestionare precum și rezultatele stabilite au fost făcute la sfȃrșitul semestrului II atunci cȃnd studiul a fost de fapt încheiat.
Etapa exerimentală (constatativă).
Această etapă s-a desfășurat pe întreaga perioadă a anului școlar deoarece măsurile luate inițial nu au avut succesul scontat, din acest motiv fiind necesar a fi implementate alte măsuri și prin urmare a fost necesară o nouă analiză a rezultatelor obținute.
La începutul studiului, educatoarea a propus ca în fiecare dimineață la intrare să fie pe masuță figurine din carton care să reprezinte soarele și norul. Fiecare copil va alege figura care reprezintă cel mai bine starea sa din ziua respectivă.
In acest fel s-a presupus că preșcolarii în cauză va încerca să imite colegii și să aleagă soarele pentru a-și reprezenta starea emoțională din ziua respectivă.
De remarcat este faptul că în acest moment nici unul dintre preșcolarii implicați în studiu nu au ales soarele, dovedind încă o dată o atitudine opozantă.
Studiu de caz 1
DATE GENERALE
Numele și prenumele:G. C.
Sex: M
Vârsta:
Grupa:Mijlocie – Grupa Fluturașilor
Adresa:Localitatea X, Județul Prahova
SITUAȚIA FAMILIALĂ
Părinți: Mama naturală, tată vitreg; căsătoriți legal de 2 ani
Tatăl: Numele și prenumele: S.C.
Profesia.: Antreprenor
Locul de muncă: Firma proprie
Mama: Numele și prenumele: S.A-M
Profesia: economist
Locul de muncă: Firma familiei
Frați: nu are
Tipul de reședința: casă proprietate confortabilă, utilată cu tot ce este necesar.
Alte persoane care locuiesc în reședința familiei: Bunica din partea mamei.
ATMOSFERA ȘI CLIMATUL EDUCATIV ÎN FAMILIE
Conflicte: în familie există conflicte frecvente între părinți, copilul fiind martor la certurile dintre aceștia.
CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ALE COPILULUI
-Dispune de camera lui
-Dispune de patul lui:
-Influențe extrafamiliale:
-Relații cu vecinii: slabe
-Relații cu prietenii: slabe
DATE MEDICALE
Copilul nu suferă de boli care prejudiciază capacitatea de învățare
Dezvolta fizic corespunzătoare vârstei;
Exprimarea: copilul se exprimă corespunzător vȃrstei
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Copilul este extrovertit.
Temperamentul: coleric
Aptitudini: generale: copilul nu are aptitudini deosebite
Trăsături de caracter: Este un copil vioi, volubil dar nu prea prietenos, ușor răutăcios și fără prea multă empatie.
CONDUITA IN SALA DE GRUPA
Interes: Nu prezintă prea mare interes față de activitățile din grădiniță
Disciplină: Nu este un copil disciplinat, are răbufniri frecvente, prezintă un comportament perturbator
Activitatea și conduita în colectivitate:
-Inițiativă:Nu are inițiativă
-Integrarea în colectiv: se integrează greu în colectivitate datorită comportamentului său Opinie: are opinie proprie
-Autoritate: Prezintă un caracter autoritar.
Starea de sanatate: bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă. Copil născut normal, la termen. Evoluție bună.
Problema investigată – comportament perturbator.
Elemente personale semnificative – copilul a mai frecventat grădinița în anul precedent la grupa mică. Problemele de comportament au apărut în semestrul doi din anul anterior. Copilul stă cu bunica din partea mamei în timpul în care nu se află la grădiniță.
Din declarațiile părinților (mai ales a tatălui) a rezultat că atmosfera în familie este una normală. Mama nu a dorit să dea prea multe amănunte despre atmosfera din familie limitȃndu-se în a spune că totul este normal în familia lor. Bunica nu a dat nici-un fel de explicații spunȃnd că părinții sunt cei care trebuie să dea astfel de relații.
Rezultate – Ȋn urma aplicării strategiei de intervenție de către educatoare și a ședințelor de consiliere psihologică cu psihologul grădiniței, comportamentul copilului s-a mai îmbunătățit în sensul că manifestările enumerate mai sus s-au mai diminuat ca intensitate și s-au mai rărit.
Evaluare Deoarece preșcolarul continua să manifeste comportament perturbator, educatoarea a considerat că trebuie implicată familia mai mult în acțiunea de intervenție. Ȋn acest sens s-a căutat un cadru în care educatoarea a vorbit în particular atȃt cu mama copilului cȃt și cu bunica. Au fost făcute vizite la domiciliu atȃt de către educatoare cȃt și de către priholog. Familiei le-au fost recomandate ședințe de cosiliere îndeosebi tatălui deoarece psihologul a considerat că atitudinea acestuia poate să aibă o influență majoră asupra comportamentului preșcolarului.
După două ședințe de consiliere, mama copilului a mărturisit că tatăl copilului este violent cu mama acesteia, îi vorbește urȃt, este foarte aspru și mereu nervos. De asemenea mama copilului a spus că de cȃnd soțul său o agresează pe mama sa, și copilul se comportă la rȃndul său urȃt cu mama lui.
Prin urmare comportamentul perturbator al copilului se datora clar atitudinii tatălui său din acest motiv copilul lovea chiar educatoarea nu numai copiii.
Familia a urmat un program de consiliere psihologică în care tatăl a fost cel care a participat (mai mult sau mai puțin voit) la cele mai multe ședințe deoarece problemele copilului veneau de la acesta.
S-au desfășurat o serie de activități în grădiniță împreună cu părinții copiilor la care au participat și cei doi părinți ai preșcolarului în cauză. Acestea au avut un efect miraculos deoarece au creat prilejul de a fi împreună, părinte-copil într-un cadru educațional în care existau și alți adulți cu copii.
Concluzie –măsurile luate de cadrele didactice împreună cu psihologul grădiniței au condus la ameliorarea comportamentului copilului precum și la manifestările din ce în ce mai rar a atitudinilor violente.
Ca o concluzie finală, se poate afirma faptul că preșcolarul manifesta un astfel de comportament datorită atmosferei din familie în care tatăl are un comportament autotaritarist aproape traumatizant. Odată cu schimbarea acestei atitudini, preșcolarul a dovedit pȃnă la sfȃrșitul anului un comportament normal.
Studiu de caz 2
DATE GENERALE
Numele și prenumele: L. A.
Sex: M
Vârsta:
Grupa:Mijlocie – Grupa Fluturașilor
Adresa:Localitatea X, Județul Prahova
SITUAȚIA FAMILIALĂ
Părinți: Părinți naturali, căsătoriți legal;
Tatăl: Numele și prenumele: L. I.
Profesia.: Muncitor
Locul de muncă. Santier de construcții
Mama: Numele și prenumele: L. I.
Profesia: casnică
Locul de muncă: fară loc de muncă
Frați: un frate mai mare și o soră mai mică
Tipul de reședința: casă proprietate, relativ modestă
Alte persoane care locuiesc în reședința familiei: nu există
ATMOSFERA ȘI CLIMATUL EDUCATIV ÎN FAMILIE
Conflicte: în familie există conflicte minore între părinți și între părinți și copii.
4. CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ALE COPILULUI
-Nu dispune de camera lui
-Dispune de patul lui:
-Influențe extrafamiliale:
-Relații cu vecinii: slabebune
-Relații cu prietenii: bune
DATE MEDICALE
Copilul nu suferă de boli care prejudiciază capacitatea de învățare
Dezvoltarea:fizic și psihic:corespunzătoare vârstei;
Exprimarea: copilul se exprimă corespunzător vȃrstei
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Copilul este extrovertit.
Temperamentul: coleric
Aptitudini: generale: copilul nu are aptitudini deosebite
Trăsături de caracter: Este un copil vioi, volubil dar nu prea prietenos, ușor răutăcios și fără prea multă empatie.
CONDUITA IN SALA DE GRUPA
Interes: Nu prezintă prea mare interes față de activitățile din grădiniță
Disciplină: Nu este un copil disciplinat, are răbufniri frecvente, prezintă un comportament perturbator
Activitatea și conduita în colectivitate:
-Inițiativă:Nu are inițiativă
-Integrarea în colectiv: se integrează greu în colectivitate datorită comportamentului său Opinie: are opinie proprie
-Autoritate: Prezintă un caracter autoritar.
Starea de sanatate: bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă. Copil născut normal, la termen. Evoluție bună.
Problema investigată – comportament perturbator.
Elemente personale semnificative – copilul nu a fost la grădiniță în anul precedent decȃt două luni, după această perioadă tatăl său a hotărȃt să-l retragă pe considerentul că se cheltuie foarte mulți bani cu copilul iar resursele familiei sunt limitate.
Rezultate – Ȋn urma aplicării strategiei de intervenție de către educatoare și a ședințelor de consiliere psihologică cu psihologul grădiniței, comportamentul copilului s-a mai îmbunătățit în sensul că manifestările enumerate mai sus s-au mai diminuat ca intensitate și s-au mai rărit.
Evaluare- Deoarece preșcolarul continua să manifeste comportament perturbator, educatoarea a considerat că trebuie implicată familia mai mult în acțiunea de intervenție. Ȋn acest sens s-au purtat discuții mai ales cu mama copilului deoarece tatăl a manifestat o reticența totală față de această acțiune. Mai tȃrziu a coperat.
S-au desfășurat o serie de activități în grădiniță împreună cu părinții copiilor la care au participat și cei doi părinți ai preșcolarului în cauză. Acestea au avut un efect miraculos deoarece au creat prilejul de a fi împreună, părinte-copil într-un cadru educațional în care existau și alți adulți cu copii.
Familia a urmat un program de consiliere psihologică în care tatăl a fost cel care a participat (mai mult sau mai puțin voit) la cele mai multe ședințe deoarece problemele copilului erau o consecință a acestui comportament.
Concluzie – măsurile luate de cadrele didactice împreună cu psihologul grădiniței au condus la ameliorarea comportamentului copilului precum și la manifestările din ce în ce mai rar a atitudinilor violente.
De asemenea activitățile desfășurate în grădiniță împreună cu părinții au oferit acestora prilejul de a-și cunoaște copilul și în alt mediu decȃt cel familial.
Ca o concluzie finală, se poate afirma faptul că preșcolarul manifesta un astfel de comportament datorită atmosferei din familie în care tatăl are un comportament autotaritarist aproape traumatizant. Odată cu schimbarea acestei atitudini preșcolarul a dovedit pȃnă la sfȃrșitul anului un comportament normal.
Studiu de caz 3
DATE GENERALE
Numele și prenumele: B. A.
Sex: F
Vârsta:
Grupa:Mijlocie – Grupa Fluturașilor
Adresa:Localitatea X, Județul Prahova
SITUAȚIA FAMILIALĂ
Părinți: Părinți naturali;- copilul are doar mamă, tatăl nu este prezent în viața mamei sale și a lui.
Tatăl: Numele și prenumele: B. V.
Profesia.: Necunoscută
Locul de muncă. Necunoscut
Mama: Numele și prenumele: A. A.
Profesia: inginer
Locul de muncă: Companie internațională
Frați: nu are
Tipul de reședința: casă proprietate confortabilă, utilată cu tot ce este necesar;
Alte persoane care locuiesc în reședința familiei: nu există
ATMOSFERA ȘI CLIMATUL EDUCATIV ÎN FAMILIE
Conflicte: în familie există conflicte minore între mamă și copil.
4. CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ALE COPILULUI
-Dispune de camera lui
-Dispune de patul lui:
-Influențe extrafamiliale:
-Relații cu vecinii: slabe
-Relații cu prietenii: slabe
DATE MEDICALE
Copilul nu suferă de boli care prejudiciază capacitatea de învățare
Dezvoltarea:fizic și psihic:corespunzătoare vârstei;
Exprimarea: copilul se exprimă corespunzător vȃrstei
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Copilul este extrovertit.
Temperamentul: flegmatic
Aptitudini: generale: copilul nu are aptitudini deosebite
Trăsături de caracter: Este un copil vioi, volubil dar nu prea prietenos, ușor răutăcios
CONDUITA IN SALA DE GRUPA
Interes: Nu prezintă prea mare interes față de activitățile din grădiniță
Disciplină: Nu este un copil disciplinat, are răbufniri frecvente, prezintă un comportament perturbator
Activitatea și conduita în colectivitate:
-Inițiativă:Nu are inițiativă sau nu vrea să și-o exprime
-Integrarea în colectiv: se integrează greu în colectivitate datorită comportamentului său Opinie: are opinie proprie pe care uneori și-o exprimă într-un mod exploziv
-Autoritate: Prezintă un caracter autoritar.
Starea de sanatate: bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă. Copil născut normal, la termen. Evoluție bună.
Problema investigată – comportament perturbator.
Elemente personale semnificative – copilul a venit după două săptămȃni de la începerea grădiniței, prin transfer de la o altă unitate scolară.
Copilul a frecventat grupa mică la grădiniță în alte două grupe, fiind transferat la jumătatea anului la o grădiniță particulară și mai apoi la alta.
Mama sa este o persoană foarte ocupată, deținȃnd o funcție importantă într-o multinațională. După programul de grădiniță copilul este preluat de bonă și dus la o unitate particulară de gen after-schol.
Rezultate – Ȋn urma aplicării strategiei de intervenție de către educatoare și a ședințelor de consiliere psihologică cu psihologul grădiniței, comportamentul copilului s-a mai îmbunătățit în sensul că manifestările enumerate mai sus s-au mai diminuat ca intensitate și s-au mai rărit.
Evaluare – Deoarece preșcolarul continua să manifeste comportament perturbator, educatoarea și psihologul au luat legătura cu mama copilului cu care a avut o discuție la domiciliul acesteia. Cu această ocazie s-a aflat că mama știa de comportamentul fetiței deoarece educatoarele grupelor pe care fetița le-a frecventat o informase despre acest aspect dar aceasta a considerat că e mai bine să transfere copilul deoarece a avut impresia că problema se află de fapt în grădiniță. Așa se explică transferul copilului dintr-o grupă în alta sau de la o grădiniță la alta. De asemenea mama a mărturisit că ea se consideră o mamă modernă de aceea acordă copilului ei o libertate deplină.
Psihologul a explicat mamei că aceasta trebuie să urmeze un program de consiliere mai serios împreună cu fetița chiar dacă timpul nu-i permite va trebui să găsească soluții.
S-au desfășurat o serie de activități în grădiniță împreună cu părinții copiilor la care a participat și mama copilului în cauză. Acestea au avut un efect miraculos deoarece au creat prilejul de a fi împreună, părinte-copil într-un cadru educațional în care existau și alți adulți cu copii.
Atȃt mama cȃt și fetița au urmat un program de consiliere psihologică în care mama a înțeles că prea multă libertate acordată copilului nu este benefică acestuia. De asemenea ea a înțeles că nu este suficient să acorde copilului doar cele trebuincioase pentru traiul de zi cu zi, ci și o parte din timpul ei, iar această parte trebuie să fie destul de mare. De asemenea mama a înțeles că acest coportament al fetiței se datorează în cea mare parte atitudinii acesteia.
Concluzie – măsurile luate de cadrele didactice împreună cu psihologul grădiniței au condus la ameliorarea comportamentului copilului precum și la manifestările din ce în ce mai rar a atitudinilor violente.
De asemenea activitățile desfășurate în grădiniță împreună cu părinții au oferit acestora prilejul de a-și cunoaște copilul și în alt mediu decȃt cel familial.
Ca o concluzie finală, se poate afirma faptul că preșcolarul manifesta un astfel de comportament datorită unei prea mari libertăți pe care mama i-o acorda copilului pe considerentul că “așa e modern”.Odată cu schimbarea acestei atitudini preșcolarul a dovedit pȃnă la sfȃrșitul anului un comportament normal.
Studiu de caz 4
DATE GENERALE
Numele și prenumele: D. V.
Sex: F
Vârsta:
Grupa:Mijlocie – Grupa Fluturașilor
Adresa:Localitatea X, Județul Prahova
SITUAȚIA FAMILIALĂ
Părinți: Părinții naturali nu sunt prezenți în viața copilului. Nu locuiesc în țară de mai bine de 3 ani., Muncesc în afara țării însă trimit bani pentru întreținerea familiei. Acesta este crescut de către bunicii din partea mamei.
Tatăl: Numele și prenumele: D. G.
Profesia.: Instalator
Locul de muncă. Italia
Mama: Numele și prenumele: D. D.
Profesia: asistent medical
Locul de muncă: Italia
Frați: o soră mai mare
Tipul de reședința: casă proprietate confortabilă, utilată cu tot ce este necesar;
Alte persoane care locuiesc în reședința familiei nu există
ATMOSFERA ȘI CLIMATUL EDUCATIV ÎN FAMILIE
Conflicte: în familie există conflicte minore între mamă și copil.
4. CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ALE COPILULUI
-Dispune de camera lui
-Dispune de patul lui:
-Influențe extrafamiliale:
-Relații cu vecinii: bune
-Relații cu prietenii: bune
DATE MEDICALE
Copilul nu suferă de boli care prejudiciază capacitatea de învățare
Dezvoltarea:fizic și psihic:corespunzătoare vârstei;
Exprimarea: copilul se exprimă corespunzător vȃrstei
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Copilul este extrovertit.
Temperamentul: flegmatic
Aptitudini: generale: copilul nu are aptitudini deosebite
Trăsături de caracter: Este un copil vioi, volubil dar nu prea prietenos, ușor răutăcios
CONDUITA IN SALA DE GRUPA
Interes: Nu prezintă prea mare interes față de activitățile din grădiniță
Disciplină: Nu este un copil disciplinat, are răbufniri frecvente, prezintă un comportament perturbator
Activitatea și conduita în colectivitate:
-Inițiativă:Nu are inițiativă sau nu vrea să și-o exprime
-Integrarea în colectiv: se integrează greu în colectivitate datorită comportamentului său Opinie: are opinie proprie pe care uneori și-o exprimă într-un mod exploziv
-Autoritate: Prezintă un caracter autoritar.
Starea de sanatate: bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă. Copil născut normal, la termen. Evoluție bună.
Problema investigată – comportament perturbator.
Elemente personale semnificative – fetița a frecventat în anul precedent grădinița pentru o foarte scurtă perioadă de timp după care nu a mai vrut să meargă. Bunicii cresc frumos fetița însă datorită faptului că nu sunt părinții ei nu-i interzic nimic arătȃndu-i dragoste deplină și neaplicȃndu-i nici un fel de resctricții.
Rezultate – Ȋn urma aplicării strategiei de intervenție de către educatoare și a ședințelor de consiliere psihologică cu psihologul grădiniței, comportamentul copilului s-a mai îmbunătățit în sensul că manifestările enumerate mai sus s-au mai diminuat ca intensitate și s-au mai rărit.
Evaluare Deoarece preșcolarul continua să manifeste comportament perturbator, educatoarea și psihologul au luat legătura cu bunicii copilului. Aceștia au fost deschiși la discuții. Au mărturisit că iubesc foarte mult fetița deoarece o cresc de cȃnd era foarte mică.
Deoarece mama copilului respectiv fiica bunicilor nu a mai venit în țară de mulți ani, aceștia cresc fetița de la opt luni de cȃnd părinții au plecat asumȃndu-și rolul de părinți.
Ei au încercat să acorde fetiței o libertate deplină pornind de la considerentul că nu poate îngrădi comportamentul ei deoarece probabil așa trebuie procedat acum cu copiii.
Psihologul a explicat bunicilor că aceștia trebuie să urmeze un program de consiliere mai serios împreună cu fetița și chiar dacă nu sunt părinții ei, sunt răspunzători de educația acesteia.
S-au desfășurat o serie de activități în grădiniță împreună cu părinții copiilor la care au participat și cei doi bunici în calitate de “părinți”. Acestea au avut un efect miraculos deoarece au creat prilejul de a fi împreună, părinte-copil într-un cadru educațional în care existau și alți adulți cu copii.
Atȃt bunicii cȃt și fetița au urmat un program de consiliere psihologică în care bunicii au înțeles că prea multă libertate acordată copilului nu este benefică acestuia iar bunicii trebuie să mai tempereze fetița și să-i organizeze timpul și activitățile într-un alt mod decȃt cel dorit de ea. De asemenea bunicii au înțeles că acest coportament al fetiței se datorează în cea mare parte atitudinii acestora.
Concluzie – măsurile luate de cadrele didactice împreună cu psihologul grădiniței au condus la ameliorarea comportamentului copilului precum și la manifestările din ce în ce mai rar a atitudinilor violente.
De asemenea activitățile desfășurate în grădiniță împreună cu părinții au oferit acestora prilejul de a-și cunoaște copilul și în alt mediu decȃt cel familial.
Ca o concluzie finală, se poate afirma faptul că preșcolarul manifesta un astfel de comportament datorită unei prea mari libertăți pe care bunicii i-o acordau copilului pe considerentul că probabil “așa se cresc acum copii”. Odată cu schimbarea acestei atitudini preșcolarul a dovedit pȃnă la sfȃrșitul anului un comportament normal.
Studiu de caz 5
DATE GENERALE
Numele și prenumele: T. S.
Sex: M
Vârsta:
Grupa:Mijlocie – Grupa Fluturașilor
Adresa:Localitatea X, Județul Prahova
SITUAȚIA FAMILIALĂ
Părinți: Părinții naturali, nu sunt căsătoriți legal.
Tatăl: Numele și prenumele: A. V.
Profesia.: Fară profesie – trăiesc din ajutorul social
Locul de muncă. Fără loc de muncă
Mama: Numele și prenumele: T. V.
Profesia: făra profesie
Locul de muncă: Fără loc de muncă – adună PET-uri pe care apoi le vinde
Frați: încă 4 frați, doi mai mari și doi mai mici
Tipul de reședința: casă modestă, nu sunt proprietari.
Alte persoane care locuiesc în reședința familiei: nu există
ATMOSFERA ȘI CLIMATUL EDUCATIV ÎN FAMILIE
Conflicte: în familie există conflicte minore între părinți, și între părinți și copiii mai mari..
4. CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ALE COPILULUI
-Nu dispune de camera lui
-Nu dispune de patul lui:
-Influențe extrafamiliale:
-Relații cu vecinii: slabe
-Relații cu prietenii: slabe
DATE MEDICALE
Copilul nu suferă de boli care prejudiciază capacitatea de învățare
Dezvoltarea:fizic și psihic:apropiate de cele corespunzătoare vârstei;
Exprimarea: copilul se exprimă mai greoi, necorespunzător vȃrstei
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Copilul este introvertit.
Temperamentul: melancolic
Aptitudini: generale: copilul nu are aptitudini deosebite
Trăsături de caracter: Este un trist, retras
CONDUITA IN SALA DE GRUPA
Interes: Nu prezintă prea mare interes față de activitățile din grădiniță
Disciplină: Nu este un copil disciplinat, are răbufniri frecvente, prezintă un comportament perturbator
Activitatea și conduita în colectivitate:
-Inițiativă:Nu are inițiativă sau nu vrea să și-o exprime
-Integrarea în colectiv: se integrează greu în colectivitate datorită comportamentului său Opinie: are opinie proprie pe care uneori și-o exprimă într-un mod exploziv
-Autoritate: Prezintă un caracter indiferent.
Starea de sanatate: bună, nu suferă de nici o boală cronică sau transmisibilă. Copil născut normal, la termen. Evoluție bună.
Problema investigată – comportament perturbator.
Elemente personale semnificative – familia nu întrgistrează venituri, trăind de pe o zi pe alta. Copiii nu sunt foarte bine îngrijiți de către mamă. Preșcolarul în cauză nu a mai frecventat grădinița. Primăria din localitate acordă o sumă de bani familiei pentru integrarea copiilor în forme de învățămȃnt. Probabil acesta este motivul pentru care anul acesta copilul în cauză frecventează grădinița.
Rezultate – Ȋn urma aplicării strategiei de intervenție de către educatoare și a ședințelor de consiliere psihologică cu psihologul grădiniței, comportamentul copilului s-a mai îmbunătățit în sensul că manifestările enumerate mai sus s-au mai diminuat ca intensitate și s-au mai rărit.
Evaluare – Deoarece preșcolarul continua să manifeste comportament perturbator, educatoarea a considerat că trebuie implicată familia mai mult în acțiunea de intervenție. Ȋn acest sens s-a căutat un cadru în care educatoarea a vorbit cu cei doi părinți pe care cu greu a putut să-i convoace la discuție aceștia nemanifestȃnd interes pentru această acțiune. A fost nevoie de intervenție din partea Primăriei locale pentru a se putea discuta cu aceștia deoarece fie nu veneau la ședințe, fie nu erau acasă.
Familiei le-au fost recomandate ședințe de cosiliere la care au participat.
Comportamentul indiferent și reticent al familiei preșcolarului probabil reprezintă cauza principală a comportamentului perturbator manifestat de copil.
S-au desfășurat o serie de activități in grădiniță împreună cu părinții copiilor la care au participat și cei doi părinți ai preșcolarului în cauză. Acestea au avut un efect miraculos deoarece au creat prilejul de a fi împreună, părinte-copil într-un cadru educațional în care existau și alți adulți cu copii.
Concluzie – măsurile luate de cadrele didactice împreună cu psihologul grădiniței au condus la ameliorarea comportamentului copilului precum și la manifestările din ce în ce mai rar a atitudinilor violente.
Ca o concluzie finală, se poate afirma faptul că preșcolarul manifesta un astfel de comportament datorită atmosferei din familie în care părinții aveau cu totul alte preocupări decȃt educația celor cinci copii și deși locuiesc împreună ca o familie nu manifestă nici un fel de interes, minorii crescȃnd aproape singuri.
Odată cu schimbarea acestei atitudini, preșcolarul a dovedit pȃnă la sfȃrșitul anului un comportament normal.
Studiu de caz 6
DATE GENERALE
Numele și prenumele: C. C.
Sex: M
Vârsta:
Grupa:Mijlocie – Grupa Fluturașilor
Adresa:Localitatea X, Județul Prahova
SITUAȚIA FAMILIALĂ
Părinți: Părinții naturali, nu sunt căsătoriți legal, despărțiți
Tatăl: Numele și prenumele: J. A.
Profesia.: Fară profesie – trăiesc din ajutorul social
Locul de muncă. Fără loc de muncă
Mama: Numele și prenumele: C. R.
Profesia: fără profesie
Locul de muncă: Fără loc de muncă – ocazional colectează fier vechi pe care îl vinde mai apoi
Frați: încă 5 frați, trei mai mari și doi mai mici
Tipul de reședința: familia nu dispune de o locuință stabilă, din acest motiv preșcolarul locuiește la acest moment într-un centru de plasament.
Alte persoane care locuiesc în reședința familiei: nu sunt date despre aceasta
ATMOSFERA ȘI CLIMATUL EDUCATIV ÎN FAMILIE
Conflicte: în familie există conflicte între părinți,
4. CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ALE COPILULUI
-Nu dispune de camera lui
-Dispune de patul lu în centru:
-Influențe extrafamiliale:
-Relații cu vecinii: slabe
-Relații cu prietenii: slabe
DATE MEDICALE
Copilul nu suferă de boli care prejudiciază capacitatea de învățare
Dezvoltarea:fizic ușor subdezvoltat, din punct de vedere psihic corespunzător vȃrstei
Exprimarea: copilul se exprimă mai greoi, necorespunzător vȃrstei
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Copilul este extrovertit.
Temperamentul: sangvinic
Aptitudini: generale: copilul nu are aptitudini deosebite
Trăsături de caracter: Este un trist, retras
CONDUITA IN SALA DE GRUPA
Interes: Nu prezintă prea mare interes față de activitățile din grădiniță
Disciplină: Nu este un copil disciplinat, are răbufniri frecvente, prezintă un comportament perturbator
Activitatea și conduita în colectivitate:
-Inițiativă:Nu are inițiativă sau nu vrea să și-o exprime
-Integrarea în colectiv: se integrează greu în colectivitate datorită comportamentului său
Opinie: are opinie proprie pe care uneori și-o exprimă într-un mod exploziv
-Autoritate: Prezintă un caracter alternativ, cȃnd indiferent, cȃnd autoritar.
Starea de sanatate: buna, nu sufera de nici o boala cronica sau transmisibila
Problema investigată – comportament perturbator
Elemente personale semnificative – Familia formată din cei doi părinți și șase copii. De menționat este faptul că nu toți copiii au același tată. O perioadă de timp familia a fost constituită din mamă, tatăl celor trei copii (printre care și preșcolarul implicat în studiu). Momentan ea este dezbinată, tatăl locuind în altă parte cu o altă femeie. Primăria din localitate s-a implicat acordȃnd ajutoare pentru integrarea copiilor în învățămȃnt. Datorită condițiilor precare de acasă, doi dintre copii (printre care și preșcolarul implicat în studiu) locuiesc într-un centru de zi în condițiile legii.
Rezultate – Ȋn urma aplicării strategiei de intervenție de către educatoare și a ședințelor de consiliere psihologică cu psihologul grădiniței, comportamentul copilului s-a mai îmbunătățit în sensul că manifestările enumerate mai sus s-au mai diminuat ca intensitate și s-au mai rărit.
Evaluare – Deoarece preșcolarul continua să manifeste comportament perturbator, educatoarea a considerat că trebuie implicată familia mai mult în acțiunea de intervenție. Ȋn acest sens s-a căutat un cadru în care educatoarea a vorbit cu cei doi părinți pe care cu greu a putut să-i convoace la discuție aceștia nemanifestȃnd interes pentru această acțiune. A fost nevoie de intervenție din partea Primăriei locale pentru a se putea discuta cu aceștia deoarece mama nu venea la ședințe, iar tata nu mai era acasă.
Familiei le-au fost recomandate ședințe de cosiliere la care au participat. Comportamentul indiferent și reticent al familiei preșcolarului probabil reprezintă cauza principală a comportamentului perturbator manifestat de copil.
S-au desfășurat o serie de activități în grădiniță împreună cu părinții copiilor la care au participat (cu ajutorul intervenției de la Primărie) și cei doi părinți ai preșcolarului în cauză chiar dacă aceștia nu mai locuiesc împreună. Acestea au avut un efect miraculos deoarece au creat prilejul de a fi împreună, părinte-copil într-un cadru educațional în care existau și alți adulți cu copii.
Concluzie – măsurile luate de cadrele didactice împreună cu psihologul grădiniței au condus la ameliorarea comportamentului copilului precum și la manifestările din ce în ce mai rar a atitudinilor violente.
Ca o concluzie finală, se poate afirma faptul că preșcolarul manifesta un astfel de comportament datorită atmosferei din familie în care părinții aveau cu totul alte preocupări decȃt educația celor șase copii, părinții nemanifestȃnd nici un fel de interes pentru ei.
Tatăl plecȃnd de lȃngă minori nu mai este interesat deloc de aceștia,
Odată cu schimbarea acestei atitudinii a părinților – mai ales a mamei – preșcolarul a dovedit pȃnă la sfȃrșitul anului un comportament normal.
Concluzie
Analizȃnd comportamentele preșcolarilor implicați în studiu se poate afirma faptul că strategiile de intervenție aplicate în prima fază a experimentului nu au dat rezultatele așteptate. In momentul în care au fost implicați părinții într-un mod mai serios și în momentul în catre comportamentul acestora față de copil s-a schimbat, s-au întegistrat progrese uimitoare în ceea ce privește comportamentul copiilor. Pȃnă la sfȃrșitul anului școlar toți cei șase copii implicați în studiu au trecut de la manifestări perturbatoare frecvente la un comportament adecvat.
Imbunătățirea comportamentului s-a realizat progresiv dar evident aproape de la o săptămȃnă la alta. Consilierea părinților, discuțiile purtate cu aceștia, prezentările de materiale specifice au ajutat părinții să realizeze (și chiar să recunoască) că micuții lor prezentau probleme comportamentale nu din vina lor ci datorită faptului că părinții lor nu adoptau o atitudine corespunzătoare față de copil. Si activitățile împreună cu părinții desfăsurate în grădiniță au avut meritul că au participat la schimbarea atitudinii părinților față de copil.
Se poate afirma așadar că dacă părinții adoptă o disciplină parentală democratică, implicită, blȃndă dar fermă se elimină una dintre cauzele majore ale comportamentului perturbator la copii.
Analiza și interpretarea rezultatelor
La momentul final al studiului, respectiv luna iunie a anului școlar, autorul acestei lucrări a făcut o analiză a chestionarelor completate de către părinți la începutul anului. La începutul experimentului s-a precizat faptul că autorul lucrării nu a dorit să fie influențat de rezultatele obținute din analiza chestionarelor completate de părinți.
Analiza rezultatelor a constat în analiza răspunsurilor date la chestionar de către părinți precum și identificarea stilului parental al fiecăruia.
Ponderea răspunsurilor date de cei 30 de părinți la cei 16 itemi din chestionar precum și analiza răspunsurilor și emiterea concluziilor au fost următoarele:
Itemul 1. Cȃt de bine considerați că vă cunoașteți copilul?
Fig. 1. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea Cȃt de bine considerați că vă cunoașteți copilul?
Evaluarea răspunsurilor: La întrebarea de mai sus 46.66% dintre părinți (14 părinți) consideră că își cunosc foarte bine copilul, 20% dintre ei (6 părinți) afirmă că-și cunosc copilul bine, 16.66% respectiv 5 părinți consideră că-și cunosc suficient de bine copilul, iar 16.66% respectiv 5 părinți consideră că nu-și cunosc deloc copilul.
Concluzie: Din răspunsurile oferite de părinți și din discuțiile purtate cu aceștia se poate concluziona faptul că 66.66% respectiv 20 dintre părinți își cunosc bine și foarte bine copilul, că cunosc exact acțiunile, pasiunile, activitățile îndrăgite, lucrurile care îi bucură și îi relaxează pe copii, toate acestea constituind aspecte deosebit de importante în conturarea stării de bine a copilului. De aici putem extrage ideea că aceștia se implică în creșterea copilului și îi urmărește îndeaproape evoluția. Părinților care prezintă acest comportament ar putea fi încadrați în categoria părinților care au un stil parental democratic respectiv permisiv. In ceea ce privește
Itemul 2. Ȋn familia dv. cine se ocupă cel mai mult de educația copilului?
Fig. 2. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea „Ȋn familia dv. cine se ocupă cel mai mult de educația copilului?”
Evaluarea răspunsurilor: Din grafic se poate observa că un procent de 53.33% (16 părinți) afirmă că mama este cea care se ocupă de educația copilului. Această pondere însemnată se poate datora faptului că în familiile preșcolarilor din grupa supusă studiului lucrează mai mult tata, mama rămȃnȃnd acasă cu copiii și gospodăria, în alte cazuri copilul este crescut doar de mamă, ea fiind cea care se ocupă în totalitate de copil. Graficul arată că 13.33% dintre părinti (4 părinți) afirmă că tatăl este cel care se ocupă de educația copilului din diverse motive (unui copil i-a murit mama, alți 2 au mamele plecate la muncă în străinătate, pe altul mama l-a părăsit lăsȃndu-l în grija tatălui. Un procent de 16.66 părinți (5 părinți) afirmă că bunicii sunt cei care se ocupă de creșterea și educația copilului. Din analiza documentelor preșcolarilor din grupa supusă studiului s-a observat că unii dintre ei nu au părinții prezenți în viața lor aceștia fie sunt plecați la muncă în afara țării, fie trăiesc separați sau împreună cu alte persoane, fie copilul a fost pur și simplu abandonat la bunici. Un număr de 5 persoane, respectiv 16.66% dintre adulții supuși testului afirmă că se ocupă de creșterea și educarea copilului. Aceste persoane sunt aparținători legali ai preșcolarilor din grupa supusă testului, alții sunt asistenți maternali ai preșcolarilor iar doi dintre preșcolari provin din centrul de plasament de zi pentru care două educatoare au participat la studiu.
Concluzie: Din reprezentarea grafică de mai sus rezultă că nu toți copiii au fost norocoși să aibă o familie normală formată din mamă, tată și eventuali frați. Marea majoritate a copiiilor care prezintă un comportament perturbator provin din familii dezorganizate, trăiesc în centre pentru minori sau sunt crescuți de alte persoane decȃt părinții lor. Desigur că acest lucru nu reprezintă o regulă deoarece copii crescuți în familii închegate și care trăiesc aparent într-un mediu armonios pot prezenta comportamente indezirabile.
Itemul 3. Considerați că acordați suficient din timpul dv. copilului? Cȃt timp alocați acestuia?
Fig. 3. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea „Considerați că acordați suficient din timpul dv. copilului? Cȃt timp alocați acestuia?
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul prezentat se poate observa că 30% dintre părinți (9 părinți) afirmă că alocă copilului foarte mult din timpul lor. Un procent de 26.66% (8 părinți afirmă că acordă mult timp copilului lor. Există un procent de 23.33% dintre părinți (7 părinți) care consideră că timpul acordat copilului de către aceștia este suficient pentru micuț. Un procent de 20% dintre părinți (6 părinți) recunosc că acordă copilului puțin din timpul lor.
Concluzie: Din analiza răspunsurilor date de părinți la întrebarea de mai sus se poate afirma faptul că mai mult de jumătate din părinți respectiv 56.66% dintre aceștia acordă mult și foarte mult din timpul lor copilului. Acești părinți ar putea fi încadrați în categoria părinților care adoptă un stil parental democratic în relația cu copilul.
Desigur că societatea în care trăim ne solicitǎ foarte mult. In aceasța ordine de idei, puținul timp liber rămas după achitarea sarcinilor cotidiene trebuie gestionat cu mare grijă de către părinți astfel încât copilului să-i fie atribuit cea mai mare parte din el.
Cei 7 părinți respectiv 23.33% dintre aceștia afirmă că consideră timpul acordat copilului ca fiind suficient. Desigur că fiecare dintre ei înțelege acest „suficient” în felul său însă din discuțiile în particular cu acești părinți se poate trage concluzia că aceștia aparțin stilului parental autoritarist, ei considerȃnd că adultul este cel care stabilește programul activităților într-o familie.
Un număr de 6 părinți respectiv 20% dintre aceștia afirmă că acordă copilului puțin din timpul lor. Interpretarea poate fi făcută de către autorul acestui studiu (după discuțiile în particular cu acești părinți) ca fiind foarte puțin sau deloc. Acești părinți ar putea să facă parte din categoria părinților neimplicați sau indiferenți.
Itemul 4. Considerați că copilul dv. este fericit?
Fig. 4. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea Considerați că copilul dv. este fericit?
Evaluarea răspunsurilor: La întrebarea de mai sus unii dintre părinți au părut ușor derutați neștiind exact ce ar trebui să răspundă. Insă 66.66% dintre aceștia consideră că fiul sau fiica sa sunt fericiți. Este posibil ca răspunsurile să nu reflecte foarte bine realitatea deoarece unii dintre părinți nu pot face aprecieri exacte asupra stării de fericire a copilului, alții este posibil să fi răspuns afirmativ la această întrebare pentru a se pune într-o lumină favorabilă față de cadrul didactic. . Un procent de 6.66% afirmă cu certitudine că fiul sau fiica sa nu sunt fericiți. Un procent de 26.66% nu știu ce să răspundă.
Concluzie: Dacă se pornește de la premisa că răspunsurile reflectă realitatea, atunci se poate afirma despre acești părinți că aparțin stilului parental democratic sau permisiv.
Cei 2 părinți respectiv 6.66% dintre aceștia care afirmă că micuții lor nu sunt fericiți cunosc acest aspect și-l conștintizează Acești părinți ar putea fi asimilați stilului parental indiferent sau neimplicat deoarece nu face nimic pentru a schimba această stare emoțională a copilului. Pot fi de asemenea asimilați stilului parental autotaritarist care ține seama mai puțin de emoționalul copilului considerȃnd că asigurarea condițiilor de trai decente sunt suficiente pentru ca un copil să crească. Cei 26.66% dintre părinți care nu știu ce să răspundă sau nu vor să recunoască că s-ar putea ca micuțul să nu fie fericit ar putea fi încadrați în categoria părinților ce adoptă un stil parental neimplicat sau indiferent.
Itemul 5: „Știți ce-l bucură mai mult pe copilul dumneavoastră?”
Fig. 5 Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea „Știți ce-l bucură mai mult pe copilul dv?”
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul prezentat mai sus reiese faptul că aproape jumătate (46.66%) dintre părinții respectiv 14 dintre părinții supuși testului afirmă că știu exact ce-i creează bucurie copilului său, un procent destul de mare respectiv 26.66% (8 părinți) însă afirmă că nu știu concret ce-i aduce cea mai mare bucurie copilului său, iar alți 8 părinți respectiv 26.66% dintre părinți nu știu exact nu vor sau nu știu ce să răspundă.
Concluzie: La această întrebare, aproape jumătate dintre părinții care afirmă că au cunoștință despre lucrurile care-l bucură cel mai mult pe copilul său dau dovadă că își cunosc foarte bine copilul, acești părinții fac tot posibilul ca dorințele copilului să fie satisfăcute. Acești părinți ar putea să facă parte din categoria părinților democratici sau permisivi. Cei 16 părinți respectiv cele 53.33 de procente care afirmă că nu știu clar sau nu știu exact ce-l bucură pe copil ar putea fi încadrați fie în categoria părinților autoritariști, fie în categoria celor neimplicați (indiferenți), care nu și-au pus niciodată această întrebare.
Itemul 6 Sunteți „deranjat” dacă copilul dv întreabă, tace? cere ajutor sau plȃnge? (Răspundeți cu „Da” în dreptul fiecărei situații resprezentate în chestionar care considerați că este valabilă în cazul dv.).
Fig. 6. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea
„Sunteți „deranjat” dacă copilul dv întreabă, tace? cere ajutor sau plȃnge?”
Evaluarea răspunsurilor: Din grafic rezultă că cei mai mulți dintre părinți respectiv 40% dintre ei sunt deranjați dacă copilul plȃnge, iar 36.66% dintre ei sunt deranjați dacă copilul tace refuzȃnd să vorbească. Un procent de 13.33% dintre părinți sunt deranjați de faptul că micuțul cere ajutor iar 10 procente dintre părinți sunt deranjați cadă copilul întreabă.
Concluzie: Sunt multe motive pentru care copilul plȃnge. Desigur că sunt părinți care consideră că un copil poate plȃnge fără motiv. Cele 40 de procente, respectiv cei 12 părinți care au răspuns cu „da” la această întrebare ar putea fi încadrați în categotia părinților de adoptă un stil autoritaritarist și care să considere că un copil dacă i se asigură condiții decente de trai nu ar trebui să plȃngă. Cei 36.66% dintre părinți care au afirmat că sunt deranjați ar putea să aparțină stilului parental permisiv care este recunoscut ca fiind un stil parental protector și pentru care orice atitudine neobișnuită a copilului i-ar îngrijora. Totodată aceștia ar putea aparține și stilului parental democrat deoarece aceștia consideră că această tăcere a copilului poate să ascundă multe probleme de importanță majoră în evoluția ulterioară. Trei dintre părinți, respectiv 10% dintre aceștia sunt deranjați de faptul că micuțul pune întrebări tot timpul. Ei ar putea fi încadrați în categoria părinților autotaritariști sau neimplicați, indiferenți. Cei patru părinți, respectiv cele 13.33 de procente care afirmă că sunt deranjați de faptul că micuțul cere ajutor pot fi considerați ca aparținȃnd stilului parental indiferent (neglijent dsau neimplicat) care consideră că un copil trebuie să fie capabil să facă destule lucruri singur.
Itemul 7. Ce faceți atunci cȃnd copilul dv. greșește?
Fig. 7. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea „Cum vă comportați când copilul dv. greșește?”
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul prezentat mai sus se poate observa că 36.66% dintre părinți discută cu copilul pentru a putea stabili ce l-a determinat pe acesta să greșească. Un procent de 23.33 dintre părinți preferă să nu-i vorbească copilului, 16.66% spun că îl obstrucționează de la ceea ce-i place copilului, 13.33% au răspuns că lovesc copilul, iar 10% dintre părinți afirmă că ceartă copilul în situația în care acesta a greșit.
Concluzie Pedepsirea copilului este un aspect important în educația acestuia. Insă frecvența cu care aceasta este practicată de către părinte relevǎ caracterul acestuia. Metodele de pedepsire a copilului trebuie să fie alese cu grijă, ele nu trebuie să fie prea aspre sau prea dese deoarece pot avea efecte în timp asupra copilului
Desigur că greșeala este mereu prezentă în comportamentul copilului, iar atitudinea părintelui este deosebit de importantă însă, din păcate, mulți dintre părinți sunt tentați la primul impuls să certe copilul când acesta greșește. Cea mai indicată și cea mai importantă modalitate de a rezolva problema este discuția cu copilul. Aceasta constituie soluția rezolvării celor mai multe probleme. Părinții supuși testului care au răspuns că discută cu copilul despre ce s-a întȃmplat fac parte evident din categoria celor care adoptă un stil parental democratic sau permisiv, cei ce au răspuns că nu vorbesc copilului desigur ca o formă de pedeapsă pot aparține stilului parental neimplicat, cei ce obstrucționează copilul de la ceea ce-i place pot aparține stilului autotaritarist, iar cei ce au răspuns că fie îl ceartă fie îl lovesc aparțin cu certitudine stilului autotaritarist.
Itemul 8: Atunci cȃnd copilul greșește îl ajutați să repare și să evite greșeala pe viitor?
Fig. 8. Ponderea răspunsurilor date de părinții implicați în studiu la întrebarea:
Atunci cȃnd copilul greșește îl ajutați să repare și să evite greșeala pe viitor?
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul prezentat mai sus se poate observa că un procent de 66.66% dintre părinți afirmă că ajută copilul să îndrepte o greșeală și îl sprijină să învețe să o evite pe viitor, în timp ce 20% dintre părinți afirmă că acordă ajutor copilului în acest sens mai rar. Patru dintre părinții implicați în studiu afirmă că nu sprijină niciodată copilul în acțiunea de îndreptare a greșelii și de încercare de a evita producerea ei în viitor.
Concluzie: Din analiza datelor prezentate în grafic se poate afirma că acei părinți care au răspuns că fac acest lucru întotdeauna aparțin acelor părinți care adoptă un stil parental democratic și permisiv. Cei ce au răspuns că ajută copilul în situația în care acesta a greșit să-și repare greșeala și să nu o mai repete mai rar aparțin acelor părinți care manifestă un stil parental autotaritarist. Se poate afirma că acei părinți care au răspuns că nu sprijină niciodată copilul să-și îndrepte o greșeală sau să învețe să nu o mai repete aparțin cu siguranță acelor părinți indiferenți sau neimplicați.
Itemul 9: Considerați că pedeapsa ajută copiii să își îndrepte comportamentul?
Fig. 9. Ponderea răspunsurilor date de către părinții implicați în studiu la întrebarea:
„Considerați că pedeapsa ajută copiii să își îndrepte comportamentul?”
Evaluarea răspunsurilor: Din grafic se poate observa că un procent destul de mare de părinți, respectiv 46.66% dintre ei consideră că pedeapsa (sub orice formă) reprezintă o modalitate eficientă de disciplinizare a copilului, în timp ce 36.66% dintre părinți consideră că pedeapsa nu ajută copilul să-și îndrepte comportamentul. Există și un procent de 16.66% de părinți care consideră că pedeapsa ajută într-o oarecare măsură la corectarea comportamentului copiilor.
Concluzie: – Din analiza răspunsurile se poate afirma faptul că este foarte probabil ca părinții care au răspuns afirmativ la această întrebare să aparțină stilului parental fie democratic fie autotaritarist. Cei 36.66% respectiv cei 10 părinți care au răspuns că pedeapsa nu reprezintă o modalitate de îndreptare a comportamentului copilului este posibil să aparțină stilului parental permisiv iar cei 16.66% dintre părinți este posibil să fi răspuns astfel deoarece nu-și dau seama foarte bine dacă această metodă folosește sau nu de aceea se apreciază că aceștia aparțin stilului parental neimplicat.
Itemul 10: Acordați recompense copilului cȃnd acesta a îndeplinit o sarcina dată?
Fig. 10. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea
„Acordați recompense copilului cȃnd acesta a îndeplinit o sarcina dată?
Evaluarea răspunsurilor: Din grafic se poate observa că aproape jumătate dintre părinții supuși studiului au afirmat că acordă recompense copilului de cele mai multe ori, 36.66% dintre aceștia acordă recompense uneori (probabil rar) iar 16.66% dintre părinții supuși studiului nu acordă recompense niciodată.
Concluzie: Recompensarea copilului pentru îndeplinirea unei sarcini este un lucru rău cu condiția să nu fie prea dese și prea consistente deoarece existǎ pericolul să se ajungă într-un punct în care părintele nu mai are ce să-i ofere copilului. Este necesar ca părintele să poată deosebi însă recompensa de mită. Parinții care au răspuns că recompensează întotdeauna copilul ar putea să fie încadrați în categoria părinților permisivi. Cei ce au răspuns că recompensează copilul uneori pot aparține stilului parental democratic, iar cei ce au afirmat că nu acordă recompense copilului miciodată aparțin cu certitudine fie stilului parental autoritaritarist, fie celui neimplicat, neglijent.
Itemul 11 Considerați că copilul dv. vă minte?
Fig. 11. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea „Copilul dv. vă minte?”
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul prezentat mai sus se poate observa că un procent destul de mare dintre părinți respectiv 36.66% afirmă că nu au fost mințiți niciodată de către copilul său. Un procent de 30% dintre părinți afirmă că sunt mințiți uneori de către copiii lor, 23.33% afirmă că sunt mințiți de către copii de cele mai multe ori. Există un procent mic într-adevăr (dar există) de părinți care afirmă că sunt mințiți întotdeauna de către copiii lor.
Concluzie: Au existat părinți (desigur într-o proporție mică) care au afirmat că este mințit de către copil întotdeauna. Este cunoscut faptul căci copilul fabulează foarte mult la această vârstă. Totuși trebuie să se creeze o delimitare clară între imaginație și minciună, problema minciunii fiind deosebit de gravă deoarece aceasta poate degenera. Copilul care minte se poate îndrepta către un comportament infracțional dacă nu se iau la timp măsuri. De asemenea imaginea copilului în rândul celorlalți copii sau și mai târziu în societate va fi profund deterioratǎ, ceea ce va avea consecințe grave. Din studiu rezultǎ că mulți copii mint cu totul ocazional. In ceea ce privește stilul parental adoptat de către părinte și care ar putea conduce la atitudinea copilului de a minți, se poate afirma faptul că părinții care adoptă un stil parental permisiv pot influența copilul în ceea ce privește minciuna. Părinții ai căror copii nu mint niciodată pot fi considerați ca aparținȃnd stilului parental democratic, cei ai căror copii mint de cele mai multe ori pot aparține stilului neimplicat. Tot acestui stil parental pot să aparțină și părinții ai căror copii mint întotdeauna.
Itemul 12: Vă incurajati copilul cand intampina greutati in activitatea sa sau cand este dezamagit?
Fig. 12. Ponderea răspunsurilor date de părinți la întrebarea
„Vă încurajați copilul când acesta întâmpină greutăți în activitatea sa sau când este dezamăgit?”
Evaluarea răspunsurilor: Din grafic se poate observa că 40% dintre părinții implicați în studiu afirmă că încurajează copilul atunci cȃnd acesta se află într-o situație mai delicată, 36.66% afirmă că își încurajează copilul de cele mai multe ori, în timp ce 23.33% dintre părinți afirmă că își încurajează copilul uneori (probabil rar). De remarcat este faptul că există un procent de 20% dintre părinții supuși testului care nu-și încurajează niciodată copilul.
Concluzie: Referitor la atitudinea părinților față de copil atunci când el este supărat sau dezamăgit, răspunsurile au fost de asemenea interesante, de remarcat fiind faptul că marea majoritate a părinților încurajează întotdeauna sau de cele mai multe ori copilul. Acest element are o importanță colosală asupra moralului copilului. Atunci când încurajarea vine mai ales din partea părintelui, conferă o siguranță copilului, acesta înțelegând că nu e singur sau abandonat și cǎ toate problemele se pot rezolva. Acei părinți care au afirmat că-și încurajează copilul întotdeauna sau de cele mai multe ori pot aparține stilului parental democratic și/sau permisiv. Cei ce încurajează mai rar copilul aparțin cel mai probabil acelei categorii de părinți autotarirariști. Acei părinți care nu încurajează niciodată copilul aparțin cu siguranța stilului parental neimplicat.
Itemul 13: Impuneti copilului să facă anumite lucruri așa cum doriți dv.? (cu ce să se îmbrace, ce să faceți la sfȃrșit de săptămȃnă, unde să plecați în concediu, etc.)
Fig. 13. Ponderea răspunsurilor date de către părinți la întrebarea
„Impuneti copilului să facă anumite lucruri așa cum doriți dv.?”
Evaluarea răspunsurilor: Din grafic se poate observa că mai mult de trei sferturi dintre părinții supuși studiului au afirmat că nu impun reguli stricte în ceea ce privesc aspecte legate de ținuta copilului sau de anumite acțiuni desfășurate de întreaga familie deci și cu copilul. Există însă un procent de 23.33% dintre părinții supuși studiului care au afirmat că își impun punctul de vedere în legătură cu acțiunile mai sus menționate.
Concluzie: In urma analizei răspunsurilor date de către părinți se poate afirma faprul că cei 7 părinți respectiv 23.33% manifestă cu certitudine un stil parental autotaritarist. Ceilalți 23 de părinți aparțin celorlalte stiluri parentale. Cei permisivi nu impun reguli deoarece lasă totul la aprecierea copilului, pentru cei neimplicați nu prezintă interes iar acei părinți care adoptă un stil parenta democratic cu siguranța asemenea practici de impunere nu fac parte din atitudinea lor.
Itemul 14: Incercați să îndepliniți dorințele copilului?
Fig. 14. Ponderea răspunsurilor date de către părinți la întrebarea
„Incercați să îndepliniți de cele mai multe ori dorințele copilului?”
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul prezentat mai sus se poate observa că un procent de 36.66% dintre părinți afirmă că încearcă să îndeplinească dorințele copilului de multe ori, 20% dintre părinți afirmă că îndeplinesc întotdeauna dorințele copilului, un procent de 20% afirmă că încearcă uneori (probabil rar) să îndeplinească dorințele copilului său iar un procent de 20% afirmă că nu îndeplinesc niciodată vreo dorință.
Concluzie: In urma analizei răspunsurilor date de către părinții implicați în studiu se poate afirma faptul că acei părinți care încearcă să îndeplinescă de multe ori dorințele copilului ar putea să aparțină stilului parental democratic, cei ce au răspuns că încearcă să îndeplinescă întotdeauna dorințele copilului aparțin cu siguranța părinților al căror stil parental e cel permisiv, cei ce încearcă să îndeplinească uneori (probabil rar) precum și ce ce afirmă că nu încearcă să îndeplinească niciodată dorințele copilului aparțin fie stilului autotaritarist fie celui neimplicat (neglijent).
Itemul 15: Considerați că nevoile și drepturile copilului sunt cele mai importante?
Fig. 15. Ponderea răspunsurilor date de către părinți la întrebarea
„Considerați că nevoile și drepturile copilului sunt cele mai importante?”
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul de mai sus rezultă că un procent de 63.33% dintre părinți consideră că nevoile copilului său sunt cele mai importante. Un număr de 11 părinți, respectiv 36.66% consideră că nu nevoile copilului sunt cele mai importante.
Concluzie: Din analiza răspunsurilor date la întrebarea „Considerați că nevoile și drepturile copilului sunt cele mai importante?” se poate aprecia faptul că părintii care au răspuns afirmativ la această întrebare aparțin stilului parental democratic și permisiv. Atunci cȃnd într-o familie apare un copil întregul univers al celor doi părinți gravitează în jurul micuțului. Așa se întȃmplă de fiecare dată sau…așa ar trebui să se întȃmple. Este firesc ca un procent atȃt de mare dintre părinții implicați în studiu să răspundă că pe primul plan este copilul cu nevoile sale.
Trebuie însă precizat și faptul că 11 (respectiv 36.66%) dintre părinții chestionați consideră că nu nevoile copilului sunt cele mai importante. Acești părinți aparțin cu siguranța stilului parental neimplicat (neglijent) dar în egală măsură se poate afirma că pot să aparțină și stilului parental autotaritarist.
Itemul 16: Vă implicați în activitățile copilului?
Fig. 16. Ponderea răspunsurilor la întrebarea: Vă implicați în activitățile copilului?
Evaluarea răspunsurilor: Din grafic rezultă că un procent de 36.66% dintre părinți afirmă că se implică foarte mult în activitățile copilului,43.33% afirmă că nu se implică foarte mult, iar un procent de 20% afirmă că nu se implică deloc.
Concluzie: Din analiza răspunsurilor date de către părinții implicați în studiu se poate concluziona faptul că părinții care se implică în activitățile copilului să într-o foarte mare măsură aparțin cu certitudine stilului parental democratic și chiar permisiv. Cei ce au răspuns că se implică mai puțin aparțin probabil stilului parental autotaritarist iar cei ce afirmă că nu se implică deloc în acțivitățile copilului aparțin cu siguranța stilului parental indiferent (neglijent).
Itemul 17: Păstrați o relație bună cu grădinița și cu educatoarea?
Fig. 17. Ponderea răspunsurilor date de părinții implicați în studiu la întrebarea :
„Păstrați o relație bună cu grădinița și cu educatoarea?”
Evaluarea răspunsurilor: Din graficul prezentat mai sus se poate observa că un procent de 46.66% dintre părinți păstrează o relație bună atȃt cu unitatea de învățămȃnt cȃt și cu cadrul didactic, 26.66% dintre părintii supuși studiului afirmă că nu păstrează o relație bună cu acestea iar un alt procent de 26.66% afirmă că păstrează o oarecare relație atȃt cu unitatea școlară cȃt și cu cadrul didactic.
Concluzie: Din analiza răspunsurilor date de către părinții implicați în studiu se poate aprecia faptul că aproape jumătate dintre părinți consideră importantă relația atȃt cu unitatea școlară cȃt și cu educatoarea ceea ce i-ar putea încadra în categoria părinților care manifestă un stil parental democratic sau permisiv. Cei ce au răspuns că nu păstrează legătura cu grădinița aparțin în mod cert stilului parental neimplicat (neglijent). Despre cei ce afirmă că păstrează o legătură cu grădinița și cu educatoarea într-o oarecare măsură aparțin cel mai probabil stilului autotaritarist.
Ȋn urma analizei răspunsurilor date de părinți și a centralizării acestora s-a ajuns la concluzia că pot fi identificate patru stiluri parentale și anume: democrat, stilul autotaritarist, stilul permisiv și stilul (indiferent, neimplicat).
Ponderea acestor stiluri în cadrul grupului de părinți participanți la studiu a fost următoarea:
Fig. 18. Ponderea deținută de fiecare stil parental în rȃndul părinților copiilor din grupă
Evaluarea răspunsurilor: din grafic se poate observa că un procent de 36.66% dintre părinți manifestă un stil parental democratic, 23.33% dintre ei manifestă un stil parental autotaritarist, 20% dintre părinți manifestă un stil permisiv și tot 20% manifestă un stil indiferent (neimplicat).
Concluzie: Analizȃnd îndeaproape răspunsurile date de părinții celor șase copii care au constituit grupul țintă, s-a constatat că niciunul dintre ei nu manifestă un stil parental democratic, doi dintre ei manifestă un stil autotaritarist, doi dintre ei manifestă un stil parental permisiv și doi dintre aceștia manifestă un stil parental indiferent (neimplicat).
De menționat este faptul că din partea celor șase copii care au constituit grupul țintă au participat fie cȃte un părinte, fie cei doi părinți. De remarcat este faptul că nici unul dintre părinții copiilor implicați în studiu nu manifesta un stil parental democratic. Doi dintre copii aveau părinți care adoptau un stil autotaritarist, doi copii aveau părinții permisivi, iar doi copii aveau părinții indiferenți, neimplicați.
Fig. 19. Ponderea deținută de fiecare stil parental ȋn rândul părinților copiilor implicați ȋn studiu
CONCLUZII
Stilul educativ adoptat de familie în procesul de creștere și educare a copilului influențează dezvoltarea intelectuală a micuțului și atinge apogeul în perioada cuprinsă între patru și opt ani. Dezvoltarea cognitivă a copilului este influențată de pe de o parte de mediul social ce conține anumiți stimuli care perturbă sistemul cognitiv existent, dar și de regularitățile ce reechilibrează respectivul sistem ce a fost perturbat.
Copilul care se dezvoltă în cadrul familiilor structurate asigură acestuia posibilitatea de a-și dezvolta individualitatea într-un mediu normal, conferind micuțului condiții pentru o dezvoltare cognitivă propice
Adoptarea de către copil a unui comportament perturbator, indezirabil este datorată influenței unor factori traumatizanți ce s-au manifestat asupra copilului.
Acești factori sunt determinați de tipul de disciplină parentală care se pot clasifica astfel:
tipul hipoprotector – caracterizat de lipsa de afecțiune, îngrijire, sau supraveghere;
tipul hiperprotector – caracterizat de absolvirea copilului de responsabilitatea propriilorsale fapte;
tipul inconsecvent – care conduce la la formarea unui comportament influențabil;
tipul hiperautoritar – care subminează încrederea copilului în sine.
Studii făcute în domeniu au stabilit că stilul de viață al părinților influențează dezvoltarea copilului încă din perioada intrauterină și poate determina un comportament dezadaptativ copilului. Vicii precum fumatul, alcoolismul, stresul mediul de viață haotic sunt doar câteva dintre cauzele acestui comportament la copil.
Susținerea parentală dar și controlul și exigența sunt factorii care vor influența în mod definitoriu atât performanța școlară a copilului cât și comportamentul adecvat al acestuia atunci când acesta intră în colectivitate. Aceste deziderate sunt dezvoltate normal la copil dacă sunt asociate cu afecțiunea și susținerea parentală.
Ce facem însă când copilul nu a beneficiat de un stil educativ adecvat? Este el oare capabil să se alinieze cerințelor din colectivitate? Poate? Dacă poate e totul perfect. Dar dacă nu poate? Ce se va întâmpla cu micuțul ajuns în această ipostază?
De cele mai multe ori copilul va adopta comportamente indezirabile. Astfel de comportamente se vor manifesta în diverse moduri în funcție de situația creată: Astfel:
deoarece copilul nu știe cum să reacționeze în anumite situații, nu au înțeles anumite reguli sau au nevoie de atenția pe care nu o primesc de la părinți – va avea un comportament indezirabil în clasă;
climatul familial precum și acțiunile părinților se reflectă deseori si in comportamentul copilului în colectivitate, astfel ca abuzul, comportamentele de risc si violenta verbala din familie vor fi preluate și manifestate de către copil în momentul în care a ajuns în colectivitate.
Comportamentul perturbator al copilului poate avea cauze datorate problemelor cu care se confruntă micuțul: stima de sine scăzută, conflicte în familie, divorțul părinților, decesul cuiva drag sau o tulburare emoțională.
Aceste comportamente se manifestă prin:
lipsa de respect manifestată față de cadrul didactic și față de colegi;
întreruperea activității grupei prin comportamente inadecvate;
țipete, loviri, scuipatul sau mușcatul colegilor din grupă;
nesupunerea la regulile clasei dar și la regulile familiei;
agresivitate și neastâmpăr;
încercarea de intimidare prin impunerea în fața celorlalți copii, prin amenințări și violență.
Ce este de făcut în acest caz? Cadrul didactic are o misiune grea în aceste situații.
Calmul și stăpânirea de sine sunt cele care vor regla relațiile cu un astfel de copil.
Atât violența verbală cât și aplicarea diverselor forme de pedeapsă nu vor face decât să accentueze comportamentul copilului.
Identificarea motivului care sta in spatele acestui comportament și odată identificat să se caute soluții particularizate pentru remedierea acestuia, știut fiind faptul că fiecare copil este o identitate iar soluțiile eficiente pentru unii pot fi total ineficiente pentru alții;
Trebuie să se ia in considerare diversele nevoi ale copilului precum: nevoia de atenție, nevoia de a fi apreciat si acceptat de către cei din jur, posibilele motive declanșatoare da furiei, dificultățile pe care le întâmpină în activitățile desfășurate în grădiniță precum și eventualele probleme de sănătate care îl pot afecta.
Este necesar să se stabilească diferența între un comportament inadecvat care poate avea cauze de ordin socio-afectiv si unul care are ca baza atragerea atenției din partea adulților deoarece acesta nu beneficiază de atenție din partea familiei;
Intervenția consilierului școlar se impune, pentru a oferi ajutor nu numai copilului ci și cadrului didactic si mai ales familiei deoarece responsabilă de aceste manifestări este până la urmă tot familia;.
legătura cu familia este cel mai important lucru și așa cum s-a arătat în prezenta cercetare motivul principal al acestor manifestări își are originea în sânul familiei
PROPUNERI
Așa cum s-a arătat în micro-cercetarea prezentată în această lucrare, părinții sunt principalii răspunzători de educația copilului, iar fiecare din stilurile educaționale adoptate de aceștia au influențe asupra comportamentului copilului. Câteva propuneri pe care autorul acestei lucrări le-ar face părinților pot fi sintetizate astfel:
Este indicat să se evite pedepsele fizice deoarece dacă părintele răspunde cu agresivitate în situațiile tensionate, copilul va copia și va urma același model;
Este necesar să se discute cu copilul despre consecințele comportamentului său ajutându-l astfel să înțeleagă comportamentul adecvat într-o anumită situație de frustrare;
Comunicarea dintre părinte și copil este extrem de importantă și poate evita dezvoltarea unor comportamente indezirabile la copil;
Atenția și afecțiunea trebuie să-i fie arătată copilului în permanență mai ales în cazul în care acesta este primul născut. Copilului aflat în astfel de situație îi este foarte greu să înțeleagă de ce trebuie să împartă atenția și afecțiunea părinților atunci când a venit în familie un frățior. Dacă atenția și afecțiunea nu sunt suficiente, atunci copilul se va simți respins și se va manifesta ca atare;
Este necesar ca părintele să fie un model de urmat pentru copilul său.
Este necesar să se accentueze comportamentul pozitiv al copilului dar totodată să se corecteze cel negativ;
Aplicarea unei consecvențe în educație. Ideea că un părinte modern acordă libertate deplină copilului său este pe cât de falsă pe atât de dăunătoare pentru copil;
Punerea în valoare a copilului astfel încât acesta să-și dezvolte stima de sine. Este știut faptul că o stimă de sine scăzută poate conduce la un comportament neadecvat;
Părintele trebuie să-și aprecieze copilul, să-l laude atunci când a avut un comportament adecvat sau atunci când a dus la bun sfârșit o sarcină;
Copilul trebuie să fie monitorizat în permanența atunci când acesta se joacă sau se uită la televizor. Dacă copilul participă la jocuri brutale, cu un nivel crescut de agresivitate, există pericolul să dezvolte un comportament agresiv;
Este absolut necesar ca părintele să acorde înțelegere și ajutor copilului în rezolvarea pe rând a tuturor problemelor ce se ivesc;
Cultivarea unui echilibru familial în care părinții învăță cum să se poarte cu copilul lor, cum să-i mărească responsabilitatea, precum și cum să-i cultive implicarea socială;
„Cȃnd un copil lovește un copil, numim acest lucru agresiune.
Cȃnd un copil lovește un adult, numim acest lucru ostilitate.
Cȃnd un adult lovește un adult, numim acest lucru atac.
Cȃnd un adult lovește un copil, numim acest lucru disciplină.”
Haim G. Ginott
Anexa 1
FIȘA PSIHOPEDAGOGICĂ
DATE GENERALE
Numele și prenumele:…………………………………………………………………………………………………….
Grupa:…………………………………………………………………………………………………………………………..
Adresa:…………………………………………………………………………………………………………………………
SITUAȚIA FAMILIALĂ
Părinți căsătoriți legal: Da…….. Nu………..
Tatăl: Numele și prenumele…………………………………………………………………………………………
Profesia……………………………………………………………………………………………………………………..
Locul de muncă………………………………………………………………………………………………………….
Mama: Numele și prenumele……………………………………………………………………………………….
Profesia……………………………………………………………………………………………………………………..
Locul de muncă………………………………………………………………………………………………………….
Frați:Număr…………Vârsta……………………………………………………………………………………………
Persoane care au grijă temporar de copil ………………………………………………………………………
ATMOSFERA ȘI CLIMATUL EDUCATIV ÎN FAMILIE
Înțelegere deplină între părinți și copii…………………………………………………………………………..
Conflicte mici și trecătoare………………………………………………………………………………………….
Conflicte între părinți părinți………………………………………………………………………………………..
Familie dezorganizată sau în curs de scindare…………………………………………………….
CONDIȚIILE DE VIAȚĂ ALE COPILULUI
Dispune de camera lui: Da……..Nu……..
Dispune de patul lui: Da……Nu……..
Influențe extrafamiliale:
Relații cu vecinii: puternice……… slabe………inexistente………
Relații cu prietenii: puternice……..slabe………inexistente………
pozitive……….. negative………..
DATE MEDICALE
1.Copilul suferă de boli care prejudiciază capacitatea de învățare: Da…..Nu……
2. Dezvoltarea fizică corespunzătoare vârstei: Da……Nu…….
3. Exprimarea:
a) scrisă: concisă………. cursivă……………………..logică……………………..
b) verbală: concisă………….cursivă……………..logică…………………………
4. Memoria: elastică…………durabilă………..rapidă………selectivă……….
5.Imaginația: creativă…………………………….reproductivă…………………..
SISTEMUL DE PERSONALITATE
Copilul este: extrovertit…………… introvertit……………
Temperamentul: sangvinic……… coleric……….melancolic………flegmatic……..
Aptitudini: generale………………………..speciale………………………………………….
Trăsături de caracter:
în relație cu alții………………………………………………………………………………………
în relație cu sine………………………………………………………………………………………
față de muncă …………………………………………………………………………………………
față de natură ………………………………………………………………………………………….
STILUL DE MUNCĂ
Preșcolarul lucrează :ordonat………dezordonat……………………în salt………………………………….
sârguincios………………independent………………………………………………
CONDUITA IN SALA DE GRUPA
Interesat: Da………….. Nu………
Disciplinat: Da……….Nu……….
Activitatea și conduita în colectivitate:
Cu inițiativă:Da……….Nu………
Se integrează în colectiv cu opinie proprie: Da………Nu………
Este autoritar:Da………Nu………
Anexa 2
CHESTIONAR
Numele și prenumele……………………………………, ultima școală absolvită………………………………………………………………..vârsta………………….ocupația ……………………….Acest chestionar conține o listă de comportamente pe care părinții le manifestă față de copilul lor. Vă rog să răspundeți sincer la următoarele întrebări încercuind răspunsul care se potrivește în cazul dv.
Cȃt de bine considerați că vă cunoașteți copilul?
Foarte bine;
Bine;
Suficient;
deloc
Ȋn familia dv. cine se ocupă cel mai mult de educația copilului?
mama;
tata;
bunicii;
alte persoane.
Considerați că acordați suficient din timpul dv. copilului? Cȃt timp alocați acestuia?
foarte mult;
mult;
suficient;
puțin.
Considerați că copilul dv. este fericit?
da;
nu;
nu-mi dau seama.
5. Știți ce-l bucură mai mult pe copilul dumneavoastră?
a) da;
b) nu;
c) nu știu exact.
6. Sunteți „deranjat” dacă copilul dv întreabă, tace? cere ajutor sau plȃnge?
a) plănge;
b) tace;
c) întreabă;
d) cere ajutor.
7. Ce faceți atunci cȃnd copilul dv. greșește?
a) îl cert
b) îl obstrucționez de la ceea ce-i place;
c) discut cu el despre problema respectivă;
d) nu-i vorbesc;
e) îl lovesc.
8. Atunci cȃnd copilul greșește îl ajutați să repare și să evite greșeala pe viitor?
a) întotdeauna;
b) mai rar;
c) niciodată.
9. Considerați că pedeapsa ajută copiii să își îndrepte comportamentul?
a) da;
b) nu;
c) într-o oarecare masură.
10: Acordați recompense copilului cȃnd acesta a îndeplinit o sarcina dată?
de cele mai multe ori;
uneori;
deloc
11. Considerați că copilul dv. vă minte?
a) uneori;
b) întotdeauna;
c) de cele mai multe ori.
12. Vă încurajați copilul cȃnd întampină greutăți în activitatea sa, sau cand este dezamagit?
a) niciodată
b) uneori;
c) întotdeauna;
d) de cele mai multe ori.
13: Impuneti copilului să facă anumite lucruri așa cum doriți dv.? (cu ce să se îmbrace, ce să faceți la sfȃrșit de săptămȃnă, unde să plecați în concediu, etc.)
da;
nu.
14: Incercați să îndepliniți dorințele copilului?
niciodată;
uneori;
întotdeauna;
de multe ori.
15: Considerați că nevoile și drepturile copilului sunt cele mai importante?
Da;
Nu.
16: Vă implicați în activitățile copilului?
Foarte mult;
Nu foarte mult;
Deloc.
17: Păstrați o relație bună cu grădinița și cu educatoarea?
Da;
Nu’
Oarecum.
Vă mulțumesc! Numele copilului
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I [309255] (ID: 309255)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.