Cu titlu de manuscris [309168]

UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT A REPUBLICII MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 797.215.4+796.015.68

[anonimizat] 533.04 – [anonimizat], KINETOTERAPIE ȘI RECREAȚIE

Teză de doctor în științe pedagogice

Conducător științific: [anonimizat]:

CHIȘINĂU, 2019

© SCORȚENSCHI DMITRI, 2019

CUPRINS

CUPRINS 3

ADNOTARE 5

LISTA ABREVIERILOR 8

1. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ PRIVIND UTILIZAREA MIJLOACELOR TEHNICE ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV 16

1.1. Aplicarea mijloacelor tehnice în antrenamentul probelor sportive cu caracter ciclic 16

1.2. Mijloacele și metodele de dezvoltare a [anonimizat]. 25

1.3. Procedeele metodice privind implementarea condițiilor create artificial în sistemul de pregătire a sportivilor 33

Rezumatul la capitolului I 56

2. ELABORAREA METODOLOGIEI IMPLEMENTĂRII HIDROREMORCHERULUI COMPUTERIZAT ÎN PROCESUL DE PREGĂTIRE A ÎNOTĂTORILOR DE PERFORMANȚĂ 57

2.1. Metodele de cercetare științifică 57

2.2. Organizarea cercetării 71

2.3. [anonimizat], în domeniul înotului sportiv. 73

2.4. Analiza planurilor de lucru ale școlilor sportive privind conținutul lecțiilor de antrenament ale înotătorilor 79

2.5. [anonimizat] 85

2.6. Analiza nivelului pregătirii funcționale și motrice a subiecților supuși cercetării 93

2.7. Analiza comparativă a tehnicii de înot craul a înotătorilor de elită și a înotătorilor din grupele de perfecționare a măiestriei sportive din Republica Moldova 104

Rezumatul la capitolului II 116

3. ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ A METODOLOGIEI IMPLEMENTĂRII HIDROREMORCHERULUI COMPUTERIZAT ÎN ANTRENAMENTUL ÎNOTĂTORILOR DE PERFORMANȚĂ 117

3.1. Analiza etapelor de implementare a hidroremorcherului computerizat 117

3.2. Analiza nivelului pregătirii funcționale și motrice a subiecților după experiment 122

3.3. Analiza parametrilor tehnicii mișcărilor de brațe la înotul craul pe piept cu viteză maximală și în regim de viteză supramaximală 131

3.4. Prelucrarea rezultatelor obținute 139

Rezumatul la capitolul 3 144

CONCLUZII GENERALE 145

Recomandări practice 147

BIBLIOGRAFIA 149

ANEXE 165

ANEXA 1. Prezentarea cifrică a indicilor parametrilor testați în ambele grupa în etapa inițială și finală 165

ANEXA 2. Prezentarea cifrică a indicilor tehnicii de înot craul pe segmentul de 25m testați în ambele grupe la etapa inițială și finală 168

ANEXA 3. Prezentarea cifrică a indicilor tehnicii de înot craul pe segmentul de 50m testați în ambele grupe la etapa inițială și finală 169

ANEXA 4. Asdeverințele de implementare ale rezultatelor științifice 170

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII 174

CV-ul CANDIDAT: [anonimizat] 175

ADNOTARE

Scorțenschi Dmitri „ [anonimizat]”: [anonimizat], 2019.

Structura tezei: introducere, 3 capitole, concluzii generale și recomandări practice, 209 surse bibliografice, 4 anexe, 144 pagini text de bază, 68 figuri, 20 tabele. Rezultatele obținute sunt publicate în 7 lucrări științifice.

Cuvintele-cheie: antrenamente sportive, natație, mijloace tehnice, mediul artificial de dirijare, hidroremorcher computerizat, tehnica de înot, forță-viteză, metodologie, pregătirea fizică.

Domeniul de studiu: pedagogie.

Scopul lucrării îl constituie elaborarea metodologiei de aplicare a hidroremorcherului computerizat în vederea dezvoltării aptitudinii de forță-viteză la înotătorii de performanță.

Obiectivele cercetării:

1. Cercetarea conceptului teoretic privind implementarea mijloacelor tehnice în pregătirea sportivilor de performanță.

2. Elaborarea metodologiei de implementare a hidroremorcherului computerizat în procesul antrenamentului sportiv pentru înotătorii de performanță.

3. Determinarea modificărilor intervenite în tehnica și pregătirea fizică specială a înotătorilor de performanță prin aplicarea hidroremorcherul computerizat.

4. Argumentarea științifică experimentală a metodologiei de implementare a hidroremorcherului computerizat în procesul antrenamentului sportiv al înotătorilor la etapa perfecționării sportive pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță – viteză.

Noutatea și originalitatea științifică a cercetării constă în elaborarea și argumentarea științifică a aplicării hidroremorcherului computerizat, care asigură oportunități mai favorabile pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză a mișcărilor de vâslire în înot în condițiile coordonării depline. Metodologia elaborată a contribuit la crearea premiselor pentru creșterea puterii vâslirilor, constituind în același timp un factor semnificativ pentru formarea aptitudinii de micșorare a rezistenței hidrodinamice a corpului înotătorului la fluxul frontal de apă.

Rezultatele obținute au contribuit la soluționarea problemei deosebirilor pregătirii pe uscat și în apă datorită formării senzațiilor specifice la înotătorii de performanță, în etapa perfecționării sportive prin aplicarea hidroremorcherului computerizat, în baza cărora se însușește și se fortifică structura nouă de tempo și ritm ale mișcărilor, se dezvoltă aptitudinile de forță-viteză, specifice vitezei competiționale de înot, inaccesibile în condițiile naturale.

Semnificația teoretică a cercetărilor constă în analiza, structurarea și sistematizarea informațiilor de ordin teoretic care se încadrează în preocupările de diversificare a metodologiilor de pregătire a înotătorilor de performanță în etapa perfecționării sportive. În esență, la baza acestui proces, s-a aflat problematica aplicării mijloacelor tehnice în antrenamentul sportiv al înotătorilor de performanță în scopul dezvoltării aptitudinilor de forță-viteză. Concluziile teoretice desprinse, vin să completeze unele aspecte metodologice de pregătire și de instruire sportivă, care asigură maximizarea rezultatului sportiv în perioada precompetițională.

Valoarea aplicativă rezidă în posibilitatea utilizării metodologiei antrenamentului cu ajutorul hidroremorcherului computerizat, elaborată de autor, în pregătirea motrice a înotătorilor de performanță, precum și în procesul de instruire a viitorilor antrenori de înot și formarea continuă a specialiștilor din acest domeniu.

Implementarea rezultatelor științifice. Rezultatele cercetărilor au fost implementate în procesul de antrenament al înotătorilor juniori din cadrul cluburilor și școlilor sportive de natație din Republica Moldova, în cadrul procesului de pregătire a studenților specializați la Catedra Natație și Turism a USEFS. Datele obținute în urma cercetării științifice, pe tematica abordată, au fost prezentate într-un șir de materiale editate în culegerile conferințelor, reviste naționale și internaționale din RM și România.

АННОТАЦИЯ

Скорценский Дмитрий: «Методология внедрения компьютеризированной гидропротяжки для развития скоростно-силовых способностей профессиональных пловцов», диссертация на соискание учёной степени кандидата педагогических наук. Кишинэу, 2019.

Структура диссертации: введение; три главы; общие выводы, практические рекомендации, библиография 209 источников; 4 приложения; 144 страницы основного текста; 20 таблицы; 68 рисунков. Результаты исследования отражены в 7 научных работах.

Ключевые слова: спортивная тренировка, плавание, технические средства, искусственная управляющая среда, компьютеризированная гидропротяжка, техника плавания, скоростно-силовая способность, методология, физическая подготовка.

Область исследования: педагогика.

Цель исследования состоит в разработке методологии применения компьютеризированной гидропротяжки для развития скоростно-силовых способностей профессиональных пловцов.

Задачи исследования:

1. Изучить теоретическую концепцию относительно внедрения и применения технических средств в подготовке профессиональных спортсменов.

2. Разработать методологию внедрения компьютеризированной гидропротяжки в процесс спортивной тренировки профессиональных пловцов.

3. Выявить изменения в технике и физической подготовке профессиональных пловцов при применении компьютеризированной гидропротяжки.

4. Экспериментально обосновать, с научной точки зрения, методологию внедрения компьютеризированной гидропротяжки в процесс спортивной тренировки профессиональных пловцов на этапе спортивного совершенствования для развития скоростно-силовых способностей.

Новизна и научная оригинальность работы заключались в научном обосновании применения компьютеризированной гидропротяжки, которая создаёт возможности для лучшего развития скоростно-силовой компоненты движений рук при плавании в полной координации способом кроль на груди. Разработанная методология способствовала созданию предпосылок для повышения мощности гребков, являясь при этом фактором для улучшения обтекаемости тела пловца в потоке воды.

Полученные результаты способствовали решению проблемы диссонанса подготовки на суше и воде, на основе формирования новых специфических восприятий профессиональных пловцов на этапе спортивного совершенствования посредством применения компьютеризированной гидропротяжки, которые способствовали созданию и закреплению новой темпо-ритмовой структуры движений, и, в частности, развивитию скоростно-силовых способностей, свойственных соревновательной скорости плавания, недостижимых в обычных условиях.

Теоретическая значимость исследования состоит в анализе, стуктурировании и систематизации теоретической информации из специализированной литературы по проблеме диверсификации методологий подготовки профессиональных пловцов на этапе спортивного совершенствования. Сделанные теоретические выводы дополняют некоторые методологические аспекты спортивной подготовки и обучения, которые обеспечивают максимальный результат в предсоревновательном периоде.

Прикладное значение работы состоит в возможности применения компьютеризированной гидропротяжки в спортивной тренировке на основе разработанной автором методологии для совершенствования двигательной подготовки профессиональных пловцов, а также процессе обучения тренеров по плаванию и специалистов данной области.

Внедрение результатов исследования. Результаты исследований внедрены в тренировочный процесс пловцов юниоров в спортивных клубах и ДЮСШ Республики Молдова, в процесс подготовки студентов ГУФВС, специализирующихся на Кафедре Плавания и Туризма. Данные, полученные в результате научного исследования были представлены в ряде материалов, изданных в сборниках международнох конференции а также журналов, в РМ и в Румынии.

ANNOTATION

Scorțenschi Dmitri: “Methodology of introducing a computerized aqua-tow for the development of speed-power abilities of professional swimmers”, dissertation for the degree of doctor of pedagogical sciences. Chisinau, 2019.

Thesis structure: introduction, three chapters, general conclusions and recomendations, 209 soucers, 4 annexas, 144 pages of main text, 68 figures, 20 tables. Results have been published in 7 scientific papers.

Keywords: sports training, swimming, technical means, artificial control environment, computerized aqua-tow, sport swimming technique, speed-strength ability, methodology, physical training.

Field of study: pedagogy.

The purpose of the research is to develop a methodology for the use of computerized aqua-tow for the development of speed-strength abilities of professional swimmers.

Objectives of the research:

1. To study theses regarding implementation and application of technical means in the preparation of professional athletes.

2. To develop a methodology for introducing a computerized aqua-tow into the process of sports training of professional swimmers.

3. To identify changes in the technique and physical training of professional swimmers with applying of computerized aqua-tow.

4. From a scientific point of view, experimentally substantiate the methodology for introducing a computerized aqua-tow into the process of sports training of professional swimmers at the stage of sports improvement for the development of speed-strength abilities.

Novelty and scientific originality of research consisted in the scientific substantiation of the use of computerized aqua-tow, which creates opportunities for the better development of the rhythmic and speed power components of movements in full coordination of the front crawl. The developed methodology contributed to the creation of prerequisites for increasing the power of strokes, while it was a factor for improving the swimmer's body streamline in the water.

The results obtained contributed to solving the problem of dissonance in preparation on land and water, based in the formation of specialized perceptions in professional swimmers at the stage of sports improvement through the use of computerized aqua-tow, on the basis of which are created and fixed new temporal movements’ structures, and in particular, are developed the speed-strength abilities characteristic of competitive swimming speed, unattainable under normal conditions.

The theoretical significance of the research consists in the analysis, structuring and systematization of theoretical information from specialized literature on the problem of diversifying the methodologies of training professional swimmers at the stage of sports improvement. The theoretical conclusions complement some of the methodological aspects of sports training and education, which ensure maximum results in the pre-competition period.

The applied significance of the research proceeds on the possibility of using computerized aqua-tow in sports training based on the methodology developed by the author for improving the motor training of professional swimmers, as well as in the process of training future swimming coaches and further improving specialists in this field.

Implementation of research results. The research results introduced into the training process of junior swimmers in sports clubs and youth sports school of swimming of the Republic of Moldova, in the process of preparing students of the UPES specializing in the Department of Swimming and Tourism. The data obtained as a result of scientific research were presented in a number of materials published in collections of the international conference as well as magazines, in the Republic of Moldova and in Romania.

LISTA ABREVIERILOR

µf – microfarazi

ATP – acidul adenozintrifosforic

C – de control

CMO – consumul maximal de oxigen

CMS – candidat de maestru al sportului

COM – intrare/port al computerului, Communication port

CV – coeficient de variație

CVP – capacitatea vitală a plămânilor

E- experimantală

F – grad de libertate

Fig. – figura

HRC – hidroremorcherul computerizat

IRCȘCFS – Institutului de Cercetări Științifice din Rusia în Domeniul Culturii Fizice și Sportului

kg – kilograme

m – metri

MAD – mediu artificial de dirijare

MAD- System – un lanț de palmare fixate pe fundul bazinului

max. – maximal (ă)

min – minut

ml/min – mililitri pe minut

MS – maestru al sportului

N – newton

N – număr de subiecți

P – prag de semnificație

PC- computer

PWC170 – capacitatea fizică de lucru

RM – Republica Moldova

s – secunde

s/l – stil liber

t – criteriu Student

TF – testarea finală

TI – testarea inițială

USEFS – Universitatea de Stat de Educație Fizică și Sport

V – volți

VGA – Video Graphics Array

vit. – viteză

VO2 – volumul de oxigen

W – VAȚI

INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate.

Sportul olimpic modern se caracterizează printr-o concurență acerbă pe arena sportivă internațională, prin condiții tot mai complicate de stabilire a unor noi recorduri mondiale. Creșterea rapidă a rezultatelor în înot este o parte componentă a acestui proces. Cauza principală a progresului respectiv este studierea intensă a căilor noi de perfecționare a antrenamentelor, desfășurarea cercetărilor în domeniul natației, implementarea rezultatelor acestor studii în practică [165].

Știința sporturilor nautice la nivel internațional a avansat mult. Problemele înotului sportiv sunt temeinic cercetate de pedagogi și biomecanici, fiziologi și psihologi, biochimiști și medici, matematicieni și programiști, ingineri și mulți alți specialiști. Eficiența antrenamentului este astăzi explicată prin receptivitatea individuală a sistemului genetic la influențele mediului ambiant [31].

Analiza pe care o realizează știința sportivă, cercetarea dinamicii rezultatelor sportive în genurile de sport cu aspect general de forță-viteză, confirmă faptul că, intensificarea și creșterea eficienței pregătirii sportivilor datorită creșterii volumului și intensității efortului de antrenament nu poate asigura o îmbunătățire cardinală a performanțelor sportive, [75, 82, 92,139, 148].

Actualmente, căutarea și argumentarea mijloacelor și metodelor noi ale pregătirii sportivilor devin prioritare în procesul de perfecționare a măiestriei sportive.

Cu regret, poate fi menționat faptul că ideile, mijloacele și metodele științifice progresive argumentate sunt foarte rar implementate chiar și de antrenorii echipelor naționale. În același timp, sondajele desfășurate scot în evidență faptul că uneori tematica cercetărilor științifice efectuate în domeniul înotului nu se potrivește obiectivelor practice pe care le are antrenorul, adică nu este creat un sistem armonios de pregătire a înotătorilor, totodată există un mare decalaj între concepțiile teoretice și partea practică a procesului de antrenament, baza tehnico-materială reală, prevăzută pentru realizarea acestor concepții.

Folosind masiv mijloacele antrenamentului, antrenorii tind să compenseze eficiența lor slabă, ceea ce conduce la creșterea neîntemeiată a volumului antrenamentului, uneori în detrimentul calității acestuia.

Astfel, în natație, s-a conturat clar problema argumentării științifice a căilor principial noi ale dezvoltării și perfecționării ulterioare a procesului de antrenament, deoarece potențialul metodelor actuale de pregătire aplicate, practic, s-a epuizat.

O atenție deosebită este acordată necesității dezvoltării mai bune a calităților fizice și pregătirii tehnice ale sportivului pentru atingerea rezultatelor performante. Caracterul complex al aspectelor tehnice, fizice și al altor componente ale pregătirii înotătorului, precum și a sportivilor în toate sporturile ciclice, urmărește un singur scop – atingerea vitezei maximal posibil la competiții.

Analizând posibilitățile de creștere a vitezei înotătorului ca rezultat al combinării parametrilor tehnici și de forță-viteză, se ajunge nemijlocit la problema stabilirii cadrului optim al acestor parametri.

Odată cu perfecționarea măiestriei sportive adesea este semnalat fenomenul „disonanței” calităților fizice [94], situație în care mărimea transferului pozitiv al stării de antrenament de la un gen de activitate la altul se micșorează, iar a celui negativ – crește [98, 112, 132].

Astfel, problema selectării mijloacelor de antrenament și a raportului lor procentual în perioadele de pregătire, cicluri și antrenamente concrete, se dovedește a fi relevantă pentru creșterea în continuare a rezultatelor sportive. Într-o corelație strânsă cu aceasta se află și problema creării mijloacelor tehnice noi, preconizate drept cele mai eficace pentru îmbunătățirea pregătirii fizice speciale a sportivului [108, 110, 183, 193, 194, 195, 219], deoarece cu ajutorul mijloacelor tehnice și metodelor tradiționale uneori este imposibilă atingerea unui nivelsumerior al performanțelor.

Însă aparatajul tehnic modern – nu este pur și simplu imitatorul unui exercițiu sau mijlocul suplinirii insuficienței activității motrice. În procesul de elaborare a aparatajului tehnic trebuie să fie luate în considerare particularitățile de manifestare și de transformare ale caracteristicilor motrice ale exercițiilor sportive și de antrenament, precum și întregul complex de parametri care caracterizează starea funcțională a sportivilor în condițiile motrice reale, specifice activității lor, în scopul creșterii măiestriei sportive și asigurării securității procesului de antrenament. Tehnologiile moderne computerizate ajută la soluționarea acestor sarcini [196].

Răspândirea amplă a ideilor progresului științific în sportul modern, conlucrarea creativă a antrenorilor și cercetătorilor științifici conduce la cristalizarea unor abordări noi ale componentelor măiestriei sportive, la clarificarea existenței și la identificarea modelelor și prevederilor metodologice noi în formarea sportivilor.

Cercetarea căilor raționale de perfecționare a procesului de antrenament al înotătorului, este actualmente nefinalizat și se bazează în primul rând pe studiul și analiza activității motrice a înotătorilor, pe determinarea particularităților cinematice și dinamice optimale ale mișcărilor sportive, pe elaborarea mijloacelor și metodelor pregătirii fizice generale și speciale, care să asigure dezvoltarea funcțională a organismului, precum și cizelarea conjugată a calităților fizice concomitent cu perfecționarea măiestriei tehnice a sportivilor.

Disonanța existentă între pregătirea tehnică realizată în înotul bazat pe coordonarea deplină și încercările de a obține creșterea „componentei de forță-viteză” a mișcărilor de vâslire în condițiile antrenamentului de forță în sală, este puțin probabil să fie depășită [86, 165], fapt care necesită includerea în procesul de antrenament a metodelor netradiționale, bazate pe concepte teoretice noi.

Perspectivele metodice noi și-au făcut apariția în baza dezvoltării teoretice a lui I.P. Ratov [175], care a demonstrat posibilitățile transformării radicale a practicii de pregătire a sportivilor prin folosirea aparatelor de forță, ale căror particularități constructive asigură suportul artificial extern în procesul efectuării mișcărilor naturale. Concepția creată de el „mediul artificial de dirijare” a găsit o confirmare practică în numeroase cercetări experimentale [196] executate în baza diferitelor modele de mișcare fizică. Ele au demonstrat posibilitatea formării mișcărilor sportive în cadrul condițiilor artificiale create de aparate. Rezultatele planificate au fost atinse după testarea lor în condițiile naturale și prin suplinirea treptată a deprinderii motrice firești cu un efort suplimentar conform necesităților [72, 89].

Prin urmare, având în vedere concepțiile menționate anterior se poate confirma faptul că pregătirea fizică specială de pe poziția dezvoltării calităților de forță-viteză se caracterizează de regulă prin nivelul puterii dezvoltate a mișcărilor de vâslire. Cu toate acestea, obiectivul de bază nu constă în dezvoltarea cât mai amplă a puterii, ci în atingerea unor indici optimi de forță-viteză, în cadrul cărora se creează condiții mai bune de interacțiune a mâinii cu mediul acvatic.

Anume aceste perspective de selectare a condițiilor de natură să asigure creșterea „componentei de forță-viteză” a mișcărilor de vâslire în timpul înotului la viteză, au determinat caracterul cercetării și metodica lucrării noastre.

Astfel, în lucrarea de față ne-am propus să dezvăluim posibilități noi de utilizare a simulatorului de tip hidroremorcher computerizat în pregătirea înotătorilor de performanță, fapt care scot în relief importanța și actualitatea temei alese pentru cercetare.

Ipoteza. S-a presupus că folosirea hidroremorcherului computerizat în timpul antrenamentelor va permite dezvoltarea mai eficientă a abilităților înotătorilor, inclusiv de forță-viteză, perfecționarea măiestriei tehnico-tactice, cizelarea accelerată a deprinderii motrice respective, ceea ce va permite în definitiv dezvoltarea complexă a abilităților potențiale.

Scopul: fundamentarea metodologiei de aplicare a hidroremorcherului computerizat în vederea dezvoltării aptitudinii de forță-viteză la înotătorii de performanță.

Obiectivele cercetării:

Cercetarea conceptului teoretic de implementare a mijloacelor tehnice în pregătirea sportivilor de performanță.

Determinarea modificărilor în tehnica și pregătirea fizică specială a înotătorilor de performanță prin aplicarea hidroremorcherului computerizat.

Elaborarea metodologiei de implementare a hidroremorcherului computerizat în procesul antrenamentului sportiv pentru înotătorii de performanță.

Argumentarea științifică experimentală a metodologiei de implementare a hidroremorcherului computerizat în procesul antrenamentului sportiv al înotătorilor la etapa perfecționării sportive pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză.

Sinteza metodologiei de cercetare și justificarea metodelor de cercetare alese.

Metodologia cercetării științifice desfășuarate a implicat: definirea aspectului de aplicare a mijloacelor tehnice moderne în natație, în special a celor care sunt bazate pe principiul „mediul artificial de dirijare”, în scopul dezvoltării aptitudinilor de forță-viteză; instituirea și aplicarea principiilor și regulilor de desfășurare a investigațiilor, precizarea instrumentelor de lucru (cronometru, hidroremorcher, aparat video, hidrodinamometru, computer etc.) pentru culegerea, generarea și interpretarea datelor, strategiilor de abordare și tratare analitică.

Metodele de cercetare. Obiectivele formulate anterior au fost realizate în baza unui complex de metode de cercetare, și anume:

Analiza, sinteza și generalizarea datelor literaturii de specialitate.

În cadrul lucrării au fost selectate următoarele direcții în studierea materialului teoretico-științific și stabilite următoarele obiective:

aplicarea mijloacelor tehnice în antrenamentul probelor sportive cu caracter ciclic;

mijloacele și metodele de dezvoltare a aptitudinilor de forță-viteză la înotătorii de performanță în baza aplicării mijloacelor tehnice;

procedeele metodice de implementare a condițiilor create artificial în sistemul de pregătire a sportivilor.

Analiza documentelor de planificare.

În procesul analizei literaturii de specialitate, extrem de importantă a fost abordarea problematicii de modelare și planificare a antrenamentului sportiv în pregătirea înotătorilor de performanță. Astfel, a fost studiată și analizată documentația privind planificarea procesului de pregătire a înotătorilor de performanță în cadrul cluburilor și școlilor sportive de natație din Republica Moldova, România, Ucraina, Rusia, SUA etc.

Chestionarea sociologică (anchetare-interviu).

În cadrul cercetării, s-a aplicat un chestionar-interviu pentru antrenori în vederea cunoașterii opiniilor specialiștilor despre implementarea mijloacelor tehnice informaționale în cadrul pregătirii înotătorilor de performanță. În realizarea și aplicarea anchetei, sub formă de chestionar-interviu, au fost respectate recomandările specialiștilor, interesați de acest aspect.

Metoda testării

În cadrul cercetării noastre am folosit 9 teste, selectate din literatura de specialitate, verificate ca autentice și validate, ulterior fiind aplicate lotului de înotători, urmărind indicatorii somatici, fiziologici și funcționali.

Observația pedagogică.

În cercetarea noastră am folosit observația ca metodă de cercetare prin intermediul căreia am urmărit: studierea diferitelor aspecte ale pregătirii înotătorilor și stabilirea gradului lor de acțiune asupra formării sportivilor (modificările de tehnică, ritm, tempou, adaptare la eforturi noi de antrenament); ca metodă de identificare a tipurilor de comportament; capacitatea de concentrare, de atenție, de autocontrol în condițiile de viteze record, specifice celor competiționale.

Metoda de remorcare a înotătorului.

Ca metodă independentă pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză în practica de pregătire a înotătorilor a fost introdusă metodica „avansării forțate” sau metoda remorcării înotătorului cu viteză supra-maximală. Esența metodei constă în remorcarea cu viteze care o depășesc pe cea maximală cu 10%, sportivului i se punea sarcina de a efectua mișcările într-un tempou mai înalt și cu un efort mai mare, decât acela pe care el îl dezvoltă la înot cu viteză maximală.

Metoda foto-video.

Pentru obținerea unor informații obiective privind metodica de antrenament a înotătorilor de performanță s-a aplicat metoda video, în diferite etape de pregătire și competiții. Cu ajutorul acestei metode s-a reușit determinarea parametrilor stării biomecanice a sportivilor, a acțiunilor lor motrice, evidențierea fazelor mișcării prin fragmentarea secvențială a imaginilor video.

Experimentul pedagogic.

Prin desfășurarea experimentului s-a intenționat verificarea eficacității implementării în lecțiile de antrenament, a metodicii experimentale de remorcare a înotătorului cu viteză mărită (cu 10%) în scopul dezvoltării mai ample a aptitudinii de forță-viteză la înotătorii de performanță.

Prelucrarea matematică a datelor statistice și prezentarea lor grafică.

Indicii rezultatelor au fost prelucrați în conformitate cu metodele statistico-matematice selectate corespunzător caracterului datelor experimentale și a sarcinilor cercetării prin stabilirea nivelului de verificare a diferenței dintre medii a indicilor grupelor experimentale și de control.

Metoda grafică și tabelară.

Rezultatele prelucrării datelor statistice au fost evidențiate prin intermediul tabelelor și reprezentate cu ajutorul graficelor și figurilor.

Noutatea științifică a cercetării constă în argumentarea științifică a folosirii hidroremorcherului computerizat, care asigură oportunități mai favorabile pentru dezvoltarea structurii de ritm și viteză a mișcărilor de înot în coordonare deplină. Metodologia elaborată a contribuit la crearea premiselor pentru creșterea puterii vâslirilor și formării aptitudinii de micșorare a rezistenței hidrodinamice a corpului înotătorului în special la fluxul frontal de apă.

Importanța teoretică. Cercetările efectuate se încadrează în preocupările privind diversificarea metodologiilor de pregătire a înotătorilor în etapa perfecționării sportive. În esență, la baza acestui proces, a stat problematica planificării antrenamentului sportiv al înotătorilor de performanță. Concluziile teoretice desprinse, vin să completeze unele aspecte metodologice de instruire sportivă, care asigură maximizarea rezultatului sportiv în perioada precompetițională.

Importanța practică. În procesul de antrenament al înotătorilor de performanță a fost elaborată și aprobată metodologia aplicării metodicii „avansării forțate”, prevăzută pentru însușirea regimurilor individuale de record al vitezei de înot. Această metodică, care asigură deplasarea în apă cu viteză mărită artificial, contribuie la formarea tehnicii raționale de înot, prin care se reduce mărimea rezistenței hidrodinamice cu creșterea concomitentă a puterii mișcărilor de vâslire, care la rândul său servește fortificarea vâslirilor în special cu brațele.

Valoarea aplicativă rezultă din posibilitatea utilizării metodologiei antrenamentului cu ajutorul hidroremorcherului computerizat, elaborate de autor, în pregătirea motrice a înotătorilor de performanță, precum și în procesul de instruire a viitorilor antrenori de înot și formarea continuă a specialiștilor din acest domeniu.

Aprobarea rezultatelor științifice. Rezultatele cercetărilor au fost implementate în procesul de antrenament al înotătorilor juniori din cadrul cluburilor și școlilor sportive din Republica Moldova.

Sumarul compartimentelor tezei.

Teza a fost structurată în următoarele compartimente: introducere, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie și anexe.

În introducere se argumentează actualitatea temei abordate și importanța problemei cercetate. Sunt precizate scopul și obiectivele cercetării, se evidențiază noutatea, importanța teoretică, valoarea aplicativă a lucrării și aprobarea rezultatelor cercetării.

În primul capitol al tezei, ” Fundamentarea teoretică privind utilizarea mijloacelor tehnice în antrenamentul sportiv”, sunt relatate cercetările savanților privind aplicarea instalațiilor de antrenament în domeniul sporturilor ciclice. De asemenea, sunt descrise o serie de simulatoare tradiționale pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză a înotătorilor de performanță, care în mare parte sunt destinate pregătirii pe uscat. De asemenea este scos în evidență faptul că simulatoarele moderne prin aplicarea sa trebuie să fie asemănătoare cu mișcările de înot, lucru irealizabil folosind mijloacele tehnice menționate. Astfel, am pus accentul pe analiza și argumentarea aplicării simulatoarelor netradiționale în natație, bazate pe conceptul „mediul artificial de dirijare”, care poate contribui la dezvoltarea și perfecționarea laturilor pregătirii înotătorilor de performanță, în special a aptitudinilor de forță-viteză.

Al doilea capitol al tezei “Elaborarea metodologiei de implementare a hidroremorcherului computerizat în procesul de pregătire a înotătorilor de performanță” sunt descrise metodele, organizarea și desfășurarea cercetării, etapele de cercetare științifică, opinii actuale privind folosirea mijloacelor tehnice în cadrul antrenamentului sportiv al înotătorilor de performanță. Analiza planurilor de lucru și elaborarea programului experimental în conformitate cu opiniile specialiștilor și tezele din literatura de specialitate. Elaborarea programului experimental de aplicare a hidroremorcherului computerizat pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză. Analiza particularităților dezvoltării fizice antropometrice, analiza nivelului pregătirii motrice și funcționale. Testarea tuturor parametrilor interesați pentru selectarea grupurilor omogene de sportivi ulterior încadrați în experiment.

Al treilea capitol al tezei „Argumentarea experimentală a metodologiei de implementare a hidroremorcherului computerizat în antrenamentul înotătorilor de performanță” cuprinde etapele implementării hidroremorcherului și rezultatele experimentului de bază. Sunt descrise încercările prealabile de aplicare a simulatorului, efectul rapid exercitat, impactul remorcării cu viteză mărită asupra parametrilor tehnicii de înot craul (fazele de lucru și pregătitoare ale brațelor). În baza analizei statistico-matematice a datelor obținute, este descrisă dinamica îmbunătățirii rezultatelor finale în comparație cu testările inițiale atât a tempoului, lungimii pasului, vitezei de înot cât și a fazelor mișcărilor de vâslire cu brațele la înotul craul. De asemenea, într-un paragraf aparte sunt prelucrate rezultatele cercetării.

În „concluzii generale și recomandări” a fost semnalată influența pozitivă semnificativă a metodologiei aplicării hidroremorcherului în creșterea rezultatelor la compartimentul forță-viteză.

De asemenea, sunt propuse recomandări în baza rezultatelor cercetării efectuate. Concluziile generale și recomandările formulate au confirmat ipoteza și scopul cercetării.

În finalul tezei se află Declarația privind asumarea răspunderii, si CV-ul autorului.

FUNDAMENTAREA TEORETICO-METODOLOGICĂ PRIVIND UTILIZAREA MIJLOACELOR TEHNICE ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV

Aplicarea mijloacelor tehnice în antrenamentul în probe sportive cu caracter ciclic

În prezent, creșterea constantă a nivelului rezultatelor sportive necesită căutarea unor noi metode de pregătire sportivă și acordarea unei atenții deosebite posibilității de intensificare a proceselor de instruire și antrenament ale sportivilor, cu ajutorul mijloacelor tehnice [5, 8, 164, 195, 218].

Importanța de bază a mijloacelor tehnice constă în faptul că ele pot influența direct anumite grupe de mușchi. Cu toate acestea, exercițiile cu efect local, executate de sportiv, au un impact nesemnificativ asupra întregului organism, acest aspect lăsând posibilitatea creșterii volumului și intensității antrenamentelor cu caracter de forță-viteză.

Din cele sus-menționate, unul dintre obiectivele actuale ale pregătirii sportive este elaborarea și introducerea mijloacelor tehnice și a instalațiilor în cadrul antrenamentului, aspect asigurând rezolvarea problemelor privind învățarea și perfecționarea tehnicii, formarea structurii corecte de ritm-tempo a mișcărilor. Astfel de instalații de antrenament pot fi folosite în toate etapele de pregătire ale sportivilor. După cum menționează Platonov V.N., o importanță deosebită o capătă mijloacele tehnice și instalațiile de antrenament, construite pentru eliminarea unor eventuale modificări în activitatea aparentă a grupelor musculare ale sportivului, care nu iau parte în lucru, creându-se condiții pentru reglementarea regimurilor de lucru ale mușchilor ale acestuia.

Aplicarea mijloacelor tehnice în sport permite crearea unor regimuri de efectuare a exercițiilor sau a elementelor de bază ale acestora, inaccesibile în condițiile naturale. Particularitățile constructive ale acestor simulatoare prevăd o abatere minimală de la tehnica rațională de efectuare a acțiunii motrice planificate. Acest fapt creează temeiul pentru preîntâmpinarea greșelilor și sporește probabilitatea atingerii unor indici mai înalți în ceea ce privește cele mai importante caracteristici – structura ritmică a mișcărilor în spațiu și timp, caracteristica rezultatului programat [7, 90, 125].

Metodele moderne de antrenament sporesc exigențele înaintate față de organismul sportivului. O importanță tot mai mare revine studierii legităților pedagogice, biologice și medicale în procesul antrenamentelor. În particular, apare necesitatea de a înregistra reacțiile fiziologice ale sportivilor. Acest lucru poate fi efectuat numai cu ajutorul mijloacelor tehnice, utilizând aparatura electronică modernă și metodele matematice.

Mijloacele tehnice sunt folosite tot mai pe larg. Ele permit obținerea unor date obiective despre tehnica sportivă, condiția fizică și perspectivele de creștere a performanței. În același timp, asemenea mijloace de studiere a mișcărilor se transformă, datorită posibilităților oferite de informația rapidă, în mijloace de învățare a mișcărilor [1, 105, 121, 179].

Astfel, simulatoarele – sunt mijloacele care ne ajută la modelarea condițiilor reale de lucru: perfecționarea tehnicii sportive, dezvoltarea abilităților motrice, perfecționarea funcțiilor analizatorii ale organismului. În literatură sunt prezentate mijloacele tehnice, care pot fi clasificate în funcție de diferiți indici: destinație (pentru dezvoltarea anumitor abilități, deprinderi și calități); direcționalitate (pentru însușirea geometriei mișcărilor, structurii biocinematice și biodinamice); caracterul schimbului informațional (cu legătură dublă sau fără ea); particularitățile de construcție (mecanice, electrice, electromecanice, electronice, hidraulice, pneumatice ș.a.) [105, 174, 217].

V.N.PIatonov [162, 163], remarcă faptul că instalațiile de antrenament permit dezvoltarea eficientă a diferitelor calități motrice și capacități, cizelarea îmbinată a aptitudinilor tehnice, a deprinderilor și calităților fizice în procesul antrenamentelor, crearea unor condiții necesare pentru un control precis în dirijarea celor mai importanți parametri ai efortului la antrenamente.

Autorul propune ca instalațiile de antrenament folosite în prezent în practica sportivă să fie clasificate în șase categorii principale:

Instalații de antrenament pentru pregătirea fizică generală. Din categoria lor fac parte ergometrele moderne folosite la antrenamentele de aerobică. În ultimii ani diferite simulatoare din această categorie sunt folosite pe larg în recuperarea sau menținerea sănătății, dar și în sportul de performanță, în scopul sporirii nivelului pregătirii fizice generale a sportivilor.

Instalații de antrenament care funcționează conform principiului remorcării lejere. Cu ajutorul lor apare posibilitatea de a crea regimuri de efectuare a exercițiilor sportive sau a elementelor principale irealizabile în condiții naturale. Aceasta crează premize pentru prevenirea greșelilor și sporește probabilitatea obținerii unor rezultate mai performante, raportate la caracteristicile mișcărilor care sunt programate prin construcția simulatorului. Ele permit sportivului să-și formeze structura dinamică și ritmică a mișcărilor în spațiu și timp, caracteristice obținerii rezultatului programat. Cu ajutorul lor poate fi sporită frecvența mișcărilor picioarelor și mărită lungimea pasului, în consecință crescând viteza mișcării. La alergări se folosește utilajul de remorcare și alergarea în viteză de mișcare a bandei rulante, care o depășește la nivel maxim pe cea a alergătorului [179]; în natație este folosit antrenamentul în bazin hidrodinamic cu un șuvoi de apă în față a cărei viteză o depășește pe cea accesibilă înotătorului sau remorcarea înotătorului (sau a luntrei – la canotaj) cu viteză ce o depășește pe cea absolută; la ciclism avem antrenament la veloergometru, ritmul turațiilor căruia se reglează automat în cursă după lider. Cercetările speciale efectuate în această direcție demonstrează eficiența înaltă a unor asemenea simulatoare pentru sporirea posibilităților de viteză și depășirea barierei de viteză formată [167, 168].

3. Utilaje de conducere care asigură menținerea mișcărilor de viteză programată în timpul efectuării exercițiilor la antrenamente, creează un tempo și ritm rațional al mișcărilor. De exemplu, în genurile ciclice de sport sunt folosiți pe larg liderii luminiscenți care permit menținerea vitezei programate în timpul parcurgerii intervalelor de antrenament, elaborarea unei scheme tactice raționale în timpul parcurgerii distanței. Liderii sonori sunt folosiți pentru formarea unui ritm optimal al mișcărilor. În jocurile sportive (baseball, tenis, tenis de masă ș.a.) a căpătat o largă răspândire lansatorul de antrenament care lansează mingea conform programei stabilite, cu traiectorii de zbor reglate și o anumită frecvență a lansărilor. Folosirea unor asemenea simulatoare permite intensificarea de câteva ori a activității la antrenamente și înlăturarea muncii neproductive.

4. Instalații de antrenament ce permit îmbinarea procesului de dezvoltare a calităților motrice și perfecționarea tehnică. De exemplu, simulatorul de canotaj în timpul folosirii căruia este imitată suficient de precis tehnica vâslitului, gradul și caracterul eforturilor musculare la diferite etape.

La antrenamentele înotătorilor este pe larg folosit simulatorul arc – pârghie care permite reglarea efortului în toată amplitudinea, luându-se în considerare posibilitățile reale ale grupelor musculare. Sunt folosite pe larg și alte simulatoare care permit dezvoltarea calităților de forță prin imitarea mișcărilor caracteristice natației. Asemenea simulatoare sunt utilizate și în alte genuri de sport.

În scopul dezvoltării calităților speciale de forță la alergători, cicliști, înotători, canotori sunt folosite diferite variante de utilaje de frânare. De exemplu, alergătorii pot folosi parașute speciale, înotătorii – costume de înot, centuri.

Seria instalațiilor de antrenament originale cu rezistență schimbătoare care creează condiții pentru apariția calităților de forță și mobilitatea articulațiilor. La baza construcției simulatoarelor se află utilizarea pârghiilor și a discurilor excentrice, a scripeților și a greutăților.

Instalații de antrenament care stimulează reacția de adaptare a organismului sportivului prin crearea condițiilor climatice și artificiale de vreme. Din această categorie fac parte barocamerele de proporții care oferă posibilitatea de a folosi simulatoare speciale ce crează condiții similare cu cele naturale. În prezent în unele țări sunt elaborate proiecte de construcție a centrelor de antrenamente cu barocamere gigantice, unde sportivii ar putea să se antreneze și să dispună de condiții apropiate cu cele naturale (pista de alergări, bazinul de înot).

Unul dintre principalele obiective ale procesului de pregătire este verificarea cât mai riguroasă a stării sportivului pe parcursul antrenamentelor și competițiilor. Pentru aceasta este necesar de a folosi aparate și sisteme ce înregistrează și analizează informația despre sportivul care activează în intervale foarte scurte. În practica sportului sunt pe larg folosite aparate și instalații ce stochează și prelucrează informația care caracterizează diferiți parametri ai activității specifice a sportivului într-un cadru real al timpului, ș.a., în decursul efectuării exercițiilor [10, 16, 87, 121, 163, 169].

Având în vedere că sporturile ciclice au la origine acte motrice ce se repetă, care la rândul lor interacționează cu obiecte materiale pentru dezvoltarea și menținerea vitezei mai mari de deplasare a corpului, fiecare dintre aceste acte motrice trebuie să aibă particularități cinematice și dinamice optime. Acest aspect determină latura calitativă a tehnicii mișcărilor sportivului. Faptul că omul, oricare ar fi genul de sport ciclic, nu poate coordona optim toate particularitățile cinematice și dinamice la interacțiunea cu obiectele materiale și mediul, determină crearea obiectelor și a mediilor speciale de antrenament pentru atingerea unei tehnici eficiente. De regulă, aceste obiective se realizează sub formă de simulatoare, simulatoare mixte etc.

Efectul pedagogic în urma implementării acestor dispozitive crește considerabil datorită folosirii lor în componența aparaturii de măsurare-control, care înregistrează, măsoară, analizează și redă datele la intrarea în sistemul de instruire [203, 204]. Pentru analiza parametrilor separați sau a unui număr mic a acestora se folosesc senzori de forță, în vederea sesizărilor deplasărilor liniare și unghiulare etc. [106, 107, 111, 127]. În prezent, pentru o analiză mixtă a particularităților biomecanice și construirea modelelor mișcării, se aplică diferite metode, printre care cele mai răspândite sunt sistemele computerizate optico-electronice fără contact (stereofotogrametrice, cinematografice, video-ciclo-grafice). Realizarea tehnologiei „motion capture” (capturarea mișcării) [59, 152, 205, 208, 209] constituie un potențial solid pentru măsurările biomecanice. Este adevărat însă că folosirea ei în prezent în știința sportului apare în mare măsură sub aspect economic nejustificată.

Diferite metode de hardware și software ale video-analizei pentru obținerea parametrilor separați ai mișcării sau a modelelor finalizate sunt folosite de mulți autori [38, 39, 40, 42, 44, 45]. Însă, răspândirea largă a acestor metode de control este împiedicată de complexitatea lor tehnologică și necesitatea adaptării aparatajului și a programelor computerizate la cercetarea unui volum mare de parametri sau la studierea fiecărei mișcări noi. Din această cauză nu au fost găsite publicații despre sisteme universale pentru analiza parametrilor omului. Concluzia respectivă a fost făcută în urma unui studiu îndelungat care a cuprins o serie de publicații și diferite domenii de activitate consacrate aplicării tehnologiilor de acest gen, în careeste necesară activitate fizică [55, 66, 191, 204].

Pentru analiza eficientă a înregistrărilor video ale actelor motrice, care să asigure posibilitatea unor calcule mai precise ale parametrilor acestor acte, aparatajul de consum cel mai răspândit pe piața sistemelor video nu este, de regulă suficient. Astfel, când se filmează cu frecvența de 25-30 cadre/s este scos în evidență efectul de fixare în cadru doar a unei părți a mișcării, nu însă și a poziției concrete de moment, ceea ce îngreunează considerabil analiza automatizată. Avem un bun exemplu de analiză a marșului sportiv cu ajutorul camerei video digitale de mare viteză „DALSA CA-D1” cu frecvența înregistrării de 225 cadre/s [44]. Unii autori însă prezintă rezultatele analizei video a unui număr mare de particularități cinematice obținute cu ajutorul tehnicii video de consum [191, 204]. Este vorba de exemple [36, 37] ale aplicării eficiente a tehnicii respective pentru obținerea modelelor video computerizate, elaborate pentru asemenea acțiuni motrice și probe ca: alergarea, alunecarea pe schiuri, biatlonul, săriturile în apă etc. Aceste modele îi permit antrenorului să obțină într-o formă accesibilă calculele variantelor de efectuare a mișcărilor.

În ultimii ani o răspândire deosebit de largă a căpătat metoda antrenamentului programat. În prezent este elaborat și aplicat în practica de pregătire a sportivilor un volum considerabil de mijloace tehnice de instruire și control, cu informații urgente despre caracteristicile mișcărilor lor. De o mai mare popularitate se bucură instalațiile, care oferă informații rapide despre parametrii spațiali, temporali și dinamici ai mișcării sportivului în timpul efectuării exercițiilor competiționale. Și aceasta din considerentul că antrenorii țin cont de particularitățile respective în timpul procesului de instruire. Ele pot fi înregistrate relativ ușor și cu devieri minimale de la structura competițională a mișcărilor sportivului, asigurându-se desfășurarea mai eficientă a activităților legate de perfecționarea și coordonarea aptitudinilor motrice ale sportivilor.

Recepționarea instantaneu a informației, în timpul efectuării exercițiului, lărgește considerabil capabilitățile metodice ale procesului de instruire și antrenament, atât la etapa învățării exercițiilor, cât și în perioada perfecționării tehnicii sportive [74, 185].

Perfecționarea nivelului de pregătire a sportivului presupune, de asemenea, obținerea cât mai rapid posibilă a informației despre diferitele caracteristici ale activității lui specifice.

Acumularea informației obiective despre posibilitățile funcționale ale sportivilor poate fi obținută prin utilizarea diferitor ergometre îmbinate cu aparatură de diagnosticare, destinată cercetărilor fiziologice și biomecanice. Componentele obligatorii ale sistemului de informații rapide sunt senzorii, aparatura de amplificare și aparatul de înregistrare. În funcție de necesitate asemenea sisteme pot fi completate cu aparate de control vizual care pot fi unificate cu transformatorii analogi-cifrici, formând complexe de dirijare ce permit obținerea informației despre sportivul care se antrenează și dirijarea stării lui într-un spațiu real de timp.

Noțiunea modernă a simulatorului sună astfel: un complex de instalații care asigură reproducerea mișcărilor integrale sau a elementelor de bază ale acestora create în condiții artificiale speciale, capabile să reglementeze regimurile de efectuare a mișcărilor și modificarea lor rațională [181]. Autorul menționează faptul că concepția de introducere a simulatoarelor și a programelor computerizate corespunzătoare ar permite să vorbim de „realități artificiale” adevărate, adică de prezența întregului complex de senzații.

Astfel, au fost lansate principii de elaborare a așa numitelor „simulatoare intelectuale” [194]. Simulatorul intelectual – „aparat pentru încărcarea grupelor musculare și indicarea anumitor traiectorii de mișcare a membrelor, care adițional este înzestrat cu mijloace tehnice de analiză a corectitudinii efectuării exercițiilor fizice, precum și cu mijloace care controlează statutul fiziologic al organismului practicantului în scopul evidențierii momentului de încheiere a antrenamentului exact în faza, care determină efectul maxim”.

Formarea și dezvoltarea mișcărilor sportive se realizează în cadrul sistemului exercițiilor competiționale, stabilit istoricește, care reprezintă în sine acțiuni motrice complicate. În multe genuri de sport succesul este determinat de eficiența efectuării câtorva mișcări de sine-stătătoare, care se deosebesc ca structuri biomecanice. Crește brusc complexitatea componenței mișcărilor.

Concepțiile prezentate și analizate au creat premise pentru cercetarea nivelului de implementare a acestor tipuri de simulatoare în practica de antrenament a probele sportive ciclice.

Astfel, simulatorul Concept II poate substitui cu succes vâslitul din ambarcațiuni, datorită asemănărilor cu acestea, permițând vâslirea în toate laturile și în toate intensitățile utilizate pe apă. Astfel, în locul unor exerciții cu caracter general (alergare), simulatorul oferă posibilitatea de a realiza antrenamentul prin exerciții de pregătire specială, care au efect de antrenament asemănător celui specific. Simulatorul de tip concept II este utilizat ca aparat de testare motrică: potențialul energetic. Din alt punct de vedere, simulatorul concept II este un instrument de testare stabil, prevăzut cu un sistem de frânare, cu posibilități de reglare a încărcăturii, comparabilă cu cea folosită într-o ambarcațiune de canotaj; dispozitiv electronic de înregistrare a efortului: cadență, timpii realizați, distanțele parcurse, puterea medie, consumul de calorii [18].

Pentru determinarea factorilor ce frânează nivelul rezultatului sportiv al echipelor de canotaj pe bărci Dragon au fost folosite: pulsometria radiotelemetrică, GPS – spirometria „Polar RS G3” și „Garmin -310”, metodele ergometrice pentru testarea pregătirii fizice – „Concept –II Dino” și funcționale „Concept II”, „Paddlelite” etc. [25].

Analiza particularităților de pregătire fizică și a aptitudinilor funcționale ale organismului sportivilor în baza testărilor s-a realizat de asemenea cu ajutorul mijlocelor tehnice: vâslit la ergometru cu creșterea treptată a încărcăturii și testul la ergometru modelând parcurgerea distanței competiționale cu putere individual maximală, analizatorul gazelor expirate „METAMAX”, frecvența cradiacă „POLAR” și ergometrul canotorilor „Concept II” modificat pentru canotaj de slalom [17].

În prezent ergometrul se utilizează în trei direcții:

Ca mijloc de pregătire a canotorilor în perioada pregătitoare și competițională când condițiile meteorologice nefavorabile nu permit vâslitul pe apă;

Ca aparat de testare motrică. Dacă participarea la verificări pe ambarcațiuni mici constituie testul fundamental pentru determinarea capacității de performanță specifică în canotaj, ergometrul este un mijloc ideal de testare a capacității canotorului de a genera putere prin vâslire, biomecanica vâslirilor;

Ergometrul este utilizat la controlul medico-sportiv al canotorilor. Acest aparat a revoluționat pregătirea canotorilor, permițând obiectivizarea antrenamentelor prin măsurarea lucrului mecanic efectuat, a timpilor realizați pe diferite distanțe utilizate în pregătire, a tempo – ului de vâslire, a distanțelor parcurse, a caloriilor consumate, a puterii realizate. El creează condiții în studierea biomecanicii canotajului, asigurând de asemenea posibilitatea perfecționării tehnicii canotorilor [35].

O altă abordare a pregătirii canotorilor de performanță a fost realizată datorită elaborării unui modul de vibrostimulare (MVS), care în combinație cu orice dispozitiv de efort (simulator de forță) asigură efectuarea exercițiilor de vibrostimulare cu caracter de forță în regim izometric sau dinamic, cu parametrii liberi aleși ai traiectoriei mișcării, amplitudinii și frecvenței vibrației [48].

Cercetarea particularităților de bază ale mușchilor la vâslitul în ambarcațiuni (canoe) prin folosirea vâslelor de diferite dimensiuni ale suprafeței de vâslire la juniorii și junioarele de 14-18 ani, a scos în evidență faptul că vâslirea cu dimensiuni mai mici (50-75%) contribuie mai mult la perfecționarea caracteristicilor temporale ale ciclului de vâslire, iar vâslirea cu dimensiuni mai mari (75-100%) – la perfecționarea indicilor de forță a vâslitului [19].

Sistem de coordonare (Figura 1.1.) care permite controlul parametrilor spațiali ai mișcării vâslei în perioada de sprijin: momentul atingerii apei, distanța vâslei de la bord în momentul vâslirii, lungimea vâslirii. Principiul de lucru este construit în baza controlului de către canoist a mișcărilor proprii.

Fig. 1.1. Sistem de control, care acționează asupra parametrilor mișcării vâslei în perioada de sprijin: 1 – marcajul de pe barcă (determină punctul începutului apucării); 2 – senzor extern (înregistrează distanța vâslei de la bord în momentul vâslirii, lungimea vâslirii) [19]

Sistemul de dirijare elaborat contribuie la perfecționarea parametrilor spațiali ale mișcărilor de vâslire în faza de sprijin la canoiștii de performanță [15].

Totodată , pentru testarea eforturilor depuse de sportivii canotori a fost utilizată banda de alergare Tredmile, Germania [36].

În schi, sportivii îndeplineau eforturi aerobe până la refuz total la veloergometrul „Ergoreiser” (Germania) și cel manual „Ergo medic E” (Elveția) în scopul de a studia particularitățile adaptării funcționale la lucrul muscular, de a determina nivelul capacității de lucru și a aptitudinilor aerobe în cazul ergometriei manuale la diferite etape a perioadei pregătitoare de antrenament la schiorii sprinteri [14].

Evaluarea pregătirii funcționale a biatloniștilor de performanță, folosind ergometria – se recurgea la „schi pe rotile” cu mărirea treptată a efortului pe pista de schi [156].

În atletism V.A.Iakobișvili, L.P.Șuligatii, S.V.Fomicenko [222] au elaborat un complex de mijloace tehnice pentru conducerea antrenamentelor. Complexul cuprinde:

– Sistemul de măsurare a vitezei momentane (cu ajutorul măsurătorului Dopler care funcționează în baza undelor ultrasunet, asigurând antrenorul și sportivul cu o informație calitativ nouă despre structura fină a dinamicii vitezei pe cele mai interesante sectoare ale cursei de alergări);

– Sistemul de măsurare a particularităților ritmice ale pasului de alergare – determină durata fazei de sprijin și zbor a pasului de alergare și caracteristicile conjugate cu el (tempoul și ritmul), iar cuplarea lui cu sistemul de măsurare a vitezei momentane oferă posibilitatea de a calcula lungimea pasului de alergare. Sistemul este construit preponderent din senzori instalați în „tălpi” la baza de sprijin, introduși în încălțămintea sportivului. În timpul interacțiunii tălpii piciorului și a bazei de sprijin (pista) semnalele senzorilor sunt transmise la punctul de măsurare prin canalul inductiv de legătură cu ajutorul transmițătorilor mici, fixați pe gamba sportivului;

– Sistemul de măsurare a vitezei pe segmentele de control ale curselor de alergări – pe corpul sportivului sunt aplasați senzori mici cu legătură inductivă, fixați pe o centură elastică. În timpul mișcării sportivului pe lângă antenele de măsurare, semnalul emis de ele permite înregistrarea momentelor de trecere a punctelor de control, iar pe intervalele dintre punctele de control învecinate se calculează viteza medie pe segmentele de control cu o precizie a fixării de 3-5 cm.

– Sistemul tensometric de apreciere a reacțiilor de sprijin (baza sistemului respectiv o constituie pista tensometrică pentru cursa de sprint la 60 m, tensoplatformele, blocstarturile tensometrice; informația de pe toate tensoplatformele este introdusă în complexul de calcul, iar rezultatele prelucrate apar în forme de orare ale efectelor de sprijin).

– Sistemul de apreciere operativă (permite transmiterea informației prin canalul telemetric de legătură, aceasta fiind prelucrată la MEC. Sistemul include electrozi pentru înregistrarea semnalului electro-cardiac, bioamplificator și formator de ritm-programe. Adică redă consecvența impulsurilor standard, legate de semnalul electro-cardiac).

– Sistemul de apreciere a activității electrice a mușchilor. Nucleul lui îl constituie sistemul telemetric care permite transmiterea concomitentă a electromiogramelor voltante, înregistrate de pe patru mușchi, și pentru una dintre ele, la alegere, un semnal electromiografic complet. Sistemul telemetric este construit pe principiul legăturii de inducție dintre aparatura sportivului și laturile de recepție ale antenelor instalate sub acoperișul pistelor de alergări și al sectoarelor manejului de atletism.

Prin urmare, în natație conducerea vitezei se bazează în mare măsură pe coordonarea lungimii vâslirii. În acest scop, T.A.Botnarenco [3, 4] a desfășurat un experiment pedagogic, pe durata căruia a avut loc însușirea conducerii vitezei de înot, prin utilizarea legăturii duble „antrenor – înotător". Datorită acestui fapt, procesul de însușire a vitezei de înot a fost accelerat considerabil. Însă, cercetările lui L.P.Makarenko și cele efectuate de T.A.Botnarenco nu și-a propus drept scop îmbunătățirea capacitatății înotătorilor de a diferenția parametrii principali ai vitezei de înot prin folosirea mijloacelor tehnice, nici nu s-a demonstrat cu ajutorul căror metode le poate fi cultivată sportivilor această capacitate, necesară în procesul de perfecționare a parametrilor principali ai vitezei de înot.

Folosind mijloacele tehnice cu legătură bilaterală (antrenor – înotător), respectiv a radio- metronomului, înotătorii își pot perfecționa destul de repede capacitatea de a pune în concordanță viteza înotului cu frecvența mișcării și lungimea pașilor, implicit, de a obține rezultate sportive mai bune [4].

Pentru diagnosticarea stării funcțiilor motrice și psihofiziologice, în special a înotătorilor de performanță, se folosește stabilometria [23]. Fiind simplă în aplicare și având posibilități ample, această metodă instrumentală poate fi eficientă și în cadrul controlului expres al pregătirii fizice și tehnice în toate domeniile sportive.

E locul însă să subliniem că, în folosirea eficientă a mijloacelor tehnice de antrenament contează mult calea de prezentare a informației despre mișcarea efectuată. În practica sportului sunt cunoscute asemenea modalități ca: înscrierea traiectoriei mișcării segmentului pe orice ecran, în forma analogă pe fișe de diagramă, în formă digitală cu ajutorul tehnicii computerizate.

Principalele neajunsuri ale metodicii de instruire a sportivilor, bazate pe o asigurare informațională de acest gen, sunt legate de complexitatea percepției informației din cauza descifrării ei insuficiente, care mai presupune cheltuieli considerabile de timp, iar la aplicarea tehnicii computerizate urgența se pierde din cauza prelucrării indicatorilor cantitativi și transcrierea lor în evaluări calitative [39].

În practica de pregătire a sportivilor de performanță, specializați în diferite probe sportive, sunt aplicate pe larg metodici complexe de investigare a structurii activității competiționale a sportivilor. De exemplu, sistemul video de evaluare a activităților competiționale ale înotătorilor, care include o aparatură sofisticată: computere, ceasuri electronice video, cronometre, camere video, comutatoare ale semnalelor și microfonului etc. Aceste sisteme permit înregistrarea datelor primare competiționale (startul, rondoul, diferite fragmente ale cursei de natație, finiș-ul) în bazinul standard, obținerea informației numerice și transferarea datelor inițiale către purtătorii aparatelor și prelucrarea lor. Sisteme similare de cercetare a activității competiționale sunt aplicate cu success și în patinaj, atletism, canotaj, înot, ciclism, bobsley ș.a.

Mijloacele și metodele de dezvoltare a aptitudinilor de forță-viteză la înotătorii de performanță în baza aplicării mijloacelor tehnice.

Analiza experienței de pregătire și competiționale a celor mai buni înotători din țară și din lume demonstrează convingător, fără putință de tăgadă faptul, că nivelul performanțelor în sportul modern este condiționat în mare măsură de asigurarea tehnico – materială a pregătirilor și competițiilor, în primul rând, prin folosirea pe larg a simulatoarelor speciale pentru dezvoltarea calităților de viteză și forță, dirijarea procesului de perfecționare a startului și întoarcerilor, prin evaluarea și dirijarea cizelării măiestriei tehnice ș.a. [168].

Volumul informațional privind folosirea simulatoarelor și utilajelor în practica antrenamentelor înotătorilor de clasă înaltă este extrem de mare. Iată de ce în lucrarea noastră vom prezenta succint doar pe cele care sunt folosite pe larg și cu succes în practica sportivă.

Conducerea vitezei înotătorului [3] se recomandă a fi efectuată cu ajutorul mijloacelor tehnice cu legătură dublă – radio-telefonul (Figura 1.2.). Prin utilizarea legăturii între ambele părți: „antrenor-înotător", T.A.Botnarenco a cercetat capacitatea înotătorilor de a-și coordona viteza de înot, frecvența și lungimea vâslirilor. Ca urmare a dezvoltării acestor capacități au crescut considerabil rezultatele sportive ale înotătorilor, fapt confirmat prin îmbunătățirea frecvenței vâslirii cu 45% și a capacității de a-și mări lungimea „pasului" cu 35%. În plus, cu ajutorul înregistrării automate intervenite de la pneumosenzorii fixați pe terminațiile corpurilor sportivilor, antrenorul putea stabili ritmul mișcărilor înotătorului.

Botnarenco T., Rîșneac B., P.V.Sahnovschi ș.a. remarcă [6, 21, 81, 189] faptul că la stabilirea vitezei poate contribui liderul luminiscent prin mișcarea razei de lumină în lungul culoarului cu o viteză constantă sau schimbătoare ce variază între 0 și 3m/s.

Fig. 1.2. Legătura între ambele părți: antrenor-înotător [3].

A – vedere generală. B – înotătorul cu pneumosenzori la mâini și picioare și bonetă radiotelefonică. C – pneumogramele vâslirilor. T.A.Botnarenco și B.V.Rîșneac [22] propun să fie folosite în scopul dezvoltării rezistenței și dispozitive de conducere în formă de steguleț ce se mișcă de-a lungul culoarului cu o viteză constantă sau treptat schimbătoare ce variază între 0 până la 3m/s.

I.P.Ratov [174] recomandă ca modificările particularităților mișcărilor de sprijin să fie efectuate cu ajutorul unui întreg arsenal de mijloace tehnice, care sporesc caracterul intuitiv al însușirii și conștientizării lor, contribuind la îmbunătățirea aspectului calitativ al efectuării mișcărilor.

Luând în considerare faptul că mușchii centurii scapulare participă cel mai activ la efectuarea mișcării în apă, T.M.Absaleamov ș.a. [67] au construit un dispozitiv pentru măsurarea forței acestora, care are legătură dircetă cu rezultatul înotătorului.

Cu ajutorul spidografiei [159] apare posibilitatea de a obține parametrii tehnici ai stilului de înot și indicii pregătirii funcționale pe durata ciclurilor interne și intercicluri, a schimbărilor vitezei înotătorului, ce apar ca urmare a consumului furnizorilor aerobi și anaerobi de energie. Astfel, s-a descoperit lipsa de uniformitate a vitezei ciclice interne nu numai la „bras” și „fluture", dar și în timpul înotului stil craul. Ea se schimbă de la vâslire la vâslire chiar și la o tehnică fixată de natație. În aparatul susmenționat funcționează o sursă stabilizată de emanare a două viteze de recepție – prin apropiere și îndepărtare. Alegerea tradițională a sistemelor hidroacustice de informare nu asigură protecția semnalului de perturbări în timpul înotului la suprafața apei.

În cercetările efectuate de Iu.B.Sandu ș.a. [191] a fost precizată opinia în sensul că oscilațiile vitezei în interiorul ciclului, influențează în mare măsură rezultatul vitezei de înot. Autorul remarcă faptul că ea poate fi considerată greșită, deoarece pierderile de viteză erau cauzate de schimbările forței de tracțiune în interiorul ciclului, care creau aceste oscilații.

În practica modernă sunt folosite pe larg simulatoarele și utilajele ce permit folosirea exercițiilor la antrenamente prin respectarea principiului conducerii facilitate a "scripetului electric" [7, 22, 90, 125]. Datorită lui, înotătorul poate să-și manifeste capacitățile motrice la un nivel ce-l depășește pe cel maximal, iar în timpul efectuării exercițiilor tradiționale poate fi creată structura ritmică a mișcărilor în spațiu, timp, caracteristică rezultatului programat. În acest scop, de regulă, este folosită o instalație cu reductor remorcată, fixată pe marginea bazinului, ce permite obținerea unei viteze de la 0 până la 3 m/s. Cablul, agățat de înotător, este legat de un tensodinamograf și se deapănă pe tambur. Înotătorul efectuează mișcări de vâslire, încercând să creeze sprijin în apă cu o viteză peste cea competițională. Conform datelor tensodinamografului este ținut sub control gradul contribuției la viteza de înot a vâslirilor mâinilor și picioarelor.

În ultimii ani, în pregătirile înotătorilor performeri din Suedia, Germania, SUA, este pe larg folosit antrenamentul într-un canal hidrodinamic cu șuvoi de apă contrar la o viteză reglată lin [92, 98, 114, 161, 168].

Practica demonstrează eficiența înaltă a efectuării exercițiilor de viteză într-un canal hidrodinamic cu viteza șuvoiului de apă contrar ce o depășește cu 5-30% pe cea maximală. Acest lucru este util pentru sporirea posibilităților de viteză, depășirea „barierei de viteză" creată, precum și pentru aprofundarea unei scheme tactice raționale de parcurgere a distanței.

În practica sportivă sunt pe larg aplicate instalații de antrenament ce permit îmbinarea procesului de dezvoltare a diferitor calități motrice perfecționate tehnic [95].

De exemplu unul dintre acestea este simulatorul arc-pârghie, construit de Martens-Huttel (Figura 1.3.), care este aplicat pe larg în practica pregătirii înotătorilor din Comunitatea Statelor Independente , SUA, Germania. Cu ajutorul acestui simulator poate fi reprodus efortul și imitate mișcările de vâslire ale înotătorului. Simulatorul asigură mărimea optimală a efortului pe toată amplitudinea mișcării de vâslire.

Fig. 1.3. Efectuarea exercițiilor la simulatorul arc-pârghie „Martens-Hutell”

O largă răspândire în practica sportivă are simulatorul de forță care se instalează, de regulă, pe o bancă de gimnastică standard [168, 169]. În procesul activității înotătorul ocupă poziția culcat pe piept pe cărucior sau pe spate și își cuprinde omoplații cu mâinile. În timpul mișcărilor mâinilor în direcția din față înapoi căruciorul circulă în sus pe suprafața înclinată a băncii de gimnastică. Atunci când eforturile slăbesc căruciorul alunecă în jos către punctul inițial sub influența propriei greutăți a sportivului. Acest simulator poate fi adaptat cu succes și pentru sporirea posibilităților de forță a picioarelor, cărora le revine încărcătura principală la înotul stil bras. Gh.L.Lîsenko, P.V.Sahnovski, E. N.Glușcenko [146] au construit un simulator ce asigură îmbinarea dezvoltării forței explozive cu cea a perfecționării tehnice. Simulatorul reprezintă o suprafață direcționată cu căruciorul care se poate mișca în sus și în jos, rotindu-se concomitent în jurul axei longitudinale până la 45°. În partea superioară a simulatorului sunt instalate două aparate izokinetice cu viteză de reglare a lansării firelor electrice.

Împreună cu imitarea completă a mișcărilor de vâslire a picioarelor și a mâinilor, simulatorul prevede dozarea efortului pentru articulațiile umărului. Controlul asupra mărimii efortului este efectuat pe distanța unde sus circulă căruciorul direcționat cu sportivul. Un asemenea regim de lucru la simulator contribuie la formarea unei calități foarte importante pentru înotător – „forța rapidă”.

În ultimii ani în practica sportivă sunt folosite pe larg simulatoarele ce permit efectuarea exercițiilor în regim izokinetic de lucru. Particularitățile constructive principale ale acestor simulatoare solicită un efort maxim din partea mușchilor în lucru pe toată amplitudinea mișcărilor. Aceasta se obține prin lansarea firului cu o viteză constantă, indiferent de efortul depus.

Fig. 1.4. Simulatoare izokinetice (a,b,c,d) construite pentru obținerea forței speciale a înotătorilor [169].

Fig. 1.5. Simulatoare Nautilus destinate dezvoltării mușchilor picioarelor (a,b,c,d) [169].

În timpul pregătirilor, înotătorii foloseau simulatoarele izokinetice pentru dezvoltarea cumulată a calităților de forță și formarea tehnicii, sporirea posibilităților de forță a mușchilor torsului și terminațiilor inferioare, cât și simulatoare de genul "Mini-Jane" (Figura 1.4.).

În procesul pregătirii înotătorilor de performanță sunt elaborate și aplicate în practică simulatoare ce asigură condiții optime pentru perfecționarea diferitor calități motrice.

De asemenea, precum indică A.V.Ukstin, [214]; V.N.PIatonov, S.M.Vaițehovski [168]; V.N.PIatonov [162]; B.D.Zenov [114]; V.N.PIatonov [163] ș.a., pe larg sunt folosite simulatoare construite în SUA. Denumite "Nautilus" (Figura 1.5.), "Universal". Particularitățile lor constructive oferă posibilitatea de a regla rezistența în mare amploare în concordanță cu posibilitățile reale ale grupelor de mușchi ce asigură efectuarea mișcării. La simulatoarele de genul "Nautilus" rezistența este măsurată cu ajutorul pârghiilor și excentricilor. Asemenea simulatoare sunt prezentate pe larg, îndeosebi, în sălile sportive ale centrelor de natație din SUA.

S.M.Vaițehovskii ș.a. [86, 87, 88] menționează că peste hotare sunt elaborate și au început să fie aplicate simulatoare care reglează efortul în baza comprimării aerului în sistemul de pistoane. Simulatoarele permit acomodarea efortului la posibilitățile reale ale mușchilor la diferite faze ale mișcării efectuate, reglarea vitezei mișcărilor cu mare amploare, precum și îmbinarea pregătirii forței cu dezvoltarea elasticității.

a) Biokinetic

b) Swim trainer c) Ergometer

Fig. 1.6. Trenajorul a) "Biokinetik", b) „Swim trainer”, c) „Ergometer” – vedere generală.

Simulatoarele izokinetice permit rezolvarea sarcinilor de pregătire fundamentală a forței înotătorilor. Ele sunt construite ținându-se cont de specificul manifestărilor de forță. Sunt pe larg răspândite simulatoarele – "Biokinetik", „Swimm trainer”, „Ergometer” (Figura 1.6.), care permit efectuarea diferiteor exerciții similare cu mișcările de vâslire ale înotătorului și reglează automat puterea și volumul lucrului.

Programul antrenamentelor la aceste simulatore este direcționat, în primul rând, spre educarea forței vâslirii și rezistenței. La stabilirea acestor scopuri, intensitatea (mărimea rezistenței), numărul de reluări și pauza de odihnă sunt diferite. De exemplu, pentru dezvoltarea forței seria constă din 3-5 exerciții cu forță maximă, numărul de serii 5-10, pauza între serii 2-3 min. În scopul dezvoltării rezistenței (aerobice) seria constă din 50-150 de mișcări, numărul seriilor 5-10, intervalul de odihnă -2-3 min.

Cei mai puternici înotători din Germania, Australia, China, Rusia, acordă o mare atenție exercițiilor de forță efectuate la simulatoare izokinetice, căruciorul alunecător, instalațiile cu scripeți și împletituri din gumă, simulatoare arc-pârghie de genul „Martens-Huttel”, „Ekzer-Jane”. Simulatorul „Ekzer-Jane” [169] permite efectuarea doar a mișcărilor alternative. Încărcătura este creată din contul forței de frecare a otgonului întins de tijă și se reglează de numărul de rotații depănate.

Precum s-a subliniat mai sus, în procesul de perfecționare a tehnicii înotătorilor sunt folosite pe larg instalațiile dirijabile luminiscente și sonore care permit programarea tempo-ului mișcărilor și vitezei de înot. Aceste instalații funcționează într-un regim propus de semnal, dar, precum remarcă V.N.Platonov, S.M.Vaițehovski [168] în timpul înotului în stilurile craul și spate în ciclul mișcărilor se observă două perioade de timp când ambele mâini se află în apă, efectuând concomitent vâslirea, și două perioade de mișcări pregătitoare (ducerea mâinilor stânga și dreapta). Aceasta condiționează necesitatea formării ritmului mișcărilor ce presupune un raport optim al mișcărilor pregătitoare și de lucru.

S.V.Ilin [117] a elaborat pentru măsurarea și înregistrarea vitezei interciclice a înotătorului un aparat simplu, comod în exploatare – spidograful radial. Autorul remarcă că munca cu unii sportivi de performanță, în ceea ce privește perfecționarea tehnicii de înot, trebuie să se bazeze pe caracteristici numerice evidențiate cu precizie nu numai ale unor elemente aparte, dar și la un nivel general integral de stăpânire a tehnicii.

S.M.Vaițehovskii, T.M.Absaleamov [88] în cercetările lor menționează că utilizarea la antrenamentele înotătorilor de performanță a exercițiilor de înot cu întinderea firului de gumă, fixat de marginea bazinului, cât și înotul cu depășirea rezistenței firului, (Figura 1.7.) contribuie, în mare măsură, la manifestarea forței potențiale a mușchilor, sporită în urma antrenamentelor pe uscat. În același timp orientarea la indicele coeficientului coordonării permite reprezentarea numerică a gradului de deviere a mișcărilor coordonatoare la un anumit stil de înot. La înotătorii de performanță, indicele respectiv trebuie să varieze în timpul competițiilor de anvergură între 0,95-0,97 la craul pe piept, 0,96 – la craul pe spate, 0,95 – la „fluture”, 0,98 – la bras.

a) b)

Fig. 1.7. a) și b) firul elastic de gumă pentru antrenamentul înotătorilor.

În timpul antrenamentelor înotătorilor de performanță, în scopul dezvoltării calităților fizice, sunt folosite simulatoare specializate [198] ce acționează, în mare măsură, în special asupra acelor grupe de mușchi solicitați cel mai mult în timpul înotului (Figura 1.7.). Însă, deși mijloacele speciale sunt folosite pe larg (simulatorul Martens Hutell, căruciorul pe o suprafață înclinată ș.a)., în literatură există puține date despre metodica folosirii lor, principala cauză, probabil, constă în insuficiența materialului factologic referitor la caracterul de manifestare a posibilităților fizice ale înotătorului în condițiile specifice ale mediului acvatic, precum și în lipsa unui control permanent asupra stării de pregătire fizică a sportivilor.

În procesul dezvoltării aptitudinilor de forță-viteză factorul principal de antrenament este frecvența mișcărilor cu greutăți sub maxim și maxim (la nivel de 70-90% din forța maximă). Regimul asigurării energetice a lucrului de forță-viteză – anaerob alactat (resinteza ATP – ului are loc datorită clivajului creatin fosfatului), durata lucrului unic nu trebuie să depășească 15-20 s, numărul de repetări în serie 10-16 cu intervale de odihnă 40-90 s. Se crede că, la un număr mare de repetări se activizează resinteza glicolitică a ATP – ului. Cu toate acestea, în practica sportivă se folosește pe scară largă antrenamentul sub formă de 50-70 repetări cu durata de 10-20 s și intervale de odihnă de 30-60 s.

Antrenamentul de forță-viteză contribuie la hipertrofierea și creșterea forței fibrelor musculare rapide, dar într-o măsură mai mică decât în cazul metodei de repetări maxime. Creșterea vitezei reacției creatinfosfokinezice și resintezei ATP-ului pe fonul creșterii puterii contracțiilor musculare este însoțită de creșterea vitezei de înot [220].

Pentru dezvoltarea abilităților de forță-viteză pe uscat se utilizează toate mijloacele pregătirii de forță – haltera, blocurile, cu fricțioane și aparatele izokinetice.

În apă pentru dezvoltarea abilităților de forță-viteză se folosește înotul în coordonare deplină și pe elemente, pe segmentele de 10-25m, înot pe aceleași segmente cu rezistențe adiționale și în palmare cu intensitate maximală a mișcărilor, înotul în hidrocanal cu viteze supramaxime, înotul cu menținerea greutăților la bloc, precum și înotul competițional pe 25 și 50m. Se folosește metoda repetării și cu intervale cu număr mic de repetări, de la 6-8 până la 12-16.

În calitate de metodă sine stătătoare pentru dezvoltarea abilităților de forță-viteză în practica pregătirii înotătorilor a intrat metodica „avansării” facilitate sau, ar fi mai corect să o numim metodica avansării cu ajutorul mecanismelor de remorcare. Esența metodei date constă în faptul că, la înotul rapid cu remorcare, cu viteza care o depășește pe cea competițională cu 10-20% sportivul este pus în condițiile în care trebuie să efectueze mișcările cu tempo și efort mai mare, decât cel pe care îl poate dezvolta la înotul de viteză în condiții obișnuite. Astfel, se creează condiții benefice pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză și formarea deprinderii tehnice a înotului cu viteză „record”. Folosind segmentele de 25-50m, numărul de repetări – nu mai mare de 10, pauza de odihnă – 2-4 min. Înotul prin remorcare poate fi alternat cu înot „liber” cu tempo maxim.

Procedeele metodice privind implementarea condițiilor create artificial în sistemul de pregătire a sportivilor

Condițiile create artificial cu ajutorul simulatoarelor, pentru atingerea structurii optime de coordonare a mișcărilor, permit determinarea căilor de realizare mai amplă a capacităților funcționale ale sportivului, elaborarea modelului tehnicii, care asigură atingerea rezultatului planificat.

Înzestrarea simulatoarelor cu accesorii pentru măsurarea indicilor rezistenței externe asigură soluționarea eficace a sarcinilor de conjugare a pregătirii tehnice și fizice, contribuie la depășirea altercațiilor dintre efort și viteză, care apar în procesul antrenamentelor; între abilitatea care se stabilizează și creșterea rezultatelor sportive; între efectul decelerator al antrenamentului și cel de creștere al numărului de repetări în aplicarea unui sau altui mijloc [72].

Cele mai eficiente căi pentru depășirea contradicțiilor menționate se deschid pe baza folosirii simulatoarelor specializate, denumite de către I.P.Ratov [181] „simulatoare care creează mediul artificial dirijabil”.

O astfel de denumire a simulatoarelor prevede unele particularități constructive, care asigură o limită artificială a variantelor de mișcări conform unor parametri, datorită cărora se obține posibilitatea lărgirii gamei modificărilor pentru un parametru anumit, luat sub control. Condițiile modificate artificial vor permite aducerea unor parametri ai mișcării efectuate deodată la nivelul planificat, ceea ce contribuie la formarea bazei ritmice corecte a deprinderii motrice, la concentrarea efortului sportivului pe direcția aleasă, la crearea posibilității de a varia mai larg regimurile de dezvoltare a forței și de a obține indici mai mari de manifestare a acesteia.

I.P. Ratov și coaut. [182] remarcă faptul că simulatoarele mixte posedă un șir de beneficii în comparație cu cele obișnuite. Ele creează nu numai condiții artificiale pentru reproducerea exercițiilor sportive și a elementelor lor de bază, dar și asigură posibilități de efectuare a variantelor de record, pentru care sportivii încă nu sunt gata, deoarece nu au pregătirea cuvenită. Ca justificare a integrării în practică a simulatoarelor de acest gen servește faptul că, ele permit înlăturarea contradicției de bază a perfecționării în exercițiile sportive: reînvățarea permanentă și modificarea la fiecare nivel de creștere a pregătirii fizice și funcționale a sportivilor, a componentelor tehnice ale deprinderilor motrice, care s-au format și încep să se stabilizeze în condițiile nivelului anterior mai jos. Această contradicție cere introducerea obligatorie a stadiului variabilității deprinderilor motrice și folosirea mijloacelor speciale de „spulberare” a lor, precum metodicile de fracturare a barierelor de viteză.

În ultimii ani specialiștii [181, 196] au determinat încă o modalitate complet nouă de instruire și perfecționare a mișcărilor.

Ea constă în faptul că deprinderea motrice poate fi formată în condiții artificiale, create intenționat, cu impact dirijabil. În acest caz, orientarea inițială privind învățarea mișcării constă în formarea structurilor noi de ritm-tempo a deprinderii motrice, chiar până la formarea unui regim de record pentru sportiv.

Cu toate acestea, mediul artificial extern de dirijare oferă sportivului adaosuri energetice și de forță, necesare pentru compensarea forțelor naturale și a aptitudinilor funcționale insuficiente. Sarcina antrenorului, într-o asemenea abordare metodică, constă în corelarea conștientă a mișcărilor naturale și a mișcărilor efectuate în condițiile artificiale, în reducerea ulterioară a ratei adaosurilor artificiale datorită creșterii volumului exercițiilor.

Mediul artificial extern – este creat prin platforme biomecanice, instalațiile de antrenament, mijloacele tehnice și simulatoare, inventarul sportiv, echipamentul și alte tehnologii biomecanice. În fiecare exercițiu sportiv în parte ele asigură suportul energetic, de forță, de coordonare a sportivului, protejarea aparatului locomotor de la supraeforturi, ameliorează dirijarea acțiunilor motrice.

Realizând în practică tezele teoretice privind „corelațiile dirijabile ale sportivului cu forțele externe” au fost elaborate un șir de instalații, care sunt bazate pe principiul „facilitării”. Simulatoarele date creează condiții pentru realizarea rezultatului planificat datorită eliminării „efortului dispersat”, contribuind la formarea unei structuri noi de ritm-viteză a mișcării și manifestării activității musculare maxime în concordanță cu sarcina motrice nouă.

Conform opiniilor lui I.P. Ratov [180], instalațiile de acest gen, bazate pe principiul „facilitării”, contribuie la:

Dezvoltarea calităților motrice;

Manifestarea maximă a abilităților de forță-viteză;

Formarea structurii de ritm – viteză noi a mișcării;

Reconstrucția stereotipului dinamic vechi, ineficient, într-unul nou, absolut perfect;

Depășirea barierei de viteză.

Cercetările experimentale au demonstrat că, folosirea instalațiilor date în procesul de instruire – antrenament contribuie la perfecționarea măiestriei tehnice într-o perioadă mai scurtă de timp [72, 90, 188].

Din cele menționate în paragraful 1.1., rezultă că exercițiile de antrenament pot fi considerate mijloace de intensificare a interacțiunii cu mediul extern pentru organizarea proceselor ulterioare în sistemele funcționale ale organismului.

Dar, înțelegerea neconcordanțelor perfecționării mișcărilor produse în procesul de îmbunătățire a tehnicii înotului sportiv impune necesitatea planificării căilor de depășire a acestor neconcordanțe și elaborării procedeelor metodice noi.

Metodologia selecției și folosirii exercițiilor de antrenament, de pe pozițiile biomecanicii și fiziologiei mișcărilor, redă condițiilor de efectuare a acestor exerciții rolul decisiv, deoarece caracterul reacțiilor fiziologice de urmă poate fi programat de „biomecanic”, care a selectat o combinare anumită a condițiilor create artificial. Astfel de condiții pot fi obținute la aplicarea simulatoarelor speciale, bazate pe teoria lui Ratov I.P. [177] – a „interacțiunii dirijabile a sportivului cu forțele externe”. Particularitățile de bază ale acestor simulatoare sunt posibilitățile dirijării artificiale a interacțiunii sportivului cu obiectele externe, bazate pe limitarea direcțiilor secundare ale acțiunii forțelor, precum și pe introducerea în procesul efectuării exercițiilor a adaosurilor de forță.

Eficiența abordării date pentru perfecționarea mișcărilor a fost demonstrată într-un șir de lucrări: în atletism – alergare; aruncări; în schi; patinaj; în care este expusă ipoteza despre posibilitatea modelării condițiilor de îndeplinire a rezultatului record a exercițiului în condiții artificiale.

Programa căilor netradiționale de influență asupra funcțiilor motorii și programa procedeelor bazate pe reducerea artificială a forțelor de greutate au fost expuse de către Ratov I.P. [174]. Construcțiile complexelor de simulatoare de „avansare facilitată” prevăd crearea în corpul sportivului a unei forțe speciale de tracțiune, orientată în sus. Procedeele cu ajutorul cărora este posibilă realizarea acestor condiții pot fi diferite.

Mediul artificial de dirijare.

Etapa dezvoltării reglementate a tehnologiilor de simulatoare a cuprins dispozițiile argumentate în laboratorul de biomecanică al Institutului de Cercetări Științifice din Rusia în domeniul Culturii Fizice și Sportului a conceptului teoretic „Mediul artificial de dirijare” [175, 177, 178, 179], precum și un șir de soluții tehnice realizate și aprobate în baza acestui concept [67, 72, 90, 144, 150].

Aceste concepte au fost elaborate în scopul depășirii contradicției între pregătirea sportivilor, care constă în necesitatea orientării spre performanțele record și în același timp – în imposibilitatea îndeplinirii volumelor mari a exercițiilor de antrenament, în regimuri care corespund nivelului record planificat [186, 201, 213, 217, 221].

Teoria „Mediul artificial de dirijare” conține în sine două componente. Prima componentă este crearea condițiilor artificiale pentru reproducerea diferitelor exerciții sportive, în cazul cărora devine posibilă limitarea bruscă a impactului factorilor care împiedică îndeplinirea naturală a exercițiului. A doua componentă este impactul extern activ asupra sistemelor motrice ale organismului.

Desfășurarea mai amplă a potențialului conceptului „mediul artificial de dirijare” (MAD) poate fi realizată cu ajutorul simulatoarelor de cercetare [210, 218], care permit coordonarea mai fină a pregătirii tehnice. Potrivit fondatorului conceptului „Mediul artificial de dirijare” Ratov I.P. [179, 180], prioritatea echipării acestor standuri prevede priorități pentru atingerea recordurilor în disciplinele de alergare ale atletismului, marș sportiv, sportul de schi, înot. Noi de asemenea apreciem la un nivel înalt perspectivele aplicării complexelor om-mașină în toate disciplinele de canotaj, tir, precum și în gimnastica sportivă și acrobatică”.

Prin urmare, vor fi prezentate analize despre mijloacele instrumentale de control și dezvoltare a tehnicii în sporturile ciclice: atletism, ciclism, înot, schi și patinaj. În conformitate cu tematica tezei de disertație într-un paragraf aparte, va fi delimitată descrierea simulatoarelor și a mijloacelor instrumentale aplicate la înot.

Probele ciclice din atletism

Realizate pe baza benzii de alergat „Cvinton”, standurile de antrenament-cercetare pentru disciplinele de alergare din atletism au fost create și argumentate metodic într-un șir de lucrări de laborator al IRCȘCFS [73, 120, 144, 177, 187, 200]. Aceste standuri prevedeau aplicarea metodicii „suspensiei de facilitare” în combinație cu alte mijloace netradiționale ale pregătirii tehnice a alergătorilor: electrostimularea, mijloacele de autocontrol a indicatorilor mișcărilor. Conform cerințelor conceptului „Mediul artificial de dirijare”, sportivul, forțat, este adus la nivelul rezultatului record. Primele experimente au demonstrat necesitatea folosirii măsurilor pentru preîntâmpinarea supraefortului asupra aparatului locomotor al sportivului [177], sub formă de control al pregătirii sportivului de a efectua lucrul în condițiile standului, vibromasajul și altele.

În lucrarea lui Dobrovoliskii S. [101] sunt descrise o serie de simulatoare de cercetare, destinate pregătirii tehnice a alergătorilor, care asigură complexul de condiții artificiale: modelarea activității competiționale, măsurarea și reflectarea parametrilor informativi, procedeele eficiente cu impact coordonator, acestea fiind rezultatul cercetărilor multianuale.

Ca parte a teoriei sale a antrenamentului conjugat, Mehrikadze V. [153, 154] propune mai mult de 30 de simulatoare și metodicile legate de acestea, cu impact conjugat pentru formarea deprinderii de alergare.

Cercetările lui Arakelian E. și Zbarskii V. [74] argumentează metodica aplicării sistemului de avansare facilitată pentru sprinteri de 11-12 ani. Este demonstrat că efectul pozitiv de antrenament se obține atât în condiții facilitate, atunci când forța de tracțiune a sportivului pe direcția de deplasare nu depășește 10 N, iar greutatea corpului este facilitată cel mult cu 10% [67, 186], cât și în condiții dificile, dacă tracțiunea înapoi se realizează cu un efort în limite de 15% din greutatea corpului sportivului. Aceste regimuri de utilizare a sistemului de avansare facilitată, care influențează viteza, lungimea și frecvența pașilor alergării maxime, nu exercită un impact negativ asupra tehnicii de alergare. Ca rezultat, are loc îmbunătățirea parametrilor cinematici ai alergării de sprint: viteza a crescut cu 2,3% datorită creșterii frecvenței pașilor (cu 1,7%) a creșterii lungimii lor cu (1,2%) și a modificării timpului de sprijin (cu 3,8%). Acești indici sunt în concordanță cu rezultatele cercetărilor altor autori [138, 150, 171].

Eficiența înaltă a avansării facilitate a fost confirmată și în cercetările altei discipline a atletismului – marșul sportiv [142]. Analiza biomecanică a mișcărilor, în condițiile limitării artificiale a masei corporale în mișcările sportivilor, a evidențiat o serie de modificări semnificative în structura motrică a marșului.

Tehnica marșului sportiv formată în aceste condiții se caracterizează prin valori optime ale lungimii și frecvenței pașilor, durata redusă a perioadei de sprijin cu o valoare mai mică sau permanentă a oscilațiilor verticale, reducându-se pierderile vitezei mersului în direcția mișcării.

Condițiile de „avansare facilitată”, care permit tracțiunea pe direcția mișcării, descrise în cercetările anterioare [77], reducând greutatea corpului și preîntâmpinând supraâncordările musculare, vor permite de asemenea micșorarea eforturilor mari în timpul de sprijin al piciorului [67, 177, 186, 213].

Utilizarea platformei de antrenament „Treadmill”, care asigură analiza și dirijarea tehnicii alergării, a fost descrisă ca un mijloc eficient pentru perfecționarea tehnicii alergării a sportivilor triatloniști. Viteza benzii treadmill se programează printr-o unitate de control cu intervalul de 0-11 m/s. „Treadmille” este echipat cu sistemul de suspensie facilitatoare și cu registratorul amplorii facilitării. Evaluarea parametrilor biomecanici se realizează printr-o unitate de control electronică, care permite observarea modificărilor lungimii și frecvenței pașilor, timpului perioadelor de sprijin și zbor, duratei alergării.

Este actuală problema menținerii tehnicii alergării eficiente după o perioadă lungă de pedalare, când toți mușchii sportivului lucrează în sistemul „sportiv – bicicletă”. Pentru soluționarea acestei probleme, un grup de cercetători [179] a elaborat un simulator mobil de antrenament „Velomaran”, din care fac parte două biciclete conectate paralel și treadmile. Utilizarea avansării forțate în timpul pedalării și a suspensiei de facilitare în timpul alergării crează posibilitatea determinării corelării optime a vitezelor de pedalare și a alergării, reducând la minim timpul necesar sportivului care trece de la ciclism la alergare, în condițiile utilizării „sistemului de suspensie” a simulatorului.

Folosind spațiile virtuale [211], informația cu privire la acțiunea motrice contribuie la perfecționarea mișcărilor în exercițiile de atletism, prin intermediul comparării senzațiilor motrice proprii cu acțiunile modelului sportivului de pe monitor. În același timp, pe baza senzațiilor vizuale, auditive și senzoriale, se creează mai eficient imaginea mișcării ritmice. Implementarea acestor două platforme de simulare a fost demonstrată de Dobrovoliskii D. [103]. În joaca „Alergarea de sprint” sportivul aleargă pe bandă și vede pe monitor o figură, ale cărei mișcări erau dependente în mod proporțional de viteza alergătorului. În același timp se efectua înregistrarea automatizată și prelucrarea unui șir de parametri de bază ai alergării. Pentru crearea imaginilor motrice privind particularitățile structurii de ritm-tempo ale elanului la săriturile în lungime a fost aplicată instalația tehnică, care era compusă din senzori pentru imitarea elanului și împingerii, computer și monitor. Simulatorul „săritura în lungime” asigura crearea mediului de joc care imită săritura în lungime și a imaginilor motrice privind particularitățile structurii de ritm-tempo ale elanului. Imitând elanul și împingerea pe pistă, subiectul se coordona cu acțiunile figurii săritorului, urmărindu-le pe monitor.

Rezultatele pozitive ale aplicării „pistei inerțiale” pentru optimizarea acestor particularități ale alergării, precum viteza, tempo-ul și lungimea pasului erau demonstrate de același grup de autori într-un șir de lucrări [84, 102].

În lucrarea lui Tiutiucov V. [213] sunt descrise rezultatele și metodica aplicării mijloacelor tehnice „acceleratorul”, „dispozitivul de catapultă de start”, precum și procedee metodice noi de folosire a simulatorului „pista inerțială” pentru perfecționarea indicilor cinematici și dinamici ai tehnicii.

Problemele eficientizării startului de jos în atletism, cu ajutorul modificării blocurilor de start, exercitau o acțiune activă asupra picioarelor sportivului în momentul de start [155, 207]. În primul caz era folosită energia deformării elastice a amortizoarelor din cauciuc, care acorda „sprinterului slab pregătit posibilitatea de a efectua startul și primii pași după start rapid și cel mai important corect din punct de vedere tehnic”. La baza acțiunii altor blocuri de start stă principiul efortului creat artificial datorită acțiunii forței aerului comprimat.

Pentru aceasta în atletism a fost folosită motocicleta cu ataș. Astfel, s-a demonstrat experimental că limitarea parțială a forțelor de greutate asupra sportivului, obținută prin folosirea simulatorului de „avansare facilitată” permite obținerea depășirii „barierei de viteză”, precum și însușirea graficului planificat al alergării de sprint la 200 și 400m, în pofida efectului oboselii.

Astfel, într-o serie de lucrări, sunt demonstrate particularitățile și condițiile folosirii instalației speciale sub formă de monorai cu un cărucior mobil.

În timpul pregătirii pentru competiții în atletica ușoară a fost folosită instalația „pista de inerție”.

Rezultatele folosirii instalației date, după cum menționează autorii, „permit influențarea direcționată a formării acțiunilor motrice în pregătirea atleților, respectând o direcție anumită în microcilurile etapei precompetiționale”.

Alte simulatoare prezintă niște construcții acționate nemijlocit de către sportiv –„căruciorul stabilizator”.

În lucrarea lui Loghinov A.A. [143], pentru prima dată a fost demonstrată eficiența pregătirii atleților de performanță la distanțe medii și lungi bazată pe programarea individualizată a complexului caracteristicilor de ritm-viteză ale mișcărilor de alergare. Pentru prima dată sunt elaborate modificările simulatoarelor cu sistemului de „avansare facilitată” în baza benzii speciale de alergare.

Folosind corelarea acestor metode, în cazul dat, a fost asigurată perfecționarea mișcării și creșterea potențialului motric al mușchilor de bază. V. Iu. Carpov [120] în lucrarea sa a folosit un simulator experimental „tredban”, dotat cu o tracțiune verticală elastică, elaborată de I.P. Ratov și coautorii [174].

Pentru dirijarea mișcărilor sportivului în timpul alergării s-a folosit instalația de înregistrare a frecvenței cradiace, a parametrilor respirației externe, a lungimii și frecvenței pașilor, a perioadelor de sprijin și zbor, precum și instalații pentru demonstrarea informației pe un panou digital și monitoare televizate. În timpul alergării, sportivii au avut posibilitatea de a urmări imaginea mișcărilor pe care cu ajutorul unui program special erau suprapuși indicii vitezei, ai parametrilor biomecanici ai alergării, frecvența pulsului. Astfel, în timpul antrenamentului la „tredban”, în condițiile create artificial, a apărut feedback-ul biologic informațional între acțiunile motrice ale sportivului, imaginile motrice și rezultatele activității. Acest fapt a creat posibilitatea de a reproduce parametrii necesari ai tehnicii, controlând nivelul economicității în baza frecvenței cardiace.

Ca rezultat, a fost demonstrat că, paralel cu reproducerea regimurilor de alergare în condițiile „mediului artificial de dirijare”, se formează deprinderi motrice noi care corespund alergării cu o viteză mai mare. Reproducerea regimurilor de record este asigurată de reducerea cheltuielilor energetice pentru deplasarea verigilor corpului. Eficiența lucrului mecanic în acest caz crește.

Ciclismul

Aplicarea conceptului „mediul artificial de dirijare” pentru cicliști a fost simulatorul de antrenament-cercetare [163, 165], în care pot fi folosite bicicletele rutiere standard, asigurându-se modelarea condițiilor de cursă rutieră, „suplimentele de forță” (electrostimularea) [124, 183] necesare pentru crearea regimului de record [99] și mijloacele analizei expres a parametrilor activității motrice cu feedback vizual [221].

Compania olandeză Tacx [58] a elaborat un simulator pentru cicliști, în cadrul căruia de asemenea pot fi folosite biciclete rutiere, oferind fiecărui sportiv posibilitatea de a-și folosi bicicleta proprie. Prin intermediul programei computerizate pe monitor este modelată deplasarea sportivului pe un traseu tridimensional și are loc reglarea efortului în sarcină printr-un motor la roata din spate. Există posibilitatea conectării prin Internet la subrețele pentru antrenamente și competiții cu cicliști, în oricare colț al lumii.

Ddrept exemplu de realizare a MAD – ului poate servi „bicicleta cu recuperator” [171], care dă posibilitatea de a acumula energia deformării elastice în cea mai potrivită fază a ciclului de rotație a pedalei și folosirea ei în cea ulterioară.

În practica pregătirii tehnice a cicliștilor – amatori a fost folosit „senzorul parametrilor cinematici și dinamici” [43]. Măsurarea și redarea în regim live a unghiului absolut al tijei de conectare, pedalei și componentei verticale a efortului aplicat, după părerea autorilor, oferă posibilitatea de a analiza calitatea tehnicii de pedalare.

Există un mecanism mai complicat în ciclism pentru cercetări biomecanice [51]. Autorii propun o platformă de forță care poate măsura componentele forței pe trei axe de coordonate și momentele de forță pe două. În lucrare însă, nu apare concluzia aplicabilității dispozitivului în pregătirea tehnică a cicliștilor.

Timoșencov V. cu autorii [206] descriu metodica determinării coeficientului acțiunii corecte (CAC) a lucrului ciclistului ca indice al tehnicii lui, folosind aceeași parametri (unghiurile pedalelor și tijei de conectare, componentele forței pe pedale).

Sportul de schi

Actualitatea dezvoltării mijloacelor instrumentale și a simulatoarelor pentru sportul de schi este dictată de tradițiile acestui gen de sport și, prin urmare, de necesitatea perfecționării permanente a mijloacelor pregătirii și menținerii pozițiilor de vârf în lume, precum și de sarcinile pregătirii tehnice în demisezon. Din păcate, în practică nu se aplică astfel de dispozitive tehnice, care ar corespunde nivelului modern al progresului științifico – tehnic.

Unele direcții de creare a soluțiilor tehnologice noi pentru schiori sunt demonstrate într-o serie de lucrări [177, 212]. Printre cele aprobate practic pot fi evidențiate mai multe metodici. În cercetarea lui Bojeninov O. [74] este investigată metodica aplicării liderului luminiscent și a liderului sonor, care, conform părerii autorului, trebuie să ocupe cel mult 20-25% din timpul total de antrenament. Metodica aplicării „avansării facilitate” este cercetată în mai multe lucrări [149, 217]. În primul caz avansarea se realiza cu ajutorul automobilului, iar în al doilea caz – cu ajutorul snowmobilului „Buran”.

Testarea de succes a diferitor instalații de tip „avansare facilitată”, desfășurată în laboratorul de biomecanică Institutul Științific Unional de Cultură Fizică a arătat că aplicarea acestor instalații asigură un șir de priorități. Astfel, Hitrov V.D. [217] a demonstrat oportunitatea aplicării eficiente a procedeului de tip „avansare facilitată” și a activizării mușchilor prin electrostimulare la schiorii sprinteri în condițiile deplasării pe „rollerskis”. Pentru aceasta, de către autor a fost folosită instalația de tip „avansare facilitată” montată la automobilul „Moscvici-433”. Sportivul obținea efectuarea optimă a mișcărilor prin folosirea procedeelor metodice ale interacțiunii dirijabile, iar efortul de tracțiune, orientat în sus și aplicat corpului sportivului prin niște fire elastice, a constituit 8-10% din greutatea corporală, iar viteza de avansare o depășea pe cea maximă cu 2,5-3%.

Patinajul de viteză

Principiul „interacțiune controlată cu forțele externe” [177], în patinajul de viteză, a fost realizat în baza patinelor cu elemente elastice [184], care dau posibilitatea formării structurii mai raționale a pasului de lunecare, măresc viteza și economicitatea mișcărilor [136, 199].

Cu toate acestea, în lucrare [136] s-a demonstrat că progresul rațional al pregătirii patinorilor de performanță poate fi realizat în baza folosirii procedeelor de activare artificială a mușchilor.

Analiza video cu ajutorul software-ului i-a dat posibilitate lui Voronov A. [87] de a analiza parametrii cinematici ai patinorilor de viteză, de diferită calificare, aceștia efectuând alergarea cu viteze competiționale.

În ciuda arsenalului considerabil al metodelor aplicate în patinajul de viteză, pentru coordonarea mișcărilor și a perfecționării tehnice, până în prezent nu sunt elaborate metodicile de aplicare mixtă a lor pe perioada unui ciclu anual [199, 212].

Conform rezultatelor analizei aplicării mijloacelor instrumentale pentru perfecționarea măiestriei tehnice în sporturile ciclice pot fi evidențiate următoarele tendințe:

Divergențe semnificative între genurile mijloacelor de control elaborate și de perfecționare a tehnicii;

Marea majoritate a dispozitivelor descrise nu corespund nivelului modern de dezvoltare a tehnologiilor, în principal a celor informaționale;

Insuficiența argumentării metodicilor pedagogice de aplicare a mijloacelor concrete, ceea ce le face pe mai multe dintre ele mai puțin orientate spre folosire în pregătirea sportivilor.

Confirmând această concepție, Voronov A. [91] în cercetările sale a folosit patinele „reziliente” care, amortizând forțele reacției de sprijin, creează niște condiții mai confortabile pentru antrenament. Aplicând legătura rezilientă „patinator – gheață”, sportivii au modificat caracteristicile de ritm-tempo ale mișcărilor și le-au ridicat la un nivel calitativ nou. Activizarea artificială a mușchilor în timpul alergării pe patine sporește contribuția energetică în elementul de bază al mișcării și reduce „surplusul motrice”.

Înotul

Cele mai semnificative rezerve în creșterea măiestriei sportive sunt ascunse în perfecționarea mișcărilor sportivului. În concordanță cu concepția lui Ratov I.P. [175] despre „mediul artificial de dirijare” formarea mișcărilor în mare măsură este determinată de condițiile interacțiunii sportivului cu forțele externe. Modificând parametrii mediului, noi modificăm și caracterul mișcărilor care, în acest caz, reacționează ca un sistem de reglare autonomă.

Compararea indicilor frecvenței și amplitudinii mișcărilor de vâslire ale participanților la competițiile internaționale de elită dezvăluie în mod substanțial o frecvență mai mică și o amplitudine mai mare la învingătorii competițiilor în comparație cu indicii participanților cu rezultate mai slabe. În probele de stayer amplitudinea vâslirii crește, iar tempoul mișcărilor scade. Exemplu din lucrare Învingătoarele la competițiile internaționale de înot se deosebesc de bărbații premianți prin frecvența mai înaltă a mișcărilor de vâslire. Deplasarea corpului în apă este împiedicată de suma impactului creat de rezistența frontală, forța de frecare, de val vârtej și pierderile legate de punerea în mișcare a fluxurilor de apă asociate înotătorilor.

Cercetarea condițiilor de modificare a mărimii rezistenței corpului înotătorului în timpul trecerii de la remorcarea pasivă în apă la înotul cu aceeași viteză a demonstrat o creștere aproape dublă a rezistenței hidrodinamice. Schimbarea pozițiilor corpului și a segmentelor lui provoacă vortexurile fluxurilor de apă ce curg în jurul corpului [118]. Oscilațiile verticale ale centurii scapulare la înotul fluture și bras provoacă o separare mai devreme a fluxului de pe suprafața corpului, ceea ce înseamnă o turbulență mai devreme a fluxului din spatele corpului sportivului. Astfel, tendința perfecționării tehnicii în aceste probe poate fi legată de reducerea deplasărilor verticale ale centurii membrelor superioare și inferioare și a corpului înotătorului pe verticală.

Pentru a evalua impactul „factorului de înclinare” (rotația în jurul axului vertical) al corpului înotătorului, la înotul craul pe piept, în lucrare [66] au fost folosite camerele video. Folosirea concomitentă a 5 camere video a permis crearea modelului și calcularea momentului unghiular, care fluctua în cursul ciclului de mișcări de la 4,15 până la – 4,39 kg – m/s.

Tehnologia evaluării eficienței tehnicii de înot în baza analizei urmelor fluxurilor de turbulențe în apă, apărute în urma mișcărilor înotătorului, reprezintă obiectul studiului într-o serie de lucrări [62, 63].

Cu ajutorul a 5 camere video, care înregistrează diferite elemente ale distanței competiționale la înot, precum și cu ajutorul prelucrării ulterioare și a calculelor efectuate pe computer [37], există posibilitatea perfecționării măiestriei tehnice, bazându-ne pe indicii activității competiționale.

Schimbarea tempo-ului sau a mărimii rezistenței în timpul oricărei locomoții ciclice are loc sub formă de rearanjare a întregului sistem de legături structurale ale mișcării sportive cu eforturi evident mari, accelerări, decât cele care ar fi necesare pentru efectuarea lucrului. În timpul trecerii la un regim nou, crește varietatea parametrilor dinamicii, cinematicii și activității musculare, precum durata ajustărilor tranzitorii la sportivii de performanță este semnificativ mai mică. Prin urmare, cheltuielile energetice în procesul de modificare a regimului apar datorită procesului de mișcare, modificărilor și rearanjării întregii ierarhii a legăturilor structural sistemice ale mișcării conform condițiilor regimului nou.

În baza datelor unor cercetători [54, 60, 62] aplicarea suprafețelor imobile de sprijin amplasate în apă contribuie la creșterea eficienței tehnicii la înotul craul pe piept. MAD-System elaborat de o serie de autori reprezintă un lanț de palmare fixate pe fundul bazinului, de care se sprijină sportivul în timpul vâslirii. Aceasta, precum și, o serie de alte inovații [47, 53], sunt legate de necesitatea perfecționării elementului tehnicii de înot ca dirijarea rezistenței dinamice a apei.

În sporturile de vâslit, o modificare a acțiunilor, care contribuie la scăderea vitezei, este momentul intrării vâslei în apă, iar la înot – fiecare atingere a mâinilor cu suprafața apei. Rezultă că, înlăturarea abundenței motrice în astfel de manifestări, ca procese de frânare a momentelor de început a fiecărui ciclu de interacțiune cu mediul extern, prezintă obiective pentru cercetarea capacităților de rezervă pentru perfecționarea ulterioară a tehnicii sportive.

Următoarea direcție promițătoare în soluționarea problemei economicității tehnicii de înot este menținerea structurii optime de ritm-tempo a mișcărilor în timpul înotului. În special găsirea structurii optime de ritm-tempo și menținerea ei pe toată distanța contribuie la obținerea rezultatelor performante. Indicele optim al tempo-ului și ritmului se consideră atunci când se cheltuie mai puțin timp pentru parcurgerea segmentului indicat, iar lungimea pasului rămâne fără modificări.

Ucstin V.A. [214], cercetând remorcarea înotătorului ca unul din mijloacele pregătirii speciale ale înotătorilor, confirmă rezultatele cercetării lui Levițchii V.V. [140, 141]. Autorul atrage atenția asupra posibilității de micșorare a duratei ciclului mișcării de înot, în timpul căreia lungimea pasului nu se micșorează, iar efortul în partea de bază a vâslirii crește.

Experiența folosirii simulatorului de tip „avansare forțată” în pregătirea înotătorilor, precum și cercetările echipei lui Ratov I.P. [182] ne-au permis de a formula principalele prevederi ale tehnologiei de formare a structurii raționale a mișcărilor în pregătirea de înot a sportivilor:

formarea poziției echilibrate a sportivului;

formarea unei poziții hidrodinamice mai eficiente a corpului, cu un unghi optimal de atac;

formarea deplasării eficiente în fluxul de apă folosind înclinarea corpului în condițiile „tracțiunii forțate”;

formarea componentei de forță a structurii mișcărilor;

formarea structurii de viteză a mișcărilor;

reproducerea structurii de tempo și viteză a mișcărilor în condiții obișnuite de antrenament;

Repetarea exercițiilor sportive raționale și mai stabile din punct de vedere biomecanic contribuie la fortificarea deprinderii stabile. Stabilizarea deprinderii motrice, care este un fenomen pozitiv, exercită și un efect negativ prin stabilizarea rezultatelor sportive. Printre cauzele acestei stabilizări pot fi luate în considerare contradicțiile, care apar nu numai în urma raționalității biomecanice, dar și a celor legate de reacțiile pozitive de adaptare în general pentru efectuarea exercițiilor de antrenament. În acest caz se atrage atenția la legile adaptării față de creșterea intensității eforturilor fizice și volumele lor în creștere, vizate în calitate de condiții decisive de însușire a treptelor mai mari de antrenament.

Din studiul particularităților cu acțiune de stabilizare a mediului, asupra detalierii mecanismelor de stabilizare a deprinderilor motrice și a rezultatelor sportive, inevitabil urmează o concluzie logică: mediul natural extern îndeplinește rolul de stabilizare, atunci în caz de existență a mediului creat artificial pot apărea perspective promițătoare de însușire a limitelor noi ale manifestărilor motrice.

Însă, sunt posibile anumite reconstrucții ale anumitor parametri ai condițiilor externe de efectuare a numeroaselor exerciții sportive, care în baza rezultatelor vor corespunde modificărilor unor componente de bază ale mediului extern (de forță). Mai mult decât atât, sunt posibile principial nu numai modificările statice ale acestor componente, ci și introducerea în rândul componentelor mediului artificial a elementelor de dirijare, care pot îndeplini anumite acțiuni eficiente față de mișcările naturale ale sportivului, contribuind la nivelul lui de perfecționare planificat.

Complexele de simulatoare, care includ un anumit număr de componente ale mediului artificial de dirijare, posedă anumite avantaje în comparație cu simulatoarele obișnuite. Ele sunt determinate prin aspectul că creează condițiile artificiale pentru reproducerea exercițiilor sportive și a elementelor lor de bază, precum și creează premise de a efectua variante de record a exercițiilor sportive, pentru care sportivii încă nu sunt apți din cauza pregătirii insuficiente.

Argumentând căile de implementare în practică a simulatoarelor de clasă nouă, s-a presupus că oportunitățile metodice care apar vor crea posibilitatea de a înlătura contradicția principală de perfecționare în mișcările sportive, care constă în reînvățarea permanentă și modificarea la fiecare nivel în creștere al pregătirii funcționale a sportivilor, a componentelor tehnice ale deprinderilor motrice, care s-au format și au început să se stabilizeze în condițiile nivelului anterior inferior al aptitudinilor funcționale.

Esența de bază a abordării metodice, realizată cu ajutorul variațiilor componentelor mediului artificial, se bazează pe capacitățile depășirii contradicției, legate de necesitatea reînvățării, deoarece în condițiile „mediului artificial de dirijare” procesul de formare și fortificare a deprinderii motrice poate fi desfășurat după însușire imediat, de la începutul instruirii, puțin simplificat pe detaliile secundare a modelului de master, al exercițiului sportiv. Această oportunitate este asigurată prin faptul că modelul simplificat al exercițiului însușit și perfecționat în baza indicilor principali, care-i caracterizează baza de ritm-viteză, poate rămâne constant în toate încercările pe durata tuturor stadiilor de formare și fortificare a deprinderii motrice, și să corespundă nivelelor finale planificate. Aici suntem obligați să subliniem pozițiile principial semnificative ale dialecticii sportive moderne, concentrându-se asupra priorității principalului față de secundar. Aceasta implică necesitatea dezicerii de schemele metodice învechite, care prevăd creșterea treptată a complexității exercițiilor. Alte abordări metodice sunt prevăzute pentru cele mai complicate sarcini, care asigură însușirea conținutului de bază al exercițiului sportiv, ceea ce poate fi susținut prin folosirea mijloacelor metodice corespunzătoare ale mediului artificial extern construit. O asemenea logică ne aduce la concluzia promptitudinii însușirii primare a celor mai complicate exerciții ale specializării, deoarece numai cu însușirea lor se deschid perspectivele sportivului în această specializare. Sucilin N.G. [203, 204], pe exemplul gimnasticii sportive, a demonstrat că printre procedeele de îndeplinire a mișcărilor relativ simple sunt și acele ale căror structură tehnică și parametri de bază au un grad înalt de coincidență cu cele mai complicate sau mai adecvate creșterii complexității. Aici apare oportunitatea formării parametrilor mișcărilor mai complicate în procesul perfecționării tehnice a celor mai simple. Asemenea formare va fi legată de modificarea mărimii parametrilor biomecanici în cadrul unei anumite structuri de mișcări. Din punct de vedere al organizării procesului de antrenament, specificul abordării menționate constă în direcționarea însușirii mișcărilor tot mai complicate odată cu creșterea rezultatelor sportive la oricare nivel de pregătire și perfecționare a măiestriei tehnice în baza caracteristicilor biomecanice model, mărind treptat gradul complexității.

Pentru realizarea obiectivelor propuse trebuie, în primul rând, să fie găsite căi de preîntâmpinare a tuturor greșelilor posibile, care în condiții obișnuite inevitabil împiedică efectuarea sarcinii motrice în baza modelului tehnic selectat. Cu toate acestea, trebuie să fie limitată influența principalilor factori perturbatori pe bază artificială, care în condiții naturale în cea mai mare măsură limitează realizarea oportunităților potențiale ale subiectului practicant în exercițiul sportiv indicat.

Determinând cele mai slabe verigi ale aparatului locomotor, specifice exercițiului sportiv indicat, precum și determinând elementele puțin prelucrate ale structurii mișcării, trebuie să fie luate măsuri pentru ca pe bază artificială să fie minimalizată probabilitatea distrugerii mișcării, posibilitatea devierii de la modelul corect.

În condiții naturale, sarcinile motrice care țintesc atingerea rezultatelor mai înalte, de regulă, nu sunt îndeplinite din cauza pregătirii funcționale insuficiente a verigilor aparatului locomotor, responsabile de fazele inițiale ale mișcării. În cazurile în care, fazele inițiale sunt efectuate corect, dezvăluirea rațională ulterioară a mișcării continuă până la prima verigă slabă. Astfel, introducerea în acest proces a adaosurilor artificiale de forță creează premise pentru realizarea succesiunii trecerii între faze în acțiunile motrice fără greșeli, aspect care micșorează rezultatul final al exercițiului sau oprirea executării lui.

Limitarea probabilității apariției greșelilor tehnice și înlăturarea factorilor perturbatori de bază asigură folosirea deplină a forței naturale a sportivului și indicarea sarcinii de a-și însuși și fortifica în deprindere regimurile motrice, care practic sunt irealizabile în totalitate în condiții obișnuite.

Reglarea conținutului intern al mișcărilor se manifestă și prin accentuarea contracțiilor unor grupe de mușchi, creându-se astfel baza de ritm-viteză a viitoarei deprinderi motrice.

Observațiile asupra procesului de formare a deprinderii motrice în condițiile mediului înconjurător artificial, care posedă funcții de dirijare a mișcărilor efectuate, arată că, componenta de ritm-viteză a deprinderii în curs de formare, completată cu susținători artificiali a tuturor aparențelor externe, se deosebește nesemnificativ de deprinderea motrice integrală, însă conform legilor sale de funcționare reprezintă consecința sintezei factorilor naturali și artificiali.

Necesitatea formării și fortificării tehnicii sportive cu o bază ritmică mai mare și fără pierderi în mărimea efortului, care determină propulsarea corpului înotătorului înainte, propune obiective metodice pentru depistarea mijloacelor de pregătire a sportivului, în toate exercițiile ciclice, pentru regimul planificat de viteză.

Această sarcină devine deosebit de importantă în înot, unde atingerea regimului de viteză planificat pe o durată scurtă poate provoca epuizarea forțelor fizice ale sportivului, ceea ce este predeterminat de creșterea rezistenței mediului acvatic odată cu creșterea vitezei corpului. Astfel, perfecționarea componentei de ritm-viteză a deprinderii motrice la înotul cu viteze de record, ar fi mai eficientă în poziția fixată a corpului înotătorului în fluxul de apă, care curge în hidrocanal cu viteza indicată, sau cu ajutorul aplicării procedeului metodic „avansare forțată”, atunci când înotătorul poate atinge viteza planificată cu ajutorul remorcării corpului lui pe direcția de deplasare (aplicând hidroremorcherul).

Ratov I. [181] a descris folosirea hidrocanalului – „simulator acvatic în pregătirea înotătorilor de performanță, bazat pe principiul mișcării convertite, în timpul căreia sportivul înoată pe loc, iar fluxul de apă îi învăluie corpul” (Figura 1.8.).

Folosind hidrocanalul, dotat cu instalația de fixare a corpului înotătorului în poziția indicată, accentele metodice de bază ale perfecționării tehnice pot fi orientate spre însușirea frecvenței necesare a mișcărilor de vâslire în condițiile presiunii crescute din partea valului de apă, în pofida lipsei pentru situația dată a suprasolicitărilor tipice a mușchilor secundari. Sportivul, începând lucrul nespecific lui, pentru însușirea și menținerea regimului record indicat, trebuie mai întâi să se acomodeze fluxului frontal de apă, selectând condițiile de efectuare a mișcărilor de vâslire, în care rezistența frontală a acestui flux se va micșora. În plan metodic acest obiectiv se rezolvă relativ ușor. Aplicând un senzor de măsurare a forței, amplasat între două capete ale unui cablu, dintre care unul este atașat de corpul înotătorului, pot fi transmise pe display modificările dimensiunilor semnalului aferent. Cea mai rațională este indicarea variațiilor culorii, când sportivul poate controla mărimea efortului fluxului de apă, care acționează asupra corpului lui, conform culorii becului, care se află într-o boxă impermeabilă pe fundul hidrocanalului.

Indicatorii colori care indică mărimea eforturilor pot fi amplasați astfel încât, în oricare procedeu de înot, sportivul va putea aprecia în ce măsură acțiunile lui active micșorează mărimea eforturilor, aplicate corpului lui din partea cablului instalației de fixare. Acest sistem de indicatori creează posibilitatea ca sportivul să poată soluționa și a doua parte a sarcinii puse – însușirea și fortificarea deprinderii de înot cu viteză record.

După adaptarea sportivului cu condițiile de alunecare a corpului, cu frecvența indicată a mișcărilor de vâslire, poate fi începută fortificarea puterii fiecărei vâsliri, iar indicatorii colori vor arăta sportivului eficiența mișcărilor lui de vâslire. Este cert că, însușirea de către sportiv a regimului indicat de înot este determinată în baza înlăturării susținerii externe a corpului prin instalația de fixare. Simulatorul mixt pe baza hidrocanalului poate fi dotat cu un șir de dispozitive, care permit evaluarea raționalității regimului de înot în baza legăturilor inverse, conform indicilor eforturilor de vâslire ai fiecărui membru.

Din lista modificărilor „hidroremorcherului” pot fi desprinse instalațiile, care asigură avansarea forțată a mai multor sportivi care pot fi atașați de cablu de tracțiune, concomitent pe o pistă, sau mai multe piste, cu aplicarea dispozitivelor de semnalizare și control ale mărimii eforturilor de tracțiune, astfel încât sportivul și antrenorul să poată aprecia mărimea efortului extern adăugat.

În baza analizei lucrului de antrenament al înotătorilor de mare performanță [172] au fost evidențiate trei variante de bază de aplicare a „mediului artificial de dirijare” la înot:

efortul extern de tracțiune pe direcția de deplasare („avansare forțată” prin contact) în baza simulatoarelor cu cablu și ghidaj de cablu de absorbție a șocurilor, plasate deasupra culoarelor de înot [90, 128, 132, 133, 140];

tracțiunea în apă a obiectului special, având drept scop folosirea efectului de val pentru creșterea naturală a vitezei de înot pe creasta divergentă a valului în timpul tracțiunii obiectului („avansarea forțată” fără contact) [176, 177, 181];

folosirea hidrocanalului (Figura 1.8.) [52, 65, 116, 172] cu viteze reglabile ale curentului de apă, care învăluie corpul înotătorului.

Fig. 1.8. Hidrocanalul [172]

Cu toate acestea, sunt demonstrate [172] modele concrete de realizare a metodicii în lecțiile de antrenament și mijloace tehnice alternative în cazul lipsei celor sus-menționate.

Posibilitățile noi de raționalizare a instruirii sunt recomandabile a fi cercetate sub trei aspecte de bază.

Primul aspect constă în continuitatea procesului de însușire a priceperilor motrice, în pofida faptului că el se împarte în două etape: învățarea mișcărilor și perfecționarea lor.

Al doilea aspect (capacitățile noi de instruire) se bazează pe legile dependenței particularităților externe ale mișcărilor de conținutul lor structural intern.

Al treilea aspect (capacitățile raționalizării radicale a procesului de instruire a mișcărilor) constă în faptul că el poate fi rațional numai în urma determinării scopurilor finale, exprimate printr-un rezultat sportiv concret. Nominalizarea rezultatului în calitate de factor de sistem pentru selectarea mijloacelor de instruire ne conduce obligatoriu la concluzia că cea mai eficientă organizare a mijloacelor de instruire poate fi obținută prin crearea specială a „mediului artificial de instruire”, respectiv a componentelor separate care trebuie să fie construite pentru îndeplinirea anumitor funcții de dirijare în raport cu subiecții.

Însă, mereu există rezerve de creștere a rezultatelor, de unde rezultă necesitatea învățării sportivilor să găsească aceste rezerve singuri.

Nivelul performanței reprezintă o setare fină, variabilă, a mecanismelor motrice, mecanismelor de asigurare și a psihicii. Instabilitatea acestor setări deocamdată nu se ia în considerare, deoarece observațiile îndelungate asupra manifestărilor măiestriei tehnice înalte sunt realizabile numai în condițiile simulatoarelor de cercetare sofisticate, de care dispun numai câteva laboratoare din lume.

Exemplele, expuse anterior, care limitează „abundența motrice” au ignorat o latură a problemei, precum organizarea instruirii priceperilor de a limita această „abundență” la diferite nivele ale calificării sportive. Perfecționarea sportiv – tehnică, primordial în sporturile ciclice, este determinată prin limitarea dispersiei forțelor și înlăturarea încordărilor musculare excesive. Orientarea procesului continuu de instruire este limitată de raționalizarea biomecanică și energetică a tehnicii sportive. Cu toate acestea, fiecare dintre nivelele de calificare are particularitățile sale specifice de manifestare a „abundenței motrice” și limitarea ei prin diferite mijloace metodice.

Cel mai mare interes îl reprezintă necesitatea formării la sportivi apriceperilor de a limita „abundența motrice” la etapa măiestriei sportive. Instabilitatea stării măiestriei tehnice înalte este argumentată de creșterea rapidă a tuturor indicilor, care caracterizează „abundența motrice”, cel mai rapid în timpul sustragerii atenției sportivului de la îndeplinirea autosugestiei în condițiile corespunzătoare.

Analiza condițiilor de instruire a mișcărilor sportive, folosind simulatoarele de cercetare [145], evidențiază obiectivele didactice ale noului nivel mai progresiv, care pot fi numite psiho – didactice. Această denumire trebuie să fie considerată condițională, deoarece nivele inițiale de bază pentru ele au un caracter pur psiho – biomecanic, iar ca puncte de pornire servesc anumite particularități biomecanice.

Rezultatele indicațiilor psiho-didactice privind înlăturarea „abundenței motrice” pot fi controlate obiectiv cu ajutorul criteriilor biomecanice și energetice. Este util de a folosi la toate etapele de instruire a mișcărilor (până la nivele înalte ale măiestriei sportive) sistemele de indici, orientate spre controlul activității mușchilor. În acest caz, indicarea particularităților activității electrice a mușchilor trebuie să fie primordial orientată la funcția de oprire a participării mușchilor în anumite faze ale mișcării.

Tehnologia învățării mișcărilor, dacă ea este construită pe baza înlăturării greșelilor, poate fi mai eficientă decât tehnologia tradițională, orientată spre formarea în mai multe etape a deprinderii motrice și perfecționarea treptată a tehnicii.

Astfe, pentru clarificarea mecanismelor (regulilor) de executare a tehnicii mișcărilor la general și argumentarea eficienței utilizării mediului artificial în special, în cadrul antrenamentelor înotătorilor de performanță, sa realizat studiul analitic al mecanismului neuromuscular, transferului și restructurării deprinderilor motrice.

Mecanismul neuromuscular

Principiul fundamental, care condiționează toate regulile structurării raționale a tehnicii exercițiilor fizice, este principiul utilizării adecvate și pe deplin eficiente a forțelor motrice active și pasive, cu reducerea concomitentă a acțiunii forțelor de frânare (mediul artificial de dirijare).

Direcția acțiunii forțelor musculare trebuie să fie pe cât posibil mai apropiată de direcția mișcării proiectate.

Un corp se mișcă cu accelerație numai în cazul în care asupra lui acționează o forță oarecare. Dar viteza nu crește într-o clipă, este necesar ca forța să acționeze un timp oarecare. De aceea, în principiu, pentru dezvoltarea vitezei maxime este avantajos să se aplice o forță pe o traiectorie mai lungă, adică să se mărească timpul de acțiune a acesteia.

În rezultatul cercetărilor desfășurate și a observațiilor o mare parte a specialiștilor din domeniul înotului sportiv au ajuns la concluzia că antrenamentul de forță-viteză cu intensitate mărită folosind exercițiile imitaționale exercită o influență sporită asupra creșterii forței specifice și particularităților oxidative ale mușchilor, fără modificarea masei musculare. În unele lucrări științifice se evidențiază utilitatea mișcărilor cu viteză înaltă de execuție. Aceste mișcări fac mușchii să fie puternici și măresc particularitățile de contracție și relaxare [30, 54, 55]. Dacă mușchii vor fi antrenați cu ajutorul exercițiilor pe uscat cu caracter lent al mișcărilor, atunci ei vor manifesta forță mărită la înot cu viteză „medie” [69].

Creșterea potențialului mușchilor este determinată de îmbunătățirea mecanismului reglării intramusculare – creșterea numărului unităților motrice, incluse în contracție, prin creșterea frecvenței impulsurilor moto-neuronilor și sincronizarea lor cu timpul. Acest lucru este condiționat de creșterea intensității impactelor excitabili, cărora li se expun moto-neuronii din nivele motrice mai înalte (scoarța motorie, centrii motorii subcorticali, neuronii spinali intermediari) și ale receptorilor. Datele experimentale adunate confirmă faptul că în cazul creșterii relativ uniforme a forței musculare, odată cu creșterea măiestriei sportive, indicii rezistenței dinamice de forță și puterii lucrului, de asemenea, progresează semnificativ [28, 36].

Impactul indicat este creat în baza variațiilor regimurilor de efectuare a exercițiilor sau ca urmare prin aplicarea exercițiilor adiționale speciale în condiții externe variate [181], însă în cazul aplicării tradiționale a mijloacelor competiționale se obține doar stabilizarea tehnică a deprinderii.

Astfel, la etapa adaptării urgente (în condiții externe variate) activizarea verigii neuroumorale a sistemului funcțional, responsabil de adaptare, și reacția de stres aparentă asigură mobilizarea acestui sistem la etapa dată de acomodare a organismului la efortul muscular și joacă un rol important în formarea etapei ulterioare a procesului – de adaptare stabilă.

La nivelul aparatului locomotor adaptarea urgentă se caracterizează prin recrutarea unui număr mărit de unități motorii (UM), adică a motoneuronilor și a fibrelor musculare legate de aceștia, precum și implicarea generalizată a mușchilor „de prisos” [115, 157].

Exercițiul repetat (antrenamentul) crește numărul de UM recrutate, ceea ce atrage creșterea forței musculare. Fenomenul este cunoscut ca „sumație spațială a UM”, pe care se bazează, printre altele, o serie de metode de facilitare neuroproprioceptivă [26].

Sincronizarea activității tuturor UM, determină o contracție tetanică puternică. Fuzionarea se produce progresiv, odată cu creșterea frecvenței de descărcare. Impulsurile emise de centrii superiori se sincronizează într-un procent tot mai mare, pe măsură ce antrenamentul înaintează. După V.M. Zațiorski [112], la un subiect neantrenat, doar 20% din impulsuri sunt sincronizate; la antrenați, această proporție urcă și peste 80%.

Ultimii trei factori responsabili de cuantumul de forță musculară (recrutarea de UM, frecvența descărcărilor neuronale și sincronizarea acestor descărcări) fac parte din complexul de „factori neuronali” analizați de T. Moritani și de Vries [26], complex considerat ca fiind elementul cauzal al creșterii forței în primele două săptămâni de la începerea exercițiilor, când nu se pune problema dezvoltării unei hipertrofii musculare.

Mișcările unui om, oricât ar fi de complicate, ar putea fi totuși descompuse în grupaje sau scheme de mișcare [26]. Aceste scheme se formează pe baza sistemului „încercări și erori”, adică pe baza învățării din greșeli. S-a dovedit că rezultatul acestor „învățăminte” se memorizează în aria senzitivo-senzorială, sub forma „engramelor senzitivo-senzoriale ale mișcării motorii” (program al acțiunii). Când dorim să executăm un act motor (volițional), se face apel direct sau prin intermediul cortexului la engrama respectivă. Se știe, de altfel, că aria corticală senzitivă somatică și ariile corticale motorii sânt într-o relație anatomică strânsă – practic întrepătrund.

Engrama senzitivă se formează și se perfectează în special printr-un feed-back proprioceptiv, care realizează servomecanismul.

Așadar, activitatea sistemului muscular „urmează” pas cu pas schema localizată în aria senzitivă, ceea ce înseamnă că lucrează ca un servomecanism.

Cel mai rapid control (adică recunoașterea greșelilor și corectarea lor) îl realizează engrama proprioceptivă.

Engramele – atât cele senzitivo-senzoriale, cât și cele motorii – se formează prin controlul volițional și se perfecționează continuu prin repetiție. Cu cât engramele sunt mai bine fixate, cu atât activitățile musculare capătă viteză de execuție, intensitate și complexitate. În fond, engramele nu numai că vor realiza mișcările dorite, dar vor inhiba și sinapsele care nu este necesar să intre în schema mișcărilor dorite. Acest proces de inhibiție a tot ce ar putea perturba mișcarea precisă împiedică iradierea impulsului în afara căii activate. Karel Bobath [26] spunea: „Fiecare engramă motorie este o cale de execitație înconjurată de un zid de inhibiție”.

În același timp activitățile foarte rapide, abilitățile deosebite, sunt controlate de „engrame motorii” care au fost denumite „scheme ale funcției motorii de abilitare”, care funcționează pe aceleași principii ca și engramele senzitivo-senzoriale. Informația de la periferie este condusă direct în sistemul motor. Erorile înregistrate sunt comparate cu engrama motorie și corectate.

Există câteva legi generale ale antrenamentului pentru coordonare [26]:

exercițiile de coordonare trebuie să se execute de câteva ori pe zi, fără întrerupere, până ce coordonarea este obținută;

orice contracție a musculaturii care nu este necesară unei activități date trebuie evitată. A repeta contracții pentru o astfel de musculatură înseamnă a o introduce în engrama activității respective – inhibiția iradierii nu se mai produce, coordonarea va fi compromisă;

pentru a întări percepția senzorială corectă a unei engrame corecte se vor utiliza toate mijloacele posibile: explicații verbale, înregistrări cinematice, desene etc.

exercițiile de coordonare cer concentrare din partea sportivului. orice semn de oboseală sau chiar plictiseală este un indiciu de oprire a antrenamentului;

precizia unei mișcări nu necesită forță mare, aceasta chiar prejudiciind coordonarea.

Cu cât rezistența opusă mișcării va fi mai slabă, cu atât iradierea excitației în SNC va fi mai redusă, deci coordonarea mai bună. Coordonarea prin ea însăși este obositoare.

Dacă lucrăm în cadrul exercițiilor de coordonare cu o forță chiar sub 10% din forța maximă a mușchilor, oboseala apare relativ repede.

Transferul deprinderilor

La învățarea acțiunii motrice, interacțiunea, „transferul” deprinderilor formate anterior sau paralel sunt de maximă importanță.

Transferul deprinderilor are loc în cazurile în care structurile acțiunilor motrice prezintă asemănări și deosebiri. Caracterul asemănării condiționează semnificația transferului: pozitiv sau negativ. Din punct de vedere fiziologic, transferul deprinderilor se poate explica prin faptul că, la construirea unui nou sistem de mișcări, sistemul funcțional care se formează înglobează coordonări motrice existente și, în funcție de modul în care acestea corespund obiectiv arhitecturii actului motric, transferul deprinderilor va fi pozitiv sau negativ, total sau parțial.

Transferul pozitiv al deprinderilor se utilizează pe scară largă la învățarea acțiunilor motrice. Ținându-se seama de legitățile transferului, se stabilește succesiunea învățării diferitelor acțiuni motrice în așa fel încât însușirea unora să creeze premise favorabile pentru însușirea altora.

Un efect pozitiv în preîntâmpinarea și înlăturarea denaturărilor grave ale tehnicii acțiunilor motrice se obține, de asemenea, cu ajutorul trenajoarelor/simulatoarelor mecanice speciale. Ușurând din punct de vedere fizic efectuarea acțiunii, acestea permit separarea mai precisă și mai rapidă a senzațiilor necesare aferentației chinestezice inverse [181].

Aplicând metode și procedee de acest fel, este important să reținem că ele trebuie înlăturate de îndată ce și-au îndeplinit rolul. Folosirea excesivă în timp a forțelor mecanice suplimentare și a altor condiții de înlesnire poate duce la următoarea situație: acestea devin condiții obișnuite și indispensabile pentru realizarea acțiunii, ceea ce întârzie considerabil trecerea la dirijarea mișcărilor pe baza senzațiilor naturale de bază (aferentația conducătoare).

Metodica învățării pe baza exercițiului integral, detaliile tehnicii sunt cizelate selectiv. Descompunerea acțiunii se poate folosi doar ca procedeu metodic ajutător, deoarece denaturarea caracteristicilor mișcărilor descompuse la precizarea acțiunii este total contraindicată, în etapa învățării aprofundate se urmărește precizarea mișcărilor pe fondul reproducerii întregului sistem al acțiunii. Deci, descompunerea se utilizează în primul rând pentru o mai bună concentrare a atenției asupra diferitelor momente ale tehnicii și o mai mare economie de efort.

La început, precizarea are loc la prelucrarea variantei de bază a tehnicii mișcărilor, cu menținerea condițiilor permanente de executare. Apoi se introduc variantele tehnicii acțiunii, dar de așa manieră, încât aceasta să nu atragă după sine denaturări substanțiale ale actului motric. Sarcinile variate contribuie la o mai bună diferențiere a mișcărilor [170]. Dacă există premisele necesare, este util ca acțiunea să se execute în variante mai complexe. Efectul unei astfel de îngreuieri a sarcinii, cu revenirea ulterioară la varianta de bază, se explică prin posibilitatea ci li se oferă subiecților de-a compara eforturile [78]. Schimbarea tehnicii mișcărilor în etapa învățării aprofundate se aplică cu precădere acțiunilor ce se vor utiliza în condițiile modificării permanente a împrejurărilor. În această etapă, învățându-i pe subiecți acțiunii motrice care angrenează la maximum calitățile motrice, este indicat să se stimuleze mobilizarea completă, pe cât posibil, a capacităților motrice, cu condiția, desigur, ca aceasta să nu se conjuge cu denaturarea tehnicii de execuție [85, 160].

La etapa consolidării și perfecționării continue învățarea are ca scop de a asigura stăpânirea perfectă a acțiunii motrice, în condițiile aplicării ei practice, pentru aceasta este necesar să se rezolve următoarele sarcini speciale: [79, 112]

să se consolideze stăpânirea tehnicii acțiunii;

să se lărgească diapazonul variabilității tehnicii acțiunii pentru executarea eficientă în condiții diferite, printre care și în cazul manifestărilor maxime ale calităților motrice;

să se desăvârșească individualizarea tehnicii acțiunii potrivit cu treapta de dezvoltare atinsă de aptitudinile individuale;

să se asigure, în caz de necesitate, restructurarea tehnicii acțiunii și perfecționarea continuă pe baza dezvoltării calităților motrice. Sistemul de mișcări, precizat în etapa de învățare anterioară și automatizat în mare măsură, nu dispune deocamdată de stabilitate față de diferiți factori nefavorabili (oboseală pauze îndelungate între exerciții, schimbarea condițiilor externe etc.). În etapa a treia urmează să se consolideze stereotipul dinamic care s-a format, aflat la baza deprinderii, și totodată să se mărească mobilitatea lui, care determină posibilitatea adaptării acțiunii la diversele modificări ale condițiilor externe. În funcție de caracterul acțiunilor motrice, în acest stadiu se poate evidenția faza relativ independentă de consolidare a deprinderii (de exemplu, pentru acțiuni standardizate în gimnastică, sărituri în apă etc.) sau se poate consolida deprinderea, mărind concomitent variantele ei (jocurile sportive etc.) ori refăcând parțial tehnica în raport cu dezvoltarea calităților motrice [104, 151].

Prin urmare, din cele menționate anterior la un anumit stadiu de formare și perfecționare a acțiunii motrice priceperea ar trebui să treacă în deprindere, rezultatul instruirii în educația fizică mereu se consideră a fi numai deprinderea. Însă, formele reale și complexe ale activității motrice principial nu pot fi transformate numai în deprindere – în ele sunt prezentate în ansamblu deprinderi și priceperi. Astfel, profesorul M.M. Boghen [79] menționează că „în acest caz este necesar să se introducă o noțiune nu chiar corectă – pricepere de ordin înalt, fiind denumită astfel deoarece în conformitate cu cerințele acestei teorii, priceperea mai devreme sau mai târziu trebuie să se stabilizeze, să se transforme în deprindere, ceea ce va cere formarea „priceperii de ordin și mai înalt”, și astfel până la infinit” [79].

Restructurarea tehnicii acțiunii motrice

Necesitatea de a restructura tehnica mișcărilor se manifestă, practic în două cazuri [13]:

în primul, atunci când formele mișcărilor însușite nu corespund întru totul posibilităților funcționale crescute ale organismului și,

în al doilea, când s-a format o deprindere imperfectă ca urmare a unei instruiri metodice incorecte.

Primul caz caracterizează acțiunile motrice sportive, care presupun manifestarea maximă a forțelor fizice. Parțial, tehnica se restructurează pe măsura creșterii firești a gradului de pregătire fizică. Practica sportivă oferă numeroase exemple în care sportivul, în drumul spre performanțe superioare, modifică de nenumărate ori tehnica acțiunii competitive.

Restructurarea deprinderii nu este însoțită de o transformare cardinală dacă stereotipul dinamic care s-a format dispune de suficientă mobilitate, plasticitate. Dar procesul de refacere parțială a tehnicii nu este scutit de obicei de anumite dificultăți în ceea ce privește depășirea, învingerea transferului negativ al coordonărilor obișnuite. Aceasta necesită o, muncă nervoasă considerabilă, ca urmare a necesității de a diferenția subtil mișcările, a stingerii vechilor diferențieri și consolidării altora noi. Metodica refacerii tehnicii presupune utilizarea întregii bogății de metode și procedee de învățare. O atenție deosebită se acordă următoarelor două orientări metodice:

simplificarea condițiilor de executare a acțiunii;

îmbinarea conjugată a dezvoltării forței, vitezei și coordonării cu ajutorul exercițiilor care reproduc parțial sau în întregime structura acțiunii.

Restructurarea deprinderii în cazul procedeelor neraționale de executare a acțiunii reprezintă o sarcină cu atât mai complexă și mai dificilă, cu cât deprinderea este mai trainică. Trebuie distrus stereotipul dinamic format mai înainte și creat altul nou, într-o anumită măsură asemănător cu cel vechi, ceea ce sporește complexitatea sarcinii. Uneori este mai ușor să înveți din nou o acțiune decât să refaci deprinderile vechi. La refacere se acordă o atenție deosebit măsurilor care împiedică manifestarea vechii deprinderi.

Pe toată durata restructurării deprinderii se observă o serie de stări tranzitorii [13]:

– la început predomină executarea acțiunii prin procedeul vechi;

– apoi intervine perioada echilibrului în manifestarea deprinderii vechi și noi (care alternează una cu alta) și,

– în continuare, noua deprindere ocupă treptat poziția dominantă. Dar asta încă nu înseamnă că noua deprindere a „învins”.

În cazul îngreuierii condițiilor externe, precum și al diferitelor dificultăți cu caracter subiectiv (oboseală, modificări emoționale), vechea deprindere se poate „dezinhiba”. Atenuarea unei astfel de interferențe se poate prelungi în timp.

Rezumatul la capitolului I

La etapa actuală, este utilă folosirea mijloacelor tehnice și a simulatoarelor pentru soluționarea sarcinilor instruirii/învățării tehnicii și perfecționarea măiestriei tehnice a sportivilor. Acest lucru este justificat de eficiența redusă a controlului vizual și a metodelor pedagogice de corectare a tehnicii care împiedică dezvăluirea deplină a potențialului sportivului, precum și fortificarea regimurilor de lucru ale mușchilor în cadrul antrenamentelor.

Luând în considerare imposibilitatea creării la antrenamentele pe uscat a legităților mediului acvatic, elaborarea mijloacelor tehnice și a simulatoarelor pare a fi relevantă, pentru practica pregătirii în natație.

Studiul literaturii de specialitate, consacrat aplicării mijloacelor instrumentale și tehnice în vederea perfecționării măiestriei tehnice a sportivilor în sporturile ciclice, a scos în evidență potențialul semnificativ al direcției date de cercetare.

Cu toate acestea, trebuie să se acorde mai multă atenție perfecționării metodologiei de aplicare a mijloacelor tehnice elaborate și a modalităților de utilizare a acestora.

De asemenea, este actuală elaborarea unor simulatoare noi de antrenament, a unor mijloace tehnice de măsurare și a metodicilor legate de acestea în vederea instruirii în înot și perfecționării măiestriei tehnice a înotătorilor de performanță.

Astfel de mijloace ar trebui să dezvăluie potențialul concepțiilor avansate de formare și dezvoltare a abilităților omului, să folosească potențialul instrumental – metodic acumulat în înot, să asigure dezvoltarea concepțiilor de prelucrare a informației, să fie accesibile pentru consumator (antrenor, sportiv), dar și economic rentabile.

ELABORAREA METODOLOGIEI DE IMPLEMENTARE A HIDROREMORCHERULUI COMPUTERIZAT ÎN PROCESUL DE PREGĂTIRE A ÎNOTĂTORILOR DE PERFORMANȚĂ

Metodele de cercetare științifică

În scopul rezolvării sarcinilor propuse au fost folosite următoarele metode de cercetare:

Analiza literaturii științifico – metodice de specialitate.

Metoda anchetei.

Metoda analizei documentelor de planificare.

Observația pedagogică și cronometrajul.

Metoda testării.

Metoda de remorcare a înotătorului.

Metoda foto – video.

Experimentul pedagogic.

Metoda statisticii matematice de aplicare a datelor;

Metoda grafică și tabelară.

Analiza literaturii științifico-metodice de specialitate.

Analiza, sinteza și generalizarea datelor literaturii de specialitate au creat posibilitatea cercetării aspectului metodologic de implementare a diverselor tehnologii în sportul de performanță, în cadrul antrenamentelor la probele cu caracter ciclic în general și în natație în special. Drept bază pentru abordările teoretice ale lucrării noastre a servit – concepția despre „principiul avansării forțate”.

În vederea cunoașterii aspectelor esențiale privind antrenamentul sportiv contemporan au fost analizate opiniile autorilor prezentate în: manuale, reviste, cursuri, teze de doctor, monografii, programe de specialitate, articole metodico – științifice publicate în materialele conferințelor științifice naționale și internaționale, s-a folosit de asemenea rețeaua de internet. Analiza materialelor studiate a contribuit la formarea concepției despre implementarea mijloacelor tehnice în probele ciclice și în special a metodologiei de aplicare a simulatorului de tip „hidroremorcher” în cadrul antrenamentului înotătorilor de performanță.

În procesul analizei literaturii metodico – științifice a problemei respective s-a urmărit evidențierea aspectelor teoretice privind locul și importanța mijloacelor tehnice tradiționale și netradiționale în sporturile ciclice, planificarea antrenamentului sportiv la nivel național și internațional, precum și influența mijloacelor tehnice în pregătirea înotătorilor în cadrul diferitelor etape ale antrenamentului sportiv. Generalizarea surselor literare a permis stabilirea gradului de actualitate a temei de cercetare, starea de lucruri prin optica opiniilor moderne asupra diferitor aspecte, concretizarea bazei metodologice în vederea elaborării metodicii experimentale și determinării căilor de organizare a cercetărilor preconizate.

În scopul efectuării unei analize obiective, critice, pe întreg spectrul problemelor moderne ale antrenamentului sportiv, au fost studiate lucrări fundamentale privind organizarea și desfășurarea procesului de pregătire a sportivilor de performanță. Tot mai mulți cercetători sunt de acord că, rezultatele sportive superioare nu se pot obține decât prin creșterea continuă a eficienței antrenantelor și adaptarea organismului la diferite eforturi, acestea fiind unul dintre cele mai importante obiective ale activității sportive [10, 16, 64, 71, 94], de asemenea, au fost studiate lucrări și articole din domeniul psihologiei, fiziologiei, pedagogiei, biomecanicei și științelor adiacente care ne-au prezentat informații prețioase în ceea ce privește formarea, dirijarea și perfecționarea mișcărilor în procesul de antrenamente. Toată informația obținută din sursele literare de specialitate a contribuit substanțial la realizarea și argumentarea lucrării noastre [121, 151, 158, 163, 215].

Analiza surselor literare ne-a permis să determinăm și să sistematizăm principiile de bază de aplicare a mijloacelor tehnice în sport și să alcătuim un program experimental pentru pregătirea înotătorilor de performanță.

Astfel, în acest cadru am studiat peste 200 de titluri bibliografice și un număr impunător de site-uri în scopul de a ne îmbogăți cunoștințele în domeniul nostru, referitor la pregătirea specială a înotătorilor prin intermediul mijloacelor instrumentale.

Metoda anchetei.

Metoda anchetei utilizează chestionare, interviuri, convorbiri. Prin aceste metode se urmărește să se cunoască opiniile, motivele, interesele, opțiunile diferitelor categorii de subiecți despre activitățile motrice.

În cadrul cercetării, s-a aplicat un chestionar-interviu pentru antrenori în vederea cunoașterii opiniilor specialiștilor privind implementarea mijloacelor tehnice informaționale în cadrul pregătirii înotătorilor de performanță. În realizarea și aplicarea anchetei sub formă de chestionar-interviu au fost respectate recomandările specialiștilor interesați de acest aspect, în care au fost incluse un număr de întrebări prezentate în Anexa 6.

Chestionarul-interviu a fost adresat unui grup de 44 de antrenori de înot, cu o experiență între 10 -40 de ani, care activează în cadrul școlilor de natație cu profil sportiv.

Chestionarul-interviu a fost alcătuit din 8 întrebări cu variante de răspuns. Scopul acestei acțiuni a fost de a analiza mai multe opinii argumentate privind planificarea antrenamentului sportiv la înot, locul și importanța mijloacelor tehnice tradiționale și netradiționale în cadrul acestui proces.

Chestionarul-interviu conține și o componentă în care persoanele intervievate pot veni cu sugestii și propuneri asupra problematicii care este supusă cercetării și studiului nostru.

Pentru a fi operativ și a nu îngreuia munca celor intervievați am folosit un număr minim de itemi, am păstrat anonimatul persoanelor intervievate, ca date de identificare s-au folosit datele de la locul de muncă.

Metoda analizei documentelor de planificare.

În procesul analizei literaturii de specialitate, extrem de importantă a fost abordarea problematicii modelării și planificării antrenamentului sportiv în pregătirea înotătorilor de performanță. În acest scop, am întreprins o analiză minuțioasă a planurilor de pregătire a sportivilor care practică înotul la școlile sportive din țară care au secție specializată în această disciplină sportivă. Astfel, a fost important să stabilim modul de planificare a unui ciclu anual de pregătire, conținutul și structura microciclurilor de antrenament în funcție de calendarul competițional și etapele cercetării.

În special, a fost studiată documentația care evidențiază aplicarea mijloacelor tehnice în diferite etape ale pregătirii sportivilor, luând în considerație variația parametrilor efortului privind relația volumului și intensității în funcție de perioada de pregătire.

Observația pedagogică și cronometrarea.

În cercetarea noastră am folosit observația că metodă de cercetare prin intermediul căreia am urmărit studierea diferitor aspecte ale pregătirii înotătorilor și stabilirea gradului lor de acțiune asupra formării sportivilor: modificările de tehnică, ritm, tempou, adaptare la eforturi noi de antrenament; ca metodă în identificarea tipurilor de comportament; capacitatea de concentrare, de atenție, de autocontrol în condițiile de viteze record specifice celor competiționale.

Observațiile pedagogice au fost folosite la antrenamente și concursuri, pe parcursul cărora a fost analizată tehnica de înot, îndeplinirea condițiilor în timpul efectuării testelor, a fost fixat gradul de îndeplinire a efortului de antrenament, în special, conținutul exercițiilor, viteza de înot, numărul de repetări, timpul și volumul de înot al sportivului în condițiile hidroremorcherului cu viteza programată, precum și în timpul filmărilor video a mișcărilor înotătorului în apă. De asemenea, prin observație s-a urmărit în practică concordanța între datele literaturii de specialitate și planurile de pregătire a antrenorilor, îndeplinirea planului de lucru, stabilirea exactă a volumului de antrenament realizat în raport cu cel preconizat.

Analiza tehnicii de înot a fost desfășurată în conformitate cu parametrii-model ai tehnicii de înot, elaborați de către Haljand R. și coautorii [59].

În timpul antrenamentelor și competițiilor au fost înregistrate rezultatele înotătorilor pe segmentele scurte și în proba de bază. Observațiile au fost desfășurate pe înotători de performanță (categoria I-CMS).

Observațiile pedagogice aplicate concomitent cu cronometrajul și înregistrările video, au constituit metode principale de obținere a informației factologice inițiale și finale.

Metoda testării

Privind metoda testelor, Epuran M. [12] consideră că acestea sunt instrumente utile și necesare ale activității de investigație, însă valoarea lor nu se manifestă decât atunci când sunt întrunite condițiile metodologice și când corespund obiectivelor prevăzute de antrenor, profesor, și când respectă următoarele cerințe: măsurarea obiectivă, durată mică de aplicare, să solicite calități specifice domeniului investigat, să fie ușor de aplicat și cu aparatură ușor de manevrat, să se aplice în condiții identice pentru toți subiecții.

În cadrul cercetării noastre am folosit 9 teste, selectate din literatura de specialitate, verificate ca autentice și validate, ulterior fiind aplicate lotului de înotători, urmărind indicatorii somatici, fiziologici și funcționali. S-au desfășurat testări inițiale, curente și finale ale subiecților aflați în studiu.

De asemenea, am ales testele privind dezvoltarea morfologică, funcțională, motrice a subiecților.

Testarea a fost efectuată pe durata tuturor experimentelor din cadrul cercetărilor atât pentru stabilirea frecvenței pașilor pe uscat și în apă, cât și pentru determinarea dinamicii capacității celor supuși experimentelor în grupa experimentală și cea de control la toate etapele principalului experiment pedagogic.

Determinarea capacității de a dirija viteza, lungimea și frecvența pașilor pe uscat și în apă a fost studiată cu ajutorul diferitor teste-sarcini. În timpul elaborării schemei sarcinilor au fost luate în considerare lucrările lui, Botnarenco T.A. [3], Rîșneac B.V. [6] care au cercetat viteza diferențială la înot, lungimea și frecvența pașilor la înotători.

În baza rezultatelor înregistrate la aceste teste, s-a argumentat experimental nivelul pregătirii sportive a înotătorilor, nivelul sporit al activității competiționale în Campionatele Naționale de Natație, precum și progresele obținute de grupa experimentală în cadrul experimentului declanșat.

Teste motrice [121] utilizate în cercetarea noastră sunt descrise și prezentate de majoritatea specialiștilor din domeniul antrenamentului sportiv:

Tracțiuni la bara fixă;

Rotații de brațe;

Mobilitatea articulațiilor umerilor;

Determinarea nivelului aptitudinilor de viteză (25m și 50m);

Dinamometria în apă;

Remorcarea înotătorului prin lunecare;

Lunecare prin împingere de la peretele bazinului;

Determinarea frecvenței cardiace după 25m fără și cu remorcă.

Remorcarea înotătorului.

Tracțiuni la bara fixă

Tracțiunile la bară pot fi efectuate în mai multe moduri, însă, pe noi ne interesează acelea care sunt efectuate cu ajutorul prizei directe (Figura 2.1.), deoarece aceasta prin poziția mâinii mai mult corespunde celei din înot. În calitate de exercițiu – fortifică mușchii care se activizează în timpul începutului vâslirii, în special a mușchiului dorsal mare. Datorită complexității, exercițiul mai educă la sportivi perseverența.

Tracțiunile la bară se efectuează din p.i. – Atârnat: atârnat, priza directă, policele orientate spre interior, mâinile la lățimea umerilor, brațele, corpul și picioarele drepte, picioarele în aer și alăturate.

Subiectul efectuează tracțiunea astfel încât bărbia să treacă linia superioară a barei, apoi coboară lent în poziția atârnat fixând p.i. 0,5s, continuă efectuarea exercițiului. Se înregistrează numărul tracțiunilor efectuate corect.

Fig. 2.1. Tracțiuni la bara fixă

Rotații de brațe

Testul „rotații de brațe” prevede rotirea ambelor brațe alternativ, asemănător cu lucrul de brațe în procedeul de înot craul pe piept cu viteză maximală. Înotătorul ocupă p.i. – Stând aplecat, un picior în față, celălalt puțin în spate, trunchiul aproape orizontal în raport cu suprafața podelei, privirea în jos puțin înainte, un braț întins lipit de coapsă și orientat în apoi cu palma în sus, al doilea braț întins orientat înainte și puțin în sus, lângă ureche cu palma orientată în jos. La semnalul antrenorului începe să rotească cu viteză maximală brațele timp de 11s, după principiul morii de vânt, respectând obligatoriu amplitudinea mișcărilor. Concomitent cu cronometrarea a fost folosită și metoda video, pentru prelucrarea ulterioară a filmelor în scopul de a număra cu o precizie mai mare rotațiile de brațe.

Mobilitatea articulațiilor umerilor;

Mobilitatea este necesară oricărui sportiv, însă în unele genuri de sport față de aceasta sunt înaintate cerințe speciale. În cazul nostru – înotătorii trebuie să aibă o mobilitate bună în articulațiile talo crurale, iar pentru cei care se specializează în probele de fluture, craul pe piept și spate este foarte importantă și mobilitatea articulațiilor umerilor, pentru efectuarea corectă și deplină a vâslirilor, iar pentru crauliști și delfiniști încă și să poată trece ușor brațele pe deasupra apei, adică în fazele pregătitoare ale mișcării.

Pentru cercetarea noastră noi am testat în special mobilitatea umerilor în plan orizontal (Figura 2.3.) și distanța minimală între mâini pentru efectuarea unei răsuciri prin rotația completă a brațelor (Figura 2.2.) Rotația cu ambele brațe înapoi, bastonul în mâini: stând puțin depărtat, bastonul în mâini cu o priză optimală. Se efectuează câteva răsuciri cu micșorarea treptată a distanței între ele, ajungând la una optimală care ar permite răsucirea brațelor înapoi.

Fig. 2.2. Mobilitatea umerilor prin rotații incomplete înapoi-înainte.

Mobilitatea umerilor în plan orizontal – p.i. așezat (spatele drept, în poziție verticală), picioarele drepte și întinse, brațele bine întinse – lateral, palmele orientate anterior. Apropierea maximală a brațelor la spate, menținându-le drepte, orizontal și cu aceeași poziție a palmelor. Se măsoară distanța (în centimetri) între vârfurile degetelor ale ambelor mâini (Figura 2.3.).

Fig. 2.3. Mobilitatea umerilor prin aprpopierea brațelor la spate în plan orizontal din poziția așezat [121].

Determinarea nivelului aptitudinilor de viteză

Calitățile de viteză pot fi apreciate în cel mai bun mod în baza nivelului vitezei maximale, accesibile înotătorului pe un segment de distanță unde ar fi absentă scăderea capacității de lucru cauzată de oboseală.

Pentru evaluarea vitezei maximale de înot pe larg sunt folosite segmentele de 10-25m fără start, fapt care asigură evitarea impactului startului asupra nivelului vitezei pe distanță. Aptitudinile de viteză în acest caz sunt evaluate în baza nivelului vitezei (m/s) sau timpului de parcurgere a segmentului cu lungime corespunzătoare [164].

De asemenea, la evaluarea aptitudinilor de viteză nu trebuie să ne limităm la doar o singură încercare. Este util să se efectueze 3-4 încercări cu pauze, a căror durată va permite restabilirea completă a capacității de lucru și a stării psihice, asigurându-se astfel efectuarea eficientă a exercițiului. Pentru aceasta, de obicei, sunt suficiente 2-4 min.

Astfel, în cercetarea noastră noi am folosit segmentele de 25m, câte 3 încercări pentru fiecare sportiv. Prin aplicarea metodei video au fost stabilite lungimile segmentelor de „înot curat”, iar apoi cu ajutorul cronometrării a fost înregistrat timpul de parcurgere a acestora, a fost calculat tempoul mișcărilor.

Dinamometria în apă

Pentru determinarea aptitudinilor de forță maximale ale înotătorilor în condiții specifice, a fost efectuată măsurarea eforturilor de tracțiune în apă la înotul craul pe piept, care a fost realizată cu ajutorul „hidrodinamometrului” (dinamometru pe o carcasă de metal instalată pe marginea peretelui bazinului, fir elastic cu lungimea de 5-7m, pentru minimizarea fluctuațiilor și o centură de care este atașat firul), care asigură măsurarea precisă până la 0,2 kg (valoarea diviziunii 0,2 kg). Efortul sportivului este transmis prin fir dinamometrului, de pe peretele bazinului. Viteza de înot de la început este medie – înotătorul câte puțin extinde firul și mărește tempoul, apoi efectuează mișcări de vâslire în tempou maximal timp de 5-8s. Indicii sunt fixați numai atunci când acul dinamometrului este practic nemișcat (indicând o valoare sau alta) timp de 5-8s.

Măsurările pot fi desfășurate la înot în coordonare deplină, numai cu ajutorul mișcărilor de picioare sau numai cu ajutorul mișcărilor de brațe [123]

Remorcarea înotătorului prin alunecare;

Pentru determinarea mărimii rezistenței pasive a corpului înotătorului față de fluxul de apă, a fost efectuată remorcarea înotătorului numai prin alunecare la suprafața apei. Măsurarea a fost efectuată cu ajutorul dinamometrului fixat pe firul elastic. Astfel, am stabilit că mărimea rezistenței pasive a corpului înotătorului față de fluxul de apă la diferiți sportivi variază într-o gamă largă. Valoarea minimală a rezistenței corpului – fluxului de apă la bărbați este egală cu – 8,5 kg, iar la femei – 7 kg; cea mai mare fiind de – 13,0 respectiv 10 kg.

Alunecare prin împingere de la peretele bazinului;

Hidrodinamica (lungimea alunecării) – sportivul efectua împingerea de la peretele bazinului și aluneca până la oprirea definitivă. Distanța se măsura de la peretele bazinului și până la punctul final în metri.

Criterii de evaluare – rezultatele pot fi apreciate cu puncte: mai mult de 8m – 5puncte; 6-8m – 4 puncte; mai puțin de 6m – 3 puncte.

Pulsometria.

În sport în cadrul desfășurării investigațiilor, unul dintre indicii de bază ai stării funcționale a sportivului, în scopul dozării eforturilor fizice, este informația despre frecvența cardiacă obținută cu ajutorul pulsometriei [119].

În baza frecvenței pulsului poate fi determinată intensitatea efortului de antrenament, care este un mijloc eficient de control al acesteia. Datele frecvenței cradiace în procesul de lucru ne dau posibilitatea să determinăm indirect economicitatea lucrului.

Astfel, folosirea procedeului metodic „avansare forțată” permite divulgarea în condițiile modificate ale mediului a unei părți noi a particularităților funcționale ale organismului sportivului, în care el controlează mai bine mișcările sale, evitând suprasolicitarea aparatului locomotor și a sistemului funcțional. În același timp, fiind într-o situație favorizantă de dezvoltare a aptitudinilor, inclusiv motrice, sportivul având posibilitatea să simtă specificul efectuării exercițiului în condiții simplificate și să reproducă imaginea motrice a recordului viitor.

Remorcarea înotătorului.

În cercetarea noastră am folosit remorcarea ca metoda experimentală de bază, dar și în calitate de test. Se știe că, în practica sportivă antrenorii de înot pentru aprecierea vitezei înotătorului pe distanță cronometrează de obicei 25 sau 50m la general sau 50 și 100m etc., și pentru ca să poată determina care segment al distanței a fost parcurs mai rapid sau mai lent pot fixa în parte timpul mediu numai pentru fiecare 25m. Însă, în asemenea caz nu poate fi determinată viteza înotătorului pe distanță. Astfel, noi am întreprins încercarea de a-i crea înotătorului un regim de viteză supramaximală (+10% la viteza lui maximală) în condiții mai facile, adică cu ajutorul HRC, care la rîndul său funcționează în baza unui program computerizat unde se stochează toată informația privind rezistența la fiecare metru al distanței, timpul total și viteza medie (m/s). În baza datelor obținute, atât la etapa inițială cât și pe parcursul experimentului antrenorul și sportivul au avut posibilitatea să dirijeze mai obiectiv intensitatea lucrului pe distanță.

Metoda de remorcare a înotătorului.

Una dintre etapele lucrării a fost modernizarea, montarea și implementarea hidroremorcherului (Figura 2.4.), conectându-l la calculator, în cadrul experimentului pedagogic.

Ca metodă independentă pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză în practica de pregătire a înotătorilor, a fost introdusă metodica „avansării forțate” sau metoda remorcării înotătorului cu viteză supramaximală. Esența metodei a constat în remorcarea cu viteze care o depășesc pe cea maximală cu 10%, sportivului i se stabilea sarcina de a efectua mișcările într-un tempou mai înalt și cu un efort mai mare, decât acela pe care el îl dezvoltă la înot cu viteză maximală. Astfel, au fost create condiții benefice pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză și formarea deprinderii tehnice de înot cu viteză de record. Astfel au fost folosite segmentele de 25-50m. Numărul de repetări cel mult – 10, pauzele de odihnă 2-4 min. Înotul cu remorcă era combinat cu înot stil liber în tempou maximal.

a) b)

c)

Fig. 2.4. Reprezentarea grafică a HRC (a, b), principiul lui de lucru (c).

Unitatea de control a hidroremorcherului este compusă din mai multe componente electronice, unite într-un modul combinat. Mai jos sunt descrise pe scurt toate componentele și particularitățile lor funcționale.

Sursa de alimentare.

Sistemul de alimentare al hidroremorcherului este compus din două surse separate de alimentare – blocul de alimentare (1) și blocul de alimentare a electronicii (2).

Blocul de alimentare (1) este compus din două: transformator de putere TP1 cu puterea 3000 V, care transformă 220v curent alternativ în 70v transformat de o stație de diode D1, și nivelat prin condensatoare de acumulare C1 și C2 (câte 10000 µf x 100v). încărcătura de bază a blocului de alimentare o constituie servomotorul M1 cu puterea de 1000 W. În rețeaua de alimentare a motorului este inclus tiristorul D2, inclus imediat la ieșirea din rețeaua de diode, până la conexiunea condensatoarelor de nivelare. Motorul, prin intermediul mecanismului de reductor cu coeficientul de reducție 1:10, conduce tamburul, de care este atașat cablul de tracțiune a înotătorului, de care la fel se atașează printr-o centură. Motorul primește alimentare reglementată datorită deschiderii alternative a tiristor-ului, cu defazaj prestabilit, controlat de software-ul de la computer prin portul COM.

Blocul de alimentare a electronicii este compusă din transformatorul TP2 cu puterea de 15 W, care transformă 220V d curent alternativ în 15V curent cu ajutorul rețelei de diode D3, și nivelat prin condensatorul de acumulare C5 3300 µf x 25V. Servește pentru alimentarea rețelei de senzori, unității de control și coordonare.

Unitatea de senzori.

Unitatea de senzori este compusă din disc codificator cu fante, montat pe axul servomotorului, fotodiodei, care este alimentată de la sursa de alimentare a electronicii prin rezistor limitator, blocul de amplificare și generare a semnalului, efectuat pe tranzistorii T1, T2, T3. Semnalul de la ieșirea unității de senzori (ieș.1), reprezentând un meandru, ajunge la unitatea de control și coordonare.

Unitatea de control și coordonare.

Servește pentru coordonarea hidroremorcherului cu PC-ul, precum și pentru coordonarea cu tiristorul, care reglează puterea pentru servomotorul remorcii. Are conexiune directă cu portul COM al PC-ului. Este compus din două dispozitive optoelectronice (optocuplor), bazate pe fotodiodă, concepute pentru izolare galvanică a rețelelor electrice ale PC-ului și HRC. Optocuplorul de jos, din schemă, este interfața de transmitere a datelor la portul COM PC-ului de la unitatea de senzori. Tranzistorul T2 servește pentru amplificarea semnalului care vine direct de la nodul amplificator-formator al unității de senzori, și controlează dioda emițătoare a optocuplorului. Radiația diodică modulată, primită de fotodiodă, se amplifică datorită tranzistorului integrat al optocuplorului, și se transmite la intrarea portului COM a PC-ului. Optocuplorul de sus din schemă servește pentru transmiterea impulsurilor de comandă prin portul COM al PC-ului direct la tiristorul de control al motorului. Semnalele de control ale portului COM, trecând prin izolarea optocuploare, ajung la tranzistorul T1, care le amplifică, apoi direct la electrodul de control al tiristorului T1, deschizând-ul în momentele strict proiectate ale defazajului. Astfel, se efectuează reglarea puterii servomotorului, și, prin urmare, reglarea vitezei lui de rotație.

Soft-ul de control.

Este scris în limbajul Assembler. Este compus din modulul de control și modulul de afișare. Modulul de control este preconizat pentru primirea datelor de la unitatea electronică a hidroremorcherului prin portul COM, pentru formarea impulsurilor de control ale servomotorului hidroremorcherului și transmiterea lor unității electronice prin portul COM specificat, pentru calcularea sarcinii pe motor în momentul lucrului, și calcularea parametrilor de bază ai lucrului remorcii. De asemenea, pentru acceptarea setărilor utilizatorului și înscrierea indicilor curselor concrete, și setările generale ale soft-ului.

Modulul de afișare este prevăzut pentru afișarea rezultatelor, funcționării softul-ui, pe monitor. Soft-ul funcționează pe baza sistemului de operare DOS, regimul ecranului – VGA.

Metoda foto – video.

Pentru obținerea informațiiдщк obiective privind metodica de antrenament a înotătorilor de performanță s-a aplicat metoda video, în diferite etape de pregătire și competiții. Cu ajutorul acestei metode s-a reușit determinarea parametrilor stării biomecanice a sportivilor, a acțiunilor lor motrice, evidențierea fazelor mișcării prin fragmentarea secvențială a imaginilor video (anexa 4, 5).

În urma controlului pedagogic operativ au fost măsurați parametrii biomecanici ai acțiunilor motrice ale sportivilor – durata fazelor, viteza, unghiurile. Mijlocul de bază pentru măsurarea parametrilor indicați a fost camera video GoPro Hero 3 Plus, cu frecvența de 120 cadre/s, aceasta, la rândul său, fiind instalată pe o carcasă metalică mobilă. Filmările se efectuau în așa mod încât corpul înotătorului să fie permanent în cadru, adică, instalația era amplasată pe marginea laterală a bazinului, iar operatorul se deplasa concomitent cu înotătorul, camera fiind în apă la o adâncime și distanță optimală. Au fost întreprinse și unele încercări de a filma înotătorul din poziția văzut de jos și din față, adică sub un unghi de 45 grade, căruciorul mobil (având o construcție specială) se deplasa puțin în fața înotătorului, camera înregistrând parametrii subacvatici ai tehnicii procedeelor de înot la viteze medii și maximale. Pentru analiza minuțioasă și de calitate a parametrilor tehnicii au fost folosite mai multe softuri – programe Kinovea, Video Tracker, Silicon Coach Pro 8.

Necesitatea aplicării acestei metode ne-a condus la scoaterea în evidență a îndeplinirii elementelor și procedeelor tehnice în procesul antrenamentului sportiv și în perioada competițiilor sportive.

Astfel, metoda video a contribuit la îmbunătățirea și corectarea unor elemente și procedee tehnice, greșit învățate, aplicate în condiții de concurs.

Experimentul pedagogic.

Experimentul este un demers logic și sistematic al cercetării științifice constatative și interpretative. Pe baza experienței proprii a cercetătorului și a unor cunoștințe dobândite prin documentare, experimentul a constat în punerea în practică a unui proiect instrucțional științific, urmat de observarea calificată a consecințelor și efectelor produse (măsurare, evaluare, interpretare rațională, argumentare prin metode statistice) [20, 34, 100].

Experimentul pedagogic s-a extins pe perioadele de verificare a metodicii de cercetare și pe perioada desfășurării cercetărilor de bază unde s-a stabilit eficiența aplicării HRC. Astfel, în procesul cercetărilor științifice efectuate s-a aplicat metoda experimentului pedagogic, în care s-au urmărit etapele expuse în continuare:

Prima etapă – presupune testarea inițială – determinarea nivelului de dezvoltare somatic și morfofuncțional; de pregătire fizică specifică și tehnică (analiza video biomecanică) a sportivilor incluși în cercetare; tot în această etapă s-a efectuat o analiză detaliată a planurilor de pregătire și înregistrarea rezultatelor obținute.

În a doua etapă a experimentului de bază a fost aplicat programul de antrenament prin includerea HRC, fără modificarea zonelor de intensitate a efortului și a volumului de lucru.

Etapa a II-a – testarea finală – aplicarea planului de pregătire elaborat și propus de noi, efectuarea testării finale. Această etapă experimentală a prevăzut includerea programelor de pregătire în diferite etape ale pregătirii înotătorilor de performanță și analiza video biomecanică finală a tehnicii înotului sportiv craul pe piept. În cadrul experimentului pedagogic au fost incluși 18 sportivi. În această etapă, sportivii au avut ca mijloace de pregătire: palmare, benzi elastice, centuri pentru frânare, labe de gumă, hidroremorcherul computerizat.

În cadrul etapei a treia a experimentului, noi am stocat, am prelucrat și am analizat toate datele obținute în urma aplicării programului de antrenament elaborat.

Experimentul pedagogic s-a desfășurat pentru a determina eficiența utilizării simulatorului de tip HRC în cadrul programului de pregătire a înotătorilor de performanță.

Experimentul pedagogic s-a desfășurat în condițiile procesului de antrenamente în perioada de la 03.01.17 până la 27.10.17. În ajunul desfășurării experimentului s-a procedat la selecția obiectivă a componențelor grupelor de control și experimentală (câte 10 sportivi în fiecare) care la faza inițială aveau același nivel de pregătire. Pe parcursul experimentului înotătorii din grupa de control se antrenau după metodica tradițională, iar cei din grupa experimentală desfășurau antrenamentele conform programului elaborat de noi.

Metoda statisticii matematice de prelucrare a datelor.

Știința activităților corporale nu se poate dispensa nici ea de o serie de mijloace matematice, cum ar fi cele de statistică care sunt de mare importanță [11, 100, 113].

Pentru analiza datelor obținute prin măsurarea și testarea următorilor indicatori statistico-matematici ne-am folosit de:

La analiza rezultatelor cercetării, au fost utilizate următoarele metode de procesare statistică:

1. Determinarea caracteristicilor statistice de bază de ordin variabil ale rezultatelor cercetării.

Valoarea mediei aritmetice:

unde:

-valoarea medie;

-simbolul sumei;

i – indexul sumei;

xi – fiecare rezultat al măsurării;

n – numărul elevilor cercetați.

Abaterea medie la pătrat:

unde:

– abaterea medie pătratică;

– valoarea medie;

xi – fiecare rezultat al măsurării valorii.

Abaterea standard a valorii medii:

±m =

unde:

±m – abaterea standard a valorii medii;

– abaterea medie pătratică;

N – numărul elevilor cercetați.

2. Analiza comparativă a datelor experimentale s-a efectuat cu ajutorul criteriului parametric: t Student.

S-au utilizat următoarele formule:

f – pentru șiruri conjugate:

t = unde f=n-1,

r – coeficientul corelației (Pearson),

f – pentru șiruri neconjugate;

t = unde f= n1+n2-2

Unde:

1 , 2 – mediile aritmetice;

±m1 , ±m2 – erorile mediilor celor două șiruri de date;

f – numărul gradelor de libertate;

n – număr de cazuri.

Metoda grafică și tabelară

Rezultatele prelucrării datelor statistice au fost evidențiate prin intermediul tabelelor și reprezentate cu ajutorul graficelor și figurilor.

Principala formă de prezentare ordonată, completă și centralizată a datelor culese despre colectivitățile cercetate a constituit-o tabelul statistic. Acesta a avut rolul de a creiona imaginea de ansamblu asupra caracteristicilor fenomenelor studiate cu valoarea lor numerică.

Reprezentările grafice sub formă de imagini a conținutului datelor prelucrate s-a realizat prin diagrame de structură de diferite tipuri. Caracterul sugestiv și intuitiv al acestora a înlesnit compararea datelor numerice și dinamica fenomenelor constatate în diferite stadii ale cercetării.

Organizarea cercetării

Cercetările științifice au fost realizate pe etape, în următoarea succesiune:

Etapa I (2013-2014), a inclus stabilirea direcției de cercetare, definitivarea temei studiului științific. Studierea și analiza bibliografiei de specialitate din țară și din străinătate. Au fost analizați parametrii și principiile de lucru ale mijloacelor tehnice aplicate pentru soluționarea problemelor legate de perfecționarea deprinderilor motrice. Ulterior sursele informaționale pe tema dată au fost studiate pe măsura editării acestora. A fost determinat scopul, sarcinile, conținutul experimentului pedagogic, a fost selectat contingentul și vârsta participanților, alese seriile de teste, a fost precizată procedura și organizarea cercetărilor.

Etapa II (2014-2015), s-a realizat prin elaborarea chestionarului-interviu și realizat prin sondajul antrenorilor din domeniul înotului pentru a stabili viziunea lor în ceea ce privește eficiența mijloacelor tehnice în general și a hidroremorcherului computerizat în special la optimizarea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor de forță-viteză și creșterea funcționalității organismului înotătorilor respectivi. S-a elaborat metodologia de implementare a metodei de remorcare a înotătorilor în cadrul antrenamentelor sportive. A fost testat și perfecționat aparatajul tehnic folosit în experiment.

Etapa III (2015-2017), s-a axat pe organizarea și desfășurarea experimentului pedagogic prealabil și de bază, verificarea practică a posibilității de optimizare a pregătirii înotătorilor specializați în proba stil liber (50m) prin implementarea hidroremorcherului computerizat în procesul de antrenament al înotătorilor de performanță. S-a efectuat testarea inițială a nivelului de pregătire fizică generală, specială (motrice) și a funcționalității organismului sportivilor și evaluarea rezultatelor obținute, ceea ce este necesar pentru determinarea structurii și conținutului antrenamentului. Partea experimentală a cercetării a fost desfășurată la bazinul de înot al USEFS. În experimentul de bază au fost cuprinși 20 sportivi de performanță (16-17 ani), repartizați în două grupe (de control și experimentală) câte 10 sportivi, în fiecare câte 6 sportivi categoria I și 4 sportivi CMS. Înotătorii din grupa de control pentru creșterea nivelului aptitudinilor de forță – viteză foloseau mijloacele și metodele tradiționale de pregătire. Înotătorii din grupa experimentală cu același volum al efortului se antrenau în baza programului experimental elaborat, folosind hidroremorcherul computerizat, în volum de aproximativ 2% din volumul general de antrenament.

Durata experimentului de bază a constituit un mezociclu precompetițional de pregătire. Sportivii din grupa experimentală se antrenau în baza programei experimentale elaborate în condițiile vitezei de record (110%).

Etapa IV (2017) rezidă în efectuarea testărilor finale și obținerea rezultatelor individuale, privind nivelul pregătirii fizice speciale (motrice) a înotătorilor crauliști. Ele au fost incluse în tabele integrative generale, necesare pentru prelucrarea matematico – statistică și studierea dinamicii anuale a nivelului de pregătire motrice, a indicilor dezvoltării fizice și a stării funcționale a principalelor sisteme de organe.

Etapa V, se referă la prelucrarea matematico-statistică a datelor obținute și analiza rezultatelor. S-au tras concluzii generale și s-au elaborat recomandări practice pentru antrenorii de înot din cluburile și liceele sportive. S-a perfectat expunerea surselor bibliografice, conform cerințelor în vigoare.

Analiza rezultatelor chestionarului-interviu cu privire la implementarea mijloacelor tehnice în baza informațiilor antrenorilor și sportivilor, în domeniul înotului sportiv.

Unul dintre obiectivele cercetării noastre se referă la studierea opiniilor specialiștilor din domeniul natației din Republica Moldova, pentru obținerea unor informații ce reflectă structura și conținutul procesului de pregătire a înotătorilor de performanță, adică ne va ajuta să determinăm gradul de implementare a mijloacelor tehnice în procesul de antrenament. Pentru aceasta a fost alcătuit un chestionar-interviu cu 8 întrebări (Tabelul 2.1.) referitoare la aspectele pregătirii sportive, în special folosirea mijloacele tehnice în antrenamentele de înot, întrebări care încearcă să încadreze obiectivele studiului nostru în problematica anchetată.

Tabelul. 2.1. Opinia specialiștilor și sportivilor privind folosirea mijloacele tehnice în cadrul antrenamentului sportiv al înotătorilor

Chestionarele au fost distribuite unui număr de 44 de antrenori – profesori din țară, din care 65% au o vechime de peste 20 de ani în domeniul practicării înotului sportiv. Aceștia au avut posibilitatea de a selecta unul din răspunsurile chestionarului primit. În cele mai dese cazuri, cei chestionați au optat pentru mai multe variante de răspunsuri, în plus au avut posibilitatea să-și exprime opinia proprie ca o variantă de răspuns. Răspunsurile la întrebările din cadrul chestionarului-interviu au fost analizate cantitativ și procentual, apoi reprezentate grafic în ponderea acestora. Astfel, aceste răspunsuri devin informative, iar uneori chiar convingătoare, procentajul cărora se expune selectiv în figurile de mai jos.

Răspunzând la întrebarea nr.1 dacă „În procesul de antrenament sunt folosite mijloacele tehnice de pregătire?” (Figura 2.5.), s-a dovedit că 80% au dat un răspuns pozitiv și 4 antrenori, însemnând 20% au dat un răspuns negativ.

Fig.2.5. Distribuirea procentuală a răspunsurilor privind utilizarea mijloacelor tehnice.

La întrebarea nr.2 (Figura 2.6.) „Care mijloace tehnice le considerați eficiente și le folosiți în pregătirea înotătorilor de performanță?”, o mare parte din respondenți, adică 85% antrenori au dat preferință primei variante de răspuns – a) palmarelor, benzilor elastice (în apă și pe uscat), centurilor pentru frânare și labelor de gumă, și numai15%antrenori au selectat prima a) și a doua variantă de răspuns – b) liderul luminiscent, hidroremorcherul (avansarea facilitată), simulatoarele izokinetice. Probabil, una dintre cauzele principale este lipsa la multe bazine a sălilor cu simulatoare, ergometre și mult alt utilaj special.

Fig. 2.6. Distribuirea procentuală a răspusurilor privind eficiența mijloacelor tehnice în pregătirea înotătorilor de performanță.

Analizând răspunsurile la întrebarea nr. 3 „Care este procentajul folosirii acestor mijloace la diferite etape de pregătire într-un macrociclu?” (Figura 2.7.), marea majoritate – 15 antrenori (75%) au afirmat că folosesc mijloacele tehnice în volum de 5-10% în mezociclul de inițiere, 50-60% în mezociclul de bază, 30-40% în mezociclul precompetițional și numai 25% din antrenori folosesc mijloace tehnice în raport de 30-40% în mezociclul de inițiere, 35-40% în mezociclul de bază și 10-20% în mezociclul precompetițional. Astfel, folosirea mijloacelor tehnice predominant în mezociclul de bază al antrenamentului sportiv este legată de faptul că în acest mezociclu se desfășoară lucrul de bază pentru creșterea nivelului stării funcționale a organismului, perfecționarea pregătirii fizice și tehnice, iar programul de antrenament se caracterizează printr-o diversitate de mijloace, precum și a lucrului cu volum și intensitate mare de antrenament în raport cu alte etape ale pregătirii.

Fig. 2.7. Procentajul folosirii mijloacelor tehnice la diferite etape de pregătire într-un macrociclu.

Cercetând întrebarea nr. 4 „Ce mijloace tehnice folosiți la etapa perfecționării sportive” (Figura 2.8.) 80% au răspuns că pe larg folosesc a) mijloace de bază – plutele pentru intensificarea lucrului și perfecționarea mișcărilor de picioare, flotoarele pentru creșterea forței și perfecționarea tehnicii de vâslire a brațelor, palmarele de diferite dimensiuni sunt folosite de asemenea pentru creșterea forței de tracțiune a brațelor, precum și perfecționarea tehnicii vâslirilor, labele de gumă, creșterea forței de propulsare a picioarelor, crearea vitezei mărite de înot, centurile de frână contribuie de asemenea la creșterea componentei de forță a picioarelor, brațelor și a înotului în coordonare deplină; totodată, un loc important în planul antrenorilor din RM îl ocupă folosirea firelor elastice pe uscat și în apă pentru perfecționarea componentelor de forță, forță-viteză, rezistenței în regim de forță a tehnicii de înot. Numai 10% din antrenori folosesc b) mijloace tehnice moderne, adică se ocupă de înregistrarea fragmentelor video supra- și subacvatice pentru corectarea și perfecționarea tehnicii înotătorilor, același procent (10%) din respondenți au folosit, folosesc sau consideră foarte benefică utilizarea în antrenament a c) ritm liderului, a liderului electronic luminiscent și a hidroremorcherului.

Fig. 2.8. Procentajul folosirii mijloace tehnice la etapa perfecționării sportive a înotătorilor.

La întrebarea nr. 5 „Pe seama căror componente sporește viteza de înot – a) pe baza frecvenței vâslirilor, b) lungimii pașilor, sau c) ambilor factori)?” (Figura 2.9.), s-a stabilit că 75% respondenți consideră că viteza de înot crește în special datorită măririi frecvenței vâslirilor, 3 respondenți (15 %) – ca urmare a măririi lungimii pasului și a frecvenței vâslirilor, iar 10% din respondenți consideră că numai pe baza sporirii lungimii pasului. În opinia noastră, aceasta este legat de faptul că, viteza de înot este mai greu să o menții prin mărirea lungimii pasului.

Fig. 2.9. Reprezentarea grafică la întebarea nr. 5 privind componentele de creștere a vitezei de înot.

Referitor la întrebarea nr. 6 „Cât timp acordă pregătirii de forță pe uscat cu ajutorul simulatoarelor speciale?” (Figura 2.10.) s-a constatat că 65% antrenori acordă pregătirii respective 30% din timpul de antrenament, 5 antrenori (25%) – aproximativ 25%, iar 10% din antrenori cam 20% din timpul total de antrenament. Un asemenea procentaj înalt se explică prin faptul că anduranța forței joacă un rol important în obținerea unor rezultate sportive înalte în înot.

Fig. 2.10. Timp acordat pregătirii de forță pe uscat folosind simulatoare speciale.

În urma prelucrării răspunsurilor la întrebarea nr. 7 „Ce mijloace tehnice folosiți pentru a modifica structura de ritm și viteză a vâslirilor?” (Figura 2.11.) 85% au răspuns că folosesc înotul în palmare de diferite dimensiuni, pe diverse segmente cu viteze variate numărând vâslirile, efectuând un număr minimal de vâsliri și menținând viteza indicată pe distanță, iar 15% adițional la cele sus menționate mai folosesc la antrenamente înotul cu ritmo-liderul electronic.

Fig. 2.11. Mijloacele tehnice folosite pentru modificarea structurii de ritm și viteză a vâslirilor.

Întrebarea nr.8 o putem considera cea mai importantă: „Ce cunoașteți despre hidroremorcher (metodica „mediului artificial de dirijare” (explicați)) în natație?” (Figura 2.12.), numai 10% din respondenți au putut da un a) răspuns concludent despre importanța acestui simulator în natație, mai ales la etapa specializării aprofundate. Ceilalți 90% din antrenori cunosc mai puțin (b)) avantajele și scopul folosirii acestui mijloc tehnic, fapt ce denotă o stagnare simțitoare în dezvoltarea și perfecționarea metodologiei de planificare și realizare a procesului de antrenament în RM.

Fig. 2.12. Reprezentarea grafică la întrebarea nr.8 despre aplicarea hidroremorcherului în natație.

Analizând răspunsurile specialiștilor pe problema pregătirii sportive a înotătorilor de performanță, prin prisma aplicării mijloacelor tehnice moderne, concluzionăm următoarele:

în ciuda opiniilor majorității specialiștilor privind necesitatea aplicării mijloacele tehnice moderne în antrenamentul sportiv, ele încă nu au devenit o necesitate conștientizată.

un număr mare de specialiști în domeniu au o viziune greșită privind noțiunea de „mijloc tehnic”, astfel, dând răspuns la întrebări au nominalizat și au caracterizat în mare parte mijloacele de bază, dar nu mijloacele tehnice speciale care le folosesc sau care pot fi folosite în antrenamentul înotătorilor de performanță, mai ales la etapa specializării aprofundate.

mijloacele aplicate în prezent nu dau informații obiective despre pregătirea sportivului și nu creează condiții (predispoziții) optimale pentru desfășurarea eficientă a procesului de antrenament.

majoritatea specialiștilor nu posedă informații despre mijloacele tehnice moderne, inclusiv despre hidroremorcher, liderul luminiscent care pot influența benefic pregătirea înotătorilor.

insuficiența aplicării mijloacelor tehnice moderne poate fi explicată prin dotarea necorespunzătoare a bazelor sportive de înot. Tot în acest context Federația de Sporturi Nautice nu organizează conferințe metodico – practice cu participarea antrenorilor, în cadrul cărora aceștia să fie informați despre actualele tendințe ale antrenamentului sportiv modern și căile de optimizare a acestuia.

Analiza planurilor de activitate a școlilor sportive privind conținutul lecțiilor de antrenament ale înotătorilor

O planificare corespunzătoare elimină orice raportare la cei care susțin că „cine nu se străduiește, nu izbutește” sau că e nevoie de „strădanie prin toate mijloacele”. Astfel de formulări retorice trebuie înlocuite cu o pregătire aplicată în mod inteligent. De ce? Pentru că planificarea este arta de a utiliza știința pentru a structura un program de pregătire. În cadrul pregătirii nimic nu se întâmplă accidental, ci totul este bine „pus la cale” [2, 4, 83, 123, 164].

Antrenorii nu folosesc suficient și în permanență metode obiective pentru a alterna sau a planifica intensitățile de antrenament. De exemplu, în atletism, înot și canotaj, antrenorii calculează volumul pe baza kilometrajului (pe perioada unui microciclu sau macrociclu). Cei din atletism de obicei folosesc procentajul din viteza maximă sau din distanță la aruncări și sărituri, pentru a determina totalul intensității. În pregătirea de forță, antrenorii folosesc procentajul din forța maximă pentru calculul intensității etc. [2, 56, 131, 164].

Astfel, în prezent pot fi evidențiate mai multe modalități de planificare [131], preluate din unele surse bibliografice referitoare la problematica în cauză:

Metoda „căutării aleatorii” – antrenorul elaborează intuitiv conținutul programului de antrenament, fără o planificare eșalonată pe tot anul;

„Selectarea directă a situației prin efort” – adică, rezultatul sportiv se obține prin îndeplinirea unui efort (volum și intensitate), de această metodă s-au folosit antrenori renumiți din SUA (Gambrill, Heine, Counsilman) și din Australia (Carlile);

„Planificarea paralelă” propusă de Vaițehovski S. este cea mai răspândită metodă printre antrenorii tineri, care constă în analiza micro- și macrociclurilor curente pentru determinarea părților slabe și evitarea lor în planificarea pentru următorul an;

„Programarea direcționată” – metodă propusă de Absaleamov T. – Autorul propune ca rezultatul final să fie analizat prin prisma: rezultatului sportiv (s), timpului startului, întoarcerii, vitezei pe distanță, tempoului, pasului, forței de tracțiune în apă etc.

În pregătirea sportivă, nu se planifică izolat lucrul, ci și reacția fiziologică a sportivilor la efortul de antrenament. Procesul de planificare trebuie văzut ca o cale de manipulare a antrenamentului sportivului, în concordanță cu specificul fiecărui sport în parte, pentru atingerea celei mai înalte performanțe posibile [2, 109].

Stabilirea cuantumului de antrenament este dificilă și nu poate fi realizată în mod specific decât în cazul în care se elaborează un program de antrenament pentru un sportiv pe care antrenorul îl cunoaște bine [2, 162, 166].

În majoritatea sporturilor, ciclul anual de pregătire este împărțit convențional în trei perioade: pregătitoare, competițională și de tranziție. Perioada pregătitoare și cea competițională se diversifică în două etape, în care ulterior sunt specificate mezo- și microcilurile [162, 166].

De asemenea, autorii menționați remarcă faptul că monociclul este specific sportivilor începători, bi-ciclul – sportivilor cu experiență care se pot califica la campionatele naționale, perioada pregătitoare fiind cât mai lungă, iar tri-ciclul și planul cu mai multe vârfuri de formă sunt recomandate doar sportivilor de mare performanță, de rang mondial.

În anii 1970-80 datorită eforturilor specialiștilor din diferite țări, în primul rând, URSS, RDG și Australia, s-a format un concept bine determinat în vederea pregătirii multianuale a sportivilor înotători.

Ca rezultat al integrării științei și practicii au fost formate și expuse într-un șir de lucrări fundamentale bazele teoretico-metodice de elaborare a procesului de planificare multianuală a înotătorilor [40, 49, 50, 83, 164].

Un loc important în metodologia planificării procesului de pregătire sportivă a înotătorilor de performanță îl ocupă includerea diverselor forme, metode și mijloace nespecifice și specifice sportului nautic [4, 5, 8, 21, 22, 24].

În acest sens, un interes aparte a existat în evidențierea opiniilor specialiștilor din natație privind aplicarea mijloacelor tehnice moderne în cadrul pregătirii sportive a înotătorilor.

Mijloacele tehnice speciale ca Martens-Huttel, Mini Djim, Eakzer Janie, Nautilus, Biokinetic etc., conform opiniei mai multor autori [4, 8, 21, 123, 166, 216] și specialiști în domeniul înotului sportiv, pot fi aplicate în procesul de antrenament al înotătorilor de diferite categorii, predominant pentru dezvoltarea forței, anduranței de forță, forței în regim de viteză, în special, pe uscat.

Actualmente există și alte instalații tehnice de același tip, dar mai sofisticate, cu mai multe și mai fine regimuri de lucru, însă acestea oricum nu pot crea sau reda condițiile mediului acvatic pe uscat, de aceea au fost elaborate un șir de mijloace tehnice sofisticate, aplicabile în apă, care ajută la transferul pozitiv al potențialului acumulat pe uscat [4, 5, 9, 22, 40, 168]. Printre acestea putem menționa inventarul sportiv: palmarele de înot cu diferite dimensiuni și forme, labele de gumă, flotoarele; ce țin de mijloace tehnice sau instalații specifice: firul elastic de diferit diametru și lungime, hidrocanalul, hidroremorcherul programabil mecanic și computerizat, Power Track și Power Tower (simulatoare), centuri sau miniparașute cu efect de frânare etc (Figura 2.13.).

c)

Fig. 2.13. a) miniparașută, b) fir elastic pentru perfecționarea tehnicii mișcărilor de picioare bras și c) simulator Power Tower

Precum s-a menționat deja, specialiștii din domeniul înotului consideră că toate aceste instalații și mijloace în mod obligatoriu trebuie să fie planificate în programa anuală, pentru a fi aplicate în procesul de antrenament, cu un randament bine calculat, luând în considerație recomandările expuse în literatura de specialitate.

Totodată, făcând unele concluzii, se poate ajunge la ideea că în final este nevoie de un rezultat, de o participare de succes a sportivului, care se manifestă prin timpul înregistrat sau viteza lui la competițiile de vârf. Astfel, pe noi ne-a preocupat întrebarea – „care este impactul și locul într-o planificare a mijloacelor tehnice”, în special, al hidroremorcherului computerizat, pentru perfecționarea calităților de forță – viteză în apă (în cadrul mezociclului precompetițional).

Analizând modele de planificare a antrenamentelor înotătorilor, s-a constatat că pe parcursul pregătirii multianuale există un șir de obiective comune, dar, în același timp, sunt evidențiate diferite opinii privind etapele de pregătire în care se pune accent pe dominanta aerobă, aerob-anaerobă, forță, forță-viteză, viteză etc. Ce ține de forma sportivă, ea, incontestabil, include aceste trepte, crescând intensitatea și volumul de la o etapă la alta.

Elementul competitiv ia amploare începând cu vârsta de 14-15 ani (băieți), adică la începutul etapei specializării de bază, unde planul anual poate avea deja două-trei vârfuri de formă, care, la rândul său, necesită diversificarea mijloacelor de antrenament, pentru dezvoltarea optimală a calităților sus-menționate. În acest caz, precum remarcă specialiștii [8, 24, 27, 83, 166], în antrenamente sunt incluse pe scară largă mijloacele tehnice Martens-Huttel, Mini Djim, Eakzer Janie, Nautilus, Biokinetic, Vasa Trainer, Ergosim, Hidroremorca etc., care contribuie la o mobilizare optimă a potențialului organismului sportivului, mai ales a celui de forță și forță viteză, dar nu în ultimul rând și priceperea de a dirija acești parametri.

Este interesant faptul că, toate aceste mijloace își au menirea și sunt descrise și recomandate de mulți autori și specialiști din domeniul înotului, atât în manuale, reviste și culegeri științifice, diferite pagini web, precum și prin intermediul filmelor video, de asemenea amplasate în rețeaua internet. Dar când s-a întreprins încercarea de a efectua o analiză detaliată pentru a stabili o schemă în care s-ar fi putut specifica concret volumul și intensitatea în % privind aplicarea acestor tehnologii pe perioada unui micro-, mezo- sau macrociclu la înot etc., nu s-a reușit, deoarece acestea sunt recomandate [4, 49, 123, 2144] spre aplicare în mai multe cazuri, la modul general, însă nu se concretizează procentajul într-o planificare mono sau biciclică.

Din sursele de specialitate cercetate s-a găsit o formă standard de planificare a lucrului efectuat în cadrul antrenamentului unde s-a luat în calcul nr. de ore, pe perioada unui an de pregătire (Tabelul 2.2.).

Tabelul 2.2. Plan model de pregătire sportivă pe perioada unui macrociclu anual pentru înotători la etapa de inițiere (specializării de bază) propus de antrenorii școlii de natație din Federația Rusă (ore) [123]

PF-pregătirea fizică, PFS ȘI PTS- pregătirea fizică specială și pregătirea tactică specială, CNC-competițiile și normativele de control, PT- pregătirea teoretică, PAAC-practica de antrenoriat și de arbitrare a competițiilor, AR-activități de recreere, EC – examinarea clinică.

Prin analiza modelului se poate constata că în structura prezentată sunt incluse formele și mijloacele necesare în pregătirea sportivă a înotătorilor la etapa de inițiere. În același timp, în astfel de planificări nu se evidențiază conținutul acestor activități, în special, includerea și aplicarea unor mijloace cu caracter tehnologic.

În continuarea studiului teoretico-metodic a unor recomandări propuse de specialiștii din SUA (M. Șubert) cu referire la aplicarea aparatajului tehnic se specifică modalitatea de implementare pe perioada unui an de antrenament (Figura 2.14.) [164]:

Septembrie, instalația „Mini Djim” se aplică pe larg luni, miercuri, vineri; pregătirea fizică are un caracter general.

Din octombrie crește volumul și intensitatea pregătirii de forță, de trei ori pe săptămână sunt folosite instalațiile „Universal” și „Nautilus” și încă de trei ori „Mini Djim”. Permanent crește numărul exercițiilor, repetărilor și efortul în fiecare exercițiu. Dacă în septembrie exercițiu de 30 s și odihna 20, în noiembrie-decembrie durata crește până la 60 s, iar odihna se reduce până la 15 s.

În decembrie volumul la aceste instalații scade la jumătate, în legătură cu pregătirea pentru competiții, dar, la începutul perioadei pregătitoare a următorului macrociclu, revine la volumele menționate anterior.

În al doilea macrociclu scade volumul lucrului la simulatoarele „Universal” și „Nautilus”, și crește la „Mini Djim” cu caracter de forță-viteză, 20-30 s lucru și 15 s odihna.

Pe măsura apropierii de competiții (sfârșitul lunii martie, începutul aprilie) volumul de lucru la simulatoare pe uscat scade, în același timp crește volumul lucrului de forță-viteză în apă, pentru transferul pozitiv al potențialului de forță în viteza de înot.

În al treilea macrociclu se folosesc în volum și mai mare exercițiile la simulatorul „Mini Djim” și de forță-viteză în apă. Exercițiile la simulatoarele „Universal” și „Nautilus” se efectuează în volum de menținere a forței maximale. În general volumul exercițiilor de forță pe uscat în acest macrociclu scade cu 10-20%, dar crește specificitatea lui etc.

În sistemul model german, cu patru macrocicluri, în cadrul unui an de pregătire, se mai folosesc astfel de simulatoare ca „Martens-Huttel” și înotul în hidrocanal. Cu toate acestea, analizând în profunzime modelele propuse nu au fost evidențiate informații privind metoda de remorcare a sportivilor în planificarea volumelor de antrenament.

Fig. 2.14. Schema de repartizare a lucrului diferențiat pe uscat pe perioada unui an a celor mai puternici înotători: AIPC – activitate de integrare preliminară în competiții; CC – competiții de control; CPM – competițiile principale ale macrociclului; CPA – competițiile principale ale anului [164]

În legătură cu aceste constatări, a fost desfășurată o analiză a modelelor de planificare aplicată de specialiștii de înot din RM și un sondaj privind importanța și locul mijloacelor tehnice, mai ales a celor speciale, și, în parte, aplicarea hidroremorcherului sau metodei de remorcare, în planificarea și realizarea procesului de antrenament al înotătorilor în general.

Analizând minuțios planurile anuale elaborate de către antrenorii incluși în pregătirea sportivilor de performanță s-a observat că sunt anumite aspecte comune ale unor autori, în ce privește modelarea antrenamentului, dar într-un procentaj mic. În același timp, s-a stabilit că antrenorii nu includ în planurile de pregătire sportivă pe perioade mai îndelungate, dar și pe etape medii metodologia modelării în vederea implementării diverselor mijloace tehnice în cadrul procesului de adaptare sportivă.

Pentru atingerea scopului pus în plină măsură, a fost organizat și un sondaj adresat antrenorilor din ȘSS de înot care au o experiență mai mare de 20 ani, precum și a unor sportivi, în vederea determinării rolului mijloacelor tehnice în pregătirea înotătorilor de diferite categorii din RM, și în special, modelul de aplicare a hidroremorcherului la înotătorii specializați pe distanțe scurte.

În urma sondajului întreprins s-a constatat opinia dominantă a antrenorilor, profesorilor și sportivilor la majoritatea întrebărilor (paragraful 2.3.).

Astfel, totalizând rezultatele cercetării efectuate, putem remarca că, deși majoritatea experților în materie optează în favoarea necesității de a utiliza mijloace tehnice moderne, ele încă nu au devenit o necesitate conștientizată. Probabil, sunt necesare stimulente mai puternice ale motivației care ar obliga antrenorii și înotătorii să folosească mijloace tehnice moderne în scopul optimizării și eficientizării procesului de instruire și antrenament.

Elaborarea programului experimental privind aplicarea hidroremorcherului computerizat pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză

Din paragraful precedent este clar că mijlocele tehnice au prezentat și prezintă un interes deosebit în pregătirea înotătorilor la diferite etape ale pregătirii, în toate țările. Totodată, o mare parte a acestor mijloace erau prevăzute pentru pregătirea pe uscat, iar altele în apă. Mulți antrenori de la noi din țară practic nu folosesc mijloace tehnice moderne pe uscat, dar și mai puțin acele din apă, din cauza bazei materiale slabe. Astfel, întreprinzând încercarea de a stabili impactul simulatorului creat de noi în cadrul catedrei Natație și Turism, asupra pregătii speciale a sprinterilor (categ. I și CMS) am ajuns la concluzia că au o atitudine sceptică privind utilitatea și volumul aplicării acestuia la antrenamentele de înot.

Pentru elaborarea programului experimental de aplicare a HRC, s-a întreprins încercarea de a cerceta minuțios planificarea pregătirii sportivilor specializați în probele de 50m și 100m s/l (craul pe piept), deoarece, nu e suficient să afirmi că un mijloc inovațional este util. Această afirmație trebuie susținută printr-un program de aplicare, în care să fie specificată categoria sportivilor, planificarea mono – , bi -, tri – ciclică, cu 4 sau și mai multe cicluri de antrenament pe an, specificul efortului aplicat (pentru sprinteri), apoi durata etapei de îngustare – descreșterea volumului, creșterea intensității etc.

În cadrul elaborării programului experimental am stabilit în baza opiniei unor autori că aplicarea HRC este eficientă în combinație cu înotul în condiții naturale cu viteză maximală [72, 102, 134, 181, 182, 189, 196].

Prin urmare, s-a stabilit că, marea majoritate a înotătorilor se antrenează 10 – 11 luni în perioada anului calendaristic. În acest sens, anul este împărțit în două sau patru perioade fiecare finalizându-se cu un campionat. Pentru realizarea cercetării propriuzise s-a luat ca model macrocilul anului cu patru perioade. Această opțiune a fost aleasă datorită faptului că înotătorii din grupele selectate se antrenau după așa un model. Fiecare din aceste perioade a fost împărțită în câteva etape, în cadrul cărora au fost stabilite următoarele obiective:

îmbunătățirea tehnicii de înot, a starturilor și întoarcerilor, în special mecanica fazelor de vâslire;

îmbunătățirea pragului anaerob și creșterea VO2 max;

îmbunătățirea puterii musculare, a rezistenței musculare și a mobilității articulare.

îmbunătățirea vitezei maximale de înot.

Din literatura de specialitate, precum și prin experiența practică a antrenorilor s-a stabilit că sprinterii (probele de 50m și l00m) se antrenează cel puțin 5-6 zile pe săptămână. Ei se concentrează asupra creșterii vitezei și îmbunătățirea pragului anaerob în comparație cu înotătorii din probele de 200-400 sau 800-1500m.

Cu toate că sprinterii consumă mai mult timp pentru exercițiile de toleranță la lactat decât înotătorii pe distanțele medii și lungi, cantitatea cea mai mare a acestui antrenament se concentrează în perioada competițională. Sunt efectuate 1-2 lecții în tempou de competiție sau toleranță la lactat pe săptămână. Distanța ce se acoperă în timpul acestor antrenamente este aproximativ 800-1200m pe lecție. Antrenamentul pragului anaerob cuprinde restul de distanță din antrenamentul zilnic. Aceste exerciții cresc eliminarea de lactat și capacitatea aerobă a ambelor tipuri de fibre. De asemenea, eficiența pregătirii de viteză în mare măsură depinde de intensitatea efectuării exercițiilor, aptitudinii înotătorului de a se mobiliza la maxim. Anume aptitudinea înotătorului de a îndeplini exercițiile de viteză la antrenament la nivel maximal sau submaximal, cu posibilități să depășească recordurile personale în exerciții separate, servește ca stimul de bază pentru creșterea pregătirii lui de viteză. Însă, în practica pregătirii sprinterilor, necesitatea efectuării exercițiilor cu intensitate submaximală deseori este ignorată și se înlocuiește cu volume mari de lucru, de viteză, care cedează cu mult celei maximal posibile. Un astfel de antrenament împiedică creșterea aptitudinilor de viteză a înotătorului, poate apărea „blocajul de viteză”, care poate fi cu greu depășit.

Exercițiile de viteză consistă în primul rând din sprinturi de 25m sau mai puțin. Se parcurg în total cca 800-1200 m, cu predilecție în cadrul acestui tip de antrenament, cu viteză maximă, în timpul a 4 lecții săptămânal. Se efectuează unele repetări de mare intensitate cu pauze scurte de odihnă, în scopul măririi capacității aerobe a fibrelor cu contracție rapidă. Aceste exerciții sunt efectuate în 3-4 lecții pe săptămână cu serii de repetări totalizând cca 800-1200 m pe lecție.

Exercițiile pe uscat, pentru dezvoltarea puterii musculare se execută 3-5 zile pe săptămână. Pentru aptitudinile de viteză se aplică eforturi de mare intensitate (zona V) – înot pe segmente scurte 10 – 25m, cu mobilizarea maximală a organismului. Cota acestor eforturi nu depășește 4-5 % din volumul general de pregătire în grupele de perfecționare a măiestriei sportive.

În figura de mai jos (Figura 2.15.) noi am prezentat volumul general model de antrenament în apă și pe uscat a sprinterilor pe perioada unui macrociclu dintr-un an cu patru cicluri.

Fig. 2.15. Model – volumul general de antrenament în apă și pe uscat a sprinterilor pe perioada unui macrociclu [166].

Acest model actualmente este adaptat condițiilor de antrenament la înotătorii școlilor sportive din RM. Toți înotătorii se antrenează de nouă ori pe săptămână în apă, de trei ori dimineața și de șase ori în fiecare zi seara. Conținutul antrenamentelor de asemenea este adaptat la pregătirea sprinterilor. Luând în considerare obiectivele de cercetare stabilite noi am aplicat HRC în scopul îmbunătățirii parametrilor de forță și viteză a înotătorilor. Conform studiului științific efectuat de specialiștii domeniului teoriei antrenamentului sportiv din natație [27, 58, 72, 90, 181], s-a constatat că aplicarea simulatorului este eficientă în perioada mezociclului precompetițional.

În acest sens a fost întreprinsă încercarea de a elabora programul de antrenament pentru înotătorii specializați în sprint, având performanța sportivă – categoria I – i și candidat de maestru al sportului. În cercetare au fost incluși înotătorii cu aceste titluri, deoarece în teoria și practica pregătirii sportive la acest nivel nu sunt elaborări și informații suficiente privind implementarea mijloacelor tehnice computerizate în cadrul antrenamentului sportiv.

Astfel, aplicarea HRC a avut ca scop acomodarea înotătorilor la regimul de viteză record, în poziție de lunecare și coordonare generală a mișcărilor.

În perioada competițională, în special în mezociclul precompetițional, accentul se pune pe:

Menținerea adaptărilor pragului anaerob și VO2 max dezvoltate la începutul perioadei;

Dezvoltarea componentelor anaerobe ale probei;

Parcurgerea mai multor segmente la viteza prevăzută pentru concurs sau mai rapid (antrenamentul tempoului de concurs, aplicarea HRC) în scopul de a adapta organismul pentru menținerea tempoului cel mai rapid posibil.

învățarea tempoului și a strategiei în probă de concurs.

îmbunătățirea posibilității de menținere a vâslirii corecte din punctul de vedere al parametrilor mecanici și a tehnicii întoarcerilor în condiții de oboseală a înotătorului.

Continuarea creșterii progresive a intensității antrenamentului care este necesar menținerii suprasolicitării și progresivității în programul de antrenament.

Sprinterii măresc sensibil numărul și intensitatea repetărilor pentru toleranța la lactat și pentru tempoul de competiție. Lungimea seriilor de repetări variază de la 400 la 1500m. Acestei forme de antrenament i se consacră 3-5 lecții pe săptămână [37, 50, 87, 94, 122, 166].

Sprinteri continuă să parcurgă 800-1200 m de antrenament de viteză în anumite zile crescând frecvența acestui antrenament la 4 sau 6 lecții pe săptămână. Se efectuează cel puțin 3 zile pe săptămână antrenamente de sprint susținut.

Restul de distanță ce trebuie parcursă zilnic este consacrată exercițiilor pentru pragul anaerob și pentru VO2 max. Cel puțin în 4 lecții pe săptămână nu se efectuează exerciții pentru toleranță la lactat sau pentru tempoul de competiție. Aceste zile, sunt zile de refacere din oboseala înotului de mare intensitate. Zilele de refacere sunt alternate cu zile de înot de mare intensitate. Exercițiile pentru pragul anaerob, de sprint și de sprint susținut sunt ideale pentru zilele de refacere pentru că mențin și chiar îmbunătățesc anduranța aerobă.

Exercițiile pe uscat pentru puterea musculară sunt efectuate timp de 3 zile pe săptămână. Pentru dezvoltarea anduranței musculare se efectuează exerciții pe uscat.

Perioada de îngustare cuprinde ultimele 2-4 săptămâni ale sezonului și culminează cu cel mai important concurs, de obicei, un campionat. Procesul de reducere pentru asemenea concurs este denumit îngustarea majoră. Practica obișnuită prevede programarea unei îngustări majore pe sezon. Înotătorii pot să facă îngustări minore și din nou alte re îngustări în timpul sezonului. O îngustare minoră este luată când se dorește o bună performanță la un concurs mai important înaintea campionatului. Procesul de reîngustare se referă la o a doua îngustare, urmată ulterior la scurt timp de o îngustare majoră [147].

Deoarece îngustările majore consumă mult timp din perioadele de antrenament acestea sunt recomandate să fie efectuate o dată pe sezon, iar cele minore să fie desfășurate numai cu absolută necesitate.

Stabilirea duratei îngustării este dificilă. Dacă este prea scurtă efectul de supracompensare poate să nu fie realizat. Dacă este prea lungă – efectul de supraadaptare va scădea pentru că lipsa de exercițiu produce o schimbare totală a procesului de antrenament, iar mecanismele homeostatice ale organismului refac mediul intern normal, neantrenat.

Îngustarea începe cu 3 săptămâni înainte de cel mai important concurs al sezonului cu toate că poate fi precedată de o preîngustare de 1-2 săptămâni pentru înotătorii care sunt deosebit de obosiți. O preîngustare este o perioadă de lucru redus, care permite înotătorilor deosebit de obosiți o odihnă suplimentară fară pierderea pregătirii fizice. Lungimile zilnice se reduc cu 1000-2000m în timpul preîngustării important este că se reduce intensitatea antrenamentului.

Prima săptămână.

La începutul primei săptămâni s-a stabilit stadiul de oboseală a fiecărui înotător. Distanțele zilnice de antrenament sunt reduse la 3000m (sprint) pentru înotătorii care încep îngustarea în respectiva săptămână. Intensitatea antrenamentului este redusă considerabil. Se efectuează un antrenament de prag anaerob și VO2 max pentru menținerea anduranței aerobe și antrenamentul de sprint, pentru menținerea adaptărilor fazei ATP-CP a metabolismului energetic. Aceste forme ale antrenamentului nu sunt stresante și mențin adaptările antrenamentelor dobândite la începutul perioadei fară să se producă o oboseală în plus.

Antrenamentele stresante ca toleranță la lactat și repetările în tempo de concurs sunt reduse, la nivel de întreținere. Două lecții de antrenament de mare intensitate pe săptămână sunt suficiente pentru menținerea adaptării anaerobe. Distanța seriei de repetări de mare intensitate este redusă față de cea practicată în timpul perioadei competiționale. Se continuă cu 3-5 lecții de antrenament de sprint pe săptămână, dar se reduce distanța acestor serii la 400-800m pe lecție. Înotătorii pot fi obosiți de-a lungul acestei săptămâni dar nu trebuie să fie prea obosiți la sfârșitul fiecărei lecții de antrenament. Antrenamentele pe uscat pentru anduranța musculară și cele de forță de asemenea sunt reduse la nivel de întreținere. Exercițiile de mobilitate sunt continuate pe întreaga durată a perioadei de îngustare.

Tabelul 2.3. Program model de înot cu aplicarea HRC în mezociclul precompetițional – prima săptămână.

PM- palmare mari; pm – palmare mici; Ex. – Exercițiu; Cr. – craul; P – picioare; r – regim; Br – brațe;!!! – Viteză; d.b. – De bază: int. – Intensitate; rf.cm. – refacere completă; R – remorcare cu 110% vit.; Coord. – Coordonarea; 100% – viteză maximală.

Un timp considerabil este consumat pentru efectuarea starturilor, întoarcerilor starturilor de ștafetă, tempoul de concurs și strategia concursurilor. Tempoul de concurs este extrem de important. Înotătorii trebuie să fie conștienți nu numai de timpul pe care speră să-l realizeze în concursuri, dar și de timpii intermediari pe care trebuie să-i obțină pentru a realiza acel timp total, scontat. Înotătorii trebuie să intre în competiție în stare să înoate porțiunile în mai puțin de 0,2-0,5 dintr-o secundă din timpul intermediar pe care speră să-l atingă în primele trei pătrimi ale cursei

Antrenamentele de înot se fac zilnic, iar înotătorii sunt încurajați să le efectueze perfect din punct de vedere biomecanic. Oboseala poate crea modificări greșite în tehnica de înot din punct de vedere biomecanic în timpul perioadei competiționale, mișcări care trebuie corectate când înotătorul este odihnit.

Înotătorii vor continua să se antreneze de două ori pe zi, în cazul în care concursul va avea preliminarii și finală [50, 70]. Făcând acest lucru ei își mențin „ceasul” fiziologic adaptat la concurs, de 2 ori pe zi. Este, de asemenea, recomandabil ca antrenamentul să se desfășoare la aceleași ore la care va avea loc concursul. Acest lucru ajută la adaptarea „ceasului” fiziologic la efortul maxim, la timpul

potrivit în cursul zilei. Antrenamentul de 2 ori pe zi nu este necesar dacă concursul se desfășoară numai cu finale sau îngustarea este pentru un concurs desfășurat în două zile.

A doua săptămână.

Toți înotătorii încep îngustarea în această săptămână chiar dacă înoată bine în concursuri și antrenamente. Modelul de antrenament trebuie să fie similar celui descris pentru prima săptămână.

Tabelul 2.4. Program model de înot cu aplicarea HRC în mezociclul precompetițional – săptămâna a doua!

Înotătorii care s-au odihnit o săptămână trebuie să fie din nou evaluați. Dacă par refăcuți mai rapid decât s-a anticipat, se adaugă un parcurs de 2000-3000m la volumul antrenamentului zilnic, timp de 3 zile din săptămână. O mică parte din această distanță se acoperă cu mare intensitate și cu repetări ale tempoului cursei. Sprinterii care continuă să prezinte semne de oboseală, reduc distanța zilnică cu încă 1500-3000m. se reduce și numărul lecțiilor de antrenament de mare intensitate la 1 sau 2 pe săptămână.

A treia săptămână.

Distanța de antrenament se reduce la 2000-3000m pe zi pentru sprinteri. Cea mai mare parte din această distanță se parcurge sub formă de înot de încălzire și de înot de mică intensitate la prag anaerob. Antrenamente intensive, înot în tempo de concurs și sprinturi nu se fac decât la 400- 1200m programele fiind de 2-3 lecții pe săptămână. Sprinturi cu intensitate maximă prevăd doar distanța de 25 și 50m, dat fiind că nu sunt stresante fiziologic și refacerea este rapidă.

Tabelul 2.5. Program model de înot cu aplicarea HRC în mezociclul precompetițional – săptămâna a treia!

Ultimele 3 zile dinaintea începerii concursului sunt poate cele mai importante din îngustare. Înotătorii se odihnesc cât se poate de mult în aceste zile, așa încât antrenamentul nu se va interfera cu efectele de supraadaptare care pot să apară. Dacă îngustarea a fost corectă, înotătorii nu-și vor pierde forma în 3 zile de înot ușor. Dac a fost prea lungă, situația în cele 3 zile nu va putea fi remediată. De aceea dacă nu sunteți sigur ce să faceți, odihna este opțiunea logică.

Distanța zilnică este neimportantă în aceste zile, bineînțeles cu condiția, să fie minimă. Fiecare lecție se începe cu încălzirea, așa cum se face la concurs. Apoi se fac antrenamente de vâslit, starturi; întoarceri și starturi de ștafetă, după care se înoată în tempo de concurs se înoată câteva repetări pe distanțe scurte. Încheierea prin relaxare pe 400-500m.

Unii înotători fac greșeala de a efectua sprinturi de prea multe ori în timpul îngustării. Dacă antrenamentul de sprint s-a desfășurat pe întreaga perioadă, mai eficientă ar fi fost odihna decât eforturile suplimentare de viteză, mai ales, dacă dorim să producem o supracompensare în sistemul energetic al mușchilor, care face posibilă realizarea de viteze mari. Prea multe sprinturi în această perioadă poate întârzia refacerea fibrelor musculare cu contracție rapidă, ajungându-se la situația ca sprinterii să intre în concurs cu capacitatea metabolică redusă a fibrelor pe care trebuie să se bazeze pentru a obține energie în timpul concursurilor.

Există o tendință de îngrășare în timpul îngustării pentru că antrenamentul redus pretinde calorii mai puține. Înotătorii sunt sfătuiți să mănânce mai puțin pentru a evita depunerea de grăsime în aceste sătptămâni.

Analiza nivelului pregătirii funcționale și motrice a subiecților supuși cercetării

Teoria și practica antrenamentului sportiv demonstrează, că orice activitate sportivă, presupune o viziune clară asupra contingentului de sportivi din punctul de vedere al aspectelor somatice, funcționale, motrice, tehnice și psihomotrice. În sportul modern, caracterizat printr-o luptă sportivă acerbă, un rol colosal îl are evaluarea indicilor funcționali ai sportivului. În acest context, informația despre starea funcțională și pregătirea motrice este necesară pentru diagnosticarea gradului de antrenabilitate al sportivului [113, 125, 131, 211]. Planificarea antrenamentului sportiv nu poate fi efectuată la nivelul cerințelor actuale de practicare a sportului de performanță, dacă antrenorul nu cunoaște capacitățile individuale ale sportivilor aflați în pregătire. Prin urmare, este absolut obligatoriu ca activitatea sportivă să înceapă cu un studiu de verificare a parametrilor inițiali, cu o prognoză biologică, obținându-se astfel o imagine obiectivă asupra potențialului somatic, funcțional și motrice al sportivilor.

Referindu-ne la problema structurii și conținutului antrenamentului sportiv în perioada de bază, prin folosirea diferitor mijloace de antrenament cu înotătorii, noi am decis să apreciem înainte de a desfășura experimentul pedagogic, nivelul de dezvoltare funcțională, somatică și motrice atât pe uscat, cât și în apă, a eșantionului de sportivi care au fost incluși în experiment.

Aprecierea complexă a activității unor sisteme aparte permite de a evalua starea funcțională pe ansamblu a organismului.

În scopul aprecierii nivelului stării funcționale a înotătorilor au fost folosiți următorii indici: CVP (capacitatea vitală al plămânilor), CMO (consumul maximal de oxigen) și PWC170 (capacitatea generală de efort a înotătorului).

Tabelul 2.6. Rezultatele parametrilor funcționali a grupei experimentale (n=10) și de control (n=10) incluse în studiu

Precum se vede din Tabelul 2.6. înotătorilor le sunt caracteristice indicii înalți ai capacității vitale a plămânilor. CVP a sportivilor din prima grupă este apropiată de valoarea indicilor din grupa de control.

La aprecierea indicilor CMO de asemenea se observă o asemănare între aceste grupe. În prima grupă indicele este egal cu 59,7, în a doua – cu 58,2 ml/min. Diferența între grupe este egală cu 1,7 ml/min. De remarcat că există o legătură strânsă de corelare între CVP și CMO atât în prima grupă, cât și în grupa a doua.

Asupra acestor indici influențează considerabil gradul de antrenabilitate și vechimea în sport. Iată de ce la înotătorii de performanță mărimea CVP și a CMO este cu mult mai mare decât la sportivii de categoria întâia sau a doua.

La înot, ca și în genurile ciclice de sport, un factor important care condiționează capacitatea de efort este mărimea CMO în timpul efectuării unui efort muscular pronunțat. La compararea indicilor capacității de efort la fiecare din cele două grupe de înotători s-a văzut că, la candidați de maeștri ai sportului se observă o productivitate mai sporită.

Diferența între grupe a fost egală cu 0,03 kgm/min/kg.

Astfel, cercetările au permis să stabilim că, odată cu maturizarea și sporirea calificării înotătorilor, se ameliorează capacitățile funcționale ale organismului, datorită cărui fapt devin mai înalți indicii CVP, CMO, PWC170.

Tabelul 2.7. Datele antropometrice medii ale sportivilor cuprinși în experiment

Analiza rezultatelor antropometrice prezentate în Figura 2.16. ne demonstrează faptul că talia și greutatea sportivilor cuprinși în experiment corespund modelului antropometric propus de Federația Moldovenească de Natație într-un procent de 100 și 99,3%, încadrându-se astfel în mod corespunzător în parametrii vârstei de 15-17 ani.

Fig. 2.16. Înălțimea (a ) și greutatea corpului (b)

Din punct de vedere antropometric, grupa de sportivi cuprinsă în experiment se caracterizează printr-o omogenitate mare, la toți parametrii studiați.

Din punct de vedere motrice, toți sportivii cuprinși în experiment au fost testați la șapte probe, după cum se poate observa în Tabelul 2.8.

Tabelul 2.8. Datele inițiale ale sportivilor din grupa experimentală în raport cu datele inițiale ale sportivilor din grupa de control

Mobilitatea pasivă a umerilor (Figura 2.17. a) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 71,8 cm, coeficientul de variabilitate fiind 5,12%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 70,3 cm și coeficientul de variabilitate 5,32%, indicând o omogenitate semnificativă, eroarea mediei fiind de 1,16 și 1,18 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Fig. 2.17. Mobilitatea umerilor (a) și rotațiile de brațe (b)

Numărul rotațiilor de brațe timp de 11s (Figura 2.17. (b)) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 41,6, coeficientul de variabilitate fiind 4,27%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 42,3 și coeficientul de variabilitate 4,18%, indicând o omogenitate ridicată, eroarea mediei fiind de 0,56 în ambele grupe. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Fig. 2.18. Tracțiuni la bară

Numărul tracțiunilor la bară fixă (Figura 2.18.) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 9,1 cm, coeficientul de variabilitate fiind 13,16%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 9,2 cm și coeficientul de variabilitate 13,36%, indicând o omogenitate medie, eroarea mediei fiind de 0,38 și 0,39 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Fig. 2.19. Lunecarea (a) și forța de tracțiune în apă (b)

Lungimea lunecării (Figura 2.19. (a)) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 9,43 m, coeficientul de variabilitate fiind 6,62%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 9,99 m și coeficientul de variabilitate 6,09%, indicând o omogenitate bună, eroarea mediei fiind de 0,20 și 0,19 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Forța de tracțiune în apă (Figura 2.19. (b)), în coordonare deplină timp de 7-8s prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 14,1 kg, coeficientul de variabilitate fiind 8,83%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 13,3kg și coeficientul de variabilitate 8,11%, indicând o omogenitate ridicată, eroarea mediei fiind de 0,39 și 0,34 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Timpul de înot la proba 25m s/l (Figura 2.20. (a)), cu împingere de la peretele bazinului prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 13,25s, coeficientul de variabilitate fiind 4,00%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 13,53s și coeficientul de variabilitate 3,00%, indicând o omogenitate bună, eroarea mediei fiind de 0,16 și 0,12 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Fig. 2.20. Timpul de înot la 25m (a) și (b)50m craul pe piept

Timpul de înot la proba 50m s/l (Figura 2.20. (b)) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 26,7s, coeficientul de variabilitate fiind 1,69%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 26,8s și coeficientul de variabilitate 2,15%, indicând o omogenitate ridicată, eroarea mediei fiind de 0,14 și 0,18 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Fig. 2.21. Lungimea pasului la 25m (a) și 50m (b) craul

Lungimea pasului în proba de 25m s/l (Figura 2.21. a) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 1,96 m, coeficientul de variabilitate fiind 5,22%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 1,95 m și coeficientul de variabilitate 8,06%, indicând o omogenitate bună, eroarea mediei fiind de 0,03 și 0,05 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Lungimea pasului în proba de 50m s/l (Figura 2.21. b) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 2,01 m, coeficientul de variabilitate fiind 3,12%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 1,99 m și coeficientul de variabilitate 4,80%, indicând o omogenitate bună, eroarea mediei fiind de 0,02 și 0,03 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Fig. 2.22. Tempoul la 25m (a) și 50m (b) craul

Tempoul în probă de 25m s/l (Figura 2.22. a) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 53,2 cicl/min, coeficientul de variabilitate fiind 2,54%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 54,1 cicl/min și coeficientul de variabilitate 3,37%, indicând o omogenitate ridicată, eroarea mediei fiind de 0,43 și 0,58 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece p>0,05.

Tempoul în proba de 50m s/l (Figura 2.22. b) prezintă o valoare a mediei în grupa experimentală de 47,9 cicl/min, coeficientul de variabilitate fiind 3,89%, iar în grupa experimentală valoarea mediei este de 48,6 cicl/min și coeficientul de variabilitate 6,10%, indicând o omogenitate bună, eroarea mediei fiind de 0,59 și 0,94 respectiv. Diferența între grupe este nesemnificativă, deoarece P>0,05.

Tabelul 2.9. Datele inițiale la 20 de sportivi din grupa experimentală și de control în raport cu datele standardizate (n=20)

µ – date model/standard

Timpul de înot la proba 50m s/l (Figura 2.23.) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți (n=20) supuși cercetării de 26,7s indicând o omogenitate foarte bună a tuturor subiecților din ambele grupe. Însă, indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 25,7s (Tabelul 2.9.). Prin urmare, putem constata că sportivii din ambele grupe corespund modelului în raport de 95,92%.

Fig. 2.23. Viteza craul la 50m

Acest decalaj denotă o pregătire specială generală bună, însă insuficientă în raport cu nivelul standardizat stabilit pentru grupele de perfecționare a măiestriei sportive.

Fig. 2.24. Forța de tracțiune în coordonare deplină în apă

Forța de tracțiune în apă (Figura 2.24.), în coordonare deplină timp de 7-8s prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți (n=20) supuși cercetării de 13,7 kg. Însă, indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 17,5 kg. Prin urmare, putem constata că sportivii încadrați în experiment corespund modelului în raport de 78,28%. Acest decalaj denotă o pregătire specială de forță și forță-viteză necorespunzătoare – insuficientă.

Lungimea lunecării (Figura 2.25. (a)) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți supuși cercetării de 9,71 m,. Însă, indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 10,8m,. Astfel, putem constata că sportivii testați corespund modelului în raport de 89,9%. Acest decalaj denotă o hidrodinamică, dar și nivelul forței explozive bun.

Fig. 2.25. (a) Lunecarea și (b) tracțiuni la bară

Numărul de tracțiuni la bară fixă (Figura 2.25. (b)) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți (n=20) supuși cercetării de 9,15 ori. Însă, indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 8. Prin urmare, putem constata că sportivii încadrați în experimant corespund modelului în raport de 114,4%.

Astfel, tracțiunile la bara fixă este un exercițiu de bază în pregătirea unui număr mare de sportivi. Tracțiunile la bară fixă dezvoltă eficient mușchii dorsali mari, necesari pentru efectuarea puternică a segmentului subacvatic al vâslirii, precum și îmbunătățesc indicii de forță ai bicepsului, care participă în faza de apucare a apei în timpul efectuării vâslirii. Australianul Imon Salivan, care a bătut recordul mondial a lui Alexandr Popov, în 2008 la 50m s/l, putea efectua patru tracțiuni la bara fixă cu o greutate adițională – 50 kg atașată de el, însuși având 75 kg. Cea mai rațională modalitate de a efectua tracțiuni la bară este cu priza directă, palmele orientate anterior, la lățimea umerilor.

Fig. 2.26. Mobilitatea umerilor

Mobilitatea umerilor (Figura 2.26.) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți supuși cercetării de 71,05 cm. Însă, indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 45 cm. Prin urmare, putem constata că înotătorii corespund modelului în raport de 63,34%. Acest decalaj denotă o mobilitate redusă a înotătorilor în centura scapulară, necesitând o prelucrare calitativă cât mai rapidă a acestei laturi de pregătire a sportivilor.

Fig. 2.27. Lungimea pasului 50m

Lungimea pasului (Figura 2.27.) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți supuși cercetării de 2,0 m. Însă, indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 1,9 m. Prin urmare, putem constata că înotătorii corespund modelului în raport de 95%. Acest decalaj pe de-o parte reprezintă un moment pozitiv, deoarece cu cât este mai mare pasul cu atât mai bine, însă dacă calculăm raportul dintre tempou și pași standardizați cu cei experimentali putem observa un rezultat mai bun la parametrii standardizați.

Fig. 2.28. Tempoul la 50m craul

Tempoul (Figura 2.28.) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți supuși cercetării de 48,25 cicl/min. Însă, indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 51,3 cicluri/min. Astfel, putem constata că sportivii testați corespund modelului în raport de 94,05%. Acest decalaj pe de-o parte reprezintă un moment pozitiv, deoarece, luând în considerare cele de mai sus este mai mare pasul, însă dacă calculăm raportul dintre tempou și pași experimentali și cei standardizați putem observa un rezultat mai bun la parametrii standardizați.

Fig. 2.29. (a) Înălțimea și (b) greutatea corpului

Înălțimea (Figura 2.29. (a)) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți supuși cercetării de 182,8 cm. Indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 182 cm, astfel încât p>0,05 (t=1,055). Prin urmare, putem constata că înotătorii testați corespund totalmente modelului, în raport de 100%, ceea ce denotă un aspect pozitiv, deoarece înălțimea are momente decisive în această probă sportivă.

Greutatea (Figura 2.29. (b)) prezintă o valoare a mediei în lotul de subiecți supuși cercetării de 72,2 kg. Indicele standardizat pentru această categorie de sportivi este de 72,7 kg, astfel încât p>0,05 (t=0,217). Deci, putem constata că sportivii corespund modelului în raport de 99,3%, ceea ce denotă un aspect pozitiv, deoarece greutatea corporală de asemenea are momente decisive în această probă sportivă.

Rezultatele medii obținute la probele de control inițiale în cadrul experimentului prealabil, evidențiază faptul că subiecții corespund valorilor medii pentru grupa de vârstă studiată în mărime de 94,24%.

În afară de indicii pregătirii fizice generale și pregătirii fizice speciale noi am considerat că implementarea experimentului nu va fi pe deplin reușită, dacă nu vom cunoaște pregătirea tehnică a sportivilor, precum și modificările care pot apărea în elementele tehnicii în urma aplicării HRC. Astfel, utilizând o instalație specializată – de tip cărucior, elaborată în laboratorul științific al catedrei de Natație și Turism, în baza modelelor și recomandărilor din internet, și adaptată condițiilor bazinului nostru de înot, a fost înregistrată tehnica de înot a sportivilor atât la suprafața apei, cât și, ceea ce e mai important, sub apă – din lateral.

Imprimarea tehnicii s-a făcut prin intermediul camerei de tip „action”, modelul ThiEYE i60e, frecvența cadrelor video 60/s.

Din cele susmenționate, filmarea tehnicii de înot s-a efectuat pentru a stabili parametrii inițiali ai acesteia. Luând în considerare specificul cercetării noastre, noi am înregistrat tehnica înotătorilor la viteze maximale de înot, pentru compararea ulterioară a parametrilor ei cu parametrii tehnicii acelorași sportivi cu aplicarea HRC, adică la viteze supramaximale (110%), care, de asemenea, au fost stocate, în baza filmărilor.

Pentru determinarea parametrilor tehnicii ca: timpul de parcurgere a segmentelor de 25m și 50m, segmentelor de „înot curat” fără lunecări, numărul de vâsliri (numărul de pași și ulterior lungimea pasului), analiza tehnicii fazelor pregătitoare ale vâslirilor au fost folosite materialele video deasupra apei. Pentru analiza tehnicii fazelor de lucru ale vâslirilor cu brațele au fost analizate: poziția brațului după intrarea lui în apă, un interes și o valoare deosebită prezentând – poziția cotului în momentul de apucarea apei, tracțiunii și a mâinii în momentul împingerii, durata fiecărei dintre aceste faze în condiții obișnuite și cu aplicarea remorcii, nu în ultimul rând și poziția capului, corpului, lucrul de picioare etc.

Analiza comparativă a tehnicii de înot craul a înotătorilor de elită și a înotătorilor din grupele de perfecționare a măiestriei sportive din Republica Moldova

Pregătirea tehnică a înotătorilor de performanță nu poate fi realizată fără cercetări și date științifice bine determinate. Cercetările desfășurate ale diferitor aspecte ale tehnicii de înot arată că, parametrii cinematici și dinamici ai tehnicii de înot a înotătorilor de performanță din RM se deosebesc de parametrii model ai înotătorilor de performanță.

Este cert faptul că, tehnica de înot nu poate fi amplasată în limite stricte. La diferiți înotători nivelul forței, flexibilității și multe alte particularități sunt diferite, inclusiv ritmul natural. Tehnica poate fi analizată la zece înotători campioni – și mecanismul vâslirii a fiecăruia dintre ei să fie diferit. Ținând cont de aspectele individuale în efectuarea mișcărilor sportive condiționate de diferențele între parametrii antropometrici, funcționalității mușchilor și a grupelor musculare, precum și a multor altor componente ale mișcării [108, 185], ulterior cercetătorii au demonstrat că pentru fiecare act motrice al omului există o singură formă biomecanică a mișcării, care asigură realizarea maximală a aptitudinilor lui motrice. Astfel, constatarea respectivă evidențiază faptul că în spatele particularităților individuale stau legitățile generale și trăsăturile specifice modelelor tehnicii de înot, iar limitele devierii de la cele optime se îngustează, când este vorba de fazele principale și elementele modelului tehnicii date. Prin urmare, tehnica tuturor, fără excepție, trebuie să aibă elemente critice concrete [111, 126, 131, 162, 168, 186, 193, 198].

Analizând datele obținute din materialele video, am stabilit că, în marea majoritate a indicilor tehnicii de înot craul, subiecții comit greșeli în comparație cu indicatorii optimali.

În procesul prelucrării materialelor video și a analizei ulterioare, în lucrarea de cercetare au fost făcute fotografii din secvențele video, care reflectă nivelul tehnicii de înot craul pe piept în timpul parcurgerii segmentelor indicate din punct de vedere al cinematicii, al timpului de efectuare a ciclului de vâslire în general și a fazelor acestuia în special. De asemenea, un aspect important în cadrul cercetării l-a constituit analiza tehnicii de înot cu aplicarea HRC și evidențierea modificărilor care pot apărea în tehnica înotului craul pe piept. Astfel, pentru determinarea parametrilor tehnicii ciclului de vâslire cu brațele la înotul craul pe piept au fost stocate datele medii standardizate (Tabelul 2.10.), preluate din literatura de specialitate, precum și din analiza materialelor video de la campionate și JO la înot cu participarea înotătorilor de elită.

Tabelul 2.10. Parametrii tehnicii ciclului de vâslire cu brațele la înotul craul pe piept.

Ca rezultat al evaluării experte a materialelor video au fost stabilite un șir de neajunsuri și modificări în tehnica de înot a subiecților.

Corectitudinea poziției corpului înotătorului în plan orizontal cel mai bine poate fi apreciată înregistrând tehnica din lateral, deoarece sunt clar vizibile adâncimea scufundării și unghiul de atac al corpului. În Figura 2.30. este prezentată poziția corpului în momentul sfârșitului vâslirii cu mâna dreapta și intrarea concomitentă a mâinii stângi în apă.

a b

Fig. 2.30. Poziția corpului înotătorului (a și b)

Din partea stângă sunt sportivii de clasă internațională, din dreapta – înotătorii din RM. Toți sportivii au o poziție bine întinsă a corpului cu un unghi optimal de atac, dar în multe cazuri se observă o poziție incorectă a capului, prea ridicat în raport cu suprafața apei, ceea ce provoacă creșterea rezistenței frontale a apei, prin urmare, împiedicând viteza de înot.

Până în prezent mulți antrenori folosesc filmările video (deasupra apei) cu cameră simplă. Această metodă creează posibilitatea de a urmări și corecta greșelile externe ale înotătorilor, cu toată structura subacvatică a vâslirii rămânând fără careva analiză, ca urmare diminuează formarea eficientă și corectarea tehnicii raționale de înot [35, 41, 51, 57, 92, 116, 121, 168, 199]. În cercetarea noastră, prelucrând filmele video subacvatice cu ajutorul softului „Kinovea” au fost studiate și analizate toate fazele, în special s-a atras atenția la momentele-cheie ale elementului de bază – segmentul subacvatic al vâslirii cu brațele, care la o vizionare repetată cu o fecvență mai mică a cadrelor pe secundă, permite de a stabili parametrii temporali, scoaterea în vileag a greșelilor în mișcările de brațe ale înotătorilor sub apă, adică partea de lucru a vâslirii, precum și modificările care apar aplicând HRC.

În legătură cu aceasta vom cerceta tehnica mișcărilor de brațe pe faze.

Din datele prezentate în tabelul (2.10) se poate vedea că structura ciclului de vâslire pe faze la înotul cu viteză maximală în condiții obișnuite și în cadrul aplicării HRC este diferită, prin urmare – intrarea în apă și lunecarea conform indicilor standard 0,07–0,17s (50m), la subiecții din ambele grupe, indicele respectiv se încadrează în aceste limite cu valoarea de 0,17s, însă în cadrul remorcherului valoarea acestui indice este alta – 0,14s, demonstrând o diferență semnificativă în raport cu cea în condiții obișnuite, cu toate acestea, încadrându-se în limitele standardului, mai mult de valoarea medie a lui.

În Figura 2.31. se poate observa momentul apucării apei, element foarte important pentru realizarea eficientă ulterioară, dar și a vâslirii în general. La înotătorii de elită se observă răsucirea optimală a cotului în timp și spațiu, și mișcarea activă a mâinii în jos. Aceasta mărește suprafața de sprijin și asigură înotătorului „să mențină mai multă apă”. Toți înotătorii din grupa experimentală nu efectuează flexia și răsucirea necesară a brațului în articulația cotului, scufundându-l prea mult în apă, ceea ce duce la creșterea rezistenței apei și micșorarea forței de propulsare. Ca rezultat, înotătorii prind sprijinul de apă prea târziu, cu alte cuvinte, nu efectuează apucarea apei, care are o importanță deosebită pentru tehnica înotului, și mai ales că este complicată în sine, nespecifică biomecanicii omului. Valoarea standard a acestei faze este de 0,08–0,30s, la subiecții din experiment acest indice constituie 0,24s în condiții obișnuite, precum și în cadrul remorcherului încadrându-se astfel în limitele indicate.

În literatura de specialitate este indicat că faza de apucare a apei durează 0,08-0,3 s, la înotătorii din cadrul experimentului aceasta constituie 0,15-0,27 s, iar la înotătorii de performanță selectați în mod aleatoriu la diferite competiții, în proba de 50 și 100m s/l aceasta constituie 0,2 s.

Astfel, au fost analizați și comparați parametrii tehnicii în condițiile naturale cu parametrul îndeplinit sub influența remorcherului și s-a observat că modificări esențiale în timpul de execuție a fazei de apucare (Tabelul 2.10) și cinematica mișcării nu se produc (p=0,05).

a b

Fig. 2.31. Mișcarea brațului în jos: faza de apucare (a, b)

În faza de tracțiune la înotătorii de performanță se menține poziția inițial înaltă a cotului, ceea ce dă posibilitate de a crea forța de propulsare mai mare (Figura 2.32.). Cu toate acestea, la înotătorii din grupele experimentale se atestă lipsa poziției înalte a cotului, adică în acest moment al vâslirii antebrațul formează o linie dreaptă cu brațul în plan sagital, fapt care denotă o greșeală mare, deoarece faza de tracțiune este tot așa de importantă ca și apucarea apei cu poziția înaltă a cotului. Maglischo E., Ungerechts B., Salo A. [46, 51, 57, 58] consideră că, cheia vitezei de înot o constituie dezvoltarea tracțiunii puternice. Însă este foarte important de a efectua corect această mișcare, astfel încât rezistența care apare în urma forței de frecare în contact cu apa a antebrațului și umărului să rămână neschimbată, iar impulsul deplasării corpului spre direcția înainte deasupra pârghiei „mâna + antebrațul” să continue.

Aplicarea HRC pe segmentul de 25m contribuie la modificarea duratei fazei de tracțiune, însă pe segmentul de 50m durata acesteia rămâne neschimbată (Tabelul 2.10). Din punct de vedere al cinematicii este evidentă, cum a fost menționat anterior, lipsa poziției înalte a cotului (Figura 2.32.).

a b

Fig. 2.32. Mișcarea brațului în jos – înapoi: tracțiunea (a, b)

În urma înregistrării tehnicii de înot din față, a fost cercetată faza de împingere (cea mai energică și nu mai puțin importantă fază a vâslirii) în care s-au observat niște particularități diferite la înotătorii din gr. experimentală și la cei de elită. În calitate de model a fost studiată tehnica multiplului campion olimpic și recordmanului Michael Phelps (M.P.). S-a subliniat în mod special că în această fază M.P. menține poziția înaltă a cotului, ulterior efectuează o împingere energică de-a lungul liniei mediale a corpului până la coapsă, ceea ce corespunde modelului etalon al tehnicii de înot craul. Brațul care vâslește la înotătorii din experiment din contra este depărtat de la linia medială, traiectoria mișcării mâinii nu este în formă de „S”.

În urma aplicării HRC de asemenea nu s-au produs modificări esențiale în componența tehnicii fazei de împingere, adică de pe poziția cinematicii împingerea are aceeași parametri însă se evidențiază clar sfârșitul defectuos al acestei faze în condiții obișnuite și artificial create (Figura 2.33.), însă durata acesteia se reduce cu 0,01 s (Tabelul. 2.10).

Fig. 2.33. Sfârșitul împingerii (a) cu remorca și (b) în condiții naturale.

Fig. 2.34. Mișcarea brațului de lucru: faza de împingere (filmare din față de jos).

Pe stop-cadru (Figura 2.34.) se observă aceeași deviere a mâinii în lateral la sfârșitul vâslirii, în pofida tehnicii model a lui M.P.

Acțiunea de împingere „de la” suprafața apei ocupă partea determinantă în timpul vâslirii și creează forța de tracțiune, care accelerează corpul înotătorului (Figura 2.35.).

a b

Fig. 2.35. Mișcarea brațului de lucru: faza de împingere (viziune din față).

Filmarea din lateral ne dă posibilitatea de a ne convinge din nou de corectitudinea efectuării fazei de împingere a înotătorilor de elită: ei mențin poziția înaltă – corectă a cotului. În Figura 2.36. se arată că la înotătorii din experiment de asemenea poziția cotului este optimală, însă numai în jur de 50%.

a b

Fig. 2.36. Mișcarea brațului de lucru: faza de împingere (secvență din lateral).

Tehnica cotului înalt este foarte importantă, deoarece ea asigură sprijinul și presiunea corectă asupra apei în direcția necesară, împingerea ei în urmă – datorită acesteia corpul lunecă înainte în mod natural. Menținând cotul înalt înotătorul se sprijină și apasă pe apă nu numai cu palma, ci și cu toată suprafața antebrațului. Acest element mărește considerabil suprafața de lucru.

Ieșirea brațului din apă – este o fază pregătitoare a ciclului de vâslire, constituind în mod standardizat 0,05-0,08s. În cadrul experimentului acest indice a constituit în grupa experimentală la înot în condiții naturale 0,05s, iar cu aplicarea remorcherului 0,045s, ambele valori încadrându-se în limitele necesare. Cu toate acestea, ieșirea brațului din apă în ultimul caz are o valoare cu 0,005s mai mică decât cea standard și cea experimentală obișnuită, fapt care denotă o trecere mai rapidă la efectuarea următoarei vâsliri, care la rândul său în general îmbunătățește sau contribuie la optimizarea tempoului mișcărilor de brațe la înot cu viteză maximală.

Trecerea pe deasupra apei – de asemenea este o fază pregătitoare a ciclului de vâslire cu brațele, timpul necesar standardizat pentru efectuarea acestei faze constituie 0,28-0,33s, în cadrul experimentului în condiții naturale înotătorii au scos rezultatul de 0,35s, care nu se încadrează în limitele standarde, iar în cadrul remorcherului computerizat aceasta constituie 0,33s, rezultat care corespunde cerințelor.

Durata totală a ciclului de vâslire conform cerințelor standarde optimale trebuie să fie de 1,16-1,22s. În urma cercetărilor experimentale noi am stabilit că durata ciclului de vâslire la subiecții din grupa experimentală în condiții naturale este de 1,18s care se încadrează în limitele impuse, iar durata ciclului cu aplicarea remorcherului este cu mult mai mică decât cea atinsă în condiții naturale, și chiar decât cea standard. Acest lucru poate fi apreciat ca un fenomen pozitiv deoarece datorită acestui fapt crește frecvența vâslirilor, și prin urmare a tempoului mișcărilor

Cu ajutorul programelor speciale, folosite de noi în timpul prelucrării materialelor video, am reușit să demonstrăm schematic traiectoria mișcării mâinii în timpul vâslirii (Figura 2.37.). Având în vedere imaginea din stop-cadru, pe lungimea traiectoriei putem observa că, la înotătorii de elită faza de împingere este mai eficientă. Cu toate acestea, în baza celor observate la înotătorii de elită se mai poate vedea traiectoria adoptată model, argumentată prin numeroase cercetări științifice. Mâna continuă mișcarea înapoi – sus, pe când la subiecții din experiment mâna finalizează mai devreme faza de împingere și se deplasează în sus.

Cercetând acest parametru cu aplicarea HRC noi am observat că traiectoria vâslirii se apropie de cea a sportivilor de elită, adică vâslirea este mai lungă.

Fig. 2.37. Traiectoria mișcării brațului de lucru.

Analizând coordonarea generală a mișcărilor la înotul craul pe piept, comisia de experți a stabilit că, la înotătorii de elită coordonarea mișcărilor este perfectă. La înotătorii din experiment de asemenea nu se observa greșeli evidente în coordonarea generală a mișcărilor, numai în câteva cazuri s-au văzut unele greșeli în coordonarea mișcărilor de picioare cu brațele.

Cercetările desfășurate privind îndeplinirea elementelor tehnicii de înot au demonstrat că, particularitățile cinematice și dinamice ale înotătorilor de performanță supuși experimentului se deosebesc de particularitățile model ale înotătorilor de clasă internațională prin faptul imperfecțiunilor semnificative în tehnica înotului în coordonare craul.

Principala diferență a pregătirii tehnice a înotătorilor de performanță (categ. I și CMS) este că, în procesul de antrenament accentul s-a pus în primul rând pe corecția și perfecționarea tehnicii acțiunilor motrice în scopul folosirii maximale a aptitudinilor individuale ale sportivului. De aici apare diferența metodică de aplicare a tehnologiilor informaționale în structura procesului pedagogic: dacă în procesul de antrenament al sportivilor începători tehnologiile computerizate – constituie un mijloc de informare despre esența acțiunilor motrice, iar măsurările parametrilor biomecanici a acțiunilor sportive țintesc corecția (adică rolul principal e controlul curent), atunci în procesul de pregătire a sportivilor calificați aceste tehnologii trebuie să fie aplicate, întâi de toate ca sisteme de modelare pentru asigurarea unei întregi varietăți a tehnicii acțiunilor motrice – determinate astfel de parametrii tehnici, la care folosirea aptitudinilor fizice ale sportivului ar fi maxim posibilă [46, 51, 57, 58].

Modificările permanente, chiar nesemnificative în tehnica înotătorilor de frunte și succesele ulterioare îi vor îndemâna pe alți înotători să copieze învingătorii. În ultimii ani s-a formulat conceptul de „model al tehnicii”, pe care se bazează, și care permanent se perfecționează, adică tehnica nu este considerată perfectă, dar la etapa dată este una optimală pentru atingerea rezultatelor înalte.

Analizând tehnicile de înot craul ale înotătorilor de elită și a celor din experiment, tehnica model a fost considerată ca fiind de 100% (Tabelul 2.10.). Comisia de experți în procesul analizei materialului video a apreciat că nivelul pregătirii tehnice a înotătorilor – crauliști din experiment corespunde celei etalon în raport de aproximativ 70%.

Dar, trebuie menționat faptul că, perfecționarea particularităților individuale ale sportivilor din experiment este posibilă în urma corecției tehnicii în proba de înot aleasă cu o ulterioară video-analiză.

Antrenorii și specialiștii angrenați în domeniul înotului trebuie să cunoască la perfecție nu numai etalonul tehnicii model de înot, dar și tendința dezvoltării ei, mai ales pentru sportivii, care fac parte din rezerva olimpică. Cercetările în domeniul formării mișcărilor de vâslire cu brațele, picioarele, poziția trunchiului, trebuie să fie permanent în vizorul antrenorilor și specialiștilor de înot.

Cercetarea tehnicii corecte a mișcărilor pentru înotătorii din rezervele olimpice este necesară pentru perfecționarea lor sportivă ulterioară.

Din cele menționate anterior deja s-au depistat greșeli semnificative în tehnica subiecților din ambele grupe de cercetare: poziția joasă a cotului în momentul apucării apei, scoaterea grabnică a brațului din apă încă în momentul împingerii, ștergerea sfârșitului fazei de împingere etc.

Pentru elucidarea tuturor aspectelor tehnicii de înot în cadrul aplicării HRC, au fost analizate materialele video în baza aceleași scheme conform căreia a fost analizată tehnica de înot cu viteză maximală în condiții naturale. Totodată a fost foarte important de a descrie și compara particularitățile tehnicii în cadrul HRC în raport cu tehnica obișnuită a acelorași subiecți, și cu tehnica înotătorilor de performanță.

Eficiența tehnicii, în baza datelor lui Caunsilman D., Gordon S.M., Maglischo E. etc. [16, 94, 116], poate fi apreciată după lungimea pasului înotătorului în raport cu tempoul mișcărilor și viteza de înot. Viteza, lungimea pasului și tempoul mișcărilor fac parte din particularitățile integrale ale tehnicii de înot. Unul și același nivel al vitezei poate fi obținut cu o corelație diferită a tempoului și pasului. Odată cu creșterea măiestriei sportive se formează tempoul optimal și crește lungimea pasului, prin urmare, crește și viteza de înot.

În procesul de parcurgere a distanței parametrii tehnicii înotătorilor pot să se modifice esențial. În pofida dorinței înotătorilor de a menține particularitățile temporale și spațiale de bază ale tehnicii sportive pe parcursul întregii distanțe, acest lucru nu este posibil din cauza asigurării energetice insuficiente a mușchilor de lucru și intervine scăderea vitezei, pentru compensarea căreia înotătorii măresc tempoul și pot împiedica diminuarea vitezei de înot. Pentru atingerea vitezei optimale de înot un factor important este raportul optimal dintre tempoul mișcărilor și lungimea pasului înotătorului. Chiar și pe distanțele de 50 și 100m, fără a ține cont de start, finiș și întoarceri, înotul staționar constituie 65-67% din lungimea distanței, eficiența și economicitatea tehnicii au un impact semnificativ asupra rezultatului (sportiv) final.

Între viteza de înot și tempoul mișcărilor există o interdependență direct proporțională, care se dereglează odată cu creșterea tempoului peste zona optimală, și cu cât este mai desăvârșită măiestria, cu atât este mai mare și tempoul. Zona optimală se află în limitele 60-70 cicl/min la crauliști și 50-60 cicl/min la delfiniști, depășirea acestei zone produce când scăderea vitezei de înot. Indicii optimali ai tempoului consideră Cașchin A. [119] sunt: la înotători seniori crauliști – bărbați și femei 50-60 cicl/min, spatiști – 41-50 cicl/min, delfiniști – 50-60 cicl/min și brasiști – 52-60 cicl/min (Tabelul 2.11.).

Corelația tempoului și pasului de vâslire reflectă clar starea funcțională a înotătorului, nivelul pregătirii lui fizice și tehnice.

Tabelul 2.11. Parametrii tempoului pe grupe de vârste [123]

Asupra parametrului tehnicii de înot, ca lungimea pasului, un impact deosebit îl au:

Tempoul mișcărilor;

Varianta tehnicii de înot;

Particularitățile individuale de coordonare;

Dimensiunile externe ale corpului, lungimea suprafețelor de vâslire;

Nivelul pregătirii de forță pe uscat;

Nivelul pregătirii de forță în apă (forța de tracțiune în apă la înot cu ajutorul mișcărilor de brațe, picioare și în coordonare).

Tempoul mișcărilor este legat de modelul tehnicii de înot, particularitățile individuale de coordonare, calitățile fizice, care se manifestă pa uscat și în apă, raportul dintre dimensiunile corpului și segmentele acestuia, aria suprafețelor principale de vâslire ale brațelor și picioarelor, și, cel mai important, de nivelul particularităților de forță și forță-viteză, manifestate pe uscat și în apă.

Rezumatul la capitolului II

Capitolul 2 al tezei reflectă problema pregătirii tinerilor înotători în sistemul național de antrenament, precum și rezultatele cercetărilor experimentului constatativ și ale opiniilor specialiștilor, având drept scop scoaterea în evidență a nivelului pregătirii fizice speciale în general și folosirea la antrenamente a mijloacelor tehnice în special.

S-a constatat că antrenamentul modern la orice probă sportivă și în special la înot nu poate fi realizat fără o planificare anuală și multianuală judicioasă.

În planurile de antrenament ale specialiștilor autohtoni și ale celor din străinătate nu este evidențiată o metodologie de aplicare a mijloacelor tehnice în diferite perioade și etape de pregătire anuală și multianuală a înotătorilor, fapt care împiedică evaluarea obiectivă a punctelor slabe sau puternice, a cauzelor creșterii sau dimpotrivă a stagnării și scăderii rezultatelor sportive.

Deși majoritatea experților în domeniul înotului optează în favoarea necesității de a utiliza mijloace tehnice moderne, pentru formarea, dezvoltarea și perfecționarea calităților, abilităților și deprinderilor psihomotrice speciale, ele încă nu au devenit o necesitate conștientizată.

Analiza rezultatelor pregătirii înotătorilor juniori de 15-17 ani a demonstrat că, la majoritatea indicilor testați, aceștia sunt mult sub baremurile model indicate de programele școlilor sportive din alte țări. Rezultatele nivelului pregătirii tehnice a înotătorilor juniori din țară, de asemenea, diferă de cele standardizate, adică durata fazelor de lucru sau pregătitoare care la rândul său în sumă sunt cauza tempoului redus 48 cicluri/min. în comparație cu 51 cicluri/min. specifice probelor de sprint etc.

Rezultatele înregistrate au fost comparate cu datele model din literatura de specialitate, și cu propunerile multor autori-teoreticieni și practicieni. Tot aici au fost propuse structura și conținutul programei de pregătire a tinerilor înotători pe durata unui mezociclu precompetițional, care a constat în implementarea tehnologiilor moderne pentru desfășurarea eficientă a pregătirii sportive.

De completat

ARGUMENTAREA EXPERIMENTALĂ A METODOLOGIEI IMPLEMENTĂRII HIDROREMORCHERULUI COMPUTERIZAT ÎN ANTRENAMENTUL ÎNOTĂTORILOR DE PERFORMANȚĂ

Analiza etapelor de implementare a hidroremorcherului computerizat

Cercetările anterioare realizate în domeniul biomecanicii [173, 177] au arătat că mărirea vitezei de înot cu 10% prin aplicarea HRC poate crea modificări esențiale în structura elementelor tehnice a procedeelor de înot.

Prin viteza programată de HRC, parametrii mișcării de vâslire se pot adapta la îndeplinirea exercițiilor competiționale cu viteză maximală.

Reacția adecvată a sportivilor la efortul depus în cadrul aplicării HRC dă dovadă despre faptul că astfel nu se dereglează raportul optimal al zonelor fiziologice de intensitate a lucrului.

Astfel, programul experimental va asigura efectuarea volumului optimal de exerciții cu viteză supramaximală, realizând ideea că, cea mai mare probabilitate de formare a coordonării musculare raționale, apare doar în condițiile lipsei interferențelor externe pentru efectuarea mișcărilor sportive [167, 177].

Prin urmare, în experimentul pedagogic s-a presupus evidențierea eficienței folosirii regimului de înot elaborat fără modificarea raportului zonelor de intensitate în cadrul sistemului specializat HRC.

În calitate de criterii de aplicare eficientă a procedeului metodic „avansare facilitată” au fost luate restructurările în creșterea rezultatelor sportive și modificările calitative în structura mișcărilor de înot a sportivilor la înotul pe distanța de control [89, 90, 92, 97].

Experimentul pedagogic a fost desfășurat în trei etape. Toate cele trei etape ale experimentului pedagogic au fost desfășurate în cadrul bazinului de înot USEFS cu aplicarea sistemului specializat – HRC.

În prima etapă a experimentului pedagogic au fost incluși 10 înotători specializați în sprint (proba 50m s/l).

Sarcina primei etape a experimentului a fost acomodarea și determinarea reacției înotătorilor la un regim nou de lucru, stabilirea modificărilor intervenite în parametrii tehnicii de vâslire a brațelor prin aplicarea simulatorului pe segmentele 25m – 50m. Prin urmare, la începutul ultimei săptămâni a mezociclului de bază, din etapa pregătitoare, înotătorii au efectuat câte două – trei încercări prealabile de înot (de acomodare) în condițiile HRC – lunecare cu viteză mărită (25m), înot, în coordonare deplină 1-2 ori (câte 25m). Viteza mărită (110%) era stabilită în funcție de rezultatul maximal la 25m, în acea zi, la antrenamentul respectiv, din care se scădeau 10%.

Pe perioada întregului experiment pedagogic sportivii mereu erau întrebați despre efectele apărute în timpul înotului cu ajutorul HRC și în condiții obișnuite. Inițial, în faza de acomodare, era ceva nou pentru sportivi să înoate (în coordonare) în regim de viteză supramaximală. În pofida faptului că se indica înot cu viteză maximală – ca la competiții sau chiar și mai mare, deseori aceștia se lăsau în mare parte „remorcați” pe distanță, fapt confirmat prin tempo-ul redus al vâslirilor, extensia cablului de conexiune, datele de pe display-ul calculatorului, în comparație cu încercările anterioare, cu viteză maximală. Atunci, chiar la a doua încercare, prin indicații metodice suplimentare, se observa o conștientizare a sarcinilor puse la înotul cu ajutorul HRC.

De asemenea, tot în această etapă a experimentului pedagogic, la sfârșitul mezociclului de bază a fost aplicat HRC s-au investigat toate componentele de forță, viteză, tehnica înotului sportivilor, precum și modificările care pot apărea nemijlocit în timpul aplicării HRC și imediat după aceasta. Pentru aceasta s-a folosit exercițiul 6x25m stil liber cu viteză maximală și +10% de viteză. Intervalele de odihnă erau selectate astfel, încât să asigure o restabilire completă, adică 3-5min. Primul, al doilea, al cincilea și al șaselea segment se parcurgeau în condiții naturale, iar al treilea și al patrulea în condițiile simulatorului care facilitează avansarea cu o viteză mai mare cu 10% decât în cea din primul și al doilea segment.

Rezultatele prealabile obținute de înotătorii specializați în sprint s-au îmbunătățit în special la următorii parametri din (Tabelul 3.1.).

Tabelul 3.1. Modificările indicilor de forță ale mișcărilor de vâslire după utilizarea HRC, în grupa experimentală (n=10) și grupa de control (n=10)

Forța maximală de tracțiune, timp de 10s (F10” MAX.).

În baza testărilor inițiale în grupa de control și cea experimentală nu s-au constatat diferențe statistice autentice. Însă după aplicarea HRC în cadrul antrenamentului, sportivii din grupa experimentală au înregistrat un progres la testarea forței de tracțiune maximală de 1,2 kg.

În procesul antrenamentului sportiv în grupa de control valorile indicilor, de asemenea, s-au modificat, dar nesemnificativ.

Rezultatele efectului urgent în urma aplicării HRC, sunt demonstrate în Tabelul 3.2. Din tabel se vede că rezultatul s-a îmbunătățit cu 1,2%, iar tempoul a crescut cu 3,2%, lungimea pasului rămânând aceeași.

Tabelul 3.2. Datele privind efectul rapid al influenței HRC asupra rezultatului de înot la 25m craul în grupa experimentală (n= 10)

Creșterea performanței în sport, și în special la înot, necesită o vizualizare deplină și obiectivă a tuturor schimbărilor care se produc în cadrul îndeplinirii sarcinilor cu eforturi diferite. Inițial am stabilit care este efectul urgent al aplicării HRC asupra vitezei, forței de tracțiune. Dar care este impactul acestui regim de viteză record asupra tehnicii de înot? Astfel, conform studiului efectuat trebuie supuse cercetării și identificării toți parametrii pregătirii înotătorilor care au fost cuprinși sau nu în perfecționare prin aplicarea HRC, adică, componentele care trebuie cizelate zi de zi la antrenamentele ordinare. Astfel, în cadrul laboratorului științific al catedrei de Natație și Turism (USEFS) a fost construită o instalație mobilă, pe care se fixa camera video de tip „action” ThiEYE i60e, cu frecvența cadrelor 60/120 pe secundă și unghiul de vizualizare 115° cu opțiunea de filmare subacvatică, cuplat la telefonul mobil prin rețeaua Wi-Fi în regim „live”. Pentru determinarea unghiurilor de fixare a camerei video, menționată anterior, în paralel (concomitent) se efectua înregistrarea video deasupra apei cu o altă cameră video, frecvența 30 cadre pe secundă, suficient pentru atingerea obiectivelor propuse.

Înregistrările video au fost realizate în cadrul testului susmenționat (6x25m: 2x25m vit. 100% + 2x25m vit. 110% + 2x25m vit. 100%), precum și pe distanța de 50m, pentru determinarea parametrilor tehnicii de înot – prin analiza secvențelor video (durata fazei de apucare a apei, tracțiune, împingere, scoatere din apă, trecere deasupra apei și intrare în apă) în condiții obișnuite cu vit. max., în baza aplicării HRC cu vit. supramax. în scopul de a observa felul cum reacționează înotătorul la asemenea viteză și imediat după aplicarea HRC pentru a stabili efectul rămas după remorcă (Tabelele 3.4., 3.5.). De asemenea cu ajutorul „capturării video”, deasupra apei, au fost delimitate segmentele de înot „distanțial”, pe baza cărora au fost calculați timpii de parcurgere, a fost determinată viteza medie pe distanță și calculată viteza pentru programarea HRC.

Tabelul 3.3. Fazele vâslirii cu brațele la procedeul de înot craul în grupa experimentală pe distanța de 25m.

Tabelul 3.4. Fazele vâslirii cu brațele la procedeul de înot craul în grupa experimentală pe distanța de 50m.

Datele obținute (Tabelele 3.4., 3.5.) confirmă formarea unor procese adaptive urgente, care au avut loc în structura coordonativă a mișcărilor de vâslire. Astfel, în testul a câte 25m se atestă reducerea timpului necesar pentru realizarea fazelor pregătitoare ca trecerea pe deasupra apei și intrarea în apă cu remorcherul și imediat fără acesta, respectiv, și fazele de lucru se reduc considerabil – apucarea apei și împingerea. De asemenea, au fost înregistrate îmbunătățiri în fazele tehnicii cu remorcherul și imediat după aceasta în proba de 50m, deoarece sportivii din grupele de specializare sportivă erau obligați să demonstreze atare parametri la înotul de viteză etc.

Aplicarea HRC, chiar și în calitate de testare, contribuie la creșterea tempoului de înot urmată de menținerea lungimii pasului și îmbunătățirea rezultatului, creșterea forței mișcărilor de vâslire și dezvoltarea de forță-viteză, care sa produce datorită raționalizării tehnicii înotătorului (tabelul cu fazele tehnicii) și care în final, poate atinge o performanță evidentă la înot. prin aceasta se și explică scăderea rezistenței active la viteze mai mari decât cele maximale. De asemenea, în acest regim sportivii „simt” mai bine sprijinul apei și își pot controla mai eficient tehnica, în funcție de sarcina pusă.

În a doua etapă a experimentului de bază a fost aplicat programul de antrenament prin includerea HRC, fără modificarea zonelor de intensitate a efortului și a volumului de lucru. Astfel, în ultima săptămână a mezociclului de bază, apoi și pe perioada mezociclului precompetițional în cadrul antrenamentelor a fost folosit remorcherul în baza schemei (Tabelul 3.6.) prezentate mai jos.

Tabelul 3.5. Modelul repartizării exercițiilor și volumului de lucru cu aplicarea HRC (extras din Tabelul 2.3., 2.4., 2.5., cap. 2.5.).

PM- palmare mari; pm – palmare mici; Ex. – Exercițiu; Cr. – craul; P – picioare; r – regim; Br – brațe;!!! – Viteză; d.b. – De bază: int. – Intensitate; rf.cm. – refacere completă; R – remorcare cu 110% vit.; Coord. – Coordonarea; 100% – viteză maximală.

La toate lecțiile de antrenament viteza a fost mărită artificial cu 5-10%, cu ajutorul remorcherului, în timpul efectuării sarcinilor, în comparație cu cea maximală, în condiții naturale. Din cele susmenționate în experiment au participat două grupe omogene de înotători – experimentală și de control – care s-au antrenat timp de trei microcicluri (introductiv, de șoc și de apropiere) în baza aceluiași program, cu excepția celei experimentale unde o parte din volumul de antrenament a fost îndeplinit cu ajutorul HRC.

Pe durata experimentului, în fiecare din cele trei săptămâni volumul lucrului cu ajutorul remorcherului era diferit, în primul microciclu a constituit – 2,46%, în al doilea – 1,86% iar în al treilea – 0,87% din volumul general de antrenament (Figura 3.1.).

Fig. 3.1. Repartizarea volumului de lucru în condiții obișnuite (general) și cu ajutorul HRC.

Un lucru foarte important a fost că, exercițiile folosite în microciclurile precompetiționale prin aplicarea HRC pe perioada experimentului pedagogic de bază se diferențiau după conținut și obiectivele pe care le soluționau.

Astfel, în microciclul precompetițional introductiv [2], cu ajutorul simulatorului HRC au fost atinse următoarele obiective:

efectuarea calitativă a vâslirii cu viteză înaltă;

perfecționarea tehnicii de înot.

De șoc:

realizarea potențialului acumulat în exercițiile scurte de viteză;

De apropiere:

efectuarea exercițiului competițional de bază în regim de record;

în exercițiile „înot din inerție” – să mențină viteza dezvoltată.

În cadrul etapei a treia a experimentului pedagogic de bază, au fost stocate, prelucrate și analizate toate datele obținute în urma aplicării programului de antrenament elaborat.

Analiza nivelului pregătirii funcționale și motrice a subiecților după experiment

Teoria și practica antrenamentului sportiv demonstrează că orice activitatea sportivă presupune o viziune clară asupra contingentului de sportivi din punctul de vedere al aspectelor somatice, funcționale, motrice, tehnice și psihomotrice. Planificarea antrenamentului sportiv nu poate fi efectuată la nivelul cerințelor de practicare a sportului de performanță, dacă antrenorul nu cunoaște capacitățile individuale ale sportivilor aflați în pregătire. Deci, este obligatoriu ca activitatea sportivă să înceapă cu un studiu de verificare a parametrilor inițiali, obținându-se astfel o imagine obiectivă asupra potențialului somatic, funcțional și motrice al sportivilor.

Referindu-ne la problema structurii și conținutului antrenamentului sportiv în perioada de bază, prin folosirea diferitelor mijloace de pregătire a înotătorilor, s-a decis ca, înainte de a desfășura experimentul pedagogic, să fie stabilit distinct nivelul de dezvoltare funcțională, somatică și motrice atât pe uscat, cât și în apă, a eșantionului de sportivi cuprinși în experiment.

Indicii funcționali ai înotătorilor în urma experimentului de bază nu au suferit modificări semnificative (Tabelul 3.7.).

Tabelul 3.6. Parametrii indicilor funcționali testați la sfârșitul cercetării.

În conformitate cu obiectivele stabilite în lucrarea de față a fost aplicat un set de teste privind evaluarea pregătirii motrice la etapa inițială și finală a experimentului (la începutul mezociclului precompetițional și la finele acestuia), în cadrul căruia au fost incluse mijloace specifice probei de înot cu suportul hidroremorcherului computerizat. Rezultatele obținute sunt prezentate în Tabelul 3.7.

Tabelul 3.7. Analiza comparativă a nivelului pregătirii motrice inițiale și finale a înotătorilor de performanță (grupa experimentală: n=10; grupa de control: n=10)

În continuare vom analiza și prezenta grafic fiecare probă de control în parte, comparând rezultatele finale cu cele inițiale (Tabelul 3.7.), atât la nivelul grupei de control, cât și a celei experimentale.

Urmărind evoluțiile grupelor la începutul experimentului se observă clar că acestea au fost relativ egale la parametrii forței de tracțiune, scoțând rezultate între 14,1 kg, la grupa experimentală, și 13,3 kg la grupa de control. Calculele statistice au indicat o diferență nesemnificativă a acestora (P>0,05).

Cu totul alte rezultate au fost înregistrate la finalul experimentului pedagogic, fază în care diferența dintre rezultatele finale ale grupelor experimentală și de control a fost semnificativă la acest parametru. Grupa experimentală a obținut rezultatul de 14,78 kg, iar cea de control – 13,69, diferența constituind 1,01 kg (P<0,05).

Prezentarea grafica a rezultatelor înregistrate la acest test în cele două grupe, ne oferă posibilitatea să observăm dinamica indicilor de la testarea inițială la cea finală. În grupa de control se atestă o creștere doar de 0,39 kg în timp ce, la această testare, grupa experimentală a obținut o creștere de 0,7kg, valoare care este în mod vizibil mai mare ca progres decât valoarea înregistrată în grupa de control. (Figura 3.2.).

Fig. 3.2. Forța de tracțiune în apă (kg).

Pentru a ne da seama de eficiența programei experimentale s-a calculat criteriul Student „t” pentru a avea o viziune clară asupra valorilor cifrice obținute de sportivii cuprinși în experiment. Din tabelele centralizatoare a datelor se poate observa că indicele „t” (2,582) în cazul grupei experimentale este mai mare ca cel calculat în cazul grupei de control (0,552). Cu toate acestea, la ambele grupe raportul între rezultatele inițiale și finale înregistrează progrese, acestea fiind semnificative numai la grupa experimentală (P<0,05) în cazul dinamometriei în apă.

În același timp, această creștere a forței poate fi explicată prin faptul că a avut loc fenomenul de „sumație spațială a unităților motorii” (recrutarea de UM, frecvența descărcărilor neuronale și sincronizarea acestor descărcări), fiind elementul cauzal al creșterii forței în primele două săptămâni de la începerea exercițiilor, fără hipertrofierea musculară [26, 115].

Fig. 3.3. Alunecarea (m).

La testarea procedeului tehnic de alunecare a subiecților incluși în experiment s-a stabilit că la începutul experimentului, ca și la prima probă de forță, indicii medii obținuți de grupa experimentală (9,43 m) și grupa de control (9,99 m) prezintă valori aproximativ egale (P>0,05). Pe cînd la testarea finală, rezultatele obținute prezintă o diferență minimală între grupele cercetate, cu un avantaj de 0,18 m pentru grupa experimentală, care indică valori de 9,60 m față de grupa de control, cu valori de 10,1 m (P>0,05).

Rezultatele înregistrate dau posibilitatea să observăm și dinamica indicilor de la testarea inițială la cea finală la nivelul acestui indicator (Figura 3.3.). Se constată o creștere nesemnificativă între valorile inițiale și cele finale ale grupei experimentale cu 0,17 m (P>0,05). În același timp, se constată de asemenea o creștere mai puțin însemnată la nivelul grupei de control cu diferența de 0,11 m între testarea inițială și cea finală (P>0,05).

Aceste rezultate denotă faptul că, hidrodinamica corpului s-a îmbunătățit, însă nesemnificativ. Pri urmare, pentru îmbunătățirea parametrilor hidrodinamicii corpului, HRC posibil ar trebui să fie aplicat într-un regim mai „moale” și pe o perioadă mai lungă de timp, însă un asemenea regim contravine specificului pregătirii din etapa precompetițională etc.

Fig. 3.4. Viteza de înot la 25m craul (s)

Un alt parametru, foarte important la înot, este viteza, care este reflectată prin proba de 25m înot cu viteză maximală.

În cadrul analizaei acestei probe (Figura 3.4.), la testarea inițială, înotătorii din grupa de control au reușit un rezultat de 12,39 s, în timp ce înotătorii din grupa experimentală au obținut o valoare medie de 12,36 s fiind cu 0,03 s. în urmă față de cei din grupa experimentală, însă diferența dintre cele două rezultate este nesemnificativă (P>0,05), fapt constatat prin calculele matematico-statistice.

Este remarcabil faptul că la testarea finală grupa experimentală obține un rezultat de 12,04s, cu 0,13 s peste cel al grupei de control, care a obținut o valoarea medie de 12,19 s. În comparație cu testarea inițială diferența între indicii testării finale ale grupelor sunt semnificative (P<0,05).

Comparând cele două rezultate finale cu cele inițiale observăm că ambele grupe au înregistrat o creștere importantă la această probă. Progresul la testările finale, față de cele inițiale, se poate explica prin faptul că ambele grupe de înotători se aflau în etapa precompetițională, la finele căreia de obicei se îmbunătățește timpul de înot, însă grupa care a urmat metodica orientată spre dezvoltarea capacităților de forță-viteză a obținut o creștere semnificativ mai bună decât grupa care a practicat programul tradițional de antrenament, aceasta fiind semnificativă (P<0,05) dar în grupa de control nesemnificativă (P>0,05).

Fig. 3.5. Indicii vitezei de înot la 50m craul (s)

La proba de 50m carul cu viteză maximală (Figura 3.5.) la testarea inițială, înotătorii din grupa de experimentală au reușit un rezultat de 26,73 s , în timp ce cei din grupa control au obținut o valoare medie de 26,78 s fiind cu 0,05 s în urmă față de cei din grupa experimentală, însă diferența dintre cele două rezultate este nesemnificativă (P>0,05), fapt constatat de calculele matematico-statistice.

Este remarcabil faptul că la testarea finală grupa experimentală obține un rezultat de 26,04 s., cu 0,12 s peste cel al grupei de control, care a obținut o valoare medie de 26,26 s. În comparație cu testarea inițială, diferența între indicii testării finale este semnificativă (P<0,05).

Îmbunătățirea semnificativă a rezultatelor în ambele cazuri (25m și 50m) în grupa de control poate fi explicată și prin prisma engramelor senzitivo-senzoriale [Sbenghe]. Astfel, remorcând înotătorul cu viteză mărită, execrițiu repetat de mai multe ori pe perioada experimentului, noi am contribuit la formarea unor engrame senzitivo-senzoriale și engrame motorii noi. Aceste engrame își adeveresc existența atât din punct de vedere teoretic cât și practic, prin diferența semnificativă între rezultatele grupei experimentale și de control.

Fig. 3.6. Parametrii lungimii pasului de vâslire la 25m (m)

Un alt parametru motrice important pentru înotătorii de performanță este lungimea pasului de vâslire, care are o manifestare specifică în timpul înotului. Pentru determinarea lungimii pasului s-a folosit observația pedagogică și s-a analizat materialul video pe segmentele de 25m și 50m craul.

La proba lungimea pasului pe 25m, la testarea inițială, ca și în cazul altor probe, valorile obținute au fost destul de apropiate, aceasta indicând un nivel de pregătire inițială foarte apropiat. Grupa de control a demonstrat un rezultat mediu de 1,95m în timp ce grupa experiment a realizat o valoare medie de 1,96m, așa cum rezultă și din Figura 3.6.

La testarea finală însă s-au obținut rezultatele de 1,9m pentru grupa de control și 2,01m pentru grupa experimentală. Se observă diferența de 0,05m, însă aceasta nu este semnificativă (P>0,05).

Cu toate că nu există o diferență esențială între valorile finale, diferența indicilor obținuți de sportivii ambelor grupe – 0,11m, la testarea finală între grupe, este una apropiată de pragul de semnificație. Dar, pentru fiecare grupă în parte diferențele fiind nesemnificative, în cazul grupei martor chiar cu tendință negativă -2,6% (P>0,05), iar în cazul grupei experimentale +2,55% (P>0,05).

Fig. 3.7. Lungimea pasului de vâslire la 50m (m)

Pentru determinarea lungimii pasului în proba de 50m craul au fost numărate vâslirile pe segmentele de înot distanțial. La acest indicator, la testarea inițială grupa experimentală, a demonstrat o medie de 2,01m, iar cea de control – 1,99m (Figura 3.7.), diferența fiind nesemnificativă (P>0,05).

La testarea finală, indici mai mari au fost obținuți deja de grupa experimentală cu o medie de 2,03m, față de grupa de control cu media de 1,96m. Această diferență ca și la proba de 25m, este totuși nesemnificativă (P>0,05).

Creșterea rezultatelor între testările inițiale și cele finale, cu 0,02m la grupa experimentală și o scădere de 0,03m – la grupa de control, semnalează creșterea nesemnificativă, însă pozitivă sau o stabilitate (P>0,05), la grupa experiment, dar în același timp o descreștere în grupa de control (P>0,05).

Prin cele expuse mai sus se atestă totuși dinamică mai bună a parametrilor „pasului” la înotătorii din grupa experimentală prin faptul că atât menținerea lungimii cât și creșterea nesemnificativă a „pasului activ”, denotă un succes al experimentului, în comparație cu lungimea „pasului activ”, din grupa de control, care în a doua jumătate a distanței descrește. Astfel, ar putea fi introdusă expresia de „anduranță a forței”, mai bună în grupa experimentală, dar și nu în ultimul rând fenomenul de transfer al deprinderii noi, pasului mai lung, impus sau creat în timpul remorcării înotătorilor.

Fig. 3.8. Tempoul la 25m (cicluri pe minut).

Tempoul, care de asemenea este foarte important pentru obținerea performanței în natație, a fost testat în proba 25m și 50m craul cu viteză maximală.

La începutul experimentului, la 25m, rezultatele au fost de 53,61 cicl./min. – pentru grupa experimentală și de 54,13 cicl./min. – pentru grupa de control, mediile ambelor grupe fiind foarte apropiate (Figura 3.8.).

La testările finale, observăm că ambele grupe au reușit să-și îmbunătățească performanțele la această probă. Grupa de control a obținut un rezultat de 55,14 cicl./min. iar cea experimentală – de 54,47 cicl./min., având o creștere de 2,46% (t=1,360; P>0,05) în comparație cu cea de 1,86% a grupei de control (t=0,749; P>0,05).

Putem menționa faptul că atât rezultatele grupei experimentale, cât și cele ale grupei de control au avut o dinamică pozitivă la finalul experimentului pedagogic, comparativ cu indicii înregistrați inițial.

Fig. 3.9. Tempoul la 50m (cicluri pe minut)

În proba 50m craul tempoul (Figura 3.9.)a fost determinat după aceeași schemă ca și la proba 25m. Astfel, la înotătorii din grupa experimentală, la începutul experimentului pedagogic, rezultatul mediu al grupei a fost de 47,93 cicl./min., iar la finalul acestuia au crescut pînă la 50,33 cicl./min.. În grupa de control a fost înregistrată o creștere mai mică a tempoului înregistrând corespunzător la începutul experimentului – 48,58 cicl./min., iar la finele acestuia – 49,71 cicl./min.. În ambele cazuri se evidențiază creșteri: P<0,05 (t=2,402) – în grupa experimentală și P>0,05 – în grupa de control (t=0,554).

Tempoul mișcărilor de brațe este o particularitate foarte importatntă a tehnicii de înot care trebuie să aibă indici optimali (Tabelul 2.11.) care cel puțin trebuie menținuți pe întreaga distanță competițională [4, 6, 8, 24, 32, 50]. Astfel, cercetările experimentale desfășurate au demonstrat că în ambele grupe s-au îmbunătățit acești indici, dar, în caelași timp s-a observat că în grupa experimentală rezultatul final a fost fiabil, fapt datorat nu numai creșterii tempoului, dar și menținerii lui la un nivel optim. De asemenea este de menționat faptul că tempoul stabilit la sfârșitul experimentului în pofida creșterii sale încă nu a atins nivelul mediu propus de specialiștii din alte țări (Tabelul 2.11.).

Astfel, cu referire la rezultatele obținute în probele motrice putem formula următoarele concluzii:

– în testările finale, sportivii grupei experimentale au înregistrat rezultate mai bune, în comparație cu cele inițiale, la toate probele testate;

– în grupa de control, rezultatele testărilor finale de asemenea sunt mai bune, comparativ cu testările inițiale, dar rata de creștere este mai mică în comparație cu cea a grupei experimentale;

– diferențele foarte mic i între valorile medii la testarea finală (P>0,05), la probele de lunecare, lungimea pasului, la cele două grupe, se explică și prin faptul că programul de pregătire este orientat spre dezvoltarea capacităților de forță – viteză în special în mezociclul precompetițional, care durează cel mult trei săptămâni, în care nu are loc o creștere semnificativă a acestor parametri.

Analiza parametrilor tehnicii mișcărilor de brațe la înotul craul pe piept cu viteză maximală și în regim de viteză supramaximală

În cadrul studiului științific experimental s-a urmărit influența aplicării hidroremorcherului computerizat asupra parametrilor tehnicii mișcărilor de brațe efectuate în procedeul de înot craul ale înotătorilor la etapa perfecționării măiestriei sportive. Acest studiu a fost direcționat spre analiza fazelor de vâslire ale brațelor în ciclurile de mișcare pe sub apă și deasupra apei cu viteză maximală și în regim de viteză supramaximală. Astfel, rezultatele experimentului și analiza statistico – matematică (prezentate în Tabelul 3.8) au creat premise de a efectua o analiză și din punct de vedere al transferului deprinderilor, precum și al mecanismului neuromuscular.

Prin urmare, s-a stabilit că la înotul cu viteza, care o depășește pe cea maximală cu 10%, s-au produs modificări esențiale în structura mișcărilor de vâslire.

Tabelul 3.8. Fazele vâslirii cu brațele în proba 25m craul – testarea finală.

Tehnica vâslirii cu brațele craul pe piept este constituită din faze de mișcare grupate în cele de lucru și pregătitoare, care au o manifestare specifică în timpul înotului cu viteză maximală.

Evaluând prima fază de lucru – „apucarea apei” la testarea inițială, ca și în cazul altor probe, valorile obținute au fost destul de apropiate, aceasta indicând un nivel de pregătire inițială foarte apropiat. Grupa de control a reușit o performanță medie de 0,245 s în timp ce grupa experimentală a realizat o valoare medie de 0,243 s, așa cum reiese și din Figura 3.10.

La testarea finală însă s-au obținut rezultatele de 0,242 s pentru grupa de control (P>0,05) și 0,231 s pentru grupa experimentală (P<0,001). Se observă diferența semnificativă de 0,11 s.

Fig. 3.10. Faza de apucare a apei

Astfel, se atestă o diferență esențială, dinamica indicilor obținută de sportivii ambelor grupe, de la testarea inițială la cea finală: 0,12 s pentru grupa experimentală și 0,03 s pentru cea de control. Acest lucru poate fi explicat și de pe poziția transferului, adică restructurării pozitive a deprinderii motrice.

A doua fază de lucru – „tracțiunea”.

Grupa experimentală a plecat de la valoarea medie de 0,135 s, ca în final, să ajungă la o valoare de 0,133 s, cu o rată de creștere de 0,02 s. Grupa de control a plecat de la o valoare medie de 0,132 s (inițial) ajungînd la 0,132 s (final), rata de creștere fiind de 0 s (Figura 3.11.), creșterea fiind nesemnificativă la grupa experimentală cu P>0,05 și la grupa martor de asemenea P>0,05. Diferențele între valorile finale și inițiale obținute totuși nu sunt semnificative. De asemenea poate fi menționat faptul că această componentă nu a suferit careva modificări semnificative deoarce practic se încadrează în limitele temporale determinate și stabilite de mai mulți specialiști în domeniu.

Fig. 3.11. Faza de tracțiune

A treia fază de lucru – „împingerea”.

Grupa experimentală a plecat de la o valoare medie de 0,251 s și a ajuns la o valoare medie de 0,235 s, rata de creștere fiind de 0,16 s, în timp ce grupa martor a plecat de la o valoare medie de 0,253 s și a ajuns la o valoare medie de 0,249 s cu o creștere de 0,04 s (Figura 3.12.). Creșterea fiind semnificativă în cazul grupei experimentale, însă nu și în cazul grupei de control, cu pragul de semnificație p<0,001, respectiv, p>0,05. Astfel, prin această îmbunătățire semnificativă se atestă restructurarea deprinderii motrice corelată stâns cu restructurarea și a mecanismului neuromuscular, adică îmbunătățirea coordonării intramusculare și intermusculare, care se desfășoară pe baza engramelor senzitivo-motorii și principiile de formare a lor.

Fig. 3.12. Faza de împingere

A patra fază, pregătitoare, a vâslirii – „ieșirea brațului din apă”. Valorile medii obținute de grupa experimentală la testarea inițială au fost de 0,049 s, iar la cea finală de 0,051 s, rata de creștere fiind de 0,02 s, în timp ce grupa de control a obținut valori inițiale de 0,051 s și finale – de 0,05 s, rata de creștere fiind de 0 s, creșterea fiind nesemnificativă la grupa experimentală (P>0,05) (Figura 3.13.).

Fig. 3.13. Faza de ieșire a brațului din apă

A cincea fază, pregătitoare, a vâslirii – „trecerea brațului pe deasupra apei”.

Valorile medii obținute de grupa experimentală sunt de 0,333 s, la testarea inițială și de 0,323 s – la cea finală, în timp ce grupa de control are valori medii de 0,342 s, la testarea inițială și 0,339 s. – la testarea finală (Figura 3.14.) atestând o creștere semnificativă în grupa experimentală cu pragul de semnificație P<0,05, pentru cea de control P>0,05.

Fig. 3.14. Faza de trecere a brațului deasupra apei

Ultimele două faze pregătitoare ale vâslirii – „intrarea brațului în apă și lunecrarea”.

Grupa experimentală a plecat de la o valoare medie de 0,19 s și a ajuns la o valoare finală de – 0,172 s, în timp ce grupa de control a plecat de la – 0,186 s și a ajuns în final la – 0,182 s (Tabelul 3.9., Figura 3.15.), diferențele fiind semnificative(P<0,001) pentru grupa experimentală, și mai puțin semnificative pentru grupa martor (P<0,05). Diferențele dintre valorile finale fiind semnificative.

Fig. 3.15. Faza de intrare a brațului în apă și lunecarea.

Durata medie a ciclului de vâslire cu brațele.

Grupa experimentală a plecat de la o valoare medie de 1,202 s. și a ajuns la o valoare medie de 1,146 s, rata de îmbunătățire fiind de 0,056 s, în timp ce grupa martor a plecat de la ovaloare medie de 1,210 s și a ajuns la o valoare a mediei de 1,195 s cu o creștere de 0,015 s (Figura 3.16.). Creșterea fiind semnificativă în cazul grupei experimentale, însă nu și în cazul grupei de control, cu pragul de semnificație P<0,05, respectiv, P>0,05.

Fig. 3.16. Durata ciclului de vâslire.

Pentru argumentarea utilității aplicării HRC au fost realizată testarea și analiza parametrilor tehnicii vâslirilor cu brațele în proba competițională de 50m craul pe piept (stil liber). Datele parametrilor tehnicii vâslirilor cu brațele ca și în cazul probei de 25m craul sunt prezentate în Tabelul 3.9.

Tabelul 3.9. Fazele vâslirii cu brațele în proba de înot 50m craul.

Evaluând prima fază de lucru – „apucarea apei” la testarea inițială, ca și în cazul altor probe, valorile obținute au fost destul de apropiate, acestea indicând un nivel de pregătire inițială foarte apropiat. Grupa de control a reușit o performanță medie de 0,251 s în timp ce grupa experimentală a realizat o valoare medie de 0,251 s, așa cum reiese și din Figura 3.17.

Fig. 3.17. Apucarea apei

La testarea finală însă s-au obținut rezultatele de 0,251 s pentru grupa de control (P>0,05) și 0,241 s pentru grupa experimentală (P<0,05). Se observă diferența semnificativă de 0,10 s. Prin urmare, acest indice este informativ deoarece în mod repetat (ca și în proba de 25m) se atestă efectul pozitiv al HRC.

Fig. 3.18. Tracțiunea

A doua fază de lucru – „tracțiunea”.

Grupa experimentală a plecat de la valoarea medie de 0,129 s, ca în final, să ajungă la o valoare de 0,129 s fără rată de creștere. Grupa de control a plecat de la o valoare medie de 0,127 s (inițial) ajungînd la 0,127 s (final), rata de creștere fiind de 0 s (Figura 3.18.), creșterea fiind nesemnificativă atât la grupa experimentală cu P>0,05 cât și la grupa martor P>0,05. Faza de tracțiune în proba de 50m la fel ca și în proba de 25m a rămas practic neschimbată deoarece se încadrează în limitele temporale ale tehnicilor model. Însă în același timp a fost evidențiat sprijinul defectuos de suprafața apei, în special al antebrațului atît la etapa inițială cât și cea finală a experimentului, în timpul efectuării fazei de tracțiune. Acest lucru, după părerea noastră, creează impedimente semnificative în creșterea rezultatului sportiv la înot.

Fig. 3.19. Împingerea

A treia fază de lucru – „împingerea”.

Grupa experimentală a plecat de la o valoare medie de 0,251 s și a ajuns la o valoare medie de 0,241 s, rata de creștere fiind de 0,10 s, în timp ce grupa martor a plecat de la o valoare medie de 0, 251 s și a ajuns la o valoare medie de 0,255 s cu o „creștere” de 0,04 s (Figura 3.19.) Creșterea fiind semnificativă numai în cazul grupei experimentale, însă nu și în cazul grupei martor, cu pragul de semnificație P<0,05 și respectiv P>0,05. Cu toate acestea, faza de împingere este un element cheie în propulsarea înotătorului și analizând rezultatele obținute se atestă o restructurare optimală și pozitivă a deprinderii motrice, precum și restructurarea activității neuromusculare, la fel ca și în proba de 25m s/l.

Fig. 3.20. Ieșirea brațului (mâinii) din apă

A patra fază, pregătitoare, a vâslirii – „ieșirea brațului din apă”. Valorile medii obținute de grupa experimentală la testarea inițială au fost de 0,05 s, iar la cea finală de 0,05 s, rata de descreștere fiind de 0,00 s, în timp ce grupa de control a obținut valori inițiale de 0,049 s și finale – de 0,051 s, rata de creștere fiind de 0,002 s, creșterea fiind nesemnificativă la grupa experimentală (P>0,05) (Figura 3.20.)

Fig. 3.21. Trecerea brațului pe deasupra apei

A cincea fază, pregătitoare, a vâslirii – „trecerea brațului pe deasupra apei”.

Valorile medii obținute de grupa experimentală sunt de 0,373 s, la testarea inițială și de 0,362 s – la cea finală, în timp ce grupa de control are valori medii de 0,371 s, la testarea inițială și 0,366 s – la testarea finală (Figura 3.21.) atestând o creștere semnificativă numai pentru grupa experimentală cu pragul de semnificație P<0,05, pentru cea de control P>0,05.

Fig. 3.22. Întrarea brațului în apă și lunecarea

Ultimele două faze pregătitoare ale vâslirii – „intrarea brațului în apă și lunecrarea”.

Grupa experimentală a plecat de la o valoare medie de 0,191 s și a ajuns la o valoare finală de – 0,170 s, în timp ce grupa de control a plecat de la – 0,190 s și a ajuns în final la – 0,181 s (Tabelul 3.10., Figura 3.22.), diferențele fiind semnificative(P<0,001) pentru grupa experimentală, și mai puțin semnificative pentru grupa martor (P>0,05). Diferențele dintre valorile finale fiind semnificative.

Fig. 3.23. Durata ciclului de vâslire

Suma tuturor fazelor de lucru și pregătitoare constituie – ciclul de vîslire.

Grupa experimentală a plecat de la o valoare medie de 1,202 s și a ajuns la o valoare finală de – 0,146 s, în timp ce grupa de control a plecat de la – 0,121 s și a ajuns în final la – 1,195 s (Tabelul 3.10., Figura 3.23.), diferențele fiind semnificative pentru grupa experimentală, și mai puțin semnificative pentru grupa martor. Diferențele dintre valorile finale fiind semnificative.

Testarea la 25m și cea de la 50m are corelați sau semnificație deoarece observăm că la 25m parametrii tehnicii sunt mai aproape de cei standardizați, și încă o dată se confirmă faptul că pregătirea de viteză trebuie desfășurată pe segmente scurte de înot, adică până la 25m, contribuind la menținerea sau îmbunătățirea vitezei intaraciclice a vâslirii, și astfel contribuind la formarea deprinderii de înot cu viteză înaltă în mișcări (tempou și parcurgrea mai rapidă a distanței cu menținerea pasului activ de înot – forța de vâslire)!!!

Prelucrarea rezultatelor obținute

Practica arată că, creșterea vitezei de înot rămâne una dintre cele mai complicate și importante probleme, în care ceva nou, deosebit poate oferi o nuanță de noutate și de originalitate metodelor și abordărilor noi folosite. În legătură cu aceasta o însemnătate aparte o capătă elaborarea sistemelor și metodelor lor de aplicare având ca obiectiv modificarea rațională a structurii motrice a mișcărilor de înot, orientată spre un rezultat cât mai înalt posibil.

Procedeul metodic al vitezei create artificial, propus de Ratov I.P. [181], confirmă ideile conceptului teoretic al „mediului artificial de dirijare” prin faptul că, viteza de deplasare, a înotătorului în apă, creată artificial, reducând prin acțiunea sa impactul barajelor în timpul efectuării mișcărilor, permite de la bun început posibilitatea de a însuși mișcările de înot în coordonare deplină. Aptitudinile verificate experimental privind folosirea vitezei create artificial pentru perfecționarea mișcărilor de vâslire au fost reflectate în lucrarea dată.

Cercetările științifice specializate au creat posibilitatea de a efectua analiza cinematică a mișcărilor de vâslire cu brațele în condițiile vitezei de înot mărite artificial cu 10% în stilul craul. Analiza desfășurată a scos în evidență un șir de modificări semnificative în structura mișcărilor de înot. Astfel, cele mai raționale modificări din punct de vedere al tempoului și lungimea pasului au loc când viteza de înot depășește viteza competițională cu 10% în proba craul. Prezența modificărilor evidențiate în structura de coordonare a mișcărilor de înot în acest regim de înot nu produce micșorarea lungimii pasului vâslirii, cu toate aceste se deschide perspectiva de micșorare a timpului de interacțiune a mâinii cu apa în faza de împingere. Astfel, poate fi atinsă una din sarcinile principale de perfecționare a tehnicii de înot, când odată cu creșterea tempoului mișcărilor are loc și creșterea lungimii pasului.

Este cunoscut faptul că pentru reducerea oscilațiilor intraciclice ale vitezei în ciclul mișcării trebuie un efort simetric al brațelor în perioadele ciclului, poziția corectă în timpul schimbului lor și ritmul clar în alternarea mișcărilor pregătitoare și de lucru.

În baza studiului desfășurat s-a constată că, înotătorii chiar de la început trebuie să se învețe să înoate în tempou înalt. Dacă ei se vor deprinde să înoate într-un tempou lent, atunci în viitor le va fi greu să învețe din nou. Un alt moment important pentru perfecționarea tehnicii de înot, după părerea noastră este poziția corectă a corpului înotătorului în apă. În varianta ideală capul, umerii, coapsele trebuie să fie pe o linie dreaptă.

Vaițehoskii S. și Platonov V. [88, 166, 168, 169] menționează că, în momentul finalizării vâslirii cu mâna accelerarea deplasării corpului, și, prin urmare rezistența hidrodinamică sunt maximale. Dacă în acest moment corpul înotătorului ar putea fi puțin ridicat, acesta ar fi în stare să înoate cu o viteză mai mare datorită reducerii secțiunii mediane a corpului.

Rezultatele cercetării noastre confirmă cele sus menționate, despre abordările moderne de perfecționare a tehnicii de înot. Materialele observațiilor pedagogice ne permit să tragem această concluzie, deoarece condițiile create prin aplicarea remorcării corpului înotătorului (înainte-în sus) pentru deplasarea lui în apă asigură în mare măsură îndeplinirea calitativă a mișcărilor.

În cercetările noastre, odată cu creșterea lungimii pasului la înotul craul pe piept cu o viteză care o depășește pe cea maximală cu 10%, se reduce durata mișcării mâinii în faza de împingere. Micșorarea timpului de împingere sau chiar păstrarea duratei acesteia indică, odată cu creșterea lungimii pasului de deplasare a înotătorului, formarea structurii de ritm-tempou a mișcării brațelor înotătorului în regim de intensitate supramaximală.

Astfel, se poate observa că, crearea forței suplimentare de remorcare a sportivului în timpul înotului cu viteză, care o depășește pe cea maximală posibilă (cu 10%), presupune anumite corectări în procesul de formare a bazei de ritm-viteză, a mișcărilor de vâslire.

Restrângerea variabilității anumitor indicatori la înotul cu această viteză indică despre impactul direcționat al înotului în cadrul HRC asupra componentelor de ritm-viteză ale deprinderii motrice a înotătorului.

Astfel, cercetările desfășurate au permis să justificăm științific regimul de viteză optimal de înot în condițiile simulatorului specializat HRC. Crearea condițiilor artificiale de efectuare a mișcărilor de către înotător asigură atingerea unor indici de bază decisivi ai tehnicii de înot la nivelul de record planificat. Rezultatele obținute demonstrează clar că doar prin utilizarea mijloacelor tehnice, bazate pe conceptul teoretic „mediul artificial de dirijare”, poate fi simplificat procesul de realizare de către înotători la un nivel calitativ înalt a sarcinii motrice și de atingere a parametrilor necesari ai vâslirii. Viteza mărită a brațului în timpul mișcării de vâslire, în care mâna interacționează eficient cu fluxul, la o rezistență mai mică a deplasării sale, este, în opinia noastră și a autorilor [55, 172, 181], factorul cel mai potrivit.

După cum au subliniat mai mulți savanți [79, 112, 137, 177, 181, 185] de completat textul, factorul de bază în reglarea funcționării tuturor sistemelor organismului, care asigură rezultatul competițional planificat, este activitatea aparatului neuro-muscular, care dirijează această reglare prin regimul de ritm-viteză de reproducere a seturilor de antrenament. Anume reproducerea multiplă a sarcinilor, dar nu complexitatea îndeplinirii lor, caracterizează direcționarea mijloacelor de formare a rezistenței.

Aplicarea sistemului „de avansare facilitată” în pregătirea înotătorilor de performanță a permis de a rezolva cu succes creșterea aptitudinilor de viteză ale sportivilor. Cu ajutorul mijlocului propus la lecțiile de antrenament, înotătorii au putut să simtă viteza mărită a fluxului și să se descurce în regimuri de lucru noi. Astfel, chiar și un volum mic de înot în regim de viteză supramaximală (2% din volumul total al pregătirii), a contribuit la creșterea autentică a rezultatelor sportive.

Aplicând simulator conform programului prestabilit, înotătorii din grupa experimentală au reușit să-și îmbunătățească semnificativ rezultatele în comparație cu sportivii din grupa de control în probele de 25m și 50m craul.

Folosirea procedeului de viteză supramaximală a contribuit la creșterea eficienței pregătirii sportivilor prin transformările calitative ale procesului de dirijare a regimurilor de efectuare a exercițiilor de antrenament. Posibilitatea reproductibilității regimurilor competiționale grele de record stipulează perspectivele fundamentale de perfecționare a mișcărilor până la nivelele practic inaccesibile în cursul instruirii obișnuite naturale.

Creșterea vitezei maximale de înot, de regulă, are loc datorită creșterii în paralel a lungimii pasului și tempoului mișcărilor. Cu toate acestea, creșterea tempoului mișcărilor de vâslire este asociată cu creșterea adițională a impactului de forță asupra segmentelor de lucru datorită creșterii vitezei lor de deplasare în apă. La fel de important în acest moment este intensificarea eforturilor în faza de încheiere a mișcării de vâslire.

Totuși, după cum au subliniat mai mulți cercetători [86, 87, 88, 164, 165, 166, 168], precum și în baza cercetării noastre, tendința înotătorilor de a menține particularitățile temporale, de forță și spațiale de bază ale tehnicii sportive pe parcursul distanței, duce de regulă la o scădere semnificativă a vitezei în a doua jumătate a intervalului. Trebuie remarcat faptul că, pentru atingerea unui nivel al vitezei maximale de înot pe distanțele competiționale este necesar să se obțină raportul optim între tempoul mișcărilor și lungimea pasului vâslirii. În spatele tuturor acestor factori se află funcția inconștientă de a găsi optimul pentru omul, prins în condiții dificile, condiționate de factorul luptei sportive pe distanță. Organizând mișcările în asemenea condiții, sportivul nu poate porni pe calea creșterii puterii mișcărilor și, de regulă, micșorează efortul și amplitudinea, mărind însă tempoul mișcărilor, adică folosește soluții simplificate spre a face față sarcinilor motrice.

Evident, este utilă formarea mișcărilor în baza mecanismelor de adaptare adecvată [177], pentru ca în memoria sportivului să rămână legăturile raționale ale parametrilor mișcărilor de record. Și aceasta presupune repetarea lor multiplă, fapt care este posibil în condițiile simulatorului propus de noi.

Odată cu creșterea volumului exercițiilor efectuate cu ajutorul HRC are loc modificarea accentuată a structurii de ritm-viteză a deprinderii motrice la înotul craul pe piept, care se evidențiază prin micșorarea duratei ciclului mișcărilor de înot, a fazelor de bază și pregătitoare [27, 67].

În acest caz, faza finală a fiecărei vâsliri, a crescut considerabil în grupele, care se specializează la înotul 50 și 100m craul. Acest fapt ar trebui considerat un fenomen pozitiv, care adnotă că, baza ritmică nouă, care s-a format la subiecții încadrați în experiment, are un nivel calitativ nou, la atingerea căruia sportivii au putut să obțină o creștere rapidă a rezultatelor sportive.

Analiza materialelor de cercetare ne permite să concluzionăm că metoda „avansării forțate” contribuie la creșterea pregătirii tehnice a înotătorilor, specializați în înotul craul pe piept.

Astfel, utilizarea tracțiunii externe care coincide cu direcția deplasării înotătorului, asigură creșterea semnificativă a eficienței procesului de aducere a sportivului la regimul de ritm-viteză planificat, îmbunătățirea perfecționării măiestriei tehnice a sportivului. Odată cu introducerea unor astfel de simulatoare de înot în procesul de instruire, prin intermediul cărora poate fi mărită artificial viteza de deplasare a înotătorilor, se oferă posibilități de reproducere repetată a ritmului de bază al regimului de înot, care este specific rezultatului record propus într-o anumită probă. În condițiile simulatorului de instruire, după cum urmează din rezultatele cercetării, este posibil să se reproducă regimul competițional necesar și în cursul efectuării acestuia să se obțină realizarea abilităților motrice ale sportivului, cu alte cuvinte, să se creeze în mod artificial o situație de performanță record a sarcinii.

Concluziile și rezultatele cercetărilor noastre, desfășurate în cadrul laboratorului științific al catedrei Natație și Turism, la bazinul de înot [4, 6, 9, 22, 24, 27,], permit să menționăm că, pe baza vitezei de deplasare a înotătorului create în mod artificial, apare o nouă situație în care acțiunea principiilor didactice de accesibilitate, sistematizare și succesiune de instruire apar într-un alt mod. În aceste condiții noi sarcina complexității secvențiale, care este specifică sistemelor obișnuite de instruire poate fi transformată în sarcina de izolare secvențială a impactului ajutorului extern creat artificial pentru înotător, deși nu este nevoie să fie pusă în fața sportivului sarcina de a crește viteza, însă trebuie să fie controlat minuțios în ce măsură sportivul în condițiile vitezei artificiale utilizează potențialul său propriu al abilităților motrice, pe care el îl are la momentul dat.

În strategia folosirii simulatoarelor create pe baza conceptului „MAD” se încorporează posibilitățile de echilibrare continuă, flexibilă și operativă a dozării setului de mijloace. Setul de mijloace tehnice, preconizate să pună în aplicare prevederile conceptului de „MAD”, poate fi foarte vast. În timpul efectuării exercițiului sportiv este necesară asigurarea unui control prin aplicarea unui număr foarte mare de parametri ai activității motrice și acest control poate fi utilizat nu numai pentru a evalua indicatorii cantitativi, dar și pentru modificările particularităților lor și a acelor obiecte externe cu care interacționează înotătorul.

Cercetarea desfășurată a desemnat că, pentru realizarea deplină a conceptului bazat pe „MAD” în procedeul de înot craul pe piept trebuie să fie elaborat un complex de mijloace de control, cu ajutorul cărora s-ar putea interveni în modificările parametrilor biomecanici folosind tehnica de calcul.

Rezumatul la capitolul 3

Astfel experimentul pedagogic desfășurat a arătat importanța aplicării hidroremorcherului computerizat pentru dezvoltarea aptitudinilor de forță-viteză la înotătotii de performanță în perioada precompetițională a pregătirii, fapt ce a contribuit la determinarea unor concepții prioritare în procesul pregătirii sportive.

În acest context, a fost stabilită schema repartizării exercițiilor și volumului de lucru cu aplicarea hidroremorcherului computerizat.

Aplicarea instalației menționate a favorizat studiul comparativ al nivelului pregătirii motrice (în special de forță-viteză) inițiale și finale a înotătorilor de performanță. Ca exemplificare se poate afirma că în proba de 50m craul viteza maximală s-a îmbunătățit esențial demonstrând un prag de semnificație P<0,05.

În cadrul aplicării hidroremorcherului computerizat privind influența acestuia asupra parametrilor tehnici s-au obținut rezultate semnificative, în special prin mărirea vitezei de înot cu 10%, ceea ce a influențat tempoul și lungimea pasului de vâslire.

Luând în considerare că în mezociclul precompetițional trebuie creată posibilitatea de manifestare a aptitudinilor de forță-viteză specifice înotului competițional a fost implementat sistemul de avansare facilitată, unde înotătorii trebuiau să mențină un regim de viteză cu 10% mai mare decât viteza maximală specifică fiecărui înotător în parte.

CONCLUZII GENERALE

Analiza literaturii de specialitate privind implementarea mijloacelor tehnice în cadrul pregătirii înotătorilor de performanță, a scos în evidență o multitudine de metode (aplicabilitate largă exemple) cu aplicabilitate tehnică care au creat posibilitatea de îmbunătățire a rezultatelor sportive în diferite etape ale antrenamentului sportiv atât pe uscat cât și în apă.

(prin cercetările specialiștilor din natație) Opiniile specialiștilor, cercetătorilor științifici și ale practicienilor demonstrează eficacitatea implementării mijloacelor tehnice folosite în mediul artificial de dirijare, (care constă în aplicarea unor aparate-mijloace) în special în mediul acvatic confirmându-se astfel necesitatea diversificării procesului de antrenament în urma căruia s-au obținut performanțele sportive planificate.

Rezultatele științifice în vederea aplicării tehnologiilor moderne în domeniul natației au fost direcționate în special în cadrul pregătirii sportivilor de mare performanță (MS, MSI- circa 20% din volumul de antrenament). În același timp, specialiștii din domeniul natației constată că implementarea tehnologiilor specifice probelor de înot trebuie integrată la etapa de perfecționare a măiestriei sportive (circa 2-3% din volumul general).

În procesul analizei documentelor de planificare a antrenamentului sportiv în cadrul etapei de perfecționare sportivă a fost depistată insuficiența de argumente plauzibile privind implementarea tehnologiilor informaționale care ar trebui să asigure pregătirea sportivilor la nivelul cerințelor actuale. Astfel, în cadrul planificării pregătirii sportive, în prezent s-a stabilit un procent redus de aplicare argumentată a mijloacelor tehnice în etapa de perfecționare a înotătorilor sportivi. O atare stare de lucruri a fost confirmată și de sondajul sociologic efectuat în rândul antrenorilor și sportivilor din natație. %

În baza analizei literaturii de specialitate, a documentelor de planificare și a sondajului sociologic a fost elaborată metodologia de implementare a tehnologiilor informaționale computerizate, în special metodica de remorcare a înotătorului, în etapa de pregătire precompetițională cu un aport de aproximativ 2% (pe microciclu), constituind un volum de circa 450m pe săptămână.

Metodologia de planificare a procesului de implementare a tehnologiilor informaționale, în special a remorcherului, sistemului video, au demonstrat o aplicabilitate eficientă în dezvoltarea aptitudinilor de forță: TI – 14,01 kg → TF – 14,8 kg, (t=2,58, P<0,05); vitezei (50m): TI– 26,72 s → TF 26,04s (t=2,28, P<0,05); tempoului (50m): TI – 47,93 cicl./min. → TF – 50,52 cicl./min. (t=2,40, P<0,05); lungimii pasului de vâslire: TI – 2,01 m → TF– 2,03 m (t=0,41, P>0,05) etc.

Includerea în cadrul procesului de antrenament a metodicii de remorcare a contribuit semnificativ la o conștientizare și îndeplinire a elementelor tehnice, respectând structura biomecanică a fazelor vâslirii: apucarea apei (50m): TI– 0,251 s → TF – 0,241 s (t= 2,36, P<0,05); tracțiunea: TI – 0,129 s → TF – 0,129 s (t= 0,060, P>0,05); împingerea: TI– 0,251 s → TF– 0,241 s (t= 2,54, P<0,05); ieșirea brațului din apă: TI – 0,050 s → TF – 0,050 s (t= 0,05, P>0,05); trecerea brațului pe deasupra apei: TI – 0,372 s → TF – 0,362 s (t= 2,74, P<0,05); intrarea brațului în apă și lunecarea: TI – 0,191 s → TF – 0,171 s (t= 4,81, P<0,01).

Rezultatele experimentului pedagogic au demonstrat că metodologia aplicării hidroremorcherului computerizat în mezociclul precompetițional contribuie la raționalizarea procesului pregătirii de forță-viteză al înotătorilor, specializați în înotul craul pe piept, iar metodica aplicată poate fi recomandată și la alte etape de performanță sportivă a înotătorilor.

Recomandări practice

Materialele cercetării experimentale au făcut posibilă elaborarea metodologiei pregătirii de forță-viteză a înotătorilor de performanță folosind HRC.

S-a demonstrat că viteza de înot în condițiile vitezei mărite artificial nu trebuie să fie mai mare decât 10% din viteza maxim posibilă, pe care o dezvoltă înotătorul în condiții naturale. Volumul exercițiilor de antrenament cu aplicarea remorcherului trebuie să constituie 2% din volumul total al exercițiilor în apă. Aplicând HRC volumul și conținutul sarcinilor poate fi diversificat.

Prin perfecționarea tehnicii de înot se poate obține un efect și mai mare, dacă în cadrul antrenamentelor sunt îndeplinite exerciții orientate spre perfecționarea tehnicii de vâslire de viteză.

Efectuarea exercițiilor cu viteză mărită artificial aplicând HRC le va crea înotătorilor premise pentru îndeplinirea accelerată a cerințelor tehnice ale modelului tehnic, care sunt specifice înotului în regim de viteză record, menținând și consolidând simțul contactului cu apa, adică „simțul apei”.

Cum în condițiile vitezei mărite artificial, sportivului nu i se pune sarcina de a propulsa corpul înainte (misiune preluată de simulator), există posibilitatea ca acesta să efectueze exercițiul respective pe faze, conform cerințelor, și cu o viteză mărită.

Programul exercițiilor tehnice, efectuate în apă cu viteză supramaximală mărită artificial, conține și asemenea exerciții, ca:

exercițiul în care atenția sportivului este concentrată doar asupra mișcării unei părți a corpului pe parcursul lucrului într-un ciclu, de exemplu – înot stil craul cu ajutorul unui braț etc.;

exercițiul efectuat în baza unor indicații, pe faze, în coordonare deplină.

Lucrul de bază, folosind HRC se efectuează prin metoda parcurgerii repetate a unor segmente de 5-50m. În asemenea caz se atestă formarea mai rapidă a deprinderii motrice, inerentă efectuării exercițiului în regim record. Intervalul de odihnă între repetările exercițiului trebuie să fie mare.

Un exemplu de realizare a tehnicii noi în procesul înotului natural este înotul „prin inerție”, când sportivului i se pune sarcina de a parcurge segmentele rămase de 5, 10, 15, 25m după deconectarea trațiunii externe, menținând însă viteza. Este util ca sarcina respectivă să fie îndeplinită în săptămâna a treia a pregătirii, în care se aplică HRC. Sportivul trebuie să conștientizeze că distanța parcursă prin inerție urmează să fie treptat mărită. Astfel, are loc trecerea treptată de îndeplinire a exercițiului în condiții artificiale la cele în condiții naturale.

Înainte de competiții, ar fi utilă desfășurarea a 2-3 antrenamente în cadrul cărora sportivul să parcurgă distanța competițională (50m) cu viteza programată, aplicând HRC. Astfel, înotătorul ar putea să-și formeze și să fortifice sistemul de mișcări tehnice de ritm – viteză necesar pentru efectuarea vâslirii, care să corespundă nivelului de viteză nou de deplasare a înotătorului.

Eficiența metodologiei propuse a fost argumentată prin experimentele științifico-practice, oferind un support solid în pregătirea înotătorilor de performanță.

De asemenea, un aspect foarte important îl constituie determinarea vitezei maximale de înot la fiecare antrenament înainte de aplicarea HRC, respectându-se în felul acesta principiul măririi vitezei cu 10%, în funcție de rezultatul de moment al sportivului.

Organizarea unui control biomecanic de calitate, în paralel cu remorcherul periodic sau în momente – cheie reclama neapărat recurgerea la metoda video subacvatic, pentru a înregistra mișcările înotătorului și pentru a evalua tehnica de înot în general și a unor faze tehnico aparte în special.

BIBLIOGRAFIA

ANEXE

ANEXA 1. Prezentarea cifrică a indicilor parametrilor testați în ambele grupa în etapa inițială și finală

ANEXA 2. Prezentarea cifrică a indicilor tehnicii de înot craul pe segmentul de 25m testați în ambele grupe la etapa inițială și finală

ANEXA 3. Prezentarea cifrică a indicilor tehnicii de înot craul pe segmentul de 50m testați în ambele grupe la etapa inițială și finală

ANEXA 4. Asdeverințele de implementare ale rezultatelor științifice

DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Declarația privind asumarea răspunderii

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Scorțenschi Dmitri

CV-ul CANDIDATULUI