Pentru pasionații de drumeții montane, există urmatoarele trasee marcate: [309160]

[anonimizat], munți ce constituie unitatea cea mai masivă și cu altitudinile cele mai mari din Munții Apuseni. [anonimizat], Biharia, Găina și Munții Arieșului.

Fundamentul este alcătuit din șisturi cristaline mai bine reprezentate pe creasta Bihariei și granite de vârsta precolumbiană. Acestea pot fi ușor recunoscute după culoarea lor verde sau roșu violaceu. Ele acoperă un pachet de conglomerate metamorfozate de vârsta paleozoică medie.

[anonimizat], [anonimizat]. Alternanța de roci carsificabile și necarsificabile a [anonimizat].

[anonimizat]: [anonimizat], [anonimizat], masive, pante înclinate uniforme.

[anonimizat], altitudini pronunțate și numeroase procese de modelare crionivală. Munții Biharia constituie un imens baraj în calea maselor de aer. Înălțimile aparținând acestui masiv și care se desfășoară spre sud sunt: Piatra Grăitoare (1.770m), Biharia (1.597 m), Curcubata Mare (1.849 m), Curcubata Mică (1.770 m).

În partea nordică relieful dominat este de platou mărginit de văi adânci care formează abrupturi puternice cu numeroase forme endo și exocarstice. [anonimizat] (1.476 m), Bortig (1.342 m), Glăvoiu (1.426 m), Chicera (1.368 m), Cristeasa (1.426 m) și Bătrâna (1.579 m).

[anonimizat], cu forme variate ale reliefului carstic.

[anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat]. Se remarcă culmea înaltă și intens aplatizată a Bihariei, și peisajul carstic al Munților Bătrâna.(Fig.1)

[anonimizat]: Bihor (Curcubăta Mare)- 1849m, [anonimizat], în fiecare an mii de turiști pasionați de drumeții montane străbat culmile montane pentru a ajunge pe ele. [anonimizat], [anonimizat] (Fig.2)

[anonimizat]:

Gârda de Sus (centru) – [anonimizat]: triunghi albastru. Distanța: 22 km.

Până la Casa de Piatră traseul urmează Valea Gârda Seacă pe drum forestier (12km) accesibil cu mașina. După ce parcurgem 500m [anonimizat], spre dreapta banda albastră urmând Valea Ordancușa iar spre stanga triunghiul albastru pe Valea Gârda Seacă. De la pitorescul cătun Casa de Piatră, cu case răsfirate pe versantul stâng al muntelui se poate ajunge în Poiana Călineasa urmând un drum de care ce urca în dreapta printre case. Imediat la iesirea din Casa de Piatră, o potecă abia schițată coboară pe partea stângă a drumului, spre Peștera Coiba Mare ( cu o spectaculoasă gură de intrare de 74 m lățime și 47 m înălțime). După 400m ajungem la Peștera Coiba Mică unde apa Văii Gârdișoara se pierde în versantul drept al văii. Tot în apropiere de Casa de Piatră se află și Ghețarul Vârtop – rezervație speologică, unde s-a descoperit o urmă placentară a omului de Neanderthal. Continuăm pe drumul forestier aproximativ 2 km, după care urmăm poteca spre stânga cam douăzeci de minute, ajungem într-o hoancă (vale seacă), cotim din nou stanga și ieșim în depresiunea carstică – Șesul Gârzii; înca 20min și ieșim pe cumpăna de ape dintre bazinul Arieșului și cel al Someșului Cald. La coborâre intersectăm marcajul bandă albastră ce vine de la Călineasa, trecem pe langă o stână și ieșim în drumul de Padiș care vine din Valea Someșului Cald, de la Ic Ponor. Ținem drumul și în scurt timp, după un cot mare spre dreapta ajungem la Cabana Padiș.

Gârda de Sus – Valea Ordâncușii – Cabana Padiș

Lungime: 31km, marcat cu bandă albastră. Traseul urmează drumul neasfaltat ce duce la Ghețarul Scărișoara prin satul Ocoale pe la Pasul Ursoaia, unde părăsește drumul spre Ghețar, continuă spre Poiana Călineasa, trece peste Vârful Bătrâna (1759m) oferind largi panorame spre Valea Arieșului, până la drumul Ic Ponor-Padiș. La intrarea pe Valea Ordancușii încep și Cheile Ordâncușii printre care serpuiește drumul îngust; pe la jumatatea lor se afla Peștera Poarta lui Ionele ( 131 m lungime).

Ghețarul Scarisoara, situat pe platoul Ocoale, e accesibil din Gârda de Sus din mai multe direcții:

prin Cheile Ordâncușii, fie urmând drumul forestier prin Ocoale (varianta mai lunga, ce poate fi strabatuta și cu mașina) fie urmând poteca ce urca în stânga după ieșirea din Cheile Ordancușii, și continuă până la intersecția cu cruce roșie ce vine de la Munună, apoi pe drumul forestier până în centrul satului Ghețari ( loc de parcare, magazine sătești, pensiuni). De aici mai facem zece minute până la Ghețarul Scărișoara (vizitarea se face numai cu ghid). Casa ghidului se afla chiar în centru satului Ghețari în caz ca nu gasiti pe nimeni la ghețar. Ghețarul se află la o altitudine de 1150m, în interiorul unei peșteri unde lipsa ventilației face ca temperatura să nu urce peste 1°C iar condensul ce se formează datorită diferenței de temperatură creează o ușoară ceață dând și mai mult farmec peisajului înghetat

pe Valea Gârda Seacă apoi spre dreapta pe drum forestier, recent amenajat, până la ghetar (6km)

traseul marcat cruce rosie, traseu ce pornește de la intersecția Văii Ordâncușa cu Valea Gârda Seaca prin cătunul Munună (5km). Pentru cei ce vor să ajungă la Casa de Piatră de la Ghețarul Scarișoara, pot urma poteca marcată cu triunghi albastru ce se continuă în stânga la ieșirea din pestera.

Tot de la Ghețarul Scărișoara se poate ajunge la Padiș prin Ocoale – Poiana Călineasa – Vf. Bătrâna (bandă albastră, 20km, aproximativ 7 ore ).

Gârda de Sus – Valea Ordancușii – cătun Preluca – capăt sat Gârda de Sus Marcaj: punct albastru.

Gârda de Sus – Arieșeni – abruptul Cornul Berbecului- Vârful Cornul Berbecului- Vf. Piatra Grăitoare (1658m) -Vârful Bihor

Trasee pitorești nemarcate prin cătunele moțesti se pot face pe culmile ce separă Valea Cobleș de Valea Gârda Seacă, pe culmile ce separă Valea Ordancușa de V. Albac prin cătunele Costești, Sfortea etc.

Peșterile constituie un domeniu aparte al scoarței Pămîntului. Un peisaj subteran nu seamănă cu nimic din ceea ce vedem la suprafața Pămîntului. Aici totul este deosebit. Ajunge să amintim că factorii principali ce duc la modelarea suprafeței Pământului – schimbările de temperatură, insolația, înghețul, ploaia, vîntul – nu se întîlnesc în peșteri. De aceea, pătrunzînd într-o peșteră ne trezim dintr-odată într-o lume străină, neobișnuită, unde totul este nou și neașteptat, încercînd să dăm o explicație lucrurilor pe care le vedem, riscăm să ne încurcăm într-un păienjeniș de detalii din care să nu mai putem ieși. De aceea se impune să atacăm lucrurile cu puțină metodă. Să începem deci prin a face cu ajutorul unei clasificări puțină ordine sub pămînt.

Prin peșteră se înțelege orice gol natural aflat în scoarța Pămăntului. Accentuăm că este vorba de goluri naturale, căci omul, în voința lui nestăvilită de a cuceri integral globul pămîntesc, și-a croit drum și spre măruntaiele lui. El a săpat mine, galerii, puțuri, tunele, dar nu peșteri (Bleahu M., 1982).

În același sens cu „peștera" se folosesc de multe ori cuvintele „cavernă" și „grotă".

Principalele pesteri ce se gasesc pe teritoriul comunei Garda de sus:

Complexul carstic Peștera Ghețarul Scărișoara-Avenul din Șesuri-Avenul Pojarul Poliței-Izbucul Cotețul Dobreștilor

Include prima peșteră declarată monument al naturii în România, în anul 1938 – Ghetarul de la Scarisoara, al doilea ca marime, ghețar subteran din Europa. Intrarea în Ghetarul de la Scarisoara, care se deschide la o altitudine de 1165 m, pe Creasta Pîrjolii, se face prin intermediul unui impresionant aven (prăpastie circulară în regiunile calcaroase, în care se scurg apele de suprafață – n.a.), a cărui gură, cu un diametru de până la 60 m, se deschide în inima pădurii care îmbraca Creasta Pîrjolii. O potecă îngustă sapată în stînca și câteva scări metalice prinse de pereți ajută la coborârea celor 48 m cât măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se păstrează în timpul anului un strat gros de zăpadă. Aici se află, sub forma unui impresionant portal, intrarea propriu-zisă în peștera. Topografia Ghețarului de la Scărișoara este simplă, deoarece peștera reprezintă de fapt o încapere unica, având o dezvoltare totală de 700 m. Aproximativ în mijlocul acestei încaperi se află un imens bloc de gheață, cu un volum de 75.000 mc, care dăinuie în peștera de peste 4000 de ani.

Fața superioară a blocului formează podeaua Sălii Mari. În latura opusă intrării, acest planșeu se frînge într-un tobogan abrupt de gheață, care dă într-o a doua sală, denumită Biserica. Aici apar primele formațiuni stalagmitice de gheață, întruchipate în coloane masive ale căror capete lucesc uneori în lumina razelor reflectate de zapada din fundul prăpastiei, creând impresia unor lumânari gigantice aprinse. Biserica încheie zona turistică clasică din interiorul peșterii, restul fiind până în prezent rezervație științifică. În latura din dreapta intrării se află Rezervația Mică, ce se desfașoară la picioarele unui perete vertical de gheață înalt de 15 m. În latura din stînga se află Rezervația Mare, spre care coboară un perete alcătuit tot din gheață, dar înclinat, lung de 20 m și prelungit cu o galerie descendentă, pe a cărei podea se găsesc blocuri masive de calcar, trunchiuri de copaci căzute de la suprafață și bolovani. Aceasta este Galeria Maxim Pop.

În amândoua rezervațiile, la o anumită distanță de blocul de gheață din centrul peșterii reapar stalagmitele de gheață, dintre care unele au o existență permanentă, iar altele – cele mai îndepărtate – se topesc în întregime în cursul verii, dar se refac în forme mai mult sau mai putin asemănătoare în lunile de iarna. Galeria Coman, o prelungire îngustată a Rezervației Mari, coboară într-o pantă accentuată până la adâncimea maximă de 105 m a peșterii, apropiindu-se în același timp la numai câtiva metri de cea de-a doua perlă a sistemului carstic Scărișoara – peștera Pojarul Poliței. De fapt, între cele doua cavitati a existat cândva, înainte de începutul formării blocului de gheață, o comunicare naturală, dar care s-a înfundat cu darâmaturi. În ansamblul său, peștera se prezintă sub forma unui gol descendent, închis în partea sa inferioară în fund de sac. Acest gol functionează precum o capcană pentru aerul rece, care intră în peșteră în timpul iernii, când atmosfera de la suprafață are o temperatură mai scazută. În cursul verii, când raportul temperaturilor și densităților se inverseaza, aerul mai cald și mai ușor de la exterior nu mai poate pătrunde în adâncul peșterii. În acest fel, aerul de sub pamânt se menține rece în permanență. Blocul de gheață are o structură stratificată, care conservă toate modificările climatice contemporane existenței gheții în peștera, conferind ghețarului o mare valoare științifică. Sectorul turistic al peșterii, care cuprinde în momentul de față avenul, Sala Mare și Biserica, este amenajat cu scări metalice și podețe de lemn în Sala Mare. Deoarece toate formațiunile de gheață intră vara într-un proces de topire parțială, vizitarea peșterii se face în ultimele luni de iarnă, când aceste formatiuni ajung la dezvoltarea maximă și conferă peșterii o frumusețe unică.

Peștera Poarta lui Ionele (numită frecvent în dialectul local Poarta Ioanelii) se înscrie printre nenumăratele forme carstice care împânzesc versanții calcaroși ai Văii Ordâncușa. Ea se deschide la 1,5 km de confluența acesteia cu Gârda Seacă, în versantul drept geografic al văii, la o altitudine de 810 m. Prezența sa este trădată de treptele succesive ale unei cascade de travertin, peste care se despletește în șuvoaie pârâul subteran ce răzbate la zi prin deschiderea peșterii. Pentru a se ajunge aici se urmează drumul carosabil care pornește din comuna Gârda, adică principala cale de acces spre Ghețarul de la Scărișoara, în dreptul cascadei de travertin se traversează valea Ordâncușei pe o punte îngustă de beton, în marginea căreia un jgheab captează parte din apa ce iese din peșteră. O potecă urcă apoi pieptiș pe malurile pârâului, ajungând după vreo 100 m în fundal unui amfiteatru stâncos, unde se deschide intrarea în peșteră.

Semnalată pentru prima dată de J. Vass în 1857, menționată de E. A. Bielz în 1884, cercetată sub raport biospeologic de Emil Racoviță și colaboratorii săi în 1921, peștera este cartată în întregime abia în 1964, de I. Viehmann și Gh. Racoviță.

Numele de „Poartă” dat acestei peșteri de oamenii locului își are fără îndoială obârșia în aspectul monumental al deschiderii sale, a cărei ogivă se înalță la peste 15 m. Impresionantă prin dimensiunile și prin perfecțiunea arcuirii sale, această deschidere constituie de altfel și elementul cel mai spectacular al peșterii, deoarece restul cavității se compune dintr-o galerie modestă, de 130 m lungime, cu două coturi succesive pe stânga. Ea este lipsită practic de concrețiuni, cu excepția unei scurgeri stalagmitice care trebuie escaladată pe o înălțime de 6 m și a unor fragmente de planșeu stalagmitic suspendat care apar către capătul peșterii. Tot aici se află pe podea o excavație circulară, un fel de pâlnie de 5 m diametru, care se umple cu apă în răstimpurile mai ploioase. De altfel, cursul subteran de apă are un traseu capricios, apărând, în funcție de debit, fie sub peretele din dreapta, la nivelul primului cot al galeriei, fie sub peretele din stânga, la mică distanță înainte de portal. Se pare că acest curs drenează aceleași ape pe care le întâlnim și în fundul Ghețarului de sub Zgurăști și a căror origine trebuie căutată în pierderile din bazinul superior al Ordâncușei.

În afara mijloacelor individuale de iluminat, nu este necesar nici un echipament, peștera fiind extrem de ușor accesibilă mai ales până la săritoarea pe care o formează scurgerea stalagmitică (Bleahu M., Bordea S., 1974).

Peștera Ghețarul de sub Zgurăști, este situat cu foarte puțin în aval de Poarta lui Ioanel dar cu 100 m mai sus față de aceasta, aproximativ la jumătatea versantului abrupt al Văii Ordâncușei. Când, urmând poteca marcată, cu cruce roșie care urcă din Valea Gârda Seacă spre Cabana Scărișoara, se ajunge în creasta Dealului Mununa, pe dreapta se deschide o pitorească perspectivă asupra stâncăriilor care albesc în pereții înalți ai Cheilor Ordâncușei. Panta acum domolită a dealului este presărată cu căsuțele răzlețe ale cătunului Zgurăști, răsfirate în lungul unei văi largi care se frânge în versantul Ordâncușei, exact deasupra peșterii. Părăsind deci marcajul principalei căi turistice de acces spre Ghețarul de la Scărișoara în dreptul acestei „hoance” și urmând firul ei, se ajunge fără prea multe dificultăți la intrarea în peșteră.

Cu toate că localnicii au avut fără îndoială de mult timp cunoștință de existența peșterii, prima ei semnalare în literatura speologică nu apare decât în 1929, când R. Jeannel și E. Racoviță publică descrierea și crochiul cavității. Explorarea mai detaliată și topografierea ei completă, în 1976, sunt rodul activității Cercului „Z” al speologilor amatori din Oradea.

Denumirea de „ghețar” dată acestei peșteri este departe de a avea aceeași semnificație ca în cazul Ghețarului de la Scărișoara, deoarece aici nu este vorba decât de un aven larg deschis la suprafață, pe fundul căruia zăpada dăinuie mai mult timp decît la exterior. Dimensiunile acestui aven sunt impresionante: gura sa circulară măsoară 35-40 m iar pe panta de grohotiș care se prelinge pe latura sudică o cărare coboară până la 30 m adâncime. Aici, în peretele opus, se deschid două arcade de piatră, prin care grohotișul se prelungește până la 50 m adâncime. Arcada din stânga, ceva mai modestă, are cam 10 m lățime și 3 m înălțime, dar cea din dreapta este cu adevărat maiestuoasă, având bolta ridicată la 30 m și o lărgime la bază de peste 20 m. Aceste două arcade converg într-o sală care nu se abate cu nimic de la nota de grandios a întregului aven, măsurând 65 m lungime, 40 m lățime și 35 m înălțime. Podeaua mării sălii formează fundul argilos al unui lac întins, în care apele nu se adună decât în perioadele ploioase, dar în asemenea împrejurări nivelul lor poate ajunge uneori până la 25 m înălțime. De cealaltă parte a lacului se desfășoară o lungă contrapantă de grohotiș, în vârful căreia apar gurile mai multor galerii greu accesibile și lipsite de interes turistic. Rămâne demn de semnalat doar faptul că una dintre ele, a cărei intrare se află în latura din dreapta a avenului, răzbate la zi în versantul Ordâncușei, constituind o a doua deschidere a cavității subterane. Este interesant de știut, de asemenea, că apa care se adună în cuveta de pe planșeul sălii ajunge aici prin gura galeriilor din stânga, ceea ce înseamnă că peștera funcționează ca un preaplin pentru un sistem hidrologic aflat la un nivel inferior, cel mai probabil tributar resurgenței de la Poarta lui Ioanel, întreaga rețea subterană a Ghețarului de sub Zgurăști totaliza în 1976 o lungime de 775 m. (Bleahu M., Bordea S., 1974).

Prezentarea generală a destinației turistice

Comuna Gârda de Sus, ca unitate administrativ teritorială de sine stătătoare este de dată recentă – 1925. Până la constituirea ei ca unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare, așezările din dreapta Arieșului aparțineau de comuna Neagra, azi Poiana Vadului, iar cele din stânga Arieșului de comuna Scărișoara. Cele care aparțineau de Neagra erau mai puține, în 1925 când s-a constituit comuna erau 80 de familii, formând cătunul Neagra de Sus, iar cele din stânga Arieșului, 280 de familii în 1925, formau cătunul Lăpuș, iar în aval existau alte aproximariv 300 de familii, multe dintre acestea concentrate la confluenta Arieșului cu Pârâul Gârda de Sus.

Atestata documentar pentru prima data în anul 1909 cu numele de Felsogîrda (Gârda de Sus), ca și cătun al comunei Scărișoara, Raionul Câmpeni, Regiunea Cluj, Comitatul Turda-Arieș, devine comună de sine stătătoare abia în anul 1932. În anul 1968, comuna Garda de Sus a intrat în componența județului Alba.

În prezent comuna Garda de Sus este formată din 17 sate : Gârda de Sus, Biharia, Dealu Frumos, Dealu Ordîncușii, Dobrești, Gârda Seacă, Ghețari, Hanașești, Huzărești, Izvoarele, Munună , Ocoale, Plai, Pliști, Scoarța, Snide, Sucești.

Populația comunei este de 1887 locuitori, iar suprafata totala a comunei este de: 8270 ha din care:

– Păduri : 6338 ha

– Suprafața agricolă: 1932 ha

– Suprafața arabilă: 200 ha

– Suprafața pășuni: 1140 ha

– Suprafața fânețe: 593 ha

Comuna Gârda de Sus este situată în partea nord-vestică a județului Alba, la confluența văii Gârda cu Arieșul Mare, la o distanță de 112 km de municipiul Alba Iulia, reședința județului și la 32 km de Câmpeni – orașul cel mai apropiat, la 128 de km de Oradea și la 136 de Cluj-Napoca.

Din punct de vedere geografic, comuna Gârda de Sus se află situată în Munții Apuseni, grupa Munților Bihor -Vlădeasa – munți ce constituie unitatea cu cele mari altitudini din Munții Apuseni ( Vârful Curcubata Mare – 1848 m ). De la nord la sud această grupă este alcătuită din Munții Vlădeasa, Munții Bătrâna, Munții Biharia, Munții Găina și Munții Arieșului.

Figure 9: Zona turistică Vârtop Arieșeni

Asezată la confluența a două văi importante, în Munții Bihorului, are un relief specific de munte cu o altitudine cuprinsă între 700 (în centrul comunei) și 1400 m ( cătunele izolate Ghețari și Mununa).

Gârda de Sus din punct de vedere administrativ-teritorial se învecinează cu comunele Arieșeni în partea de vest și de nord vest, comuna Scarișoara în est și Comuna Avram Iancu în partea de sud.

Figure 10: Gârda de Sus și comunele vecine

Bogățiile cadrului natural au făcut ca această zonă să intre în atenția autorităților, astfel circa 1/2 din suprafața comunei este cuprinsă în Parcul Natural Apuseni, situat în vestul României, în partea central-nord-vestică a Munților Apuseni, care se întinzânde pe o parte din masivele Bihor la sud și Vlădeasa la nord, pe teritoriul administrativ a trei județe (Cluj 40%, Bihor 32%, Alba 28%).

Accesul în comună se poate face doar cu mașina, pe DN 75: Lunca – Gârda de Sus – Turda. Cu trenul se poate ajunge până în orașele Beiuș, Alba Iulia, Cluj Napoca de unde doar cu mașina se poate ajunge în Gârda de Sus, pe artera rutieră menționată mai sus. Cu avionul de asemenea se poate ajunge până în Oradea sau Cluj Napoca, orașele cele mai apropiate care dețin aeroporturi.

Principalele resurse și destinații turistice din statiunea

Elementul caracteristic al reliefului exocarstic îl constituie formele depresionare, concave, ca urmare a posibilităților apei să se dreneze în subteran, fără să fie nevoită să curgă pe un substrat. O excepție de la această regulă o constituie forma exocarstică cea mai mică dimensional, lapiezul. În ordinea ascendentă a dimensiunii urmează ca forme depresionare dolinele, uvalele și poliile, la care trebuie să adăugăm bazinele de contact și văile carstice.

Lapiezurile – sunt forme de suprafață ce iau naștere prin eroziune pe rocile carstificabile, fie la suprafața lor, fie sub cuvertură pedologică (sol). Din acest punct de vedere se separă trei categorii de lapiezuri:

– libere, formate pe roca nudă, expusă direct apei;

– semiîngropate, născute sub petice izolate de sol ce acoperă sporadic calcarul și

– grupate, formate sub un înveliș continuu de sol.

Lapiezurile sînt fie șanturi alungite, separate de creste mai mult sau mai puțin late, fie excavații scurte, uneori chiar echilaterale. În sfârșit, se pot deosebi forme individuale sau grupări ce formează cîmpuri de lapiezuri. (Bleahu M., 1982)

Cele mai multe câmpuri de lapiezuri se află în cătunele Ocoale, Mununa si Ghețari.

Dolinele – formele exocarstice elementare cele mai frecvente, sînt pâlnii mai mult sau mai puțin rotunde săpate în calcar. Dolinele au diametre de la cîțiva metri la peste 1 km, adîncimi pînă la 100 m și suprafețe de la. 0,17 la 150000 m2. Ele se grupează formînd mari cîmpuri în care densitatea este de 200-400 pe km2, putînd să acopere 300000 m2 pe km2.

Dolinele iau naștere prin dizolvarea treptată a calcarului, ceea ce duce la scobirea formei în rocă (doline de dizolvare), la coborîrea unui strat ce acoperă calcarele (doline de subsidență) sau la prăbușirea unui gol preexistent (doline de prăbușire). Modul de formare poate fi dedus după formă sau după analiza situației geologice.

Din punct de vedere pur morfologic se pot distinge următoarele forme de doline: în pîlnie (conice), în strachină (cu fundul plat), în cupă (cu pereții ceva mai abrupți și fundul rotunjit) sau cilindrice (cu pereții abrupți, chiar verticali).

Din punct de vedere al aspectului în plan, ele sînt rotunde, eliptice, semicirculare, alungite, stelate (Bleahu M., 1982).

Uvala – este o depresiune carstică închisă, de dimensiuni mai mari decît o dolină, de formă neregulată și cu fundul inegal. În descrierea inițială dată acestei forme s-a spus că provine din alipirea unor doline, în sens genetic. De aici s-a tras concluzia greșită că două sau trei doline alipite sînt o uvală, fapt ilustrat de geograful francez Em. de Martonne cu o figură în care se observă trei doline de mici dimensiuni, din Padiș, cu pereții întretăindu-se și pentru care se dă explicația, uvală. O astfel de utilizarea termenului este complet greșită, căci uvala este o formă mare, de sine stătătoare, un bazin închis ce poate avea de la cîteva sute de metri la cîțiva kilometri lungime, fără o apă curgătoare și a cărui fund poate prezenta denivelări sau spinări calcaroase. Este drept că o astfel de formă este rezultatul unui proces similar cu al formării dolinelor, dar la o scară mai mare, putînd rezulta din întretăierea și lărgirea unui teritoriu ocupat cîndva de doline. Dar ele nu se mai văd ca atare și doar spinările calcaroase ne-ar putea face să ne gîndim că ele sînt fostele creste separatoare. În sensul definit mai sus uvalele sînt forme relativ frecvente, termenul putînd fi aplicat tuturor depresiunilor carstice închise, neparcurse de apă, de formă oarecare și care au dimensiuni de peste cîteva sute de metri. (Bleahu Marcian pag. 221). Uvale de acest tip se întîlnesc pe platoul carstic Scarisoara – Ocoale

Poliile – sunt formele negative carstice de cea mai mare dimensiune. Termenul înseamnă în limba slovenă „cîmpie" și cu el desemnate cîmpiile avute la dispoziție de locuitorii carstului sloven și al celui dinaric pentru a le cultiva și care nu erau decît fundurile plate ale unor imense bazine închise. Geografii au preluat numele, desemnînd cu el astfel de bazine carstice (Bleahu M., 1982).

Se intalnesc pe teritoriul comunei, in apropierea pesterii Ghetarul de la Scarisoara pe platoul carstic Scărișoara – Ocoale

Văile carstice – sunt acele văi ce străbat terenurile calcaroase sînt variate din punct de vedere hidrologic, cu funcții diferite, morfologic însă destul de asemănătoare. Caracterul comun este dat de versanții pietroși, calcaroși, totdeauna impresionanți prin albeața lor, putînd merge de la pante puternic înclinate la pereți verticali. Văile pot avea rîuri permanente sau temporare sau pot fi părăsite pentru totdeauna de apă (văi seci, sohodoale) (Bleahu M., 1982).

Pe teritoriul comunei Garda de Sus se remarca valea Gârda Seaca (foto 17), care are un traseu subteran de la intrarea în pestera Coiba Mica (unde poarta numele de Valea Gărdișoara) pana la Izbucul Tăuz de unde ia numele de Gărda Seaca . Alte văi carstice sunt afluenții văii Gărda Seaca dintre care cele mai importante sunt pârâul Vulturului și pârâul Sohodoale.

Forme orizontale ale exocarstului apar în zone carstice și în afara poliilor, fie sub formă de platouri de mare întindere, fie sub formă de mici suprafețe ce ocupa creștetul unor masive calcaroase.

Carstoplenele – sunt platouri calcaroase plane dominînd regiunile înconjurătoare, mai deprimate. Termenul nu trebuie utilizat pentru a desemna orice platou carstic în general, echivalînd de pildă platoul Vașcău, care este o formă de relief compusă, cuprinzînd doline, văi oarbe, văi de dolină, cîmpuri de lapiezuri etc., cu o carstoplenă. Aceasta este o suprafață calcaroasă netezită de coroziune, ce nu cuprinde forme secundare decît cel mult doline și cîmpuri de lapiezuri.

Una din cele mai extraordinare carstoplene se află pe platoul traversat de canionul râului Krka (Carstul Dinaric), prezentîndu-se cu o suprafață perfect netedă și orizontală, ce retează capetele de strat ale calcarelor. Este greu de admis pentru astfel de forme o nivelare datorită unui râu ce a curs cîndva pe aici, căci un râu nu ar fi putut niciodată să străbată o zonă de calcare atât de întinsă, fără să dispară în adânc. De aceea, pentru astfel de suprafețe se admite în general o nivelare biochimică, datorită acizilor corozivi din solul care acoperă terenul (Bleahu Marcian pag. 231).

Astfel de explicații sînt aplicabile carstoplenelor acoperite de pajiști cum sunt suprafețele de calcar din Munții Bătrîna,o parte din ei situați pe teritoriul comunei Arieșeni.

Dacă formele negative sînt în primul rând cele care definesc carstul, nici cele pozitive formate din calcar nu sînt mai puțin caracteristice, fiind chiar mai spectaculoase si mult mai atractive din punct de vedere turistic.

-Pereții verticali – sunt semne sigure ale prezenței calcarului, tendința de desfacere verticală fiind proprie lui, ea fiind tot un rezultat al acțiunii de coroziune a apei. Calcarul, ce constituie crestele și vîrfurile, este străbătut de diaclaze ți fisuri unde pătrunde apa de ploaie. Ea corodează spațiile avute la dispoziție, le mărește și slăbește rezistența rocii, din masiv desprinzîndu-se blocuri care se prăbușesc.

Locurile de desprindere sunt fostele diaclaze verticale, dizolvate de apă, mai ales gravitațional, fapt ce face ca și amprenta să fie și ea verticală. Pereții nu sînt astfel decît o consecință a acțiunii corozive a apei de ploaie, atrasă vertical de gravitație. Desigur, ulterior agenții modelatori (apa, vîntul) netezesc suprafața peretelui, reliefând adesea fețele, de stratificație și fisurile perpendiculare pe perete. Faptul că forma generală este dată de prăbușiri se atestă și prin marea îngrămădire de bolovani de la piciorul pereților, formînd mari grohotișuri (Bleahu M., 1982).

Astfel de forme ale exocarstului sunt foarte bine evidențiate în zona Cheilor Ordancuși și la intrare în peștera Poarta lui Ionele.

– Crestele calcaroase – rezultă din intersectarea planurilor de ruptură (diaclaze sau falii) aflate pe doi versanți ai unui masiv. Astfel de forme ale exocarstului sunt foarte bine evidențiate în satul Casa de Piatra, care de altfel a primit acest nume datorită pereților calcarosi care se gasesc la intrarea în sat.

– Pilonii, turnurile și acele, sînt vîrfuri izolate de calcar ce pot fi culminații ale unei creste, porțiuni izolate de către fisuri și diaclaze dizolvate de apă mai intens. Ele pot fi și complet independente, izolate de masa de calcar din care au făcut odată parte. Astfel de formațiuni seintalnesc în zona de obârșie a văii Gardisoara si pe Valea Ordancusii

– Sectoarele de chei ale Văii Gârda Seacă si Cheile Ordancusii

În afară de faptul că Valea Ordâncușei reprezintă principala cale de acces spre Ghețarul de la Scărișoara și unica spre Poarta lui Ionele, ea constituie și în sine un interesant obiectiv turistic, îndeosebi prin cheile pe care le formează pe cursul său inferior. Înainte de vărsarea sa în Gârda Seacă, Ordâncușa curge printr-o vale adâncă dar relativ largă, pe versanții căreia pădurea de fag și molid coboară până aproape de firul apei. Apoi, după 1,5 km de la confluență, valea începe să se îngusteze cu repeziciune. În malul său drept apare o arcadă largă, adâncită în stâncă sub forma unei nișe spațioase, pe care moții o denumesc Corobana lui Gârțău, apoi, în vecinătatea acesteia, cascada de travertin din dreptul Porții lui Ioanei. Imediat după aceea începe canionul propriu-zis al Ordâncușei. Strânsă în centura puternică a calcarelor, apa și-a tăiat o albie îngustă, mărginită de pereți maiestuoși, atât de înalți și atât de apropiați încât deasupra capului abia de se mai vede un petic de cer. Sunt locuri în care versanții, perfect verticali, nu lasă loc decât strict curgerii apelor și pe care șoseaua nu le poate depăși decât prin punți de beton construite în lungul văii. Aspectul sălbatic al cheilor este întregit de puzderia de arcade, de nișe, de guri de galerii și de tancuri care frământă falezele de calcar într-o inextricabilă împletitură de forme carstice. Două dintre acestea sunt citate mai adesea în literatura turistică: Corobana Mică de la Chei, situată în versantul drept, la 5 m înălțime față de albia râului, prin care răzbate la zi un pârâiaș ce formează o cascadă de travertin ceva mai modestă decât cea de la Poarta lui Ioanel, și Corobana Mare, care își arcuiește deschiderea în capătul unei limbi de grohotiș prelinsă pe versantul drept. Dincolo de aceasta din urmă, calcarul este înlocuit cu roci cristaline și, după un parcurs de aproximativ 2 km, se ajunge în capătul dinspre amonte al Cheilor Ordâncușei, care iau sfârșit o dată cu lărgirea văii și îndepărtarea versanților. Drumul însoțește în continuare firul apei până la izvoarele acesteia, într-un peisaj devenit mai puțin spectaculos, dar care nu pierde nimic din farmecul atât de caracteristic Munților Bihor.

Un alt element de atractie turistica îl reprezinta particularitatile climatului deoarece favorizeaza desfasurarea de variate activitati turistice pe parcursul întregului an.

Zona Muntilor Apuseni, si implicit cea a comunei Garda de Sus, are un climat continental moderat cu particularitati determinate de pozitia sa, fiind sub directa influenta a maselor de aer umed si racoros dinspre vest, peste care se suprapun influente sudice si sud-vestice care aduc în tot timpul anului mase de aer cald de origine tropicala. Se mai resimt de asemenea influentele circulatiei nordice si nord-estice purtatoare a unor mase de aer rece, de origine polara si respectiv arctica.

Climatul comunei Garda de Sus este tipic de munte, în general umed și rece pe culmile înalte cu o alterare treptată spre regiunile joase. Munții Bihorului prin masivitatea lor constituie o barieră în calea maselor de aer vestice, dar contribuie și la etajarea pe verticală a elementelor climatice. Cu toate că acești munți constituie o barieră în calea maselor de aer vestice se resimte influența maselor de aer umede de origine oceanică, care dau climatului un caracter continental moderat cu ușoare nuanțe pluviale.

Temperatura medie multianuală este de +5o C cu minime în ianuarie de –4o C și maxime în iulie de +14o C la Gârda de Sus, iar pe înălțimi este mai coborâtă cu circa 3-4o C. Acest aspect climatic determină în mare măsură durata anotimpurilor: vara este mai scurtă și mai răcoroasă, iar iarna este mai lungă și geroasă.

Vânturile dominante sunt cele de vest care aduc în general multe precipitații având o viteză medie între 7-8 m/s datorată absenței obstacolelor. Pe valea Arieșului și a afluenților săi se observă fenomenul de canalizare al maselor de aer, aerul mai rece coborând în aval (briza de seara ). De asemenea se pot observa fenomene de calm atmosferic, în zona de adăpost (40-50%), ca pe înălțimile Bihariei acestea să aibă valori de 5-6% anual.

Un fenomen climatic caracteristic pentru Muntii Bihorului îl reprezintă apariția diverselor forme de ceață, preponderent in zona pasului Vartop si in apropierea acestuia dar mai cu seama pe inaltimile Muntilor Apuseni (pe platoul Scărișoara-Ocoale in comuna Garda de Sus), care reduc durata de strălucire a soarelui și a vizibilității.

Umezeala aerului este condiționată în mare măsură de circulația vestică si de regimul nebulozității. La Garda de Sus umezeala aerului are o valoare de 85% iar nebulozitatea medie este de 6,5 zecimi.

Precipitațiile atmosferice se caracterizează printr-un regim destul de bogat determinat de masele de aer oceanice care își descarcă în cea mai mare parte umezeala în aceste locuri, determinând o medie anuală ce depășește 1.400 mm în zonele înalte. La Gârda de Sus precipitațiile au mediile multianuale cuprinse între 1.200 mm și 1.400 mm, înregistrându-se un maxim în mai – august și un minim în perioada august – octombrie.

Stratul de zăpadă persistă circa 4-5 luni pe an având o grosime medie de circa 60-70 cm. Acest fapt asigură condiții excelente dezvoltării sporturilor de iarnă, iar in acest scop sunt disponibile la ora actuala doar doua piste de schi, deservite de doua teleski-uri, amandouă fiind situate în Vârtop – Arieșeni, în imediata apropiere a pasului Vârtop.

Particularitățile climatului creează ambianță pentru activitatea de turism, dar constituie în acelasi timp si un important factor natural de cura (climatoterapie), se poate vorbi aici despre un bioclimat tonic – stimulent (de munte). Unele dintre elementele climatice se constituie chiar în factori indispensabili practicării turismului (de exemplu zăpadă pentru sporturile de iarna) reprezentând în același timp și un important potențial turistic, interesând activitatea de turism, atât în sezon, cât și în extrasezon.

Elementele hidrografiei se constituie si ele ca resurse naturale de importanta turistică ridicată, impunându-se prin elementele estetice pe care le introduc în peisaj, prin aspectele științifice complexe ce le prezintă sau prin posibilitățile oferite pentru practicarea de activități de recreere și de agrement nautic.

Principalul râu care drenează teritoriul comunei Gârda de Sus este Arieșul Mare prin cursul său superior. Arieșul Mare izvorăște de la o altitudine de 1.295 m de sub Vârful Vârtop și are pe teritoriul comunei Arieșeni un curs de aproximativ 12 km, pe direcția NV-SE. Panta medie este de 29‰ iar bazinul hidrografic de 70 km², cu o altitudine medie de 1.166 m. Pe teritoriul comunei Arieșul primește ca afluenți Pâraurile Gârda Seacă, cu afluentul Ordâncușa, Valea Iarba Rea, pârâul Popasului și altele mai mici.

Teritoriul nord-estic al comunei este drenat de valea Gârda Seacă ( L = 17 km, Sb = 72 km2 ). În bazinul său superior se află Casa de Piatră și Hodobana, relieful carstic bine modelat prezintă numeroase obiective interesante și din punct de vedere turistic: peșterile Gura Apei, Sura Popii, Ghețarul de la Vârtop, Coiba Mică, Coiba Mare, Oilor, Huda Orbului, Hodobana și Izbucul Tăuz. iar Valea Ordâncușii prezinta un sector de chei, cu un peisaj deosebit de pitoresc.

Resursele de apă pe teritoriul comunei Gârda de Sus sunt bogate, numeroșii afluenți ai Arieșului sunt deosebit de bogați ca debit. La fel și izvoarele de la baza pantelor contituie o bună rezervă de apă potabila necesară alimentării localităților

Astfel, atat Ariesul cat si afluentii sai, prezinta vai pitoresti marcate cu sectoare de chei sau defilee spectaculoase, întrerupte de bazine sau lunci. In lungul acestor vai este o importanta retea de drumuri si poteci care asigura accesul spre versantii muntilor, în toate directiile, ele alcatuind de altfel si principala retea de trasee turistice.

Văile repezi din arealul comunei, în special Gârda Seacă, Iarba Rea și Ordâncușa sunt deosebit de favorabile practicarii pescuitului sau sporturilor nautice: rafting si caiacing.

Figure 17: Caiacing pa Valea Gârda Seacă

Apele de adâncime, reprezentate în majoritate de cele din zona endocarstului, reprezintă o rezervă importantă și sunt o sursă de alimentare / realimentare a rețelei de suprafață. Platoul Ocoale – Scărișoara este suspendat la peste 100-200 m față de văile din jur (Gârda și Ordâncușa) și are o suprafață de 16 km2. Apele platoului circulă pe căi subterane și apar la suprafață prin Izbucul Cotețul Dobreștilor din bazinul Văii Gârda Seacă.