Brașov, 15 noiembrie 1987. Reflectări mediatice [309145]
[anonimizat], ȘTIINTE POLITICE ȘI ȘTIINTELE COMUNICARII
DOMENIUL DE STUDIU : ȘTIINȚELE COMUNICARII
SPECIALIZAREA : JURNALISM
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific :
Lector.Univ.dr.Ioan Laza
Absolvent: [anonimizat]2018-
[anonimizat], ȘTIINTE POLITICE ȘI ȘTIINTELE COMUNICARII
DOMENIUL DE STUDIU : ȘTIINȚELE COMUNICARII
SPECIALIZAREA : JURNALISM
Brașov, 15 noiembrie 1987. [anonimizat], [anonimizat]
(1990– 2017)
Coordonator științific :
Lector.Univ.dr.Ioan Laza
Absolvent: [anonimizat]2018-
CUPRINS
INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………………4
Cap I.FORME ALE REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE IN ROMÂNIA……………………………………6
I.1 Conceptul de rezistenta anticomunista……………………………………………………………………………………….6
I.2 Rezistența armată din munți……………………………………………………………………………………………………..7
I.3 Revolte ale țăranilor împotriva colectivizării agriculturii…………………………………………………………….10
I.4 Revoltele muncitoresti împotriva regimului……………………………………………………………………………….12
I.5 Disidența in regimul Ceausescu……………………………………………………………………………………………….16
Cap II. BRAȘOV, 15 NOIEMBRIE 1987…………………………………………………………………………………….22.
II.1 Contextul si cauzele revoltei brașovenilor…………………………………………………………………………………22
II.2 Desfășurarea acțiunii protestatare…………………………………………………………………………………………….25
II.3 Măsurile represive si consecințele lor……………………………………………………………………………………….26
II.4 Solidarizarea studenților cu cauza protestatarilor brașoveni…………………………………………………………31
II.5 [anonimizat] a județului Bihor …35
Cap III. REFLECTĂRI MEDIATICE ALE REVOLTEI BRAȘOVENILOR DIN 15 NOIEMBRIE 1987.
Studiu de caz : Adevărul , [anonimizat] (1990-2017)………………………………..43
III.1 Analiza cantitativă………………………………………………………………………………………………………………..43
III.2 Tematica articolelor………………………………………………………………………………………………………………46
III.3 Modalități de abordare jurnalistica…………………………………………………………………………………………48
III.4 Tonalitatea articolelor …………………………………………………………………………………………………………..50
III.5 Frecvența apariției articolelor…………………………………………………………………………………………………52
III.6 Vizibilitatea in corpul ziarelor………………………………………………………………………………………………..53
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………………………..58
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………..60
ANEXE……………………………………………………………………………………………………………………64
INTRODUCERE
Revolta de la Brașov, din 15 noiembrie 1987, a fost o acțiune spontană de protest împotriva regimului comunist din România , condus de Nicolae Ceaușescu. Dictatura comunistă a supraviețuit datorită mecanismelor de constrangere a populatiei, aservirii si actiunii institutiilor de forta (Militie,Securitate,Procuratura), instituirii unui regim bazat pe frica si teroare, obedientei unei parti din aparatul politic.
În anul 1987, a fost pentru prima oara când frica a fost depășită de oamenii care nu au mai putut suporta condițiile economico-sociale vitrege , care persistau de o buna perioada, acutizandu-se.
Revolta muncitorilor brasoveni se inscrie intre formele de rezistență anticomunistă inregistrate in Romania, nefiind un caz singular, dovada celei petrecut in Valea Jiului (1977), Iasi,Cluj,Motru si altele.
Am cautat sa nu ma rezum la analiza istorica a evenimentelor, preocupandu-ma să descifrez contextul in care s-au petrecut , miza acestora , caracterul lor, staruind asupra masurilor represive la care a recurs puterea pentru a destructura nucleele de rezistenta si a bloca orice tentativa de coagulare a acestora.
Obiectivul lucrarii este de a contura modalitatile de reflectare mediatica a evenimentelor de la Brasov din noiembrie `87. Ca studiu de caz am hotărât sa fac o analiză a publicațiilor : Adevărul, Evenimentul zilei si Romania Liberă din perioada 1990-2017.
Lucrarea este structurată în trei capitole, primele doua reprezentând partea teoretica, iar cel de-al treilea, partea practică a lucrării.
Capitolul I, “Forme ale rezistenței anticomuniste în Romania”, fiind structurat la rândul lui în cinci subcapitole, definește conceptul de rezistență anticomunistă în general, prezintă forme ale revoltelor muncitorești și greve împotriva colectivizării agriculturii, dar si disidența politico-ideologică reprezentată de scriitori si intelectuali ai perioadei respective.
Capitolul al II- lea, “Brașov, 15 noiembrie 1987” este configurat in cinci subcapitole prezentând contextul și cauzele revoltei muncitorilor, desfășurarea acțiunii , măsurile represive aplicate protestatarilor de către autoritatile locale in drept și de către instituțiile de forță (Miliție,Securitate) și solidarizarea studenților cu cauza protestatarilor brașoveni. Ultima parte a acestui capitol o constituie un interviu realizat cu Domnul Lucian Silaghi, director al Direcției pentru Cultură a județului Bihor, și actor al revoltei brașovenilor din 15 noiembrie 1987
Capitolul al III- lea, “Reflectări mediatice ale revoltei brașovenilor din 15 noiembrie 1987 ”. Studiu de caz : Adevărul, Evenimentul zilei, Romania liberă (1990-2017), este alcatuit din șase subcapitole în care am recurs la o analiza cantitativa pe fiecare publicatie in parte , dar si la una calitativa, focalizata pe temele abordate, modalitatile de tratare publicistica, frecventa aparitiei articolelor, tonalitatea textelor, vizibilitatea lor în corpul ziarelor.
Metodele de cercetare la care am apelat au fost : analiza de continut, analiza comparativa, si interviul.
Pentru suportul teoretic si analiza textelor am apelat la o bibliografie alcatuita atat din carti cu tematica istorica, si din sfera politologiei, cat si la lucrari de specialitate, specifice jurnalismului. Dintre lucrarile consultate amintesc : Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceausescu 1965-1989. Geniul Carpatilor ,Ruxandra Cesereanu (coord) , Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fraticid national, Mihai Coman (coord) , Manual de Jurnalism , Adrian Cioroianu ,Pe umerii lui Marx , Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, editia a III – a revazuta si adaugita, ,Dennis Deletant, Romania sub regimul comunist,editia a II-a revazuta , Nicoleta Ionescu – Gură, Dimensiunea represiunii din Romania in regimul comunist,Dislocari de persoane si fixari de domiciliu obligatorii,., Marius Oprea (coord).Balanescu Flori, Olaru Stejarel, Ziua care nu se uita.Revolta brasovenilor din 15 noiembrie 1987, Sorin Preda , Tehnici de redactare in presa scrisa, Yves Agnes – Introducere in jurnalism.
La acestea se adauga o serie de studii elaborate de : Cosmin Budeanca, Doru Radosav, Paula Ivan, Dorin Dobrincu, incluse in volume colective.
Activitatea cea mai consistenta a reprezentat-o insa cercetarea celor trei cotidiene dn 1990 pana in 2017. Alaturi de acestea ,am consultat, Jurnalul National, revista Memoria, ziarul Crisana,precum si o seama de comentarii si analize oferite de agentiile Mediafax si Agerpress.
In alta ordine, am vizionat episodul consacrat protestelor de la Brasov din serialul Memorialul Durerii, realizat de Lucia Hosszu – Longin, precum si documentarul “Doi ani prea devreme”, semnat de Liviu Tofan.
Revolta muncitorilor brasoveni a fost prologul evenimentelor din decembrie 1989, care au schimbat cursul istoriei tarii.
Capitolul I
FORME ALE REZISTENȚEI ANTICOMUNISTE IN ROMÂNIA
I.1 Conceptul de rezistență anticomunistă
Rezistenta anticomunista din Romania a fost expresia nemultumirii fata de ocupatia sovietica si comunizarea tarii, iar mai tarziu fata de consecintele nefaste ale regimului dictatorial.
Prin rezistenta anticomunista intelegem orice forma de opunere impotriva regimului. Incercand o sinteza a celor mai cunoscute forme pe care rezistenta anticomunista le-a imbracat in tara noastra, Gheorghe Boldur – Latescu le configureaza astfel :
1.Rezistența armată, în principal în munții Romaniei;
2.Activități împotriva regimului, cum ar fi : proteste publice, difuzarea de manifeste , grupări declarate anticomuniste, scrisori și/sau mesaje către guverne, posturi de radio din Occident, cu scopul de a dezvălui crimele și abuzurile comuniste;
3.Elaborarea de lucrări literare sau artistice valoroase care, în mod voalat , criticau unele aspecte ale regimului ( așa – numita „ rezistență prin cultură”),
4.Activități cu caracter religios în cadrul Bisericii sau în afara ei, prin care se manifesta credința în divinitate și implicit împotriva materialismului de tip comunist;
5.Disidența politico-ideologică, adică respingerea ideilor si practicilor comuniste ;
evoltele muncitorești din anii 1977 ( Valea Jiului ) și 1987 ( Brașov) , înabușite cu cruzime de către securitate.
6.Lupta taranilor impotriva colectivizarii agriculturii impusa de regimul comunist in anii de dupa 1949, pana in 1962;
7.Revoltele muncitoresti din anii 1977 (Valea Jiului) , 1987 (Brasov) si altele.
I.2 Rezistența armată din munți
Rezistenta anticomunista armata din Romania a fost un fenomen istoric care s-a derulat incepand cu intrarea unitatilor militare sovietice in Romania in 1944, cunoscand mai multe etape, cu particularitatile lor.
Prima etapa a rezistenței armate (1944-1948), forma cea mai acută și de cea mai mare amplitudine, a reprezentat deopotrivă cea mai lungă rezistență armată anticomunistă, a popoarelor din estul Europei ocupate de sovietici. In cadrul acestei prime etape se pot degaja mai multe segmente cronologice. Un prim segment cronologic ar fi cel cuprins între 1944 și 1948, care debutează odată cu intrarea armatei sovietice în România și se încheie în luna ianuarie 1948, odată cu plecarea forțată a Regelui Mihai I. în cadrul acestui segment cronologic se pot degaja trei perioade ce își găsesc corespondent și în trei tipuri de rezistență derulate în perioadele martie 1944 – august 1944, 23 august 1944 toamna anului 1945 și 1945-1948. în prima perioadă are loc rezistența antisoviética, în condițiile în care, la sfârșitul lunii martie 1944, trupele sovietice pătrund pe teritoriul României, în nord, în Bucovina. La inițiativa Marelui Stat-Major al armatei române s-au organizat așa-numite batalioane regionale fixe, formate din militari și voluntari civili, care aveau drept scop oprirea infiltrărilor sovietice pe linia frontului, acțiuni de diversiune și culegere de informații. Astfel de batalioane au fost organizate în județele Neamț, Vrancea, dar cel mai cunoscut și mai activ era cel din Bucovina, format din militari și civili din rîndul populației românești și ucrainene antisovietice. Ele erau compuse din mai multe plutoane și companii conduse de învățători din satele bucovinene, care erau totodată și ofițeri în rezervă. Odată cu înaintarea trupelor sovietice, aceste batalioane s-au transformat și s-au regrupat începând cu luna mai 1944 în grupuri de partizani sau de autoapărare în fața jafurilor, violurilor și crimelor comise de armata sovietică de ocupație. Numărul luptătorilor din batalionul „Bucovina" s-a ridicat la peste 1.300 de combatanți, care apoi s-au repliat în grupuri mai mici sau unități de partizani ce cuprindeau 15-120 de combatanți. Cele mai active grupuri au fost cele conduse de Vladimir Macoveiciuc, grupul Constantin Cenușă, grupul Ion Vatamaniuc, grupul „Vulturii", grupul Vasile Motrescu.
A doua perioadă a rezistenței armate anticomuniste, fixată cronologic între 23 august 1944 și toamna anului 1945, se caracterizează prin activitatea unităților de rezistență antisoviética, parașutate din Germania și Austria în România și formate în special din foști legionari refugiați după 1941 – odată cu lichidarea mișcării legionare de către generalul Ion Antonescu – în Germania și Austria. Ei urmau să lupte în spatele frontului româno-sovietic cu scopul de a răsturna regimul politic din țară instalat după 23 august 1944 și de a reînscrie România în alianța cu Germania. în intervalul 6 martie 1945 – 10 decembrie 1945, au acționat un număr de 17 grupuri parașutate în toată țara, fiecare având în jur de 30-50 de combatanți. A treia perioadă este cea cuprinsă între decembrie 1945 și sfârșitul anului 1947, perioadă în care s-a remarcat activitatea organizației „Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre", formată la început în Transilvania din militari, ofițeri, voluntari civili, fără nici o coloratură politică, ea având un profund caracter național îndreptat împotriva sovietizării și comunizării țării promovate de guvernul procomunist al lui Petru Groza. Această organizație se structurează în unități și subunități, cele mai mici cuprinzând între 50 și 100 de luptători, iar cele mai mari ajungând până la 2.000 de combatanți. Ele s-au grupat în cele trei provincii istorice – Transilvania, Moldova, Muntenia. Alături de aceste organizații mari, paramilitare, au existat și o serie de grupări civile (unele dintre ele și cu o componentă militară), în număr de 35, care au activat în 1945-1947 și care, pe lângă acțiuni militare, au dus o importantă activitate propagandistică anticomunistă
A doua etapă, 1948-1962, reprezintă cea mai amplă și mai complexă manifestare a rezistenței armate anticomuniste, diseminată în toate regiunile țării. Ea s-a desfășurat într-un context politic intern masiv comunizat și sovietizat.
Cum spuneam, inca din toamna anului 1944 s au constituit grupuri de rezistenta anticomunista,organizate dupa legile conspiratiei, cuprinzand intre 10-40 de persoane. Obiectivul lor l a constituit destabilizarea regimului comunist, in speranta ca “vin americanii”. Cele mai importante grupari anticomuniste au fost : “Sumanele Negre” care au actionat in zona Vatra Dornei si era condus de Gavrila Olteanu, “Haiducii lui Avram Iancu”, “Graiul Sangelui”, “Miscarea de rezistenta nationala” (anihilata in 1946, odata cu arestarea conducatorilor sai.).In muntii Apuseni au actionat grupul condus de maiorul Nicolae Dabija, lichidat in 1949, iar in sudul Bihorului cel condus de capitanul Stefan Popescu. In Bucovina a actionat grupul de rezistenta condus de Vladimir Macoveciuc si dupa moartea acestuia , de fratii Ion si Gavrila Vatamaniuc, ultimul capturat in anul 1955. In muntii Fagarasului , pe versantul sudic, a actionat in perioada 1948-1959 gruparile de partizani “Haiducii Muscelului”, conduc de colonelul Gh. Arsenescu si de fratii Petre si Toma Arnautoiu, fii lui Iancu Arnautoiu, invatator in comuna Nucsoara, jud. Muscel si ai Laurentiei Arnatoiu.Parintii au murit in temnitele comuniste , iar cei doi fii au fost executati in 1959.Un an mai tarziu era executat si colonelul Gh. Arsenescu. Pe versantul nordic a actionat grupul condus de Ion Gavrila Ogoreanu.Aceste grupari au fost sprijinite de satenii din Nucsoara in special de Gheorghe si Elisabeta Rizea.In muntii Banatului au actionat gruparile de rezistenta anticomunista conduse de colonelul Ioan Uță, Spiru Blanaru si comandantul Petre Romasneanu. In Dobrogea , in padurile Babadagului sau in Delta, au actionat gruparile anticomuniste conduse de fratii Nicolae si Dumitru Tubulea, fratii Croitoru , Ghita Tomosoiu, Gogu Puiu, grupari anihilate in 1949. Interventia sovietica in Ungaria si pasivitatea Occidentului i- au demoralizat pe acesti luptatori pentru libertate.
In aceasta perioadă au existat zece centre de rezistență distribuite în toate zonele țării, fiecare dintre ele încorporând mai multe grupuri a căror activitate s-a desfășurat în această perioadă. Aceste centre au fost: Bucovina – 11 grupuri; Banat 12 grupuri; Brașov – un grup; Vrancea – șase grupuri; Sibiu – cinci grupuri; Maramureș – șase grupuri; Munții Apuseni – 12 grupuri; Arad – cinci grupuri; Dobrogea – trei grupuri; Bacău – două grupuri; Muscel – două grupuri; Făgăraș – două grupuri20. O confruntare statistică între cele două tabere, forțele rezistenței anticomuniste și forțele de Securitate, pune în evidență dimensiunile fenomenului, spaima provocată în rândul autorităților comuniste, iar pe de altă parte, inegalitatea în planul dotărilor și al forțelor angajate. Astfel, în 1953, structura organizatorică a Direcției Trupelor Operative de Securitate din cadrul MAI se prezintă astfel: 3.241 ofițeri, 3.176 subofițeri, 36.941 trupă și 1.485 angajați civili. In anul 1969, într-un raport al Securității se arată că au fost descoperite și anihilate 1.196 de „grupuri și organizații subversive" dintre care 119 în 1948, 200 în 1949, 182 în 1958 și 180 în 1959. Există așadar o evaluare a activității „subversive" cu aproape 1.200 de identificări, fapt ce evidențiază dimensiunile fenomenului rezistenței anticomuniste.
I.3 Revolte ale taranilor impotriva colectivizarii agriculturii
24 iulie 1949 este ziua în care au apărut primele cinci gospodării agricole colective din istoria României, din cele 60 pregătite pentru a inaugura noua politică agricolă a României comuniste.
Mulți țărani s-au opus acestor noi măsuri al comuniștilor, unii plătind cu viața. Primele cele mai importante din lungul șir al răscoalelor țărănești au fost cele din județele Bihor și Arad din iulie 1949. Acestea au fost primele revolte țărănești împotriva acestor abuzuri.
Aceste revolte au avut loc la mai puțin de cinci luni de la plenara CC al PCR din 3-5 martie 1949, care hotăra „transformarea socialistă a agriculturii”, după ce patru ani la rând partidul negase cu îndârjire intenția de a colectiviza pământul. Încă înaintea plenarei crescuse teroarea „cotelor”. Țăranii erau disperați că statul îi obligă să ia pâinea de la gura copiilor pentru a-și achita datoriile în cereale, din ce în ce mai împovărătoare.
Ca să le interzică orice posibilitate de evaziune, partidul a hotărât ca treieratul cerealelor să se facă numai la aria comunală, de unde recolta putea fi controlată și rechiziționată până la ultimul bob. Procedeul era, în același timp, o constrângere economică și una politică, pentru că țăranul muritor de foame putea fi, în viziunea comuniștilor, convins să se înscrie în colectivă din disperare.
Acestea au fost cauzele răscoalelor care s-au declanșat, aproape concomitent în mai multe județe ale României, în plină vară și în timpul primei recolte de după „plenara colectivizării”.
În iulie 1949 au izbucnit simultan răscoale în foarte multe comune. Intensitatea maximă a fost atinsă în județele Bihor, Arad, Botoșani și Suceava.
Ca un exemplu pentru amploarea fenomenului, documentele oficiale menționează pentru vara anului 1949 diferite manifestări de revoltă ale țăranilor în 54 de comune bihorene din plasele Beiuș, Beliu, Plasa Centrală, Marghita, Săcuieni, Sălard, Salonta, Tileagd și Tinca. Practic, din cele 12 plase ale județului Bihor, numai trei nu au fost afectate de nemulțumirea populară.
Apogeul răscoalelor a fost atins în ultimele zile ale lunii iulie 1949 în câteva localități bihorene, între care Girișul Negru, Batăr, Talpoș, Tăut (29 iulie), Cociuba Mare, Belfir (30 iulie), Ucuriș (31 iulie). În ultima zi a lui iulie revolta s-a extins și dincolo de granița județului Bihor cu Aradul.
Conform unui raport al Directiei Generale a Securitatii Poporului, din 12 august 1949 “asupra actiunilor contrarevolutionare chiaburesti din judetele Bihor si Arad”, pregatirea pentru revolta taraneasca ar fi inceput inca din primavara anului 1948, cand “a fost semnalata” existenta unei organizatii subversive, denumita Organizatia Romania Independenta, cu centrul in Oradea si cu ramificatii in partea de nord a judetului Bihor si sudul judetului Salaj.
Aceasta organizatie condusa de Nistor Badiceanu a fost depistata in cursul verii 1948 o buna a parte a membrilor ei fiind arestati.
In implicarea revoltelor taranesti din Bihor, Securitatea a identificat o a doua “Organizatie Subversiva”, intitulata “Vlad Tepes II”. Aceasta organizatie avea centrul de actiune la Oradea, legaturi puternice la Bucuresti si “ramificatii in comunele Vascau , Beliu, Cucuris, Lunca, Câmpanii de sus, Leheceni, Beius, Marghita si Salard din judetul Bihor”, organizatie condusa de avocatul Constantin Militaru din Oradea.
Evenimentele petrecute in vara anului 1949 in judetul Bihor impresioneaza prin amploare forta si dramatismul lor.
Pentru restabilirea ordinii si asigurarea muncilor agricole in judetul Bihor, in vara anului 1949, Ministerul de Interne a pus la dispozitia Comandamentului Unic Oradea, 3 batalioane de Securitate, in localitatile Oradea, Tinca si Marghita. Ulterior pe langa aceste 3 batalioane a fost dislocat si unul de graniceri. Scopul l-a reprezentat lichidarea actiunilor chiaburesti.
I.4 Revoltele muncitoresti împotriva regimului
Anul 1977 este marcat, in planul protestelor, de greva minerilor din Valea Jiului.
Cauza imediata a grevei a constituit-o un proiect de lege privitor la minerii pensionari cu drept de munca. Discutiile dintre mineri in legatura cu aceste dispozitii au abordat conditiile nesatisfacatoare de munca din Valea Jiului, in seara zilei de 30 iulie, luandu-se, la Lupeni, hotararea ca o delegatie alcatuita din 100 de persoane sa plece la Bucuresti pentru a discuta cu Ceausescu.
Primul secretar al comitetului de partid Petrosani , Clement Negrut, a incercat, la 1 august, sa discute cu minerii revendicarile lor, dar dialogul a degenerat la altercatii, care au alarmat autoritatile locale. Ele s-au grabit sa informeze Bucurestiul, Ilie Verdet anuntandu-si sosirea ( in acele zile, N.Ceausescu se afla la Neptun unde purta discutii cu secretarul general al PC Spaniol, Santiago Carillo). Minerii au refuzat orice discutie cu Ilie Verdet, acuzat de a fi nereceptiv la cererile lor, si au cerut venirea lui Ceausescu.
In timp ce minerii din Lupeni au hotarat sa-i antreneze pe toti minerii din Valea Jiului in actiunea lor revendicativa si au constituit un punct de dirijare in ghereta paznicului de la poarta nr.2. In dupa-amiazaz zilei de 1 august, a fost trimisa o echipa alcatuita din Ilie Verdet, prim vice-prim-ministru, Gheorghe Pana,presedintele UGSR si ministru al muncii, Constantin Babalau, ministrul Minelor, insotit de ofiteri din Ministerul de Interne si de la Departamentul Securitatii Statului, in Valea Jiului pentru a potoli nemultumirea minerilor.
Incercarile oficialilor de la Bucuresti de a discuta cu minerii s-au lovit de cererea lor ca secretarul general sa vina personal. La microfonul instalat la amintita ghereta, s-au perindat numerosi vorbitori, care au zugravit tabloul sumbru al conditiilor de viata ale minerilor. Ca lider al acestora s-a impus Constantin Dobre, de la mina Paroseni, care a decis in cele din urma sechestrarea lui Ilie Verdet, Gh.Pana si Clement Negrut.
Sosit, in sfarsit, la 3 august la Petrosani, Ceausescu a luat cunostinta de cererile minerilor, prezentate de Constantin Dobre, la aceeasi ghereta: “program de lucru de 6 ore; modificarea proiectului Legii nr. 3/1977, in ceea ce priveste pensionarea ( la varsta de 50 de ani , daca sunt lucrati 20 de ani efectiv); masa calda gratuita la intrarea in schimb; asigurarea echipamentului de protectie;aprovizionarea cu produse agroalimenatre de aragaz; marirea duratei de distribuire a apei calde si reci; construirea de camine si de locuinte pentru nefamilisti” si alte revendicari cu caracter economic si social.In final, se cerea ca “nici un miner sa nu fie arestat, anchetat ori persecutat pentru evenimentele de la Lupeni”.
Ceausescu nu s-a angajat la o discutie cu comitetul de greva ci a replicat, la citirea fiecarei revendicari, raspunsurile lui fiind fie aclamate, fie huiduite. Comentarii, inregistrate de Securitate, redau imaginea neasteptata a unui Ceausescu confruntat cu o multime scapata de sub control si impresia facuta in Valea Jiului de aceasta situatie inedita : “La Petrosani, luni si marti, minerii au facut greva si nu au intrat in mina pana nu a venit secretarul general la fata locului, pentru pensii si salariu. Am urmarit la radio, dar nu au anuntat nimic, a fost miting la Petrosani si Vasile si ce mi-a povestit tot sa te ia groaza, il huiduiau pe secretarul general. Dar sa nu vorbesti la nimeni” (Varje Gheorghe, de la caminul nr.1 Deva);”Activistii trimisi sa-i tempereze ( pe mineri- n.n) au fost luati ostatici, muncitorii nu au vrut sa paraseasca mina si au cerut sa discute cu presedintele (Ceausescu – n.n) , care impreuna cu insotitorii au sosit si au urcat la tribuna intr-o tacere rupta penibil de uralele unui grup izolat. Ceilalti spargatori de greva, dispersati in multime, tintuiti de priviri dusmanoase si apropourile minerilor, au trebuit sa taca. El (Ceausescu – n.n) a spus ca, datorita conditiilor complexe exploatarile miniere din Valea Jiului se vor constitui intr-o centrala separata, ca minerilor li s-a marit retributia reala cu 30 la suta, ca vor putea iesi la pensie la 50 de ani sau dupa 20 de ani vechime. La cererea muncitorilor urlata in piata, le-a promis duminica libera si ziua de munca de 6 ore, cu conditia sa dea aceeasi productie. Am vazut cum, rupand cordonul, oamenii se indreptau spre el cu scrisori. Inutil sa mai adaug ca minerii au obtinut tot ce au vrut” (arhitect Ninel Dobrei de la IPEH Deva).
De fapt, minerii nu au obtinut satisfacerea tuturor revendicarilot. De pilda, cel desemnat sa ramana in Valea Jiului pentru a supraveghea indeplinirea cererilor prezentate lui Ceausescu nu a fost Constantin Băbălau, cum doreau minerii, ci Ilie Verdet.
Greva din Valea Jiului nu a fost o actiune politica si – in ciuda huiduielilor – nici o manifestare anti-Ceausescu : revendicarile minerilor au fost exclusiv economice si sociale, iar cererea lor staruitoare a fost ca Nicolae Ceausescu sa vina in Valea Jiului. Se manifesta stravechiul stereotip al “bunului monarh”!
Represiunea a fost camuflata si inceata. Conducatorii aparuti spontan au fost stramutati (Constantin Dobre a fost trimis la Scoala de partid “Stefan Gheorghidiu”!), altii supusi unei atente supravegheri si avertizari de Securitate, cand spusele lor au fost considerate primejdioase.
Generalul Emil Macri,seful Contrainformatiilor Economice din Securitate, sosit la Lupeni impreuna cu Nicolae Plesita, dar fara a aparea in public a utilizat,in ancheta desfasurata, metode mai putin rafinate, scrie Adam Burakowski. In jur de sase sute dintre cei mai activi mineri au fost supusi unor interogatorii de multe ori foarte brutale, in urma carora cincisprezece persoane au fost condamnate cu sentinte intre doi si cinci ani de munca grea , alti circa cincizeci de mineri au fost internati in spitale de psihiatrie si cel putin trei sute au fost trimisi cu domiciliul in alte regiuni ale tarii. In jur de patru mii de persoane angajate in mina au fost date afara.
“Acuzatiile aduse minerilor protestatari au fost de tulburare a ordinii publice si ultraj contra bunelor moravuri, tocmai pentru a nu da o incarcatura politica actiunii, desi, declara unii martori, la un moment dat s-a strigat chiar “Jos Ceaușescu!”
“Dupa terminarea grevei, nu mai putin de 5000 de mineri, au fost anchetati. Catorva sute de protestatari li s-au desfacut contractele de munca dupa care au fost condamnati si deportati.” Pedeapsa aplicata a fost de 2-5 ani de inchisoare prin munca corectionala. Zeci de ortaci care au scapat de condamnarea penala au avut surpriza sa se trezeasca internati in clinicile de psihiatrie, o practica obisnuita in acei ani pentru pedepsirea opozantilor. Acuzatiile aduse minerilor protestatari au fost de tulburare a ordinii publice si ultraj contra bunelor moravuri, tocmai pentru a nu da o incarcatura politica actiunii, desi, declara unii martori, la un moment dat s-a strigat chiar “Jos Ceaușescu!”
Tacerea totala cu care a fost inconjurata greva din Valea Jiului a izolat-o in fapt de restul tarii, marea majoritate a populatiei afland de ea de la postul de radio “Europa Libera”.
Greutatile economice crescande impuse de Ceausescu au provocat mai multe greve la inceputul anilor `80. Minerii din sapte mine metalifere din regiunea Maramures, din nordul Transilvaniei, au declansat o greva in septembrie 1983, in semn de protest fata de micsorarile de salarii introduse de noua lege a salarizarii. Securitatea a fost trimisa sa sparga greva. Ca urmare a reducerii ratiei zilnice de paine la 40 la suta pentru nerealizarea normei, muncitori romani si maghiare au facut greva in noiembrie 1986 la Fabrica de masini grele si la Fabrica de frigidere din Cluj, precum si la fabrica din sticla din Turda. In Cluj circulau fluturasi cerand in ambele limbi “carne si paine” si “lapte pentru copiii nostri”, demonstrand astfel solidaritate interetnica. Oficialitatile de partid au trimis in graba alimente in fabrici si au promis ca vor rezolva plangerile muncitorilor, dupa care grevistii s-au intors la munca. La fel ca si in Valea Jiului, in 1977, Securitatea a pornit o ancheta cu privire la organizarea grevei si cativa muncitori au fost mutati in alte zone. In decurs de trei luni, tulburarile se intinsesera in rasaritul tarii, cuprinzand, pentru prima oara dupa mai multe decenii, atat muncitori cat si studenti. Din nou scanteia care a dat nastere acestor tulburari a reprezentat-o reducerile de salarii impuse pentru nerealizarea normelor de productie si problemele de aprovizionare cu alimente. La 16 februarie 1987, circa 1000 de angajati de la Atelierele de material rulant “Nicolina” din Iasi s-au indreptat in mars catre sediul partidului, protestand impotriva reducerilor de salarii. Cererile lor au fost rapid satisfacute. A doua zi, in ceea ce se pare ca a fost o actiune spontana mai multe mii de studenti de la Universitate si de la Politehnica au marsaluit in centrul orasului in semn de protest fata de oprirea curentului electric si a caldurii in caminele studentesti scandand : “Vrem apa sa ne spalam si lumina sa-nvatam!”. Autoritatile au cedat, si de data aceasta nu s-a luat nici o masura represiva impotriva studentilor. La Atelierele “Nicolina”, totusi, 150 de persoane dintre grevistii de baza au fost concediati, dupa obisnuita “ancheta” condusa de Securitate.
In spatele acestei serii de proteste impotriva politicii economice a lui Ceausescu se afla introducerea unor masuri draconice, menite sa reduca consumul de alimente si de energie, precum si reducerile de salarii. In loc sa tina seama de semnalele pe care le reprezentau aceste tulburari din ce in ce mai numeroase, Ceausescu s-a avantat orbeste inainte, cu aceleasi masuri, indiferent – se pare – la consecintele acestora. Cupa privatiunilor se umpuse si un semn in acest sens a aparut la 15 noiembrie 1987,la Brasov, al doilea mare centru industrial al tarii.
I.5 Disidenta in regimul Ceaușescu
Primii nori care apar pe cerul senin al regimului Ceausescu vin din doua directii. La Conferinta pentru securitate si cooperare europeana de la Helsinki (1975) incheiata printr-un Acord final, care consacra statu-quo-ul politic si teritorial al continentului, tarile occidentale au staruit pentru discutarea unui asa-numit “cos al treilea” – dupa problemele politice si economice – , cuprinzand drepturile omului.
URSS, preocupata sa-si vada definitiv recunoscuta hegemonia in Europa de Est, se vazuse nevoita sa faca aceasta concesie a Occidentului, hotarata insa sa nu le respecte.
Inscrierea drepturilor omului – in primul rand libera circulatie, dreptul fiecaruia de a parasi si a se intoarce in tara de origine – intr-un act oficial, semnat de sefii de stat si publicat in presa (asadar,cunoscut de toti), oferea un temei legal, lesne de invocat de toti cei loviti sau nemultumiti de regimul comunist.
La inceputul anului 1977, un grup de disidenti cehoslovaci au redactat un document intitulat “Carta 77”, sinteza intre aspiratiile “Primaverii de la Praga din 1968”.Scriitorul Paul Goma si alti cativa romani isi dau adeziunea la “Carta 77”, iar Paul Goma ii cere printr-o scrisoare, lui Ceausescu cel care a condamnat interventia Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia, sa se solidarizeze cu autorii “Cartei”.
Paul Goma, dupa 11 luni de disidenta, a acceptat pasaportul si a plecat cu familia in Franta (20 noiembrie). Generalul Plesita, adjunctul ministrului de Interne, il avertizase ca “mana Securitatii este lunga”, si ca, sosit la Paris, va avea un “semn” al adevarului spuselor sale: intr-adevar, la 18 noiembrie, Monica Lovinescu, personalitate de marca a exilului romanesc, si, prin colaborarile sale la “Europa Libera”, a opozitiei fata de regimul comunist din Romania, era agresata de doi necunoscuti care, dupa unele indicii nu erau francezi.
Situatia interna a Romaniei se deteriora tot mai mult, ca urmare a dificultatilor economice. In vederea construirii unor “mamuti industriali”, destinati, in conceptia lui , sa asigure independenta economica a Romaniei, Ceausescu facuse imprumuturi masive pe piata de capital occidentala, ceea ce a facut ca datoria externa a Romaniei sa creasca de la 1,2 miliarde in 1971 la 9,5 miliarde in 1981.
Cu acelasi elan cu care se lansaze in accelerarea si amplificarea industrializarii, Ceausescu a declansat campania de rambursare a datoriilor externe prin cresterea masiva a exporturilor, inclusiv de produse agroalimentare necesare populatiei, si drastica reducere a importurilor, inclusiv a celui de medicamente.
In acelasi timp, el a ordonat inceperea unor lucrari de proportii considerabile ca, de pilda, construirea unui centru civic in Bucuresti, sistematizarea cursului Dambovitei, sistematizarea satelor, etc. Demolarea unor cartiere intregi in Bucuresti (intre care si biserici si monumente istorice precum Manastirea Vacaresti, ansamblu unic in arhitectura sud-europeana a secolului al XVIII – lea) si a locuintelor taranesti, a provocat o vie nemultumire in randurile populatiei si in cercurile informate din strainatate.
Daca in tara gravitatea situatiei economice nu era inca perceputa la dimensiunile ei reale, sectia a 11-a a spionajului extern din cadrul KGB a considerat inca din 1983 ca Romania se indrepta spre o prabusire economica, perspectiva ingrijoratoare pentru Kremlin, care se temea de o orientare in aceste conditii, a acesteia spre vest.
Lipsurile resimtite tot mai puternic in aprovizionare – cozile la magazinele alimentare au devenit un element nelipsit din peisajul citadin – si regimul de economii si restrictii, mai ales la consumul electric, ceea ce a avut drept rezultat cufundarea in intuneric a oraselor si, in general , a tarii, au alimentat starea de nemultumire a populatiei. Daca atunci cand nu pot oferi “paine” populatiei autoritatile ii dau mai mult “circ”, Nicolae Ceausescu a limitat la doua ore programul de televiziune, si acest scurt rastimp fiind ocupat de prezentarea cuvantarilor sau vizitelor sale de “lucru”. In india, se considerase ca, pentru a opri cresterea populatiei, mai eficienta decat sterilizarea era electrificarea satelor, pentru ca privitul televizorului sa inlocuiasca placerile patului; in Romania , interzicerea avortului se asocia cu restrangerea pana la anulare a “opiului pentru populatie” care este televiziunea, astfel ca, privati de satisfactiile aflate la indemana oricui, romanii incepeau sa murmure acolo unde era posibil, telespectatorii s-au indreptat spre posturile bulgar,maghiare si iugoslav).
Intre regim si popor se adancea o prapastie , cuplul prezidential atragand tot mai puternic ura populatiei.
In memoriile sale, Vadim Medvev enumera pe opozantii de marca ai secretarului general al PCR. Cel care s-a manifestat public, in plin congres al partidului (in 1981, la Congresul al XII-lea al PCR), a fost vechiul militant Constantin Parvulescu,dar vocea sa a ramas cu totul singulara si, in afara senzatiei provocate de o manifestare inedita, actiunea lui a ramas fara ecou.
Daca in Polonia, chiar si dupa introducereala 13 decembrie 1981 a legii martiale, curentul creat de sindicatul “Solidaritatea” si de intelectualii disidenti a continuat sa se manifeste, daca in Cehoslovacia,in ciuda masurilor de represiune, membrii “Cartei 77” nu au abandonat lupta, daca in Ungaria disidentii desfasurau o activitate semilegal, in Romania, absenta unui curent – nu a unor indivizi izolati – ostil regimului si forta aparatului si forta aparatului de represiune, atat cea reala cat si cea, mai puternica, imaginata de populatie, vazand la tot pasul informatori si microfoane, au facut ca regimul sa nu fie amenintat serios din interior. Caderea lui nu putea veni decat din exterior,mai exact, cand schimbarea raportului de forte Est-Vest avea sa submineze intreg “lagarul” socialist si, pe cale de consecinta, sa slabeasca regimul din Romania.
. In cartea lor despre relatiile romano-americane in anii 1985-1989, Roger Kirk si Mircea Raceanu (primu, fost ambasador al SUA la Bucuresti in acei ani, cel de al doilea fost director-adjunct al sectiei SUA si Canada, in MAE, si devenit spion american) au pus in lumina incapacitatea sau refuzul lui Ceausescu de a recepta corect semnalele Washingtonului, preocupat in primul rand de incalcarile drepturilor omului in Romania. Imaginea liderului roman a fost intunecata de demolarile din Bucuresti si din tara (la cele din Capitala s-au adaugat”sistematizarea satelor”, perceputa in Occident si ca o tentativa de disloare a minoritatii maghiare), de privatiunile impuse populatiei pentru a se lichida datoria externa si de masurile represive impotriva disidentilor, intre care profesoara Doina Cornea de la Cluj a capatat o notorietate internationala prin actiunile ei curajoase.
In nota adresata la 30 octombrie 1989 de raportorul pentru Romania al Centrului pentru drepturile omului de pe langa Oficiul ONU din Geneva ministrului de Externe al Romaniei figurau 131 cazuri de violare a drepturilor omului in Romania, printre care si masurile represive impotriva opozantilor (Gabriel Andreescu, Petre Mihai Bacanu, Ana Blandiana, Liviu Cangepol, Doina Cornea, Radu Filipescu , Dumitru Iuga, Aurel Dragos Munteanu , Dan Petrescu, Andrei Plesu etc. , dar si Constantin Parvulescu si ceilalti autori ai “Scrisorii celor sase”).
Criza regimului Ceausescu a fost brutal pusa in lumina de tulburarile de la 15 noiembrie 1987 de la Brasov, cand, in ziua alegerilor, multimea incurajata de schimbarile intervenite in URSS, cunoscute in primul rand gratie postului “Europa Libera”, a atacat sediul comitetului de partid, unde descoperirea unor alimentem de negasit in magazinele din tara, a sporit indignarea oamenilor. Daca, in 1977, greva minerilor din Valea Jiului a ramas fara rasunetul cuvenit, ca urmare a tacerii totale a mediilor oficiale din tara si a masurilor de izolare a perimetrului minier si a liderilor grevei (doar “Europa Libera” a transmis stiri mai amanuntite despre greva), de asta data, Silviu Brucan a adresat o scrisoare deschisa lui Ceausescu – puternic mediatizata de “Europa Libera” si de presa din Occident – in care il avertiza asupra falimentului ineluctabil al regimului, daca nu se decidea sa-l reformeze. Gestul lui Silviu Brucan a ramas singular, astfel ca, in Occident, pasivitatea societatii romanesti a fost rezumata in formula “Mamaliga nu face explozie”.
Intr-un prim palier al tipologiei mișcării anticomuniste se pot plasa cele caracterizate de implicarea civică în acțiuni și manifestări anticomuniste : organizații și grupări civile care au făcut permanent propagandă anticomunistă, compuse din intelectuali, studenți, elevi, muncitori, țărani; acțiuni de protest ale societății civile îndreptate împotriva proiectatei demolări a 7-8.000 de sate, care s-au convertit ulterior într-o manifestare de largă solidaritate a opiniei publice internaționale în anul 1988, cunoscută sub numele de „Operations.
Villages Roumains"; atitudini civice publice împotriva comunismului începând cu 1977 în cadrul cărora s-au remarcat o serie de exponenți ai societății civile precum Paul Goma, Radu Filipescu, Doina Cornea etc.3. Un al doilea grup de acțiuni sunt cele cu implicarea intelectualilor : cercuri de intelectuali laici și clerici, constituite ca grupuri de reflecție și de întreținere a ideilor anticomuniste, a unei etici întemeiate pe valorile creștine și democratice, cum a fost grupul de reflecție spirituală și religioasă „Rugul aprins"; atitudini și forme de manifestare anticomunistă în lumea intelectualilor privind recuperarea conștiinței istorice, care au culminat în anii 1957-1958, când s-a marcat aniversarea a 500 de ani de la urcarea pe tron a voievodului Moldovei Ștefan cel Mare, receptat în memoria colectivă ca simbol al independenței și identității etnice, al gesticii ctitoriale aferente pietății creștine românești, în condițiile în care Basarabia și Bucovina, părți ale Moldovei voievodale de odinioară, se aflau sub dominația sovietică, alogenă și atee; acțiuni ale intelectualilor din perioada 1983-1988, îndreptate împotriva politicii de sistematizare irațională a orașelor ce viza distrugerea monumentelor de arhitectură din București și din alte orașe4. Se poate degaja și o implicare studențească în rezistența anticomunistă, în forme și exprimări variate care au traversat primul deceniu al comunismului și care au culminat cu manifestațiile antisovietice și anticomuniste din 1956 ale studențimii din Timișoara (în timpul revoluției antisovietice din Ungaria)5. Procesul comunizării, al instalării sistemului colhoznic în agricultură, prefațat de o strategie bine pusă la punct de statul comunist de distrugere a clasei țărănești proprietare prin sistemul cotelor, a determinat și o implicare țărănească masivă, distribuită în toată țara, concretizată în proteste, revolte și răscoale țărănești îndreptate împotriva colectivizării agriculturii6.
La reacțiile față de comunism, față de consecințele sale nefaste în viața cotidiană au luat parte și categoriile muncitoare. Se produce lent, pe parcursul epocii comuniste, un proces de convertire a clasei muncitoare, industriale dintr-un aliat al PCR într-un adversar al acestuia, în condițiile în care ideologia comunistă urmărea constituirea unei clase muncitoare ideologizate și abstracte. Mai exact, se produce o adversitate a realității muncitorești față de o utopie muncitorească comunistă. In aceste condiții, clasa muncitoare își recuperează conștiința de sine și memoria identitară ocultată, confiscată sau pervertită de comunism. Implicarea muncitorească în fenomenul rezistenței anticomuniste s-a particularizat prin sabotaje în perioada de început a comunismului, pentru ca mai apoi să se radicalizeze sub forma unor greve și revolte de mare amploare, precum greva generală a minerilor din Valea Jiului din 1977, revolta muncitorească din 1981 din Bazinul minier Motru sau revolta muncitorilor din Brașov din 1987. Un element semnificativ în exprimarea anticomunistă a muncitorimii îl reprezintă formarea în același an fatidic 1977 – an al grevei din Valea Jiului, al manifestării disidenței lui Paul Goma, fapt care semnifică începutul dezarticulării unanimității aparente a discursului politic și a aplicațiilor ideologice ale comunismului din România a sindicatelor libere, precum SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) și sindicatul liber „Libertatea
In martie 1989 a fost difuzata “Scrisoarea celor sase” semnata de fostii activisti ai PCR Corneliu Manescu, Alexandru Barladeanu, Gh. Apostol, Silviu Brucan, C. Parvulescu, Gr. Raceanu , prin care cereau : respectarea drepturilor omului si a Constitutiei, incetarea “sistematizarii” teritoriului si a exportului de alimente, restabilirea prestigiului international al Romaniei.
Restrictiile dure ale regimului comunist ceausist la alimente, energie, caldura, combustibil , etc i a determinat pe romani sa se ridice cu hotarare impotriva regimului si sa l inlature . in dec 1989.
CAPITOLUL II
BRAȘOV, 15 NOIEMBRIE 1987
II.1 Contextul si cauzele revoltei brașovenilor
Protestele muncitorilor de la Intreprinderea de Autocamioane Brasov, din 15 noiembrie 1987, au fost declansate de intarzierea paltii salariilor si diminuarea repetata a retributiei ca urmare a nerealizarii planului de productie la diferite sectii ale intreprinderii. Trebuie precizat ca din 1983, cand a fost emis Decretul Consiliului de Stat nr.335/1983 privind aplicarea formei de retribuire in acord global si a altor forme de retribuire specifice unor ramuri sau activitati, remunerarea salariatilor se facea in cuntie de realizarea planului de productie. Conform art.1 al Decretului nr. 335/1983 retribuirea personalului muncitor se facea in raport cu munca prestata si rezultatele obtinute. In cazul depasirii productiei planificate, veniturile cresteau in mod corespunzator si nu erau plafonate. In situatia nerealizarii productiei sau a neindeplinirii obligatiilor de la locul de munca, retributia se diminua in mod corespunzator, fara a se asigura un venit garantat. Salarizarea in acord global ii dezavantaja pe muncitori, intrucat in marea majoritate a cazurilor neindeplinirea planului de productie nu li se putea imputa lor, ci managementului defectuos al intreprinderii, lipsei materialelor necesare productiei, intreruperilor dese si prelungite ale curentului electric etc.
In arhiva CNSAS se gasesc documente intocmite de organele de securitate despre starea de spirit a muncitorilor brasoveni din anul 1987, dinaintea protestelor. Conform unor note din perioada februarie-noiembrie 1987, muncitorii de la Intreprinderea de Autocamioane Brasov erau nemultumiti de diminuarea repetata a retributiei ca urmare a neindeplinirii integrale a sarcinilor de plan din motive neimputabile lor (lipsa unor materiale si materii necesare produtiei, lipsa unor comenzi, a unor contracte pentru exterior , intreruperea frecventa a energiei electrice etc.). De asemenea, muncitorii brasoveni erua nemultumiti de proasta aprovizionare, de lipsa caldurii din locuinte, etc. Citam mai jos din notele organelor de securitate din 4 februarie 1987, 24 februarie 1987, 4 noiembrie si 13 noiembrie 1987 :
– Extras din nota nr. S/04229 din 4 februarie 1987 : “In randul personalului muncitor de la Intreprinderile : ≪ 6 Martie ≫ , ≪ Zarnesti ≫, ≪ Autocamioane ≫, ≪ Tractorul ≫, Hidromecanica ≫, ≪Metrom ≫ Brasov si altele continua sa se inregistreze nemultumiri si comentarii negative in lagura cu lipsa materiilor prime si a materialelor necesare indicatorilor de plan, intreruperile frecvente ale energiei electrice, conditiile improprii de lucru datorate temperaturilor scazute din unele spatii productive, situatii ce duc la nerespectarea termenelor de executie a prodeselor destinate exportului, cat si calitatii acestora si, ca urmare, la diminuarea substantiala a retributiei (…) La intreprinderea de Autocamioane, oamenii muncii sunt nemultumiti de faptul ca lucreaza in hale si spatii neincalzite, in unele situatii in aer liber, la care se adauga lipsa unor repede si subansambluri, cum este cazul la sectiile 580 si 450, situatie ce a condus la nerealizarea planului si implicit reducerea retributiei. Totodata starea de nemultumire este amplificata de dificultatile existente in incalzirea si iluminatul locuintelor, asigurarea apei potabile , a aprovizionarii cu produce agroalimentare si a calitatii unora dintre acestea , a transportului in comun, neplata concediilor medicale conform Codului Muncii, precum si trimiterea in concedii fara plata . Ca urmare, sunt frecvente afirmatiile ca nu vor plati cotizatiile de sindicat, partile sociale, precum si obligatiile de intretinere”
– Nota nr.036831 din 24 februarie 1987 : “In randul personalului muncitor de la Intreprinderea de Autocamioane, indeosebi din sectiile turnatorie si montaj general, se inregistreaza, in continuare, comentarii de nemultumire cu privire la lipsa unor materii prime, materiale, repere si subansambluri (fonta,otel,tabla,pompe de apa,pistoane,radiatoare,cutii de viteza s.a), situatie in care se prefigureaza neindeplinirea planului de productie pe luna februarie, cu consecinte in diminuarea retributiilor. In mod frecvent, in discutiile in care se abordeaza astfel de aspecte se exprima nemultumirea si in lagatura cu alte probleme, cum ar fi dificultatile in aprovizionarea cu alimente, cotele ridicate pentru plata intretinerii apartamentelor in conditiile cunoscute de restrionare a furnizarii apei si caldurii – comentarii facute indeosebi de persoane cu familii numerooase sau cu venituri mai modeste (…) In intreprindere se comenteaza ca, datorita conditiilor de retribuire, multe cadre tehnice cu vechime si buna pregatire profesionala sunt preocupate sa-si gaseasca locuri de munca la alte unitati economice din Brasov”
– Nota nr.S/6920 din 4 noiembrie 1987 : “Din date verificate rezulta ca in ultima perioada de timp se inregistreaza o tendinta de deteriorare a starii de spirit in randul oamenilor muncii, cauzata in principal de neajunsuri si lipsuri serioase in aprovizionarea cu produse agroalimentare, indeosebi la sortimentele de carne, ulei , zahar, unt, faina, malai, cartofi si fructe (…) distribuirea cu intreruperi exagerat de dese si prelungite a curentului electric in unele cartiere si zone ale municipiului Brasov (…) primirea retributiilor diminuate cu 30-50% de catre unii oameni ai muncii din obiectivele economice, care considera ca aceasta se datoreaza factorilor de decizie de la nivelul intreprinderilor, centralelor, conducerii judetului si ministerelor, care nu sunt in masura sa aasigure cele necesare bunei desfasurari a activitatii productive. Cei afectati acuza tot mai insistent ca 50-60% din retributie nu le este suficienta pentru a face fata nevoilor de intretinere a lor si familiilor, fapt ce ar conduce la scaderea nivelului de trai in contradictie cu ceea ce se sustine oficial”.
– Nota nr 036924 din 13 noiembrie 1987 : “ Din date verificate rezulta ca starea de spirit in randul oamenilor muncii din municipiul Brasov tinde sa devina necorespunzatoare. Astfel, oameni ai muncii din cadrul platformelor industriale de camioane si tractoare fac aprecieri si comentarii negative la adresa factorilor de conducere ai intreprinderii si lipsei caldurii din locuinte, intreruperilor la energia electrica, neajunsurilor din aprovizionarea cu alimente (…) se fac referiri necorespunzatoare cu privire la nerealizarea sarcinilor de plan in obiectivele economice, indeosebi la Intreprinderea de Autocamioane Brasov, din cauza restrictionarii metalului prin Ordinul M.I.M. nr. 235/1987 si a nelivrarii unor subansambluri de ≪ Electromures ≫ (conductoare cablaje si cordoane electrice) si ≪Rulmentul ≫ (cuzineti,rulmenti)”
Degradarea situatiei economice “datorata nu numai conjuncturii internationale. dar si optiunilor individuale ale lui Nicolae Ceausescu care au vizat doua paliere : pe de o parte , mentinerea unui ritm accelerat al industrializarii si,de pe alta parte, incepand din 1982, o preocupare sustinuta pentru a lichida datoria externa, a avut repercusiuni asupra nivelului de trai al populatiei, dar si asupra veniturilor salariale propriu-zise , ceea ce a condus la revolte si proteste muncitoresti spontane, suspectate insa permanent ca fiind provocate de factori externi”.
II.2 Desfășurarea acțiunii protestatare
La 15 noiembrie 1987, zi în care erau programate alegerile de deputați din Marea Adunare Națională, are loc, la Brașov, o amplă revoltă anticomunistă, cu participarea muncitorilor Uzinei de Autocamioane ''Steagul Roșu'', cărora s-au aliat și alți brașoveni.
Revolta se declanșase în seara anterioară, respectiv la 14 noiembrie, când muncitorii de la Uzina de Autocamioane ''Steagul Roșu'' din Brașov și-au primit salariile mult micșorate, fără a le fi oferită nicio explicație de către conducere, astfel că, cei care intrau în schimbul III au refuzat să înceapă lucrul, potrivit site-ului www.memorialsighet.ro. În cursul dimineții următoare, respectiv la 15 noiembrie, celor din schimbul III li s-au alăturat colegii care urmau să intre în schimbul I.
Adunați în fața Palatului Administrativ, unde se afla conducerea întreprinderii, cei aproximativ 400 de oameni pornesc spre sediul Prefecturii orașului, pe traseu alăturându-li-se și alți brașoveni. Trecând pe strada Poienelor, Calea București, Bulevardul Lenin, mulțimea, al cărei număr ajunsese deja la câteva mii, cântă ''Deșteaptă-te, române!'' și scandează, pentru prima dată în România, ''Jos dictatura!'', ''Vrem pâine!'', ''Jos Ceaușescu!'', se arată în volumul ''Istoria României în date'' (2003).
II.3 Măsurile represive si consecințele lor
Protestele muncitorilor brasoveni, din 15 noiembrie 1987, fata de politica partidului si statului in plan economic si politic au fost catalogate de autoritati ca “acte huliganice”.Desi au fost anchetate 183 de persoane, dintre care 53 de la Intreprinderea de Autocamioane Brasov.
“S-a avut grija ca grupul celor judecati sa nu fie mare- 61 de persoane, pentru a nu lasa impresia ca e vorba de o represiune in masa, ci doar de un grup mai mic de <<elemente certate cu legea>>, <<adevarati vandali>>, care nu au inteles ajutor ce li s-a dat de catre societate in rezolvarea multor probleme de familie”.
In Sentinta penala nr.2823, pronuntata in sedinta publica la 3 decembrie 1987, la Clubul Intreprinderii de Autocamioane Brasov, se arata ca 61 de muncitori au fost “trimisi in judecata pentru savarsirea infractiunii de ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, prevazuta si pedepsita de articolul 321, aliniatul 2 din Codul Penal. Ca urmare, 26 dintre muncitori au fost condamnati la inchisoare intre doi ani si trei ani si sase luni, cu executarea pedepsei la locul de munca. Ceilalti 35 de muncitori au primit pedepse intre sase luni si doi ani inchisoare, cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei.
In Sentinta penala nr.2823 din 3 decembrie 1987 se arata ca pentru “ceilalti 35 de incultati care s-au lasat antrenati in activitatea infractionala si au avut o participare mai redusa la savarsirea faptelor, instanta apreciaza ca scopul educativ al pedepselor ce li se vor aplica va fi atins si prin suspendarea conditionata a acestora, in conformitate cu dispozitiile art 81 si 82 Codul Penal. Instanta considera ca in scopul reeducarii tuturor inculpatilor, se impune Ministerul Muncii, Ministerul Industriei Constructiilor de Masini, conducerile unitatilor socialiste si directiile judetene pentru probleme de munca si ocrotiri sociale sa asigure incadrarea de indata, in muncam a tuturor celor ce vor fi condamnati prin prezenta sentinta. Dupa incadrare, inculpatii vor fi pusi sub supravegherea colectivelor de munca. Avand in vedere cererea formulata in sedinta publica de catre reprezentatul procuraturii, cerere pe care instanta o gaseste intemeiata, in conformitate cu prevederile art.1 din Decretul nr.218/1977, toti inculpatii vor executa pedepsele in alte unitati socialiste, in afara Intreprinderii de Autocamioane Brasov”.
Trebuie precizat ca Decretul nr. 218/1977 prevedea executarea pedepsei prin munca, fara privare de libertate,in cazurile in care pedeapsa aplicata nu depasea 5 ani de inchisoare. Articolul 1 al decretului stipula : “In cazul faptelor prevazute de legea penala pentru care pedeapsa aplicata nu depaseste 5 ani inchisoare, instantele judecatoresti, tinand seama de gravitatea faptelor, de imprejurarile in care a fost comisa si de conduita generala a faptuitorului, vor dispunem de regula ca executarea pedepsei sa se faca prin munca, fara privare de libertate, in unitatea in care acesta este incadrat sau in alta unitate, in fabrici pe santiere, in unitati agricole sau forestiere ori in alte unitati economice”.
Instanta judecatoreasca a hotarat ca cei 61 de muncitori sa-si execute pedepsele prin munca corectionala, in afara Intreprinderii de Autocamioane Brasov, in alte unitati socialiste din tara,unde prestau activitati direct productive. De pilda, Som-merauer Werner, condamnat la trei ani si sase luni inchisoare cu executare la locul de munca, lucra la Intreprinderea de Constructii Navale si Utilaj Tehnologic Tulcea in calitate de muncitor instalator la atelierul SLI, sectia instaltii, in cadrul fabricii de constructii nave. I s-a stabilit domiciliul in minicipiul Tulcea, Str.Alunisului, nr.9, bl.E, sc.C, ap.79. A fost pus sa semneze un angajament ca nu va parasi municipiul Tulcea fara aprobarea sefului militiei judetene Tulcea. Saptamanal trebuia sa se prezinte la sediul Inspectoratului Judetean de Militie pentru prezenta. Geneti Aurica, condamnat la trei ani si sase luni inchisoare cu executare la locul de munca, si Dascalu Petrica, condamnat la doi ani si sase luni cu executare la locul de munca au fost obligati sa-si execute pedeapsa la Intreprinderea de Confectii Focsanu, respectiv Intreprinderea de Aparataj Electric Focsani. De asemenea si cei 35 de muncitori condamnati cu suspendare au fost incadrati in munca in unitati socialiste din afara judetului Brasov si li s-a fixat domiciliul obligatoriu. De pilda, Pintea Ciprian, condamnat la un an si sase luni inchisoare cu suspendarea executarii pedepsei, lucra la Intreprinderea Mecanica de Utilaje Medgidia (IMUM) si locuia in orasului Medgidia, Str.Independetei, la caminul de nefamilisti nr.1 al intreprinderii, camera 318. Bahnareanu Costica, condamnat la un an cu suspendarea executarii pedepsei, lucra ca CTC-ist in cadrul Sectiei de Utilaj Complex Husi, domiciliat in orasul Husi,Str.Frunzelor nr.3, caminul de nefamilisti al intreprinderii, camera nr.15.Maniu Gavrila, condamnat la doi ani cu suspendare, lucra ca electrician la Intreprinderea Mecanica Bistrita. Locuia in comuna Zagra, judetul Bistrita-Nasaud. Toti erau supravegheati la locul de munca si la locul de resedinta de catre organele de securitate si militie “pentru a preveni si neutraliza de indata orice activitate necorespunzatoare desfasurata de acestia”.
De retinut ca localitatile si unitatile economice in care trebuiau sa-si execute pedepsele muncitorii condamnati au fost hotarate de conducerea Departamentului Securitatii Statului din Ministerul de Interne, fiind nominalizate in Ordinul nr.200/SG/D 00121451 din 7 decembrie 1987. In acelasi ordin se prevedea ca inspectoratele judetele ale Ministerului de Interne sa ia masuri pentru a asigura un control informativ complex si permanent asupra persoanelor condamnate aflate pe raza lor de compententa. Datele obtinute privind comportarea lor la locul de munca si la domiciliu trebuiau raportate lunar la Directia a II – a din Departamentul Securitatii Statului.
Ce regim juridic avea condamnatul in unitatea socialista unde presta “munca corectionala”? Condamnatul isi executa obligatiile in unitatea socilista in baza mandatului de executare a pedepsei, nu in baza unui contract de munca. Regimul jurudic al condamnatului care presta “munca corectionala” in unitatea socialista era urmatorul : condamnatul nu putea ocupa functii de conducere, administrative sau de gestiune; pentru munca presetata primea o retributie neta, mai putin 15-50% cota stabilita potrivit cu cuantumul retributiei si cu indatoririle condamnatului pentru intretinerea altor persoane ; condamnatul nu avea dreptul la concediu de odihna, iar durata muncii prestate nu se considera vechime in munca; cuantumul ajutorului pentru incapacitate temporara de munca in caz de boala sau accident era de 50% din retributia neta cuvenita condamnatului dupa retinerea cotei mentionate; timpul in care condamnatul lipsea de la locul de munca, pentru motivul ca se afla internat in spital sau in concediu medical, ori a fost invoit sau a absentat nemotivat, nu se calcula in durata executarii pedepsei; in calculul duratei executarii pedepsei prin munca se socoteau si zilele de repaus saptamanal, precum si cele care conform legii nu se lucrau, deoarece prezenta la locul de munca si prestarea muncii erau obligatorii numai in zilele si orele programului de lucru al unitatii ; condamnatul nu putea parasi localitatea unde se afla organizatia socialista la care presta munca fara aprobarea organului de militie.
Desi persoanele condamnate au beneficiat de prevederile Decretului nr.11 din 26 ianuarie 1988, care amnistia toate infractiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa cu inchisoare pana la 10 ani inclusiv,nu li s-a permis sa paraseasca locurile de munca si domiciliile stabilite in 1987.
Cu toate ca formularea era ambigua, consideram ca prevederile art.4 al Decretului Consiliului de Stat nr.11/1988 privind amnistierea unor infractiuni si reducerea unor pedepse (“Cominetele sau birourile executive ale consiliilor populare, directiile pentru probleme de munca si occrotiri sociale si conducerile unitatilor socialiste vor asigura incadrarea in munca a persoanelor care beneficiaza de prevederile prezentului decret si vor urmari integrarea acestora in colectivele de munca in care au fost repartizate”) se refereau la muncitorii brasoveni condamnati si reprtizati, in decembrie 1987, in unitati economice din tara pentru a-si executa pedepsele. Dupa aparitia decretului de amnistiere, muncitorii brasoveni au fost obligati sa incheie contracte de munca pe perioada nedeterminata in acelasi unitati economice in care au fost reprtizati, in decembrie 1987, pentru a-si executa pedepsele si sa-si faca mutatiile definitive in locatiile in care lucrau. Autoritatile au facut presiuni asupra sotiilor lor sa divorteze sau sa se dupa dupa ei. Unii dintre muncitori s-au stabilit cu domiciliul si familia in localitatile fixate de autoritati, iar altii au refuzat, insistand ca sa se reintoarca la Brasov, intainaind in acest sens memorii la CC al PCR, Procuratura RSR, Tribunalul Judetean Brasov, etc.
Evenimentele din decembrie 1989, care au dus la caderea regimului comunist din Romania, i-au gasit pe marea majoritate, in localitatile si colectivele de munca unde au fost repartizati in 1987. In 17 decembrie 1989, Inspectoratul Judetean Brasov de Securitate (seful Securitatii) cu urmatorul continut “Rugam dispuneti de urgenta masuri de control asupra persoanelor condamnate pentru participare la evenimentul din noiembrie 1987 de la Brasov, urmand ca in perioada urmatoare sa nu li se permite parasirea actualului domiciliu si loc de munca”.
In afara celor 61 de persoane condamnate, asupra unui numar de 21 de persoane anchetate pentru participarea la demonstratie si puse in libertate, organele de securitate au intreprins masura peventiva de avertizare. Din cele 21 de persoane, cinci erau elevi la Liceul Industrial “Steagul Rosu” si Liceul Industrial “Tractorul”, noua persoane au fost reprimite la Intreprinderea de Autocamioane iar sapte au fost trimise in localitatile de origine insotite de organul de militie.
Persoanele cu functii de conducere de la Intreprinderea de Autocamioane si Centrala Industriala pentru Autovehicule de Transport Brasov au fost destituite din functii si repartizte sa lucreze in alte intreprinderi din tara. Este vorba de 15 persoane, dintre care doua au fost si condamnate la doi ani, respectiv un an si sase luni inchisoare, cu suspendarea conditionata a pedepsei. Acestor persoane li se imputa ca in calitatea pe care au avut-o nu s-au implicat “in cunoasterea si aplanrea starii de spirit negative create ca urmare a aplicarii de penalizri nejustificate la retributie si nu au actionat pentru a impiedica elementele huliganice sa se deplaseze din uzina spre centrul orasului”, ca unele dintre ele au participa la sedinta BECOM din 11.11.1987, unde s-au hotarat “in mod abuziv si ilegal egalizarea retributiilor personalului muncitor din diferite sectii”.
De retinut ca unele reprosuri erau intemeiate,deoarece a fost incalcata legislatia privind retribuirea in acord global, nivelandu-se retribuirea pe inteprindere desi Decretul Consiliului de Stat nr.335/1983 privind aplicarea formei de retribuire in acord global si a altor forme de retribuire specifice unor ramuri sau activitati, specifica clar la art.5, pct.3, ca personalul muncitor cuprins in acord global la nivelul sectiilor, telierelor , santierelor , loturilor , fermelor sau altor asemenea subunitati primea retributia in raport cu realizarea productiei fizice stabilita pentru fiecare si a conditiilor prevazute in contractul de acord global, independent de rezultatele obtinute pe intreprindere.
Sanctionarea cadrelor de conducere din Centrala Industriala pentru Autovehicule de Transport Brasov si a celor de la Intreprinderea de Autocamioane Brasov a insemnat ca la nivelul conducerii partidului cererile muncitorilor erau considerate legitime.
II.4. Solidarizarea studenților cu cauza protestatarilor brașoveni
La o săptămână de la reprimarea revoltei, trei studenți din anul IV ai Facultății de Silvicultură din cadrul Universității Brașov, si anume : Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban, au decis să-și exprime solidaritatea față de muncitorii arestați. Inițiatorul protestului a fost Cătălin Bia, care a confecționat în camera de cămin, un afiș de dimensiunea 50/100 cm, pe care scria : “Muncitorii arestați nu trebuie să moară !“.Cu afișul in mâini s-a așezat singur pe o bancă în fața cantinei Complexului studențesc.
Despre inițierea protestului relatează sugestiv Cătălin Bia : “Am procedat în modul arătat mai sus pentru a face cunoscut persoanelor care vedeau afișul că doream ca muncitorii despre care auzisem că sunt arestați să nu fie omorâți sau condamnați pentru ce au făcut in ziua de 15.11.1987”. Acesta susține ca nu s-a sfătuit cu nimeni în legătură cu ce avea de gând sa faca si ca, intre el si ceilalți doi colegi care au fost găsiți de către autoritați în același loc, nu a existat niciun fel de înțelegere, ci doar un gest de solidaritate. Lucian Silaghi, împreuna cu Cătălin Bia, au stat pe bancă in fața cantinei timp de 20 de minute, după care li s-a alăturat si colegul acestora , Horia Șerban.
Lucian Silaghi afirmă că a fost un moment de răscruce, și la propriu și la figurat : “Stăteam chiar la intersecție de drumuri in Complexul Studențesc “Memorandum”. Eu puteam s-o iau la stânga spre căminul 5, unde un alt coleg si bun prieten ma aștepta. Dar, ajuns in fața cantinei, l-am văzut pe bunul meu prieten, Cătălin Bia cu o pancartă pe care scrisese “Muncitorii arestați nu trebuie sa moară!”. Se discuta chiar in mediile universitare la modul: “ Mă, o sa-i împuște! O sa-i execute!”. Acum poate sa ți se pară exagerat, in dictatură , însa, scenariul era plauzibil”.
Într-o mărturie publicată in revista Memoria, Cătălin Bia spune că ,înainte de protest, a încercat sa le propună si altor colegi să organizeze o grevă, dar aceștia nu au fost de acord : “Am propus unui coleg de încredere să organizăm o grevă, blocând intrarea in facultate, Cionoiu propunea să dăm foc tablourilor lui Ceaușescu din căminul Silviculturii. Împreuna cu Mircea Lang si Horia Șerban am mers prin câteva camere de cămin încercând să ii mobilizam pe colegii noștri. Cei mai mulți dintre studenți erau crispați, surprinși, nu erau pregătiți să întreprindă ceva. Nu am mai spus nimănui ceea ce doream sa fac, dar am încercat sa pregătesc atmosfera din Complexul studențesc. Într-o noapte am scris pe pereții din Complex, în trei locuri, cuvântul “Solidaritate”. Am împrăștiat în câteva cămine manifeste scrise de mână: “Muncitorii arestați nu trebuie sa moară. Noi ce facem?” si urmăream reacțiile celor care le citeau.
Cum spuneam, duminică 22 noiembrie, pe la ora 12, Catalin Bia s-a așezat pe o bancă de la intrarea in cantina Complexului studențesc, tinand in mana o bucată de carton pe care era scris : “Muncitorii arestați nu trebuie să moară!”. “Au trecut prin fața mea studenți cunoscuți si necunoscuți, speriați, uimiți, stingheriți. Venind la masă, s-a apropiat colegul meu de an, Lucian Silaghi. A citit inscripția, m-a mângâiat pe spate și m-a întrebat daca m-am gândit bine.I-am răspuns că da, iar el s-a asezat langa mine . Între timp, a venit și colegul Horia Șerban, care a luat loc dreapta mea.
După circa 20 de minute cineva a anunțat Miliția. De altfel, “de o saptamana, complexul era plin cu patrule de militieni”. Un subofițer de miliție i-a luat lui Cătălin Bia pancarta, le-a confiscat studenților buletinele, i-a somat sa îl însoțeasca și i-a avertizat că dacă încearca să fugă va face uz de arma din dotare, ducând mâna sugestiv la tocul pistolului.”
Studenții au fost duși sub escorta patrulei de militie, mai întai în garajul Rectoratului Universitar. În fața garajului s-au adunat între timp zeci de colegi de-ai studenților care cereau eliberarea acestora. La scurt timp au sosit șapte echipaje de luptatori USLA cu scuturi si bastoane cu electroșocuri care i -au dispersat pe studenți . Între timp, cei trei studenți au fost urcați într-un autovehicul ARO și au fost transportați la Miliție.
După ce au ajuns și li s-au confiscat șireturile , curelele , bretelele si actele au fost preluați fiecare dintre aceștia de câte un ofițer de securitate.
“Ajunși la destinație am fost prezentați generalului Nuță, care a fost trimis de Ceaușescu să facă ordine la Brașov, care după ce ne-a gratulat cu un : “Ce-i mă baieți, s-a umflat mălaiu-n voi?” voia să știe unde lucrau parinții noștri”. Tații nostri aveau, din punct de vedere profesional , si nu numai , zic eu, niste pozitii inatacabile.
“Catalin Bia era clujean, iar tatal lui era un reputat profesor de rezistenta la Facultatea de Constructii din Cluj. Tatal lui Horică Șerban, raposatul domn Serban, era medic, iar tatal meu inginer silvic la Inspectoratul Silvic Oradea”.
Cei trei au fost supuși interogatoriului toată noaptea.Lucian Silaghi a relatat cum a decurs ancheta studenților pentru jurnaliștii de la ziarul Crișana : “Dimineata ne-au dus la tuns si ne-au băgat într-o celulă.Ne-au adus câte o cană de tablă cu smalțul ciobit plină cu un lichid despre care ei spuneau că e ceai, si un codru de pâine neagră. Erau momente cand mai intrau niste zdrahoni, luau cate un bulan si il flexau, asa semnificativ.
Eu ma gândeam la parinți, care sigur aflasera că fusesem arestați, dar nu stiau nimic altceva de 24 de ore”. Luni, 23 noiembrie, pe la ora 10:00 dimineața, au fost duși la Rectorat, unde li s-a comunicat că au fost exmatriculați din facultate pe perioada nedeterminata pentru abateri grave de la disciplina universitara. Seara, toți trei au fost duși sub escortă până in Cluj , unde Cătălin Bia a fost preluat de Miliția locala, iar Horia Șerban și Lucian Silaghi au fost duși la Oradea, unde au fost preluați de Miliție. Au fost reinmatriculați dupa doi ani, la 23 septembrie 1989. În cei doi ani, Lucian Silaghi a fost muncitor necalificat la Stațiunea de Cercetare si Producție Pomicolă Bihor-Oradea. În tot acest timp, Șerban a fost strungar la Uzina Mecanică din Oradea si apoi croitor. Cu ajutorul unor prieteni, Catalin Bia s-a angajat pe un șantier de construcții ACMR – Cluj. Deși la angajare a folosit diploma de lăcătus-mecanic obținută la terminarea liceului, a lucrat ca muncitor într-o echipă de zidari”.
Cătălin Bia spune că după ce securiștii au percheziționat casa în care locuia, capitanul de Miliție, Virgil Ardelean, i-a întins mâna spunând : “Nu fi trist, Cătăline, vremurile se mai schimbă”.
In toamna lui 1988 , exact in ziua în care, pe șantier Catalin Bia promovase de pe treapta muncitorului necalificat pe cea a meseriașului, a aflat ca fusese reprimit la facultate, ca de altfel si ceilalti doi colegi exmatriculati. Înainte de plecarea la Brașov, a fost chemat de Miliția din Cluj și i s-a cerut sa semneze o declarație, cum că va avea o ținută demnă de societate. În 25 septembrie, la 10 zile după începerea anului universitar toți trei s-au intors la Brasov. Odată cu ei a fost reprimit si fostul lor coleg de an, Cristian Dobre.
Catalin Bia a absolvit Facultatea de Silvicultură in 1991. Nu a mai activat in vreo organizație obștească limitându-se la profesia sa in cadrul Institutului de Cercetari si Amenajari Silvice.
Abia in toamna lui `89 cererea lor de reinmatriculare a devenit operationala. Colegii lor de an absolvisera intre timp facultatea, iar ei nu mai stiau nimic de soarta muncitorilor cu care se solidarizasera.
“Decizia de exmatriculare, a fost luata fara consultarea Consiliului Profesoral sau a Biroului Senatului, a declarat dupa doua decenii conf.univ.dr Filofteia Negrutiu, fostul rector al Universitatii Brasov. Asa ni s-a impus. Din partea Securitatii a fost un ofiter superior de la Bucuresti, nu-i mai tin minte numele, care a cerut sa fiu destituita. Dar n-a fost sa fie asa, Mi-a fost greu sa iau decizia de excludere pentru ca erau studenti fruntasi. Nu-mi aduc aminte de alti studenti exmatriculati. Nu tin minte decat numele de Bruma Ioan”.
II.5 Interviu cu Domnul Lucian Silaghi, director executiv al Direcției pentru Cultură a județului Bihor
“Nu se accepta faptul ca o greva s-a transformat intr-o revolta anticomunista”.
Marius Sasu : . Cum percepeți dupa mai bine de trei decenii evenimentele din 15 noiembrie 1987 de la Brașov?
Lucian Silaghi : La 15 Noiembrie 1987, protestatarii de la Brașov, în special muncitorii, au transmis un semnal lipsit de orice echivoc că dictatura ceaușistă era o realitate dură. Reacția lor a fost un semn de normalitate, dar și de mare curaj.
M.S : Cum comentați ipoteza că ar fi fost provocate de servicii speciale străine ? (“Turiști sovietici, infiltrați” , ofiteri STASI)
L.S : Ipoteza despre care vorbiți nu știu să fie validată nici de istoricii români, nici de cei străini. Nu cred că muncitorii au putut fi manipulați în orb. Au reacționat în momentul în care s-au trezit în situația în care nu au mai fost retribuiți și nu și-au mai putut întreține familiile, deci apăruse disperarea. În privința reacției foarte întârziate a “organelor”, care în mod premeditat i-ar fi lăsat pe protestatari să manifesteze pe străzile Brațovului, sunt convins că Securitatea a fost luată prin surprindere, aspecte care reies foarte clar din documentarul realizat în anul 2017 de către Liviu Tofan. În privința noastră, a studenților, vă pot preciza că ne-am solidarizat cu muncitorii în 22 noiembrie 1987, în urma unor discuții care vizau aspecte legate de conștiință.
M.S : În ce măsură cunoșteați starea de spirit a muncitorilor brașoveni ?
L.S : Am fost informați de un coleg, Emil Drob, care avea legături în căminele muncitorești.
M.S : Cum și de unde ați aflat de revolta muncitorilor brașoveni ?
L.S : În căminul 5 al studenților de la Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere din Complexul studențesc Memorandului, duminică, 15 noiembrie 1987, seara, înainte de a merge la cină. Tot căminul vuia și toți jubilam crezând că din acel moment zilele lui Ceaușescu erau numărate. Era doar parțial adevărat pentru că înainte de a avea zilele numărate mai erau de numărat vreo doi ani, în care și noi am trăit multe.
M.S : Ce v-a determinat să vă alăturați studenților care s-au solidarizat cu cauza protestatarilor ?
L.S : Conștiința, o consecință a educației primite. Ignorarea prezenței prietenului și colegului meu Cătălin Bia, care susținea o pancartă cu înscrisul “Muncitorii arestați nu trebuie să moară!”, pentru mine era de neconceput. M-am întrebat pentru o secundă ce le voi spune peste ani copiilor mei dacă nu mă voi solidariza cu Cătălin și implicit cu muncitorii. Chiar dacă nu am copii, sentimentul că am făcut atunci exact ce trebuia este unul foarte liniștitor.
M.S : În cazul Dumneavoastră, a fost un gest instinctual sau unul atent cumpănit ?
L.S : Gestul meu de solidarizare a avut profunde resorturi religioase pe care le-am descris pe larg în mărturia mea în vederea canonizării Episcopului greco-catolic auxiliar de Oradea, Ioan Suciu, mort în faimă de martir în temnițele comuniste, canonizare care știu că se va produce cel târziu în anul 2019.
M.S : Ați luat în calcul consecințele la care vă expuneați manifestându-vă public dezacordul față de represiunea împotriva protestatarilor ?
L.S : În astfel de momente, consecințele devin secundare. Faptul că ești implicat și știi ce se întâmplă cu cel cu care te-ai solidarizat este cel mai important lucru. Pare că ai un anumit control în desfășurarea evenimentului. Ești în interior și poți pleda într-un anume fel. Dacă rămâi în exterior nu poți influența și nu ai informații.
M.S : Aveați cunoștință de inițiativa unor colegi din facultate de a organiza o grevă, de a bloca intrarea în facultate și de a da foc tablourilor lui Ceaușescu din căminul studenților de la silvicultură?
L.S : Este posibil ca astfel de inițiative să se fi produs după arestarea noastră din 22 noiembrie 1987.
M.S : Colegul Dumneavoastră , Cătălin Cornel Bia, amintește într-o mărturie a sa, dată publicității, că anterior au fost și alte “momente când opoziția noastră s-a manifestat public”, menționând cazul seminariilor de Socialism științific, prezența la referendumul pentru reducerea cu 5 % a cheltuielilor militare etc. Confirmați acest lucru ?
L.S : Evident. Episoadele de la seminariile de Socialism științific s-au petrecut în anii 1985-1986, iar cel cu refuzul participării la simulacrul de referendum, în 23 noiembrie 1986. Eram extrem de apropiați pentru că făcusem armata împreună la vânători de munte, la Predeal, din 30 septembrie 1983 până la 30 iunie 1984. Am început cursurile universitare la 1 octombrie 1984 și apoi, în numeroase ocazii, am purtat discuții deschise despre aberațiile la care eram martori în acei ani. Eram deranjați nu atât de promiscuitatea materială a regimului comunist, ci de cea spirituală, care se manifesta prin promovarea unui cult bolnăvicios al personalității lui Nicolae Ceaușescu. Ne deranja și lipsa oricărei perspective de evoluție în România.
M.S : Cătălin Bia vorbește și de răspândirea în cămine a unor manifeste scrise de mână cu următorul conținut : “Muncitorii arestați nu trebuie să moară.Noi ce facem ?”Ați văzut aceste manifeste?
L.S : Nu. Eu locuiam în gazdă.
M.S : Cum comentați reacția studenților față de acțiunea grupului Bia-Silaghi-Serban ? ( la vederea grupului pe bancă în fața cantinei; în momentul sechestrării lui în garajul complexului studențesc ; la adunarea care trebuia să decidă exmatricularea Dumneavoastra si a celor doi colegi )
L.S : În prefața ediției din 2017 a cărții lui Marius Oprea și Stejărel Olaru, “Ziua care nu se uită”, am elogiat curajul celor care au cerut eliberarea noastră imediată din garajul Universității, de lângă Cantina unde am stat împreună cu Cătălin Bia și cu Horia Șerban. Șapte echipaje de luptători USLA echipați de luptă i-au împins cu bastoane cu șocuri electrice și cu scuturi, înapoi în cămine. Solidarizarea colegilor noștri a continuat și în zilele următoare la întâlnirea cu tovarășa ministru adjunct al învățământului care încerca să le transmită ideea că ceea ce am făcut noi, cei trei colegi ai lor, nu a fost în spiritul eticii și echității socialiste. Nu a avut prea mult succes, fiind combătută de cel puțin trei colegi.
M.S : Ce-i lipsea studențimii să se coaguleze într-o forță puternică ?
L.S : Conștiința forței pe care ar fi putut-o reprezenta.
M.S : Ați fost agresat fizic în timpul interogatoriului ?
L.S : Când am fost urcat în mașina ARO am fost “stimulat” cu un baston în coaste. Agresiunile au fost psihice. Intrau ofițeri în civil care flexau bulanele și apoi le agățau în cuierul pom. Altădată ni se spunea să punem capul pe birou și noi eram convinși că urma să înceapă bumbăceala. Din birourile învecinate se auzeau vaiete, iar de afară se auzea lătratul sinistru al câinilor lup. “Câinii ăștia trebuie să-și merite hrana”, a spus colonelul Faur, care m-a anchetat.
M.S : Care a fost, în opinia Dumneavoastră, implicarea Securității în represiunea protestatarilor? Dar a Miliției ?
L.S : Anchetarea s-a produs la sediul Inspectoratului Județean de Miliție Brașov, dar anchetatorii erau ofițeri de Securitate. S-a încercat să se dea aparența unor acte de huliganism, promovate de elemente declasate. Nu se dorea să se accepte faptul că o grevă s-a transformat într-o revoltă anticomunistă, anti-ceaușistă, și nu se dorea contaminarea mediului universitar cu acest spirit de frondă.
M.S : Credeți că ținta represiunii a fost pedepsirea participanților, sau mai degrabă destructurarea solidarității dintre muncitori ?
L.S : Ambele.
M.S : Care a fost reacția față de Dumneavoastră a celor din colectivele în care ați lucrat după exmatricularea din facultate ?
L.S : Am fost primit cu o căldură extraordinară, care chiar dacă nu a fost exprimată explicit a fost percepută cum se cuvine și m-a ajutat să depășesc mai ușor cei doi ani în care am fost exmatriculat.
M.S : La ce presiune a fost supusă familia Dumneavoastră după solidarizarea cu protestul brașovenilor?
L.S : Părinții mei nu mi-au reproșat atitudinea avută. Nu le-a fost ușor în acei ani pentru că nu știam dacă voi mai putea susține vreodată examen de admitere la o instituție de învățământ superior. O tentativă de reînmatriculare din toamna anului 1988 a fost respinsă și apoi am înțeles că nu se dorea să ne mai întâlnim cu foștii colegi, care au absolvit în iunie 1989. Marius Oprea face o analiză detaliată a tentativelor Securității, de pătrundere în apartamentul părinților de pe strada General Magheru din Oradea, în vederea introducerii de tehnică de ascultare, tentative care nu au fost încununate de succes.
M.S : În perioada de până la reînmatriculare ați fost constant contactat de vreun ofițer de securitate ? În ce consta dialogul ?
L.S : Au fost două întâlniri la sediul Miliției Bihor, iar scopul era să constate care era starea mea de spirit.
M.S : Cum ați resimțit această traumatizantă experiență prin care ați trecut ?
L.S : Providența mi-a dat puterea să pot trece cu bine prin această încercare care m-a îmbogățit sufletește și mi-a dat o înțelegere a ce se întâmplă în realitate în România.
M.S : În ce măsură ați simțit că noua putere, instalată după decembrie `89, căuta să vă manipuleze și să vă atragă de partea ei? (episodul Cotroceni)
L.S : Episodul Cotroceni a fost un caz tipic de manipulare. Alianța Civică reușise să scoată în stradă, la 15 noiembrie 1990, la București, câteva sute de mii de români care înțeleseseră cam ce soartă urma să aibă România guvernată de F.S.N.-ul lui Ion Iliescu. În aceste condiții, prezența la Palatul Cotroceni a fraților Anghel și a mea, i-a descumpănit pe cei care protestau în centrul Capitalei. Ion Iliescu a făcut în așa fel încât noi să nu mai putem ajunge la miting, după ce premierul Petre Roman ne-a ținut pe la uși vreo două ore, scuzându-se apoi că nu a putut să ne primească. Noua putere folosea aceleași mijloace de diversiune ca și cei pe care-i dăduseră jos în Decembrie 1989. Delegația noastră fusese prezentă la ședința festivă a celor două camere reunite ale Parlamentului, cu ocazia primei aniversări a Revoltei anticomuniste a muncitorilor brașoveni de la 15 noiembrie 1987.
M.S : Cum apreciați reflectările mediatice postdecembriste ale protestelor de la Brașov din noiembrie 1987 ?
L.S : Reflectările mediatice au omis până în anul 2017 să specifice faptul că până în acel moment nu au fost stabilite niciun fel de vinovății ale ofițerilor de securitate care i-au anchetat cu brutalitate și sadism pe muncitorii protestatari. Directorul Serviciului Român de Informații, Eduard Hellvig, a promis din proprie inițiativă, în 5 octombrie 2017, la Timișoara, că va facilita transferul de la S.R.I. la C.N.S.A.S. a dosarelor care vor permite desfășurarea acelor procese care ar putea aduce multe noutăți. Aceeași situație e valabilă și în cazul procurorilor implicați în procesele muncitorilor. Au trecut de atunci mai bine de 8 luni. “S.R.I. a rupt orice legătură cu trecutul dinainte de 1989”, a spus atunci dl. Eduard Hellvig.
M.S : Dar cele editoriale sau de altă factură artistică ? (Cărți, studii, filme documentare, etc.) ?
L.S : Manifestările din anul 2017, cu ocazia sărbătoririi a 30 de ani de la Revolta anticomunistă a muncitorilor brașoveni de la 15 noiembrie 1987, au avut o anumită prestanță dar nu s-a dorit ca evenimentul și atmosfera de sărbătoare să fie împărtășite și de brașoveni. Trăiesc tot timpul cu senzația că există și acum o reținere. O fi jena celor care s-au complăcut să înghită tot sau o condamnare nerostită că nu am fost și noi în rând cu restul oamenilor? Sau poate Sistemul se gândește că nu e foarte bine să fim dați ca exemplu, nici măcar acum? Președintele Klaus Iohannis a dat în 15 noiembrie 2017, până în ultimul moment, impresia că va participa măcar la seara de gală, când s-a proiectat filmul documentar „Doi ani prea devreme”. Nu a mai venit și nici măcar un mesaj nu a trimis. Dealtfel, și-a amintit de noi doar cu o zi înaintea turului II al alegerilor prezidențiale, în 15 noiembrie 2014.
M.S : În opinia Dumneavoastră, ce zone au rămas înca neexplorate și ce aprecieri sunt contrare realităților din noiembrie `87 și după?
L.S : Rămâne de explorat zona torționarilor de la Securitate din noiembrie-decembrie 1987 despre care am vorbit mai inainte. Se conturează certitudinea mea că nu se va avansa deloc în această zonă. S-ar ajunge din nou la Marele Secret: torționarii muncitorilor brașoveni au fost preluați cu arme și bagaje de noile instituții democratice de forță și au beneficiat de avansări la termen și chiar la excepțional, ca și cum la 15 noiembrie 1987 nimic nu s-ar fi întâmplat. O voce, desigur tot anonimă: “De fapt, mă, ce naiba mai vreți? Nu v-ajunge că luați 1800 de lei pe lună? Lăsați-ne în pace!”. Iată de ce România nu mai reușește să meargă înainte. Cu trecerea anilor, pentru mine devine din ce în ce mai evidentă forța malefică a sistemului comunist și răul imens făcut de acesta societății românești. După 22 Decembrie 1989 a dovedit capacitatea de a-și conserva monopolul exclusiv, interesele și resursele umane și financiare, prin perpetuarea până în ziua de azi a formelor fără fond, adică a discursului steril, în care marxismul a excelat, fără acoperire în realizări economice și științifice valoroase. România suferă și azi ca urmare a decapitării în perioada stalinistă a elitelor politice, academice, militare, ecleziastice și implicit a elitelor profesionale. După 22 Decembrie 1989, în loc ca situația să se normalizeze a avut loc o contra-selecție, astfel că aproape toate funcțiile din administrația centrală și locală au fost politizate. Astfel, ignorându-se total competențele profesionale, criteriul ocupării unei funcții a fost simpla apartenență la un partid politic, eventualele recomandări și istoria personală din perioada comunistă, un mare avantaj reprezentându-l loialitatea față de sistemul comunist și dacă biografia secretă cuprindea și un capitol, care presupunea un angajament la Securitate, persoana era susceptibilă să acceadă în orice funcție. Marele Secret, despre care eu am vorbit încă din 1990 și care nu mai poate fi ocultat încă foarte mult timp, este că Securitatea racolase un număr imens de români, iar “porția de libertate”, despre care se vorbea în Decembrie 1989 a fost administrată ulterior discreționar, de instituțiile în care s-au regăsit peste noapte cei care făcuseră parte din aparatul represiv și distruseseră atâtea destine în numele Partidului Comunist Român. România este singurul stat fost comunist în care nu a avut loc nici măcar un simulacru de lustrație. Demonizarea și transformarea torționarului Vișinescu în unic țap ispășitor este o jignire la adresa celor care înțelegem ce se întâmplă în realitate în România. O tentativă timidă a reprezentat-o celebrul Punct 8 de la Timișoara, care ar fi restrâns influența malefică a “foștilor” și ar fi permis o reală democratizare și o reconstrucție a elitelor. Pentru că, din păcate, aceste lucruri nu s-au întâmplat, în acești aproape 29 de ani “foștii” ne-au demonstrat că după ce au dat chix cu edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate și a omului nou, se pare că „îndărăt tot dau ca racul” și cu edificarea capitalismului. După o tranziție discutabilă încearcă să anime o democrație și un capitalism originale. Fără succes ,însă, pentru că realitățile nu mai pot fi ignorate. În acești 29 de ani, caz fără precedent în Europa în timp de pace, România a pierdut peste 3 milioane de cetățeni, probabil unii dintre cei mai bine pregătiți profesional și cu un profil care presupune curajul de a începe totul de la început, pe meleaguri străine. Deținem toate recordurile negative în toate clasamentele care privesc Uniunea Europeană, în puține cazuri făcând schimb de locuri cu vecina noastră, Bulgaria. Deținem însă cu siguranță cea mai decăzută și iresponsabilă clasă politică din Europa, care într-un an de mare sărbătoare, cum ar fi trebuit să fie Anul Centenarului Marii Uniri, vulnerabilizează Statul Român, prin jocuri politicianiste dubioase și riscante, apropiindu-ne de un nivel record al datoriei externe de circa 95 de miliarde de euro. Marea problemă este că toate aceste împrumuturi nu se regăsesc într-o dezvoltare a infrastructurii, într-o modernizare accentuată și atât de necesară a României, ci sunt credite accesate în vederea creșterii, fără o bază economică solidă, a salariilor și pensiilor, a consumului.
Marele Secret, despre care spuneam că nu mai poate fi ocultat încă foarte mult timp, începe să fie confirmat răspicat de istoricii străini. Istoricul austriac Oliver Jens Schmitt afirmă în cartea sa „România în 100 de ani: bilanțul unui veac de istorie”, apărută la Editura Humanitas si lansata în 2 iunie 2018 în cadrul Bookfest, următoarele: „În 1989, circa 3% din populație se afla în slujba Securității. Procentual, raportat la populația totală, România avea mai mulți informatori decât Uniunea Sovietică. Teroarea, mai întâi pe față, apoi structurală, precum și intimidarea au mâncat ca o rugină societatea românească și au distrus în mare măsură încrederea ca resursă socială centrală. Moștenirea aceasta n-a fost depășită pe plan personal, structural și mental.” Iată, deci, că începem să ne dumirim de ce nu scăpăm atât de ușor de cei care au malformat România oficial din 6 martie 1945 până în 22 Decembrie 1989 și, neoficial, aproape fără întrerupere până în Anul Centenarului Marii Uniri. Acum înțelegem de ce în Duminica Orbului, la 20 mai 1990, în loc să ofere un vot în favoarea partidelor istorice pro-occidentale, românii au votat în marea majoritate pentru F.S.N., vrednic și nedisimulat urmaș al Partidului Comunist Român. Partidul care a garantat integritatea celor compromiși înainte de 1989, ba chiar promovarea acestora, a avut câștig de cauză. Se confirma astfel teza că, de fapt, în Decembrie 1989, românii s-ar fi ridicat doar împotriva lui Nicolae și Elena Ceaușescu, care “au întinat nobilele idealuri ale comunismului”, după cum afirma Ion Iliescu în 22 Decembrie 1989, nu împotriva comunismului și cortegiului său de tare. Putea fi altfel când în fiecare familie era fie un (fost) colaborator al Securității, fie un fost activist de partid sau măcar un membru fidel al fostului Partid Comunist Român? Când cetățeanul a încercat să-și ia soarta în mâini i s-a plimbat dosarul pe sub nas și n-a mai deviat de la linie. Necazul este că vechile metehne s-au perpetuat, iar motivul pentru care România nu performează e tocmai lipsa încrederii, despre care vorbește istoricul austriac, fapt pe care-l datorăm Securității, care cultivase suspiciunea până la niveluri paranoice. Lipsa încrederii are drept consecință imediată un foarte scăzut apetit pentru asociere, atât de necesară în domeniul economic, idee compromisă și de către sistemul cooperatist din agricultura socialistă. Lipsa competiției este devastatoare, în special în domeniul public, unde funcționarii publici știu că adesea carnetul de partid “bate” o diplomă sau atestate de competență profesională. S-a mai întâmplat ceva foarte grav, vizibil mai ales la nivelul administrației publice locale: promovarea și apoi păstrarea în funcții de conducere a unor persoane, ca o recompensă pentru obediența față de Sistem înainte de 1989. Această practică este foarte nocivă, producând o adevărată demobilizare în rândul tinerilor angajați, care înțeleg în scurt timp că indiferent de meritele lor profesionale nu vor putea promova, iar calea este fie obediența, fie delațiunea. De 29 de ani, asistăm, în toate domeniile, la numiri în funcții și la promovarea unor persoane după criterii 100% comuniste, care au în vedere în primul rând “originea sănătoasă”. Analizând în acest An al Centenarului Marii Uniri biografiile artizanilor acesteia, constatăm că toți provin din familii cu tradiție, privind educația exemplară, dar aveau și o cultură pe măsură. Analizând biografiile covârșitoarei majorități a decidenților naționali sau locali, constatăm că “din spume s-a-ntrupat Afrodita”. Ba, mai rău, mulți au schelete în dulap, care îi transformă în niște marionete ușor de manevrat. Ar mai fi de spus că numeroase personaje, care populează scena publică, “nu sunt ce par a fi” și joacă diverse roluri, după cum au fost distribuiți de “regizori” și, să recunoaștem,unii își joacă rolul cu măiestrie, dar o fac doar pentru ei, pentru că imaginea de ansamblu este sumbră.
Există o tendință de ocultare a prezentului deloc confortabil printr-o exacerbare a imaginilor eroice din trecut, tocmai pentru că imaginea prezentului este una jenantă. Revin la istoricul austriac care afirma, referindu-se la România: „Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susținute chiar de forțe din țară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenței germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuități va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor.” Îmi și închipui o reacție autohtonă, desigur sub protecția anonimatului: “Tocmai un austriac să comenteze, după ce că ne-au luat petrolul și pădurile”… Nu sunt încă în măsură să estimez în ce măsură tinerii bine pregătiți profesional, încărcați și cu un bagaj de cultură, care nu mai au niciun fel de legătură cu comunismul sunt dispuși să dea marele asalt pentru preluarea unor funcții importante de decizie în Stat sau au capotat înainte de a începe lupta, plecând să-și încerce norocul în cele patru zări. Cel mai bun cadou pe care l-am putea face României, acum, la primul Centenar, ar fi să avem puterea să recunoaștem cât de mult s-a greșit și că această abordare în care ne prefacem că totul decurge normal nu mai poate continua. Dar dacă statul profund (deep state) nu crede că a greșit și aceasta a fost o strategie pentru “a sabota Istoria” și pentru a transforma România într-o țară mai puțin frecventabilă și în orice caz atipică, mai greu de înțeles, numai bună pentru a fi abandonată pe mâna “foștilor”, care știu ei cel mai bine ce-i de făcut? Eu aș putea juca rolul copilului din basmul lui Hans Christian Andersen, “Hainele cele noi ale împăratului”, care să strige în gura mare „Împăratul e gol!” Basmul e cu happy-end. Cu toții, la început cu o jumătate de gură, apoi din toți rărunchii, strigă împreună „Împăratul e gol!” Bine, dar asta se întâmplă în basm, s-ar putea ca în România să nu fie cu happy-end, ci compatrioții să practice jocul la ofsaid.Nu merită oare România în Anul Centenarului să rostim Adevărul, era să zic gol-goluț? Și, desigur, în momentul imediat următor să ne apucăm de treabă pentru că e de lucru, pentru cel puțin trei generații. Abia apoi ne vom putea savura victoriile.
Interviu realizat de Marius Sasu
Interviul aduce o seamă de elemente noi, de nuantari si accente in abordarea evenimentelor de la Brasov. Lucian Silaghi nu crede in ipoteza ca protestul ar fi fost provocat de servicii speciale straine. Interlocutorul este de parere ca Securitatea, desi cunostea starea de spirit din unitatile economice brasovene, a fost luata prin surprindere de protest.
Lucian Silaghi afirma ca studentimii ii lipsea pentru a se coagula intr-o forta puternica tocmai constiinta fortei pe care ar fi putut-o reprezenta.
In opinia sa, tinta represiunii a fost atat pedepsirea participantilor, cat si destructurarea solidaritatii dintre muncitori.
El afirma, totodata,ca parintii sai au fost indeaproape supravegheati de Securitate, dar ca tentativele de a plasa tehnica de ascultare in apartamentul lor au esuat.
Un episod cu caracter de noutate este cel legat de mitingul Aliantei Civice din 15 noiembrie 1990, de la Bucuresti, cand invitat la Cotroceni ,a fost tinut sa astepte acolo pentru a nu mai putea ajunge la miting. Interlocutorul califica acest episod ca fiind un caz tipic de manipulare, ca un mijloc de diversiune dintre cele la care apela noua putere pentru a zadarnici consolidarea si vizibilitatea opozitiei.
In privinta reflectarilor mediatice, Lucian Silaghi constata ca ofiterii de Securitate care i-au anchetat pe muncitorii protestatari nu au fost adusi in fata instantei. Deocamdata, primul pas ar trebui sa il reprezinte transferul dosarelor de la S.R.I la C.N.S.A.S . Lucian Silaghi este de parere ca nu se va avansa deloc in aceasta zona, din cauza Marelui Secret ocultat dupa 1990.
Intervievatul nu omite sa isi exprime dezamagirea fata de absenta presedintelui Klaus Iohannis, de la manifestarile prilejuite de marcarea a 30 de ani de la revolta anticomunista a muncitorilor brasoveni din 15 noiembrie 1987.
Capitolul III
REFLECTĂRI MEDIATICE ALE REVOLTEI BRAȘOVENILOR DIN 15 NOIEMBRIE 1987
Studiu de caz : Adevarul , Evenimentul Zilei , Romania libera (1990-2017)
III.1 Analiza Cantitativă
Din punct de vedere cantitativ, cotidianul România liberă a acordat cel mai mare interes evenimentelor din 15 noiembrie 1987 de la Brașov, acesta inserand 15 articole cu teme subsumate analizei noastre.
Surprinzator, ziarele Evenimentul Zilei și Adevărul au acordat un interes mai scăzut evenimentelor din 15 noiembrie,fiecare publicand doar câte 4 articole.
III.2 Tematica articolelor
Lectura si analiza articolelor identificate in coloanele celor trei ziare pun in evidenta o tematica relativ restransa, particularizata la datele esentiale ale unor evenimente de acest gen petrecute in anii dictaturii comuniste.
Spectrul tematic desprins din evaluarea textelor jurnalistice respective se contureaza astfel :
1.Cauzele imediate ale revoltei
2.Starea de spirit a muncitorilor brasoveni
3.Declansarea si desfasurarea protestului
4.Ancheta, procesul si masurile represive dispuse
5.Atitudinea autoritatilor politice si a institutiilor de represiune (Militia,Securitatea)
6.Solidarizarea studentilor cu situatia celor arestati
7.Drama muncitorilor dislocati prin stabilirea de domiciliu obligatoriu
8.Ecoul in presa internationala
9.Actiuni evocatoare ale evenimentelor din 15 noiembrie 1987.
Pe langa aceste teme dominante, articolele in cauza contin in mod legitim si altele conexe, secundare, menite sa completeze, sa intregeasca cu informatii si detalii semnificative subiectul abordat.
Graficele alaturate ne arata, din aceasta perspectiva, tabloul registrului tematic pe fiecare publicatie in parte.
Ziarul România Liberă a avut cel mai diversificat spectru tematic, dat fiind faptul că inregistreaza si cel mai mare număr de articole publicate.
In “Adevărul” și “Evenimentul Zilei” intalnim un spectru tematic relativ îngust, limitându-se la publicarea articolelor care prezentau acțiuni evocatoare ale evenimentelor din 15 noiembrie 1987, cele doua publicații având și un număr redus de articole publicate.
III.3 Modalitati jurnalistice de abordare
In tratarea unui subiect, gazetarul se afla intr-o permanenta cautare a celor mai adecvate si inspirate forme de abordare jurnalistica, de adecvare a continutului la rigorile genurilor publicistice, astfel incat sa capteze interesul cititorului si mesajul sa fie cat mai lesne de sesizat si de desprins in urma lecturii textului.
Daca varietatea tematica inseamna, la urma urmei, pluralitate informationala, diversificarea modalitatilor de expresie, adica a genurilor publicistice utilizate, asigura dinamismul necesar in corpul publicatiei si, pe cale de consecinta, o cota de interes mai ridicata a cititorilor fata de o asemenea oferta.
Revolta muncitorilor din noiembrie 1987 de la Brasov a avut parte de abordari editoriale multiple, cantonate atat in sfera genurilor de informare, cat si a celor de opinie.
Parcurgerea celor trei publicatii releva faptul ca jurnalistii au apelat in functie de subiect, cantitatea si relevanta informatiei de care dispun, la stire, relatare, comentariu,editorial,reportaj,ancheta si documentar, practic la aproape tot arsenalul genurilor publicistice clasice, aflate la indemana ziaristului.
In cele ce urmeaza, infatisam grafic situatia pe fiecare publicatie in parte din perspectiva genurilor publicistice utilizate.
Cotidianul “România Liberă” ofera si de aceasta data cea mai diversificata paleta de genuri jurnalistice, dupa cum se poate observa in figura nr.7. Privilegiate au fost relatarea si documentarul, prezente in 9 din cele 15 articole totale.
Celalalte publicatii, Evenimentul zilei și Adevărul au abordat cu precadere reportajul si ancheta, prezente in 4 din cele 8 articole inserate in perioada la care ne raportam.
III.4 Tonalitatea articolelor
In privinta tonalitatii mesajului si a continutului articolelor, acestea pot fi pozitie (favorabile), neutre sau negative (critice). Fireste, accentele dobandesc sau pierd din intensitate in raport cu perspectiva de analiza, cu unghiul de abordare.
Bunaoara, intr-un fel vor fi distribuite accentele daca radiografia evenimentelor, faptelor, intamplarilor va fi axata pe atitudinea autoritatilor, a puterii locale, a institutiilor de forta (Militie,Securitate) si cu totul altfel daca prezentarea si analiza se vor focalliza asupra starii de spirit si a participarii efective a salariatilor brasoveni de la Inreprinderea “Steagul Rosu” la actiunea de protest din 15 noiembrie 1987, sau daca vom evalua solidarizarea grupului de studenti de la Facultatea de Silvicultura cu cauza muncitorilor brasoveni.
Iata cum se infatiseaza tonalitatea articolelor din Evenimentul Zilei consacrate revoltei muncitorilor de la Brasov, in functie de :
I.Initierea si desfasurarea actiunii de protest (Atitudinea protestatarilor fata de realitatile economico-sociale si politice )
II. Atitudinea autoritatilor/ aparatului de represiune fata de protestatari si cei care s-au solidarizat cu ei.
În raport cu criteriile menționate mai sus, tonalitatea articolelor pe fiecare publicație in parte se prezinta astfel :
Rezulta ca ponderea articolelor (14 din 23) are o tonalitate critica, vizand in deosebi atitudinea autoritatilor fata de protestatari. Graficul evidentiaza, totodata, 6 articole cu o tonalitate favorabila,pozitiva, cu trimitere la atitudinea muncitorilor brasoveni fata de realitatile economico-sociale si politice cu care se confruntau. Trei texte jurnalistice au o tonalitate neutra, impusa in principal de rigorile genului (Stire).
III.5 Frecventa aparitiei
Frecventa aparitiei articolelor despre revolta muncitorilor brasoveni arata deschiderea politicii editoriale a publicatiei respective fata de subiecte care abordeaza rezistenta anti-comunista in anii totalitarismului comunist, recuperarea unei istorii recente si a convulsiilor unui regim dictatorial.
Intr-o publicati generalista, cum sunt cele selectate in esantionul nostru, tratarea unor atari subiecte tine mai degraba de marcarea anuala a zilei de 15 noiembrie, cautand, pe cat posibil, noi unghiuri de abordare.
Care este aderenta publicatiilor incluse in esantion la o asemenea tematica ?
Se poate constata lesne ca intervalul in care sumarele publicatiilor manifesta interes fata de rememorarea evenimentelor din 15 noiembrie 1987 se situeaza intre 11 si 17 noiembrie,cu o intensitate maxima in 15 noiembrie.
III.6 Vizibilitatea textelor si ilustratiilor
O anume traditie a “croirii” ziarului, deopotriva “mecanica lecturii” presei au impus de la sine un clasament al paginilor unui numar de ziar sau ale unei editii, in functie de importanta lor.
Astfel, locul unu il detine prima pagina, locul al doilea il ocupa ultima coperta , pozitia a treia revine paginilor de mijloc, in vreme ce locul patru si-l disputa paginile impare, iar locul al cincilea cele pare.
Daca analizam mecanismul lecturii la nivelul paginii de ziar, atunci trebuie spus ca pozitionarea elementelor sale constitutive (texte,titluri,ilustratii) se face la randul ei pornind de la zonele asupra carora staruie in mod firesc ochiul cititorului : “deschiderea” paginii, in partea de sus, din stanga ; “contra-deschiderea” paginii, partea din dreapta, sus.
Secretarii de redactie stiu, de asemenea, ca partea de sus a paginii “valoreaza” mai mult decat cea inferioara, iar partea din stanga mai mult decat cea din dreapta .
Pornind de la unitatea unei pagini si designul ei, secretarul de redactie va tine seama de asa numitul optical-point (punctul optic), iar repartizarea in pagina trebuie sa plece de la respectarea catorva elemente, si anume : echilibrul paginii,contrastul,punctele forte (de interes) si dinamica textelor in pagina.
Care a fost politica editoriala fata de protestele din noiembrie 1987 de la Brasov in raport cu criteriile inainte enuntate ?
In ceea ce priveste arhitectura paginilor, vizibilitatea se prezinta astfel :
In cotidianul Evenimentul zilei, din cele patru articole cu subiecte specifice temei analizate, doar unul este anunat in pagina de titlu, configurata ca o pagina vitrina, cu toate ca lectura globala si cea selectiva gasesc in aceasta maniera de paginare reale puncte de sprijin in ghidarea cititorului.
Bunaoara, articolul “Asociatia 15 Noiembrie , listele Securitatii”, inserat in numarul din 15 noiembrie 2003, este plasat chiar sub frontispiciu, captand interesul prin noutatea informatiilor pe care le trateaza, concret numele anchetatorilor, precum si cele ale protestatarilor care au trecut prin duritatea interogatoriilor si a altor masuri represive, inclusiv asupra unor membri de familie si cunoscuti.
Nici un text cu o astfel de tematica nu am identificat pe coperta ultima a ziarului, cu toate ca aceasta beneficiaza de interes sporit din partea cititorilor. Situatia se prezinta similar si in privinta paginilor de mijloc in ziarele Evenimentul Zilei si Adevarul, exceptie facand suplimentul Aldine al cotidianului Romania libera.
Paginile impare, care fac parte din structura de rezistenta a oricarei publicatii, au fost mai solicitate, aici fiind publicate 10 din cele 23 de articole cu tematica la care ne raportam.
Cat priveste ilustratiile utilizate, acestea sunt conforme cu principiile de paginare, deschizandu-se cu o fotografie format landscape, in care este prezentat presedintele asociatiei, Florin Postolachi, alaturi de vicepresedintele acesteia ,Danut Iacob. Raportandu-ne la numarul ilustratiilor dintr-o pagina, cele din articolul amintit sunt plasate adecvat, conform exigentelor, potrivit carora fotografiile de dimensiuni mari trebuie pozitionate in partea superioara a paginii, iar cele de dimensiuni mai mici, in partea inferioara.
Ziarul “Adevărul “ a publicat cele mai multe texte pe prima pagina (3 din 4), fata de Evenimentul Zilei (1 din 4) sau Romania Libera (9 din 15).
Romania Libera a publicat o treime din articolele cu aceasta tematica (4 din 15) in suplimentul Aldine ,atat datorita profilului suplimentului, cat si din perspectiva spatiului mai mare pe care il puteau aloca.
Din acest grafic se desprinde urmatoarea situatie : dintr-un total de 23 de articole, 5 au fost publicate pe prima pagina, 7 pe a doua , 4 au fost inserate pe a treia , un singur articol a fost pozitionat pe a saptea pagina, doua articole pe a opta si 5 articole au fost publicate in suplimentul “Aldine” al ziarului Romania libera.
Conform diagramei alaturate, constatam ca din 10 articole cu urmare in pagini din interiorul ziarelor, 7 au fost publicate in cotidianul Romania Libera, 2 in “Adevarul si unul singur in Evenimentul Zilei.
CONCLUZII
Revolta din 15 noiembrie 1987 de la Brasov a fost “precursorul” revolutiei din 1989, pentru ca nu a condus direct la inlaturarea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu, dar a “starpit” increderea acestuia in continuitatea regimul comunist.
Muncitorii brasoveni care au protestat (si nu numai) si-au exprimat in mod direct nemultumirile fata de neajunsurile economico-sociale ale populatiei, datorita angajamentului pe care Ceausescu si l-a luat si anume de a plati datoria externa a tarii, lasand la o parte nevoile proletariatului.
Dupa cum am mentionat si in introducere au fost anumite “perioade moarte” in care nici una dintre publicatiile : Adevarul, Evenimentul zilei si Romania libera nu au inserat materiale legate de revolta brasovenilor din 15 noiembrie. Publicatiile s-au rezumat la marcarea anuala a zilei de 15 noiembrie, cautand pe cat posibil noi unghiuri de abordare.
Daca analizam tonalitatea si tematica articolelor vom observa ca acestea sunt critice majoritatea acestora la adresa autoritatilor in legatura cu masurile luate impotriva protestatarilor.
Pe masura ce ne indepartam de anul 1990 , sunt tot mai putine articole despre evenimentele de la Brasov dar si interesul acordat acestora de catre jurnalisti este redus, de exemplu dupa anii 2000, publicatiile s-au rezumat la inserarea unor texte scurte in care amintesc sumar actiunea petrecuta, locul si masurile represive. aplicate muncitorilor de catre institutiile de forta.
BIBLIOGRAFIE
I.Cărti
Burakowski Adam, Dictatura lui Nicolae Ceausescu 1965-1989. Geniul Carpatilor ,Traducere de Vasile Moga,Prefata de Stejarel Olaru, Editura Polirom, Iasi, 2011
Cesereanu Ruxandra (coord) , Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fraticid national, Editura Polirom, Iasi, 2006
Coman Mihai (coord) , Manual de Jurnalism , Editura Polirom, Iasi, 2009
Cioroianu Adrian, Pe umerii lui Marx, Editura Curtea Veche ,Bucuresti, 2005
Constantiniu Florin, O istorie sincera a poporului roman, editia a III – a revazuta si adaugita, Editura Univers Enciplopedic,Bucuresti,2002.
Deletant Dennis, Romania sub regimul comunist,editia a II-a revazuta, in romaneste de Delia Razdolescu,Fundatia Academia Civica,Bucuresti,2006
Ionescu-Gura Nicoleta, Dimensiunea represiunii din Romania in regimul comunist,Dislocari de persoane si fixari de domiciliu obligatorii,Editura Corint,Bucuresti,2010.
Oprea Marius (coord).Balanescu Flori, Olaru Stejarel, Ziua care nu se uita.Revolta brasovenilor din 15 noiembrie 1987,Editura Polirom,Iasi,2017.
Preda Sorin, Tehnici de redactare in presa scrisa, Editura Polirom, Iasi, 2006
Yves Aganes – Introducere in jurnalism,Traducere de Ovidiu Nimigean Editura Polirom, Iasi , 2011
II.Studii
Budeancă Cosmin , Rezistența armată anticomunistă din România, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2004
Dorin Dobrincu “Bucovineni contra sovietici.Rezistența armată antisovietică – anticomunistă din Bucovina” AIO, vol.V, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Ivan Paula, “Formele de represiune a rezistentei comuniste in memoria colectiva” –https://es.scribd.com/document/348617066/17-ivan-paula-pdf
Radosav Doru, “Rezistenta anticomunista armata din Romania, intre istorie si memorie”, in vol.Cesereanu Ruxandra (coord) , Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fraticid national, Editura Polirom, Iasi, 2006.
III.Articole
Ionitoiu Cicerone, “Rezistenta anticomunista din muntii Romaniei”, 1946-1958
Latescu Boldur Gheorge, “Rezistenta anticomunista in Romania”
Adevărul
Joi 15 Noiembrie 1990 – Multașteptatul Neașteptat ( paginile 1,2)
Vineri 16 Noiembrie 1990 – Celebrarea bravului noiembrie brașovean , Păcat de petarde ( Pag 1,2)
Sambata 17 Noiembrie 1990 – Cine o fi vrut sânge si fum ?
Sambata 17 Noiembrie 1997- De ce am manifestat in `87 si acum ?
România Liberă
Joi 15 Noiembrie 2007 – Brașov – Genova-Via Islam
Vineri 15 Noiembrie 2002 – Victimele totalitarismului n-au mai suportat
Miercuri 15 Noiembrie 2006 – Probele de la dosar au fost măsluite ( pag 1,4)
Vineri 11 Noiembrie 2005 – Memorie in Noiembrie (pag 1,2,3)
Joi 15 Noiembrie 2007 – Famillile deportaților de la Brașov , Victime inocente
Joi 15 Noiembrie 1990 – Brașovul nu mai vrea sa tacă (pag 1,8)
Luni 15 Noiembrie 1998 – Miting cu conotații actuale ( pag 3,24)
Vineri / Sâmbătă 14/15 Noiembrie 1992 – Temeritate si candoare
Sâmbătă 15 Noiembrie 1997 – Tableta de singuratate , Ana Blandiana
Vineri 16 Noiembrie 2007 – Au trecut 20 de ani , suntem din ce in ce mai puțini.
Sâmbătă – Duminică 16-17 Noiembrie 1991 – A patra aniversare a revoltei a doua intalnire a rezistenței. ( pag 1,2)
Vineri 15 Noiembrie 1991 – A 4 a aniversare a revoltei
Joi 14 Noiembrie 1991 – A 4 a aniversare a revoltei
Sambata 15 Noiembrie 1997 – Brașovul a strigat jos comunismul , jos Ceaușescu ( pag 1,4)
Vineri 15 Noiembrie 2004 – 17 ani de la revolta Anticomunistă de la Brașov
Evenimentul Zilei
15 noiembrie 2001 – Zi libera pentru muncitorii care au protestat
15 noiembrie 2003 – Asociația 15 Noiembrie , listele securitații
15 Noiembrie 2007 – Brasov 1987 : Revoltă si teroare
15 Noiembrie 2003 – 15 noiembrie celebrat cu un fost securist in fruntea Brașovului
IV.Publicații
Adevarul, (1990-2017)
Evenimentul zilei, (1990-2017)
Romania libera, (1990-2017)
Revista Memoria (2007)
Arhivele Totalitarismului (2017)
V.Filme. Documentare
Brașov 1987. Doi ani prea devreme (2017) , regizor Liviu Tofan
Memorialul Durerii, (episodul Brașov), producător – Lucia Hossu-Longin
VI. Site-uri
http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/Rezistenta-Anticomunista-in-Ro89.php
https://istpedia.blogspot.com/2013/01/etape-in-rezistenta-anticomunista.html
http://www.contributors.ro/sinteze/rezistenta-anticomunista-in-romania/
https://destinatii.liternet.ro/articol/157/Dennis-Deletant/Scoala-de-Vara-Sighet-ed-VII-Occidentul-si-disidenta-din-Romania-sub-regimul-lui-Ceausescu.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolta_de_la_Bra%C8%99ov
VII.Surse orale
Interviu realizat cu Domnul Lucian Silaghi, director executiv al Direcției de Cultură a județului Bihor.
ANEXE
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwj9xMDg2eXbAhVRI1AKHYcVBicQjRx6BAgBEAU&url=http%3A%2F%2Fnewsbv.ro%2F2017%2F11%2F14%2Fziua-care-uita-brasov-15-noiembrie-1987%2F&psig=AOvVaw1kftV_hsuFTZKAsvBn-5BE&ust=1529702011813920
http://newsbv.ro/wp-content/uploads/2017/11/Ziua-care-nu-se-uita-document-204×300.jpg
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwj80OGi4OXbAhWImLQKHSuoA6wQjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fmariusmioc.wordpress.com%2F2015%2F07%2F06%2Fdoina-cornea-si-fiul-acesteia-pe-lista-celor-care-au-cerut-drept-la-indemnizatii-de-noiembristi-brasoveni-din-1987-lista-finala-a-cererilor-depuse%2F&psig=AOvVaw1K9ON_FdNJU5QWQB7tJGPs&ust=1529704429228743
https://mariusmioc.files.wordpress.com/2014/01/completarebrasovenii_rl120190.jpg
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwiagKC54eXbAhXRZVAKHWrXAqsQjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Foctavpelin.wordpress.com%2F2016%2F11%2F15%2Fdocumentar-nu-uitati-romani-15-noiembrie-1987cand-la-brasov-a-izbucnit-acum-29-de-ani-revolta-anticomunista-impotriva-dictatorului-ceausescu-si-s-a-cantat-desteapta-te-romane%2F&psig=AOvVaw1K9ON_FdNJU5QWQB7tJGPs&ust=1529704429228743
http://www.rador.ro/wp-content/uploads/2014/11/header.gif
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwjNio6L6uXbAhXBfFAKHe6BBHIQjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fwww.youtube.com%2Fwatch%3Fv%3DDOygsPZTCvY&psig=AOvVaw3JoSm2F5mWDiWYFmzYkfLZ&ust=1529707269753466
https://i.ytimg.com/vi/DOygsPZTCvY/hqdefault.jpg
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwj_pdim6eXbAhVQZVAKHdIvBbEQjRx6BAgBEAU&url=http%3A%2F%2Fwww.bucurestiivechisinoi.ro%2F2011%2F11%2Fminciuni-mass-media%2F&psig=AOvVaw37STXpmTCvZJUrZSHUIu3r&ust=1529707004778886
http://www.ioanscurtu.ro/images/stories/tortze_noaptea.jpg
https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwju0MvH7OXbAhUKjqQKHYUvCeAQjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2F360news.ro%2Fg4media-in-memoriam-doina-cornea-a-murit-omul-care-a-salvat-onoarea-unui-intreg-popor%2F&psig=AOvVaw3kyLj5cafCdlV4luzMu7tc&ust=1529707901604427
https://360news.ro/wp-content/uploads/2018/05/Doina-Cornea-1-770×470.jpg
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Brașov, 15 noiembrie 1987. Reflectări mediatice [309145] (ID: 309145)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.