Titlul lucrării: MAREA NEAGRĂ TRECUT, PREZENT, VIITOR [309125]

UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. CORNELIA MARIN

Absolvent: [anonimizat]

2012

UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Titlul lucrării: [anonimizat], PREZENT, VIITOR

Coordonator științific:

Conf. univ. dr. CORNELIA MARIN

Absolvent: [anonimizat]

2012

[anonimizat].

Lucrarea este structurata în 4 capitole:

Primul capitol ” Poziția Geografică a Mării Negre” este structurat în alte 2 subcapitole care fac referire la așezarea și limitele Mării Negre.

Al doilea capitol ” Trecutul Mării Negre ” cuprinde 8 subcapitole. [anonimizat], [anonimizat].

Al treilea capitol numit ” Prezentul Mării Negre ” este cuprins din 7 subcapitole. Este un capitol interesant deoarece are în vedere funcția economică a mării noastre (transporturile maritime), [anonimizat], deasemenea și pescuitul care este o [anonimizat], mai precis zona litoralului Mării Negre care prezintă un real potențial economic pentru țara noastră. [anonimizat] (culoare, transparență), [anonimizat], maree (flux, reflux) cât și la salinitatea apei.

În ultimul capitol și anume ” Viitorul Mării Negre ” m-am referit în special la cauzele duc la declinul Mării Negre și la eroziunea litoralului.

Presiunea umană continuă asupra mediului costier a generat o [anonimizat] o reprezintă eroziunea costieră; aceasta problemă este evidențiată mai ales în zona de litoral românesc cuprinsă între Capul Midia si Vama Veche atât în zonele de plajă cât și de faleză. [anonimizat].

Dezvoltarea durabilă a unei regiuni nu se mai poate face astăzi decât pe baza unor planuri riguroase ce au la baza studii științifice interdisciplinare ce oferă o predicție pe termen lung a evoluției factorilor de mediu favorabili sau nefavorabili în care este proiectată dezvoltarea.

CAPITOLUL I

POZIȚIA GEOGRAFICĂ A MĂRII NEGRE

1.1. Date generale despre Marea Neagră.

Suprafața: 413 488 km2

Adâncimea medie: 1271 m

Adâncimea maximă: 2 245 m ([anonimizat])

Volumul apelor: 537 000 km3

Este o [anonimizat] – [anonimizat] – vest, [anonimizat] 750 m, în unele porțiuni. [anonimizat] fi socotită ca fiind un golf al Mării Negre prin strâmtoarea Kerci.

Are formă ovală, alungită pe direcția vest – est, măsurând între Burgas și Batumi aproape 1 200 km, în timp ce pe axa nord – sud, între peninsula Crimeea și litoralul nordic al Turciei nu sunt decât 280 km. Platforma continentală este foarte extinsă de-a lungul țărmurilor vestice și mai cu seamă în partea de nord – vest, unde adâncimea maximă abia atinge 54 m. În schimb, în zona țărmurilor sudice și răsăritene povârnișul continental pornește chiar din apropierea litoralului.

Datorită evaporației mai puțin intense (comparativ cu al Mării Mediterane), dar mai ales a aportului substanțial de apă dulce adus de numeroasele fluvii ce se varsă în cuprinsul său, Marea Neagră are o salinitate (20 – 22 %) mult mai scăzută decât a Oceanului Planetar. Fiind o mare aproape închisă este firesc ca influența întinselor spații continentale ce o înconjoară să se resimtă și în regimul sau climatic. Astfel în timpul iernilor aspre, temperatura apei coboară sub -2 grade Celsius în partea de nord – vest și uneori, chiar în apropierea țărmului românesc, unde în unii ani, marea îngheață la suprafață. În schimb, în timpul verii nu de puține ori temperatura apei din preajma acelorași țărmuri depășește 25 grade celsius. Vânturile dinspre nord – est suflă adesea cu atâta violență încât provoacă valuri mari la suprafața mării, foarte periculoase pentru navigație.

Țărmurile Mării Negre sunt puțin crestate, conturând rar golfuri mai adânci sau peninsule. Astfel, pe țărmurile vestice se evidențiază doar golfurile Burgas și Varna, pentru că mai la nord, pe litoralul românesc, apele mării să comunice prin îngusta strâmtoare a Portiței cu coplexul lagunar Razelm (732 km2), format în timpuri istorice prin blocarea vechiului golf Halmyris, de două cordoane litorale, Dunărea (2 857 km), cel mai mare fluviu ce se varsă în Marea Neagră (cu un debit de 6 300 m3/s), conturează o imensă delta (5 050 km2) în cea mai mare parte submersă (75%) ce înaintează treptat în mare, datorită cantității mari de aluviuni pe care le transporta și depun cele trei brațe ale sale (Chilia, Sulina și Sf. Gheorghe).

Litoralul nord-vestic este dominat de prezența numeroaselor limanuri: Sasilc, Sagani, Alibei și Nistrului în ultimul debutează fluviul Nistru (1 352 km). Mai spre est, alte două fluvii Bugul de Sud (806 km) și Nipru (2 285 km) își vărsa apele în largul golf al Odessei. Pe țărmul nordic se desprinde marea peninsulă Crimeea (25 500 km2), legată de continent doar prin istmul Perekop, lat de numai 8 km. Țărmurile estice sunt dominate de culmile înalte ale Munților Caucaz, lăsând doar spre sud o îngustă fâșie de șes (Câmpia Colhidei). La fel sunt și țărmurile sudice, unde Munții Pontici coboară în trepte abrupte până în apropierea litoralului.

Această mare aproape închisă ce scaldă țărmurile a patru țări: U.R.S.S. (în nord și est) Turcia (în sud), România și Bulgaria (în vest), a constituit încă din timpuri străvechi o importanță cale de legătură prin care populațiile băștinașe din regiunile pontice au intrat în contact cu cultura miceniană (secolele XVI – XII î.e.n.). Ceva mai târziu, începând din secolul al VIII î.e.n., grecii au întemeiat pe țărmurile Pontului Euxin, cum denumeau ei Marea Neagră, numeroase colonii: Apollonia, Odessos, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Chersonesos, Hermonassa, Discurios, Phasis, Trebizond, Sinope, Sesamos, Heracleea, ș.a. care au întreținut strânse relații cu ținuturile dimprejur.

Multe dintre porturile ce străjuiesc țărmurile Mării Negre au o existență mileniară, cum este, de pildă, Constanța (267 602 locuitori în 1978), principală poartă maritimă a țării noastre și cel mai mare port al Mării Negre, situată pe locul fostei colonii grecești Tomis, întemeiată spre sfârșitul secolului al VI- lea î.e.n. Multă vreme lăsată în părăsire, Constanța va cunoaște un puternic reviriment după 1878, când devine poarta maritimă a țării. Amplele construcții ridicate spre sfârșitul secolului trecut după proiectele lui Anghel Saligny au situat, încă de pe atunci, Constanța la nivelul marilor porturi europene. În prezent portul este în plin proces de modernizare, celor 6 km de cheiuri, li se vor adăuga încă 8 km ce vor extinde considerabil suprafața bazinelor portuare permițând acostarea navelor cu un pescaj de 12 m. Un vast spațiu va fi rezervat marelui șantier naval.

1.2. Așezare și limite.

Datorită vecinătății Mării Negre, România este considerată ca fiind o țară pontică (are dechidere la mare printr-un litoral de 244 km).

Marea Neagră este așezată în partea de sud-est a țării noastre și a Europei (la limită cu Asia). În partea de sud este delimitată de Turcia, în est de Georgia, la nord de Rusia și Ucraina, iar la vest de România și Bulgaria. Între aceste limite are o suprafață de 462535 km2 și este o mare de tip continental (așezată între Europa și Asia).

CAPITOLUL II

TRECUTUL MĂRII NEGRE

2.1. Considerații istorice.

Marea, prin toate problemele pe care le pune spiritului și prin toate posibilitățile oferite dezvoltării materiale a popoarelor și civilizațiilor, reprezintă un cadru foarte indicat pentru a trata despre marile curente ale istoriei universale.

Dintre toate problemele privind Marea Neagră, nu exista alta mai caracteristică și tot odată mai puțin cunoscută decât cea a numelui ei, oricât de paradoxală ar putea părea această afirmație. Într-adevăr, nimeni n-a ignorat dubla ei denumire: Pontul Euxin în antichitate și Marea Neagră în epoca modernă, dar nu de mult s-a observat că ambele au un izvor comun, ba mai mult, că reprezintă la origine un sens analog. Euxin însemna ospitalier dar aceasta nu era decât antiteza primului nume, pe care navigatorii greci din timpurile antice în dăduseră unei mări necunoscute și înspăimântătoare pentru ei. Ea începuse prin a fi tocmai contrariului: axeinos, marea ostilă, neospitaliera, cu furtuni neașteptate și cu țărmurile populate de barbari și de monștri hiperboreni. Studiul mai aprofundat al limbilor iraniene a dezvăluit existența unui termen care amintește în mod ciudat numele dat de către greci: este akhshaena, întunecat, închis, adică tocmai nuanța care se regăsește în numele modern. Acum mai bine de un secol, Elie de la Primaudaie dezvăluise existența unui cuvânt din limbajul indigen al mării: asken, care se apropie mult de Akhshaena; dar el nu i-a acordat prea multă importanță, astfel că meritul de a reconstitui etimologia exactă le-a revenit lui Boisacq și Vasmer. Navigatorii eleni, veniți din Egeea în periplu obișnuit, al căror orizont era fragmentat de nenumărate arhipelaguri, traversează Strâmtorile și se găsesc deodată într-un spațiu necunoscut, fără insule și peninsule, unde doar Crimeea și Dobrogea le ofereau adăpost pe promontoriile lor. Ei rețin numele pe care îl aud pronunțat de popoarele iraniene pe care le întâlnesc pe țărmurile, dar îl adaptează după propriul lor limbaj și-i dau sensul care li se pare că i se potrivește cel mai bine. Doar apoi, pentru a-și atrage protecția zeilor, numele de rău augur este schimbat în sens opus, așa cum în timpurile moderne Capul Furtunilor va deveni Capul Bunei Speranțe. Romanii n-au făcut altceva decât să accentueze cuvântul pontus care caracterizează marea în general și care a sfârșit prin a lua în aceste caz un sens particular pontic fiind rezervat în zilele noastre de Euxinului anticilor.

Nu este mai puțin sigur că originea însăși a numelui ține de o dublă influență, iraniană și greacă și trebuie într-adevăr, așa cum a observat Rostovtzev, să începă studiul problemei Pontice cu iranienii și grecii.

Dar evoluția unui toponim are capricii ciudate: se pare că în epoca romană, probabil sub influența politicii lui Mithridate și a regatului sau din Pont care jucase la un moment dat un rol atât de însemnat calficativul euxin, ar fi fost aproape abandonat și că s-ar fi spus în mod curent pontus, fără nici o altă precizare. Unii filologi admit în orice caz că de la acest cuvânt trebuie să derivăm numele ce i-l dădeau în evul mediu geografii arabi, care sunt primii ce îl menționează pe hărțile și în scrierile lor după sfârșitul perioadei antice; este adevărat totuși ca etimologia: Pontus-Bundus-Nitas sau Nitash (numele dat în secolul al XII- lea Mării Negre pe harta mare al lui Idrisi) pare părea îndrăzneață. În plus Bahr sau Bar al Nitas ar fi în acest caz o tautologie, cele două nume având exact același sens, unul în arabă și celălalt în greacă, deformat de o pronunție defectuoasă. Se mai întâlnesc și alte nume Bahr al Tarabazunda, Marea Trapezuntului, care indica limpede drumul comerțului oriental, Bahr Kirim care scoate în evindență importanța Crimeei, uneori Bahr al Rum, Marea romanilor, Khazar, Marea Chazarilor, care va rămâne numele Mării Caspice. Mai intră, de asemenea, în discuție Bahr al Rus, Marea Rușilor sau a varegilor, care pare tradus direct din greaca bizantină și răspunde gravelor preocupări cauzate Binzanțului de incursiunile piraților nordici în secolele X și XI; tot aici vine Villehardouin să caute acea Mer de Rossie. Locuitorii de pe țărmuri au avut această pronunțată tendință de a da denumirilor geografice sensul propriilor interese și al căilor de comunicație. Un cronicar polonez din secolul al XV-lea menționează marea Leonimum, marea Lwow-ului în momentul în care comerțul acestui oraș se orienta în special către Marea Neagră, prin porturile Moldovei sau ale Crimeei.

Abia în secolul al XIII-lea al erei noastre reapare sensul primitiv al numelui Mării Negre în apelativul dat de popoarele turco-tătare care au pus stăpânire pe țărmurile ei: Kara Deniz; dar deoarece, după unii orientaliști, Kara nu are numai semnificația de negru, întunecat, identic cu anticul akhshaena dar și cea de mare, puternic, de temut, nu este deloc de mirare că occidentalii care au pătruns în această mare după cuceririle mongole, au botezat-o, Mare Majus, Mar Maggiore sau, Mer maiour, marea cea mai mare în loc de Marea Neagră. Și într-adevăr aceeași senzație este încercată de navigatorul venit din Sud și care descoperă după ce a traversat Bosforul orizontul deschis în fața lui, fără ca vreun profil insular să vină să-l întrerupă. După cum s-a observat recent, nu este nici o îndoială că din portulrile navigatorilor genovezi sau venețieni a împrumutat cancelaria primilor domnitori munteni și moldoveni numele de Marea cea Mare care figurează în titlurile lor ca limita extremă a posesiunilor deținute la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Dar încă în această epocă se revine la sensul de culoare care marcase primele impresii ale marinarilor străini la nordul Strâmtorilor. În greaca mavri thalassa figura încă în 1265 în tratatul cu Veneția; începând cu 1338, Marea nigrum apare, de asemenea, în izvoarele occidentale. În timpurile moderne, Kara Deniz nu mai este decât Marea Neagră, Cernoe More în rusă este decât Marea Neagră în romană. Se revine astfel după trei milenii, la sensul primitiv al iranianului akhshaena. De fapt, apele pontice ca ale tuturor mărilor, își schimbă culoarea după cerul pe care-l reflecta în valurile sale. Dar aluzia se referă fără îndoială la anotimpurile iernii de o întindere excepțională pentru meridionali, și la furtunile care făceau luni de zile navigația nesigură în așa măsură încât genovezii interziceau vaselor lor, secolul al XIV- lea, să se aventureze aici, din noiembrie până în martie.

Originea numelui și a evoluției sale, ale căror diverse faze le-am reamintit, pun problema esențială pentru studiul Mării Negre și a bazinului pontic: cea a raporturilor între Nord și Sud. Caracterul de zonă de tranziție între lumea mediteraneană, cu conturile precise, și imensitatea stepelor euroasiatice este, de asemenea, trăsătura principală asupra căreia stăruie geograful. Și pentru el, studiul originilor în epocile formării geologice a globului, oferă mai multe elemente susceptibile să explice condițiile actuale și factorii fizici care determină permanentele economiei și chiar ale politicii.

Marea Neagră așa cum o cunoaștem din perioadele istorice, pare a nu fi decât una din rămășițele disperate ale unei întinderi marine cu mult mai vaste, marea sarmatică, ce, în epoca terțiară și în policen încă, acoperea un spațiu imens, din Europa Centrală până la marginea Turkestanului actual. La sfârșitul aceste epoci geologice convulsiunile scoarței terestre au împărțit în mai multe tronsoane această vastă întindere marină; bazinul Marii Negre a fost separat de cel al Caspicii, iar aceasta la rândul lui, de cel al marelui lac de Aral. La începutul erei cuaternare se produc mari seisme, care fac să se prăbușească podișul prin care Peninsula Balcanică era legată de Asia Mică; tocmai prin aceasta crăpătură adâncita între Tracia și Anatolia s-a realizat în contact direct între Mediterană și Marea Neagră și prin el se scurg curenții care stabilesc circulația în una în alta. Caracterul de tranziție între două lumi diferite a fost marcat astfel chiar și de relieful fizic. Harta scoate în evidență profunda depresiune întinsă de-a lungul litoralului septentrional al Asiei Mici și contrastului care îl opune țărmului opus al Rusiei Meridionale, unde marea pătrunde insesizabil în întinderea stepei. Marea de Azov, care prelungește până la gurile Donului această parte a Mării Negre, nu are anumite puncte decât cincisprezece până la douăzeci de metri adâncime, astfel că au fost necesare lucrări ample pentru a amenaja porturile moderne de la Mariupol sau de la Taganrog; dimpotrivă, în centrul depresiunii care se deschide între Crimeea și Asia Mică, adâncimea atinge 2245 metri. Calitatea apei nu este mai puțin caracteristică: în Mediterană concentrația sării este foarte mare și atinge o proporție de la 3,64 până la 3,93% cea a Mării Negre nu depășește 1,9%. Trebuie evident să se țină seama de marile cantități de apă dulce pe care atâtea fluvii Dunărea, Niprul, indirect Donul le varsă în chiuvetă pontică; s-a calculat că, dacă cursul acestor fluvii ar fi oprit și dacă bazinul Mării Negre ar fi secat, ar fi trebuit nu mai puțin de trei mii de ani curentului Bosforului ca să-l umple din nou cu apa Mediteranei.

2.1.1. Regimul climei.

La nordul Mării Negre rigorile extremelor continentale cuprind Ucraina și România, atenuate puțin spre litoral, dar accentuându-se pe măsură ce se pătrunde înăuntrul continentului. O excepție marcantă o constituie din Crimeea la adăpostul munților Laila; ea oferă călătorului peisaje mediteraneene, care i-au atras pe greci în antichitate și pe italieni în evul mediu. La nord-vest de Caucaz, o altă regiune de coastă este bântuită atât de des de ploi și dezvoltă o vegetație atât de luxuriantă, încât geografii sovietici nu au ezitat să o califice de subtropicală. Dar cu cât se înaintează spre vest, de-a lungul malului anatolian, cu atât regimul ploilor descrește mai mult, pentru a se apropia de climatul uscat al litoralului mediteranean, în timp ce podișurile din interiorul Asiei Mici constituie, din punct de vedere climatic, corespondentul exact al Sierras-urilor Peninsulei iberice.

2.1.2. Centrul traficului și al drumurilor bazinului pontic.

Se realizează cel mai bine imaginea unei răscruci deschise tuturor influențelor. Două mari căi se îndreaptă de la malurile Mării Negre către Asia Centrală: una cea mai veche, are ca punct de plecare porturile Crimeei, merge de-a lungul Mării de Azov, urmează cursul Donului, se îndreaptă prin stepă către vărsarea Volgăi și, trecând prin Ural și Caspică, se abate spre Turkestan, pentru a regăsi în inima marilor masive muntoase ale Asiei marginile misterioase ale țării serilor, strămoșii actualilor chinezi. Acesta este drumul mătăsii venit din Extremul Orient, care a fost parcurs de caravanele negustorești din antichitatea cea mai îndepărtată până în secolul lui Pegolotti.

Cealaltă cale, deși mai puțin frecventată în epoca antică, nu este mai puțin însemnată ca alte mari căi de tranzit în evul mediu. Ea pleacă tot din Asia Centrală, traversează podișul iranian și ajunge de la Tebriz la Trapezunt pe Marea Neagră. De ea se leagă o altă rețea rutieră care unește același litoral pontic de Golful Persic și de Siria.

La aceste mari drumuri ale traficului intercontinental se adaugă altele, care, deși mai puțin lungi, dobândesc totuși o importantă de prim ordin. Anticii știau că pe Borysthenes se putea naviga cu ușurință, iar bizantinii cunoșteau cataractele Niprului. Pe acolo coborau din Extremul Nord și de pe malurile Balticii îndrăzneții varegi, fascinanți de strălucirea, orașului Constantinopol cu infinitele sale bogății. În sfârșit, mai puțin frecventat în antichitate și în evul mediu, dar oferind o cale de comunicație ușoară navigației moderne, cursul Dunării leagă Europa Centrală de Orient, iar regimul aplicat la vărsarea sa în Marea Neagră este una din marile probleme europene ale vremurilor noastre.

Aceste căi, ducând către toate punctele orizontului sunt drumuri terestre cel mult de navigație fluvială; de fapt singura cale maritimă care ajunge la Marea Neagră este cea a Strâmtorilor, care o leagă de Marea Egee. Importanța incontestabilă a traficului lor confirmă, de altminteri, în întregime ingenioasa teorie a unui specialist în problemele maritime acea lege a istmurilor, pe care Victor Berard o aplica într-una din lucrările sale în special studiul epocii antice și medievale: el scotea în evidență preferința acordată atunci de călători și negustori intinerariilor terestre, care puteau fi parcurse în orice anotimp, în vreme ce navigația prezenta riscuri considerabile și dispunea de mijloace de orientare și de bord din cele mai rudimentare. Până la începutul secolului al XIX-lea, călătorii în Orientul Apropiat sunt văzuți luând mai curând calea uscatului, care nu necesită decât traversarea Strâmtorilor, pentru a ajunge din Europa în Asia, decât să aștepte vânt favorabil pentru a înfrunta traseul maritim. Există desigur riscul de a întâlni tâlhari în defileele Balcanilor sau ale Anatoliei, dar marea era și ea infestata de pirați.

Această lege a istmurilor scoate la lumină întreaga importanță a Mării Negre ca centru al comerțului internațional în antichitate și în evul mediu și explică, de asemenea până la un anumit punct, declinul său în epoca modernă. Drumurile care converg către ea sunt drumurile continentale cele mai multe cunoscute de oameni în acele timpuri, iar traficul maritim se limitează în general la o navigație de-a lungul coastei, fără a înfrunta marea deschisă, ce inspira atâta teamă navigatorilor.

Pe de altă parte, ritmul schimburilor nu privește numai mărfurile importante din Orient sau din Extremul Orient, ori blănurile din Extremul Nord. Regiunile din jurul Mării Negre au furnizat întotdeauna produse naturale foarte căutate pe piața mediteraneană, care la rândul ei exporta acolo articolele cerute de indigeni. În antichitate ca și în evul mediu, grâul, peștele ceară și sclavii din ținuturile pontice găseau un bun plasament în comerțul Greciei și al Italiei; la fel, ceramica din epoca clasică, vinurile grecești sau postăvurile italiene găseau cumpărători în coloniile negustorești de pe malurile Mării Negre. S-a stabilit o astfel de economie complementară, care explica interesul puterilor meridionale pentru bazinul pontic, din îndepărtatele zile ale talasocratiei ateniene până la pătrunderea bizantină, expansiunea colonială a Genovei și Veneției și cucerirea otomană, sau mai aproape de noi, până la deschiderea Strâmtorilor pentru comerțul occidental în ultimii ani ai secolulul XVIII-lea și prima jumătate a secolului XIX-lea. Dacă vreodată pavilionul de luptă a venit în urma mărfurilor, aceasta s-a întâmplat în timpul războiului din Crimeea.

Aceste mișcări periodice de la sud la nord, ce alcătuiesc un fel de ritm ciclic de flux și reflux, economic și politic, într-o mare în care de altfel, mareea lipsește, determina, de asemenea diviziunile cronologice ale subiectului nostru. În epoca antică se pot distinge două perioade principale: una este caracterizată prin activitatea simultană a iranieinilor și a grecilor, prin colaborarea Imperiului scitic, stabilit pe litoralul nordic al Euxinului, cu coloniile grecești, cărora el le asigura minimul de securitate indispensabil negoțului. După căderea Imperiului iranian căruia îi succed monarhiile elenistice ale Pontului și ale Bosforului cimerian, Roma este cea care impune pacea și ordinea în spațiul pontic, prin prezența garnizoanelor și a escadrelor sale.

În evul mediu, dacă ar fi să urmăm cronologia tradițională, Marea Neagră este supusă hegemoniei Bizanțului și acordului cu chazarii, pe care vin să-i zdruncine, în secolul al X-lea, atacurile repetate ale varegilor, verii normanzilor, ce își fac în același timp aparția în Europa Occidentală. În cele din urmă se stabilesc relații pașnice, care marchează cu influența lor secunda dezvoltării civilizației ruso-bizantine din secolul al XI-lea. Dubla invazie turcă, cea a selgiucizilor în Asia și cea a pecenegilor, apoi cea a cumanilor, în Rusia Meridională, vine să pună capăt aceste înfloriri. Marile drumuri comerciale sunt închise de această nouă invazile a nomazilor și anarhia se instalează pe litoralul Mării Negre. Iată, cu toate aceastea ca în secolul al XIII-lea, armatele lui Gingis-Han supun întreaga Asie legilor lor, de la mările Chinei până la Dunăre. Numai decât așa cum altă dată Imperiul Iranian atrăgea pe greci și le favoriza negoțul, Imperiul mongol acorda protecție negustorilor italieni și le înlestește amplasarea pe colonii; o nouă eră de prosperitate se deschide pentru comerțul internațional în bazinul Mării Negre. În ciuda depresiunilor și a crizelor, volumul comerțului rămâne considerabil, până la căderea cetăților care apărau așezările venețiene și genoveze.

2.2. Paleogeografia Mării Negre. Principalele etape în evoluția paleogeografică a Mării Negre.

Asupra genezei cuvetei Mării Negre există mai multe păreri. Un punct de vedere este acela că Marea Neagră corespunde unui geosinclinal tânăr format în Mio-Pliocen. O altă ipoteză, mai nouă, este aceea a genezei secundare a depresiunii Mării Negre, ca urmare a transformării scoarței de tip continental prin metamorfism profund în scoarța de neoformație. A.E. Slesinger (1978) consideră că în Miocen se formează depresiunea centrală și taluzul continental printr-o prăbușire adâncă dar inegală a depresiunii Mării Negre. În Miocenul superior și Pliocen, bazinul Mării Negre era unul cu apă dulce și salmastră (Marele Lac Pontic); acesta se dezvoltă în suprafață (în Neogen Cuaternar), apărând la sfârșitul Pliocenului izolat și de întindere redusă. Începând cu Pleistocenul, bazinul pontic se fragmentează, apar mai multe bazine care se vor colmata, rămânând numai bazinul actual al Mării Negre. De aici înainte evoluția și caracteristicile bazinului Mării Negre depind de oscilațiile de nivel ale Oceanului Planetar și de propriile sale oscilații.

În Cuaternar, caracterul oscilatoriu al variației nivelului mării este exemplificat de succesiunea bazinului Ceaudin și Paleoeuxin, cu apă dulce, cu niveluri mai înalte, bazinelor pliocene cu niveluri coborâte.

Legătura cu apele Mediteranei se face în Uzunlar, când nivelul mării crește cu 30-40 de metri peste cel actual. Urmează apoi o nouă izolare a Mării Negre (destul de lungă), în timpul glaciațiunii Riss, când regresiunea nivelului mării a fost de aproape 200 m sub cel de astăzi, după aceasta se reface în Karangat, în timpul interglaciarului Riss – Würm, când nivelul a crescut până la 5…20 m peste cel actual.

Legătura cu Mediterana se întrerupe din nou în timpul glaciațiunii Würm (acum cca. 20 mii de ani) când nivelul mării a scăzut până la 80…100 de metri sub nivelul de astăzi; această perioadă poartă numele de Neoeuxin și se caracterizează prin ape dulci și salmastre. Urmele văilor litorale de atunci se găsesc astăzi îndeosebi pe platforma continentală.

Urmează faza Mării Negre vechi în Postglaciar (Holocen) acum 8…10 mii de ani când, ca urmare a topirii ghețarilor, nivelul se ridică cu cca. 2 metri peste cel actual și se stabilește o legătură permanentă cu Marea Mediterană. Începe acum procesul de formare a Deltei Dunării și după unele date (la aproximativ limita Pleistocen – Holocen) procesul de formare a hidrogenului sulfurat.

În perioada Mării Negre noi, când se produce transgresiunea neolitică (histriană), aproximativ 4…5 mii de ani î.Hr. nivelul mării crește cu peste 5 metri peste nivelul actual.

Urmează regresiunea fanagoriană spre sfârșitul mileniului î.Hr. Până la începutul mileniului î.Hr.. Când regresiunea este de minus 3…4 metri față de nivelul mării actuale și apoi transgresiunea valahă din secolul al XV-lea d.Hr., când nivelul mării crește cu circa un metru peste nivelul de astăzi, urmând să scadă către nivelul actual.

După Y. Zaițev (1978) evoluția paleogeografică a bazinului Mării Negre a cunoscut următoarele etape:

1. Formarea Mării Sarmatice (5…7 milioane ani î.Hr.), ca un bazin al Mării Thetys, ce se întindea de la poziția actuală a Vienei până la baza munților Țian Shan și cuprindea aproximativ zona actuală a Mării Negre, Mării Azov, Mării Caspice și Mării Aral, separată de Oceanul Planetar;

2. Formarea Mării Meotice (3…5 milioane ani î.Hr.) având legătură cu Oceanul Planetar;

3. Lacul (marea) Ponțian în Pliocen (1,5…3 milioane ani î.Hr.), când legătura cu oceanul este din nou întreruptă și apa salină este înlocuită cu apă dulce în cea mai mare parte a sa (fauna marină este înlocuită cu fauna salmastră și dulcicolă reprezentate și astăzi în zonele cu salinitate scăzută din Marea Caspică, Marea Azov și în partea de nord vest a Mării Negre);

4. Lacul (marea) Ceaudian (1 milion ani î.Hr.) izolat de ocean, cu apă cu salinitate redusă, (Kuma-Manâci) și faună de tip ponțian;

5. Bazinul Paleoeuxinian (400…500 mii ani î.Hr.) având o formă apropiată de cea actuală a Mării Negre și Mării Azov, legat în partea de nord-est cu Marea Caspică prin depresiunea Kuma-Manâci și în sud-vest cu Marea Marmara prin strâmtoarea Bosfor (aceasta nefiind legată cu Marea Mediterană), faună de tip ponțian;

6. Marea Karangat (100…150 mii ani î.Hr.) ce avea legătură cu Marea Mediterană și cu Oceanul Planetar, crește salinitatea (mai mare decât cea actuală), fauna și flora marină ocupă o mare parte a bazinului mării;

7. Lacul (marea) Neoeuxin (18…20 mii ani î.Hr.), când se întrerupe din nou legătura cu oceanul, salinitatea se reduce foarte mult, fauna și flora oceanică dispar iar fauna și flora de tip ponțian reocupă întregul bazin;

8. Marea Neagră modernă (10…7 mii ani î.Hr.), când se realizează din nou legătura cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor și Dardanele; salinitatea crește treptat permițând pătrunderea a numeroase specii de tip mediteranean (astăzi 80% din fauna Mării Negre provine din Marea Mediterană). Relicvele de tip ponțian se retrag din nou în zonele cu salinitate mai mică (fig. 2.1).

Fig. 2.1. Evoluția paleogeografică a bazinului Mării Negre (după Y. Zaițev, 1978)

2.3. Țărmul și relieful submarin ca reflectare a evoluției paleogeografice a bazinului

Mării Negre.

Influența evoluției fizico-geografice a bazinului Mării Negre asupra aspectului țărmurilor și a reliefului submarin reprezintă un punct de interes pentru prezenta lucrare.

Variația nivelului mării în Cuarternar după O. Șelariu – în care se ține seama de cercetări românești actuale cu importanță deosebită asupra evoluției țărmurilor și a reliefului submarin).

De asemenea, totalitatea depozitelor marine cuaternare observate astăzi sunt depozite litorale, pentru că deosebirile între configurația Țărmurilor din cuaternar și cele actuale sunt neînsemnate.

Cercetările făcute în Marea Neagră în deceniul opt arată că bazinul mării se împarte în patru provincii fiziografice principale, astfel: platforma continentală, panta continentală, piemontul și câmpia abisală. Platforma continentală ocupă 29,9% din suprafața totală a bazinului Mării Negre, panta continentală 27,3%, piemontul 30,6% și câmpia abisală 12,2%8. Câmpia abisală se întinde în partea centrală a mării și se caracterizează printr-un relief extrem de plat și neted, iar adâncimea maximă măsurată este de 2212 m într-o zonă la 60 km nord de Inebolu. Deși, marginea platformei continentale se găsește la adâncimi variabile, aproape peste tot ruptura de pantă spre taluzul continental (la 100 – 110 m) este însoțită de prezența unei trepte de 10…12 m înălțime, interpretată ca fiind limita bazinului mării într-unul din stadiile sale cuaternare. De asemenea, în zonele unde trecerea platformei continentale se face la adâncimi de 400.500 m există mai multe trepte (la circa 100 m) reprezentând, probabil, faleze fosile cuaternare.

2.4. Elemente specifice în evoluția paleogeografică a Țărmului românesc al Mării Negre.

Țărmul românesc al Mării Negre se caracterizează printr-o evoluție complexă evidențiată

de lucrările cercetătorilor români Liteanu și colab. (1961), Liteanu și Pricăjan (1966), Panin (1974), Selariu și colab. (1969), Caraivan, Selariu (1974), Caraivan ș.a. (1986), Trufaș (1970); Panin ș.a. (1977), Panin (1972, 1974, 1976, 1983, 1989, 1997, 1998, 1999), Mihăilescu (1989), Mihăilescu și Rogojină (1984), Vespremeanu și Ștefănescu (1978, 1993).

2.5. Evoluția Țărmului în Pleistocen.

La începutul Neoeuxinului nivelul mării era cu peste 80 m mai jos decât nivelul actual, regresiune însoțită de adâncirea văilor continentale și de transport de material detritic, selful având aspectul unei câmpii litorale. Forajele de pe cordoanele litorale atestă faptul că relieful würmian se dezvoltă pe substraturi diferite.

Neoeuxinului continuă evoluția platformei continentale a mării în sensul nivelului de bază către -40 m (față de nivelul de astăzi), producând evoluția văilor râurilor dobrogene către profilul lor de echilibru, ceea ce produce colmatarea lor.

Variația nivelului Mării Negre în Pliocen obținută prin prospecțiuni în regiunea de țărm și de self din nordul Mării Negre (Chepaliga s.a. – 1982) arată faptul că au avut loc trei transgresiuni în Pliocenul mijlociu și târziu și o a patra în Ceauda (Pleistocen) (fig.2.2).

În fig. 2.2. variația nivelului mării în Pliocenul mijlociu și superior este reprezentată prin curba 1, iar variația aproximată a acestuia (cu segmente de linii drepte), prin segmentele de dreaptă 2.

Fig. 2.2. Variația nivelului mării în Pliocenul mijlociu și superior (după Chepaliga ș.a., 1982)

În sprijinul acestei afirmații se prezintă în continuare schema eroziunii țărmului de NE a bazinului Mării Negre în Pliocen (N.V.Yesin – 1993) (fig. 2.3).

Fig. 2.3. Eroziunea țărmului de NE a Mării Negre în Pliocen (după Yesin, 1993).

În fig. 2.3. Sunt reprezentate cele trei terase formate în Pliocen într-o perioadă de 2,9 milioane de ani (la sfârșitul trans-s gresiunii Ceauda aveau nivelul +(440-470) m, +330 m și respectiv +130 m). În perioada următorilor 600000 ani țărmul s-a înălțat în continuare până la nivelul actualelor terase caucaziene.

2.6. Evoluția Țărmului în Holocen.

Caracteristica acestei perioade când se produce deschiderea definitivă a Bosforului este transgresiunea flandriană (dobrogeană) și ridicarea nivelului mării până aproape de nivelul actual. La început se remarcă o creștere a nivelului mării însoțită de o retragere spre vest a liniei de țărm până la aproximativ izobata actuală de -15m. În perioada Mării Negre noi transgresiunea continuă, se înregistrează o ridicare de nivel până la aproximativ +4m. Ca urmare a acestor oscilații ale nivelului mării s-au produs modificări importante ale liniei țărmului și a reliefului submarin, cu deosebire în partea de nord.

Transgresiunile postglaciare au avut drept consecință înecarea văilor, distrugerea și spălarea vechii linii de țărm și a unor cordoane litorale ale căror poziții se pot identifica cu greutate în mare. Urmează o regresiune importantă determinată de un climat rece, când nivelul mării scade până la -2, -3 m față de nivelul actual (perioadă care a durat până în primele secole ale mileniului d.Hr. și din care se păstrează urme arheologice submarine: ruine ale cetății Histria, Callatis și Tomis, așezări pescărești pe grindul Lupilor sau în jurul fostului golf Techirghiol etc.). Transgresiunea actuală este evidențiată de translația grindurilor spre uscat, retragerea izobatelor spre țărm, rămânerea în mare a unor borne cadastrale etc.

Se presupune că perisipurile care barau lagunele de la gurile Dunării se aflau avansate mult în larg, constituind o linie a țărmului mult mai spre est față de cea actuală.

La orientarea cordoanelor litorale în diferitele faze transgresive sau regresive, un rol important l-au avut pintenii fundamentului dobrogean, format în special din șisturi verzi și gresii cretacice, care se prelungesc sub depozite mai recente, ca în Grindul Lupilor, sau apar ca insule sau peninsule stâncoase (Bisericuța Histria etc.). Acestea au constituit nucleele de formare și orientare a cordoanelor litorale la intrarea în golful Halmyris (Razimul de astăzi) și vechiul liman de la gurile Istrului, menționat de Herodot.

Fig. 2.4. Țărmul dobrogean în perioada antică veche (după Panin, 2001)

După N. Panin (1997) evoluția paleogeologică a Deltei Dunării a cunoscut principalele sale faze, astfel: faza inițială Letea – Caraorman (11700-9800 î.Hr.), Delta Sf. Gheorghe I (9000-7200 î.Hr.), Delta Sulina (7200-2000 î.Hr.), Delta Sf. Gheorghe ÎI și Delta Chilia (2800 î.Hr. – Prezent), Delta secundară Cosna-Sinoie (3550-2500 î.Hr.) (fig. 2.5.).

Fig. 2.5. Evoluția paleogeologică a Deltei Dunării (după Panin, 1997).

Pe baza studiilor lui P.V. Fedorov (1963, 1978) variația nivelului mării în Pleistocen – Holocen este următoarea: cel mai ridicat nivel a avut loc acum 600000 ani corespunzând maximului transgresiunii Ceauda, două vârfuri, aproximativ acum 400000 și 300000 ani, corespund transgresiunii Euxinului vechi, două vârfuri, acum 100000 ani, corespunzătoare transgresiunii Karangat și un vârf corespunzător transgresiunii holocenice (fig.2.6.).

Fig. 2.6. Variația nivelului mării în Pleistocen (după Fedorov, 1978)

Variația calculată a nivelului mării în Pleistocen (după Yesin, 1993)

Evoluția selfului în Pleistocen – Holocen după N. V. Yesin (1993), (fig. 2.6.) este:

1 – profil relief pre-Ceauda;

2 – profil self după prima transgresiunea euxiniană veche;

3 – profil self după ultima transgresiunea euxiniană veche;

4 – profil self după transgresiunea Karangat;

5 – profil self după transgresiunea euxinică;

6 – profilul fundului conform măsurătorilor seismice.

Fig. 2.7. Evoluția selfului în Pleistocen – Holocen (după Yesin, 1993).

Fig. 2.8. Țărmul dobrogean în perioada antică veche (după Panin, 2001).

2.7. Relieful Mării Negre.

Țărmurile Mării Negre sunt foarte puțin crestate, iar principalele lor caracteristici sunt:

are puține peninsule, cea mai importantă fiind Peninsula Crimeea, care separă Marea Neagră de Marea Azov;

insulele au o frecvență mică, mai importante fiind: Insula Șerpilor și Insula Sacolin (situate la gura Brațului Sfântul Gheorghe);

cele mai importante golfuri sunt: Batumi (Georgia), Odessa (Ucraina, Burgas (Bulgaria);

prin strâmtoarea Bosfor comunică cu Marea Marmara, iar de aici se leagă cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Dardanele.

Relieful Bazinului Mării Negre prezintă următoarele particularități:

adâncimile cuprinse între 0 și 200 m aparțin platformei contientale dezvoltată numai în Golful Odessa, în nord și vest. Aceasta are aspectul unei câmpii cu o înclinare foarte redusă, iar ca mod de formare, platforma continentală este o câmpie invadată de apele mării, după topirea ghețarilor cuaternari;

adâncimile cuprinse între 200 – 2000 m sunt predominante și aparțin abruptului continental;

adâncimile sub 2000 m sunt în partea central-sudică a bazinului Mării Negre, adâncimea maximă fiind de 2211 m (la nord de portul Sinop).

Din examinarea hărții batimetrice a Mării Negre se constată că, de jur împrejur continentul înaintează sub apele mării până la adâncimea de 180 metri. Această regiune periferică, Marea platoului continental, are o suprafață orizontală de 144.000 km2, ocupând 35% din suprafața totală a întregului bazin. Fundul ei ridicat se întinde ca o tereasa puțin înclinată peste zona litorală și cuprinde toată marea puțin adâncă. Din punct de vedere bionomic și biologic, limita inferioară a platoului continental corespunde cu limita vieții din această mare și prezintă oscilații foarte mari în diferite regiuni ale mării. Astfel, izobata de 180 metri este foarte apropiată de țărm și în parte de nord-est și la sud-est și foarte îndepărtată depășind chiar 160 de km în partea de nord-est, pe linia dintre Sevastopol și Burgas, unde formează un bazin puțin adânc cu o suprafață de circa patru ori mai mare ca al Mării Azov.

În dreptul litoralului românesc înclinarea este foarte lentă și izobata de 180 metri se depărtează până la aproape 200 km. De la Burgas până la Benderegli precum și în fața Strâmtorii Kerci platoul continental are o întindere mai mare. În schimb de-a lungul țărmurilor Caucazului, Giorgiei, Armeniei și Anatoliei platoul este foarte îngust.

De la izobata de la 180 metri în jos, de la limita platoului continental, începe taluzul sau panta continentală, înclinație foarte mare, care în unele locuri ajunge până la 8-12 grade. Numai începând de la 1800 metri taluzul continua mai lent, racordându-se la albia propriu-zisă a mării.

După datele prezentate de Dr. Gr. Antipa, în lucrarea sa, Marea Neagră, rezulta că suprafața mării, de la izobata de 180 metri în jos ocupa 65% din suprafața totală a bazinului. Calculându-se suprafata dintre izobatele de 180 metri și 900 metri unde înclinația taluzului este maximă, s-a găsit ca aceasta ocupa doar 9% din suprafața totală a mării.

Până nu de mult se cunoșteau doar puține date batimetrice cu privire la Marea Neagră; pentru adâncimi de peste 100 metri s-au efectuat numai 2000 de sondaje, iar pentru adâncimi de peste 500 metri doar 1000 de sondaje. În general, se poate spune că, raportat la întreaga suprafață a mării, exista un sondaj la 300 km2.

În ultimele trei decenii, Institutul de oceanografie, al U.R.S.S., prin filiala sa de la Ghelendgic (Caucaz), a efectuat numeroase cercetări batimetrice, utilizând ecosonda cu înregistrarea automată. În felul acesta s-au înregistrat cele mai variate profiluri (peste 20000 km relief de fund) corespunzând la circa 2,5 milioane de sondaje.

Cu acest prilej s-a dovedit că nu exista o legătură tectonică submarină între Anatolia și Crimeea, infirmându-se deci ipoteaza legăturii tectonice târzii dintre munții acestora. Taluzul platoului continental este aproape pretutindeni abrupt, cu excepția coltului de NV și a regiunii cuprinse între Caliacra și Bosfor, Munții Crimeei sunt continuați pe o distanță de 35 km în direcția SV, de un lanț muntos submarin. Pe țărmul Mării Negre, dinspre Anatolia, în regiunea Sinope, pe o distanță de circa 150 km exista două lanțuri muntoase paralele cu țărmul.

2.8. Influența Mării Negre asupra locuitorilor din Dobrogea.

2.8.1. Marea Neagră – configurație geopolitică.

Geopolitic, Marea Neagră se relevă prin poziția ei față de România și de celelalte state riverane. Suprafața acesteia de aproximativ 413 490 km2 polarizează interesele majore ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei și Ucrainei, respectiv întreg extremul sud-est european. Pe de altă parte, prin corespondența (comunicarea) cu Marea Marmara, Marea Egee Marea Mediterană, interesele țărilor din bazinul Mării Negre se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic și în continuare cu alte zone ale planetei. Din lungimea totală a liniei de țărm (4 075 km), României îi revin 244 km. Asemenea dimensiuni scot în evidență elementele de favorabilitate geopolitică pentru România și nu mai puțin interesele celorlalte țări ale bazinului Marii Negre pentru țara noastră.

Faptele istorice (de la Darius Histape și până la Traian, de la goți la genovezi, de la înființarea Comisiei Europene a Dunării și până în zilele noastre atestă rolul geopolitic major al Mării Negre și al Dunării. Expediția lui Darius, sublinia Simion Mehedinți, "nu este fantezia unui autocrat asiatic, doritor de faimă ci urmarea unei situații geopolitice.

2.8.2. Marea Neagră poziție și influență continentală.

Marea Neagră face parte din categoria mărilor continentale închise, dacă facem abstracție de legăturile cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor-Dardanele. Prin rolul jucat, ca centru al traficului de mărfuri al drumurilor comerciale susținut de o serie de porturi deja specializate, bazinul pontic reprezintă o zonă de puternică convergentă economică. Produsele naturale cum erau grâul, peștele, mierea, furnizate de regiunile din jur, au trezit de timpuriu interesul negustorilor din bazinul mediteraneean, începând încă din antichitate și până la expansiunea bizantină, a Genovei și Veneției, de la cucerirea otomană, urmată târziu chiar la începutul secolului al XVIII-lea, de redeschiderea drumului maritim al strâmtorilor.

În antichitate pot fi consemnate activitățile comerciale ale iranienilor, grecilor, prezența protectoare a Imperiului scitic din nordul bazinului pontic, precum și apariția orașelor din vestul Mării Negre legate de fenomenul colonizării. Acest fenomen apare în Grecia antică din secolul al VIII-lea î. Hr. Și se continuă până în a doua jumătate a secolului al V-lea d.Hr. Coasta vestică a Mării Negre era denumită de greci Pontul Stâng între Apollonia și Istria. La venirea lor, coloniști greci găsesc în Dobrogea o populație de neam tracic, și anume pe geți.

Rolul principal în procesul de colonizare îl are Miletul. Odată cu stabilirea grecilor în bazinul pontic, a luat ființă și mitul Insulei Albe, Leuce, Insula lui Achile, Insula Șerpilor de astăzi.

Cea mai veche colonie de pe teritoriul românesc este Istria. Întemeiată în jurul anului 650 î.Hr. Și denumită astfel după numele fluviului Istros, grecii au numit-o și Istropolis. Mai târziu, romanii o numesc Histria; la origine este o colonie a Miletului.

Despre întemeierea orașului Tomis, pe actuala vatră a municipiului Constanța, nu există mențiuni în izvoarele Iiterare. Se consideră că a fost întemeiat în prima jumătate a secolului VII-lea î. Hr.

Pe locul actualului oraș Mangalia, colonișiti greci din Heracles Pontics întemeiază orașul Callatis în secolul al VI-lea î. Hr.

Între porturile amintite și populațiile indigene se stabilise contacte strânse, cetățile — oraș păstrând principalele caracteristici ale civilizației grecești. Era firesc ca acești coloniști, ce își părăsise meleagurile natale, să poarte cu ei obiceiuri și tradiții, care îi legau de însoritele țărmuri mediteraneene de unde veniseră.

Perioada de prosperitate a regiunilor pontice se prelungește până în secolul al III-lea î.Hr., când are loc invazia celților care coboară din Europa Centrală urmând cursul Dunării și traversează Munții Balcani către Asia Mică. Istoria cunoaște un nou val ce va înviora orașele-cetăți; învingerea tracilor din Munții Balcani și Moesia de către Luculius Varro, aduce cetățile grecești din Pontul stâng sub o nouă stăpânire, cea romană.

Legiunile romane ajung acum pentru prima oară pe malurile Dunării și vor marca începutul unei noi perioade de înflorire pentru încă trei secole, timp în care Marea Neagră va fi un veritabil "lac roman".

După cucerirea romană Histria, Tomis și Callatis, intră, alături de alte orașe, în "Comunitatea Pontică" sau a "elenilor din Pont", care durează până în secolul al III-lea d. Hr.. În general, orașele cetăți s-au adaptat repede noilor condiții, devenind aliate ale Imperiului roman. În continuare se păstrează relațiile lor cu goții.

Histria își pierde supremația în urma scăderii activității comerciale datorită înnsipării lagunei Sinoe; se păstrează ca centru fortificat până prin anul 641 d.Hr., dar declinul acesteia nu va mai putea fi oprit, sfârșind prin a fi distrusă de goți în anul 245 d.Hr (alte surse menționează anii: 238, 247, 248 d.Hr.).

Callatis, după o perioadă de avânt economic, cunoaște o decădere în secolul al VII-lea d. Hr. Singur, Tomis, urmând o traiectorie sinuoasă cu suișuri și coborâșuri, nu va părăsi însă niciodată scena istoriei. În secolul al IV-lea d. Hr. Tomisul este menționat ca "oraș mare și prosper", cu o populație numeroasă. Cartiere întregi sunt construite după planuri urbanistice romane. Creștinismul, care cunoaște o dezvoltare destul de mare în Imperiul roman aduce cu el construirea a două bazilici.

Faima templului lui Achile nu a rezistat mult timp în fața strălucirii noilor construcții apărute pe țărmul Bosforului; este vorba de o nouă capitală a lui Constantin cel Mare, din anul 330 d.Hr., apoi a Imperiului bizantin, sursă a răspândirii creștinismului și creștinării unora dintre popoarele bazinului pontic.

În Evul Mediu, hegemonia Bizanțului nu cunoaște obstacole în bazinul Mării Negre, stăvilind negoțul venețienilor și genovezilor la "poarta" strâmtorilor. Cu timpul, cumpăna istoriei se înclina. În sec. al VIII-lea d.Hr. Este favorit negoțul italienilor, înlesnindu-le chiar amplasarea de colonii. Începe o nouă eră de prosperitate în bazinul pontic, care se întinde până către jumătatea sec. al XIV-lea d.Hr., când un conflict al negustorilor italieni cu tătarii pune capăt comerțului lor aici, marcând în același timp începutul decăderii porturilor Mării Negre.

2.8.3. Marea Neagră zonă de interferență a civilizațiilor euro-asiatice.

Marea Neagră și gurile Dunării s-au dovedit a fi placa turnantă a legăturilor dintre Europa Centrală și Europa de Sud-Est cu Munții Balcani și cu țările Orientului Apropiat și, în general, cu toată lumea bazinului pontic sau cu regiuni mai îndepărtate.

Este cunoscut că înaintașii noștri geto-dacii nu erau remarcați prin activitățile de corăbieri. În schimb sunt remarcați în asemenea activități grecii fondatori de colonii pe întreg țărmul acestei mări, inclusiv pe țărmul actual al României. Între acestea și numeroase orașe de pe țărmurile Mării Mediterane se realizau schimburi intense. Crimeea era un fel de Italia cu cetăți asemănătoare Veneției. Genovezii erau prezenți în toate porturile.

Într-adevăr, pământul Daciei era prea bogat în tot ce-i este necesar omului: cereale, vite, podgorii, pește, miere, sare, minereuri (aur, aramă, fier) încât marea nu oferea nimic în plus.

Dacii erau un popor statornic fără să aibă nevoie de alte spații complementare funcționale teritoriului lor. Vitejia și curajul ce-i caracterizează nu i-a împins în războaie de cucerire ci doar de apărare. Venirea aici a miletienilor (secolul al VII-lea î.Hr.) în scopuri economice a constituit un prilej deosebit de favorabil de contactare a civilizației elene, de dezvoltare a unor schimburi de mărfuri specifice. Așa au luat naștere centrele comerciale devenite orașe cunoscute – Histria, Callatis, Tomis.

Sunt doar câteva fapte care atestă prezența dacilor și geților în aceeași măsură în Dobrogea, pe țărmurile mării ca și în zonele de câmpie, coline și în spațiul montan.

În perioadele de afirmare a principatelor române, voievozii români stăpâneau stânga și chiar dreapta Dunării până la "Marea cea mare"; "pământurile" disputate de puterile sferelor de

influență poartă și acum numele celor care le-au aparținut –” Basarabia”.

Să amintim, de asemenea, faptul că mușatinii domneau pe întreg spațiul dintre Carpați și până la Limanul Nistrului. Sunt doar câteva fapte care amintesc că încă din primele începuturi ale istoriei, populația băștinașă geto-daco-românească a sălășluit și gospodărit spațiul carpato-pontic dându-i aceeași înfățișare comună spațiului carpato-dunărean.

Această stabilitate și statornicie a fost diminuată în perioada extinderii puterii influenței otomane. Astfel, Mircea cel Bătrân, pierde de sub autoritate spațiul din dreapta Dunării și până la mare, iar Ștefan cel Mare pierde spațiul din stânga guriilor Dunării.

De atunci și până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea d. Hr. România este lipsită de drepturile firești asupra Mării Negre și zonei premarine. Orașele de pe țărmul românesc se află într-o perioadă de regres. Constanța devenise un stat de circa 80 de familii. Gurile Dunării se calmatează, porturile în general își pierd funcționalitatea. Activitatea se restrânge după anul 1774 (Pacea dela Kuciuk-Kainargi, când Rusia, Austria și alte puteri europene capătă drepturi de a trimite corăbii în Marea Neagră. Se întrevedea o sporire a rolului geopolitic al provincillor românești pe fondul unor reînnoiri economice.

Poziția geografică și politică a teritoriului actual al României la Marea Neagră, a constituit o zonă unică de întrepătrundere a marilor civilizații caracteristice lumii antice, respectiv civilizațiile sumeriană, greacă și romană. Confluența acestor întrepătrunderi europene și din afara Europei au confirmat României poziția de tranzit central-sud-est european. O asemenea poziție geopolitică este puternic susținută de fațada de aproximativ 340

km la Marea Neagră și de funcțiile acesteia în general.

Spațiul actual al României a devenit treptat teatrul unor mari evenimente — rezultat al conlucrării ori confruntării acestor mari civilizații. Un exemplu elocvent îl constituie apariția primelor orașe pe teritoriul României (Histria, Tomis, Callatis), formațiuni recunoscute prin funcțiile lor economice și spirituale de interes macro — regional, dar în primul rând, de interes zonal, pontic‑danubian. Întrepătrunderea aici a marilor civilizații este o realitate de interes european major, dar mai ales de interes regional. Sensurile regionale sunt reflectate direct de procesele de umanizare a spațiului românesc, în unitatea teritorială și etnică

a poporului român, în unitatea de interese reciproce cu toate țările din Europa și, în special, din Europa central — sudică și respectiv din Munții Balcani.

CAPITOLUL III

PREZENTUL MĂRII NEGRE

3.1. Marea Neagră – funcție economică de interes economic regional.

În afară de locul pe care îl deține în împăienjenișul legăturilor maritime, Marea Neagră dispune de un puternic potențial economic. Funcția economică fundamentală o formează

transporturile care au dus la amplificarea și specializarea porturilor. Un rol recunoscut, prin influența lor regională și continentală îl au porturile Odessa, Novorosisk, Batumi, Burgas, Varna, Istanbul, Constanța, Mangalia și Sulina.

Funcția productivă, în plin avânt, o formează industria petroliferă. Prin platforma continentală a țărmului românesc, cel rusesc și cel ucrainean, Marea Neagră devine o zonă petrolieră de interes european. În acest cadru se amplifică funcțiile de prelucrare a petrolului; un centru în plină evoluție se preconizează a fi Năvodari.

Pescuitul este o altă funcție de larg interes pentru Ucraina, Rusia și România, iar de interes regional și general asiatic este funcția turistică susținută de zone precum Crimeea, Batumi, Varna, Mamaia, Constanța, Mangalia.

Acestea sunt numai câteva repere care atestă rolul geopolitic al Mării Negre din punct de vedere strict economic.

3.2. România în spațiul economic și strategic al Mării Negre.

Este indubitabil faptul că poziția României la Marea Neagră reprezintă mult mai mult decât simplele raportări spațiale geografice. Sensul geopolitic al acestei poziții se evidențiază prin faptul că România aparține organic celor două zone cu profil politic, economic, distinct și prioritar în relațiile politice și economice continentale, profil totodată de deplină complementaritate. Este vorba de poziția României, atât în grupul țărilor riverane țărmului pontic (Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia, Bulgaria) cât și a celor central europene, componente ale bazinului dunărean.

Prin poziția pe care o are Marea Negră și în relațiile funcționale ale acesteia cu zona imediată a Mării Mediterane, cu spațiul maritim în general, România dispune în mod firesc de

toate drepturile (economice sau strategice) de care se bucură (sau se pot bucura) fiecare din celelalte cinci state din zonă. În plus, rolul României sporește prin poziția sa prioritară față de axa dunăreană, conferindu-i-se astfel un rol geopolitic sporit în direcția promovării și asigurării cooperării inter-regionale. Rolul prioritar al României apare astfel pe deplin justificat în încercările de creare a așa numitei Piețe Comune a țărilor riverane Mării Negre. S-ar contura astfel o zonă funcțională economică de mare interes pentru fiecare țară în parte, de o evidentă semnificație internațională (intereuropean), euroasiatică și nu mai puțin europeană, asiatică, africană. Se conturează astfel o nouă geopolitică în scop economic, cultural și de securitate națională nu numai pentru țările cooperante.

Individualizările spațiului românesc, aspectele geopolitice ale Carpaților, Dunării și Mării Negre, atributele României de țară carpatică, dunăreană și pontică scot în evidență faptul incontestabil că nu suntem o țară de simplă poziție europeană, ci suntem o țară în primul rând de necesitate europeană.

3.3. Zona litorală, platforma continentală și litoralul românesc al Mării Negre.

Interferență dintre Podișul Dobrogei, gurile de vărsare ale Dunării și Marea Neagră creează un spațiu geografic original cu o puternică interconectare a componentelor sale (Dobrogea, Dunăre, Mare).

Prin zonă litorală se înțelege îndeosebi țărmul înalt al Dobrogei de la Capul Midia la Vamă Veche. Are toate caracteristicile Podișului Dobrogei de Sud, fiind o subdiviziune a acestuia. Reluând unele caracteristici, acestea vor putea fi mai bine puse în evidență:

relieful este relativ abrupt, înalt și este influențat de ondulațiile plăcii de călcare sarmatiene pe care se dezvoltă;

clima se diferențiază (față de Dobrogea și de restul țării) printr-o insolație puternică (cea mai ridicată), precipitații reduse (sub 400 mm/anual), temperaturi ridicate iarna (chiar pozitive la Mangalia), un număr mai redus de zile tropicale, datorită influenței mării și o nuanță mai oceanică a contrastului termic mediu anual.

hidrografia este dominată, pe uscatul, de existența unor lagune (Siutghiol) și limane maritime (Techirghiol, Tasual, Mangalia), barate prin acumulările de nisip, datorate curentului circular al Mării Negre.

vegetația stepică este săracă în specii: lagunele, limanurile, bălțile și fostele golfuri ale mării au avut până de curând o vegetație specifică, de mlaștină (de exemplu în zona Venus sau fosta mlaștină Comorova de la Neptun).

populația este concentrată în orașe cu funcții economice și urbane deosebite: Constanța, Ovidiu, Năvodari, Eforie, Techirghiol, Mangalia;

zona litorală are un potențial heliomarin, balnear, climateric și recreativ deosebit fiind prin dotări și circulația turistică principală, regiune turistică a țării.

Platforma continentală cuprinde spațiul submers din fața țărmului nostru. Este o câmpie litorală invadată în postglaciar de apele Mării Negre. Are adâncimi foarte reduse și o pantă domoală. Râurile continentale (Sfântul Gheorghe, Casimcea) au creat în trecut văi care se prelungesc submers până în larg. Curentul circular al Mării Negre a barat văile mici formând limane maritime (Techirghiol, Tasaul, Mangalia sau foste golfuri, formând lagunele (Razim – Sinoe și Siutghiol). Platforma continentală a Mării Negre are rezerve de hidrocarburi exploatate cu ajutorul platformelor de foraj marin.

Platforma continentală coboară de la nivelul zero (țărmul) la adâncimi de 180 – 200 m, dar la distanțe mari de uscat. Este acoperită doar cu ape marine caracteristice stratului superficial (cu 02, cu o salinitate mai redusă, de 16 – 17%). În prezent nivelul Mării Negre se afla într-o ușuoară creștere (transgresiune), abia perceptibilă (1mm/an).

Apa marină a platformei cuprinde o faună bogată (delfini, sturioni, guvizi, stavrizi, rechini, meduze, scoici etc.).

Valurile apei sunt influențate de vânturi, fiind mai mari când există o circulație din direcția nord-estică.

Litoralul românesc al Mării Negre, lungimea de 244 km., cuprinde două sectoare: un țărm jos, între Sulina și Capul Midia, și un țărm înalt cu faleză, între Capul Midia și Vamă Veche:

a) Țărmul jos cuprinde gurile de vărsare ale Dunării, spațiul deltaic adiacent și zona câmpiei lagunare Razim – Sinoe.

La nord de Sulina există un mic golf (Musura), unde țărmul este erodat continuu și are tendința de a avansa spre uscat. Dincolo de vărsarea brațului Sulina în mare și de acest mic golf se afla delta secundară a Chiliei, situată în afara teritoriului nostru, care aveasează destul de rapid spre mare (40 – 80m/an), datorită părții mari (60% din debitul Dunării) a volumului de apă și aluviuni depuse de brațul Chilia în mare.

Gura de vărsare a brațului Sulina este amenajată printr-un dig (de 10 km) construit în larg pentru a se evita depunerea bruscă a aluviunilor la contactul cu marea și bararea în acest fel a brațului (bară, de nisip de la Sulina); acest dig îndepărtează curentul circular în larg și în acest fel locul de depunere a aluviunilor. Digul este dublu și are în interior un canal navigabil, care permite intrarea pilotată a navelor maritime cu pescaj de până la 7 m pe brațul Sulina.

Între Sulina și Sfântul Gheorghe, țărmul este foarte jos chiar acolo unde intersectează acumulările de nisip ale grindurilor, se afla în retragere, marea erodând țărmul. La Sfântul Gheorghe, grindul Sărăturile are cea mai întinsă plajă din țară.

La vărsarea brațului Sfântul Gheorghe s-a format acumularea de nisip a insulelor Sachalin.

Între Sfântul Gheorghe și Gura Portiță țărmul este foarte jos, în spatele său existând lacuri și bălți care conservă o mare rezervație ornitologică.

Grindurile Perișor și Chiutuc despart apele mării de ale lagunei Razim – Sinoe. Între țărmul fostului țărm Halmyris (în antichitate), care urmărea abruptul dobrogean și linia actuală a țărmului (Perișor – Chituc), se întinde cel mai mare complex lacustru din țară, sistemul lagunar Razim – Sinoe. Orașul cetate Histria construit pe un promontoriu de șisturi verzi, în trecut port la mare, se afla în prezent în interiorul lagunei datorită barării acesteia cu aluviunile aduse de curentul circular al Mării Negre. Aceasta barare s-a încheiat în jurul anului 1000, când și cetatea bizantină Heracleea (Enisala) și-a întrerupt legăturile pe mare. Laguna Razim – Sinoe are ape salmstre și este un domeni de pescuit (Ceamurlia, Jurilovca).

b) Țărmul înalt, cu faleza situat la sud de Capul Midia închide spre interior lagunele și limanele maritime prin mici persipuri, datorate curentului circular al mării.

Acest țărm, descris parțial anterilor, a favorizat formarea unor plaje și a creat un adăpost față de vânturile din nord-est, ceea ce a permis instalarea unor porturi (Tomis, Callatis), iar apoi dezvoltarea balneoturistica din zilele noastre.

Aici s-au dezvoltat principalele nuclee economico-urbane ale litoralului și stațiunile turistice.

Constanța are funcții urbane și economice deosebite: este principalul port românesc la Marea Neagră cu un trafic comercial intens; are industrii variate, este un oraș modern (și modernizat), are funcții administrative, comerciale și culturale. Mangalia este cunoscut prin portul maritim, șantierul naval, ca centru turistic și de tranzit rutier. Năvodari este un oraș nou, cu o platforma a industriei petrochimice și chimice de mari dimensiuni.

Funcția turistică a litoralului este ilustrată de stațiuni de cura balneoclimaterică și heliomarină: Mamaia, Constanța, Agigea, Eforie Nord, Eforie Sud, Constinesti, Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus, Saturn, Mangalia, 2 Mai și Vama Veche.

Litoralul românesc al Mării Negre se desfășoară pe o lungime de 244 km, între Gura Brațului Musura (ramificație sudică a Brațului Chilia) și până la Vamă Veche și se compune din două sectoare:

Sectorul jos începe de la Gura Brațului Musura și tine până la Capul Midia. Este un țărm jos, cu plajele largi și cordoane litorale, care au contribuit la formarea Deltei Dunării (grindurile fluvio – maritime) și a lagunelor Razim, Sinoiu, Golvita, etc.;

Sectorul înalt se dezvoltă între Capul Midia și Vamă Veche, cu faleze tăiate în călcarea și gresii, la care se adăugă câteva limane fluvio – maritime: L. Techirghiol, L. Mangalia, etc. Plajele au o întindere mai mică, dar sunt foarte bine valorificate în turism (stațiunile: Eforie, Costinești, Mangalia).

3.4. Viața în Marea Neagră.

Bazinul Mării Negre se caracterizează din punct de vedere floristic prin dezvoltarea în larg a diferitelor specii de alge, iar pe platforma continentală, în vecinătatea țărmului, sunt caracteristice ierburile de mare.

Din punct de vedere al faunei sunt reprezentative speciile de sturioni: morunul, nisetru, cega, păstruga (pești fără oase) la care se adăugă: guvizi, scrumbiile albastre, calcanul, hamsiile, etc.

În ce privește resursele piscicole din totalul de 182 de specii ( 80 de specii de pești autohtone și introduse în apele dulci, 8 specii migratoare și 94 marine) numai 70 au valoare economică cât de cât considerabilă ( deși două dintre ele au devenit astăzi foarte rare , 31 au valoare foarte redusă, iar restul au numai valoare indirectă, ca verigă în lanțul trofic.

Etajul mediolitoral cuprinde o fâșie submersă din platforma continentală, în general foarte îngustă, de la limita superioară a apei până la adâncimea de 0,5 m. Zona nisipoasă este destul de bine populată, mai ales ca număr de indivizi. Amfipodul Pontogammmaras este numeros în nisipurile fine, iar microbentosul este reprezentat prin foramiferul Ammonia Beccari, numeroase, copepede harpacticide și nematode. La sud de Constanța, pe nisipurile grosiere domină tamelibranchiatuk Donacilla cornea. Tot aici mai trăiesc polichetele Ophelia Bicornis, Nerine cierantuius, iar la nord de Constanța, Spie filicornis, misidele decapodele Crangon, Diogenes pugilator, peștii Solea lescaris nasuta. În zonele stâncoase, flora și fauna sunt mai variate și mai bogate decât în cele nisipoase, caracteristice fiind lamelibranhiatul Mytilaster lineatus în asociație cu Mytilus gatloprovicialis și Balanus imprevisus. Spațiile mesoporale sunt populate cu nematode, harpaticoidele; în intensitățiile macroporale trăiesc polichetele, nemerțianul, amfipodele, izopodele și cumaceul, iar dintre pești Syngnathus variegatus, AidaNennius sphyne și Pietiblennius ponticus.

3.5. Caracteristicile fizico-chimice ale apei Mării Negre.

Cercetările întreprinse asupra însușirilor fizico-chimice ale maselor. de apă din Marea Neagră au dovedit că acestea au o serie de particularități proprii în comparație cu acelea ale apelor Oceanului Planetar sau chiar și față de apele mediteraneene. Aceste abateri se datorează poziției intracontinentale a mării, a fluxului foarte bogat de ape carbonatate, transportate de râuri spre mediul de bază și amestecului cu masele de apă levantine care pătrund prin Dardanele și Bosfor din Marea Mediterană. Compoziția chimică a celor două surse de apă este profund diferită, după cum se poate observa prin compararea apelor continentale cu cele marine (tabelul 3.1.).

Tabelul 3.1. Compararea compoziției chimice a apelor continentale a Mării Mediterane și a Mării Negre

(după I. Ujvari, 1972)

Astfel, în timp ce în apele provenite dinspre uscat elementele dominante sunt hidrocarbonații, calciul și magneziul, rezultați din dizo1varea rocilor continentale, în mare domină ionii de clor (55,12%), de natriu, și de potasiu (7,47%) elemente de bază întâ1nite în general în mări și oceane. Datorită însă influenței mări a apelor continentale care alimentează marea, se observă o creștere de peste două ori a unor elemente în Marea Neagră față de Marea Mediterană și anume a cantității hidrocarbonaților, a ponderii calciului, magneziului și totodată o scădere a procentajului natriului și potasiului, precum și al sulfaților.

Prin urmare, va suferi modificări și ecuația de calcul a salinității totale pe bază de determinări de clor (după A. M. Asbuzov):

— Ecuația valabilă pentru oceane: S0/00= 0,030 + 1,8050 Cl

— Ecuația valabilă pentru Marea Neagră: S0/00= 0,255 + 1,7935 Cl

Salinitatea apei (g/1 sau0/00) variază, de asemenea, între limite largi, atât la suprafață cât și în adâncime. În Marea Neagră se diferențiază de fapt două tipuri de bază de mase de apă: în fund stagnează apele levantine provenite din Marea Mediterană, cu salinitate ridicată (în jur de 20 – 220/00) deasupra cărora plutesc apele mai îndulcite, cu o salinitate în jur de 15 – 190/00.

În repartizarea zonală a salinității de suprafață se poate observa că în partea de nord și vest, datorită aportului mai mare al apelor continentale salinitatea este mai redusă. În aceste părți ale Mării Negre, salinitatea scade sub 180/00 în golful Odessei, iar în zona de vărsare a Dunării ajunge sub 150/00. În partea sudică a acvatoriei Mării Negre temperatura aerului și evaporația sunt mai ridicate, afluxul apelor continentale fiind mai redus decât în nord. Prin urmare, aici vom întâlni mase de apă cu salinitate ceva rnai ridicată, în jur de 18-190/00 fig. 3.1..

Fig. 3.1. Salinitatea apei în dreptul țărmului românesc și în ansamblu (276,79) (după I. Ujvari, 1972)

Fig. 3.2. Variația unor elemente și a conținutului de gaze cu adâncimea în Marea Neagră (79) (după I. Ujvari, 1972).

În zona litoralului românesc se resimte puternic influența apelor Dunării, care în condițiile dinamice, specifice zonei de vărsare, determină o puternică variație, atât a salinității cât și a compoziției chimice. Masele de apă dunărene influențează hidrochimismul mării până la o distanță de 50 – 100 km de la țărm spre larg și până la latitudinea sudică de graniță. În apropierea Deltei, apele se mențin aproape dulci, însă la distanța de 1 – 2 km de la țărm, salinitatea atinge în mod normal 120/00. Apele îndulcite plutesc la suprafața mării într-un strat de 1 – 3 m grosime, și au o densitate convențională de 8 – 15 (cu amplitudini de 2 – 4); la adâncimi mai mari, densitatea apei crește până la 250/00.

În ultimele decenii, ca urmare a cercetărilor intense s-a constatat că varietatea maselor de apă este mult influențată de vânturile dominante. Când ele bat dinspre uscat spre mare, apele Dunării sunt mânate departe spre est, reducând salinitatea de la suprafața mării până la 40/00. Desigur că sfera de acțiune a apelor dunărene este în relație dinamică și cu debitul fluviului.

Influența curenților marini, mai stabili, asupra salinității în sectoarele sudice ale țărmului românesc, se poate urmări și din fig. 3.11. unde sunt reprezentate două profiluri de salinitate și de temperatură, la nord de Constanța. Curenții mai calzi (25 – 26° C) și cu salinitate redusă (sub 180/00) se localizează deasupra curentului contrar de compensație, de adâncime, care are temperature mai joase (9 – 14oC) și salinitate mai ridicată (20 – 220/00).

Schimbul (și în consecință cel de oxigen) între apele de adâncime și cele de suprafața este redus datorită faptului că masele de apă cu densitate mai mare se găsesc la fundul Mării Negre (lipsa curenților de convecție).

Această situație duce la un fenomen destul de interesant, cunoscut de mult și anume ca de la o anumită adâncime (de obicei între 170 și 200 m) oxigenul dispare cu total și o dată cu acesta și viețuitoarele. După cercetările hidrobiologilor romani și sovietici, în straturile superioare conținutul de oxigen ajunge la 14,9 mg/l, media fiind în jur de 9,1 mg O2/l, însă cu adâncimea aceste valori scad brusc. În fig. 3.2. se poate observa preluarea locului oxigenului, la adâncimi mai mari, de hidrogenul sulfurat (H2S), a cărui cantitate crește spre fund. Această zonă este accesibilă numai bacteriilor anaerobe.

Menționăm însă ca ocenografii sovietici nu sunt de acord cu stagnarea completă a maselor de apă de la fundul Mării Negre, dovedind că în nordul acvatoriei apele răcindu-se în mare măsură, densitatea apelor la suprafața crește mult creându-se unele condiții pentru scufundarea maselor de apă. De asemenea, masele de apă care sosesc în permanență prin Bosfor în Marea Neagră, cu o salinitate ridicată (în jur de 260/00 și temperature în jur de 13oC), completează mereu volumul maselor de apă levantine de la fund; deci dacă presupunem un echilibru stabil între acestea și apele îndulcite de la suprafață, atunci presupunem și un schimb oarecare între ele. Aceste schimburi însă nu au o intensitate atât de mare încât să asigure alimentarea cu oxigen a maselor de apă din adâncime. Pe de altă parte, schimburile care ar putea exista în partea estică a acvatoriei nu pot influența echilibrul existent în zona litoralului românesc, unde contrastele dintre masele levantine și apele îndulcite de la suprafață sunt cele mai accentuate, din cauza aportului apelor dunărene, deci a salinității reduse.

În variația salinității se observă și periodicități intraanuale. Salinitatea medie cea mai ridicată în zona litoralului (17 – 180/00) se observa de obicei toamna și iarna, când debitele Dunării sunt cele mai reduse, salinitatea medie rămânând aproape permanent peste 170/00. Spre sud, o dată cu scăderea influenței apelor dunărene, scad, de asemenea, și amplitudinile de variație ale salinității.

3.6. Regimul termic și de îngheț al Mării Negre.

Regimul termic și de îngheț al Mării Negre este determinat de o mulțime de factori, cum sunt: căldura primită de la Soare – radiația efectivă, evaporația de pe suprafața mării, schimbul de căldură prin contact cu atmosfera și efectul caloric al apelor curgătoare care se varsa în mare.

După datele observațiilor, publicate de V. V. Șuleikin, în bilanțul termic al mării, rolul principal le revine, pe de o parte, radiației directe și difuze, iar pe de altă parte schimbul termic dintre aer – apă și evaporația de la suprafață (v. Tabelul 3.2.).

Tabelul 3.2. Bilanțul termic anual al Mării Negre (pe 1 cm2) (după V. V. Șuleikin).

Temperatura medie anuală a apei în sectorul românesc al Mării Negre variază în jur de 12 – 14 oC, depășind cu 2 – 3 oC temperatura medie a aerului.

În timpul iernii, în nordul Mării Negre domina masele reci de aer continental. Destul de frecvente sunt cazurile când temperatura apei scade sub 0oC la 30 – 50 km distanță de țărm. În iernile deosebit de aspre (1928 – 1929, 1953 – 1954) se formează în golful Odessei și în zona țărmului românesc, până la o distanță de 15 – 20 km de la mal, straturi de gheață marginală cu o grosime în jur de 15 – 10 de cm (v. fig. 5.3.). Sloiurile plutitoare care se găsesc la marginea, „banchizei„, de gheață sunt transportate de către curenții marini departe de sud. Spre centrul mării, în schimb, domină iarna masele de apă mai calde, care ating în medie 6 – 9 oC. În iernile mai blânde nici în zona țărmului românesc nu scade temperatura apei sub 0oC, iar fenomenele de îngheț lipsesc. Absența lor totală se observa în 30 – 40 de cazuri în decursul a 100 de ani.

Perioada cu bilanțul termic pozitiv are loc între lunile martie – august, când acesta își schimbă sensul. În luna mai temperatura apei la suprafața atinge în medie 13oC, crescând treptat până în iulie, când media lunară ajunge la 24 – 25 oC în zona litorală și până la 22 oC în partea centrală a mării. Această diferență se datorează influenței uscatului, care se încălzește mai puternic și cedează căldura apei în zona tangentă cu el (până la 5 – 10 m adâncime). În luna august, situația se menține aproape identică cu cea din iulie (fig. 3.4.); scăderile esențiale temperaturii se observa abia în septembrie.

Stratificația termică a Mării Negre este cea mai accentuată în perioada caldă a anului. Încălzirea apelor se observă numai în stratul superficial de 25 – 50 m (stratul activ), în care diferențele de temperatură ating în iulie 15oC. La adâncimi mai mari de 100 – 150 m, temperatura apei rămâne constantă în tot timpul anului, în jur de 8,1 – 9,1 oC, conchizând cu temperatura apei de la suprafață din perioada cea mai rece a iernii (situație similară cu cea observată în Marea Mediterană și Marea Rosie).

Homotermia din martie se transformă rapid în stratificație directă, iar adâncimea încălzirii rămâne mică (stratul superficial de 15 – 20 m). Din iulie – august începe răcirea de la suprafață, dar schimbul termic cu straturile mai adânci continuă și în septembrie – octombrie, când încălzirea maximă (de circa 17 – 18oC) atinge adâncimile cele mai mari (35 – 40 m). Revenirea la starea de iarnă se face abia prin homotermia de la sfârșitul lunii noiembrie – începutul lunii decembrie (fig. 3.4.).

Fig. 3.3. Repartiția fenomenelor de îngheț în anii cu ierni, continentale accentuate în dreptul țărmurilor Mării Negre (după I. Ujvari, 1972).

Fig. 3.4. Variația temperaturii apei Mării Negre cu adâncimea medii lunare (1955 – 1 C.P.)

(după I. Ujvari, 1972).

Adâncimea maximă a încălzirii apelor în perioada de vară și respectiv a răcirii lor iarna, își lasa amprenta asupra regimului termic timp de 8 – 10 luni după fenomenul respective, datorită inerției schimbului termic reprezentat de mediul acvatic. O bună ilustrare a acestui fenomen ne poate oferi stratificarea termică dintre anii 1952 și 1954. Vara anului 1954 a fost mai călduroasă decât vara anului 1952, însă la adâncimi mai mari de 15 m, temperatura apei în 1954 a fost cu 4 – 6oC mai scăzută decât în 1952. Aceasta se explică prin faptul că iarna 1953 – 1954 a fost deosebit de aspră.

Fig. 3.5. Influența apelor dunărene asupra transparenței (a) și a culorii apei (b) Mării Negre (după I. Ujvari, 1972).

3.6.1. Transparența apei.

Apele Mării Negre sunt puternic transparente, discul lui Secchi observându-se în larg până la adâncimea de 20 – 30 metri. În zona litoralului românesc însă, datorită marilor cantități de aluviuni dunărene aflate în suspensie și abraziunii rocilor friabile în sectorul falezelor, transparența apei se reduce în mod esential.

În brațele Dunării din Deltă, transparența apei este de circa 0,5 – 0,8 metri. Masele de apă dunărene, galbene de aluviuni, pătrunzând în mare de obicei până la o distanță de 10 – 15 km, provoacă o transparență redusă, în jur de 1,5 – 10 metri în funcție de sistemele de fracționare de amestec. Aceste mase de apă fiind transportate și împrăștiate în evantai departe de sud, contribuie chiar și la latitudinea Mangaliei la scăderea transparenței, care la țărm este în jur de 6 m, dar spre larg crește până la 16 m.

3.6.2. Culoarea apei.

Culoarea apei variază de la cea albăstrui-verzuie (scara internațional, V-VI) la cea verzuie (VII-VIII), verzuie (IX-X), verzuie-gălbuie (XI-XII), galbuie-verzuie (XIII-XIV), galben închis (XV-XVI) și chiar bruna – gălbuie (XVII-XVIII). Desigur, culorile scării internaționale între gradele XIII și XVIII sunt puternic influențate de aluviunile dunărene în suspensie, ele localizându-se mai ales în zona de vărsare a fluviului și spre sud, în zona țărm. La sud de Capul Midia, de obicei domină apele marine verzui și verzui-albastrui (VII-X). Culorile albastrui-verzui și verzui-albastrui domină mai ales în timpul apariției, holodnicului, sau în cazul unor curenți proveniți dinspre largul mării. Periodicitatea acestora nu este stabilită suficient de exact, însă s-a observant că în zona de vărsare a Dunării există o legătură între direcția vânturilor și culoarea apei. În timpul vânturilor care bat dinspre uscat, masele de apă galbene, dunărene, pătrund spre larg, iar în cazul invers, apele gălbui-verzui se localizează în apropierea fâșiei de țărm. Desigur, între culoarea apei și transparență există o strânsă legătura pentru că cauza care le provoacă este identică. Se constată însă că, în cazul prezenței unor particule mai mari în suspensie, trasparența este mai mare decât în perioada dominării fracțiunilor mici.

Trecerea de la o culoare la alta a apelor marine nu este în general nuanțată. În majoritatea cazurilor se observa, hidrofronturi, adică o delimitare precisă între masele de apă cu culori și transparențe diferite.

3.7. Regimul nivelurilor Mării Negre.

Variațiile de nivel periodice ale Mării Negre sunt determinate în primul rând de regimul elementelor bilanțului hidrologic, pe care se suprapun variațiile de nivel provocate de vânturi (remuuri eoliene, seiche) și de mare (flux și reflux). Amplititudinea maximă plurianuală a nivelurilor, în perioada 1935 – 1943 a fost de 113 cm, iar variațiile sezoniere au atins și ele valori în jur de 45 – 105 cm la Constanța.

Dintre factorii determinanți, vânturile provoacă amplititudini maxime de variații de nivel. În timpul dominării vânturilor de E – NE se produc denivelări, remuuri pozitive, iar în cazul celor de V- NV, denivelări negative. În primul caz se acumulează mase de apă importante în zona de țărm, producând ridicarea nivelurilor cu 80 – 100 cm la Valkov – URSS (perioada de observație: 1945 – 1960), 53 cm la Sulina, 80 cm la Constanța. În cazul denivelărilor negative, scăderea maximă a nivelurilor este mai redusă de circa 40 – 60 cm.

Dependența creșterilor și descreșterilor nivelurilor de acțiune eoliană de viteză și direcție a vânturilor este sintetizată în graficul de corelație din fig. 3.6..

Variațiile periodice diurne provocate de mare sunt mai puțin perceptibile datorită caracterului închis al acvatoriei maritime. Ele au o amplitudine care variază în jurul a 8 – 12 cm, cu o perioadă medie de 12 h, 25 min.

Seichele, variațiile periodice de pendulare a maselor de apă datorită vânturilor și diferențelor de presiune atmosferică, sunt mai puțin studiate pentru sectorul românesc. Unele variații periodice există totuși în timpul vânturilor puternice, după cum se reflecta în curbă sinusoidala din fig 3.6..

Variațiile periodice de nivel ale Mării Negre, considerate de bază se datorează însă regimului elementelor bilanțului hidrologic, dintre care cele mai importante sunt cele cuprinse în tabelul 3.3..

În primul rând trebuie subliniată influența afluxului de apă venită dinspre continent, care reprezintă circa 54% din totalul schimbului anual din bilanț. Dintre resursele de apă continentale, aportul cel mai mare îl are Dunărea care aduce aproape 50%. Influența lor se întipărește și în caracterul variației de nivel al Mării Negre (v. Fig. 3.7.).

Fig. 3.6. Variațiile de nivel ale Mării Negre. Niveluri mediin lunare (a) variații datorită seichelor (b) și mareelor (c) (După C. Bondar; 12,14).

Fig. 3.7. Variațiile denivelărilor produse de vânturi (După I. Ujvari, 1972).

Un alt element care contribuie la oscilarea variațiilor de nivel este cantitatea precipitațiilor căzute direct la suprafața mării. Se știe însă că din cauza dominării vânturilor vestice și a situațiilor anticiclonale frecvente deasupra mării, cantitatea precipitațiilor este redusă (320 mm/an), fiind în schimb accentuate evaporației (apa mării în medie este mai caldă decât aerul). Masele de aer sosite din vest, cu un conținut redus de vapori de apă în zona țărmurilor vestice și nordice, nu favorizează formarea precipitațiilor (Mangalia – 377mm; Sulina 359 mm; în jurul Mării Azov între 285 și 470 mm/an). Ele se saturează din nou deasupra mării, fronturile devin active, iar masele de aer în ridicare abia în fața Caucazului și Munților Anatoliei dau precipitații orografice abundente (Batumi – 2500 mm; Poți – 1600 mm; Suhumi – 1500 mm; țărmul turcesc 700 – 1500 mm).

Un rol important în bilanțul hidrologic îl joacă schimbul de ape care există între Marea Neagră și Marea mediterană și parțial cu Mărea Azov.

Volumul exact al schimbului nu s-a putut stabili deocamdată, dar se știe că bilanțul Marii Negre este excedentar, deci apele ieșite (mai ales primăvara) depășesc pe cele intrate dinspre Marea Mediterană (mai ales iarna). Dacă dorim totuși să avem o imagine asupra acestui bilanț în care se să oglindească valorile zonale ale elementelor componente principale, ajungem la valorile din tabelul 3.3..

Tabelul 3.3. Bilanțul hidrologic al Mării Negre.

* După C. Bondor (12,14);

** După I. Zenchevici (271).

Din afluxul de apă care vine de pe continent, marea majoritate, circa 50% revine Dunării, iar restul de circa 36% râurilor Platformei Ruse și Caucaz și numai 14% sosesc dinspre Turcia și Bulgaria. Dunărea precum și râurile care vin de pe teritoriul URSS au un regim pronunțat cu ape mari de primavară, iar restul de tip mediteranean sau submediteranean, cu viituri și ape mari de iarnă și toamnă. Nu este de mirare faptul că în regimul de niveluri al mării se oglindește râurilor nordice și mai ales al Dunării, cu maxime în mai-iunie și minime toamna. C. Bondar care a ilustrat foarte bine acest fenomen a calculate totodată și cota de niveluri care corespunde unor volume de 10 km3 de ape intrate din Dunăre în mare. Ele provoacă ridicări de niveluri de ordinal 1,63 cm pe litoralul românesc, 1,80 cm la Odessa, 1,10 cm la Sevastopol, Kerci și Poti.

3.7.1. Valurile.

Marea majoritate a furtunilor pe Marea Neagră au loc în perioada de iarnă, frecvența maximă fiind atinsă în ianuarie. Direcția de formare este în general cea sudică. Astfel, în perioada 1954 – 1959 în dreptul Insulei Șerpilor s-au observant 996 de furtuni cu viteza vântului de 12 – 18 m/s, 49 cu 18 – 22 m/s, 31 cu 22 – 28 m/si 8 furtuni cu viteza vântului de peste 28 m/s, din totalul de 1084 cazuri de furtună 566 au avut direcția dinspre N și NE și 202 din NV, ceea ce ne indică dominarea absolută (70,5%) a vânturilor furtunoase nordice. Aproximativ același procentaj este înregistrat și la Sulina. Toate uraganele care ating viteze de peste 28 m/s au fost înregistrate, fără excepție, din direcțiile nordice. Vânturile acționează numai la suprafața apei, până la o anumită adâncime, generând valuri.

Din măsurătorile efectuate reiese că, în dreptup Deltei Dunării circa 50% din valurile formate sunt cauzate de vânturi care bat din direcția NE, iar restul de cele din SE (fig. 3.8.). La Constanța, în perioada 1959 – 1961, din totalitatea valurilor observate în sectorul estic, 59,2% au fost generate de N, NE și 40,8% de cele cu direcția de bătaie E, SE, și S.

Urmărind curbele de asigurare a înălțimilor și a valorilor perioadelor la Constanța și Jibrieni, se poate observa dezvoltarea mai mare la valurilor în sectorul deschis al mării. La Constanta perioada maximă a valurilor depășește 10s și înălțimea maximă de 3,4 metri, valorice se pot generalize în linii mari pentru întregul sector de la sud de Delta Dunării. În dreptul Deltei, înălțimea valurilor este mai redusă datorită adâncimii mai mici a mării.

Fig. 3.8. Graficele corelației dintre viteza vântului (V, m/s) și înălțimea valurilor (3,280)

(După I. Ujvari, 1972)

În dreptul litoralului românesc valurile cele mai mari se formează în urma vânturilor estice. După cum reiese din observații un vânt de 13m/s provoacă valuri de 2,2 m înălțime – dacă bate din est, 1,6 m dacă bate din nord, 1,2 m dacă bate din sud și 0,6 m dacă bate din vest. În dreptul Constanței valurile eoliene – după C. Bondar – au o frecvență de 78%, iar valurile de hulă 11,8%.

3.7.2. Curenții marini.

În Marea Neagră se deosebește două tipuri de curenți:

Curenți de compensație prin care are loc o descărcare a apelor sărate din Marea Mediterană prin Bosfor (pe fundul mării), par altul prin compensare transferă pe la suprafață apele mai puțin sărate din Marea Neagră către Marea Mediterană;

Curenții de suprafață au un traseu circular și sunt determinați de vânturile de NE. Acești curenți au ca efect împingerea aluviunilor fluviale și a nisipurilor marine paralel cu țărmul și edificarea unor perisipuri care au închis laguna Razim (grindurile Chituc și Perișor) și limanurile de la gurile râurilor din Podișul Dobrogei (L. Tasaul, L. Techirghiol).

Prezența curenților marini în dreptul litoralului românesc, a fost semnalată încă din antichitate. Astfel, Pliniu cel Bătrân observă existența unor curenți fluviali în dreptul Deltei Dunării, pe care îi descrie în lucrarea să Historia naturalis. Studiul sporadic al curenților începe însă abia din secolul trecut. În anul 1862, inginerul englez Ch. Hartley pe baza cercetărilor efectuate, arată că în partea vestică a Mării Negre, din cauza predominării vânturilor nordice, se formează curenți cu direcția N-S, care se observă și în perioada de calm în fața Deltei Dunării. În timpul dominarii vânturilor sudice însă situația se inversează, curentul nordic dispare și locul lui este preluat de un curent slab cu direcția S-N. Existența unui curenți sudic a fost observată și de I.B.Spidler și de F.F.Vranghel (între 1890- 1891).

Fig. 3.9. Marea Negră, zone de adâncime; sisteme de curenți (După I. Ujvari, 1972)

Prima hartă a curenților Mării Negre a fost întocmită de N.N. Knipovici în 1933, care rămâne valabilă în linii mari și în zilele noastre. Alte cercetări se mai efectuează și de Serviciul hidrografic al Flotei militare maritime între 1927 și 1929. Rezultatele obținute sunt folosite de R. Ciocardel pentru elaborarea unui studiu de sinteză. Între anii 1934 și 1937 E. Grecescu și N. Gavrilescu observă un curent sudic de suprafață și un contracurent de adâncime.

Cercetarea sistematică a curenților marini din dreptul țărmului românesc este începută după anul 1950 de către I. C. P., flota maritimă militară, Academia R.S. România, Comitetul de Stat al Apelor. Numeroase studii asupra problemelor de detaliu și de sintează sunt publicate de N. Gravrilescu, I.C. Petrescu, N. Ionescu, Gh. Serpoianu, Al. Popovici, C.Bondar, V. Roventa, H. Skolka ș.a..

Tratând problema sub aspectul frecvenței maxime a curenților se poate accepta schema generală existența, conform căreia în acvatoria Mării Negre există un curent principal, circular, care urmărește zonele de țărm în sensul opus mișcării acelor de ceasornic. Datorită îngustării bazinului între peninsula Crimeea și Anatolia, se formează două circuite secundare (fig. 3.9.). Acești curenți de suprafață transportă în general ape mai dulci, înconjurând două regiuni halistalice cu salinitate mai mare. Îndulcirea apelor la periferia acvatoriei se datorează mai ales apelor continentale. Ele au totodată și o variație termică mai accentuată din cauza contactului cu uscatul. Astfel, de la centrul zonelor halistalice, izohalinele coboară în adâncime spre zonele de țărm iar izotermele de vară ne indică o creștere a temperaturii maselor de apă spre litoral și iarna răcirea lor. Pe baza gradienților de presiune V. Roventa elaborează chiar și schemele teoretice de calcul al curenților care pot fi urmărite în fig. 3.10..

În dreptul țărmului românesc al Mării Negre curenții cei mai frecvenți sunt cei care derivă din circulația prelitorala generală și care ajung în dreptul Deltei venind din direcția Crimeei. Primul denumit Curentul principal al Crimeei se undește în fața Deltei Dunării cu Curentul Odessei sosit dinspre golful Odessei; lățimea acestul curent până la unirea cu ramura principală nu depășește 4 – 6 km și transportă ape cu o salinitate de 15 – 17%. După unirea lor în zona litoralului românesc se formează Curentul de nord al Dobrogei a cărui lățime ajunge la 15 – 25 km, iar la suprafață se înregistrează o viteză medie de 0,9 – 1,8 km și maximă de 5,5 km/oră. Masele de apă transportate spre sud au culoare verzuie – gălbuie și o densitate convențională de 13 – 14 (1,013 – 1,014). Pe măsură ce se îndreaptă spre sud, salinitatea și densitatea apei cresc. Ele sunt ușor observabile, limitele de contact cu apele mării fiind clar exprimate atât în privința culorii, cât și a vitrezei care în zona de frecare produc uneori un șuierat specific. Frecvența acestui curent în profilul anual este de 38,5% (v. Tabelul 3.4.).

În timpul vânturilor sudice, Curentul de nord al Dobrogei se destramă locul lui este preluat de curentul sudic, care transporta ape mai concentrate spre nord. Frecvența acestui curent este de 23,5% într-un an (v. tabelul 3.4.). În fig. 3.11. poate fi urmărită o situație clasică de formare concomitentă a curentului lordic, predobrogean, cu ape mai calde și mai dulci și curentului de compensare în adâncime cu temperaturi reduse 12 – 13 grade Celsius și salinitate ridicată (21%).

Curenții de fund sau de adâncime pot avea aceeași direcție ca și cei de suprafață (curenți unici) sau pot să fie de compensare (dubli) cu sens opus de deplasare. Frecvența medie a lor poate fi urmărită de asemenea în tabelul 3.4.. Ei au o salinitate ridicată (21 – 22%) și o temperatură relativ redusă vara (11 – 16 grade Celsius) și ridicată iarna (8 – 15 grade Celsius).

Fig. 3.10. Hărțile curenților totali în diferitele perioade ale anului (V. Rovența), (Cifrele 107m3/s).

(După I. Ujvari, 1972).

Tabel 3.4. Frecvența medie a curenților în sectorul maritim al Deltei Dunării (3, pg. 278)

(După I. Ujvari, 1972).

Adâncimea curenților eolieni este variabilă. Cei de suprafața antrenează masele de apă pe o grosime de 15 – 40 m, iar cei de la fund acționează până la 100 – 150 m adâncime.

Fig. 3.11. Profil termic și de salinitate în situația unor sisteme de curenți în dreptul Constanței (28 – 29. VII. 1953 – I.C.P.) (După I. Ujvari, 1972).

Curenții eolieni au un efect puternic și asupra formării țărmului, mai ales în sectorul acumulativ. Curenții fluviali din fata Deltei, la debite medii și în timpul perioadei calme, pătrund în mare până la 2 – 6 km. După constatările lui C. Bondar gradienții de stingere ai curenților din fata brațelor Prorva, Potapov, Bistrii, Stambului Vechi, Sulina și Sf. Gheorghe variază între 4 – 11 cm/s, la fiecare 100m. În adâncime stingerea curenților fluviali este și mai accentuată, producându-se totodată și un contracurent de compensație care are viteză până la 11 – 13 cm/s. Este interesantă însă constatarea lui C. Bondar și V. Roventa cu privire la existența unui raport direct între viteza curenților de litoral și debitul vărsat de fluviile mari în Marea Neagră, în diferitele perioade ale anului.

3.7.3. Particularitățile hidrologice ale Mării Negre.

Bilanțul apelor din Marea Neagră se consideră că este pozitiv. Aportul de sare este dat de precipitațiile atmosferice și râurile și fluviile care se varsă aici: Dunăre, Nipru, Nistru, Don (în Marea Azov) etc., și este mai mare decât pierderile prin evaporație. Din această cauză, suprafața Mării Negre este într-o ușoară transgresiune marină.

În Marea Neagră se diferențiază două straturi de apă:

unul de suprafață (până la 180 – 200 m) cu o salinitate mai mică (17 – 18%), datorat aportului cu ape dulci al unor râuri și fluvii. Acest strat este oxigenat și este un mediu favorabil dezvoltării vieții.

unul de adâncime, cu o salinitate mai mare 21 – 22 % lipsit de oxigen, dar foarte bogat în hidrogen sulfurat (H2S), lipsit de viață.

Mareele (fluxul și refluxul) – Marea Neagră, fiind o mare continentală se caracterizează prin maree mici, de oridinul centimetrilor.

Salinitatea apei – se separă în două etaje: 20% sub adâncimea de 180 m și 17 – 18% la suprafață (ape venite de la râuri și fluvii).

Deși studiul oceanografic al Mării Negre (cu excepția hidrobiologiei) nu are tradiții deosebite, rezultatele cercetărilor întreprinse în ultimele două decenii au dus în țara noastră la numeroase rezultate științifice interesante, care contribuie la exploatarea și mai rațională a zonei litoralului românesc.

La aceasta adăugăm orașele maritime care pe lângă faptul că sunt adevărate porți, prin care se desfășoară traficul pe calea apelor, către și dinspre marile porturi ale lumii, au devenit și importante centre industriale. Dezvoltarea orașului Constanța și a regiunii litorale s-a realizat prin valorificarea complexă a cadrului natural local, prin construcția unor importante obiective industriale prin extinderea și continuua modernizare a activității turistice.

CAPITOLUL IV

VIITORUL MĂRII NEGRE

România se îndreaptă spre un continuu declin datorită unor factori naturali cum ar fi încălzirea globală propulsat de acțiuniile negative ale omului asupra naturii.

4.1. Cauzele care duc la declinul Mării Negre.

În cazul în care procesul de încălzire globală nu va fi redus, România se va confrunta în câțiva zeci de ani cu zone deșertificate, teritorii sub ape, fenomene meteo extreme și dispariția unor specii de animale și plante. Nivelul Mării Negre ar putea crește alarmant. În aceste condiții, Delta Dunării ar putea fi inundată total, iar orașe precum Tulcea, Galați și Brăila ar urma să fie parțial inundate. Și zona litorală a Mării Negre între Sulina și Vamă Veche este în pericol.

Din cauza stratului de apă “moartă” de pe fundul mării, care s-a format din cauza poluării mai multe specii de pești, plante și alte viețuitoare din Marea Neagră au dispărut sau sunt pe cale de dispariție. Marea Neagră riscă să devină o mare moartă în adevăratul sens al cuvântului pentru că apă moartă continuă să înghită apa oxigenată în care trăiesc peștii și nevertebratele, cu atât mai mult cu cât este un bazin aproape închis, fără posibilitatea de curățare a apei.
De aceea ar fii nevoie de mai multe decenii pentru refacerea echilibrului natural, însă asta doar dacă poluarea ar fi diminuată până la zero și resursele Mării Negre nu ar mai fi exploatate sau ar fi exploatate rațional.

În ultimele decenii datorită exploatării necontrolate a resurselor piscicole ale mării, cât și depunerea pe fundul mării a deșeurilor marine în cantități considerabile a condus la un declin dramatic al calității apei cât și la dispariția mai multor specii de pești de exemplu sturioni sunt deja pe cale de dispariție, în aceeași situație se află și delfinul, rechinul sau căluțul de mare, foca, mai multe specii de creveți și de scoici, împreună cu alte zeci de specii de plante și viețuitoare au dispărut deja din Marea Neagră.

Datorită încălzirii globale precum și datorită schimbărilor ecosistemului maritim, a pătruns din Marea Mediterană o specie de meduze veninoase care s-a adaptat mediului care s-a înmulțit alarmant. Aceasta specie de meduze este întâlnită în prezent numai de-a lungul litoralului turcesc al Mării Negre și se preconizează că înaintează spre litoralul bulgăresc. De asemenea, au fost descoperite meduze specifice Mării Negre în Marea Mediterană. Marea Neagră seamănă din ce în ce mai mult cu Marea Mediterană, care, începe să aibă caracteristici de mare tropicală.

Un factor specific numai Mării Negre este existența pe fund a unor specii de alge ce conține o cantitate mare de azot și fosfor producând un fenomen numit ”Fenomenul eutroficarii” ce duce la afectarea speciilor de pești din Marea Neagră.

România a inițiat mai multe proiecte și campanii de informare asupra realității actuale a Mării Negre având ca obiectiv principal colectarea de fonduri în vederea strângerii acestora pentru dotarea instituțiilor specializate cu echipamente necesare studierii și reproducerii speciilor pe care de dispariție și a repopulării speciilor grav amenințate.

În ultimii ani, Ucraina țară riverană Mării Negre a executat lucrări de dragare a canalului Bistroe ce a dus la adâncirea șanelului navigabil distrugând ecosistemul. O altă sursă poluantă o constituie depunerea de mii de tone de metale grele respectiv elemente radioactive rezultate de la Cernobâl, precum și exploatarea excesivă a resurselor, alături de lipsa tot mai mare de oxigen au provocat un dezastru ecologic de neimaginat al mării. Orașul Odessa deversează apele menajere direct în mare, iar apele portului ucrainian Sevastopol care este cel mai mare port la Marea Neagră unde se află un număr mare de vase militare rusești au contaminat golful cu produse petroliere uzate care au concentrație de petrol de 100 de ori mai mare decât limita admisă. Aceste problematici au ajuns și pe masa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

În 1995, din cauza unei furtuni puternice 2 nave s-au lovit de digul de nord al Portului Constanța și s-au scufundat. Astfel, la suprafața apei de la intrarea în Portul Constanța apar cu regularitate pelicule de petrol. După 15 ani în care sute de tone de păcură și motorina au stat în rezervoarele celor două epave aflate la 22 de metri adâncime, combustibilul a început să iasă la suprafață prin fisurile apărute în tancuri. Marea Neagră va fii poluată înca câteva decenii din cauza acestui accident neputânde-se lua nici o masură.

Un alt factor de poluare al mării îl au râurile care se varsă în mare aducând cantități mari de metale grele, reziduuri de petrol, deșeuri netratate.

Din anumite studii doar Dunărea deversează anual în Marea Neagră 280 tone de cadmiu, 60 tone de mercur, 4.500 tone de plumb, 6.000 tone de zinc, 1.000 tone de crom și 50.000 tone de hidrocarburi.

Celelalte cursuri de apă care se varsă în mare (Nistru, Nipru, Don, Kuban, Iujnii și Belaia) aduc cu ele 87 de tone de cadmiu, 1.500 tone de cupru și 2.600 tone de zinc, precum și nitrați și fosfați care duc la dezvoltarea planctonului și reducerea cantităților de oxigen din apă.

Marea Neagră adăpostește cantități foarte mari de hidrogen sulfurat, gaz asociat cu mirosul de ouă stricate, iar acesta poate fi transformat în sursa de energie regenerabilă. Apa Mării Negre conține foarte puțin oxigen, iar formele de viață care trăiesc la adâncimi mari folosesc sulfatul din apa în locul oxigenului. Marea Neagră are probleme foarte mari cu contaminarea, având în vedere că în această mare se varsă ape provenite din 17 țări.
Cercetătorii sugerează că depunând puțin efort această problemă poate fi transformată într-o soluție ecologică. Marea Neagră are un strat gros, de aproximativ 50 metri, care se întinde între stratul anaerobic și cel aerobic, iar cantitatea totală de hidrogen sulfurat pe zi se ridica la 10.000 de tone și se află într-o creștere continuă. Cercetătorii afirmă că trebuie găsită o soluție sigură și eficientă, energetică de colectare a hidrogenului sulfurat din mare. În același timp, aceștia au anunțat că este nevoie de un catalizator potrivit și de construirea unei centrale energetice solare care ar disocia sulful de hidrogen.

4.2. Eroziunea litoralului.

Turismul de litoral este puternic influențat de efectele schimbărilor climatice, prin fenomene precum: eroziunea costieră, creșterea nivelului mării, creșterea temperaturilor, evenimentele meteorologice extreme (ploile abundente, inundațiile), reducerea rezervelor de apă.

Litoralul românesc are lungime totală de 244 km și reprezintă 6% din lungimea totală a țărmului Mării Negre. Relieful este format din țărmuri cu altitudine joasă, plaje (80%) și țărmuri relativ mai înalte, faleze (20%). Litoralul are două feluri de țărm: unul natural format din plaje și faleze și unul construit format din porturi, construcții hidrotehnice de protecție.

Factorii naturali care conduc la eroziunea litoralului sunt de două feluri: meteorologici și hidrologici. Unul din factorii meteorologici este vântul care are două feluri de acțiune: acțiune directă spulberarea nisipului de pe plaja emersă în mare sau spre interiorul uscatului și o acțiune indirectă prin valuri, curenți marini și creșteri temporare ale nivelului mării. Valurile și curenții

marini din zona costieră se constituie ca principali modelatori ai țărmului; valurile cu rol

de agent de eroziune, curenții ca agent de transport al materialului erodat. Un alt factor natural este existența sezonului furtunos care produce spărturi în cordonul litoral și care perturbă circulația sedimentelor în zona costieră.

Linia țărmului s-a retras pe distanțe variabile de la un de țărm la altul în schimb în unele porțiuni furtunile acoperă complet țărmul, uneori formând breșe, care se unesc cu apele lacurilor litorale, în acest fel fiind afectat ecosistemul specific al lacului respectiv. Totodată îndepărtarea nisipului de pe plajă în mod legal, sau mai puțin legal (utilizarea în construcții, folosirea materialului cochilifer de pe plajă la producerea industrială a hranei pentru animale etc.) a fost practicat pe scară largă.

Lucrările hidrotehnice realizate au vizat protejarea atât a țărmului înalt cu faleze, cât și a țărmului cu plaje de joasă altitudine. Protecția falezelor s-a realizat prin lucrări de terasare – taluzare, drenare și consolidare, iar protecția plajelor prin implementarea soluțiilor de tip greu (diguri, epiuri, etc.) și ușor (înnisipare artificială, garduri de fixare a depozitelor de sedimente).

În unele sectoare linia țărmului înregistrează o evoluție diferită dată fiind prezența a platformei calcaroase sarmațiene submarine astfel efectele distructive sunt mai reduse dar au caracter ireversibil în sensul că faleza distrusă nu mai poate fi refăcută.

Un factor important în erodarea țărmului îl constituie creșterea nivelului apei Mării Negre, aceasta poate genera nu numai eroziunea plajei, ci și distrugerea eco-sistemelor costiere ori inundarea zonelor care dețin monumente istorice de patrimoniu și alte atracții turistice importante. Eroziunea costieră este un fenomen aproape general care duce la diminuarea suprafețelor de plajă. Faptul că plaja stațiunilor de pe litoral reprezintă una dintre principalele atracții pentru turiști, măsurile de protejare a acesteia sunt mai mult decât imperioase și necesită investiții substanțiale. Creșterea temperaturilor dintr-o destinație turistică îi poate determina pe turiști să-și schimbe opțiunile de călătorie.

Evenimentele meteorologice extreme, cum au fost inundațiile și furtunile din ultima perioadă, pot afecta nu numai infrastructura turistică, dar pot pune în pericol siguranța și sănătatea turiștilor și a comunităților locale.

Marea Neagră necesită intervenții majore pentru combaterea poluării marine, dar și pentru prevenirea erodării plajelor.

Pentru refacerea ecosistemului cât și pentru protejarea Mării Negre și a țărmului acestuia România trebuia să i-a anumite măsuri și anume:

– să refacă plajele atât pe cale naturală cît și pe cale artificială în zonele afectate de eroziunea costieră;

– să creeze bariere/baraje naturale sau artificiale împotriva inundațiilor prin sporirea măsurilor de protecție împotriva dezastrelor naturale;

– adaptarea la noile condiții climatice prin construirea infrastructurii turistice și a stațiunilor mai departe de coastă;

– stabilirea unor legi mai stricte și punerea lor imediat în aplicare împotriva ridicării de construcții pe plajă sau în apropierea acestora, precum și în zonele expuse la riscuri naturale;

– diversificarea formelor de turism care pot fi practicate în stațiunile de litoral (de ex. turismul de afaceri);

– construirea de diguri pentru protecția populației și a bunurilor;

– folosirea stabilopozilor pentru întărirea structurii porturilor pentru ca acestea să poată face față furtunilor din ce în ce mai puternice;

– informarea turiștilor și a locuitorilor cu privire la poluarea Mării Negre în scopul colectării de fonduri necesare protejării mediului;

– ar putea introduce în programele școlare un curs în scopul de a învăța populația să conserve și să aprecieze natura;

– resursele mării ar trebui să fie exploatate rațional.

Reabilitarea și protecția zonei costiere constituie, la momentul actual, o problemă prioritară pentru România. În acest sens țara noastră a inițiat proiectul “studiu privind protecția și reabilitarea părții sudice a litoralului românesc al Mării Negre". Studiul a avut ca obiective: elaborarea unui plan de protecție a părții sudice a litoralului românesc, realizarea unor acțiuni preliminare pentru promovarea unor proiecte și transferul de cunoștințe și tehnologii în domeniul protecției și gestionării zonei costiere către partea română.

Pentru atingerea acestor obiective, studiile au inclus aspecte legate de situația evaluării în teren, împărțirea zonei costiere în sub-sectoare, modificările țărmului și cauzele eroziunii plajelor, precum și o simulare a tendinței viitoare de modificare a liniei țărmului. În urma evaluării rezultatelor au fost alese două zone prioritare Eforie Nord și Mamaia sud, unde s-au efectuat lucrări de reabilitare a zonei costiere, precum și lucrări de protecție împotriva eroziunii care prevăd și acțiuni de înnisipare.

Pe baza rezultatelor obținute s-a elaborat planul de protecție costieră, ce constă în proiectarea preliminară a lucrărilor de protecție necesare, cu an țintă 2015, evaluarea măsurilor de protecție, selectarea măsurilor de protecție cu costuri estimative, operare/întreținere/plan de management, plan de îmbunătățire în cadrul instituțional și legal, evaluarea strategică a planului de protecție costieră.

CONCLUZII

Marea Neagră este o mare intercontinentală, ce separă Europa sud – estică de Asia Mică și țărmurile Caucazului, fiind legată cu apele Mării Marmara prin sud – vest, unde strâmtoarea Bosfor, abia măsoară 750 m, în unele porțiuni. Spre nord – vest comunică cu Marea Azov care poate fi socotită ca fiind un golf al Mării Negre prin strâmtoarea Kerci.

Marea Neagră este singura mare a României având un refief și un ecosistem bine echilibrat.

Din punct de vedere a originii sale Marea Neagră este o mare interioară, de ingresiune și reprezintă un rest din lacul Pontic, desprins din Marea Sarmatică, ce s-a format în urmă cu aproximativ 10 milioane de ani în Miocen-Pliocen. În Cuaternar au avut loc transgresiuni și regresiuni importante ale nivelului mării, cu amplitudini mari, (cea mai notabilă regresiune a avut loc în Neoeuxin, în urmă cu aproximativ 12 000 de ani, cu valoare de cel puțin 70…80 m) dovadă fiind văile submarine, azi colmatate, de pe selful din fața litoralului românesc, în nord-vestul Mării Negre. În prezent se remarcă o ușoară ridicare a nivelului mării (pe fond oscilatoriu). Prin studii relativ recente s-a putut stabili existența unei scoarțe de tip suboceanic,

în partea centrală a Mării Negre, prin efilarea stratului granitic de bază (de natură continentală), precum și grosimi considerabile ale stratului sedimentar, detritic neconsolidat.

Evenimentele meteorologice extreme, cum au fost inundațiile și furtunile din ultima perioadă, pot afecta nu numai infrastructura turistică, dar pot pune în pericol siguranța și sănătatea turiștilor și a comunităților locale. Turismul de litoral este puternic influențat de efectele schimbărilor climatice, prin fenomene precum: eroziunea costieră, creșterea nivelului mării, creșterea temperaturilor, evenimentele meteorologice extreme (ploile abundente, inundațiile), reducerea rezervelor de apă.

Marea Neagră necesită intervenții majore pentru combaterea poluării marine, dar și pentru prevenirea erodării plajelor.

În ultima perioadă de timp România alături de principalele state riverane ale Mării Negre au încercat dezvoltarea unor proiecte comune, pentru o mai bună valorificare a resurselor minerale ce se găsesc în subsol.

Modificările geologice generale, regionale și locale, vizibile în ultima perioadă pentru zona României și în special pentru cea a Dobrogei și litoralului românesc al Mării Negre (întelegând prin litoral și apele naționale, zona contiguă și zona economică exclusivă) au un caracter complex, sunt puțin abordate și studiate în interdependență, condiții geografice, geologice, clima etc. și finalizate cu prognoze pe termen mediu și lung care să asigure dezvoltarea sigură și durabilă a regiunii.

BIBLIOGRAFIE

~ Dan Jipa, Coord. Romeo Boșneagu – Influența modificărilor geo-climatice globale și regionale asupra dezvoltării durabile în Dobrogea, Proiect de cercetare științifică, 2009;

~ Dr. Lucian Badea, Dr. Dragoș Bugă, Dr. Docent Grațian Cioflica, Dr. Vasile Cucu, Dr. Ioan Donisă, Dr. Docent Petre Gâștescu, Dr. Ion Iordan, Dr. Docent Tiberiu Morariu, ș.a. – Geografia României, Universitatea din București, Facultatea de geografie, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1983;

~ E. Saulea – Geologie istorică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967;

Gheorghe I. Brătianu – Marea Neagră, de la origini până la cucerirea otomană, volumul I, Editura Meridiane, București, 1988;

~ GEF – Black Sea Environmental Programme – Litoralul românesc al Mării Negre, Valoare și conservare, București, 1995;

~ I. Ujvari – Geografia apelor României, Editura Științifică, București, 1972.

~ Ioan Stăncescu – Oceanele și mările Terrei, Editura Albatros, București, 1983;

~ Ion Manu – Geografia României, Editura Universității din Pitești, 2003;

~ M. Rădulescu, Evoluția Țărmului Mării Negre între Sf. Gheorghe și Capul Midia, Ses. com. Stiințifice I.M.M.B., Constanța, 1988;

~ N. Panin – Cercetări batimetrice pe platforma continentală a Mării Negre. Studii de cercetări de geologie, geofizică, geografie, Tomul 15, 1971;

~ Octavian Mândruț – Geografia României (geografie generală și regională), Editura Coresi, București, 1993;

~ O. Șelariu – Platforma continentală din sectorul românesc al Mării Negre , Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanța, 1999;

~ Petre I. Bărbureanu – Mările și oceanele pământului, ediția a II-a, Editura Militară, 1967;

~ Vasile S. Cucu – România – Geografie umană și economică, Editura Transversal, Târgoviște, 2002;

~ Y. Zaișev, V. Mamaev – Marine Biological Diversity in the Black Sea, A Study of Change and Decline, GEF Black Sea Environment Programme, Volumul 3, UN Publications, New York, 1997;

15. ~ www.mmediu.ro (Ministerul mediului).