Excursie la Sulina [309084]

UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS” [anonimizat] I

TEMA

Modalități de reflectare a [anonimizat]. Istoria și tradiția etniei elene în nordul Dobrogei

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

prof. univ. dr. Stoica LASCU

CANDIDAT: [anonimizat]. Elena STOIAN (căs. STANCA),

Școala Gimnazială „Elena Doamna” din Tulcea

(jud. Tulcea)

CONSTANȚA

2017

C U P R I N S

Introducere ……………………………………………………………………………………………………………… 4

Capitolul I

I. Scurtă istorie a prezenței elenilor în nordul Dobrogei ……………………………………………….7

Capitolul II

II. Comunitatea Elenă în orașul Tulcea

II.1. [anonimizat] …………………….. 13

II.2. Biserica ,,Buna Vestire” – simbol spiritual al comunității ………………………………….21

II.3. Personalități culturale elene la Tulcea ……………………………………………………………. 25

Capitolul III

III. [anonimizat].1. Întemeierea comunității grecești din Izvoarele ………………………………………………. 30

III.2. Obiceiuri care marchează momente importante din viața omului ……………………… 34

III.3. Portul popular ……………………………………………………………………………………………. 43

III.4. Biserica și rolul ei în conservarea identității etnice a grecilor din Izvoarele ……….. 45

Capitolul IV

IV. Evoluția Comunității Grecești din Sulina din a doua jumătate a [anonimizat].1. Comunitatea Grecească din Sulina – o [anonimizat] …… 49

IV.2. Biserica și Cimitiriul Grecesc ……………………………………………………………………….. 56

Capitolul V

V. Modalități de valorificare a istoriei locale/[anonimizat]

V.1. Locul și rolul Istoriei în procesul de învățământ ………………………………………………. 58

V.2. Tipuri de curriculum la decizia școlii ………………………………………………………………. 64

V.3. Elaborarea programei de opțional la clasa a VIII-a …………………………………………… 66

V.3.1. Proiectarea activității didactice …………………………………………………………..72

V.3.2. Planificarea calendaristică anuală orientativă ……………………………………..73

V.3.3. Proiectul unității de învățare ………………………………………………………………75

V.4. Proiectarea unei lecții din CDȘ cu elemente din spațiul cercetat

,,Istoria minorităților etnice din nordul Dobrogei” ………………………………………… 77

V.5. Proiectarea unei lecții (TC) ……………………………………………………………………………. 87

V.6. Metode și procedee didactice de integrare în lecțiile de Istorie

a elementelor de istorie locală/regională ……………………………………………………….. 96

V.7. Metode, tehnici și instrumente moderne de evaluare …………………………………….. ….100

V.7.1 Proiectul ……………………………………………………………………………………… …..101

V.7.2. Referatul ………………………………………………………………………………………….102

V.7.3. Metoda R.A.I. …………………………………………………………………………………102

V.7.4. Portofoliul ………………………………………………………………………………………..104

V.7.5. Investigația …………………………………………………………………………………….. 104

V.8. Participarea la activități care valorizează trecutul localității…………………………………105

V.8.1. Excursia ………………………………………………………………………………………….105

V.8.2. Vizita ……………………………………………………………………………………………..112

Încheiere …………………………………………………………………………………………………………… 114

Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………….. 116

Anexe ……………………………………………………………………………………………………………….. 122

Introducere

Prezența grecilor pe teritoriul României are o istorie de aproape trei mii de ani. Cultura adusă și răspândită de grecii antici a devenit în timp cea mai puternică influență exercitată asupra vieții culturale, sociale, economice și politice de pe teritoriul României. Primele colonii proto-grecești au fost înființate în secolul al VII-lea î.Hr. pe țărmul vestic al Mării Negre. Ionienii din Milet au înființat la Marea Neagră colonia Istros, denumită mai târziu Histria. După aproximativ un secol mai târziu, dorienii din Heracleea Pontică au înființat orașul Callatis, iar milesienii s-au așezat pe spațiul orașului Constanța de astăzi, întemeind cetatea Tomisului. Aceste colonii au acumulat bogății și au prosperat, devenind puternice și strălucitoare centre spirituale. Grecii din polisurile dobrogene au reprezentat doar primul val al emigrației grecești în spațiul românesc.

S-au așezat aici, de-a lungul secolelor mai multe valuri de emigranți eleni, dar imigrări masive au avut loc în perioada Imperiului Otoman. Grecii au adus în spațiul românesc reprezentanți din toate domeniile profesionale: ingineri, militari, funcționari, artiști, prelați, profesori, medici, filosofi, clerici, meșteșugari, negustori, editori, traducători, tipografi, librari, marinari etc.

Ion Ionescu de la Brad afirma, la jumătatea secolului al XIX-lea – într-un articol publicat în revista ieșeană, cu nume simbolic, „România literară”, din 1855 – ,că în Dobrogea fiecare așezare românească este o Dacie în miniatură, pentru că pe lângă românii băștinași, s-au așezat d-ea lungul vremurilor și alte naționalități ca urmare a evenimentelor istorice, economice și sociale.

În această lucrare aria cercetată și prezentată sub denumirea de nordul Dobrogei respectă perspectiva regionării etnografice, suprapunându-se unității administrative a județului Tulcea. Acest areal se prezintă ca un mozaic de naționalități legate între ele de istoria locului, de geografia locului, de la problematica relațiilor interetnice și de la constatarea că fiecare etnie are cultură proprie pe care o manifestă în raport cu anumite caracteristici ale spiritualității sale ce ține de religie, de mentalitate și cutume, de viziunea asupra lumii și a vieții.

Simpla necunoaștere a „celuilalt” poate cauza, de foarte multe ori, neînțelegeri în relațiile din cadrul unei comunități. Lucrarea intitulată Modalități de reflectare a istoriei regionale în procesul instructiv-educativ. Istoria și tradiția etniei elene în nordul Dobrogei, dorește să contribuie la eliminarea acestui deficit de cunoaștere, prin oferirea de informații despre contribuția, în timp, a minorității elene din zona mai sus menționată la formarea acestui ținut unic.

În ceea ce mă privește, consider că un motiv în alegerea temei a fost și faptul că sunt membră a acestei comunități și prin acest fel am dorit să fac un salt în timp și istorie pentru a afla trecutul și originea strămoșilor mei.

Lucrarea de față este structurată pe cinci capitole mari și anume:

Capitolul I prezintă o scurtă istorie a prezenței grecilor în nordul Dobrogei, unde grecii vor reprezenta timp de mai multe secole un element etnic bine individualizat și influent.

Capitolul al II-lea își propune să urmărească aspectele economice, religioase, socio-culturale ale implicării comunității elene în viața portului Tulcea, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

Capitolul al III-lea descoperă elementele identitare ale grecilor din localitatea Izvoarele și urmărește evoluția etnoculturală a acestui grup etnic, prin prezentarea obiceiurilor, tradițiilor, a modului de viață al oamenilor din această localitate.

Capitolul al IV-lea reliefează aportul elementului elen la Sulina, transformat acest orășel într-un ,,Europolis” – cel mai cosmopolit oraș din răsăritul Europei.

Ultimul capitol este dedicat părții metodice, prin care încerc să expun modalitățile de valorificare a istoriei regionale în cadrul procesului instructiv-educativ prin care propun soluții proprii, practice, de utilizare a părții științifice a lucrării în demersurile didactice, în cadrul unui curs opțional de Istorie, Dobrogea ca mozaic etnic, ofer modele de proiectare curriculară, conține exemple de strategii didactice utilizate la curs, metode de evaluare.

Abordarea mea a vizat coroborarea informațiilor din mai multe surse și punerea în valoare a celor inedite sau mai puțin cunoscute, în raport cu statisticile demografice și recensămintele timpului istoric în discuție. Din păcate cercetarea temei abordate a întâmpinat dificultății deoarece documentele de arhivă lipsesc cu desăvărșire sunt incomplete sau au fost distruse de incendii, inundații, conflicte militare.

Demersul științific s-a bazat pe date și informații oferite de surse diferite, cum ar fi arhivele naționale, locale, personale, cercetare de teren, publicații, articole din presa vremii, registrele de stare Civilă pentru Căsătoriți, recensăminte și statistici, lucrări generale și speciale. Sucursala Județenă a Arhivelor Naționale Tulcea oferă materiale în stare brută, parte a numeroaselor dosare puse la dispoziția cercetătorilor.

Studiul istoriei locale oferă posibilitatea cunoașterii aprofundate a istoriei comunității proprii, valorizarea ei, dar și raportarea la trăsăturile europene de evoluție a societății. Comunitatea urbană sau rurală poate fi privită ca o sursă de istorie și poate fi studiată nu numai din punct de vedere local, ci poate să constituie subiectul unui studiu de caz referitor la tendințele care au avut loc în Europa sau în anumite regiuni de pe continent. Pentru tema și perioada pe care o voi supune studiului nu am fixat obiective atât de ambițioase, dar mi-am propus să deschid un drum…

Această lucrare nu ar fi putut exista fără înțelegerea și sprijinul oferit de domnul prof. univ. dr. Stoica Lascu, căruia îi adresez și pe această cale respectul și considerația mea față de eforturile sale de a mă ghida în direcția corectă.

Capitolul I

Scurtă istorie a prezenței elenilor în nordul Dobrogei

Apariția și stabilirea pe țărmul de apus al Mării Negre – Pontul Euxin – constituie un fenomen integrat unui uriaș proces de emigrare, cunoscut sub numele de colonizarea greacă, în care o însemnată parte a populației grecești pornește, către alte lumi. Procesul colonizării, care durează din secolul VIII î.Hr. și ajunge până la sfârșitul secolului VI î.H., își are rădăcinile în însăși structura socială, economică și politică a lumii grecești, în contradicțiile din interiorul fiecărui stat elenic.

Știm de la Plinius cel Bătrân că numărul orașelor întemeiate de greci în bazinul mării Negre se ridică la 90. Seneca menționează 75 de orașe fondate de Milet în bazinul Mării Negre. Numele originar al Mării Negre – 'Αξεινος (însemnând în iraniană ,,negru”, iar în grecește ,,neospitalier”) s-a schimbat, devenind pentru greci Εύξεινος (,,ospitalier”).

Cărăuși ai mărilor și negustori iscusiți, grecii au folosit aceste colonii ca centre de tranzit pentru mărfurile aduse pe mare. Cetățile Callatis, Tomis, Histria, Orgame, Halmyris au fost puncte de tranzit pentru astfel de mărfuri. Mai târziu, pe Dunăre, Aegyssus și Noviodunum vor îndeplini același rol.

Cu timpul, negustorii greci au transformat așezările temporare, constituite în scopuri comerciale (în grecește apoikia înseamnă ,,departe de casă”), în așezări stabile, clădite după modelul celor de acasă. Grecii vor continua activitatea lor de comercianți în acestă zonă și în timpul stăpânirii romane și apoi bizantine.

Nicolae Iorga scria în 1915, într-un articol publicat în revista întemeiată și condusă de el, „Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe sud-orientale”: ,,Când turcii care colonizau în veacul al XIV-lea marile drumuri și litoralul Mării Negre, se fixară în țara pe care Dobrotici urma să o transforme într-o Dobroge, găsiră pe țărmul Mării Negre o populațiune greacă foarte veche, cu rădăcini antice, populațiune care este menționată în actele medievale până la tractatul din 1387, împotriva bulgarilor. Ea locuia în orașe, mai ales în porturi, și nu era dispusă să emigreze”.

În secolele XIV-XV, odată cu exapansiunea otomană în Peninsula Balcanică, Grecia a fost înglobată Imperiului Otoman. În veacurile care au urmat, grecii au dus o luptă permanentă pentru dobândirea libertății naționale.

După ce Grecia și-a câștigat independența la 1829, numeroși comercianți, armatori și meșteșugari greci, plecați din Arhipelag și de pe coastele ioniene, au populat orașele dunărene și pontice ale Dobrogei. Tulcea era unul din centrele dunărene care putea oferi posibilități nelimitate de desfășurare a activităților comerciale, activități bazate pe libertatea de circulație a vaselor comerciale și pe intensificarea navigației pe Dunăre, determinată mai ales de rațiuni economice.p

ă ,,Așezată între două cotituri ale Dunării, alcătuind un semicerc în direcția SE a cursului său, localitatea Tulcea este întinsă pe cele trei părți ale sale pe șiruri de dealuri ale căror prelungiri spre nord se pierd spre țărmul drept al Dunării, pentru a face apoi loc întinsului șes jos și mocirlos al Deltei, înfățișând călătorului de pe vasele ce alunecă pe apele fluviului în trecere prin fața portului, o priveliște din cele mai frumoase. Puține orașe de pe lungul țărmurilor dunărene se bucură de o așezare așa de pitorească” – astfel era prezentat orașul Tulcea în prima monografie ce îi era dedicată.

Instituind libertatea comerțului, Tratatul de la Adrianopol a dus la intensificarea navigației pe Dunăre. La 1830 o societate austriacă pune în circulație pe Dunăre vase cu abur. Acest lucru va impulsiona construcția de nave, îndeosebi la Tulcea. În câțiva ani, orașul se populează cu piloți, patroni de bărci, dulgheri, călăfăitori, armatori, constructori de nave, antreprenori.

O notiță apărută la 1847 într-un jurnal austriac menționează la Tulcea o populație amestecată de turci, bulgari, români, cazaci zaporojeni, lipoveni din Basarabia și Moldova, greci din arhipelag și greci ionieni. În scurt timp Tulcea devine orașul cel mai important al Dobrogei, datorită construcțiilor navale favorizate de prezența ,,frumoaselor păduri de stejar” din vecinătate, fenomen atestat de Louvrières, vice-consul francez la Tulcea, într-un raport din 22 decembrie 1856.

La 1847 se înființează primul șantier naval. Într-un raport de la 1 septembrie 1848 al polonezului Korsak se aprecia construirea de nave ca fiind „considerabilă”; vase comerciale fluviale, până la 300 tone, sunt construite cu lemn din pădurile statului, obținut aproape gratuit. Întreprinderea aparținea unor greci din Tulcea, care, în lipsa unei legislații otomane adecvate, au devastat pădurile Tulcei, silind guvernul otoman să interzică la 1865 construirea altor nave.

Tulcea, a cărei importanță crescuse ca urmare a construcțiilor navale, devenise la mijlocul secolului cel mai important oraș al Dobrogei și reședință a guvernului sandjeacului de Tulcea, Între 1864 și 1867 această funcție a fost ocupată de Rezim-Pașa, a cărei mamă era grecoaică din Athena, unde a și copilărit. Până la constituirea Comisiei Europene a Dunării, în 1856, al cărui pol secundar, după Galați, va deveni Sulina, Tulcea a fost locul de întâlnire al grecilor sosiți din Elada sau din guberniile rusești din nordul Mării Negre. Ajunși aici, unii au rămas, alții s-au îndreptat spre Galați și Brăila, porturi fluviale românești importante, integrate după 1830 în circuitul economic al comerțului european cu cereale.

Cei rămași la Tulcea și-au construit case în zona „în roșu”, cuprinsă între străzile Isaccea, Belvedere (Mihai Eminescu), Română (Victoriei), Buna Vestire (Trandafirilor), Traian și Mircea vodă. Aici și-au întemeiat familii, contribuind la închegarea grecilor într-un larg evantai de străzi pe dealul Comorofca și la poalele acestuia, a continuat până la sfârșitul secolului al XIX-lea, fâcându-l pe M.D. Ionescu-[Dobrogeanu] să precizeze că ,,Românii și grecii sunt răspândiți peste tot orașul”.

În 1863 se pun bazele Comunității Elene de cult ortodox din Tulcea. La 1879 grecii reprezentau 1,8% din populația orașului Tulcea, populație care, la acea dată, se ridică la cifra de 17.948 locuitori.

Cel mai important moment din istoria Tulcei este reprezentat de reintegrarea Dobrogei în hotarele Statului Român, după secole de despărțire. După 14 Noiembrie 1878, guvernul, în frunte cu prim-ministrul liberal Ion C. Brătianu, s-a ocupat de tot ceea ce privea această „nouă” provincie a țării.

,,Dobrogea este pentru noi nu numai o nouă provincie, ci și o nouă cale de prosperitate și de înavuție”. În ceea ce privește dinamica populației dobrogene de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, constatăm că aceasta a depins direct de structura economică și organizarea social-politică a societății.

Statisticile elaborate în perioada interbelică reflectă modificări demografice importante, acestea fiind rezultatul unor stimuli economici, spirituali și administrativi diferiți ca scop și intensitate. În orașul Tulcea au conviețuit, și conviețuiesc, peste zece etnii (români, bulgari, ruși, lipoveni, turci, tătari, evrei, armeni, greci, germani, italieni, sârbi, unguri, cehoslovaci, țigani), toate încercând, pe cât posibil, să-și păstreze limba, tradițiile și obiceiurile.

Edificatoare pentru coloratura etnică a orașului Tulcea este descrierea lui Nicolae Iorga (el însuși de origine elenă după mamă) de la începutul secolului al XX-lea, în care spunea că a văzut îngrămădindu-se prăvălii bulgărești, grecești, evreiești iar în cafenele ,,se înșirau pe scaune , unele lângă altele, căciuli mocănești, pălării țărănești, pălării orășenești, fesuri turcești, turbane tătărești într-o tărcată expoziție etnografică”. Multietnia descrisă de marele nostru savant Nicolae Iorga în urmă cu un secol este vizibilă și azi în orașul Tulcea.

În anul 1878, populația orașului Tulcea număra 17.518 locuitori dintre care 6.244 bulgari, 5.304 români, 1.876 ruși, 1.736 lipoveni, 324 greci, 304 evrei, 224 tătari, 370 turci, 160 armeni și 976 alte naționalități. Pentru a face o comparație privind structura etnică prezentăm o statistică a populației județului Tulcea pentru perioada 1880-1900 făcută de M.D. Ionescu.

Această diversitate etnică se explică prin atracția față de comerțul portuar al grecilor, armenilor și evreilor, imigrarea masivă a bulgarilor din Rusia și sudul Basarabiei și rezistența ei românilor în spațiul orașului de-a lungul îndelungatei dominații otomane. O altă statistică a populației grecești pentru județul Tulcea, ne-o oferă un raport al prefectului județului Tulcea pe anul 1888. În orașul Tulcea erau înregistrați 1997 etnici greci, Sulina 2057 și Alibeichioi 409.

Din punct de vedere etnic, județul Tulcea avea în 1907 un număr de 59.816 români, 33.087 bulgari, 16.152 ruși, 10.849 lipoveni popovi, 3.777 lipoveni bespopovi, 4.788 greci, 4.123 germani, 3.131 evrei, 3.916 turci, 1.909 tătari, 2.365 găgăuți, 1.498 țigani creștini,576 țigani turciți, 1.071 armeni, 1.071 italieni și 1.231 din rândul altor naționalități. Dintre aceștia în orașul Tulcea locuiau 4.754 români, 4.045 bulgari, 13 găgăuți, 325 turci, 175 tătari, 1.305 greci, 3.517 ruși, 274 țigani turciți, 126 țigani creștini, 623 lipoveni popovi, 1.548 lipoveni bespopovi, 262 armeni, 1.773 evrei, 280 germani, 27 italieni și 318 din rândul altor naționalități.

Dacă în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea populația greacă a fost în continuă creștere, după al Doilea Război Mondial cifrele descriu o curbă în continuă scădere a etniei grecești în orașul Tulcea dar și în România. Conform recensământului din 1930, din totalul de 20.403 locuitori, 376 aveau cetățenie greacă.

Ultimul recensământ (2011) a surprins o scădere ușoară la 3.668 a etnicilor greci din România, unde cei mai mulți trăiesc în Tulcea (1.181). Cetățenii de origine elenă care trăiesc în România depășesc cu mult cifrele recensămintelor, explicația constă în puternicul sentiment de apartenență la marea familie românească resimțit de majoritatea etnicilor greci, dintre care cei mai mulți trăiesc în familii mixte.

Capitolul II

Comunitatea Elenă în orașul Tulcea

II.1. Familii de greci stabilite la Tulcea în cursul secolului al XIX-lea

O statistică realizată pe baza registrelor de stare civilă pentru căsătoriți, din primii patru ani după instalarea administrației românești la Tulcea, pe un număr de 30 de acte de căsătorie, înregistrate în perioada 1879-1882 cărora li se adaugă peste 200 documente din arhive personale atestă un număr de 118 familii elene.

Din documentele mai sus menționate aflăm anul, locul nașterii, numele părinților și ocupația pentru un număr de 60 de persoane. Dintre acestea, 28 de persoane sunt născute în Tulcea între anii 1841 și 1865 din familii așezate în orașul de la Gurile Dunării la începutul secolului și în special, după 1829. Un număr de 32 de persoane de origine elenă, menționate în documente, aparține unor generații născute pe pământul Eladei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, între anii 1810-1856. O parte din acești greci s-a stabilit la Tulcea după Războiul Crimeei, majoritatea însă, după reintegrarea Dobrogei în Statul Român, ca urmare a Războiului Ruso-Româno–Turc din anii 1877-1878.

Printre cei așezați în Tulcea dupa 1878 se întâlnesc și reprezentanți ai unor familii de greci venite din Basarabia: Ana Minaropulos (văduva), născută Danabas, la Ismail în 1849, se recăsătorește la Tulcea în 1879 cu Iannis Th. Dimitriu, de profesie brutar, și Marica Papadopulo, născută în 1859 în orașul Bolgrad, se căsătorește la Tulcea în 1880 cu Gheorghi Aprilon, născut la 1850 în orașul Iambul din Bulgaria, de profesie cojocar.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea se constată prezența la Tulcea a următoarelor familii: Valsamadini (s), Licheardopulo(s), Calcandi, Moiralis (Mirali), Kontopulos, Caliga, Vafino, Casantopulos, Lemchio(s), Mitilini, Moscus, Walosiadis, Haritopulo, Virurachi(s), Stalidis, Anastasiu, Bairamoglu, Marinis, Kavunidis, Lazoglu, Cuiumgioglu, Dendrinos, Sanakavolini, Ferdenalis, Despotopolo, Karavia, Procopiu, Nicolau.

Numele altor familii scrise pe monumente funerare, unele frumos executate de mesteri renumiți, ne întâmpină în cimitirul „Eternitatea” din Tulcea: familia Survanos (Odisseus – n. 1869 si Reghina – n. 1879); familia Vulgaris (Iani – n. 1805, Apostolos – n. 1872, Aneta – n. 1870, Safandis – n. 1907); familia Cuculas (Iani – n. 1868, Atena – n. 1887); familia Tsachiris (Maria – n. 1869, Fotios – n. 1856); familia Vazakas (Atena – n. 1878, Stefanos – n. 1870).

Majoritatea grecilor stabiliți la Tulcea în cursul secolului al XIX-lea provin din Insulele Ionice: Cephalonia, Ithaka, Korfu, dar si din Cyclade: Santorin, Mykonos, Syros, Tenos, Andros.

Dintre ocupații, cele mai frecvente sunt cele din comerț (negustori, misiți, angrosiști) și din navigație (barcagii, mateloți, fochist, maistru constructor corăbii, căpitani de bastimente și piloți). Celelalte ocupații ale grecilor din Tulcea (cafegii, tutungii, cofetari, cârciumari, brutari, pescari, servitori etc.), ocupa un procent nesemnificativ. Un numar apreciabil de greci sunt proprietari de cafenele și ceainării unde, uneori, cele două activități se îngemănau. Cei veniți din zonele grecești ale Turciei, insulele Dodecanezului și coasta vestica a Asiei Mici, își deschid cofetarii și ceainarii.

O importantă familie de greci din Tulcea trebuie să fi fost aceea a lui Ioannis Kontopulos, înmormântat în curtea Bisericii „Buna Vestire” la 1870, sub crucea monumentului său funerar, creație a cunoscutului artist Brăilean G.S. Lipitis se află o placă de marmură cu inscripție simplă, scrisă în limba elină: (aici odihnește Ioannis Kontopulos, născut la 15 august 1836 și răposat la 18 iunie 1870).

Turnul-clopotniță, din cărămidă, a fost construit după 1900, când a fost înlocuită clopotnița de lemn, lângă care, în fost înmormântat Ioannis Kontopulos. Din registrele de stare Civilă pentru Căsătoriți aflăm că I. Kontopulos se înrudea prin soția sa Ecaterina, născută în 1837, cu familia Moscus din Tulcea. Familie de „comersanți”, părinții Ecaterinei – Moscu și Sofia Moscus – au mai avut doi copii: pe Nicolae, născut în 1841 și Despina, născuță în 1859. Despre Nicolae știm că în 1880 avea de condus băcănia rămasă de la tatăl său, decedat între timp, și până la 41 de ani continua să fie burlac.

Familia Kontopulos a avut o fată, Sultana, născută la Tulcea în 1864. Acesta s-a căsătorit în 1882 cu un funcționar român, Theodosie I. Ionescu, născut la Ismail în 1853. Martorii semnatari ai actului de căsătorie, unde numele Kontopulos apare deformat Condopulo, sunt din partea Ecaterinei și sunt toți „comersanți”. Trei din cei patru sunt greci și rude: Nicolae Moscus – frate; Theodor Cutrumbis – cumnat, născut în 1848 în orașul Sparta din Peloponez, căsătorit cu sora cea mică, Despina Moscus, în 1880; Stavros Elefteriu – nepot. Cel de-al patrulea martor este român, un negustor pe nume Ioan Mândru.

Familia lui Panayotis Licheardopulos s-a stabilit la Tulcea după 1829, împreună cu cei trei băieți: Diomes, Nikolas și Ilias, primul născut în 1823, al doilea în 1827 și cel de-al treilea în 1832, toți trei în Grecia, în Cephalonia. Băieții au preluat gustul pentru negustorie de la părintele lor, devenind toți trei comesanți. Frații Licheardopol din Tulcea se înrudeau cu cei mai bogați angrosiști de cereale din Galați și Brăila și dețineau la acea dată o poziție economică și socială de invidiat. Primii doi și-au întemeiat familii: Dionis căsătorindu-se cu Maria, mai tânără cu 17 ani decât el, cu care a avut o fată – Ecaterina și doi băieți: Theodor și Gheorghe. Nikolaos s-a căsătorit cu Ioana și au avut trei copii: Panayotis, Spyridon și Pighi.

Pe Ilias, în vârstă de 50 de ani, îl întâlnim la căsătoria lui Pighi, din 25 iunie 1882, cu Dimitrie I. Millas, fiul comerciantului grec Iani Millasw din orașul Argostoli, din insula Kephallinia, care negustorea la Brăila. Ca și tatăl său Dimitrios, era comerciant, ceea ce pentru familia Licheardopulo reprezenta un gaj al viitoarei bunăstări familiale.

Același lucru se petrecuse cu doi ani mai înainte în familia lui Dionis, Ecaterina, fiica acestuia, căsătorindu-se la 25 februarie 1880 cu Mihail Pappadatos, un negustor născut în 1844 în orașul Dickos din Cephalonia. Ca mai toate căsătoriile, probabil că și acesta fusese făcută din interes, deoarece Mihail Pappadatos era văduv, avea un copil din prima căsătorie, și era mai în vârstă cu 16 ani decât Ecaterina.

Familia Lichiardopoulos. Familie de comercianți, industriași și armatori, armatori, originară din Kefallonia, stabilită în sec. al XIX-lea la Tulcea și Brăila. Ilia Licheardopol, distins în mai 1914 de Carol I cu Meritul Comercial și Industrial, clasa I. Unul dintre fiii săi, Polidor Licheardopol, este distins în 1923 de regele Ferdinand I cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer, iar în 1933 de către regele Carol II cu Ordinul Meritul Cultural pentru sport. O nouă medalie primește în vara lui 1940, în timpul regimului antonescu, pentru contribuția adusă la înzestrarea armatei.

Modul de viață dar, îndeosebi, standardele materiale erau mult ridicate la grecii tulceni de până la începutul secolului al XX- lea. Ilia Licheardopol a fost unul din bogații comercianți ai Tulcei de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ilia și-a construit, în a doua jumătate a secolului, un frumos imobil în stilul arhitectonic francez Empire al lui Napoleon al III-lea, pe str. Sf. Nicolae (astăzi Progresului), vândut după 1940 de un descendent al său, Imobil care a aparținut comerciantului grec Ilia Licheardopol,

situat pe str. Progresului nr. 28.

Theodor Licheardopol, Ministerului Instituției Publice, pentru a fi folosit ca local de școală.

S-ar părea că aceasta a fost construită pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aproximativ 1860, fără să existe însă dovezi, rămâne una din cele mai vechi case construite în Tulcea. Clădirii i se atribuie o importanță istorică deosebită, ,,în salonul de pictură murală de la etajul clădirii, au fost semnate, 18 nov. 1878 actele de preluare a Dobrogei de către autoritățile românești. Astăzi, din păcate, o simplă ruină, devastată de neglijență. Pe str. Carol, paralelă Dunării, Ilia deținea încă un imobil, compus din șase camere la parter și opt la etaj, imobil construit la sfârșitul secolului al XIX-lea și lăsat moștenire Mariei Licheardopol, până în anul 1945. În spatele actualului Cinematograf „Select”, proprietate a fraților Scultety, cu ieșire în Strada Carol, nr. 33-35, se aflau magazinele de cereale ale firmei lui Nikolos – „N.P. Licheardopol & fii”.

Descendenții unei familii colaterale Licherardopol s-au orientat către profesii liberale. Pe avocatul Nicolae Licherardopol îl întâlnim în anii 1912-1914 printre membrii marcanți ai Partidului Conservator-Democrat din Tulcea, al lui Tache Ionescu. Printre cei șase copii ai săi: Nicolae, Dionisie, Adrian, Leonard, Elpis și Teodor, cel de-al treilea, Adrian, a îmbrățișat aceeași profesiune de avocat. Din căsătoria Elpitei cu ing. Șerban se va naște viitorul regizor Andrei Șerban.

Peristera Moirales (Mirali), născută în Tulcea în 1864, fiică a lui Konstantinos Moiralis și a Marulei, se căsătorea în 1881 cu un tânăr comerciant grec – Meletios Stamatuadis. De la Konstantinos Moiralis s-a păstrat sigiliul său din argint, din anul 1859, cu o inscripție trilingvă, ceea ce relevă o poziție socială aparte. Suntem înclinați să credem că avem de-a face cu un comerciant bogat, poate constructor de nave sau armator, în orice caz, capul unei familii reprezentative pentru comunitatea elenă din Tulcea.

Pe la 1860, Chiriachi, una din cele patru fete ale negustorului grec Manolis, poreclit Turcu Manole, născută la Tulcea, se căsătorea cu Panait Calcandi, proaspăt sosit de pe meleagurile Greciei. Figură destul de pitorească în Tulcea primei jumătăți aveacului al XIX-lea, Turcu Manole este descris de strănepotul său, avocatul Alexandru Calcandi, într-o carte de memorii intitulată Dulci Amintiri. Lucrarea memorialistică surprinde prin observația realistă, cunoașterea istoriei vechi a orașului Tulcea, a obiceiurilor și tradițiilor etnicilor greci: „Bunicul tatălui meu, din partea mamei sale, poreclit Turcu Manole, numit așa din cauza portului său, obișnuia să poarte niște pantaloni șalvari, iar pe cap un fes înfășurat cu un turban o jiletcă în loc de haina, din buzunarul căreia atârna o batista mare roșie ce-i ajungea mai jos de pântec. Un țigaret lung de vreo 25 cm era vârît între gât și cămașă cu partea unde își punea țigara, îndreptată în sus, astfel încât atunci când urma să intre în casă trebuia să se aplece mult, el fiind și înalt, spre a nu-și sfărma țigaretul”.

Revenirea Dobrogei la Statul Român a însemnat pentru Tulcea nu numai ridicare de case și clădiri frumoase, ci și un salt major în ceea ce privește utilitățile orașului: apă potabilă și iluminat public. Iată cum arăta orașul Tulcea surprins în perioada de dinainte de 1878, în amintirile avocatului tulcean Alexandru Calcandi: „Edilii orașului de pe atunci nu se interesau prea mult de soarta acestuia. Străzile erau nepavate, încât toamna când veneau ploile, locuitorii Tulcei înotau în noroiul străzilor. Orașul era lipsit de apă potabilă. Negustorii de apă, sacagii, erau cei ce aprovizionau orașul cu apă. Ea era transportată într-un butoi (saca) așezat pe o căruță cu două roți, și o vindeau cu 5 bani căldarea. Apa o luau din Dunăre. Sacagiul intra cu calul și căruța în vadul Dunării, pe locul unde se află astăzi Navromul și intra până ce-i ajungea calului apa la burtă și de acolo sacagiul își încărca butoiul”. Noua familie Calcandi, întemeiată la 1860, a avut patru fete și doi băieți: Theodor și Manole. Apreciatul avocat Alexandru Calcandi ne-a mai transmis informații legate de așa numitul ,,circ Theodor Calcandi”, înființat de tatăl domniei sale, după Primul Război Mondial: „An de an, tata angaja noi și noi artiști, trupa circului mărindu-se mereu. Artiștii erau recrutați din rândul acelor cetățeni, ai urbei noastre, care călcau strămb în viață, astfel încât circul avea și un rol moralizator persiflând defectele unora spre a nu le mai însuși alții. 
An de an, circul lui tata trebuia să-și deschidă porțile de sărbătorile Paștelui. În afară de artiști, circul avea și personal administrativ, iar acest personal era recrutat după aceleași criterii, cu alte cuvinte dintre cei deochiați și certați cu morala”.

Familia Calliga din Tulcea își trage obârșia din insula ioniană Cefalonia. Gherasimos, cel care a pus bazele familiei tulcene, s-a născut în Cefalonia în anul 1821 și s-a stabilit la Tulcea, ca matelot, căsătorindu-se cu o localinică – Maria. S-au așezat pe strada Română, în zona de vest și au avut un băiat – Stelio și o fată – Ecaterina. Prin Ecaterina, familia Calliga s-a înrudit cu o familie de greci provenită din insula ioniană Korfu, familia Mihalopulo. Gheoghios Mihalopulo, căsătorit în 1881 cu Ecaterina Caliga, au avut trei băieți: Iani, Nikos și Gherasimos.

Iani Mihalopulo a fost bunicul, din partea mamei, lui Victor Henrich Baumann, arheolog și director al Muzeului de Istorie și Arheologie din Tulcea, unde a desfășurat o bogată activitate în domeniul muzeologiei și cercetării arheologice. Mama domniei sale, Ecaterina, s-a căsătorit în 1934 cu Adalbert Baumann de origine austriacă, venit la Reșița cu ocazia construirii uzinei electrice din Tulcea. Nikos Mihalopulo a intrat de tânăr în mișcarea socialistă și s-a mutat la Ploiești. A fost tatăl celebrului fotograf Aurel Mihailopol, considerat unul dintre cei mai talentați fotografi din anii regimului socialist. A fost cunoscut în epocă și ca „Fotograful desculț” – poreclă primită pentru nonconformismul său.

O familie numeroasă în Tulcea era aceea a soților Vergos. Din relatarea lui Nicolae Vergu, nepot al acestora, soții Vergos au venit căsătoriți din Grecia, probabil după Războiul Crimeei, între 1856-1860. Din acestă căsătorie au rezultat șase fete și un băiat. Unicul băiat, Vergos Gheorghios (n. 1874), s-a căsătorit cu Paraschevi Sirigos – născută în familia unui navigator din insula Santorin.

Gheorghe Vergos, devenit angrosist de cereale, a avut cu Paraschevi Sirigos cinci copii: „era mijlocitor de cereale. El supraveghea și aplica prețul oficial al cerealelor… la Pappadatos, la evrei, la Bergam, la bulgari”.

Printre familiile cele mai bogate și mai active ale grecilor din Tulcea, familia Flamaropol a ocupat un loc de frunte la sfârșitul secolului XIX și în primele patru decenii ale secolului XX. Întemeietorul acestei familii a fost Theodor Flamoropoulos, stabilit la Tulcea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cei doi băieți ai săi, Gheorghios și Haralambie, s-au lansat în comerțul cu băuturi spirtoase valorificând la maximum producția de vinuri extrasă din podgoriile proprii de la Sarica-Niculițel. Au investit bani în imobile, magazii, depozite și prăvălii, creându-și o frumoasă bază materială, avere care le-a permis să se mențină în elita protipendadei tulcene, alături de familiile Licheardopol, Flamaropol, Avramide, Borș și Prodanof.

În imagine, imobilul construit în 1907 de inginerul constructor Theodor Flamoropoulos, aflat la intersecția străzii Isaccei cu fosta stradă regina Elisabeta, devenit apoi proprietatea lui Constantin Motomancea, directorul Licelui ,,Spiru Haret”. La parter a funcționat sediul Băncii de Scont între anii 1911-1922.

Imobil construit de Th. Flamaropol în 1907

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se stabilește în Tulcea, mitropolitul Nichifor de Carpathos (Stamatiadi). Mitropolitul Nichifor nu era de prin părțile noastre, ci din Grecia (de la insulele Karpathos îi vine, de altfel numele) și nu a slujit decât un an (1877-1878) ca și Mitropolit în Tulcea, dar cu toate acestea, a rămas în istoria orașului ca un bun și mare patriot.
Peste un an vine din Grecia, fiul surorii sale, Meletios Kiriakidis. Negustorul Meletios Kiriakidis se căsătorește cu Peristera Mirali, fiica unui foarte bogat grec din Tulcea, cu care va avea două fete și șase băieți. Unul din frați, Otto Chiriachide era proprietarul unui magazin de coloniale, fratele său Nichifor fiind proprietarul cafenelei ,,La Cafeneaua braziliană”. Moștenitorii lui Otto Chiriachide, Adrian, din prima căsătorie și Peristera, i-au continuat afacerea o perioadă și după război . Unul din reprezentanții acestei familii, respectiv Vasile M. Chiriachide (1886-1926), a fost un mare artist tulcean.

O puternică familie de proprietari și comercianți greci a fost familia Antippas care a deținut în Tulcea, pe str. Gheorghe Doja la nr. 9, una dintre cele mai frumoase clădiri de la sfârșitul sec. XIX, cu elemente decorative neoclasice grecești.

Imobilul familiei Antippas de pe str.

Gheorghe Doja, nr. 9

Un rol important l-au avut și relațiile unor familii elene din Tulcea cu rudele lor apropiate din orașele comerciale de la Dunăre. Familia Cambitzi era puternic înrudită cu bogații comercianți din Sulina. Firma „Vasile & Spiridon Cambitzi” era una dintre cele mai puternice reprezentante ale comerțului cu textile și coloniale din Tulcea, iar Iani Cambitzi conducea Sucursala Tulcea a Oficiului zahărului. Pe strada Principele Ferdinand, familia Cambitzi și-a construit, dupa 1926, o impozantă locuință.

Imobilul familiei Cambitzi de pe strada

Principele Ferdinand

(în prezent strada Victoriei)

Pe lângă comercianți, industriași, exista în Tulcea și o categorie destul de numeroasă de intelectuali greci, mai ales profesori, medici, avocați și artiști.

II.2. Biserica ,,Buna Vestire” – simbol spiritual al comunității

Trecând pe la Tulcea și Sulina (1868), Adolphe d`Avril se arată impresionat de faptul că, deși multe naționalități trăitoare aici sunt de aceeași religie ortodoxă – greci, moldoveni, bulgari, ruteni, fiecare dintre aceste naționalități și-a ridicat biserică proprie, semn al dorinței lor ardente de a-și păstra ființa etnică. ,,Aici este explicația întregii chestiuni a Orientului”, constată el.

Dintre multele nații care au împodobit aceste locuri, grecii au fost o prezență permanentă cu un rol important în ceea ce privește dezvoltarea economică dar și a vieții religioase.

În spațiul religios, comunitatea elenă a avut o contribuție importantă pentru păstrarea și perpetuarea elementului creștin. În întreaga perioadă de existență a lăsat în urmă mărturii culturale, chiar dacă inițial s-au consituit în elemente având caracter politeist, și o dată cu generalizarea noii credințe prin intermediul comerțului elenistic, avem mărturii ale obiectelor de cult de artă grecească, biserici și importante personalități ale vieții cultice.

Multe din lăcașurile de cult ridicate de comunitățile grecești, începând din secolele XVIII-XIX, sunt și astăzi funcționale, fiind ridicate în special în orașele de pe malul Mării Negre sau al Dunării.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, întrucât numărul grecilor era în continuă creștere, etnia grecească din Tulcea hotărăște să construiască o biserică ortodoxă. Astfel, în 1835 cumpără terenul în zona centrală a orașului.

Biserica greacă este situată pe str. Bunavestire nr. 2 și din 1992 este declarată monument istoric. Edificiul a fost construit pe locul unei mai vechi bisericuțe din lemn, între anii 1848-1854, cf. M.D. Ionescu, Biserica veche avea hramul ,,Sfântul Nicolae” – patronul negustorilor și al navigatorilor greci, sosiți la Tulcea după 1829.

Cu dragoste, de la enoriașii tăi, Doamne! – stă scris pe frontispiciul turnului-clopotniță dominat de ochiul Providenței, ca mărturie a construirii bisericii de către membrii Comunității Elene, constituită în 1863. Întrucât în curtea bisericii este un frumos monument funerar (creația cunoscutului artist brăilean G.S. Lipitis), care indică mormântul lui Ioannis Kontopulos, se presupune că acesta, sau familia lui, ar fi cumpărat și apoi donat terenul pentru biserică sau a ajutat la construirea bisericii prin importante sume de bani. pe acest monument se află inscripția scrisă în limba greacă: Aici odihnește Ioannis Kontopulos născut la 15 august 1826 și răposat la 18 iunie 1870.

Construirea bisericuței din lemn s-a făcut prin donațiile voluntare ale credincioșilor eleni sosiți la Tulcea după anul 1829. La anul 1841, potrivit relatărilor călugărului rus Partenie, biserica greacă era singurul lăcaș de cult ortodox din Tulcea la aceea vreme, atât biserica greacă din Tulcea cât și cea din Constanța, care era singurul lăcaș ortodox al Constanței până la 1878 – frecventate și de români, până la construirea bisericilor românești.

După desființarea Mitropoliei Proilaviei, de la Brăila, unde a funcționat de la sfârșitul secolului al XV-lea până la anul 1829, s-a constituit la Tulcea noua Mitropolie aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, mitropolie condusă de ierarhi greci. Acest fapt a jucat un rol covârștor în închegarea Comunității Elene din la Tulcea. Sub mitropolitul Dionisie este construită actuala Biserică Greacă din Tulcea, căreia i s-a dat hramul celei mai importante sărbători a grecilor de pretutindeni – ,,Buna Vestire”.

În 1864 eruditul geolog austriac Karl F. Peters, care făcea cercetări de specialitate în Dobrogea, scria: ,,Orașul [Tulcea] are 2.800-3.000 case și, în afară de garnizoană, funcționari, consulate și funcționarii Comisiunii Dunărene are o populație de 30.000 locuitori. Cei mai mulți și mai bogați sunt considerați grecii, apoi bulgarii”. Datorită acestui lucru, conducătorii etniei au hotărât că a venit momentul construirii unui lăcaș de cult mai încăpător care să satisfacă nevoile grecilor al căror număr era în continuă creștere, dar și să ofere episcopului locului o biserică impunătoare demnă de reședința eparhială. În acele timpuri, pentru a construi o biserică pe teritoriul Imperiului Otoman, era o procedură complicată, costisitoare și de lungă durată. Era necesar obținerea unui firman direct de la sultan, numit Iradea și care reprezenta o autorizație de construcție. Iradeaua nu permitea ca biserica să aibă turlă pentru a nu fi mai înaltă decât geamiile, iar în unele locuri era interzisă chiar dotarea bisericilor cu clopote.

În aceste condiții limitative, grecii au alcătuit un comitet de inițitivă care l-a angajat pe arhitectul Ștefan Dopron, un artist al meseriei sale. acesta a realizat planurile bisericii, ale iconoclastului și ale cerlolalte complexe sculpturale din interior (ale amvonului, tronului arhieresc și proschinitarelor) în stil neoclasic grecesc. Noul lăcaș de cult va deservi ca biserică metropolitană a mitropoliei grecești din Tulcea timp de 35 ani, până în anul 1879, când Tulcea va intra sub administrația Episcopiei Dunării de Jos.

Actuala biserică a fost construită pe locul aceleia mai vechi, din lemn, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Chipul Sfântului Ierarh Nicolae a fost păstrat, până în anul 1888, pe ștampila noii biserici ,,Buna Vestire”. Alături de acest sfânt apare gravat și chipul Maicii Domnului cu pruncul în brațe. Ștampila parohiei este împărțită în patru părți egale, probabil fiecare epitrop al bisericii având câte un sfert din ștampilă și astfel documentele se parafau doar după ce toți cei patru cădeau de acord.

Biserica ,,Buna Vestire” a fost construită din piatră și cărămidă, în stil neoclasic grecesc, pe un plan de navă dreptunghiulară, cu dimensiunile de circa 40/18m., având plafonul sprijinit pe 14 stâlpi. Cele două șiruri de stâlpi împart biserica în trei nave. Sistemul de boltire al Sfântului Altar este compus din trei semicalote, cea centrală fiind mai amplă. Fudația este din cărămidă, ca și pereții verticali care au o grosime considerabilă (aproximativ 1 m), susținând cele trei bolți construite din materiale ușoare – structură de lemn (paiantă). O notă autentică deosebită o constituie iconostasul care este împodobit cu complexe structurale din lemn aurit – reprezentative pentru stilul neoclasic de factură grecească. Aceste complexe sculpturale împodobesc și stâlpii ionici, dar și jilțul arhieresc .

Protopopul a Gheorghe V. Niculescu, în lucrarea Protopopia județului Tulcea. Dare de seamă alcătuită cu ocazia jubileului de 40 de ani de domnie a Majestății Sale Regelui Carol I al României dă ca an al sfințirii 1854, sublinind totodată că la anul 1905, Biserica ,,Buna Vestire”, filială a Catredalei „Sfântul Nicolae”, se află în stare bună. Amprenta neoclasicului grecesc se observă și în pictura coloanelor, pictură care redă iluzia de suprafață de marmură. După anul 1900, după ce s-a renunțat la clopotnița veche din lemn, bisericii i s-a adăugat un turn-clopotniță, sprijinit de 12 stâlpi. În prezent, slujba în biserică se face sub acest turn-clopotniță.

Un alt edificiu construit cam în aceeași perioadă cu turnul clopotniță, a fost ,,Sala Elenă”. În această clădire din spatele bisericii a funcționat Gimnaziul Grec din Tulcea până în 1931, când devine sală de spectacole cu grădină de vară, ansamblul cunoscut de tulceni sub numele de ,,Cinematograful Elen”, devenit apoi Cinematograful ,,Popular” .

Bazele școlii grecești au fost puse de dascălii Marco Morosinis și Christidis, în jurul anului 1856. La 1879 este atestat la Tulcea, în actele de stare civilă ale Primăriei Tulcea, profesorul Dimitrios G. Palamaris, în vârstă de 57 ani, iar la 1881 Kiriacos Stamatuadis, în vârstă de 45 ani, tatăl comerciantului Meletios Stamatuadis, acesta din urmă născut în 1855, la Constantinopol.

În această școală au învățat mulți greci de vază din Tulcea și chiar copii de altă naționalitate care doreau să studieze limba elină. La anumite ocazii, comunitatea organiza aici spectacole, baluri, ceaiuri dansante, cu scopuri de binefacere, la care participa întreaga elită a orașului. Sala a fost confiscată de către autoritățile comuniste în 1947 și retrocedată în 1997, după reînființarea Comunității Elena din Tulcea, la 10 aprilie 1990.

La începutul anului 1974, datorită faptului că membrii Comunității Elene nu mai puteau suporta costurile întreținerii bisericii și nici cele legate de remunerația preoților și a cântăreților bisericești, au solicitat ca sfântul lăcaș să fie trecut în adminitrația Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, în data de 17 aprilie 1974, Sfânta Episcopie a Dunării de jos transmite Protoieriei Tulcea faptul că Departamentul Cultelor, prin adresa nr. 6.414/1974, a aprobat constituirea în parohie ortodoxă a credincioșilor grupați în jurul bisericii cu Hramul ,,Buna Vestire” din orașul Tulcea, începând cu data de 1 aprilie 1974.

II.3. Personalități culturale elene la Tulcea

Lipsa surselor de arhive în legătură cu viața multora dintre grecii tulceni și a lucrărilor tipărite despre activitatea lor creează dificultăți în conturarea unei imagini complete asupra vieții acestora în Tulceaa. În continuare, vom evidenția o mică parte dintre aceștia, punctând detaliile și informațiile accesibile nouă.

Una dintre personalitățile marcante ale Tulcei și ale comunității elene din localitate este sculptorul Vasile Chiriachide (26 mai 1886-18 aprilie 1926).

Printre familiile grecești venite din Grecia și stabilite la Tulcea la mijlocul secolului al XIX-lea, se remarcă familia Chiriachide.

Mai puțin cunoscut, datorită scurtei sale vieți, dar a rămas în conștiința localnicilor prin operele sale. Născut în Tulcea, al patrulea fiu din cei opt copii ai lui Meletios și Peristera Chiriachide, negustori. Înclinația copilului, îl determină pe tatăl său să-l înscrie, în 1898, la Școala de Arte și Meserii din București.

Sculptorul Vasile Chiriachide

Ucenicește în atelierul sculptorului Annibale Spoldi din București între anii 1902-1908. Aici îl va cunoaște pe Rafaello Romanelli care-l sfătuiește să-și continue studiile în Italia.
În toamna anului 1910, Vasile Chiriachide se afla deja în atelierul sculptorului Romanelli, înscris la cursurile speciale de sculptură ale Institutului de Arte din Florența. Din 1922 se va stabili la Tulcea, în casa părintească din strada Orientului nr. 2, unde își organizează atelierul. Aici va termina, în 1923 bustul lui Spiru Haret. Bustul a fost executat din bronz.

La 11 octombrie 1923, în prezența artistului, a prefectului Constantin Țigău, a primarului Grigore Musculiu și a altor notabilități ale orașului, are loc dezvelirea Monumentului lui Spiru Haret amplasat în Parcul ,,Mircea” de pe malul Dunării. După dezvelirea bustului lui Spiru Haret și până în 1926, când moare de ftizie, Vasile Chiriachide va executa, în atelierul său, după cum atestă materialele documentare și câteva lucrări rămase: busturi, compoziții și portrete funerare. Între acestea, Ștefan cel Mare (care a fost expus la Comandamentul Militar din Chișinău) și Ostaș român în atac. Nu a fost căsătorit și nu a avut copii.

O altă persoană demnă de menționat este doctorul Constantin Caloghera; s-a născut la 12 martie 1925 în Tulcea. Familia Caloghera locuia în casa de pe str. Traian, existentă și astăzi. A absolvit Liceul Carol la Tulcea (1944, șef de promoție). Urmează cursurile Institutului de medicină din Timișoara. Doctor în Științe Medicale (1960).

Casa familiei Caloghera de pe str. Traian

A devenit profesor universitar titular de chirurgie în 1972 și doctor docent la Institutul de Medicina din Cluj (1973). A desfășurat o amplă activitate în diverse domenii de patologie chirurgicală: chirurgie abdominală și ginecologică, toracică, vasculară, digestivă de urgență și traumatologică de urgență. A adus ameliorări de tehnică în chirurgia tiroidiană în care s-a dovedit unul dintre cei mai buni practicieni.

Pe str. Buna Vestire a locuit o familie de artiști greci, familia Cardaș.

Enache Cardaș (3 mai 1848-15 august 1938) – primul pictor dobrogean atestat prin documente. Inclinațiile timpurii pentru desen îl determină pe tatal său să-l încredințeze ca ucenic, după obiceiul timpului, zugravului iconar Iorgu din Galați, renumit la Tulcea în perioada anilor 1860-1870. În dorința de a se perfecționa, pleacă la Academia de Arte Frumoase din Florența cu o bursă a orașului Tulcea. Studiază cu profesorii Gerafi, Fattori și Marubini.

Talentul său avea să fie recunoscut încă din 1878, când, cu prilejul intrării trupelor române în Tulcea, este solicitat de autorități să picteze panourile alegorice care au împodobit orașul. Unul dintre arcuri era amplasat în port, iar celelalte două pe traseul spre Catedrala ,,Sf. Nicolae”. Panourile înfățișau  portretul prințului Carol și figuri reprezentative de soldați români. Textele cuprindeau referiri la bătăliile de la Plevna, Rahova, Smârdan și Vidin. În atelierul său, timp de câțiva ani (1906-1910), îl va avea ucenic pe fiul său, George (Geo) Cardaș (1891-1979), a făcut studii superioare de arte plastice și a devenit un apreciat și renumit pictor, a desenat în creion și cărbune și a pictat în ulei.

Dintre clericii tulceni personalitatea cea mai cunoscută este cea a Mitropolitului Nichifor de Carpat. Ultimul conducător al Arhiepiscopiei de Tulcea, căci din 1878, Dobrogea e alipită României și dată în grijă Episcopiei Dunării de Jos cu sediul la Galați. Mitropolitul Nichifor nu era de prin părțile noastre, ci din Grecia (de la insulele Karpathos îi vine, de altfel numele) și nu a slujit decât un an (1877-1878) ca și Mitropolit în Tulcea, dar cu toate acestea, a rămas în istoria orașului ca un bun și mare patriot. Două sunt momentele dramatice cunoscute de orașul nostru, în care a fost implicat Mitropolitul Nichifor: martie 1877, când împreună cu consulii străini din Tulcea, salvează orașul de la bombardament și noiembrie 1877, când redă românilor Catedrala „Sf. Nicolae”, închisă de turci vreme de 5 ani.

O altă persoană demnă de menționat este profesorul universitar Nicolae Ioanid (1897-1990, n. Tulcea). Personalitate marcantă a toxicologiei românești, a condus Institutul de Toxicologie al Academiei, cu rezultate remarcabile pe plan național și internațional.

O altă personalitate marcantă a Tulcei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost Orest Trafali (1876-1937), istoric. Membru corespondent al Academiei (1926) și membru corespondent al Academiilor din Praga, Sofia și Atena. Născut la Tulcea. Studiază la București și Paris (unde-și ia și doctoratul, cu Charles Diehl) și se specializează în istorie veche, arheologie și bizantologie (studiile sale dedicate Salonicului bizantin unde aduce contribuții fundamentale); profesor la Universitatea din Iași; irector al Muzeului de Antichități din București; fondatorul revistei „Artă și arheologie”; profesor de istorie la Școala specială de Infanterie a Corpului IV de Armată din Iași.

În anul 1864, Înalta Poartă numește ca mutesarif al sangeacului Tulcea pe Ahmed Resim Pașa. Dobrogea, fiind sub stăpânire otomană timp de aproape 400 de ani, a cunoscut organizarea administrativă a Imperiului Otoman, împărțit în guvernământe (vilaeturi), departamente (sangeacuri), districte (cazas). Din 1860, Tulcea devine reședință de sangeac. În această calitate ridică Palatul Administrativ (azi – Muzeul de Artă), clădirea a fost ridicată între anii 1863-1865 ca palat administrativ al sangeacului Tulcea, denumit și conacul Pașei.

Este de reținut atitudinea favorabilă creștinilor din Tulcea promovată de guvernatorul sandjacului Tulcea din perioada 1864-1867, Rezim-Pașa, născut din mamă creștină, grecoaică din Atena, unde Rezim își petrecuse copilăria și de unde este trimis de tatăl său la Constantinopol și la Paris pentru studii. Palatul Administrativ (azi – Muzeul de Artă)

Înzestrat cu o fire blândă, dublată de o educație aleasă, Rezim-Pașa a fost una din personalitățile marcante ale sfârșitului de epocă otomană, care a contribuit la construcția modernă a orașului, „aici căștigă în curând simpatia populației, prin firea sa blândă, educația aleasă și prin sprijinul ce l-a dat populațiunei creștine, în toate împrejurările”.

Vasile Calcandi s-a născut la Tulcea la 1 ianuarie 1926, termină Liceul „Carol” în 1945. Urmează Facultatea de Farmacie și apoi pe cea de Chimie Industrială, devenind doctor farmacist și inginer chimist. Se dedică activității de cercetare în domeniul fitochimiei. A colaborat la redactarea Farmacopeei române, fiind secretar al Comisiei pentru plante medicinale și produse de origine vegetală.

Dintre intelectualii greci din Tulcea, cunoscuți în prim jumătate a secolului al XX-lea, amintim pe: Cristofor Vazaca a fost doctor inginer, profesor universitar, Gheorghe Aslan și Elefterie Cuculas, care au făcut Academia Comercială; Nicolae A. Licheardopol și Adrian N. Licheardopol, Coca Flamaropol și Alexandru Calcandi care au terminat Dreptul; Angela Caliga și Elena Costinas, care au făcut Filologie clasică; Theodor Flamaropol și Stavru Papadopol, Școala Superioară de Război; Emilia Paterache și Sotiris Mihailidis au terminat Medicina, iar Coca Statiotis, Farmacia.

Existența și dezvoltarea Comunității Elene din Tulcea a avut un curs ascendent pânã în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. După anul 1947 au început sã fie restricționate drepturile și libertățile comunitare de către fostul regim totalitar, culminând cu dizolvarea structurii organizatorice a comunității, nerecunoașterea originii elene a membrilor săi și deposedarea de bunurile comunitare, trecute în proprietatea statului. Până la evenimentele revoluționare din decembrie 1989, activitățile comunității au fost inexistente. În perioada regimului socialist numărul etnicilor eleni din Tulcea a scăzut drastic, ca urmare a emigrării în Grecia a majorității celor care aveau relații și posibilitãți materiale.

Comunitatea Elenă din Tulcea a fost reînființată la 10 aprilie 1990, ca structură de organizare teritorială, afiliată Uniunii Elene din România, cu sediul în București. În prezent, în cadrul Comunității Elene din Tulcea au loc întâlniri între membrii acesteia, se prezintă filme în limba maternă, se organizeazează seri tematice, dar și pregătiri pentru ansamblurile proprii care au menirea de a participa la diversele festivaluri din țară și străinătate. Mai mult decât atât, există profesori care ajută copii comunității să învețe corect limba moștenită de la părinți.

Comunitatea Elenă organizează cursuri de limbă greacă pentru copii (din 2000), Ansamblul de Dans „Elpis” este prezent la evenimentele organizate în orașul Tulcea dar și în țară, participă la Săptămâna Filmului Interetnic – organizat în fiecare an cu sprijinul Primăriei municipiului. De asemenea, anual, pe data de 25 martie comunitatea sărbătorește Ziua Națională a Republicii Elene.

Capitolul III

Comunitatea Elenă din localitatea Izvoarele – un model de supraviețuire

III.1. Întemeierea comunității grecești din Izvoarele

Spațiul dobrogean este una dintre cele mai interesante arii multietnice multiculturale ale României. Minoritățile etnice formează nu doar un mozaic interesant, ci și un model cultural rezultat din păstrarea valorilor identitare proprii și împrumuturi reciproce.

Una dintre cele mai vechi comunitati de greci din Romania se află în localitatea Izvoarele, situată în partea central-vestică a județului Tulcea, de-a lungul pârâului Taița și la poalele Dealului Consulul Mare. Localitatea este străbătută pe direcția est-vest de Drumul Județean 227, care face legătura între centrele administrative ale comunelor Nalbant și Horia, iar distanța față de municipiul Tulcea este de 32 km. Satele componente ale comunei sunt: Izvoarele (reședință de comună), Alba și Iulia (situate la 3 km față de reședința de comună).

Comunitatea Elenă din comuna Izvoarele este un una dintre cele mai interesante prin conservatorismul ei, prin faptul că este singura care dăinuie din primele decenii ale secolului al XIX-lea într-un spațiu rural, păstrându-și încă de atunci valorile culturale identitare și pentru că este compactă și numeroasă (898 locuitori greci la ultimul recensământ)

Prima mențiune a localității Izvoarele apare într-un defter turcesc din 1543, sub numele de Ali-Beg. Aceeași denumire apare și în defterul din 1584. Dimitrie Cantemir amintește de existența localității cu același nume, pe care o întâlnește în drumurile sale spre Constantinopol la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acesta relatează că pe moșia beiului creștinilor li se admitea să respecte ziua Sfântului Foca, deoarece într-un alt an se întâmplase o nenorocire în această zi în care au fost obligați să muncească.

Constantin Brătescu menționează că denumirea veche a localității era Alibeikioi, cuvânt de origine turcă (Ali – nume propriu; bey sau bei – boier; kioi – sat) și traducându-se ,,satul boierului Ali”. Puținele documente și istoria orală atestă stabilirea prin 1830 în această zonă a unor familii de greci originari din Aspru (Acdera) și a unor familii de bulgari din Curichioi (Varna). După unele informații, satul a fost populat numai de familii de greci, originari din jurul Salonicului. În sursele livrești ca și în cele orale, numărul de familii stabilite aici, variază.

Familiile de greci și bulgari au fost dislocate, în timpul Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, din locurile de baștină și s-au așezat o vreme în sudul Basarabiei, în localitățile Frecăței, Cișmechioi, Traianu Vechi, Pelini și Curciu. Mai apoi, mânați de dorul locurilor nașterii lor, luându-și drumul înapoi, poposiră aici cu întreg chervanul, deoarece, născându-se pe drum gemenii Tudorița și Chiriac, ai unui Vasili Lefter, mama trebuia să-și facă repaosul celor 40 de zile cerute de higienă.

Memoria colectivității păstrează legenda întemeierii comunității: „au plecat o dată cu revoluția grecească din Grecia, în 1820-1821, au încercat să coboare la mare; venind în jos, au au ajuns în aceste locuri. Aici au făcut popas. Între timp, s-a născut un copil, cum regula era ca 40 de zile să nu părăsească locul nici lăuza, nici copilul, au rămas aici. Dar trebuiau să-și asigure venituri. Pe aici prin jur, erau păduri și au început să taie lemnul la Tulcea pentru confecționarea bărcilor. Au văzut că le-au adus venituri și au rămas aici. Și-au făcut bordeie, și-au făcut un rost”.

Se mai spune ca pe la mijlocul veacului al XIX-lea, satul a fost în primejdie de a se risipi, cauza fiind, de asta data, o romantică, furtunoasă poveste de familie, brodată pe fundalul istoriei: „O verișoara primară a locuitorului Rusi Lifteris fusese cândva răpită din Aspru, turcită și luată în căsătorie de un ius-basi care o adusese cu sine în Dobrogea, la Balabancea, și mai apoi la Accadina (Alba). Răspunzând ius-basi chemării armelor patriei sale, soția răpită este înlesnită de tânărul Cara-Ianachis, fiu al lui Tanasi Cara Lifteris, să fugă peste Dunare, în Basarabia, unde devine soția unui ofițer rus. De groaza razbunării ius-basiului, familii întregi se ridica din sat”.

Privind componența etnică a comunei Izvoarele, menționăm că populația este considerată ca fiind grecească. Limba vorbită (considerată un dialect al limbii grecești) relevă, însă, și prezența elementelor lexicale bulgărești, turcești, și aromânești – încât i se pot stabili caracteristicile numai în urma unor cercetări lingvistice de anvergură. În 1896 în localitate erau 245 de familii cu 922 de suflete, români, greci și turci. Conform informațiilor furnizate de M.D. Ionescu-[Dobrogeanu] în lucrarea Dobrogia în veacul secolului al XX-lea, publicată în 1904, la acea vreme în sat erau 154 de case cu 618 găgăuți, 21 români, 10 greci, 4 tătari, 8 țigani creștini și 7 bulgari. Autorul specifică: ,,se vorbește limba greacă fiind un sat locuit de găgăuți. Românii au venit mai târziu”, ceea ce ne face să credem că de fapt găgăuții erau greci.

Nichita Bonjug, vorbind despre grecii din Alibeichioi, consemna faptul că românii îi numeau găgăuți și completa: ,,Convigerea mea este că sub denumirea de găgăuți trebuie să înțelegem o populație foarte amestecată, la origine Cumani creștinați, la cari apoi s-au apoi s-au adăugat și alte neamuri precum: greci, bulgari, români (…). D-nul N. Iorga îi crede greci; Jirecek îi scoate resturi de de cumani. Cred că sunt și una și cealaltă; sunt un popor amestecat, ca multe alte popoare de pe glob. De altfel și tipul lor antropologic o trădează: pe lângă figuri care s-ar putea numi meditrane, deosebești și figuri românești, dar și tipuri cu impresionante caractere turanice. (…) Ori cum ar fi, locuitorii din satul regele Ferdinand se socot astăzi greci și vorbesc o limbă mai mult grecească; și aceasta e hotărâtor pentru determinarea naționalității lor”.

Grecii din Izvoarele au fost socotiți găgăuzi, ca urmare a scurtului lor popas în Basarabia și a faptului că unii dintre ei au păstrat proprietăți în satele cu populație mixtă.

Utilizând unica lucrare asupra localității, în lipsa surselor documentare și de arhivă care au ars în mai multe rânduri, am remarcat faptul că aceasta a fost întemeiată de 13 familii de greci originari din Aspru (Acderé) și 7 familii de bulgari din Curuchioi (Districtul Varnei), ceea ce ar totaliza peste o sută de suflete. Dintre capii de familie al căror nume se păstra în amintirile bătrânilor de acum opt decenii, menționăm: Tranulus Moscu, Pandilèmus, Ștefan Altâparmac (6 degete), Vașilis Chiriac, Panaiot Vașilis, Nicolos Màcris (Uzumus), Ciubànis Nicola, Lifteris Mandagiolari, Foti Tanàși, Stoian Ciolachis (ciungul), Ianciu Vașili, Custandas Nicòlas, Mutuis Rușius (toți greci) și Ștefan Burlacu, Jeliu Stoian, Ștefan Jeliu Stoian, Hagi Gheorghe, Hristu Nediu, Rusi Cioban, Peiciu Dermengi (bulgari).

Conform statisticii realizate în urma recensământului din 2002, la nivelul comunei Izvoarele erau 3.880 de locuitori – din care: 2.707 români, 1.166 greci, 3 maghiari, 2 polonezi, 1 rus-lipovean. Recensământul din 2011 înregistra 2.049 de locuitori – din care: 1.079 români, 898 greci, 4 romi și 66 nedisponibili.

Primele generații au păstrat cu strictețe regula căsătoriei în interiorul comunității. Cu timpul, grecii s-au căsătorit și cu descendenți ai primilor bulgari, iar mai apoi au adus în Izvoarele bulgăroaice din satele învecinate, în special din Iulia de astăzi. Odinioară, puține erau familiile din afară care consimțeau să-și mărite fetele dacă erau pețite de greci. Satul se înfățișa extrem de conservator – un fel de mare familie în care regulile erau foarte stricte, tocmai pentru a păstra o solidaritate eficientă. Familia (ceea ce însemna de fapt menajul comun al părinților și al tuturor fiilor căsătoriți și necăsătoriți) se bazează pe autoritatea exclusivă a celui mai în vârstă. Tinerilor nu le era recunoscută autonomia nici măcar atunci când deveneau ei înșiși părinți.

Studiind astăzi această comunitate, am remarcat păstrarea în linii generale a acestei strategii de supraviețuire. Orice persoană căsătorită în localitate îmbrățișează modul de viață, tradițiile și chiar limba grupului dominant (cum a fost și cazul mamei mele), așa încât, la ultimele recensăminte, locuitorii din Izvoarele s-au declarat cu toții greci.

În 1923, după ce se renunță la propunerea de a i se schimba denumirea în Strachina, datorită formelor de relief înconjurătoare, satul va fi denumit Regele Ferdinand I. De la 1 ianuarie 1948 până la 14 iulie 1948 va purta numele de General Marcos, iar după această dată se va numi Filimon Sârbu. După 1 ianuarie 1965 își schimbă denumirea în Izvoarele – nume care s-a păstrat până în prezent.

Nichita Bonjug evidenția la 1929 spiritul negustoresc al locuitorilor din Izvoarele care pare că marca întreg comportamentul locuitorilor de aici, de vreme ce, autorul menționat conchide: ,,În scurt, spiritul negustoresc pătrunde în toate manifestările vieții lor; la ei totul se face ca târg și pe bani. Până și viața familială are caracterul unui act de comerț”.

III.2. Obiceiuri care marchează momente importante din viața omului

Izvorenii și-au păstrat frumusețea obiceiurilor aduse tocmai din Grecia la care au adăugat elemente bulgărești sau românești. Și costumul lor a suferit transformări, integrarea ritualurilor de trecere la la sărbătorile de peste an confirmă puterea de adaptare a acestei comunități compacte de greci conferind tradițiilor elene și balcanice moștenite – forme și semnificații ce converg către păstrarea valorilor definitorii ale identității. Cele mai multe obiceiuri se regăsesc la sărbătorile de iarnă, atunci când oamenii au mai mult de lucru în gospodărie.

Obiceiurile care marchează momente importante din viața omului se derulează astăzi în localitate atât la etnicii români cât și la etnia greacă.

La naștere, până când în sat a existat un dispensar, transport la oraș, femeia asistată de ,,babă”, una din femeile bătrâne ale satului, pricepută la aceasta. Moașa (,,babei”) i se dădeau daruri (o rochie, un săpun, un prosop). Dovadă a rolului pe care ,,baba” îl avea în comunitatea tradițională este sărbătoarea ,,ziua Babei”, care la Izvoarele are loc 8 ianuarie (a doua zi după Crăciunul pe vechi, 7 ianuarie, la Izvoarele populația păstrând și acum sărbătorile pe stil vechi, chiar dacă ,,se ține și pe nou”). Interdicția ca timp de patruzeci de zile femeia să nu iasă din curte, se păstra și la Izvoarele și se păstrează și acum.

La scăldătoare participau numai femeile, la masa de botez participau și bărbații. Nașa dăruia copilului lucruri de îmbrăcăminte și bani, și la rândul său primea și ea daruri. Toți participanții la botez ,,puneau” bani copilului. ,,Luatul din moț” la vârsta de un an nu se practica altădată. Astăzi, dacă se practică pe alocuri, se datorează celor influențe din afară, având în vedere că multe schimbări au loc în urma căsătoriilor, cei care intră într-o familie de greci aducând și ei anumite practici la care țin.

În obiceiurile legate de naștere se realiza legătura de cumetrie care devenea foarte importantă în comunitatea tradițională la Izvoarele, lucru la care se ține de altfel și astăzi.

Următorul moment este cel al botezului care pune în evidență, ca și la români, rolul nașilor de neam. Iată o descriere ce surprinde momentele esențiale ale trecerii de la condiția de impuritate și incertitudine a pruncului la cea de inițiat și consacrat: ,,Când se merge la botez, se ia copilul, iar în locul lui se pune un fier, că rămâne casa goală. Nașa ia copilul și pune bani pe pat, apoi îl închină și pleacă la botez. La biserică merge și lăuza ca să-i facă părintele molifta. Când se întorc de la biserică, lăuza scoate ața roșie de la mână și de la cap și le pune jos pe prag cu niște căței de usturoi și le calcă tare. Ca să strivească usturoiul să-l facă zeamă”. Apoi baba toarnă un pahar de apă pe picioarele ei și nașa îi dă copilul și zice: Am luat un evreu și-am adus creștin! Tot nașa stinge lumânarea de botez în pragul casei, sus, ca să crească înalt copilul și să se țina de casa lui.

Și la Izvoarele, obiceiurile în legătura cu nunta, privită ca ceremonial de trecere, cuprind trei etape principale: logodna, nunta și obiceiurile după nuntă. Chemarea la nuntă se făcea, vineri și sâmbătă de către trei flăcăi din partea mirelui (diverii) și trei fete din partea miresei (diverițele sau călinul mighali), care colindau întregul sat și aveau grijă să-i cinstească pe cei care îi invitau. În cadrul secvențelor din ceremonial, care aveau loc duminica, remarcăm: schimbul de plămadă (prujumnea), schimbul de daruri între miri bărbieritul ritual al ginerelui (esurisumi tu ghambro) și gătitul miresei, adusul nunilor mari cu alai, purtatul zestrei, dăruirea nuntașilor de către soacra mică.

În nunțile de demult, își afla locul un moment cu semnificații simbolice legate de asigurarea armoniei, fecundității și belșugului cuplului, schimbul de plămadă (prujumnea). Când se puneau la frământat femeile la mire și la mireasă, chema soacra mică două fete cu părinți în viață și le dădea puțin din aluatul acela dospit, din plămada aia. Pe urmă, le trimitea să schimbe aluatul, punea ce-a adus de la mireasă în aluatul de la mire și soacra mare le dădea puțin să ducă înapoi, să amestece cu pâinea și colacul miresei, să le meargă bine și să se înțeleagă amândoi. Acest gest simbolic se cere raportat la informații din secolul trecut care privesc minoritatea bulgară din Cadrilater, fapt care subliniază compoziția eleno-bulgară a comunității. Secvența ,,luării miresei de acasă” urmează ritualul obișnuit. Mireasa este scoasă din casă de frați și își cerea iertăciune de la părinți.

Urma cununia religioasă. După cununie, la ieșirea din biserică același gest ritualic al ,,udatului cu apă”, nașul aruncând bani în găleată. Alaiul se îndreaptă spre casa mirelui unde are loc ,,masa mare”. La casa mirelui, soacra mare îi primește în casă, ,,trăgându-i” pe cei doi tineri în interior, cu o pânză albă cu care inițial îi leagă, ca semn al unității viitoarei familii. Nunțile grecești excelează în opulență: socrii mari și cei mici își așteaptă invitații cu mese bogate, muzică și vin din belșug, darurile pe care și le fac mirii depășesc cu mult sfera ceremonialului, fiind etalări aproape ostentative ale bunăstării. La încheierea ospățului mare al nunții, familia miresei oferă tuturor daruri scumpe: prosoape tradiționale bogat ornamentate cu motive tradiționale, obiecte vestimentare și de utilitate casnică dar și obiecte moderne. La petrecerea care are loc până dimineață, o atenție deosebită se acordă nașului, în fața căruia se joacă aproape permanent. Secvența dăruirii mirilor de către nași și neamuri, este iarăși moment de joc (,,se joacă găina nașului”, ,,colacul nașului și al nașei”; ,,se joacă în fața soacrei mari”; apoi a celorlalți invitați).

La sfârșitul petrecerii, nașul este dus acasă. Alaiul care îl duce pe naș acasă este format din nuntași (atât din partea miresei cât și ai mirelui) și în mod deosebit fac parte din el și socrii. A doua zi (luni) avea loc ,,legătoarea miresei”. Ca și în alte localități și aici, mireasa era trecută în rândul nevestelor, părul fiindu-i legat cu un batic, mai nou o eșarfă, dăruite de nașă. La acest moment al nunții participau numai femeile; acum gestul ritualic a căpătat o altă formă, petrecerea luând amploare și repetând-o pe cea de duminică, dar cu secvențele ei proprii.

În obiceiurile în legătură cu moartea, ca și la români, întâlnim în desfășurarea ceremonialurilor legate de acest moment din ciclul vieții aceleași etape ale ceremonialului de trecere „în lumea de dincolo”: despărțirea de cei vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă și integrarea în lumea morților, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort; respectarea practicilor legate de scăldatul mortului, a datului diverselor obiecte ,,spre pomenire”, atât la înmormântare cât și la parastasul de 40 de zile (pernă, cuvertură, covor, masă, veselă etc.); respectarea cultului morților, atât prin ,,pomenirile” de 3 zile, 9 zile, 20 de zile, 40 de zile, 3 luni, 6 luni, 1 an, cât și prin respectarea cu strictețe a obiceiurilor de peste an, din cultul morților (,,moșii de vară”; ,,moșii de iarnă”).

O înmormântare la grecii din Izvoarele este la fel de costisitoare ca și o nuntă.

Obiceiuri legate de sărbătorile peste an. Izvoranii și-au păstrat frumusețea obiceiurilor aduse tocmai din Grecia la care au adăugat elemente bulgărești sau românești. Populația din Izvoarele a practicat permanent o serie de obiceiuri reușind să-și păstreze credința și să îmbine ambele serii de sărbători, cele pe stil vechi și pe stil nou. Obiceiurile și tradițiile care au loc pe parcursul unui an sunt: 6 ianuarie (,,Botezul cailor”, ,,Udatul mirilor” și „Drăgumanu”); pentru 7 ianuarie are loc obiceiul numit ,,Udatul mireselor”, 8 ianuarie – ,,Ziua babei”, de Florii are loc ,,Lăzărelul”, Lăsatul Secului de Paști se practică obiceiul ,,Hurhumbolu” iar pe 6 mai (Sf. Gheorghe pe rit vechi) se desfășoară ,,Curbanul” și ,,Furatul copilului”.

În cadrul riturilor de primăvară practicate în județul Tulcea, menționăm ca deosebit la Izvoarele, practicarea, în sâmbăta Floriilor (înaintea intrării lui Iisus Hristos în Ierusalim), a obiceiului numit ,,Lăzărelul”. Protagonistele obiceiului numit Buianciu, Lăzărelul, sunt fete cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani,

Lăzărelul

odinioară fete de măritat, adică la vârsta de 15-18 ani. Acestea alcătuiesc o ceată condusă de cea mai vârstnică (buianciu) și, îmbrăcate în costumul tradițional de sărbătoare. În sâmbăta de Florii, fetele se adună la prima fată și încep să cânte trei cântece. Altădată se cântau de „Lăzărel” câte cinci, șase cântece, astăzi numai trei. Dintre cele trei cântece, unul (,,M-am sculat de dimineață” – în românește) se cântă până în jurul orelor 9-10. Apoi până seara se cântă altele două, în grecește (,,Marluianis chiianakis” și ,,Imalai”).

Buianciu poartă o batistă din pânză de casă cusută cu motivr populare, cu dantelă făcută pe margine. În timp ce se cântă, buianciu se duce și pune batista pe umărul gospodinei. După ce termină de cântat, gospodina pune bani în batistă, le dă ouă și făină într-un ciur. Ciurul după ce a fost golit de făină este dat lui buianciu să-l rostogolescă în curte. Dacă ciurul va cădea cu gura în jos va fi un an sărac pentru acel gospodar, dacă pică cu gura în sus, un an bogat și dacă pică pe cant va fi nici bogat nici sărac.

Se merge din casă în casă (fiecare ceată de fete cu partea ei de sat), se cântă și se dansează o horă spartă condusă de „buianciu”. Cântecele spun despre moartea eroului Lazăr, iar plângerea lui rituală îi va asigura învierea prin formele vegetale ale câmpului. La sfârșit se adună ,,la prima fată” și își împart în mod egal ceea ce au adunat. Nicio fată nu e primită dacă la costum nu are ,,brâul” (de fapt cordonul metalic din paftale, din argint sau aliaj de argint) și ,,zale” (podoabe tot din metal care erau prinse pe cap, peste basma, altădată ca semn al fetei logodite).

Obiceiul Buianciului este încă viu: nepoții izvoranilor stabiliți în orașe vin acasă în mod special pentru a-l practica.

,,La Lăsatul Secului de Paști se aprindeau focuri pe dealuri și tinerii strigau: Hurhumbolu, iar noaptea se mascau cu piei de oaie și se mânjeau cu funingine, nu doar ca să se distreze, ci ,,ca să-i sperie pe copii să nu mai mănânce ouă sau de dulce în Postu Mare”. Tinerii cu vârste cuprinse între 10-18 ani aprindeau focuri pe deal în jurul satului la miezul nopții, pentru alungarea spiritelor rele”.

Un alt moment din an în care se consumă rituri și ceremonii este ziua de 6 mai (Sfântul Gheorghe). Aceste se ține după calendarul vechi. Principalul obicei, emblematic pentru întreaga comunitate, este ,,Curbanul de sănătate”. La sfântul Gheorghe nu este familie să nu taie un miel, un berbec. Se taie pentru sfântul care păzește casa, pentru sănătate, pentru animale, ca să ai spor la toate.

În lucrarea sa, Le Kourban, ou sacrifice sanglant dans les traditions balkaniques, Assia Popova îl prezintă ca pe o tradiție a cărei geneză trebuie căutată în zorii creștinismului. La noi, obiceiul se compune din trei secvențe: sacrificarea animalului în gospodăria fiecărei familii cu invocarea Sf. Gheorghe, pregătirea și coacerea ,,curbanului” în comun, prin reunirea unui număr fără soț de familii vecine și consumarea în fiecare familie a acestuia, după ce, mai întâi, ,,se face parte și morților”. După ce gâtul mielului a fost tăiat și atârnat pentru jupuit, sunt sculați copiii, dacă mai dorm la ora aceea, iar gospodarul ia cu degetul din sângele animalului sacrificat și pune pe frunte copiilor. Apoi, cu sângele cules într-o strachină, pleacă și unge tocurile ușilor, în semnul crucii la toată casa.

Mielul jupuit, spălat și curățat, se pregătește de curban. Toate măruntaiele mielului se taie în bucățele: plămâni, ficat, inimă, intestine. Se amestecă cu bulgur, adică grâu tocat la râșniță, care s-a umflat ca orezul pentru sarmale și se amestecă cu măruntaiele, călite deasemenea puțin. Se pun mirodenii, puțin cimbru, piper, boia și ceapă verde tocată. Bulgurul cu măruntaiele sunt introduse în abdomenul mielului, care, apoi, este cusut. Mielul umplut se pune în tavă, astfel încât să încapă tot. Se rup câteva corzi de vie, se împletește cu ele o cunună, care se pune deasupra mielului. Peste corzile de vie se pun frunze de ștevie sau hrean. Se face o turtă groasă din făină albă cu tărâțe, și se întinde mai mare decât tava, în așa fel, încât să acopere mielul. Gospodinele se grupează câte patru, cinci ard cuptorul de pământ, ca pentru pâine și așază tăvile în cuptor, după ce s-a scos tot jeraticul la gura acestuia. Se pune capacul de pământ, se astupă răsuflătoarea cuptorului, i se lipește gura cu lut galben, precum și răsuflătoarea. După aproximativ trei ore și jumătate sunt scoase tăvile.

Sunt demne de semnalat o seamă de componente rituale de o mare arhaicitate, ce se înscriu în configurația balcanică a sacrificiilor aduse, la anumite date din an, pentru protejarea așezărilor și a oamenilor: purificarea cu sare, ,,aurul alb al magicienilor” și afumarea animalului jertfit cu tămâie.

,,Curbanul de sănătate” are, așadar, semnificația unui rit sacrificial destinat protecției fiecărei familii considerată în sens larg (bunici, părinți, copii, afini), dar și a întregii comunități. În ajunul Sfântului Gheorghe, uneori chiar ,,în puterea nopții”, se mai consumă un ritual pe care l-am putea raporta la vânzarea simbolică (peste prag, fereastră sau hotar) practicată la români atunci când un copil suferă de o boală incurabilă, ,,furatul copiilor”.

Furatul copiilor prezintă câteva caracteristici distincte: protagonistele sunt adolescente, copiii se fură doar o dată în viață (de preferință, până împlinesc 3 ani), actul în sine mimează o adopție simbolică, întrucât, de-a lungul vieții acesta o va numi pe fata care l-a furat ,,buliu”, așa cum le numește pe mătușile consagvine.

Tradițiile obiceiurilor de Crăciun și Anul Nou, care se circumscriu sărbătorilor de trecere dintr-un an într-altul, sunt: ,,Boboteaza”, „Udatul ginerilor”, ,,Colindul drăgumanului” „Udatul nurorilor” și „Ziua babelor”.

De Bobotează, într-o atmosferă de vis, după terminarea  Sfintei  Slujbe de la Bisericile din Izvoarele, în centrul comunei, întreaga suflare se opreste  să asiste la tradiționala întrecere a cailor. Peste  10  cai alături de stăpânii lor iau  parte la întrecere.

Întrecere cai de Bobotează

După ce se termină slujba în biserică și se face aghiazma mare are loc botezul cailor, adică stropirea cailor cu aghiazmă pentru purificare. Flăcăii care au fost cu caii la botez participă la concursul de cai. Toți cei care participă la concurs sunt legați cu prosop, iar câștigătorii cursei sunt premiați.

Udatul ginerilor, obicei ce are ca practicanți tinerii necăsătoriți, de regulă, cei care fac parte din ceata de colindători a Drăgumanului, iar ca beneficiari, pe tinerii care s-au căsătorit in ultimul an. Este o etapă care precede ceremonialului nunții menită să sublinieze și chiar să definitiveze trecerea și statutul tinerilor, care, prin căsătorie, s-au despărțit de grupul de varstă și au fost integrați in cel al gospodarilor. „Udatul” este un ritual de la care nimeni nu numai că nu indrăznește, dar chiar nici nu dorește să se sustragă pentru că: ,,Pănă nu ești udat nu te poți socoti bărbat, nu te poți pune în rând cu ei. Și dacă fugi, de ce să fugi? Că oricum te prind, dacă nu ceata asta, alta, ori la anu, . Și pe urmă, cum să te uiți în ochii ălorlalți din sat, că și tu, la rându, tău, ai udat pe altu, s-a-nsurat și… așa-i obiceiu,! N-ai cum și n-ai de ce să nu primești: e așa, ca o cinste ceva!”. „Se udă toți mirii care nu au împlinit un an de la căsătorie. Mirele se ascunde din timp pentru ai chinui pe flăcăi, alergă, sare gardul la vecini, fuge pe deal și în cele din urmă este prins de ceata de flăcăi și dus la o fântână sau chiar la două, trei fântâni din sat și udat bine. După care este purtat pe brațe de flăcăi și dus acasă, unde sunt așteptați de nevasta mirelui. Aceasta îi dăruiește cu câte un prosop și sunt invitați la masă”.

Deși totul pare a fi mai curând o probă de rezistență decât un simplu gest magic și augural, tinerii se arată obedienți, ba chiar nerăbdători și nemulțumiți, dacă ceata întârzie. „Udatul” debutează cu refuzul formal (fugă, tăinuire) al tinerilor bărbați, pentru ca apoi, în sunetul unui colind special ce vorbește despre însuși patronul zilei, Sf. Ion, să se lase udați, succesiv, la trei fântâni și apoi „înviați” cu zăpadă. Odinioară, după spusele celor vârstnici, bărbații erau duși „la derea” și, în ciuda gerului aprig, erau udați până când hainele le înghețau pe trupuri… „Dacă te opuneai?!… Păi dacă te opuneai făceai mai rău, că ei se îndârjeau și mai chemau și ajutoare și tot te puneau jos! Așa am făcut eu: eram tânăr, eram vânjos și ce-am zis? Hai să fug, să-i fac să muncească și ei, nu?… Și-am luat-o prin grădini, pe deal, da’ când m-au prins… așa udat n-a mai pățit nimeni!… Țineau minte care a fost în armată, care n-a fost udat și peste un an- doi, când să libera, gata era!”, povestește Ianis Lefter.

În seara corespunzătoare udatului mirilor, în localitate merg cu colindatul tinerii flăcăi – Drăgumanul.

Spre seară, două cete de flăcăi conduși de un drăguman (bărbat proaspăt însurat care conduce ceata burlacilor) colindă în lung și în lat comuna pentru pețitul fetelor de măritat. Obiceiul spune că sunt colindate numai gospodinele care au fete de măritat și de obicei, în grupul flăcăilor se află și unul dintre cei care pețesc fata de măritat din casa respectivă. Acesta primește un colac și a doua zi de dimineață este invitat la o masă organizată de fata pețită cu o seară înainte. Colindătorii sunt îmbrăcați în costum tradițional grecesc, adică: opinci în picioare, obiele, pantaloni negru, cămașă albă, o manta din lână numită iumburluc, iar pe cap, căciula neagră împodobită cu mărgele și alte podoabe. Cele două cete de colindători se întâlnesc seara la căminul cultural, se trage la sorț cum vor colinda, pentru că satul se împarte în două. Jumătate de sat este colindat de un grup și cealaltă jumătate de celălalt grup.

Colindele de la Izvoarele sunt cântate în grecește și vestesc și ele sărbătoarea. Prin versuri, îndeosebi prin refrene, se urează belșug pentru toată casa. Ceata  colindă și pe drum ,,între case” pentru ,,a-i ține treji pe oameni” și nimeni să nu doarmă  în acea seară. Se colindă până dimineața.

Tot între obiceiurile de iarnă, considerăm a fi caracteristic, ,,ascunsul și udatul mireselor” la Sf. Ion (pe stil vechi). În această zi, toate fetele căsătorite în răstimp de un an (cele care au fost mirese) participă la obicei. „Mireasa este ascunsă de soacra mare (în lada de zestre, în pod, în gluga de coceni), iar grupul de femei al soacrei mici o caută. Când este găsită, este dusă la nașă și cu fața spre răsărit este udată cu apă (aghiazmă luată de Sf. Iordan de la biserică)” – povestește Anastasia Lefter. E un prilej de bucurie și cântec, mai ales că apare schimbul de replici vioi, plin de umor, Între cele două grupe de femei (al soacrei mari și al soacrei mici). În același timp cu ,,udatul miresei”, mirele este dus și udat și el de bărbați, la derea (pârâu) sau la fântână. Mireasa, după ce a fost găsită și ,,udată”, pune în pieptul participanților buchetele de busuioc prinse cu ață roșie, ,,tel” (fir de beteală) și cu un ban în ele.

Spre seară, în centrul comunei toate nașele își prezintă finele în fața comunității la o petrecere ce se încheie târziu în noapte.

Babu mera sau ziua babei care are loc an de an după Sf. Ion, marchează sfârșitul sărbătorilor de iarnă, ziua în care conform obiceiului femeile au voie să facă orice. Este și motivul pentru care ele petrec de dimineață și până seara îmbrăcate în costumele populare specifice la Căminul Cultural. Toate treburile gospodărești revin în această zi a anului, soților care nu au voie să participe la petrecerea femeilor. Tradiția este păstrată cu sfințenie și reprezintă unul dintre elementele specifice comunității din Izvoarele. „Noi facem pe femeile în casă, ele nu pun mâna pe nimic, se gătesc de dimineață, apoi pleacă și petrec între ele, doar femei, noi nu avem voie să intrăm, mergem când termină petrecerea și le luăm acasă” – povestește Niculache Peiciu. Un alt obicei, de Ziua Babelor, este reprezentat de un ritual, în cadrul căruia moașele stau în jilțuri în timp ce prin fața lor trec zecile de familii ale căror copii au fost moșiți de ele. Familiile care au un copil mai mic de un an aduc diverse plocoane, precum colaci, o găină friptă și o sticlă cu vin. „Toate aceste obiceiuri arhaice precreștine în continuitatea celor creștine sunt păstrate și în ziua de astăzi și trimit spre ritualurile de fertilitate și bogăție de altădată” – povestește profesorul universitar Chirică Lefter, născut în comuna Izvoarele.

Ziua Babei are și o altă semnificație fiind ziua din an când se cinstesc moașele, adică bătrânele care au asistat la nașteri.

III.3. Portul popular

Costumul de sărbătoare pe care îl poartă de trei generații femeile îl numesc ,,grecesc”, deși are o serie de accesorii tradiționale bulgărești.

Identificăm aceleași elemente care amintesc de influența balcano – orientală: brâu, paftale, zale, salbele din monede turcești: ,,….[la nuntă] fata primește de la mire: brâu, costum bulgăresc, iar mai de mult când se purtau salbele cu ,,cu două-trei rânduri”, primeau de la socri bani de aur sau de argint. Costumul tradițional

Costumul îl purta cât era logodită (2-3 luni) și încă 40 de zile după nuntă: ,,Așa umbla: cu costum, cu ciucuman, cu gear alb, cu șorț”.

Lucrurile s-au schimbat astăzi, astfel pe lângă costumul tradițional, viitoarele mirese primesc de la viitoarele soacre și un rând de haine pe care nu mai este obligată să le poarte atât de mult timp ci doar atunci când vrea.

Costumul tradițional

Esta de menționat prezența în costumul tradițional a legăturii de cap numită ,,bulul” (un acoperământ de cap mic, din mătase, purtat pe șalul mare, alb, cu franjuri numite ,,gear”, ce simboliza virginitatea miresei), săptămâna după cununie în locul bulului i se punea un batic alb peste gear încă 40 de zile abia după aia purta gearu’ neacoperit.

Costumul cu fustă din lână țesută în două sau patru ițe, cu pestelcă „cusută”, a fost înlocuit, încă din jurul anului 1920, cu costumul din mătase, unele dintre piese conservând croiala celor vechi, din lână (fusta, bluza), altele înlocuindu-le pe cele vechi (în locul pestelcii „cusute” se poartă șorțul cu marginile rotunjite în partea de jos, cu dantelă și panglici aplicate, uneori sub formă de fundă). Nu se renunță la gear (basma albă din cașmir, cu franjuri pe margine) procurat din comerț. „Acest costum devine marcă identitară pentru comunitatea grecească, el fiind considerat tradițional. Tot mai rar interlocutoarele pot da informații despre costumul vechi („ăl mai dinainte”).

Pentru vestimentația bărbătească, întâlnim aceleași componente ale costumului ca și la români: Cămașă sau flanea, ilic, pantalon drept, ciorapi de lână, opinci sau cisme, pe cap se purta căciulă de astrahan, se remarcă abaua, haină lungă din lână dată la pivă, purtată de ciobani în general și întâlnită și-n alte localități.

Câteva din alimentele tradiționale păstrate în memoria colectivității de români sunt pâine și colaci de grâu, mămăligă de mei sau porumb, ciorbe de legume, unele preparate din porc (carne în untură, tochitură, răcitură). Diferențele culinare dintre greci și români se manifestă în alimentația de sărbătoare. Grecii păstrează unele preparate din carne de miel și oaie (curban), plăcinte (karido pitam, spanaco pita), aluaturi ritualice (kori – prăjitura fetei).

Gospodăria

Farmecul localității este dat și de frumusețea arhitecturii tradiționale românești dar mai ales ale grecilor izvorani, pot fi admirate gospodării tradiționale cu locuințe construite cu pereții din pământ (,,ceamur" sau ,,chirpici"), construită fie pe o temelie de piatră îngropată la o adâncime de 20-30 cm, fie pe temelie tot din ceamur.

De asemenea, întâlnim și locuința cu specific mediteranean, cu pereți din pământ construiți pe o temelie înaltă de piatră, cu prispă lată înălțată pe un postament de piatră, închisă sau nu cu balustradă, cu sau fără balcon; streșini largi, acoperite în pante line învelitori din olană. Ceamurul se făcea din lut udat bine cu apă și amestecat cu paie tocate de grâu sau orz, se frământa cu picioarele sau cu caii până când se obținea o pastă bine omogenizată. Se făceau bulgării (,,boț-uri” sau ,,boațe”) și se plasau pe rând, pe conturul casei. Pereții se ridică vara din 4-5 rânduri de ceamur, fiecare rând așezat se lăsa la uscat timp de 2-3 săptămâni.

Gospodoria tradițională frecventă până la colectivare, astăzi aproape de neregăsit în localitate, cuprindea: locuința și construcții anexe dispuse în spatele locuinței, despărțite de curtea casei printr-un gard. Fiind în general crescători de animale și agricultori, gospodăria reflectă în primul rând acest lucru. Gospodăria cuprinde pe lângă locuință o serie de construcții cu caracter economic precum: ,,dam”-ul – grajdul; ,,samalâc”-ul – păier (pentru păstrarea nutrețului); curnicul pentru păsări, cuptorul de păine, coteț pentru porci, șopron pentru atelaje, hambar, porumbar, magazie pentru unelte și harnașament. In curtea casei se afla de obicei se afla de obicei fântâna cu val. Predomină locuința cu două sau trei încăperi, cu prispă și balcon înalt, beci sub tindă, streașină largă și învelitoare joasă de olană.

Decorul casei este destul de bogat. Toți stâlpii prispei sunt modelați prin tăiere și dăltuire obținându-se astfel niște capiteluri profilate. ramele ferestrelor și ale ușilor prezintă în partea de sus ancadramente de forme diferite, detașându-se însă ca element decorativ specific localității izvoarele profilurile de păsări stilizate dispuse în partea superioară a ferestrelor și ușilor.

Ocupații și meșteșuguri

Oameni harnici, grecii au reușit să-și organizeze astfel viața și munca, încât așezarea a căpătat o dezvoltare deosebită.

Ocupațiile principale ale locuitorilor sunt agricultura și creșterea animalelor. Sat mare și bine dezvoltat, este cunoscut în zonă și pentru meșteșugurile practicate. În trecut în localitate erau numeroși croitori, fierari, cărămidari, tâmplari, hămurari. Pe măsură ce produsele confecționate au fost înlocuite cu unele procurate din comerț, numărul atelierelor meșteșugărești s-a redus. Până la cooperativizare, în comună erau 30 de fierari, 40-50 cărămidari, 14 tâmplari, 27 croitori, 23 cojocari. Meșteri din localitate de care comunitatea își amintește au fost Mile Petre și Miliu Dumitru – meșteri de case, cărămidar – Hristu Anastase, rotar – Neculai Pelivan, Vasile Dumitru – fierar și tâmplar, Iofciu Ștefan – fierar și rotar.

III. 4. Biserica și rolul ei în conservarea identității etnice a grecilor din Izvoarele

Biserica „Sf. Mare Mc. Dimitrie”. Parafa bisericii ,,Santul Dimitrie/Comuna Alibeichioi/Județul Tulcea/1885” pe documente din arhiva bisericii atestă anul înfințării parohiei locuită în marea majoritate de greci, al cărei prim preot învățător a fost Moscu, trimis de episcopie.

Preotul A. Cojocaru scrie într-un istoric al parohiei că preotul grec Fukaras a venit în Alibeichioi la 1874, a înființat parohia în 1887 și a construit casa de rugăciune din lemn pe locul bisericii actuale. Într-o comunicare făcută Academiei Române sub titlul Populația Dobrogii la 1850 după manuscrisul de la Azaclău, profesorul Nicolae Iorga aduce o contribuție dintre cele mai prețioase cu privire la trecutul acestei comunități. Acesta a descoperit în biserica de la Azaclău din Galați un caiet cu daruri făcute de locuitorii mai multor sate dobrogene pentru a clădi biserica românească din Alibeichioi.

Între anii 1904 și 1909, în timp ce era păstor al obștii, preotul Asanache Marinescu a pus temelia actualei biserici monumentale, se pare la anul 1904, potrivit unui proces verbal de inspecții din 25.10.1919, întocmit de protoiereul Emil Șt. Bogatu care scrie scrie ,,construită 1904”. Înălțată de ,,obștea satului”, biserica a fost terminată și sfințită în anul 1912. Cei care au ajutat financiar la zidirea sfântului lăcaș s-au numit: Gligore Dimu, Gheorghe Alexe Ștefan, Cara Ghiorghi și Arhondi Dascălu. În secolul al XIX-lea, preoții care au slujit în Alibeichoi veneau din patria-mamă: papà Fukaras, care a slujit în limba caramanească, apoi, papà Ilie, papà Moscu, papà Dima și papà Panteli Cumbidis, toți originari din Aspru Acdere și papà Misèvri, papà Curi, papà Carààcci, papà Vașilicà, provenind din Tracia, care au ținut slujba religioasă în limba elenă în biserica veche de lemn.

Autorul micromonografiei localității, Nichita Bonjug, mai consemna: „De la 1899 încoace slujește neîntrerupt Panait D. Iofciu, cântăreț cu școală românească. (…) În această îndelungată vreme a fost îndrumătorul mai multor preoți, iar în intervalele libere, a botezat și-nmormântat de multe ori singur. A predicat cum a putut și a vorbit mișcător la serbările Zilei Eroilor, el însuși fiind, în marele război, un erou decorat cu crucea comemorativă și baretele Mărășești, Carpați și Dobrogea”.

Ororile înfăptuite cu bisericile, în timpul Primului Război Mondial nu au ocolit nici biserica din Alibeichioi, unde ,,bulgarii au privit nepăsători cum turcii scoteau ochii sfinților de pe icoane”. În timpul ocupației, personalul clerical a fost ,,oprit de a face slujbă în limba română”. Biserica a fost devastată, jefuită, pângărită, transformată în infermerie pentru prizonieri și magazie de muniții. După război, biserica a fost reparată și resfințită în 1919.

Începuturile învățământului din Izvoarele se plasează tot în secolul al XIX-lea, când preoții făceau studii cu tinerii din sat chiar la ei acasă, fiindcă nu exista un local de școală. Așa au procedat papà Moscu și papà Panteli Cumbidis, care i-au ajutat să nu uite limba maternă și să-și însușească învățăturile bisericii, dar și cunoștințe generale.

III.5. Începuturile școlii românești în Izvoarele

Pentru a vorbi de evoluția istorică și culturală a școlii în acestă comunitate de greci, am aplelat la o serie de informații oferite de vârstnicii satului dar și la anumite articole care au apărut în presă în diferite perioade. De un real folos a fost valorificarea unui manuscris vechi nepublicat al învățătorului Grigore Popescu, care a avut o deosebită influență în educarea și modelarea multor generații de elevi.

În anul 1838, sătenii s-au adresat episcopului grec (care se afla la Tulcea), rugând să-i sprijine în trimiterea unui învățător pentru copiii lor. Episcopul l-a însărcinat pe preotul Moscu să construiască biserică în sat. ,,Simțind nevoia de carte, au apelat la episcopul grecesc care se afla în orașul Tulcea ca să le dea și lor un învățător. Episcopul, neavând învățător ca să-l numească, a însărcinat pe preotul cu numele de Moscu care a fost trimis cu scopul de a pune temelie bisericii, care nu exista până atunci”, dar și pentru a le oferi tinerilor accesul minim la educație.

Nu exista o clădire pusă la dispoziție pentru educație și cultură, ci preotul chema tineretul acasă la el unde îi învăța alfabetul grecesc. Fiecare dintre copii aveau la el câte o plăcuță confecționată din lemn de tei pe care scria alfabetul. acest tip de învățământ s-a realizat până în anul 1888 când s-a ridicat și terminat biserica.

La Izvoarele, școala a fost organizată în anul 1882, iar în anul 1894 era frecventată de 58 de elevi. Școala avea în proprietate 10 ha de pământ. Primii învățători la Izvoarele au fost Tudor Carpuz (1883), Olimpia Nicolau (1891-1894), Toader Popa (1891-1908), iar din 1910, Nichita Bonjug. Tot învățătorul Bonjug va înființa primul muzeu arheologic din Tulcea.

În anul 1883 a venit în sat ca învățător Tudor Carpuz, salariat la stat. Cu ajutorul oamenilor care îl apreciau pe învățător pentru munca depusă s-a reușit construirea unei școli cu trei încăperi și o sală de clasă. Una dintre încăperi era folosită de învățător pentru a locui. În ceea ce privește mobilierul acesta era inexistent, în sala de clasă exista doar o masă și un scaun pe care stătea domnul învățător. Elevii stăteau pe jos turcește. Întreținerea școlii era suportată de către Primăria comunei, dar și prin obținerea unor obiecte de la locuitori. Acest învățător avea un număr de 60 de copii, pe care îi învăța singur toată ziua. Treptat, apar noi manuale școlare la toate obiectele și anume: Citire, Istorie, Geografie, Aritmetică, Gramatică și Religie. Procedeul de predare al învățătorului era unul propriu. Acesta preda lecții diferite pentru fiecare elev în parte. Odată intrat, stătea la catedră și punea elevii să citească lecția în cor după care îi asculta. Elevul care știa lecția trecea la o nouă lecție, iar cel care nu se descurca rămânea la aceeași lecție. Ca pedepse pe care le aplica învățătorul Tudor Carpuz erau oprirea la arest și folosirea boabelor de porumb sub genunchi. Nu desfășurau nici un fel de activități extracurriculare.

În anul 1891 a venit în sat ca învățătoare Olimpia Nicolau, fata învățătorului Carpuz, fiind cadru didactic calificat. În acest timp elevii au obținut certificate de absolvire care până atunci nu existau. În 1912, în sat va fi trimis de către minister învățătorul Nichita Bonjug, cu soția Valeria Bonjug, care era educatoare. În timpul Primului Război Mondial, în 1916 va fi mobilizat și după încetarea acestuia va veni din nou la post. Încă de tânăr, Nichita Bonjug, datorită frumoaselor sale calități sufletești, muncii însuflețite și unei compotări corecte în societate a reușit să obțină încrederea, dragostea și sprijinul oamenilor din sat. Lecțiile pe care le ținea la clasă, în afară de o temeinică pregătire metodică aveau la bază dragostea și respectul față de personalitatea copilului, cheia succesului în învățământ. Munca sa nu o măsura cu ora și nu se limita doar la activitatea de la clasă. Școala lui a fost satul întreg. Astfel pentru ridicarea culturală a oamenilor, în majoritate neștiutori de carte, organiza cu copiii serbări iar în serile de iarnă, în școală, la lumina lămpilor cu petrol, ținea cursuri de alfabetizare și șezători culturale.

Prima promoție de absolvenți cu șapte clase au ieșit din această școală în anul 1936, obținând certificate de absolvire. Iar în anul 1966 se construiește un nou local de școală cu trei săli de clasă, tot în această perioadă se construiește căminul cultural și biblioteca comunală.

După evenimentele din decembrie 1989, numărul elevilor a scăzut datorită plecărilor în Grecia a localnicilor. Narcisa Știucă își încheie unul din articole dedicate comunității elene din Izvoarele astfel: ,,În acest fel, comunitatea din Izvoarele ce se declară astăzi cu tărie «greacă» se dezvăluie ca una purtătoare a unor reminiscențe rustice arhaice perfect armonizate în modelul cultural dobrogean care, la rândul lui, nu este altceva decât o copie la scară redusă a celui balcanic în care diversitatea etnică, religioasă și cutumiară au făcut posibile împrumuturi mutuale și amalgamuri culturale pe cât de fascinante, pe atât de greu de decriptat”.

Capitolul IV

Evoluția Comunității Grecești din Sulina din a doua jumătate a

secolului al XIX-lea până azi

IV.1. Comunitatea Grecească din Sulina – o istorie în imagini, documente și tradiții

Fluviul Dunărea este fluviul internațional al Europei și este unicul fluviu care a impus conceptul de state dunărene. După naștere, Dunărea e germană, își are izvoarele în Munții Pădurea Neagră sub vârful Kandel, din două pâraie, Brigah și Brege. Dunărea își pierde identitatea vărsându-se în Marea Neagră printr-o Deltă formată din trei brațe principale: Chilia, Sulina și Sfântu-Gheorghe.

Brațul Sulina, singura cale de legătură între orașele Tulcea și Sulina, are în prezent aspectul unui canal amenajat, cu malurile supraînălțate prin diguri bine consolidate și protejate de un dalaj de piatră. Situat la de municipiul Tulcea, orașul Sulina este cea mai răsăriteană localitate a Deltei Dunării și implicit a României. Este așezat în delta fluvio-marină, pe ambele maluri ale brațului Sulina, la o distanță de de litoralul Mării Negre. Se află la altitudinea cea mai joasă față de nivelul mării: . Este singurul oraș din deltă, foarte vechi și foarte original, port fluvial și maritim în egală măsură.

Numele Sulina este menționat pentru prima data, în anul 950 d.Hr., de Constantin Profirogenetul. În opera De administratio imperio, când împăratul relatează că ,,pecenegii stăpâneau pe atunci țărmul Mării Negre, până la Sulina”. Ulterior, diverse surse medievale, documente cartografice genoveze și venețiene, fac referire la localitate consemnând-o sub forma Selina, Sollina (grecește), Salina, Seline.

În anul 1318, Sulina devine port genovez, conform informațiilor date de portulanele și hărțile italiene aparținând sec. XIV-XV, cum ar fi harta întocmită de Pietro Visconti și tipărită în Cetatea Dogilor de către cărturarul Dimitrie Tagies. De-a lungul vremii, Dunărea, intrarea și ieșirea în Marea Neagră prin Sulina devin vitale pentru Sublima Poartă. Comerțul se dezvoltă constant ca urmare a nevoii de grâu, miere, sare, pește, vite, lemn a Bizanțului. Sulina putea oferi un loc bun de acostare și adăpost corăbiilor ce mergeau spre porturile din nordul Mării Negre sau spre Levant, putând asigura și aprovizionarea cu apă potabilă, lemn, alimente, precum și efectuarea unor reparații navale.

Din alte izvoare aflăm că pe acest grind de la gura Dunării, după ocuparea Chiliei (1480) și a Gurilor Dunării, turcii construiseră la Sulina o redută pentru control și apărarea navigației la intrarea în Deltă, mulți dintre cei ce se stabilea aici pe lângă pescuit se ocupau și cu pirateria. În același secol, bizantinii fac primul pas în organizarea Sulinei, construind farul prin procuparea lui Beshir Aga, una din personalitățile proeminente ale istoriei otomane. Potrivit acestuia, ,,Brațul Sulina, fiind o cale dificilă de urmat, în întunericul nopților, se scufundă și pier cele mai bune vase încărcate, ceea ce provoacă lipsuri în aprovizionarea unor orașe, îndeosebi, a reședinței marelui sultanat – orașul Konstantiniyye, ce bine protejat”.

Închierea Tratatului de Pace de la Kuciuk-Kainargi în anul 1774, permite rușilor să practice comerțul în teritoriile aflate sub controlul lor ,,navigând chiar pe fluviul Dunării”. Acest drept va fi obținut și de Austria abia peste 10 ani, în 1784. Convenția ruso-austriacă încheiată la Sankt Petersburg (1840) este primul document din legislația internațională care nominalizează Sulina ca port fluvio-maritim. Izbucnirea Războiului Crimeii, în anul 1853 surprinde Rusia fără aliați, moment în care aceasta este contrată de statele europene. Același război face ca populația orașului Sulina să scadă la doar 1.000-1.200 de locuitori, majoritatea greci.

Conjunctura creată ajunge să favorizeze pirateria „pe la mijlocul veacului al XIX-lea era adăpostul piraților și recalcitranților greci, maltezi și ionieni, a căror populațiune se ridica la 1000-1.200 locuitori ce se adăposteau prin câteva barace de scânduri și colibe de trestie (…) ce practicau pirateria, întrebuințând toate mijloacele în a sparge corăbiile și caiacele ce le cădeau în mână și furând mărfurile ce le găseau”.

Încheiat în 1856 prin Congresul de Pace de la Paris, Războiul Crimeii a deschis problema gurilor Dunării atât de importantă economic, cât și militară, strategică, și politică. Tratatul de Pace, încheiat la 30 martie 1856, art. 15-20, se hotăra constituirea Comisiei Europene a Dunării (CED), alcătuită din delegații celor șapte state semnatare ale documentului – Marea Britanie, Franța, Rusia, Austria, Turcia, Prusia și Sardinia. De acum înainte se va vorbi tot mai mult de Comisia Europeană a Dunării și orașul Sulina.

Prezența CED a determinat și apariția unui spațiu multicultural în care s-au manifestat liber, numeroase etnii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX, populația orașului Sulina a cunoscut fluctuații numerice în funcție de contextul social-economic al regiunii. Prin poziția sa, Sulina este un port fluviu-maritim și încă din cele mai vechi timpuri a reprezentat un punct de interes pentru colonizatori, fiind rând pe rând port grecesc, fenician, genovez, port al Principatelor Române, turcesc, rusesc, ca în culmea gloriei sale să atingă statutul de Port-Stat – statut conferit de CED – bucurându-se de extrateritorialitate, neutralitate pe timp de pace și război, de privilegii fiscale. În 1858, după studii amănunțite CED a hotărât amenajarea brațului Sulina ca principală arteră fluvială navigabilă. Pe baza proiectelor inginerului englez Sir Charles Hartley, supranumit ,,Părintele Dunării”, s-au amenajat toate construcțiile și au fost executate lucrări legate de rectificarea acestui braț, determinând o stare de navigabilitate.

Sulina este orașul european care a primit neoficial denumirea de ,,Europolis”, semnificând o multitudine de etnii ce conviețuiau într-un spirit de toleranță etnică, respect, luciditate, într-o atmosferă de pluriculturalism, acest fapt fiind consemnat în lucrări, rapoarte ale diplomaților, comandanților și ale călătorilor. Sub aspectul componenței etnice era o populație cosmopolită. Astfel, statistica Primăriei Sulina, pe anul 1904, prezintă o populație de 4.913 locuitori, din care – 2.056  greci și 803 români; alături de aceștia mai sunt menționate alte 18 nații – 594 ruși, 444 armeni, 268 turci, 211 austro-ungari, 173 evrei, 117 albanezi, 49 germani, 45 italieni, 35 bulgari, 24 englezi, 22 tătari, 22 muntenegreni, 17 polonezi, 11 francezi, 7 lipoveni cu popă, 6 danezi, 5 găgăuți și 4 indieni.

Într-o gazetă din Sulina, din martie 1906, se consemnează: ,,Mișcarea populațiunei. În cursul anului 1905 am avut 225 născuți și 153 morți, adică un escedent de 72 suflete”; Potrivit Hărții ,,Naționalitățile din Dobrogea”, în urma recensământului din decembrie 1912-ianuarie 1913 se observă o creștere a populației, ca urmare a contextului economic favorabil. La Sulina erau în jur de 7.500 de locuitori din care 2.977 greci (39,9% ); 1.785 români (23,9% ); 1.060 ruși (14,2%) ; 311 turci și tătari (4,1%); 288 evrei (3,8%); 14,1% alte naționalități.

Pentru anul 1922 un tablou al populației orașului Sulina pe naționalități și profesii, întocmit pâna la 1 ianuarie 1923 și certificat de Biroul Populației din cadrul Primăriei, dă în totul 3920 locuitori dintre care, pe naționalități și pe sexe: români – 2.112 (588 bărbați, 557 femei, 488 băieți, 479 fete); greci – 1.280 (425 bărbați, 429 femei, 221 băieți, 205 fete). Deosebit de importantă este această statistică prin mențiunea profesiilor pe care locuitorii Sulinei le exercitau în acel moment, unele dispărute astăzi. Femeile, în marea lor majoritate, erau casnice. Grecii erau muncitori (74), marinari (61), comercianți (51), măcelari (10), cafegii (7), piloți (7), dar și frizeri (4), doi birjari, doi cântăreți, un dentist ș.a.

În statistica din anul 1931 înregistrează un număr de 3.141 de locuitori față de cea din anul 1912 când erau aproximativ 7.500. O creștere a populației se înregistrează la Sulina în statistica pe naționalități din anul 1935, 5.600 de locuitori din care: 2.400 români, 1.100 lipoveni, 880 greci și alte naționalități. Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Sulina se ridică la 3.663 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 4.601 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (81,93%). Principalele minorități sunt cele de ruși lipoveni (9,88%), greci (1,69%) și ucraineni (1,23%).

Într-o asemenea diversitate de etnii și meserii, la începutul secolului al XX-lea, educația era asigurată de două școli primare românești, două elene, una germană, una evreiască și un pension francez. De asemenea, erau în funcțiune două biserici grecești, trei biserici lipovenești, două germane (una protestantă și una catolică), una anglicană, un templu evreiesc și două geamii. Etniile și-au creat școli pe lângă locașurile lor de cult, în vederea pregătirii copiilor în limba maternă și a cunoașterii obiceiurilor și tradițiilor specifice. Școlile elene au fost înființate în 1888 (conform inscripției de pe clădire) și funcționau în curtea bisericii grecești, pe strada Sf. Nicolae nr. 2. Prin contribuția comunității și cu sprijinul C.E.D.-ului, încă din anul 1869 a început construcția unui local de școală, potrivit dimensiunilor sălilor de clasă, erau de 157 copii.

Școala Greacă de Băieți este închisă în anul 1905, iar cereri de redeschidere s-au făcut din 1909. Astfel, în anul 1911 se redeschide școala greacă de băieți, cu două cursuri: unul de limbă elenă și unul de limbă română. Până la terminarea anului școlar 1911-1912 se preda numai în trei clase, deoarece din cauza

Profesori și elevi ai Școlii Elene Primare

întreruperii funcționării școlii timp îndelungat nu existau elevi pentru a forma a patra clasă.

Cursul limbii elene urma programa proprie aprobată de minister și era predat de trei profesori: Bochis Panaiotis (preda Limba Elenă, Cântul, Gimnastica, Caligrafia, Exerciții intuitive și Istoria), Nacos Petre (Limba Elenă, Exerciții intuitive, Istoria, Aritmetica, Geografia, Desenul) și arhimandritul Gulides Hrisanth Religia. Pentru anul școlar 1911-1912 este propus de Comunitatea Elenă și acceptat de minister ca director al școlii grecești, Ion Tzakiris – absolvent al Școlii Normale din Atena. Prin documentul nr. 62 din 30 iulie 1912, Comunitatea Elenă cere autorizație pentru ridicarea unui nou local de școală, ce avea să fie construit pe locul Școlii de Fete, care se afla alături de Școala de Băieți – și urma și urma să fie dărâmată. Cererea din partea Comunității Elene din Sulina nr. 24.226 din 27 septembrie 1937, către Inspectoratul Școlar Regional, solicita acordare autorizație de funcționare ca învățătoare la Școala Elenă d-rei Ricov Anastasia. Documentul cuprindea și alte informații cu privire la Școala Elenă: director la 1937 era Anton M. Mistakide; 55 elevi înscriși pentru noul an școlar, toți de naționalitate elenă. Școala a funcționat până în 1939, când o mare parte din populația elenă s-a repatriat.

Amintirea a ceea ce a fost Comunitatea Elenă din Sulina secolelor XIX-XX este valorificată cu mândrie de descendenții familiilor de greci sulineni. De altfel, în amintirile celor de azi sunt încă vii atât activitățile culturale desfășurate de membrii Comunității Elene, cât și de edificii precum cinematograful Comunității Elene.

Pe la 1894 este adus la Sulina un aparat de proiecție, iluminat cu o lampă de petrol. La început filmele se derulau în imobilul unei cafenele, între strada I și a a II-a, în fața bisericii ortodoxe. Afacerea a fost preluată de Comunitatea Elenă care a moștenit imobilul, l-a mărit și modernizat cu o scenă, devenind Saloanele Cercului Elen (Leshi). În acest local, mai târziu, după incendierea Teatrului ,,Carmen Sylva”, se dădeau spectacole de teatru, operă și concerte. În sălile elene a funcționat și Cinematograful „Regal”, de altfel singurul cinematograf din Sulina în perioada interbelică. Într-un interviu acordat în 2007, Panait Zachis cu bunicii veniți din Grecia, ,,bunicul era navigator, căpitan pe o corabie”, povestește cu nostalgie: ,,Mai în fiecare duminică aveau loc tot felul de serbări, vara serbări câmpenești, iar iarna în clădirea cinematografului elen. Intrau în jur la 300 de persoane. Piese de teatru, dansuri și tot felul de poezii, tot felul de anecdote. În anii câți am trăit eu (80), nu am avut ocazia între cele 22 naționalități să fie certuri, scandaluri și așa mai departe. Dacă dumneata azi făceai o casă și veneai și spuneai mâine am nevoie de 10 oameni să mă ajute să știți că acolo în loc de 10 oameni veneau 20. Nu țineau cont că eu sunt grec, că dumneata ești turc, că ăla este francez sau ăla e român. Nu am auzit”.

La 3 aprilie 1936 se suspendă funcționarea cinematografului Comunității Elene. Clădirea a fost avariată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar după război localul a fost reparat, funcționând sub denumirea de ,,Cinematograful Rodina”. În cele din urmă clădirea fostelor Săli Elene este dărâmată în 1957.

Dintre publicațiile Comunității Elene din Sulina amintim, ,,Stravopodis” (Șontorogul), cu apariție între 1875-1882, este considerată ,,prima gazetă dobrogeană”, iar ,,Dunabis” (Dunavis), cu apariții în limba greacă între 1885-1888, s-a imprimat la Tipografia „G. Avgherino”, Sulina. La această tipografie s-au publicat majoritatea cotidienelor. librăria și Topografia ,,Socrate”, care inițial purta numele proprietarului ,,G. Avgherino”, a luat ființă la 1862 doar cu librăria, din 1871 funcționând și tipografia.

Dintre familiile de greci stabilite la Sulina la sfârșitul secolului al XIX-lea amintim familia Dracopulos, originari din Itaca și ocupând-se de exportul cu cereale. ,,Dracopulos Nicola – fiul lui Dracopulos Gherasimos și al Canelei – s-a născut la Sulina în anul 1912 și a urmat cursurile liceului bilingv româno-grec din Galați, unde se studia cu profesori veniți din Grecia. S-a căsătorit cu Caliopi, o grecoaică din fam. Zanfiropol, de asemenea greci stabiliți la Sulina la sfârșitul secolului al XIX. Fiica acestora, Gheorghe Dracopulo Ecaterina, a păstrat numele de familie al tatălui și, prin desfășurarea de activități specifice Asociației Comunității Elene din Sulina, păstrează amintirea a ceea ce a fost comunitatea elenă în Sulina secolelor XIX-XX.

Din cadrul Comunității Elene amintim și familia Neranzi, ai cărei urmași sunt încă locuitori ai Sulinei. Familia se stabilește în Sulina în anul 1894, odată cu sosirea lui Neranzi Nicolae împreună cu copiii, între care Neranzi Andreas, născut la Brăila, orașul în care familia își desfășura activitatea comercială. De-a lungul timpului a avut deschise în Sulina o cafenea (situată în spatele cinematografului), o brutărie, o prăvălie, o tutungerie, o cofetărie, până când falimentează ca urmare a fugii asociatului cu banii. Neranzi Anastase se angajează apoi ca paznic la Farul Sulina. A fost căsătorit cu Zamilco Olga, din familie de români. Fiul acestora, Neranzi Anastase, s-a căsătorit cu Maria Nicolau din familie de români din Sulina.

Familia Nazos ajunge la Sulina tot ca urmare a activităților comerciale desfășurate în România, însă se stabilește definitiv aici doar Maria Nazos, născută la Sulina, fiica lui Iani Nazos și a Ecaterinei. Maria Nazos s-a căsătorit în anul 1925 cu Alexandru Gozar, un meșter tâmplar maghiar, angajat al Comisiunii Europene a Dunării, născut în anul 1892 în județul Sălaj, și au avut o fiică, Ecaterina. Amintirile nepotului Mariei Nazos, Geambașu Andrei, rămân strâns legate de figura bunicii de la care a învățat limba greacă și ale căerei povești despre Sulina păreau desprinse ,,din basme”.

IV.2. Biserica și Cimitiriul Grecesc

Trecând pe la Tulcea și Sulina (1868), Adolphe d’Avril se arată impresionat de faptul că, deși multe naționalități trăitoare aici sunt de aceeași religie – greci, moldoveni, bulgari, ruteni –, fiecare dintre aceste naționalități și-a ridicat biserică proprie, semn al dorinței lor ardente de a-și păstra ființa etnică. ,,Aici este explicația întregii chestiuni a Orientului”, constată Adolphe d' Avril, în De Paris a l’Ile des Serpents, à travers la Roumanie.

Prima catedrală ortodoxă, fosta catedrală, cu Hramul „Sfântul Nicolae” a fost construită cel mai probabil în anul 1868 și a fost folosită deopotrivă de creștini ortodocși români, greci și ruși. Pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, a fost zidită Biserica Ortodoxă Greacă cu Hramul „Sfântul Nicolae”, conform procesului-verbal de formare la 14 octombrie 1866, fiind întemeiată pe strada Păcii nr. 1. Pe placa de pe frontispiciu este trecut însă 1867, lăcașul a fost construit de către Comunitatea Greacă din Sulina, la contribuția etnicilor adăugându-se și cea a CED. Biserica grecească din Sulina are Hramul ,,Sfântul Nicolae de vară”, care se prăznuiește la 9 mai, când se cinstește aducerea moaștelor Sfântului Nicolae de la Mira, dar în prezent se sărbătorește pe data de 6 decembrie, în cinstea sfântului protector al tuturor marinarilor.

Biserica a fost construită în formă de cruce, cu ziduri din piatră și cărămidă, zidul bisericii având grosimea de 1 m, în formă dreptunghiulară și cu trei nave și are două turle din lemn. Gardul din piatră al bisericii, cu o înălțime de 2 m, era împodobit în zilele de sărbătoare cu steaguri. Biserica „Sfântul Nicolae”, „în timpul stăpânirii otomane nu a avut turle și nici clopotniță”, turla și clopotnița fiind construite după revenirea Dobrogei în anul 1878 la Patria-mamă.

De-a lungul vremii, familii de greci din Sulina, dar și negustori și armatori bogați sosiți în port, dăruiau bisericii importante sume de bani și bijuterii valoroase, dar mai ales icoane aduse din Grecia, considerate făcătoare de minuni, cum este cazul icoanei Myrtidiotissa a Maicii Domnului, a cărei legendă pornește din sec. al XIV-lea. Într-un articol foarte documentat, prof. Doina Lelia Postolache trece în revistă numele preoților și slujitorilor bisericii grecești, conform actelor de stare civilă ale Primăriei Sulina, dintre care amintim pe Gherasim Travlos, Gheorghe Evghenides, Ioan Kyriakos.

Cimitirul Maritim din Sulina este organizat pe mai multe compartimente: Cimitirul Creștin (Protestant, Romano-Catolic, Ortodox, Ortodox de Rit Vechi), Cimitirul Musulman, Cimitirul Evreiesc. Ansamblului de monumente funerare i s-a dat numele de Cimitirul Maritim, denumire folosită pentru prima dată de Jean Bart. Caracterul multietnic și confesional este remarcat în Cimitirul din Sulina, unic prin structura sa.

Dintre multele monumente aflate în cimitirul grecesc de la Sulina, descoperim cel mai în vârstă locuitor al Sulinei, venit cu mult înainte de Comisia Europeană. În ortografia românească prezentăm traducerea:

Placă apăsătoare și nesimțitoare ființă acoperă comoara neprețuită dispărută a lui Apostolos Kalligas fiu al familiei din Tzigonia din Kefalonia bărbat cu frica lui Dumnezeu soț și părinte iubitor bun cetățeandrept steaua copiilor săi săvârșit la șaptezeci și trei ani de viață virtuasă căreia moartea i-a pus capăt –

Familia îndurerată a pus această piatră în semn de recunoștință –

A decedat la Sulina la 20 septembrie 1881.

Placa din marmură care-i acoperă mormântul dovedește că a avut o avere însemnată dobândită din activitatea comercială, deoarece placa mai are însemnul piloților. o ancoră care se sprijină pe ocruce în miniatură, de la carepornesc două parâme groase din cânepă împletite cu multe vițe, sunt rupte.

Timp de peste 300 de ani, Sulina a fost un loc de refugiu al temutilor pirați greci sau maltezi, care jefuiau corabiile venite din Occident.

Unul dintre acesti pirați, Ghiorghios Kontoguris, este înmormantat aici. Pe piatra lui funerară a fost trecut celebrul semn al piraților – craniul cu doua oase încrucișate. Viața, ca și moartea lui, este învaluită în mister și legende. Localnicii spun că piratul grec jefuise sute de corabii, prin urmare era foarte bogat, însă a murit singur și sărac lipit.

Piatra funerară a lui Ghiorghios Kontoguris

Astfel s-a născut zvonul privind un loc secret în care grecul își îngropase prețioasa comoară, undeva pe malul marii și unii aventurieri încă mai caută acel loc.

Capitolul V

Modalități de valorificare a istoriei locale/regionale în procesul instructiv-educativ

V.1. Locul și rolul Istoriei în procesul de învățământ

,,Nu este de tăgăduit că istoria este tot magistra viitorului: ea aprinde făclia sa la trecut pentru a lumina timpurile ce au să vină. Ea studiază îndreptările ce le au faptele din trecut și cată să-și dea seama despre drumul ce-l vor apuca în viitor” – spunea marele istoric Alexandru D. Xenopol, în Lecțiunea de deschidere a cursului de Istoria Românilor la Universitatea de la Iași, în 1883.

Noi trăim în umbra unui mare semn de întrebare. Cine suntem? De unde venim? Unde mergem? Încet, încet, dar cu stăruință neîntreruptă, împingem tot mai departe acest semn de întrebare, până la acea linie îndepărtată, dincolo de orizont, unde sperăm să găsim răspunsul. De veacuri și de milenii, disciplinele istorice se străduiesc să exprime adevărul, în limitele unui simplu fapt, ori în contextul unui întreg proces, petrecut între granițele unei țări, la scara continentală sau chiar mondială. Lărgind aria cercetării și adâncind investigația, științele istorice ajung la ultima turlă a propriilor eforturi: conturarea experienței, acumulate de fiecare popor în parte și de umanitate în ansamblu, în teribilă înfruntare cu toate câte s-au constituit în împotriviri la năzuințele lor spre progres.

Rolul formativ al Istoriei ca obiect de învățământ, în activitatea complexă și îndelungată de formare a personalității elevilor, constituie principalul temei al preocupărilor de a găsi căile și mijloacele de optimizare a predării-învățării acestei discipline.

Formarea noțiunilor de istorie este rezultatul unui proces de gândire în cadrul căruia se stabilesc elementele esențiale și comune unor grupuri de fenomene și fapte istorice similare. Noțiunile corect însușite îl ajută pe elev să selecteze ceea ce este esențial, din multitudinea de date și fapte istorice, fiind o cerință de bază a optimizării procesului didactic. Astfel, noțiunile devin instrumente operaționale ale unui model rațional, ce asigură înțelegerea de către elevi a evoluției istorice în ansamblul ei, formarea unei concepții științifice asupra dezvoltării societății omenești, înțelegerea în mod logic a evenimentelor și proceselor istorice, înlăturându-se învățarea exclusiv mecanică și asigurându-se o însușire activă și temeinică a cunoștințelor. Reforma presupune o atitudine nouă față de elevi, implicând necesitatea unor schimbări la nivelul strategiilor didactice. Astfel, profesorul trebuie să utilizeze, în manieră modernă, metodele clasice dar și strategii noi de provocare și dirijare a gândirii în vedera obținerii unei eficiențe maxime.

Istoria, ca obiect de de învățământ, dispune de valențe deosebite, care contribuie la dezvoltarea capacității intelectuale, a atitudinii, a comportamentului, la formarea valorilor morale. Istoria dă posibilitatea elevului să se înzestreze cu concepții, atitudini, sentimente care să-l ajute să acționeze cu discernământ, cu maturitate în vederea integrării lui în societate. Lecția de Istorie, pe lângă conținutul ei științific, are o mare încărcătură emoțională, contribuind atât la stimularea interesului pentru știință, cât și la formarea gândirii logice, a spiritului critic, a capacității de asintetiza, de a argumenta, a motiva, și a interpreta un anumit lucru. Istoria este știința, dar și disciplina școlară al cărei studiu are un rol integrator:

– prezintă date esențiale despre trecut, care ne ajută să înțelegem prezentul și să prospectăm viitorul;

– îmbogățește viața spirituală cu experiența umanității, componetă a culturii generale ce dezvăluie sensurile devenirii sociale;

– operează cu reprezentări, noțiuni, concepte dobândite de elevi de la alte obiecte, ajutându-i să le aprofundeze, să le dezvolte pentru a putea opera cu ele în situații diferite;

– cunoștințele dobândite de elevi la Istorie, devin operaționale și în cadrul altor discipline de învățământ: Limba Română, Geografie, Educație Civică.

Trecutul istoric, cu faptele strămoșilor, cu exemple de demnitate, mândrie, cu sacrificii, jertfe, cu pierdierile materiale și umane, are un puternic efect emoțional asupra elevilor, îi impresionează, îi însuflețește, le stârnește curiozitatea și tendința de a-i imita. A.D. Xenopol spunea în Cartea neamului românesc, că ,,această carte [istoria] ar trebui să fie îmbrățișată cu aceeași căldură cu care a fost produsă”.

În procesul instructiv-educativ, elevul este pregătit, modelat în raport cu cerințele actuale și de perspectivă ale dezvoltării sociale. La aceasta sunt chemate să contribuie toate disciplinele și toți factorii educaționali. La formarea personalității elevului, fiecare disciplină de învățământ contribuie în funcție de conținutul ei, prin modalități și căi specifice.

Prin natura sa, istoria trezește și cultivă sentimente, creează acele stări raționale și afective de care are nevoie orice ființă umană pentru a trăi și a-și valida capacitățile creatoare în conformitate cu cerințele progresului și cu interesele societății. De aceea, în ansamblul disciplinelor școlare care contribuie la formarea personalității elevilor, Istoriei îi revine un rol esențial. Sarcina studierii ei nu constă doar în transmiterea unui volum de cunoștințe, în informarea elevilor asupra curgerii datelor, a faptelor sau evenimentelor, ci, mai ales, în formarea capacității de interpretare, de înțelegere și de acțiune.

În corelație cu modelele unanim recunoscute, învățarea istoriei nu este un joc gratuit al spiritului ori al satisfacerii curiozității personale, ci o preocupare majoră, cu valoare socială, menită să asigure fiecărui cetățean premisele înțelegerii prezentului și viitorului, locului și rolului său în societate. Istoria vizează atât latura cognitivă, cât și cea rațional-afectivă, contribuind la dezvoltarea cunoștințelor din toate sferele existenței sociale, a capacităților intelectuale ale elevului în concordanță cu cerințele vieții contemporane, cu progresele științifice. Alături de celelalte discipline, istoria contribuie la stimularea interesului pentru știință și la formarea gândirii logice, a spiritului critic, îndeosebi prin formarea deprinderii de a sintetiza, argumenta și interpreta obiectiv fenomenele istorice. Ca o constantă, Istoria, ca disciplină de învățământ, e chemată să înzestreze tânăra generație cu acele cunoștințe, concepții, atitudini, sentimente, care să o determine să acționeze cu discernământ, cu maturitate, în vederea integrării ei în societate pe baza unor principii sănătoase.

Să nu uităm că oamenii sunt sensibili la argumente științifice, dar mai ales sunt sensibili la argumente de natură emoțională; acest aspect este valabil mai ales pentru tânăra generație. Din această perspectivă rezultă reputația istoriei, funcțiile specifice, ale istoriei în școală. Studierea istoriei se adresează deopotrivă intelectului și inimii, solicitând rațiunea și simțirea, din a căror simbioză se naște motivația devotamentului față de propria devenire.

Enumerarea numai a câtorva aspecte sugerează că Istoria este, în același timp, o știință și o disciplină școlară pluridisciplinară, integratoare:

1. tezaur al învățămintelor trecutului, exemplu pentru prezent și prospectare a viitorului, Istoria apare ca o disciplină independentă încă din zorii umanității, când nevoia de a consemna și transmite experiența trecutului se face tot mai mult resimțită;

2. știință de sinteză, componentă esențială a culturii generale, știință umanistă prin excelență, având în centrul său omul și activitatea umană transformatoare, știință pluridimensională, integratoare, ordonatoare și explicativă, istoria îmbogățește viața spirituală cu imensa și valoroasa experiență a umanității, dezvăluindu-le sensurile devenirii istorice, ceea ce înseamnă că istoria este o știință a trecutului, prezentului și viitorului;

Istoria operează cu concepte, noțiuni specifice și altor discipline, apelează la cunoștințe dobândite de elevi la alte obiecte; astfel, aprofundează cunoștințele elevului, îi dezvoltă capacitățile intelectuale, punându-l în situația de a opera, în condiții diferite, cu noțiuni care au grad mai mare de generalitate, de a evidenția trăsăturile generale și particularitățile acestora;

Istoria constituie fundament pentru cunoștințe dobândite de elevi la discipline ca: Limba și Literatura Română, Literatura Universală, unde nu se poate studia fenomenul literar-artistic fără stabilirea cadrului social-economic și politic în care s-a dezvoltat; geografia economică, ce poate fi înțeleasă numai prin prezentarea cadrului istoric; științele sociale apelează la cunoștințe dobândite de elevi la orele de istorie; de asemenea, la istoria filosofiei, unde conceptele filosofice cer evidențierea condițiilor istorice în care au apărut.

Istoricii, filosofii istoriei, metodologi sunt de acord că istoria are în principal două tipuri de funcții:

a) funcții de cunoaștere

b) funcții practice

a) funcțiile de cunoaștere – istoria, datorită obiectului său, aduce o contribuție fundamentală la înțelegerea științifică a omlui și a societății, a organizării și funcționării societății în diferite etape istorice;

b) funcțiile practice sunt la fel de importante, conducând la formarea personalității, vizând latura cognitivă și volițional-afectivă.

În același timp, istoria este o sursă de exemplaritate, este profund evaluativă.

Realizarea acestor sarcini instructiv-formative, ce se adresează în primul rând istoriei ca disciplină de învățământ, solicită viitorilor dascăli de istorie conceperea și realizarea lecțiilor în spiritul adevărului istoric, cu un bogat conținut științific, dar și umanist.

Informația transmisă trebuie selectată atent, corespunzând semnificației evenimentelor ți proceselor istorice.

Astăzi, studierea Istoriei în școală, deși disciplina este văduvită în planul alocării de ore, se desfășoară într-o atmosferă a clarităților, într-o abordare a diversității punctelor de vedere privind problematica istorică, a controverselor declanșate de analiza unor fenomene în explicațiile raționale ale profesorului ori cuprinse în forma manualului întemeiat pe suportul științific al disciplinei.

Finalitatea studierii Istoriei ca disciplină școlară, în contextul modernizării conceptelor pedagogice, constă în contribuția reală pe care o aduce la formarea culturii generale umaniste și științifice a elevilor, la modelarea personalității acestora cu foloase imediate și de perspectivă, oferind suficiente date pentru înțelegerea corectă a societății contemporane și pentru dobândirea instrumentelor intelectuale specifice demersului în câmpul problematic al istoriei.

La formarea personalității elevului, fiecare disciplină de învățământ contribuie în funcție de conținutul ei, prin modalități și căi specifice. Prin natura sa, istoria trezește și cultivă sentimente, creează acele stări raționale și afective de care are nevoie orice ființă umană pentru a trăi și a-și valida capacitățile creatoare în conformitate cu cerințele progresului și cu interesele societății. Istoriei îi revine un rol esențial în formarea personalității elevilor . Istoria nu doar transmite un volum de cunoștințe în informarea elevilor asupra curgerii datelor sau a desfășurării unor evenimente istorice ci are rolul important de a forma capacități de interpretare, înțelegere și acțiune. Istoria vizează atât latura cognitivă, cât și cea rațional-afectivă contribuind la dezvoltarea cunoștințelor din toate sferele existenței sociale. Istoria este un exemplu pentru prezent, este o știință de sinteză, componentă esențială a culturii generale, operează cu concepte, noțiuni specifice și altor discipline, constituie fundament pentru cunoștințele dobândite la discipline ca: limba și literatura română, literatura universală.

În sistemul de învățământ, Istoria a avut și are un loc aparte. Politica școlară actuală și de perspectivă pornește de la scopurile generale ale educației în care idealul pedagogic reprezină o sinteză între idealul social și idealul psihologic. Din perspectiva idealului social urmărit, scopurile generale ale educației vizează dezvoltarea unei societăți deschise, bazate pe pe valorile democrației. Aceste valori sunt propagate de istorie prin conținuturile programelor școlare, prin valențele educative ale disciplinei istoriei cuprinse în planurile de învățământ.

Istoria ca disciplină de învățământ reprezintă forma didactică a bazelor științei istorice și asigură conținutul procesului de predare-învățare în școală. Ea selectează calitativ și cantitativ numai fapte istorice semnificative care înfățișează, sistematizat și concis, viața înaintașilor noștri în milenara lor dezvoltare, de la civilizațiile străvechi până în prezent, stabilind contribuția fiecărei epoci și civilizații la tezaurul de valori al umanității.

Adresându-se elevilor claselor gimnaziale și liceale, istoria românilor și istoria universală sunt mijloace de informare și formare, capabile să răspundă nevoilor și exigențelor tinerilor pentru care cunoașterea și înțelegerea problemelor importante de civilizație a umanității a devenit, astăzi, o necesitate spirituală. Profesorul de Istorie în secolul al XXI-lea se confruntă cu o explozie informațională fără precedent, cu un impact dur al mijloacelor media asupra sistemului educațional și are misiune de a găsi, pe măsura înțelegerii elevilor săi, răspunsuri la problemele care apar chiar în cadrul orelor de istorie.

Pornind de la nivelul de pregătire al clasei, nivelul de vârstă al elevilor profilul lor psiho-pedagogic, profesorul de istorie trebuie să se repoziționeze către statutul de mijlocitor al dezbaterilor dintre elevii săi.

Istoria ca obiect de studiu în școală, dar și ca subiect al cercetării didactice, de specialitate, oferă astăzi terenul larg al afirmării multiperspectivității, interdisciplinarității și analizei critice.

V.2. Tipuri de curriculum la decizia școlii

Curriculum-ul nucleu cuprinde numărul minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planul-cadru de învățământ.

Programele pentru aceste discipline din curriculum nucleu cuprind competențe generale, competențe specifice, conținuturi și standarde curriculare de performanță obligatorii pentru toate școlile și pentru toți elevii.

Curriculum la decizia școlii acoperă diferența de ore dintre curriculum-ul nucleu și numărul maxim de ore pe săptămână pe disciplină și pe an de studiu, prevăzute în planurile cadru de învățământ.

Competențele și conținuturile care intră în curriculum-ul la decizia școli nu sunt obligatorii. Ele fac însă parte din disciplina prevăzută în planul cadru.

Curriculum la decizia școlii (CDȘ) reprezintă oferta educațională propusă de școală, în concordanță cu nevoile și interesele de învățare ale elevilor, prcum și cu specificul școlii și cu nevoile comunității locale. Curiculum-ul la decizia școlii se poate concretiza în:

a) Curriculum nucleu aprofundat (CNE)

Presupune realizarea obiectivelor și însușirea conținuturilor obligatorii din programa disciplinei, prin diversificarea activităților de învățare, până la acoperirea numărului maxim de ore din plaja orară a disciplinei respective. Aceasta variantă se poate realiza cu elevii ale căror interese nu sunt orientate spre respectiva disciplină și/sau arie curriculară sau pentru elevii slabi care au nevoie de un număr de ore mai mare decât ceilalți pentru însușirea conținuturilor obligatorii.

b) Curriculum extins (CE)

Presupune parcurgerea în întregime a programei, atât a conținuturilor obligatorii, cât și a celor neobligatorii. Se lărgește astfel oferta de învățare (cunoștințe, capacități, atitudini etc.), până la acoperirea numărului maxim de ore din plaja orară a disciplinelor respective.

Aceasta variantă se poate realiza cu elevii care manifestă interes pentru anumite discipline sau arii curriculare.

c) Curriculum la decizia școlii (CDȘ)

Presupune diverse tipuri de activități opționale pe care le propune școala (sau le alege din lista avansată la nivel central). Proiectarea curriculum-ului elaborat în școală va fi condiționată de: resursele umane și materiale din școală, interesele elevilor, situațiile specifice școlii, necesitățile comunității locale.

Pachetele opționale incluse în cadrul ofertei la nivelul unității de învățământ pot include alte discipline opționale ofertate la nivel național, aprobate prin ordin al ministrului Educației cât și discipline ofertate la nivelul unității de învățământ și realizate de cadrele didactice.

Pentru învățământul primar și gimnazial:

1. Aprofundare

– se aplică numai la disciplinele care, în planul-cadru de învățământ în vigoare, au prevăzută plajă orară (număr minim și număr maxim de ore pe săptămână);

– se realizează în limita numărului maxim de ore prevăzut în plaja orară a disciplinei vizate, numai în cazuri de recuperare, pentru clasele grupele de elevi care nu reușesc să atingă nivelul minimal al obiectivelor prevăzute de programă în anii anteriori;

– urmărește aprofundarea obiectivelor de referință ale disciplinelor din trunchiul comun, prin diversificarea activităților de învățare, în limita numărului maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline.

2. Extindere

– se aplică numai la disciplinele care, în planul-cadru de Învățământ în vigoare, au prevăzută plajă orară (număr minim și număr maxim de ore pe săptămână);

– se realizează în limita numărului maxim de ore prevăzut În plaja orară a disciplinei vizate; # urmărește extinderea obiectivelor cadru și a conținuturilor din programa de trunchi comun, prin obiectivele de referință și unitățile de conținut marcate cu asterisc (*) în programa școlară în vigoare;

– presupune parcurgerea programei în întregime (inclusiv a elementelor marcate cu asterisc(*).

3. Opțional la nivelul disciplinei

– constă fie din activități/module/proiecte care nu sunt incluse în programa școlară națională, fie dintr-o disciplină care nu este prevăzută ca atare în planul-cadru sau care nu apare la o anumită clasă/ciclu curricular.

4. Opțional la nivelul ariei curriculare

– presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline din aceeași arie curriculară; în acest caz, pornind de la obiectivele-cadru ale disciplinelor, vor fi formulate noi obiective de referință, din perspectiva temei pentru care s-a optat.

5. Opțional la nivelul mai multor arii curriculare

– presupune alegerea unei teme care implică cel puțin două discipline aparținând unor arii curriculare diferite; în acest caz, informațiile cu care elevii vor opera au un caracter complex și, ca atare, permit dobândirea de achiziții cognitive de tipul generalizării, al transferului etc.

V.3.  Elaborarea programei de opțional la clasa a VIII-a:

Dobrogea ca mozaic etnic – Programă de Opțional

Denumirea opționalului: Dobrogea ca mozaic etnic

Aria curriculară: Om și societate

Tipul opționalului: Opțional la nivelul disciplinei

Durata: 1 an

Nr. ore: 1 oră / săptămânal

Clasa: a VIII-

Unitatea de învățământ: Școala Gimnazială ,,Elena Doamna” Tulcea

Propunător: Stanca Elena

Argument:

În contextul globalizării, al integrării europene și a cosmopolitismului, un curs de istorie locală ar contribui major la fundamentarea/refundamentarea conștiinței de sine, a identității, a apartenenței dar și la valorizarea propriei istorii, la afirmarea personalității

Astăzi, o problemă majoră a societății noastre o reprezintă modul în care ne confruntăm cu diferența, așa cum apare ea în diverse ipostaze: diferența dintre culturi și, implicit, dintre valori, diferența dintre persoane, diferența de dezvoltare economică sau de concepție politică.

Societatea noastră devine din ce în ce mai complexă, migrația, dispariția frontierelor nete, internaționalizarea învățământului, dezvoltarea tehnologiei informației și a comunicațiilor, globalizarea economică sunt realități evidente. Țările sunt din ce în ce mai interdependente unele față de celelalte, în vederea obținerii sau păstrării unor beneficii reciproce, delimitarea între internațional și intern devine tot mai dificil de realizat. Mai multe forțe majore de schimbare își exercită influența asupra societății actuale. Diversitatea a devenit astfel o problemă majoră, care nu poate fi ignorată în arena internațională. Acești factori au un impact de anvergură asupra sistemelor de învățământ, programele de educație fiind nevoite să răspundă în mod adecvat acestor provocări. Prin urmare, pentru o bună conviețuire a devenit necesară introducerea educației interculturale în programe educaționale, pentru că astfel pot fi prevenite conflictele interetnice, prin promovarea toleranței, a egalității de șanse între membrii aceleași comunități.

În aceste condiții, este necesar ca generațiile aflate în procesul socializării să deprindă abilități de bază care să permită o conviețuire pașnică cu grupuri care revendică diferența, fie ea etnică, identitară, culturală.

Omul este o ființă culturală și, în consecință, una educabilă, permeabilă la contactele, dialogurile și influențele culturale. Educația, definită în termeni de proces, semnifică o transformare intenționată, pozitivă și pe termen lung a ființei umane, în perspectiva unor finalități explicit formulate, elaborate la nivelul macrostructurii societății. Educația permanentă reprezintă un principiu integrator al tuturor modalităților de educație de care dispune societatea, compuse armonios într-o nouă structură ale cărei obiective sunt: crearea structurilor și metodelor favorabile formării-dezvoltării personalității umane pe tot parcursul existenței sale, pregătirea personalității umane pentru autoinstruire și autoeducație.

Valori și atitudini:

Formarea imaginii de sine, a sentimentului de apartenență la un spațiu cultural

Deschiderea spre celălalt, interesul pentru împărtășirea valorilor proprii

Stimularea interesului pentru valorile de patrimoniu

Activități de învățare:

– Elaborarea unor texte care să conțină anumiți termeni specifici

– Deducerea sensului unui cuvânt/termen istoric prin raportare la textul citit

– Completarea unor texte lacunare

– Compararea critică dirijată a diferitelor tipuri de surse care oferă informații din prezent și din trecut

– Susținerea unor puncte de vedere asupra unei teme prin jocul de rol

– Elaborarea de fișe care prezintă rezultatele investigațiilor referitoare la istoria locală, la evenimente din viața minorității, la unele obiective turistice folosind diferite instrumente digitale

– Analiza și descrierea unor imagini, fotografii ilustrând locuri, clădiri, preocupări specifice ale oamenilor din localitatea natală

– Realizarea de prezentări de grup folosind programe informatice pentru editare, sunet și animație

– Comentarea denumirii unor localității pornind de la legende locale

– Discuții în grupuri de elevi despre atitudini ale participanților la evenimente și procese istorice

– Organizarea unui concurs între grupe de elevi pe tema prezentării și descrierii unui monument de patrimoniu

– Organizarea unui concurs de interviuri realizate prin tehnicile istoriei orale, cu persoane din comunitatea locală, participante la un anumit eveniment istoric

– Compararea unor surse prin realizarea unui tabel care să conțină asemănările și deosebirile în prezentarea faptelor/proceselor istorice

– Discuții in grupuri de elevi pentru a identifica intenția autorilor și pentru a găsi eventualele cauze pentru prezentarea diferită a faptelor/proceselor istorice

– Documentarea pentru o activitate de proiect pe tema „imaginii celuilalt”

– Formarea de „rețele de discuție” care să susțină argumentat punctul de vedere al fiecărei surse

– Discutarea unor cazuri reale sau imaginare care se referă la stereotipii

– Utilizarea unor „lentile” (perspective) prin care se filtrează informațiile oferite de surse istorice

– Realizarea unor interviuri cu martori ai timpului

– Compararea informațiilor obținute de la diverși martori

– Observarea dirijată a diferitelor tipuri de surse nescrise (clădiri, imagini, cântece etc.) care poartă amprenta unui grup etnic, în timpul lecțiilor desfășurate în școală sau în afara ei

– Realizarea unui portofoliu despre moștenirea culturală a minorității în localitate

– Prezentarea unor elemente din patrimoniul cultural național legate de localitatea natală

– Inițierea unor colaborări cu școli din alte regiuni

– Realizarea de portofolii pe teme de cultură și istorie locală, folosind Internetul și enciclopedii în format electronic ca surse de informare

– Prezentarea rezultatelor investigațiilor referitoare la istoria locală, la evenimente din viața minorităților etc.

– Realizarea de prezentări de grup folosind programe informatice pentru editare, sunet și animație

Competențe specifice:

1. Utilizarea adecvată a limbajului istoric în situații noi de comunicare

1.1. Formularea unor texte explicative simple utilizând adecvat termeni specifici.

1.2. Formularea unui punct de vedere in urma lecturării unor surse care prezintă puncte de vedere diferite despre aceleași fapte/procese istorice.

1.3. Redactarea de texte diverse folosind aplicații digitale.

2. Explorarea unei varietăți de surse istorice pentru a explica fapte și evenimente relevante pentru istoria minorității

2.1. Identificarea interacțiunilor dintre diferiți actori implicați într-un eveniment sau proces istoric.

2.2. Formularea de opinii pornind de la analiza unor surse care prezintă puncte de vedere diferite despre aceleași fapte/procese istorice.

2.3. Comentarea posibilelor diferențe de atitudine în legătură cu prezentarea acelorași fapte/procese istorice.

3. Valorizarea identității prin participarea la activități care promovează dialogul intercultural

3.1. Descoperirea în diverse surse a componentelor memoriei colective care contribuie la identitatea unei comunități.

3.2. Promovarea de elemente definitorii ale contextului cultural local care contribuie la

patrimoniul național.

3.3. Utilizarea resurselor digitale/multimedia pentru elaborarea și desfășurarea unor proiecte despre trecutul și prezentul comunității.

Conținuturi:

Istoria comunității

Originea și așezarea minorităților locale pe teritoriul actual al nordului Dobrogei.

Istoria minorităților etnice din nordul Dobrogei.

Elemente identitare

Ocupații și meșteșuguri.

Structura familială și comunitară. Ritualuri de familie, tradiții privind etapele importante ale vieții.

Portul popular.

Sărbătorile tradiționale.

Religii și instituții de cult.

Poezii, cântece populare, proverbe, zicători.

Gastronomia.

Contribuția minorităților dobrogene la patrimoniul comun

Personalități reprezentative.

Opere literare și artistice.

Monumente și locuri reprezentative.

Statul și politica

Evoluția cadrului normativ cu privire la minorități (statute sociale și politice, legislația cu privire la minorități).

Sugestii metodologice:

Discuții de grup și dezbateri.

Metode interactive de grup – învățarea prin descoperire, problematizarea, brainstormingul.

Elaborarea și inițierea unor proiecte și portofolii, individuale și în grupuri de lucru.

Comentarea unor texte, statistici.

Completarea unor fișe de lucru.

Vizite la diverse comunități etnice locale, urmate de comentarea situațiilor întâlnite.

Modalități de evaluare:

Portofoliul.

Aplicații în orizontul local.

Referate.

Lucrul cu hărți și izvoare istorice.

Interpretarea unor imagini.

Proiectul.

Autoevaluarea.

Bibliografie

Baumannn, Victor Henrich, Prezența elenilor la Tulcea, București, 2005.

Colcer, Iosif, Viorel Măgureanu, File din istoria Dobrogei, Tulcea, Inspectoratul pentru cultură al județului Tulcea, 1998.

Ekrem, Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, București, 1994.

Ipatiov, Filip, Rușii-lipoveni din Romania, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Le Bon, Gustave, Rolul evreilor în civilizație, Editura Antet, f.a.

Potra, George, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, Mihai Dascăl Editor, București, 2002.

Stinghe, Horia, Cornelia Toma, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006.

V.3.1. Proiectarea activității didactice

Odată elaborată programa de opțional și după ce a primit avizul de susținere a cursului, ea va fi proiectată conform demersului didactic, care presupune :

Lectura personalizată a programei școlare are scopul de a identifica modalitățile concrete de aplicare a programei școlare la un context educațional specific. Documentele de proiectare elaborate de către profesor (planificarea calendaristică și proiectele unităților de învățare) oferă profesorului răspunsuri la următoarele întrebări:

– În ce scop voi face? (sunt identificate, în acest fel, competențe în cadrul respectivei unități de învățare);

– Cum voi face? (sunt determinate activitățile de învățare; activitățile de învățare pot fi selectate dintre exemplele oferite de programa școlară sau pot fi propuse de către fiecare cadru didactic);

– Ce conținuturi voi folosi? (sunt selectate, concretizate și organizate conținuturile);

– Cum, cu ce resurse voi face? (de exemplu sunt analizate resurse materiale, inclusiv resurse

TIC, de timp, forme de organizare a clasei de elevi);

– Cât s-a realizat? (se stabilesc instrumentele de evaluare care trebuie să evidențieze progresul înregistrat de fiecare elev în raport cu el însuși pe parcursul dobândirii competențelor prevăzute de programă).

Elaborarea planificării calendaristice implică: identificarea unităților de învățare, stabilirea succesiunii acestora, corelarea competențelor specifice și a conținuturilor și alegerea celor mai relevante activități de învățare, alocarea de timp pentru parcurgerea respectivelor unități de învățare.

Prin realizarea proiectelor de unități de învățare, profesorul valorifică deplin contextul educațional în care își desfășoară activitatea. Câteva dintre facilitățile pe care le oferă acest document de proiectare sunt:

– centrarea pe elementele „acționale” ale programei, care conduc la achiziții ale învățării:

cunoștințe, abilități, atitudini;

– integrarea evaluării în demersul de predare-învățare; relația dintre învățare și evaluare este

bine stabilită, prin cele două segmente de evaluare pe care le include unitatea de învățare;

– accentul nu mai cade pe activitatea profesorului ca ofertant de cunoaștere „de-a gata”, ci pe modul în care selectează, organizează/realizează activitățile de învățare prin care elevul va lua parte la construirea cunoașterii.

V.3.2. Planificarea calendaristică anuală orientativă

Clasa: a VIII-a

Denumirea opționalului: Dobrogea ca mozaic etnic

Aria curriculară: Om și societate

Nr. ore / săptămână: 1

Nr. total de ore din lista de conținuturi: 35, din care:

predare-învățare 29

recapitulare consolidare 4

la dispoziția profesorului 2

V.3.3. Proiectul unității de învățare:

Contribuția comunității dobrogene la patrimoniul comun /număr ore alocate 8

V.4. Proiectarea unei lecții din CDȘ cu elemente din spațiul cercetat

,,Istoria minorităților etnice din nordul Dobrogei”

Lecția face parte din cel mai utilizat mod de organizare a procesului de învățământ instituționalizat și este forma principală în care se desfășoară activitatea de predare-învățare-evaluare.

Lecția nu este o activitate didactică rigidă, ci complexă, un model flexibil proiectat, pornindu-se de la obiectivul fundamental, în funcție de care este numită fiecare categorie de lecție.

Această lecție este valoroasă pentru că oferă elevilor posibilitatea ca, prin documentare și activități de învățare prin cooperare, să exploreze și să analizeze trecutul diferitelor grupuri etnice care trăiesc pe teritoriul țării noastre

Școala: Școala Gimnazială „Elena Doamna”

Profesor: Stanca Elena

Data:

Clasa: a VIII-a A

Obiectul: Dobrogea ca mozaic etnic

Unitatea de învățare: Istoria comunității

Lecția: Istoria minorităților etnice din nordul Dobrogei

Tipul lecției: mixtă.

Timp: 50 minute.

Competența generală:

1. Manifestarea comportamentului civic prin valorificarea experienței istorice și

a diversității socio-culturale

Competențe specifice:

C1. Dezvoltarea vocabularului istoric în cadrul comunicării orale și scrise

C2. Compararea a cel puțin două surse relevante care prezintă istoricul unuia sau mai multor grupuri etnice de pe teritoriul actual al Dobrogei;

C3. Descrierea condițiile sociale, economice și politice care au contribuit la sosirea pe teritoriul actual al Dobrogei a cel puțin trei grupuri etnice;

C4. Analizarea contribuției a cel puțin trei comunității etnice la dezvoltarea vieții sociale, economice și culturale de pe teritoriile unde s-au așezat;

Bibliografie

Baumann, Victor Henrich, Prezența elenilor la Tulcea, București, 2005.

Colcer, Iosif, Viorel Măgureanu, File din istoria Dobrogei (Inspectoratul pentru cultură al județului Tulcea), Tulcea, 1998.

Ekrem, Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, București, 1994.

Ipatiov, Filip, Rușii-lipoveni din Romania, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.

Le Bon, Gustave, Rolul evreilor în civilizație, Editura Antet, f.a.

Potra, George, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, Mihai Dascăl Editor, București, 2002.

Stinghe Horia, Toma Cornelia, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006.

Strategia didactică:

1. metode și procedee: brainstorming, conversația, explicația, dezbaterea, expunerea, descoperirea, problematizarea, documentarea, investigația, învățarea prin cooperare, prezentarea power point

2. mijloace didactice: fișe de lucru, videoproiectorul, selecție de surse istorice relevante, grile de observare, fișă de autoevaluare

3. forme de organizare: frontală, individuală, pe grupe.

Succesiunea secvențelor de învățare:

Anexă

Fișă de autoevaluare a implicării în procesul investigației

Acordă-ți punctaj de la 1 la 4 (unde 1= deloc / nu este adevărat, iar 4=foarte mult / bine / este adevărat) pentru felul în care te-ai implicat în pregătirea și susținerea prezentării.

Grilă de observare a prezentării rezultatelor investigațiilor

Urmărește prezentarea susținută de colegi și la fiecare prezentare, pentru fiecare din aspectele din tabel, notați în dreptul enunțurilor, în coloana din dreapta, unul dintre calificativele.

DI = de îmbunătățit semnificativ

B = bine

E = foarte bine, excellent

Fișa de lucru nr. 1

Scurt istoric al comunității de ruși-lipoveni din nordul Dobrogei

Fiind o etnie de sorginte slavă, rușii-lipoveni sunt urmașii staroverilor, adică ai adepților credinței ortodoxe de Rit Vechi din Rusia, care și-au părăsit patria în secolele XVII-XVIII în urma schismei din Biserica Oficială Rusă, ca o consecință tragică a reformei de cult inițiată de către țarul Alexei Mihailovici Romanov (tatăl lui Petru cel Mare) și de patriarhul Nikon al Rusiei (1652-1658). Reforma, începută în anul 1654, care viza modificarea ritualului bisericesc, a fost adoptată de Soborul Bisericii Ortodoxe Ruse în anul 1667. Cei care nu se supuneau noilor canoane erau anatemizați, fiind considerați ereticii. După legalizarea persecuțiilor prin decretul regentei Sofia (sora mai mare a lui Petru I), în anul 1685, staroverii au luat drumul pribegiei, răspândindu-se în lumea întreagă (Turcia, Prusia, Austria, Australia, Argentina, Brazilia, Canada, Japonia, țările baltice, Polonia, SUA, Țările Române, Bulgaria,Finlanda, Ucraina, Belarus etc.).

În perioada 1827-1855, în timpul țarului Nikolae I, prigoana asupra staroverilor s-a întețit, fiind distruse unele centre spirituale, multe cărți și obiecte de cult arse sau confiscate. Abia în anul 1971, Soborul Bisericii oficiale Ruse a ridicat anatema aruncată asupra staroverilor de către Soborul din sec. al XVII-lea.
Primele atestări documentare ale prezenței staroverilor (cei de credință veche, numiți și staroobreadțî – de Rit Vechi) pe teritoriul României datează din perioada 1724-1740. În Dobrogea, ei primesc drept de ședere, în schimbul unor obligații li se asigură libertatea cultului.

După revenirea Dobrogei la Statul Român, unii ruși-lipoveni s-au opus înrolării în armată și câțiva au emigrat în Turcia, cei care au rămas au acceptat armata în 1889. În anul, 1894 autoritățile le-au mai cerut rușilor-lipovenilor să accepte vaccinarea copiilor, înregistrarea căsătoriilor și înmormântarea cu certificat de deces. După ce au plătit o perioadă amenzi, au acceptat toate acestea, în anul 1902.

Localitățile din Tulcea cu majoritate de ruși-lipoveni sunt: Carcaliu, Sarichioi, Jurilovca, Slava Cercheză, Slava Rusă, Mila 23, Periprava.

Fișa de lucru nr. 2

Scurt istoric al Comunității Elene din nordul Dobrogei

Prezența grecilor pe teritoriul României are o istorie de aproape trei mii de ani. Primele colonii proto-grecești au fost înființate în secolul al VII-lea î.Hr. pe țărmul vestic al Mării Negre (orașele Histria, Tomis). Grecii din polisurile dobrogene au reprezentat doar primul val al emigrației grecești în spațiul românesc.

S-au așezat aici, de-a lungul secolelor mai multe valuri de emigranți eleni, dar imigrări masive au avut loc în perioada Imperiului Otoman. După ce Grecia și-a câștigat independența la 1829, numeroși comercianți, armatori și meșteșugari greci, plecați din Arhipelag și de pe coastele ioniene, au populat orașele dunărene și pontice ale Dobrogei. Tulcea era unul din centrele dunărene care putea oferi Cephalonia, Ithaka, Korfu, dar și din Cyclade: Santorin, Mykonos, Syros, Tenos, Andros. Posibilități nelimitate de desfășurare a activităților comerciale, activități bazate pe libertatea de circulație a vaselor comerciale și pe intensificarea navigației pe Dunăre, determinată mai ales de rațiuni economice.

Majoritatea grecilor stabiliți la Tulcea în cursul secolului al XIX-lea provin din Insulele Ionice.

Până la constituirea Comisiei Europene a Dunării, în 1856, al cărui pol secundar, după Galați, va deveni Sulina, Tulcea a fost locul de întâlnire al grecilor sosiți din Elada sau din guberniile rusești din nordul Mării Negre. Ajunși aici, unii au rămas, alții s-au îndreptat spre Galați și Brăila, porturi fluviale românești importante, integrate după 1830 în circuitul economic al comerțului european cu cereale.

Cei rămași la Tulcea și-au construit case în zona „în roșu”, cuprinsă între străzile Isaccea, Belvedere (Mihai Eminescu), Română (Victoriei), Buna Vestire (Trandafirilor), Traian și Mircea Vodă. Aici și-au întemeiat familii, contribuind la închegarea grecilor într-un larg evantai de străzi pe dealul Comorofca și la poalele acestuia, a continuat până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În județul Tulcea există localitatea Izvoarele, întemeiată de greci dizlocați din Basarabia de trupele ruse în 1829, care s-au întors în Dobrogea.

La 1879 grecii reprezentau 1,8% din populația orașului Tulcea, populație care, la acea dată, se ridică la cifra de 17.948 locuitori. Dacă în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea populația greacă a fost în continuă creștere, după al Doilea Război Mondial cifrele descriu o curbă în continuă scădere a etniei grecești în România.

Ultimul recensământ (2011) a surprins o scădere ușoară la 3668 a etnicilor greci din România, unde cei mai mulți trăiesc în Tulcea (1.181).

V.5. Proiectarea unei lecții ( TC )

Data: 6 aprilie 2017

Clasa: a V-a

Disciplina: Istorie

Timp: 50 min.

Unitatea de învățare: Lumea romană

Conținut: Menținerea Imperiului Roman de Răsărit

Tipul lecției: mixtă

Unitatea școlară: Școala Gimnazială ,,Elena Doamna’’Tulcea

Profesor: Stanca Elena

Competența generală :

Aplicarea principiilor și a metodelor adecvate în abordarea surselor istorice.

Folosirea resurselor care susțin învățarea permanentă.

Competențe specifice:

3.3. Localizarea în timp și spațiu a faptelor istorice din Antichitate, pe baza surselor istorice

3.4. Relatarea unui fapt istoric din Antichitate, utilizând informații selectate din surse istorice,

cunoscute sau la prima vedere

3.6. Utilizarea informațiilor istorice selectate dintr-o sursă istorică, într-o expunere scrisă sau orală

4.2. Utilizarea surselor istorice în vederea ilustrării unui fapt istoric

Competențe specifice derivate:

C1. plasarea în timp și spațiu a Imperiului Roman de Răsărit.

C2. prezentarea principalelor aspecte ale vieții economice, politice și militare ale Imperiului Roman de Răsărit

C3. însușirea termenilor istorici: basileus, ,,focul grecesc”, Codul lui Iustinian.

C4. interpretarea izvoarelor istorice

C5 identificarea importanței domniei lui Iustinian.

Strategia didactică:

1. mijloace de învățământ: atlasul școlar, harta, fișe de lucru, texte istorice, imagini manual, videoproiectorul.

2. metode de învățare: explicatia, prezentarea Power Point, demonstratia, problematizarea conversația euristică, învățarea prin descoperire, lucrul cu documentul istoric, descrierea, aplicații Google Docs.

3. forme de organizare: frontală, individuală, pe grupe;

Bibliografie

Ghiorghiță, Liuba, Sorin Oane, Istorie. Manualul clasei a V-a, Teora, București, 2000.

Bernstein, Serge, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 4: 1900-1945, Institutul European, Iași, 1998.

Enciclopedia Marea Istorie ilustrată a lumii, vol. 2: Lumea Antică, Editura Litera Internațional, București, 2008.

Manea, Mihail, Mic dicționar de termeni istorici, All Educațional, București, 1999.

Succesiunea secvențelor de învățare

Fișa de lucru nr. 1

Fișa de lucru nr. 2

Fișa de lucru nr. 3

Grupa nr. 1

1. Completați spațiile libere cu informațiile corecte:

Constantinopol este vechea denumire a orașului ……………….de astăzi, aflat în Turcia.

Numele îi vine de la împaratul ……………………în timpul căruia Constantinopolul

a devenit capitala Imperiului Roman de Rasarit.

Orașul Constantinopol a fost întemeiat în anul……………. .

Imperiul……………….a cucerit Constantinopolul, care a devenit astfel capitala acestui imperiu.Orașul avea …….randuri de ziduri.

Grupa nr. 2

„Ceea ce dă literaturii bizantine un caracter particular și care o face deosebită de celelalte literaturi din Evul Mediu, este contactul intim pe care l-a păstrat cu antichitatea greacă. Greaca, se știe, era limba națională în Imperiul Bizantin; operele marilor scriitori ai Greciei erau deci accesibile tuturor, înțelese de toți, admirate de toți (…).

Întocmai ca și literatura, arta bizantină a contribuit puternic prin aceste opere să răspândească în lume civilizația admirabilă care era gloria Constantinopolului și a imperiului bizantin” (Charles Diehl, Figuri bizantine).

1. Menționați, pe baza textului, care era limba națională în Imperiul Bizantin.

2. Menționați, pe baza textului, ce element a asigurat gloria Imperiului Bizantin.

Grupa nr. 3

„Cum a pus mâna pe domnia unchiului său, Iustinian a pornit să irosească în grabă și fără rânduială banii statului, ca unul care ajunsese stăpân peste dânșii. Pentru scopuri politice dădea o mulțime de daruri hunilor, care veneau mereu; și de aceea s-a întâmplat că pământul romanilor a ajuns ținta unor năvăliri fără sfârșit. A căutat să arunce bani mulți în zidiri și palate. Îngrămădea stânci peste stânci, pornind de la țărm, și mergea cu încăpățânarea înainte, luptând cu talazurile și luându-se la întrecere cu tăria adâncurilor” (Procopius din Caesareea, Istoria secretă).

1. Identificati, pe baza textului, care este motivul pentru care dădea o mulțime de bani hunilor, Iustinian.

2. Menționați marile realizări ale domniei lui Iustinian.

Fișa de lucru nr. 4

Rebus istoric

Coloana A-B: Numele sub care mai este cunocut Imperiul Roman de Răsărit

1. Titulatura împăraților bizantini.

2. Teritoriu cucerit de Iustinian.

3. General a lui Iustinian.

4. Împăratul întemeietor al Constantinopolului.

5. Impăratul care a ridicat Biserica Sf. Sofia.

6. Cucerirea orașului Constantinopol.

V.6. Metode și procedee didactice de integrare în lecțiile de Istorie a elementelor de istorie locală/regională

Metodele de învățământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre) reprezintă căile folosite în școală de către profesor pentru a-i sprijini pe elevi să descopere viața, natura, lumea, lucrurile, știința. Ele sunt totodată modalitățile prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitațile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.

Metodele didactice reprezintă „o cale eficientă de organizare și conducere a învățării, un mod comun de a proceda care reunește într-un tot familiar, eforturile profesorului și ale elevilor săi”. Pot fi considerate drept „calea de urmat în activitatea comună a educatorului și educaților, pentru îndeplinirea scopurilor învățământului, adică pentru informarea și formarea educaților”. Metoda poate fi privită și ca „o modalitate de acțiune, un instrument cu ajutorul căruia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, își înșusesc și aprofundează cunoștințe, își informează și dezvoltă priceperi și deprinderi intelectuale și practice, aptitudini, atitudini etc.”.

În didactica modernă, „metoda de învatamânt este înteleasă ca un anumit mod de a proceda care tinde să plaseze elevul într-o situație de învățare, mai mult sau mai puțin dirijată care să se apropie până la identificare cu una de cercetare științifică, de urmărire și descoperire a adevarului și de legare a lui de aspectele practice ale vieții”.

Povestirea

Povestirea este o metodă expozitivă, care constă în nararea unor fapte sau întâmplări respectând ordinea în timp și spațiu a obiectelor, a faptelor, evenimentelor autentice sau imaginare. Pe lângă caracterul narativ, caracterul descriptiv este esențial pentru dinamica, frumusețea, dramatismul unor evenimente istorice.

Povestirea poate fi însoțită de imagini, documente istorice, hărți, tablouri, care o fac să fie urmărită de elevi cu emoție, încordare, participare intensă la evenimentul istoric. Profesorul de istorie alege tema povestirii în funcție de conținutul lecției, de eveniment sau fapt istoric, pe baza unui obiectiv operațional stabilit în proiectul didactic.

Această metodă pote fi utilizată cu succes pentru integrarea elementelor de istorie locală. Profesorul poate include în cadrul povestirii ca procedeu didactic descrierea. Ea poate fi utilizată în prezentarea unor personalități ale istoriei locale, cu scopul de a conferi culoarea locală a epocii faptelor relatate.

O altă metodă care poate fi utilizată pentru integrarea elementelor de istorie locală în lecțiile de Istorie, comparația, este calea sau procedeul cu ajutorul căruia profesorul și elevii reconstituie, explică trecutul prin desprinderea asemănărilor și deosebirilor faptelor istorice, pe baza unor criterii științifice.

Metoda comparației se poate realiza prin: comparația concomitentă sau comparația succesivă. Pentru integrarea elementelor de istorie locală se va utiliza comparația concomitentă. Această metodă constă în compararea, în funcție de diferite criterii științifice, a faptelor, fenomenelor istorice asemănătoare, care s-au produs în aceeași perioadă, în condiții istorice diferite.

Profesorul utilizează comparația în scopul clarificării unor cunoștințe, prin găsirea corespondențelor necesare. Compararea elementelor de istorie locală cu unele din istoria națională este necesară pentru o mai bună înțelegere. Astfel „metoda comparativă are la baza sa ideea de analogie, care se întrebuințează în toate științele, procedându-se de la cunoscut la necunoscut și constatându-se asemănările între fenomene care la prima vedere par foarte diferite”.

Problematizarea. La disciplina istorie, metoda problematizării capătă valențe noi, deoarece cunoștințele parvin elevilor prin explicația profesorului, consultarea și utilizarea manualului, analiza documentelor istorice. Profesorul de istorie are un rol important în aplicarea la clasă a acestei metode, prin aceea că trebuie să formuleze întrebări, să depășească dificultățile ivite în înțelegerea situaților de învățare create la orele de istorie. Practic, o întrebare devine problemă doar dacă trezește în mintea elevilor o incertitudine, o contradicție, care ajunge să stimuleze interesul, capacitățile psihice și le produce o atitudine activă, prin care aceștia caută răspunsuri.

Prin rezolvarea situațiilor problemă propuse de către profesor, copilul își însușește noi cunoștințe. Orice situație-problemă dă naștere unei stări conflictuale în gândire, copilul trebuind să facă față diferenței dintre cunoștințele sale interioare și sarcina de lucru.

Pentru a fi eficientă situația-problemă trebuie să respecte următoarele cerințe: să pună în evidență dezacordul dintre cunoștințe și sarcina de rezolvat;

să declanșeze o trebuință de cunoaștere;

Demonstrația

Aceasta metoda presupune a arata, a înfățișa, a prezenta si are un caracter polivalent si multiple valențe activizatoare. Demonstrația este un suport al învățării deductive, deoarece concretizeaza și materializează fenomene complexe. Ea are un caracter ilustrativ, iar ca finalitate învatarea unor cunostinte noi, pe baza unui suport intuitiv.

Scopul demostrației este de a trezi participarea, receptivitatea si curiozitatea elevilor și de a stimula imaginatia, memoria, gândirea si motivatia învatarii. Fiind combinata cu alte metode si mijloace de învatamânt ea va da rezultate excelente la fiecare studiu de caz în parte. Este o metodă activă ce poate fi utilizată cu scopul integrării elementelor de istorie locală. În predarea Istoriei „demonstrația este metoda cu ajutorul căreiaprofesorul prezintă elevilor, în mod nemijlocit (direct) obiecte reale (urme arheologice, etnografice, numismatice) sau mijlocit (imagini ale acestora: tablouri, machete, reproduceri) cu scopul de a asigura activității de învățare o bază perceptivă (concret senzorială) și documentară mai bogată și mai sugestivă”.

Demonstrația cu ajutorul documentelor istorice este specifică istoriei și trebuie să ocupe o însemnată pondere, aducând o mare contribuție în activitatea elevilor. Astfel, vom da posibilitatea elevilor să înțeleagă mai profund evenimentul studiat, să redescopere trecutul. De asemenea, prin contactul elevilor cu documentul scris, se formează competențele specifice de cercetare a istoriei, le mărește încrederea în veridicitatea celor prezentate, le dezvoltă curiozitatea.

Brainstorming-ul

Metoda brainstorming-ului (asalt de idei, furtună în creier) are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluții, de idei, privind modul de rezolvare a unei probleme, în vederea obținerii, prin combinarea lor, a unei soluții complexe, creative, de rezolvare a problemei puse în discuție . Este o metodă de rezolvare creativă a problemelor, inițiată de A. Osborn, în 1948.

Metoda brainstorming-ului se bazează pe patru principii fundamentale:

– căutarea în voie a ideilor;

– amânarea judecății ideilor;

– cantitatea mare de idei;

– schimbul fertil de idei .

Se desfășoară în cadrul unui grup de participanți nu foarte numeros (maxim 30 de

elevi/cursanți), iar profesorul trebuie să-și asume rolul de moderator.

Durata optimă pentru o ședință de brainstorming este de 20-45 de minute.

În cadrul brainstorming-ului se respectă un set de reguli foarte importante:

– toate ideile au caracter de cunoștințe și vor fi tratate ca atare de către participanți;

– exprimarea ideilor mai neobișnuite de către participanți va fi încurajată de moderatorul discuțiilor;

– nu se va critica nici o sugestie;

– se încurajează combinațiile de idei;

– regulile activității de brainstorming vor fi afișate într-un loc de unde să poată fi văzute de către toți participanții;

Etapele brainstorming-ului sunt următoarele:

1. Etapa de pregătire care cuprinde:

– faza de organizare;

– faza de antrenament creativ;

– faza de pregătire a ședinței;

2. Etapa productivă, de emitere de alternative creative:

– stabilirea temei de lucru, a problemelor de dezbătut;

– rezolvarea subproblemelor de dezbătut;

– faza de soluționare a subproblemelor formulate;

3. Etapa selecției ideilor emise, care favorizează gândirea critică:

– analiza listei de idei emise și evaluarea gândirii critice;

– faza optării pentru soluția finală.

Câteva exemple de probleme relevante cultural care pot fi rezolvate prin brainstorming sunt: „Ce imagini putem introduce într-un manual de istorie din care învață copii aparținând diverselor grupuri etnice?”, „Cum putem comunica unii cu alții atunci când nu vorbim aceeași limbă?”.

Studiul de caz

Studiul de caz este o modalitate de a analiza o situație specifică particulară, reală sau ipotetică modelată sau simulată care există sau poate să apară de orice natură denumită caz în vederea studierii sau rezolvării lui, în raport cu nevoile înlăturării unor neajunsuri sau a modernizării proceselor asigurând luarea unei decizii optime în domeniul repsectiv.

Metoda studiului de caz ca metodă de învățare are un pronunțat caracter activ – participativ, formativ contribuind la antrenarea și dezvoltarea capacităților intelectuale oferind elevilor soluții de rezolvare elevate și eficiente a unor probleme sau situații–probleme teoretice și practice.

Pe baza studiilor de caz se pot construi raționamente inductive, pornind de la elemente particulare se pot extrage reguli generale, valabile pentru o anumită categorie.

Posibile teme pentru studii de caz: Rolul partidelor etnice în buna guvernare a țării, Evreii din România, Prevenirea conflictelor etnice în Dobrogea etc.

V.7. Metode, tehnici și instrumente moderne de evaluare

Evaluarea este o componentă esențială a procesului instructiv-educativ cu rol reglator în cadrul feed-backului școlar. Ne ajută să măsurăm și să interpretăm rezultatele întregului parcurs școlar sau din anumite intervale de timp ale acestuia. Evaluarea este „un proces de comparare a rezultatelor instructiv- educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau evaluarea resurselor anterioare”

Fiecare categorie de metode de evaluare prezintă atât avantaje, cât și limite, astfel încât nici una dintre ele nu trebuie utilizată exclusiv, deoarece, în acest caz, aprecierea rezultatelor obținute de elevi ar fi afectată. Utilizarea metodelor de evaluare trebuie să se fundamenteze pe o serie de premise precum:

metodele de evaluare sunt complementare, fără a se putea afirma că metodele tradiționale sunt „depășite”, iar cele alternative reprezintă unicul reper metodologic;

ele trebuie utilizate în strânsă legătură cu obiectivele educaționale vizate și în acord cu tipul de rezultate ale învățării/ natura achizițiilor ce se doresc a fi surprinse (competențe și cunoștințe);

metodele de evaluare trebuie să ofere atât cadrului didactic, cât și elevilor informații relevante cu privire la nivelul de pregătire a elevilor, și, implicit la calitatea procesului de învățământ.

Metodele complementare/ alternative de evaluare care vor fi sistematic abordate în această unitate tematică sunt:

proiectul;

referatul;

metoda R.A.I.;

portofoliul;

investigația;

autoevaluarea.

V.7.1. Proiectul

Reprezintă „o metodă complexă de evaluare, individuală sau de grup, recomandată profesorilor pentru evaluarea sumativă”.

Proiectul este o formă activă, participativă care presupune și încureajează transferul de cunoștințe, deprinderi, capacități, facilitează și solicită abordările interdisciplinare și consolidarea abilităâilor sociale ale elevilor.

Elaborarea proiectului necesită o perioadă mai mare de timp (câteva zile sau câteva săptămâni) și poate fi sarcină de lucru individuală sau de grup.

În utilizarea acestei metode se parcurg următoarele etape:

1. Stabilirea temelor pentru proiect (pot fi implicați și elevii dacă le este deja familiar acest tip de activitate).

2. Stabilirea și precizarea perioadei de realizare a proiectului.

3. Familiarizarea elevilor cu exigențele specifice elaborării unui proiect.

4. Planificarea activității (individuale sau de grup)

– formularea obiectivelor proiectului;

– constituirea grupelor de elevi (dacă este cazul);

– distribuirea/alegerea subiectului de către fiecare elev/grup de elevi;

– distribuirea/asumarea responsabilităților de către fiecare membru al grupului;

– identificarea surselor de documentare.

5. Desfășurarea cercetării/colectarea datelor.

6. Realizarea produselor/materialelor.

7. Prezentarea rezultatelor obținute/a proiectului.

Ca teme ale unor proiecte s-ar putea propune și:

– realizarea unui album al familiei în care să fie incluse: un arbore al familiei, fotografii cu membrii familiei individual și cu toată familia, evenimente semnificative din istoria familiei, povestea numelor membrilor familiei, tradiții ale familiei.

– realizarea unui studiu asupra unui grup etnic de pe teritoriul nordului Dobrogei în care să fie incluse informații despre: numărul etnicilor respectivi în nordului Dobrogei, localități unde trăiesc în număr mai mare, cuvinte în limba respective, tradiții și simboluri.

V.7.2. Referatul

Acest instrument de evaluare alternativă conferă o serie de avantaje care pot fi valorificate de cadrele didactice în măsura în care există o apetență apreciabilă a elevilor care sunt puși în situația să le elaboreze.

Dintre avantajele specifice acestei modalități de evaluare, mai importante sunt următoarele:

oferă indicii referitoare la motivația pe care o au elevii pentru o disciplină sau alta din curriculum-ul școlar, iar acest aspect este important, deoarece elevii nu se raportează la fel față de toate disciplinele pe care le parcurg la un anumit nivel de școlaritate

oferă elevilor posibilitatea de a demonstra bogăția, varietatea și profunzimea cunoștințelor pe care le posedă pe o anumită temă sau subiect care sunt abordate prin intermediul referatului, lucru care nu este posibil în cazul altor modalități de evaluare

referatul oferă elevilor posibilitatea de a stabili o serie de corelații între cunoștințele diverselor discipline școlare și de a exersa interdiscipinitatea ca modalitate de abordare a unor teme sau subiecte de maximă importanță și de mare actualitate

referatul oferă elevilor ocazia de a-și demonstra capacitățile creative și imaginative și, implicit de a-și proiecta subiectivitatea în tratarea temelor care fac obiectul referatelor elaborate, iar acest lucru este benefic pentru evoluția și dezvoltarea personalității elevilor

referatul are o pronunțată dimensiune formativă, deoarece îi familiarizează pe elevi cu anumite tehnici de investigare, îi obișnuiește să caute informații acolo unde trebuie, îi abilitează să realizeze analize, comparații, generalizări, să utilizeze diverse tipuri de raționamente, să tragă concluzii pertinente în urma desfășurării unui demers cognitiv.

V.7.3. Metoda R.A.I.

Vizează „stimularea și dezvoltarea capacităților elevilor de a comunica (prin întrebări și răspunsuri) ceea ce tocmai au învățat”. Denumirea acestei metode provine de la asocierea inițialelor cuvintelor Răspunde – Aruncă – Interoghează.

Poate fi utilizată în orice moment al activității didactice, în cadrul unei activități frontale sau de grup.

Un demers evaluativ realizat prin intermediul acestei metode implică respectarea următorilor pași (în cazul unei activități frontale):

– se precizează conținutul/tema supus/ă evaluării;

– se oferă o minge ușoară elevului desemnat să înceapă activitatea;

– acesta formulează o întrebare și aruncă mingea către un coleg care va preciza răspunsul; la rândul său, acesta va arunca mingea altui coleg, adresându-i o nouă întrebare;

– elevul care nu va putea oferi răspunsul corect la întrebare va ieși din „joc”, răspunsul corect fiind specificat de cel ce a formulat întrebarea; acesta are dreptul de a mai adresa o întrebare, iar în cazul în care nici el nu cunoaște răspunsul corect, va părăsi „jocul” în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea;

– în „joc” vor rămâne numai elevii care demonstrează că dețin cunoștințe solide în legătură cu tema evaluată;

– la final, profesorul clarifică eventualele probleme/întrebări rămase fără răspuns.

Pe parcursul activității, profesorul-observator identifică eventualele carențe în pregătirea elevilor și poate adopta astfel deciziile necesare pentru îmbunătățirea performanțelor acestora, precum și pentru optimizarea procesului de predare-învățare.

Această metodă alternativă de evaluare poate fi utilizată în cadrul oricărei discipline de studiu, cadrul didactic atenționând însă elevii în ceea ce privește necesitatea varierii tipurilor de întrebări și a gradării lor ca dificultate. Pot fi sugerate, de asemenea, următoarele întrebări:

– Care sunt noțiunile cheie ale temei ………………?

– Care sunt ideile centrale ale temei ……………?

– Cum argumentezi faptul că …………………………?

– Care consideri că sunt efectele …………………….?

– Cum consideri că ar fi mai avantajos: să………….sau să……………?

– Cum poți aplica noțiunile învățate ……………….?

– Ce ți s-a părut mai interesant ………………………?

V.7.4. Portofoliul

Este un produs al elevilor care se elaborează într-un interval de timp mai mare, respectiv an școlar sau chiar ciclu de învățământ. În structura acestui mijloc de evaluare pot exista hărți tematice, rezumate, desene, referate, fotografii, fișe de evaluare, postere, eseuri, interviuri, fișe de lucru, diagrame, date statistice, informații-media, fișe bibliografice, pliante etc.

Portofoliile stimulează munca de documentare și informare a elevilor, capacitatea de analiză, de clasificare și ordonare a informațiilor, opțiunea pentru luare unor decizii pertinente.

Funcțiile portofoliului pot fi abordate astfel:

a. portofoliul ca suport de învățare;

b. sursă de informație pentru validarea achizițiilor dobândite de către elev.

Raportul de evaluare” (portofoliul), apreciază profesorul Ioan T. Radu, „constituie nu atât o metodă distinctă de evaluare, cât un mijloc de valorizare a datelor obținute prin evaluări realizate”.

Portofoliul reprezintă „un veritabil „portret pedagogic” al elevului relevând: nivelul general de pregătire, rezultatele deosebite obținute în unele domenii, ca și rezultatele slabe în altele, interese și aptitudini demonstrate, capacități formate, atitudini, dificultăți în învățare întâmpinate ș.a.m.d.”

V.7.5. Investigația

Investigația atât ca modalitate de învățare cât ți ca modalitate de evaluare, oferă posibilitatea elevului de a aplica în mod creativ cunoștințele însușite, în situații noi și variate, pe parcursul unui interval mai scurt sau mai lung. Ea constă în solicitarea de a rezolva o problemă teoretică sau de a realiza o activitate practică pentru care elevul este nevoit să întreprindă o investigație (documentare, observarea unor fenomene, experimentarea).

Îndeplinește mai multe funcții:

acumularea de cunoștințe

exersarea unor activități de investigare a fenomenelor (de proiectare acțiunii, alegerea metodelor, emiterea unor ipoteze, culegerea și prelucrarea datelor, deprinderea concluziilor)

exersarea abilităților de evaluare a a capacității de a întreprinde asemenea demersuri

Cu ajutorul acestei metode profesorul poate să aprecieze:

gradul în care elevii își definesc și înțeleg problema investigată;

capacitatea de a identifica și a selecta procedeele de obținere a informațiilor, de colectare și organizare a datelor;

abilitatea de a formula și testa ipotezele;

felul în care elevul prezintă metodele de investigație folosite;

Aportul acestui tip de activitate asupra devoltării capacităților de ordin aplicativ ale elevilor este considerabil, mai ales în cazul rezolvării de probleme, al dezvoltării capacității de argumentare, al gândirii logice etc.

V.8. Participarea la activități care valorizează trecutul localității

V.8.1. Excursia

Un șantier arheologic, un lăcaș de cult un castel etc. pot adăuga noi calități actului de predare a istoriei. Elevii pot învăța multe, doar vizitând expozițiile, dar forța unui șantier arheologic constă în capacitatea de a face istoria mai tangibilă, mai vie. Se pot vedea obiecte din diferite perioade istorice sau culturi, se pot viziona diapozitive, filme, se pot urmării reconstituiri și, lucrul cel mai important, elevii pășesc pe locurile unde au trăit odinoară înaintașii lor .

Excursia este o formă de activitate didactică extrașcolară, prilej cu care se fac aplicații în orizontul local sau pe itinerarii complexe. Excursia este o călătorie cu o durată de cel puțin o zi, efectuată în afara localității de reședință cu un mijloc de transport, având ca scop recreerea, vizitarea, informarea, studierea.

Dată fiind importanța educării și formării personalității elevilor, se pune problema căilor și mijloacelor prin care profesorii pot contracara influențele negative prin activitățile de zi cu zi, inclusiv prin acțiuni extrașcolare. Elevul trebuie provocat să fie receptiv la nou, să vibreze și să aprecieze valorile trecutului.

Excursiile tematice au un rol complex în educația și instrucția elevilor:

Apreciază valorile trecutului și ale istoriei.

Excursia are valențe de informare și educare a elevilor, contribuie la completarea procesului de învățământ prin ancorarea la mediul natural și social explorat direct.

Are un conținut mai variat și mai complex decât lecțiile învățate în clasă, mai atractiv, o atmosferă de voioșie și veselie plină de optimism.

Excursiile au și dimensiune patriotică prin stările sentimentale pe care le induc față de patrie, orizontul local, apartenența la poporul în care trăim și generațiile trecute.

Prin ritmicitatea organizării excursiilor elevii pot stabili singuri obiectivele de vizitat, itinerariile și scopul excursiei.

Capătă deprinderi de a-și nota sistematic ceea ce li se pare interesant.

Valorificând cunoștințele dobândite în excursii elevii vin cu note originale prin care își exprimă impresii și sentimente proprii față de cele văzute.

Își îmbogățesc și consolidează cunoștințele de geografie și istorie.

Excursia contribuie la îmbogățirea cunoașterii și generează sentimente de prețuire față de generațiile care ne-au precedat și dragoste de țară.

Excursia presupune contacte între oameni, atitudini, comportamente și trăiri specifice.

Contribuie la îmbogățirea experienței umane.

Este un fenomen contemporan care răspunde la nevoia de evadare din mediul citadin și reface legătura omului cu natura.

Joacă un rol esențial, în recreerea, refacerea forței de muncă, elimină stresul pe care îl acumulează omul.

Acționând individual sau în cadrul grupului, elevilor li se dezvoltă spiritul practic, operațional, dând posibilitatea fiecăruia să se afirme după posibilitățile sale.

Participarea efectivă și totală în activitate angajează atât elevii timizi cât și pe cei slabi, îi temperează pe cei impulsivi, stimulează curenții de influențe reciproce, dezvoltă spiritul de cooperare, contribuie la formarea colectivului de elevi. Prin faptul că în asemenea activități se supun de bună voie unor reguli, asumându-și responsabilități, elevii se autodisciplinează. Cadrul didactic are prin acest tip de activitate posibilități deosebite să-și cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influențeze dezvoltarea, să realizeze mai ușor și mai frumos obiectivul principal al învățământului, pregătirea copilului pentru viață.

Excursia școlară oferă posibilitatea elevilor de a-și dezvolta, spiritul de prietenie, voința, disciplina și capacitățile organizatorice.

Excursia contribuie la lărgirea cunoștințelor teoretice, întregește efectul instructiv-educativ al activității didactice, realizând în acest mod, legătura dintre teorie și practică.

Planificarea excursiei școlare

Excursia școlară este o acțiune didactică ce trebuie bine pregatită după un plan, care cuprinde trei etape și anume:

1. Prima etapă – pregatirea teoretică a excursiei:

a) se stabilesc:

– tematica și obiectivele pedagogice concretizate cu cele din teren; se stabilește itinerariul, care să cuprindă cele mai reprezentative obiective parcurse în lecția-excursie; în această etapă pregătitoare trebuie atrași (incluși) să participe și elevii. Fapt pentru care fiecare „parte” implicată va propune un itinerar. La sfârșit, în urma unor dezbateri și argumentări, se va stabili itinerariul final, care va fi adus la cunoștința direcțiunii școlii și a părinților.

– se propune și se întocmește scopul activităților pe care trebuie să le desfășoare elevii în timpul desfășurării lecției-excursie (informativ și educativ);

– se realizează o bună documentație bibliografică asupra obiectivelor care se vizitează înainte de orice desfășurare a unei activități didactice, aceasta se recomandă să fie realizată atât de profesorul organizator cât și de către elevi.

– se analizează costul excursiei după distanța care va fi parcursă, mijlocul de transport, posibilitatea de cazare și masa;

b) După întocmirea dosarului cu harta itinerarului, se face adresa necesară către agenția turistică, se iau aprobările (de la școală și de la administrația obiectivelor turistice care urmează să fie vizitate).

– se informează părinții elevilor, cărora li se prezintă și planul excursiei; sunt înștiințați cu ce sume trebuie să contribuie și ce trebuie sa aibă copiii la ei.

– este foarte important să se cunoască problemele elevilor (se pot lua informații de la părinți sau diriginți). De la medicul școlii se poate afla dacă unii elevi sunt alergici la anumite medicamente și cu ce pot fi înlocuite acestea.

– pot fi invitați să participe și unii părinți, dacă își vor exprima dorința

c) Urmează pregatirea elevilor în vederea efectuării excursiei.

– li se prezintă, după hartă, itinerariul în mod amănunțit cu toate obiectivele, locurile de popas, localitățile prin care se trece sau se staționează, echipamentul și alimentele necesare, mica trusă medicală, un carnețel de notițe, se prelucrează regulamentul excursiei (referitor la comportamentul pe care vor trebui să-l adopte la vizitarea muzeelor și a altor obiective), sarcinile fiecarui elev, din ce grupă face parte.

– se comunică elevilor ziua, ora și locul de întâlnire și de înapoiere din excursie.

2. Etapa a doua – desfășurarea excursiei școlare:

elevii incluși pe tabelul de participare în excursie (cadre didactice, părinți care participă la excursie) se întâlnesc la școală potrivit datei și orei fixate și anunțate și se face prezența;

se verifică echipamentul;

se insistă, pe disciplina pe care trebuie s-o respecte fiecare participant la excursie, pentru evitarea unor accidente; pe notarea pe carnețel a locurilor parcurse și ceea ce se vizitează și se observă (fotoreporterilor li se trasează sarcini să fotografieze numai ce este permis și imagini de pe tot parcursul traseului excursiei). Urmează deplasarea pe itinerariul stabilit, iar cadrul didactic va reaminti traseul ce trebuie parcurs și locurile de popas (se atrage atenția elevilor sa păstreze curățenia în autocar);

ghidul începe să explice la microfon zonele și localitățile prin care se trece cu autocarul, formele de relief, apele, vegetația, așezările (case memoriale, locuri istorice, monumente, așezări de cult -mănăstiri, biserici etc.);

la siturile arheologice se pune accent pe încadrarea lor în timp, cărui nivel de civilizație corespund, compartimentele funcționale, rolul militar, strategic sau comercial al acestora;

se va reliefa și rolul paleocreștin al basilicilor din siturile arheologice dobrogene;

în locurile de popas se pot desfășura și scurte jocuri didactice, se pot prezenta scurte programe artistice care aduc destindere și bună dispoziție. Se pot pune întrebări de către elevi (ghidului) pentru a afla cât mai multe noutăți culturale despre obiectivele vizitate.

treia etapa – evaluarea excursiei:

– se reconstituie traseul parcurs pe zile și pe obiective, se pun în ordine informațiile culese de către elevi;

– se pun întrebări de către profesor;

– se poate realiza, în clasă sau pe coridorul școlii, un panou informativ care să ilustreze întreaga excursie și să cuprindă: itinerarul, durata, obiectivele principale și fotografiile realizate în excursie, cu scop de popularizare a acțiunii pentru trezirea interesului elevilor din alte clase de a efectua și ei o asemenea excursie.

Proiect de excursie:

Unitatea: Școala Gimnazială ,,Elena Doamna”

Data: 10 iunie 2017

Tema: Excursie la Sulina

Itinerar: Tulcea-Sulina

Coordonator: prof. Stanca Elena

Însoțitor: prof. Sandu Daniela

Participanți: elevii clasei a VIII-a

Traseul: Tulcea-Partizani-Maliuc-Gorgova-Crișan-Sulina-Tulcea

Tipul excursiei: excursie pentru studiul istoriei locale

Scopul: Cultivarea sentimentului de mândrie locală și națională prin declanșarea unor stări emoționale raportate la tradițiile istorice, cultural religioase ale județului nostru și elementele actuale de valorificare a spațiului. Formarea deprinderilor de observare critică, analiză ecologică și protecția mediului de viață în comunitățile vizitate.

Competențe generale:

– Utilizarea informațiilor provenite din surse istorice primare și secundare;

– Dezvoltarea vocabularului istoric în cadrul comunicării orale și scrise;

– Valorificarea valențelor educative oferite de istoria locală;

Competențe specifice:

culegerea dedate asupra itinerariului și obiectivelor propuse pentru vizitare;

observarea modului în care sunt așezate aceste obiective;

stabilirea rețelei dintre monumentele istorice și evenimentele cu ocazia cu ocazia cărora au fost ridicate;

identificarea surselor și a caracteristicilor principale ale obiectivelor vizatate pornind de la diferite izvoare;

identificarea caracteristicilor globale ale unui document în funcție de localizarea spațio-temporală;

aprecierea valorii acestor vestigii și efortul străbunilor pentru a le construi și a le apăra;

înțelegerea rolului istoriei în viața prezentă și ca factor de predicție a schimbărilor;

motivează de ce cunoașterea și ocrotirea monumentelor istorice ,folclorice, etnografice, ale mediului înconjurător reprezintă îndatoriri elementare ale fiecărui cetățean al țării;

Metode didactice: observația, problematizarea, explicația, conversația

Mijloace didactice: vestigii istorice, monumente istorice, lăcașuri de cult, aparat de fotografiat, fișe de observare.

Bibliografie

BOLOVAN, Sorina Paula, Didactica istoriei. Noi orizonturi în predarea, învățarea și evaluarea istoriei prin metode active, Cluj-Napoca, 2007.

FELEZEU, Călin, Didactica istoriei, Cluj-Napoca, 2000.

BONDAR, Constantin, Virginia Dima, Ion Lungu, Sulina. Monografie, București, 2011.

COVACEF, Petre, Cimitirul viu de la Sulina, Constanța, 2007.

Pregătirea excursiei

Excursia pe care o vor face elevii clasei a VIII-a este anunțată cu cel puțin o lună înainte de data efectuării ei.

Pregătirea elevilor pentru această excursie se face în cadrul unei lecții sau într-o sedință specială de instructaj, cu care ocazie profesorii responsabili arată scopul excursiei, traseul cu punctele cele mai importante. Se precizează materialele necesare fiecărui elev pentru activitatea desfășurată (caietele de notițe, creioane, pixuri, blocuri de desen) precum și echipamentul adecvat acestei activități extrașcolare.

Se stabilește mijlocul de transport, prețul biletelor, banii necesari pentru masa de prânz, pentru vizitarea monumentelor de cultură, pentru mici cheltuieli.

Se prezintă elevilor regulamentul excursiei iar aceștia se obligă să respecte următoarele reguli:

– să se supună regulilor grupului;

– să nu părăsescă grupul;

– să păstreze curățenia în autocar și în mediul ambiant;

– să arunce resturile alimentare în spațiile speciale;

– să nu consume băuturi alcoolice;

– să aibă un comportament civilizat;

– să vorbească respectuos unul cu celălat;

– să nu folosească cuvinte vulgare;

– să nu se urce în copaci;

– să nu rupă plante/puieți.

Profesorii și elevii, pe baza hărții fizice a județului Tulcea, fac cu ajutorul semnelor convenționale, descrierea generală a traseului, localizeaza în cadrul hărții județului monumentele istorice vizate, precizează orașele și localitățile.

Elevii sunt împărțiți, după înclinațiile pe care le au, dar și după preferințele lor, în patru grupe:

1.      Fotoreporterii.

2.      Istoricii.

3.      Artiștii.

4.     Agenții de turism.

Fiecare echipă are sarcinile bine stabilite. Pe parcursul derulării activității, elevii își vor nota anumite informații și observații, care urmează să fie utilizate înt-un material ce va fi prelucrat în Cabinetul de Istorie.

Desfășurarea excursiei:

– Sâmbătă, 10 iunie, ora 9, plecarea din fața școlii pe traseul stabilit. Se anunță itinerarul istoric, cultural și etnografic.

– Profesorul dă indicații elevilor asupra modului în care vor proceda pentru culegerea datelor și asupra disciplinei în timpul excursiei.

– Pe parcursul excursiei, profesorul va urmări modul în care fiecare grupă își va realiza sarcinile și va îndruma permanent elevii asupra modului de observare, culegere și consemnare a datelor.

– Elevii vor completa relatările cu informațiile pe care le-au cules din documentarea anterioară excursiei, în următorul tabel:

Evaluare proiect:

– Realizarea de albume foto, CD cu obiectivele vizitate și importanța acestora de către echipa ,,Fotoreporterilor’’

–   Realizarea unui concurs de eseuri istorice de către echipa ,,Istoricii’’

– Realizarea unei expoziții de artă plastică de către echipa ,,Artiștii”

–  Realizarea unor pliante cu obiectivele istorice și religioase vizitate

V.8.2. Vizita

Vizita este o deplasare cu o durată scurtă de cel mult o zi care oferă posibilitatea revenirii acasă în aceeași zi.

Există mai multe tipuri de vizite în funcție de etapa de pregătire a elevilor:

introductive, care se organizează la început de capitol;

curente, se organizează concomitent cu învățarea disciplinei respective, au rol ilustrativ, demonstrativ, aplicativ;

finale, care se organizează la sfârșitul predării cu scopul fixării cunoștințelor;

Pregătirea vizitei cuprinde:

formularea obiectivelor;

documentarea saupra obiectivului;

obținerea aprobării din partea conducerii școlii sau a conducerii obiectivului vizitat

parcurgerea traseului și vizitarea obiectivului;

comunicarea datei și a orei sosirii, a numărului de elevi;

precizarea orei și locului plecării și întoarcerii, a duratei vizitei;

indicarea regulilor care vor fi respectate;

Desfășurarea vizitei:

adunarea elevilor la o anumită oră și într-un anumit loc;

verificarea prezenței;

reamintirea regulilor de deplasare;

stabilirea relației cu ghidul care va conduce grupul de elevi;

efectuarea sarcinilor de învățare de către elevi (notarea informațiilor, efectuarea fotografiilor, realizarea desenelor);

Prelucrarea și valorificarea informațiilor cuprinde prezentarea rezultatelor și a concluziilor prin mijloace scrise (referate, eseuri), mijloace vizuale (fotografii, desene) și mijloace verbale (discuții, dezbateri).

Exemplu: Vizita la Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Tulcea.

Încheiere

În cuprinsul acestei lucrări am încercat să adun informații utilizate disparat, subiectiv, incomplet despre originea unei etnii, întietatea ei în Dobrogea, evoluția ei sau despre un „model etnic”.

Aproape orice localitate poate fi privită ca un monument istoric în miniatură, urmele trecutului sunt prezente în arhitectură și în funcționalitatea unei clădiri, în numele străzilor, în modul în care localitatea s-a schimbat etc. Mai mult, urmele materiale reflectă modul de viată al comunității, gândirea, credințele, tradițiile, mentalitățile individuale si colective.

În felul acesta, căutându-le, descifrându-le, am descoperit frumusețea, tensiunea, toată frământarea marii istorii în oamenii și evenimentele unei comunități etnice.

Din păcate, departe de abundența documentară, pe parcursul elaborării acestei lucrări m-am confruntat mereu cu absența surselor sau cu zgârcenia conținutului celor care existau. Motivul principal al acestor neajunsuri este păstrarea doar parțială a arhivei Comunității Elene din Tulcea, în timp ce arhivele instituțiilor județene și locale sunt și ele destul de sărace.

În lucrarea de față în urma rezultatele investigațiilor de teren, în cele trei localități din nordul Dobrogei care au constituit zona eșantion a cercetării mele, mi-am propus să aduc noi informații asupra mutațiilor rapide din mediul rural. De asemenea, studierea arhivelor primăriilor combinată cu studierea arhivelor unor instituții mi-au permis cunoașterea și înțelegerea circumstanțelor istorice de formare și evoluție a spațiului analizat.

Pentru a supraviețui ca entitate culturală, minoritatea elenă din nordul Dobrogei urmărește permanent obținerea drepturilor egale cu cele ale majorității, dar totodată și dreptul de a avea libertatea de a-și păstra și dezvolta cultura specifică, la fel cum și majoritatea își pastrează și dezvoltă cultura proprie.

Integrarea elementelor de istorie locală contribuie la realizarea obiectivelor de ordin informativ si formativ pe care le urmarim în procesul instructiv educativ. Sub aspect informativ, aducerea elementelor concrete îi ajuta pe elevi la aprofundarea, la cunoașterea multilaterală a fenomenului studiat, la însușirea temeinică a cunoștințelor, la fundamentarea științifică a activităților. Sub aspect formativ, elementele de istorie locală stimulează spiritul de observaie, gândirea, imaginația, formarea aptitudinilor științifice ale elevilor. Ele contribuie la formarea însusirilor morale pozitive, la dezvoltarea sentimentului patriotic. Modalitatile de integrare a elementelor de istorie locală se stabilesc în funcție de natura elementului local, de scopul urmărit în activitate, de particularitățile de vârstă și de nivelul de dezvoltare intelectuală a elevilor. Important este ca metodele utilizate să sensibilizeze copii față de valorile istorice, culturale, spirituale ale orizontului local, să contribuie la educarea tinerei generații în vederea conservării și exploatării bogăției istorice, culturale, spirituale ale localității natale.

Bibliografie

I. Izvoare

I.1. Documente edite

xxx Călători străini despre Țările Române (Academia de Științe Politice a Republicii Socialiste Românie. Institutul de Istorie „N. Iorga”), Editura Științifică și Enciclopedică, vol. VI, București, 1976.

COMAN, Virgil (coord.), Dobrogea în arhivele românești (1597-1989). Profesorului Stoica Lascu la 60 de ani, Editura Etnologică, București, 2013.

DĂNESCU, Grigore Gr., Dicționar geografic, statistic, și istoric al județului Tulcea de… Licențiat în Litere, Absolvent al Scolei normale superiore. Lucrare premiată de Societatea Geografică, Stabilimentul Grafic I.V. Socecu, București, 1896.

LASCU, Stoica,  Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878–1947, vol. I: (1878–1916) (Muzeul de Istorie Națională și Arheologie. Bibliotheca Tomitana II), f.e., Constanța, 1999). [Reproducere anastatică, cu: Argument Gh. Buzatu (Iași: TipoMoldova. Colecția Opera Omnia), 2012.]

xxx Minoritățile Naționale din România (Arhivele Statului din România), vol. 2, f.e., București, 1996.

xxx Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930, II, Institutul Central de Statistică, București, 1938.

xxx Minoritățile Naționale din România (Arhivele statului din România), vol. 2, f.e., București, 1996.

I.2. Presă

„Dobrogea” (Tulcea), 1909.

„Gazeta Sulinei” (Sulina), 1906.

I.3. Surse de arhivă

Sucursala Județeană Tulcea a Arhivelor Naționale

Fond Prefectura județului Tulcea.

Fond Inspectoratul Regional de Învățământ Galați.

Fond Primăria județului Tulcea.

Fond Primăria orașului Sulina.

II. Lucrări generale

ALBOTĂ, Mihai, Istoria învãțmântului tulcean de la începuturi pânã în anul 2007, Editura «Școala XXI», Tulcea, 2008.

Bondar, Constantin, Virginia Dima, Ion Lungu, Sulina. Monografie, vol. I, Editura RawexComs SRL, București, 2011.

CIOROIU, Constantin, Călători la Pontul Euxin, Editura Sport-Turism, București, 1984.

COVACEF, Petre, Cimitirul viu de la Sulina, Ex Ponto, Constanța, 2003.

CRUCERU, Florica, Artele în Dobrogea 1877-1940, Editura Muntenia&Leda, Constanța, 2002. CULEA, Apostol D., Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea: trecutul, prezentul, viitorul, Casa Școalelor, București, 1928.

DIMA, Ligia, Populația orașului Tulcea. Un adevărat mozaic etnic și cultural, în „Istro-Pontica”, nr. 2, 2014.

DIMA, Virginia, Aurel Munteanu, Liceul Spiru C. Haret Tulcea 100 ani (1883-1983), Editura Sport-Turism, București, 1983.

DRĂGOI, Eugen, Lăcașurile sfinte din eparhie și slujitorii lor, în xxx Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos în trecut și astăzi, Editura Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1981.

xxx Ghidul Tulcea… de ieri și de azi (Asociatia Centrul European pentru Diversitate-Centrul EU divers), Tulcea, 2009.

IONESCU, M.D., Dobrogia în pragul veacului al XX-lea. Geografia matematică, fisică, politică, economică și militară [de] Căpitanul…, Membru al Societăței Geografice Române. [Pe copertă: Cu 5 hărți, 5 planșe, 5 crochiuri, 6 schițe, 100 figuri și un indice alfabetic], Atelierele Grafice I.V. Socecŭ, București, 1904.

LASCU, Stoica, N. Iorga și Dobrogea. Repere publicistice (1903-1940), în Constantin Bușe, Constantin Găucan (coord.), Nicolae Iorga 1871-1940. Studii și documente, IV, Editura Universității din București, București, 2007.

_______, Reintegrarea Dobrogei la Statul Român (14 noiembrie 1878). Perenitate românească și interferențe etnolingvistice în context sud-est european, în Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Lucian Dindirică (coord.), Gheorghe Buzatu. In Memoriam (Universitatea din Craiova. Centrul de Studii ale Relațiilor Internaționale. Consiliul Județean Dolj. Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” Dolj), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.

LIMONA, Răzvan, Populația Dobrogei în perioada interbelică, Editura on-line Semănătorul, Tulcea, 2009.

Manea, Lăcrămioara, Mădălina Ciocoiu, Iuliana Costea, Europolis. Destinul unui oraș – titlul unui roman, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013.

MARINACHE, Mihai, Ioana Marinache, Steaua Dobrogei. Încercare de reconstituire monografică (1879-1891), Editura Harvia, Tulcea, 2007.

MATEESCU, Tudor, Construcții navale la Tulcea înainte de 1877, în „Peuce”, IX, 1984.

_______, Biserica Ortodoxă Română din Dobrogea în timpul stăpânirii otomane (1417-1877), în xxx Monumente istorice și izvoare creștine, Editura Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1987.

Pârâu, Steluța, Multiculturalitate în Dobrogea, Ex Ponto, Constanța, 2007.

PETRESCU, Teodor, Mărturii ale vieții creștine dobrogene, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2004.

POSTOLACHE, Leila, Bisericile orașului Tulcea și slujitorii lor (Biblioteca Județeană „Panait Cerna” Tulcea), Editura Metamorfosi, Tulcea, 2013.

_______, Biserica Sfântul Nicolae Sulina, în „Cuvânt bun”, V, nr. 49, 2007.

POSTELNICU, Valentina, Tulcea în documente de arhivă, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006.

_______,Tulcea de altădată, Editura Harvia, Tulcea, 2005.

RĂDULESCU, Adrian, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei. [Ediția a II-a revăzută], Ex Ponto, Constanța, 1998.

Scalcău, Paula, Grecii din România. Cuvânt înainte: Georgeta Filitti [Ediția a II-a], Editura Omonia, București, 2003.

Stahl, Paul, Triburi și sate din sud-estul Europei, Editura Paideia, București, 2000.

TITOV, Iuliana, Relația majoritari-minoritari etnici în Dobrogea de Nord (Biblioteca Istro- Pontică. Seria Etnolografie 1), Editura Dobrogea, Constanța, 2015.

Voicu, Tudor, Brutus Cotovu, Pericle Constantinescu, Monografia orașului Tulcea. Trecutul, prezentul și viitorul său, Institutul de Arte Grafice „Dobrogea jună”, Constanța, 1928.

XENOPOL, Alexandru D., Cartea neamului românesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

II. Lucrări speciale

ALEXE, Anește, Anul agricol la grecii din comuna Izvoarele, în „Steaua Dobrogei”, XI, nr. 2-4 (42-44), 2009.

Baumann, Victor Henrich, Prezența elenilor la Tulcea (Uniunea Elenilor din România), f.e., București, 2005.

BONJUG, Nichita, Note asupra grecilor din satul Regele Ferdinand I Alibeichioi, în „Analele Dobrogei”, X, 1929.

BRĂTESCU, Constantin, Câteva notițe despre ,,grecii” din satul regele Ferdinand (fost Alibeichioi, jud. Tulcea), în „Analele Dobrogei”, X, fasc.1-12, 1929.

_______, Studii asupra Deltei, în „Analele Dobrogei”, XV, 1934.

CALCANDI, Alexandru, Dulci amintiri, în „Steaua Dobrogei”, XII, nr. 1-4 (45-48), 2010.

COTOVU, Brutus, Biserica Sf. Nicolae din Tulcea, „Analele Dobrogei”, VII, 1926.

Manea, Lăcrămioara, Mitropolitul Nichifor de Carpat și sculptorul Vasile M. Chiriachide, în xxx Tulcea 1878-1948: memoria unui oraș. Lucrările colocviului Recuperarea memoriei orașului Tulcea, 1878-1948: împlinire sau deziderat? Tulcea, 24-26 septembrie 2012. Volum îngrijit de Daniel Flaut, Mihaela Iacob, Dorel Paraschiv, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila 2012.

PETRE, Daniel, Biserica Buna Vestire – Tulcea, Editura Sf. Mina, Iași, 2014.

Știucă, Narcisa A., Comunitatea elenă din Izvoarele, în xxx Repere dobrogene. Note și comentarii de teren, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, București, 2004.

_______, Un model de supravituire: grecii din Izvoarele, în „Cultura”, nr. 4, 2010.

IV. Lucrări metodico-didactice

AdăscăliȚei, Felicia, Marilena Bercea, Doru Dumitrescu, Liviu Lazăr, Mihai Manea, Mirela Popescu, Elemente de didactică a istoriei, Editura Nomina, București, 2010.

ALEXANDRU, Gheorghe, Vasile Voinescu, Ion R. Popa, Maria Năpruiu, Claudia Gheorghe Cârțu, Metodica predării istoriei în învățământul preuniversitar, Editura „Gheorghe Alexandru”, Craiova, 1999.

ANTONESEI, Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educației, Polirom, Iași, 1996.

BONTAȘ, Ioan, Pedagogie, Editura ALL Educațional, București, 2003.

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ. Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997.

CRISTEA, Sorin, Studii de pedagogie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.

Cucoș, Constantin, Teoria și metodologia evaluării, Polirom, Iași, 2006.

dULAMĂ, Maria Eliza, Strategii didactice, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000.

FRUNZĂ, Virgil, Elemente de metodologie a instruirii, Editura Muntenia, Constanța, 2003.

_______, Evaluare și comunicare în activitatea de instruire, Editura Universitară, București, 2013.

Giurgea, Doina, Ghid metodologic pentru disciplinele opționale. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura D&G, Bucuresti, 2008.

IONESCU, Miron, Mușata Bocoș, Tratat de didactică modernă, Editura Paralela 45, Pitești, 2009.

_______, Vasile Chiș (coord.), Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

JINGA, Ioan, Elena Istrate, Manual de pedagogie, Editura All Educational, București, 1998.

_______, Ion Negreț, Învățarea eficientă, Editura Editis, București, 1994.

MOISE, Constantin, Metodele de învățământ, în Constantin Cucoș (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice în învățământ, Polirom, Iași, 1998.

Oprea, Crenguța-Lăcrămioara, Strategii didactice interactive. Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică (Colecția Idei Pedagogice Contemporane), București, 2007.

PÂNIȘOARĂ, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Ediția a III-a, Editura Polirom, 2008.

PĂUN, Ștefan, Didactica istoriei, Editura Corint, București, 2001.

PRODAN, Dan, Metodica și metodicile predării istoriei în învățământul preuniversitar românesc, în „Studii și articole de istorie”, LXVI, 2001.

RADU, Ioan, T., Evaluarea în procesul didactic, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.

TĂNASĂ, Gheorghe, Metodica predării-învățării istoriei, Editura Spiru Haret, Iași, 1998.

VITANOS, Constantin, Didactica istoriei. Metode și tehnici interactive, în „Studii și articole de istorie”, LXIX, 2004.

IV. Pagini internet

http://tulcea.uniuneaelena.ro/Articole/BISERICA%20GRECEASCA%DIN%20TULCEA/722.aspx

www.chirurgietm.ro/cms/istoric

URL://recensamant.referinte.transindex.ro/?pg=3&id=2601 (c) Fundația Jakabffy Elemer, Asociația Media Index 1999-2006.

N. Știucă, Studiu etnologic dedicat comunității elene din Izvoarele, http://www.unibuc.ro/prof/stiuca_n_a/docs/res/2011noiGrecii_izvoarele.

www.recensamantromania.ro

V. Informatori înregistrați în cursul cercetărilor de teren (1916-1917)

Dascălu Ioana

Iofciu Pena

Lefter Anastasia

Lefter Chirică

Niculache Peiciu

Răileanu Aurel

Stoian Chiriac.

Anexe

Lista ilustrațiilor

Fig. 1. Portul Tulcea ………………………………………………………………………………………………..123

Fig. 2. Familii greci din Tulcea …………………………………………………………………………………123

Fig. 3. Tineri căsătoriți …………………………………………………………………………………………….124

Fig. 4. Tineri greci …………………………………………………………………………………………………..125

Fig. 5. Interior local grecesc ……………………………………………………………………………………..125

Fig. 6. Pescărie Iani Stamatiu ……………………………………………………………………………………126

Fig. 7. Magazinul lui Otto Kiriachide ………………………………………………………………………..127

Fig. 8. Actul de naștere alui Otto Kiriachidi ……………………………………………………………….128

Fig. 9. Monumentul funerar a lui I. Kontopulos din curtea Bisericii ,,Buna Vestire” ……….129

Fig. 10. Certificat căsătorie Dracopulos ……………………………………………………………………..130

Fig. 11. Reclame comerciale în ziarul local, „Gazeta Sulinei” 1/03/1906 …………………………..130

Fig. 12. Consulatul Elen din Sulina …………………………………………………………………………..131

Fig. 13. Hotelul Camberi din Sulina …………………………………………………………………………..131

Fig. 14. Biserica Elenă Sulina ……………………………………………………………………………….132

Fig. 15. Interiorul Bisericii Elene din Sulina …………………………………………………………….132

Fig. 16. Statistica populației pe naționalități la 1937 …………………………………………………….133

Fig. 17. Schița Bisericii Elene din Sulina …………………………………………………………………133

Fig. 18. Dusul zestrei – Izvoarele ……………………………………………………………………………….134

Fig. 19. Nuntă anii ’60 – Izvoarele ………………………………………………………………………………134

Fig. 20. Ziua Babei – Izvoarele ………………………………………………………………………………….135

Fig. 21. Drăgumanul – Izvoarele ………………………………………………………………………………..135

Fig. 22. Parafa din 1885 a Bisericii „Sf.M.Mc. Dimitrie” din Izvoarele……………………………135

Fig. 23. Monumentul funerar al Peristrei Chiriachide din Cimitirul Eternitatea ………………..136

Fig. 24. Monumente funerare grecești din Cimitirul Maritim Sulina ……………………………….137

Fig. 25. Monumentul funerar al familiei Camberi din Cimitirul Maritim Sulina …………..

Fig. 1. Portul Tulcea. Carte Poștală.

Fig. 2. Familii greci din Tulcea. Sursa: Comunitatea Elenă din Tulcea.

Fig. 3. Costume grecești tradiționale din Tulcea. Sursa: Comunitatea Elenă din Tulcea.

Fig. 3. Tineri căsătoriți. Arhiva fam. Apolon.

Fig. 4. Tineri greci. Arhiva fam. Stratopolu.

Fig. 5. Interior local grecesc. Arhiva fam. Stratopolu.

Fig. 6. Pescărie Iani Stamatiu. Sursa: Comunitatea Elenă Tulcea.

Fig. 7. Magazinul lui Otto Kiriachide. Arhiva Apolon.

Fig. 8. Actul de naștere alui Otto Kiriachidi. Arhiva Apolon.

Fig. 9. Monumentul funerar a lui I. Kontopulos din curtea Bisericii ,,Buna Vestire” din Tulcea. Arhiva personală.

Fig. 10. Certificat căsătorie Dracopulos. Arhiva fam. Dracopulo-Gheorghe.

Fig. 11. Reclame comerciale în ziarul local „Gazeta Sulinei” 1/03/1906 Gheorghe. Sursa: Comunitatea Elenă Sulina.

Fig. 12. Consulatul Elen din Sulina. Carte Poștală.

Fig. 13. Hotelul Camberi din Sulina, proprietatea negustorului grec, Camberi Parparia. Carte Poștală.

Fig. 14. Biserica Elenă din Sulina. Carte Poștală.

Fig. 15. Interiorul Bisericii Elene din Sulina. Arhiva personală.

Fig. 16. Statistica populației pe naționalități la 1937. Sursa: SJTAN. Fond Prefectura Tulcea. Serviciul administrativ, dos. 774/1937, fila 10.

Fig. 17. Schița Bisericii Elene din Sulina. Sursa: SJTAN. Fond Primăria orașului Sulina,

dos. 17/1940).

Fig. 18. Dusul zestrei – Izvoarele. Sursa: Comunitatea Elenă din Izvoarele.

Fig. 19. Nuntă anii ’60 – Izvoarele. Sursa: Comunitatea Elenă din Izvoarele.

Fig. 20. Ziua Babei – Izvoarele. Sursa: Comunitatea Elenă din Izvoarele.

Fig. 21. Drăgumanul – Izvoarele. Sursa: Comunitatea Elenă din Izvoarele.

Fig. 22. Parafa din 1885 a Bisericii „Sf.M.Mc. Dimitrie” din Izvoarele. Sursa: Arhiva Bisericii „Sf.M.Mc. Dimitrie”.

Fig. 23. Monumentul funerar al Peristrei Chiriachide din Cimitirul „Eternitatea”. Arhiva personală.

Fig. 24. Monumente funerare grecești din Cimitirul Maritim Sulina. Arhiva personală.

Fig. 25. Monumentul funerar al familiei Camberi din Cimitirul Maritim Sulina. Arhiva personală.

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE PE PROPRIE RĂSPUNDERE

Subsemnata Elena STOIAN (căs. STANCA), profesor de Istorie la Școala Gimnazială „Elena Doamna” din Tulcea (jud. Tulcea), înscrisă la Examenul pentru obținerea Gradului Didactic I în învățământ, seria 2016-2018, specializarea ISTORIE, prin prezenta certific că lucrarea metodico-științifică cu titlul Modalități de reflectare a istoriei regionale în procesul instructiv-educativ. Istoria și tradiția etniei elene în nordul Dobrogei, conducător științific prof. univ. dr. Stoica LASCU, este rezultatul propriilor mele activități de investigare teoretică și aplicativă și prezintă rezultatele personale obținute în activitatea mea didactică.

În realizarea lucrării am studiat doar surse bibliografice consemnate în lista bibliografică, iar preluările din diferitele surse, inclusiv din alte lucrări personale, au fost citate în lucrare.

Declar că nu am folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nici o parte din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva, persoană fizică sau juridică.

Prezenta lucrare nu a mai fost utilizată sub această formă vreunei instituții de învațământ superior în vederea obținerii unui grad didactic sau titlu științific sau în alte contexte evaluative – examene sau concursuri.

Data _____________

Semnătura __________________