Program studii de masterat: [309027]

Program studii de masterat:

[anonimizat] I

ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA ACTIVITĂȚILOR ÎN AER LIBER ÎN BAZE SPORTIVE ȘI DE AGREMENT ÎN REGIUNI MONTANE

Lucrare practică la disciplina

Activități motrice de timp liber în baze sportive și de agrement

Coordonator științific :

Prof. univ.dr. Marian DURBĂCEA

Student: [anonimizat] – [anonimizat], 2019

ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA ACTIVITĂȚILOR ÎN AER LIBER ÎN BAZE SPORTIVE ȘI DE AGREMENT ÎN REGIUNI MONTANE

Considerații generale

Noul concept de relaxare activă prin activități fizice și sportive desfășurate în natură se încadrează perfect în tabloul activităților motrice care rezolvă această problematică complexă a odihnei active. [anonimizat]. [anonimizat]. Terenul, [anonimizat].

[anonimizat] (hobby, prietenie, aprecierea unor concepte și valori morale comune), fapt care rezolvă fericit carența de comunicare de relaționare interumană sinceră. Motricitatea specifică are drept element central adaptabilitatea la o [anonimizat], de risc fiind extrem de atractivă.

[anonimizat]. [anonimizat]-i statut de activitate sportivă la modă.

[anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat], propunând mereu noi activități în funcție e cerințele pieței. [anonimizat] a [anonimizat].

Conceptul de activitate sportivă în natură comportă o analiză ceva mai detaliată. Până nu demult acest concept avea un sens relativ restrâns și se referea doar la categoriile sociale care prin specificul activității se încadrau în el. [anonimizat], silvicultori, [anonimizat]. Ulterior o [anonimizat] a naturaliștilor desemnați să inventarieze patrimoniul natural (biologi, ecologi, geologi, speologi, geografi), completează seria ocupațiilor în cadrul cărora se prestează efort fizic în mediu natural.

[anonimizat], omul caută noi și diversificate metode de petrecere a [anonimizat] a tensiunilor, oboselii și stresului cotidian. Odată cu aglomerările în spațiile urbane omul se distanțează tot mai mult de mediul natural a cărei lipsă este acut resimțită.

[anonimizat], astfel, la începutul anilor `70 [anonimizat]-[anonimizat], la altitudine, în crestele munților. Apare și se afirmă extrem de rapid un nou concept de relaxare activă, care implică practicarea actului motric în natură, într-o formă diversificată.

Se estimează astăzi un număr de peste 30 de milioane de practicanți ai relaxării active, cifră destul de aproximativă având în vedere că există numeroase cazuri de practicanți care nu sunt membrii activi ai unei organizații sau asociații de profil, deci greu de înregistrat. Se înregistrează deci un fenomen social care mobilizează profunde resurse financiare și care determină numeroase modificări socio-economice-culturale.

Activități turistice și agrementale montane

Pământul este primul din elementele fundamentale, așadar activitățile de uscat sunt cele mai răspândite, fiind primele ca importanță, nivelul de acces, facilitate și număr de practicanți. Acestea pot fi: de vară și de iarnă.

Dintre activitățile de vară se pot menționa: drumeția (randonnee-ul pedestru, tura, plimbarea, parcurgerea de trasee pe jos=hiking, trekking, walking, rambling, hillwalking, fellwalking, tramping, backpacking); randonnee-ul ecvestru (plimbarea călare sau cu atelajul=horse back riding, randonnee a cheval, horse harness); alpinismul (mountaineering, climbing), escalada și activitățile sale conexe: scrambling, free climbing, free solo climbing, bulderingul, deep water soloing, via feratta, tiroliana, rapelul, bungee jump-ul; escalada pe structuri artificiale (buildering, urban climbing, structuring, stegophily); agrementul în canioane (canyoning, canyoneering); cicloturismul (bicycle touring), ciclismul montan (mountain biking); orientarea turistică (tourist orienteering);

parkour; agrementul și acrobațiile cu placa (skateboarding); agrementul cu rolele (roller skating); navigația terestră (land windsurfing, land yachting, kite buggying, whike sailing cycle, kite skating); golful; tirul cu arcul (archery); activitățile motorizate (off road, enduro, rally, motocross); speoturismul.

Dintre activitățile de iarnă amintim: randonnee-ul sau drumeția cu rachete de zăpadă (snowshoeing), schiul alpin (alpine skiing), schiul de tură (ski touring, backcountry skiing, randonnee skiing), schiul fond (cross country skiing), freestyle skiing, skijoring, speed skiing, skibobbing, ski BASE jumping, snowboardingul, agrementul cu sania (sledding), toobing și snowkiting.

Drumeția

Drumeția, denumită în Franța randonnee pedestre, în Marea Britanie hiking, walking, rambling, hillwalking, fellwalking, în țările scandinave nord walking sau pole walking, în SUA hiking, trekking, backpacking, thru-hiking sau tramping, în Australia și Noua Zeelandă bushwalking, în Nepal, India, Pakistan și Africa de est trekking, în Germania wandern și bergwandern, este o activitate de agrement care se desfășoară în aer liber și presupune parcurgerea unui traseu turistic pe jos.

În funcție de lungimea traseului abordat și de durata parcurgerii sale, drumeția poate fi:

-drumeție de câteva ore: turistul se deplasează pe un traseu scurt și ușor fără bagaje deosebite, doar cu strictul necesar (o gustare, apă, haină de ploaie, aparat foto);

-drumeție de o zi (day hiking): turistul se deplasează pe un traseu ceva mai lung și transportă un bagaj mai mare (alimente, haine de schimb, haină de ploaie, etc.);

-drumeție de mai multe zile (multi day hiking, backpacking=bagaj în spate): turistul parcurge un traseu mai lung, transportă un bagaj substanțial (alimente, haine de schimb, haină de ploaie, sac de dormit, cort, etc.) și înnoptează la cort sau la cabană.

După forma de relief, drumeția poate fi: montană, pe dealuri și în zonele de șes, iar după anotimp se poate practica atât în sezonul cald, cât și în sezonul rece.

Drumeția este cea mai veche formă de acțiune motrică desfășurată în natură, care este datată odată cu apariția noțiunii de drum sau potecă, iar persoanele care o practică pot fi numite drumeți.

Echipamentul folosit pentru drumeție este format din următoarele articole: a)încălțăminte: ghete (bocanci) și semighete cu exterior impermeabil din piele, cordura, etc., interior respirabil și confortabil cu membrană Gore-Tex, talpă flexibilă din cauciuc (Vibram), cu aderență și sistem antișoc, șireturi, greutate redusă, mărime potrivită, design modern; modele: Kayland, Garmond, Scarpa, Vasque, Timberland, Asolo Temple, Lomer Pelmo, La Sportiva, etc.

Bocanci pentru drumeție

(sursa : http://www.alterego.uk.com/la-sportiva-nepal-extreme-high-mountain–trekking-boots- 298-p.asp)

îmbrăcăminte:

-pantaloni tehnici, confecționați din materiale sintetice tratate DWR (durable water repellency), rezistenți la vânt și umezeală (hidrorepellent), protectori față de razele ultraviolete; au genunchi proiectați pentru libertate de mișcare, croi pentru confort la mers cu pași mari, cusături duble pentru rezistenă și durabilitate, două buzunare laterale cu fermor, buzunar la spate cu fermoar, buzunar ascuns în buzunarul drept, asigurat cu fermar, buzunar pe piciorul stâng, cu fermoar și căptușeală din plasă, capse la glezne pentru asigurarea circumferinței;

-pantaloni fabricați din materiale sintetice elastice (poliamidă, elastan) în patru direcții, cu rezistență mare la abraziune, respirabilitate apreciabilă, uscare rapidă ; țesătura este realizată din filamente care asigură confort mare la purtare ; au croi anatomic, cu performare la genunchi și la partea dorsală, pentru plus de confort la purtare, două buzunare cu fermoar în față, un buzunar cu fermoar pe piciorul drept și un buzunar cu fermoar la spate ; se pot detașa la partea inferioară pentru a deveni pantaloni ¾ ;

-pantaloni de corp, fabricați din materiale sintetice (poliamidă, poliester, elastan) elastice în patru direcții ; asigură izolare termică, compresie asupra mușchilor, transfer rapid și eficient al transpirației, astfel corpul rămâne uscat și nu pierde căldură din cauza umezelii ;

-jachetă confecționată din materiale sintetice, cu membrană windblock și waterproof, cu căptușeală din plasă pentru aerisire eficientă;

-bluze fleece din polartec termoizolante și cu respirabilitate mare;

-hanorace cu membrană poroasă Gore Tex, care asigură eliminarea umezelii;

-tricouri confecționate din materiale sintetice și lână, care transportă transpirația spre exterior și se uscă foarte repede, fapt care păstrează pielea uscată în permanență;

-bluze fabricate din lână (interior) și poliester (exterior); lâna captează transpirația (senzație de răcoare) și o transmite spre poliester, care o îndepărtează (senzație de uscăciune)

-bluză de corp fabricată din fibre sintetice (poliamidă, poliester, elastan), asigurând izolare termică, compresie asupra mușchilor, transfer rapid și eficient al transpirației, fapt care păstrează corpul uscat și nu pierde căldură din cauza umezelii;

-șosete confecționate din materiale sintetice (poliester, poliamidă, lycra) și bumbac, cu formă anatomică, care țin piciorul uscat la o temperatură confortabilă;

-pelerine de ploaie cu mâneci și fermoar lung sau fermoar scurt (doua capse), fără mâneci sau poncho; unele modele mai largi poity acoperi și rucsacul ;

rucsac (backpack, rucksack, knapsack, packsack, pack): trebuie să corespundă duratei drumeției ca mărime. Pentru drumeții de o zi se folosește "rucsacul de tură", de 30-40 litri. În ture lungi, rucsacul trebuie să fie mai încăpator, de 80 l pentru bărbați și 60-65 l (chiar 80 l ) pentru fete. Unele firme au conceput rucsaci adecvați anatomiei feminine. Rolul rucsacului mare este să încapă totul în interior evitând atârnarea diferitelor accesorii în exterior (bocanci, veselă, etc.). Deoarece rucsacul este reglabil ca volum (prin curelele de compresie laterale și prin înălțător/etajul superior), se poate ajusta, la plecare și de parcurs, în funcție de mărimea bagajelor. Aranjarea obiectelor în rucsac nu se face oricum. În principiu, cortul și sacul de dormit se pune pe fundul rucsacului, într-o pungă/husă impermeabilă.

Rucsac de tură

(sursa : http://www.craimont.ro/rucsaci_10 black_diamond_rucsac_nitro.html)

Obiectele mai grele se așează lângă/spre spate, dar în așa fel ca să nu jeneze. De asemenea, se poate interpune între aceste obiecte grele și spate un strat nu prea gros de îmbrăcăminte de rezervă.

Pe teren ușor, obiectele grele se așează lângă spate și în cele 2/3 superioare ale rucsacului. Pe teren accidentat, în 1/3-mea superioară se pun numai obiecte ușoare, ca să nu se producă dezechilibre la mișcări laterale. Obiectele care vor fi utilizate mai des (tricouri de schimb, hanorac, pelerină, bluza fleece), precum și mâncarea zilei, se pun în buzunarele laterale și în cel din capac.

Curelele rucsacului trebuie reglate corect, dupa înălțimea fiecaruia, în așa fel ca centura să poată fi închisă și strânsă bine deasupra șoldurilor. În acest fel, un rucsac umplut ergonomic (ca greutate și aranjare interioara) și reglat-fixat pe șolduri, menajează coloana vertebrală. Șoldurile și picioarele rezistă mult timp la greutăți mari, dar coloana nu. Aceasta poate fi menajata la coborâre și prin folosirea bețelor, astfel șocurile pe sensibilele discuri intervertebrale sunt mai mici.

Nimeni nu a ratat șansa de a mai merge pe munte din cauza mușchilor; aceștia se obosesc mai ales la coborâri abrupte, însă își revin după orice solicitare. Dar mulți turiști se plâng că nu mai pot merge pe munte pentru că și-au nenorocit genunchii sau coloana nefolosind bețe și coborând în salturi;

Model de organizarea a rucsacului

(sursa: http://sebkad.blogfa.com/category/25/-cu modificări)

borsetă din cordura sau nylon, impregnate cu diferite materiale; poate avea unul sau două compartimente, prevăzute cu fermoare, buzunare elastice pentru bidonul cu apă,centură și spate din spumă, buzunare elastice laterale, pe centură, chingă compresie frontală, mâner; este reglabilă cu chingi de compresie;

Borsetă pentru drumeție-față/spate

(sursa: http://www.pifferadventure.com.br/index.php? )

bețe (hiking poles, hiking sticks, walking poles, trekking poles) din aluminiu, fibră de carbon, etc. Sunt foarte utile în drumeție, pentru că ajută mult, pe pante mai mici mutându-le alternativ, dar și pe pante abrupte mutându-le pe ambele deodată și sprijinind ferm pe ele atât la urcare, dar mai ales la coborâre. Bețele folosite sunt de două feluri :

-bețe speciale pentru drumeție, telescopice; se mai numesc ”bețe de trekking", sunt mai scumpe, se defectează des, se pot rupe mai ușor, iar dacă se strâng tare când li se fixează lungimea, se desfac greu sau se blochează. Au avantajul că li se poate regla lungimea după caz: scurte la urcare, mai lungi la coborâre, unul mai lung și unul mai scurt de-a curmezișul pantei. De asemenea, iarna (dar și vara), după scurtare se pot monta pe rucsac, pentru a se folosi pioletul. La fel se poate proceda și pe mijloacele de transport sau dacă nu mai sunt necesare.

Bețe de trekking

(sursa: http://www.proalpin.ro/ bete-trekking-black-diamond-trail-compact.html)

-bețe de schi: sunt mai ieftine, funcționează la fel de bine ca și cele de trekking, chiar mai bine din unele puncte de vedere, deoarece nu există riscul să se telescopeze la sprijinirea energică pe ele. Se pot folosi și la traversarea unor râuri "din piatră în piatră" (rock hopping) sau a unor pâraie prin saritură cu sprijin pe ambele bețe.

Bețele menajează genunchii, și la urcare, dar mai ales la coborâre. Comparativ cu mersul pe jos normal, folosirea bețelor presupune aplicarea unei forțe cu fiecare pas. Drumeții solicită, astfel, întregul corp, cu intensitate mai mare, stimulând mușchi pieptului, tricepșii, bicepșii, umerii, mușchii abdominali, mușchii spatelui și alte categorii musculare, contribuind la întărirea inimii. S-a estimat că folosirea bețelor în drumeții determină o creștere de până la 46% a consumului de energie, în comparație cu mersul pe jos normal.

Cadențele brațelor, picioarelor și corpului sunt similare ca ritm cu cele utilizate în mod normal, în mersul pe jos viguros. Gama de mișcări ale brațelor reglează lungimea pasului: mișcările restrânse vor însemna o mișcare restrânsă a pelvisului și o lungime mai mică a pasului; mișcările mai largi vor determina o balansare mai puternică a pelvisului și toracelui superior și un pas mai mare;5

cort: confecționat din nylon și poliester. Nylonul este foarte ușor, utilizat, de regulă, în cazul corturilor ultralight. În forma sa naturală permite trecerea razelor UV. Poliesterul este un material care nu permite razelor UV să treacă, însă este ceva mai greu, nu se deformează și rezistă la condiții extreme, fiind astfel preferat la corturile montane.

Tehnica mersului în drumeție

(sursa: http://www.feminafit.pl/products/139/p/324-cu modificări)

Corturile duble sunt preferate în locul celor cu un singur strat, folia interioară sau cortul interior trebuind să asigure o bună respirabilitate. Pentru confecționarea acestuia se poate utiliza atât nylon cât și poliester. Interiorul este, de obicei, prevăzut cu plasă de insecte și fante de aerisire.

Ventilația unui cort este foarte importantă întrucât e răspunzatoare de confortul drumețului. O ventilație bună asigură un aer curat și împiedică formarea condensului. Cele mai eficiente sunt corturile prevăzute cu ferestre și plase pentru insecte, care pot fi închise pentru a evita pătruderea frigului și a curentul de aer din cort. Materialul din care este făcută podeaua trebuie să reziste la greutate și apă. Aceasta poate fi realizată din poliester, polietilenă laminată sau nailon. Bețele cortului pot fi confecționate din fibră de sticlă întărită cu diverse aliaje, din aluminiu sau duraluminiu.

Un lucru important este stabilitatea cortului, care este dată de forma acestuia și de construcția pe care o urmăresc bețele. Cu cât bețele de cort se intersectează în mai multe puncte, cu atât cortul devine mai stabil. Există astfel:

-corturi tip tunel, foarte spațioase, ușor de instalat, au greutate mai mare și stabilitate mică datorită faptului că bețele nu se intersectează în niciun punct;

-corturi tip iglu, au greutate mică, stabilitate mai bună, având un punct de interescție a bețelor, se instalează rapid, dar nu sunt spațioase;

-corturi semigeodezice, cu stabilitate mai mare, având mai multe puncte de intersectare a bețelor, se instalează mai greu și sunt folosite mai ales pentru drumeții montane, unde vânturile sunt puternice;

-corturi geodezice, cu minim 5 puncte de intersecție a bețelor de cort, cu stabilitate ridicată, recomandate în expediții și condiții extreme.

Un alt parametru care caracterizează corturile este înălțimea acestora. Corturile cu înălțime mică sunt recomandate pe munte, unde sunt frecvente rafalele de vânt; corturile mai înalte, spațioase și respirabile, se recomandă pentru campinguri și zone mai liniștite în ceea ce privește dinamica atmosferei.

După perioada de timp în care pot fi utilizate, corturile sunt :

-corturi de 2 sezoane, cu impermeabilitate mică, recomandate pentru primăvară-vară;

-corturi de 2-3 sezoane, pentru primăvară, vară și toamnă, cu impermeabilitate mare, recomandate pentru camping și munte;

-corturi de 4 sezoane, care pot fi utilizate în orice anotimp, inclusiv iarna, întrucât sunt prevăzute cu protecție pentru zăpadă, sunt stabile și rezistă la vânt.

Instalarea corturilor se face relativ simplu, pe baza unor pași numerotați, astfel încât montarea lor să nu dureze mai mult de 15 minute. De asemenea, există corturi cu instalare rapidă în doar câteva secunde. Acestea au bețele de cort preinstalate, astfel încât atunci când se scot din husă se desfac în forma finală. Se utilizează, de obicei, pentru drumeții mai lungi, când montarea și demontarea cortului se realizează zilnic. Nu sunt recomandate pe terenuri accidentate sau în zone expuse la intemperii datorită stabilității mai reduse, de regula acestea neavând puncte de intersecție a bețelor.

Cort pentru drumeție tip iglu

(sursa: http://www.craimont.ro)

sac de dormit: cu design variat, în funcție de sezon, de loc și de durata drumeției. Izolația termică a sacului de dormit (umplutura) nu produce căldură, dar determină minimizarea pierderilor de căldură pe care corpul le suferă în timpul somnului. Pentru acest lucru există 2 tipuri comune de izolație termică: puf și izolație sintetică.

Puful folosit la sacii de dormit este de rață sau gâscă extras de pe burtă. Această fibră naturală este un izolator excepțional. Puful de calitate superioară este colectat, de regulă, de la gâște deoarece puful acestora oferă o putere de acoperire mai mare. Puterea de acoperire se referă la numărul de centimetri cubi ocupați de 1 gram de puf. Cu cât este mai mare acest număr, cu atât este nevoie de mai puțin puf pentru a obține clasificarea de temperatură dorită.

Sac de dormit pentru vară

(sursa: http://maiaoutdoor.ro/Outdoor)

Dacă se umezește, puful își pierde calitățile termoizolatoare; dacă se udă, este aproape imposibil de uscat în decursul unei drumeții montane. Nu este recomandat în climat umed, și, de regulă, este mai scump decât un sac cu umplutură sintetică. Puful de pinguin nu se mai folosește pe post de umplutură, deoarece acest animal este ocrotit.

Sacii de dormit de calitate superioară pot fi acoperiți cu un material tratat pentru a respinge apa (durable water repellency). Acesta determină apa să alunece în loc să se îmbibe în material. În plus, unii saci de tratați cu DWR sunt impermeabili și pot fi folosiți în umezeală fara probleme.

Izolația termică sintetică (de obicei poliester) reține mai multă căldură chiar și când sacul este ud, deci este o alegere mai bună în climate umede. Fibrele se usucă mai repede, sunt non-alergice, iar sacii de calitate pot ajunge la greutăți apropiate de ale celor cu puf.

Dezavantajele sacilor sinectici este că oferă mai puțin confort termic comparativ cu greutatea lor, în plus puterea de izolație a acestora scade cu fiecare împachetare în sacii de compresie. Sunt mai multe tehnologii si brand-uri pentru acest tip de izolație, dar factorii de baza sunt dacă filamentul este scurt sau continuu.

Fibra cu filament scurt este o alegere excelentă, deoarece filamentele sunt împachetate dens pentru a împiedica pierderea de căldură. Aceasta face ca sacul de dormit să se simtă moale și flexibil, similar cu un sac umplut cu puf. De asemenea, aceasta ajută ca și compresia acestuia să fie mare, dar au și un dezavantaj: sunt mai puțin rezistenți în timp.

Fibra cu filament continuu este compusă dintr-un filament continuu mai gros care are o rezistența sporită. Acești saci de dormit oferă o senzație mai dură și o compresie mai mică față de cei din fibra cu filament scurt.

Principiul termic al sacilor de dormit se bazează pe menținerea unui strat de aer care nu circulă în jurul corpului. Acest aer este încălzit de temperatura corpului, iar sacul formează o barieră între acest aer și solul mai rece sau aerul exterior. Cu cât este mai puțin aer de încălzit, cu atât corpul se încălzește mai repede, în același timp acest lucru ajutând și la păstrarea aerului cald mai bine.

După temperatura de confort (stabilită prin norma EN 13537) se disting:

– saci de dormit pentru vară: temperatura de confort peste +1°C, extremă -6°C;

– saci de dormit pentru 2-3 sezoane: temperatura de confort între -4°C și +1°C, extremă – 15°C;

– saci de dormit pentru iarnă sau 3-4 sezoane: temperatura de confort între -15°C și -5°C, extremă -28°C.7

saltea: accesoriu care asigură confortul în timpul somnului, putând fi folosită și în momentele de pauză sau de servire a mesei pe traseu; pentru drumeție sunt recomandate:

– salteaua izopren: rezistentă, cu grosimi de 8-15 mm;

– salteaua din spumă izolatoare: cu grosimi de 1,5-2,5 cm;

Acestea sunt ușoare (300-400 g), se rulează și se atașează la exteriorul rucsacului (pe capac, lateral);

ochelari de soare:

Ochelari de drumeție

(sursa : http://echipmont.ro/index.php? main_page=index&manufacturers_id=8)

Alături de aceste materiale de bază se pot adăuga și alte accesorii, cum ar fi: termos, bidon pentru apă, veselă, trusă personală, spirtieră, aragaz (Primus), busolă, GPS, hartă turistică, aparat foto, binoclu, lanternă, lampă de cort, briceag, piolet, toporișcă, colțari, etc.

Un rol important în drumeție este alimentația. Cantitatea și sortimentele de provizii se stabilesc în funcție de durata drumeției și de solicitări. Acestea trebuie să fie variate, energice, ușor de digerat și de transportat. Nu sunt recomandate mesele copioase, ci gustările frugale și dese. Apa este un element esențial pe traseu, asigurând funcționarea mușchilor. În drumețiile montane trebuie să se bea cam 3 litri/zi. În munții înalți (Alpi, Anzi, Himalaya) se ajunge la 5-7 litri, deoarece aici aerul e uscat. Se inspiră aer uscat și se expiră aer umed, deci se pierde multă "apă" prin respirație.

Alcoolul e contraindicat în drumeție. Pentru un organism în plin efort sau semi- epuizat are efect catastrofal, chiar dacă respectivul drumeț e obișnuit cu băutura. Nu se folosește alcool nici "pentru încălzire", căci senzația de căldură e de scurta durată; prin vasodilatație periferică se pierde căldură și hipotermia se va instala mai rapid.

Principalele probleme și dificultăți care se înregistrează practicând drumeția montană se referă la: alegerea și achiziționarea echipamentului, utilizarea lui, planificarea unei ture, umplerea rucsacului, orientarea pe munte, alimentația pe munte, montarea cortului, deplasarea pe traseu, evitarea pericolelor, noțiuni de prim ajutor, etc.

Drumeție montană

(sursa: http://www.kettours.com/activity.php?actId=1&lang=)

În ultima perioadă de timp drumeția devine un veritabil fenomen social, atât prin numărul mare de practicanți, cât și prin rețeaua de trasee marcate care acoperă un areal ce se întinde din regiunea litorală până la mare altitudine. De la conceptul de plimbare de parcurgere a unui traseu, sensul acestei activități a suferit transformări esențiale. Pentru unii a devenit un mod de viață.

O tură montană începe cu pregătirea teoretică (documentarea), apoi se trece la efectuarea unor ture progresive în ceea ce privește lungimea și dificultatea, pentru antrenament și învățare din mers, pentru a constata cum se comportă organismul la solicitări specifice.

Pentru drumeție sunt alese trasee marcate, poteci, drumuri forestiere și comunale, drumuri asfaltate laterale, dar și trasee neamenajate, în zone necunoscute, unde sunt necesare cunoștințe de orientare în teren.

Distanțele se pot exprima în ore sau fracțiuni de ore, dar și în km sau metri diferență de nivel. Timpul de mers se calculează astfel: pe teren plat și pante mici-4 km/h; în urcare, pe potecă amenajată-350 m diferență de nivel/h; în urcare, pe potecă neamenajata-250 m diferență de nivel/h; în coborâre, pe potecă amenjată-450 m diferență de nivel/h; în coborâre, pe potecă neamenajata-400 m diferență de nivel/h.

Pericolele care pot să apară în drumeție sunt: furtunile, descărcările electrice, insolația, întâlnirile cu animale sălbatice, mușcăturile de vipere, înțepăturile de insecte, accidentele de mers (luxații, zgârieturi, întinderi musculare), epuizarea fizică, deshidratarea, rătăcirea traseului, etc.

Drumeția reprezintă un exercițiu fizic complex, iar dintre beneficiile sale asupra sănătății se pot enumera: reducerea greutății, prevenirea bolilor cardiace, atenuarea hipertensiunii arteriale, încetinirea îmbătrânirii celulelor, prevenirea osteoporozei și a durerilor de spate, îmbunătățirea stării psihice, etc.

Alpinismul

Originea termenului ”alpinism” este franceză și provine de la denumirea dată în

secolul XVIII ascensiunilor în Munții Alpi. Persoanele care desfășoară aceste ascensiuni poartă numele de ”alpiniști”. În America de Sud se folosește termenul ”andinism” (ascensiuni în Munții Anzi), în limba engleză, activitatea de a intreprinde ascensiuni pe munte se numește ”mountaineering”, ”climbing” sau ”mountain climbing”, iar în limba germană se numește ”berg-steigen” (berg=munte, steigen=urcare).

După Wikipedia, mountaineering-ul este sportul, pasiunea sau profesia de a efectua drumeții pe munte, schi și alpinism/cățărare (climbing). Această activitate a reprezentat la început ascensiunea pe cele mai înalte vârfuri ale lumii, dar în timp s-a separat în trei domenii: escaladarea versanților stâncoși (rock climbing), escaladarea versanților acoperiți cu zăpadă (snow climbing) și practicarea schiului (ski mountaineering), în funcție de traseul ales pe stânci, zăpezi sau gheață. Pentru termenul ”mountaineering”, propunem ca echivalent în limba română să fie termenul ”muntenărie”.

Conform DLRM (1958), alpinismul este ”sportul în care, cu ajutorul unei tehnici speciale, se execută ascensiuni pe culmi muntoase greu accesibile”, iar după DEXLR (2009), alpinismul este o ”ramură sportivă care cuprinde ascensiunile în munți, în special escaladarea părților greu accesibile ale acestora”.

Definița alpinismului este foarte bine punctată și de scriitorul, alpinistul și exploratorul francez Roger Frison-Roche (1906-1999):

”Alpinismul începe din clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vârf secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin faptul însuși al reliefului sau al climatului. Singură noțiunea de pericol și tehnica elaborată de om pentru a dejuca acest pericol constituie ceea ce se numește comun: alpinism. Această mare pasiune umană tinde a deveni un sport în stare pură, la care dorința performanței face să treacă pe plan secund calitățile estetice cerute odinioară unei ascensiuni. Spre deosebire de turist, care caută mai ales relaxarea și frumusețea, alpinistul se complace în dificultatea de a învinge, în pericolul de a birui, într-o luptă arzătoare împotriva elementelor naturii. Turiști sunt nenumărați, dar performanța în alpinism este rezervată unei minorități, căci cel ce-și expune viața conștient (și din păcate din ce în ce mai mult inconștient), dar cu ideea bine stabilită de a domina pericolul pe care-l caută prin inteligența și forța sa morală, prin utilizarea reflexelor și a forței sale fizice, acela aparține obligatoriu unei elite.”

Ca activitate de agrement, alpinismul presupune escaladarea versanților stâncoși, formațiunilor stâncoase și ghețarilor folosind mijloace de protecție (ancore, pitoane, corzi, scărițe, harnașament personal, etc.), cu scopul de a ajunge la o anumită destinație (vârf, culme, platou) pentru propria satisfacție, palmares, depășirea unui record sau pentru traversarea unor obstacole inevitabile apărute pe traseu (abrupturi, viroage, văiugi, hornuri, etc.).

Echipamentul folosit în alpinism este complex, fiind format din: rucsac, pantaloni și jachetă wind/waterproof, bluze fleece, bluze de corp și tricouri, căciulă de lână, mănuși, șosete de lână, etc., bocanci de plastic, colțari, bețe de trekking, corzi, mijloace de asigurare (pitoane, ancore, nuci, hexuri, tricame, ascendere și descendere, carabiniere, scărițe, bucle), ham, ciocan, ochelari de protecție contra radiației solare, cască de protecție, hrană, ustensile personale, cort, sac de dormit, etc.

Echipamentul alpinistului

(sursa: http://visual.merriam-webster.com/)

În alpinism se disting două stiluri, după cum urmează:

-stilul Expediție: presupune ascensiuni în echipă, transportul echipamentului de către porteri (hamali), înființarea unei linii de tabere de-a lungul traseului (tabără de bază, tabere intermediare), folosirea corzilor fixe pe porțiunile accidentate și cu gheață, folosirea măștilor cu oxigen, durata mare a ascensiunii, etc.;

-stilul Alpin sau stilul pur, presupune durată mai mică, ascensiuni solitare sau în echipe restrânse, transportarea individuală a echipamentului și ascensiunea continuă până la ținta propusă fără a înființa tabere pe traseu și a folosi porteri, mască de oxigen sau corzi fixe.

Alpinismul se practică în arealele montane ale planetei, cu munți care depășesc 2000 m, cum ar fi: Munții Alpi, Caucaz, Pirinei, Rila, Tatra, Alpii Scandinaviei din Europa; Munții Stâncoși, Sierra Nevada, Cascadelor, Coastei, Munții din Alaska în America de Nord; Munții Anzi din America de Sud; Munții Himalaya, Karakoram, Hindu Kush, Pamir, Tian Shan și Kunlun din Asia; Alpii Neozeelandezi.

Tabără intermediară sub vf. Everest

(sursa: http://adventure.howstuffworks.com )

Grup de alpiniști în ascensiune

(sursa: http://mtnguide.org/guides/rmi-expeditions/)

Escalada de agrement

Escalada de agrement este o ramură a alpinismului și a turismului montan în care sportivul se cațără prin mijloace proprii (dispozitive de asigurare) sau cu ajutorul prizelor și reazemelor naturale pe care i le oferă stânca, pe versanți accidentați și abrupturi montane pentru a ajunge la o anumită destinație (vârf, culme, platou, etc.), pentru propria satisfacție, pentru palmares, pentru stabilirea sau depășirea unui record, etc.

Această formă de relaxare include mai multe activități, cum ar fi: scrambling, free solo climbing, free climbing, deep water soloing, via ferrata, tiroliana și rapelul.

Scrambling-ul sau ascensiunea montană este modalitate de a escalada versanții stâncoși, marcați de abrupturi, văiugi, custuri, grohotișuri, trepte, etc. Acesta este un termen ambiguu, care se află undeva între drumeția montană (trekking, hillwalking, fellwalking) și alpinism (climbing). În acest sens, față de drumeția montană scrambling-ul solicită mâinile în ascensiune pe versanții stâncoși, pentru susținerea greutății corpului, iar

față de alpinism acesta nu folosește corzi și alte materiale de cățărare. Utilizarea corzilor este necesară în scrambling doar pentru coborârea în rapel.

Organizația de alpinism ”The Mountaineers” din Seattle-SUA, definește escalada ca activitate desfășurată în afara traseelor sau potecilor turistice, de multe ori pe zăpadă sau stâncării, pentru a ajunge pe o culme sau o înălțime, fără echipamente de alpinism (corzi, pitoane, scărițe, harnașament de corp) și care nu implică deplasarea pe pante extrem de abrupte și accidentate sau pe ghețari.

Deși plăcerea scrambling-ului constă în libertatea de mișcare pe stâncării, pentru evitarea unor accidente pe traseele mai dificile este recomandată folosirea corzilor în urcare și coborâre, mai ales atunci când participanții la ascensiune sunt mai slab pregătiți sau neîncrezători.

Scrambling

(sursa: http://www.touchtherock.com/ CoursesServices%5Cscrambling.asp?guID=5abf95e0-517c- 4c71-bb28-3dc8eab0f207)

Echipamentul practicanților de scrambling este reprezentat de: pantaloni pentru escaladă, jachete impermeabile, jachete windstoper, bluze fleece, tricouri climacool, pelerină, mănuși, bocanci cu talpă Vibram, cască de protecție, corzi, cordelină, suspensor (ham), bucle, 8-uri, carabiniere, rucsac de tură sau de traseu, cort, etc.

În general, traseele de scrambling se clasifică după dificultatea lor astfel:

-ușoare-drumeții off-trail cu expunere minimă la pericole (dacă există); clasa I-a după Uniunea Internațională a Asociațiilor de Alpinism (UIAA);

-moderate–sunt necesare abilități, corzi și balustrade; clasa II-a după UIAA;

-dificile-necesită abilități de orientare și cățărare, corzi, balustrade; pericol de cădere; clasa III după UIAA și clasa III-IV-V după Yosemite Decimal System.

Scramblingul este o activitate destul de riscantă, pericolele care trebuie luate în calcul de turiști fiind: vremea rea (ceață, brumă, polei, ploaie, gheață); accidentarea; hipotermia; deshidratarea; rătăcirea traseului.

Pentru a preîntâmpina asemenea neplăceri se recomandă: echipament adecvat (încălțăminte, îmbrăcăminte, cască de protecție, piolet), planificarea traseului, utilizarea materialelor cartografice, rezerve de hrană, etc.

Alte variante ale scrambling-ului sunt rock hopping-ul și ghyll scrambling-ul. Rock hopping-ul este o activitate în aer liber care presupune efectuarea unor sărituri peste blocuri de rocă, peste crevase în rocă, sărituri de pe abrupturi sau alte formațiuni stâncoase, sărituri de pe stânci în apele râurilor, lacurilor sau măriulor, etc., fără mijloace de asigurare (corzi). Dacă aceasta implică un grad mare de risc, atunci este încadrată la sporturi extreme

Rock hopping

(sursa: http://www.rockhopping.com/)

Ghyll scrambling-ul (gorge scrambling, gorge walking-=plimbarea prin chei și canioane) este este o activitate populară, pentru persoane de toate vârstele, care presupune urcarea și coborârea albiilor pietroase din chei și canioane sau de pe cursul unor râuri mai accidentate (blocuri de rocă, bolovănișuri, trepte, praguri, etc.). Echipamentul personal este format din costume impermeabile, încălțări cu aderență la roca umedă, cască de protecție și mănuși.

Această activitatea se desfășoară în echipă, se bazează pe folosirea mâinilor și picioarelor, iar manevrele executate sunt cățărarea, săriturile și alunecarea pe roca din patul albiei sau de pe versanții din jur.

Free solo climbing-ul (free soloing, soloing) este o formă de alpinism extrem în care alpinistul se cațără liber (escaladă liberă) pe pereții stâncoși fără a folosi materiale de protecție, nici în urcare, nici în caz de cădere. Motivul acestei abordări este legat de satisfacția personală de demonstrare a abilităților fizice, psihice și tehnice.

Ghyll scrambling

(sursa: http://www.keswickmountainadventures.co.uk/ghyll-scrambling/)

Condițiile geologico-geomorfologice sunt reprezentate prin abrupturi fisurate, dezvoltate pe roci magmatice (granite, bazalte, monzonite cuarțifere, etc.), cristaline și sedimentare (calcare, gresii, conglomerate).

Dintre destinațiile consacrate pentru acest sport se pot aminti Yosemite Valley cu masivele granitice El Capitan, Half Dome și Sentinel din Parcul Național Yosemite, Joshua Tree din Parcul Național Joshua Tree, Munții Shasta, Munții Lasson și Lake Tahoe din California, Boulder Canyon, Eldorado Canyon, Red Rock Canyon din Colorado, etc.

Free climbing-ul este activitatea de cățărare liberă pe abrupturile stâncoase fără a folosi materiale de protecție (pitoane, ancore, șuruburi, carabiniere, etc.) în urcare, așa cum este cazul în alpinismul profesional (aid climbing). Aceste materiale sunt permise numai în timpul căderilor accidentale pentru salvare.

Dintre subtipurile acestei forme de alpinism pot fi menționate: solo climbing, alpinism tradițional, alpinismul sportiv și bouldering-ul.

Solo climbing-ul este o formă de alpinism în care alpinistul urcă singur pe peretele stâncos, fără ca cineva să-l secondeze sau să-l asigure. Există mai multe moduri de a urca solo, unul dintre acestea fiind rope solo climbing, adică escalada solo în care alpinistul deține o coardă pentru a se salva în caz de cădere, în cadrul căruia se disting două tipuri de escaladă: escaldă cap coardă (lead soloing) și escaladă asistată, cu coarda fixată la capătul traseului (top rope soloing).

În primul caz, alpinistul se cațără purtând coarda legată de suspensor (ham) la brâu și posedă anumite dispozitive de asigurare (came blocatoare, ancore, nuci, hexuri, șuruburi, etc.) în caz de cădere, pe care le instalează în fisurile din stâncă pe măsură ce urcă.

Blocator cu came așezat într-o fisură

(sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Camalot_number_6.JPG)

În al doilea caz, alpinistul se cațără pe peretele stâncos fiind prins într-o coardă (cap de coardă) care la capătul traseului trece printr-o ancoră și coboară la bază unde este treptat filată de secund (belayer). Alpinistul nu trebuie să se sprijine în coardă, manevră specifică alpinismului profesional (aid climbing), ci trebuie să urce prin propriile puteri, apelând la coardă doar dacă riscă să cadă în gol.16

Escalada tradițională (traditional climbing, trad climbing, trad) este o formă de alpinism în care alpinistul (capul de coardă), pe măsură ce escaladează peretele stancos, își montează el însuși asigurări provizorii (demontabile), astfel încât să limiteze efectele asupra stâncii (cățărare cu mobile).

Nucă plasată într-o fisură

(sursa: http://www.escalada.verticon.ro/trad/pasive.htm)

Ancoră cu șurub pentru asigurare

(sursa: http://kristinatravels.blogspot.ro/2010/07/climbing-terms-for-uninitiated.html)

Asigurările folosite în alpinismul tradițional sunt: naturale (colți de stâncă, clepsidre, copaci sau pietre încastrate în fisuri, peste care se legă o buclă de cordelină), pasive (nuci, hexuri, tricame, big bro) și active (friend, ball nuts).

Echipamentul individual este format din: ham, dispozitive de asigurare, carabiniere, cască de protecție, bucle de cordelină, extractor de nuci, espadrile, trusă de urgență, rucsac mic, scărițe și corzi (corzi simple, corzi duble).

Cățărare asigurată (top rope soloing)

(sursa: http://alumnus.caltech.edu/~sedwards/climbing/techniques.html-cu modificări)

Capul de coardă având coarda/corzile și dispozitivele de asigurare legate de ham escaladează peretele stâncos, fiind asigurat de la baza abruptului de către secund exclusiv de pe ham, astfel încât, în cazul unei căderi, inerția corpului secundului și auto-asigurarea acestuia în ancoră (prin intermediul corzii dinamice de asigurare) să contribuie la amortizarea forțelor dinamice generate.

Ham pentru alpinism tradițional

(sursa: http://www.escalada.verticon.ro/trad/echipament.htm)

Pentru controlul mai ferm al corzilor și pentru evitarea arsurilor pe care le-ar putea produce curgerea corzilor prin dispozitivul de asigurare în timpul opririi unei eventuale căderi a capului de coardă, secundul va purta mănuși.

Escaladă tradițională

(sursa: http://www.ucdmountaineeringclub.com/book/export/html/535)

Escalada sportivă (sport climbing) este o formă de alpinism în care traseele de escaladă sunt prevăzute cu dispozitive de protecție permanente, fixate pe stâncă (pitoane, ancore, șuruburi, etc.), care, însă, nu pot fi folosite pentru sprijin în ascensiune. Deoarece în acest fel riscul căderii este practic eliminat, alpinistul va pune accent pe exersarea capacităților sale fizice.18

Escalada sportivă se practică, în principal, pe abrupturi stâncoase unde se pot amenaja trasee standard care nu depășesc, de obicei, 30 metri înălțime, dar există și trasee a căror lungime ajunge la lungimi de sute de metri. Aceste trasee sunt echipate conform unor norme stricte de amenajare, fapt care le conferă o mare siguranță, iar căderile nu au gradul de periculozitate din celelalte forme de alpinism.

Escalada sportivă se practică pentru agrement, dar și pentru competiție, având următoarele probe:

-proba de dificultate: parcurgerea unor trasee standard, continuu, fără odihnă în mijloacele de asigurare și fără căderi, iar pentru asigurare se folosește coarda;

-proba de bouldering: parcurgerea unor trasee scurte, de maxim 5-6 m înălțime, cu mișcări puține, însă deosebit de dificile, la limita căderii, fără utilizarea corzii;

-proba de viteză: parcurgerea unui traseu standard de dificultate scăzută într-un timp cât mai scurt, iar asigurarea se face de sus, folosind coarda.19

Dintre locațiile pentru escaladă sportivă din România se pot aminti: Cheile Turzii, Cheile Aiudului, Cheile Întregalde, Rimetea-Colții Trascăului (Munții Trascăului), Cheile Crăciunești, Buceș- Vulcan (Munții Metaliferi), Bulz (Munții Pădurea Craiului), Cheile Folea (Masivul Buila-Vânturarița), Cheile Sohodolului (Munții Vâlcan), Cheile Râșnoavei (Munții Postăvarul), etc., iar din străinătate: Shumen- Bulgaria, Varassova-Grecia, etc.

Echiparea unui traseu pentru escaladă sportivă (sursa: http://www.escalada.verticon.ro/echipare/index.htm)

Gradele de dificultate pentru traseele de escaladă sunt următoarele:

-gradul 1: ușor; 1 A-văi și brâne de abrupt; trasee cu caracter turistic și de inițiere în alpinism; 1 B-văi de abrupt și hornuri, săritori; pe anumite tronsoane este necesară asigurarea în coarda a participanților;

-gradul 2: dificultate medie; trasee ușoare care cer cunoașterea tehnicii de cățărare liberă; 2 A-hornuri stâncoase cu asperități bune pentru ramonaj și țancuri izolate; 2 B-văi și creste; trasee lungi combinate cu brâne, hornuri și creste;

-gradul 3: dificil; trasee pentru cățărare prin aderență sau prin opoziție; 3 A-abrupturi și creste cu porțiuni de cățărare pe stâncă, combinate cu pasaje ușoare, caracteristice gradului 2; tronsoanele mai înclinate se trec artificial cu ajutorul pitoanelor; 3 B-pereți, creste sau hornuri cu mai mult de două lungimi de coardă; predomină cățărarea liberă;

-gradul 4: accentuat dificil; 4 A-se utilizează scărițele în locul prizelor de picior; se traversează surplombe; trasee scurte sau dificile, lungi sau ușoare; 4 B-fisuri deschise, traversari, treceri de surplombe;

-gradul 5: foarte dificil; 5 A-trasee lungi de minimum patru lungimi de coardă cu treceri directe de surplombe și cu traversări expuse; 5 B- trasee lungi, foarte dificile, cu obstacole successive care solicit abilitățile și condiția fizică; prizele sunt mici și rare, iar distanțele dintre pitoane sunt și ele mari;

-gradul 6: extrem de dificile; 6 A-succesiuni de surplombe, manevre de corzi, cunoașterea tehnicii de cățărare artificială; se trec hornuri spălate și fețe stâncoase înclinate și netede, iar regrupările sunt incommode; 6 B-se trec tavane, platformele de regrupare sunt mici sau inexistente; se folosesc pitoanele de expansiune în lipsa fisurilor necesare instalării pitoanelor; lungimea traseului este de peste 300 m.

După Scala UIAA (Uniunea Internațională a Asociațiilor de Alpinism) gradele de dificultate se notează cu cifre romane de la I la XII, adăugându-se semnul – sau + (ex. III+; – IV).20

Bouldering-ul (boulder=bolovan, bloc de rocă) este o formă de alpinism care se efectuează fără utilizarea corzilor, dispozitivelor de asigurare și hamurilor. Se aseamănă cu free solo climbing-ul (cățărarea liberă), doar că lungimea traseelor este sub 20 m. Echipamentul personal este format din încălțări ușoare și cu aderență la stâncă, săculeț cu carbonat de magneziu și saltele din spumă poliuretanică plasate la baza peretelui stâncos pentru a atenua impactul cu solul în cazul unor căderi.21

Via ferrata

Via ferrata (drum de fier) este un traseu montan prevăzut cu cabluri, lanțuri, scări, grinzi și poduri metalice, amenajat pe versanți stâncoși, marcați de abrupturi, trepte, văiugi, surplombe, creste, etc., pentru a facilita deplasarea turiștilor spre obiectivele propuse.

Traseele de via ferrata își au originea în timpul Primului Război Mondial, când armatele italiene și austriece aflate în conflict, au amplasat pe versanții accidentați ai Alpilor Dolomitici trepte, cabluri și scări pentru a se deplasa mai ușor.

Ca desfășurare, traseele via ferrata reprezintă sectoare sau segmente în cadrul ascensiunilor montane și drumeției, iar lungimea lor este cuprinsă între 100-700 m.

Echipamentul de via ferrata este cel pentru drumeție și ascensiuni montane (bocanci de drumeție, cu talpă Vibram, flexibilă și aderentă la stâncă, pantaloni de drumeție, tricou climacool, bluze fleece, jachetă impermeabilă, rucsac, etc.) la care se adaugă hamul, buclele din chingă sau coardă cu carabiniere care se prind de cabluri, lonjele prevăzute cu disipatoare de energie, casca de protecție și mănuși.

După gradul lor de dificultate, traseele via ferrata pot fi:

-ușoare: traseu simplu, neexpus la pericole, amenajat cu scări scurte; pentru începători și copii;

-puțin dificile: prezintă anumite porțiuni înguste și înclinate, cu prize mici pentru picioare, echipate cu cablu sau scări; necesită o anumită forță în brațe; pentru începători;

-cu dificultate moderată: porțiuni înguste, înclinate și mărginite de abrupturi; pentru începători însoțiți de persoane experimentate;

-dificile: pante mari, abrupturi, trepte, fragmentare; sunt dotate cu scări mari și cabluri; necesită forță în brațe și picioare; pentru cei experimentați;

-foarte dificile: abrupte, accidentate, suspendate, surplombate, fragmentate; echipate cu cabluri, poduri și scări; solicitante fizic; adresate persoanelor cu experiență;

-extrem de dificile: abrupte, înguste, surplombate, suspendate, fragmentate, prize mici; foarte solicitante fizic (brațe, picioare); recomandate persoanelor cu experiență și condiție fizică foarte bună.

Modul de abordare a traseelor de via ferrata este următorul: turistul montagnard se prinde cu mâinile de cablul instalat pe stâncă; se asigură cu coarda sau prinzându-și bucla pe care o are legată de ham, cu carabiniera de cablu, și se deplasează cu grijă; coboară în tiroliană pe cablu; urcă scările metalice; traversează porțiunile suspendate pe cabluri; pășește încet și apăsat pentru a nu aluneca în prăpăstii; păstrează o distanță de siguranță față de coechipierul din față.

Modalitate de asigurare pe un traseu de via ferrata

(sursa: http://www.mobypicture.com/user/carmenlroberts/view/10462312)

Trasee de via ferrata se află în multe zone ale lumii, cum ar fi: Dolomiți, Valea Aosta, Alpii Carnici și Iulieni în Italia; Alpii Calcaroși (Rax, Hohe Wand, Totes Gebirge, Dachstein, Wilder Kaiser, Karwendel) din Austria; Masivul Central, Pirinei, Corsica din Franța; Bernese Oberland și Valais din Elveția; etc.24 La noi în țară trasee amenajate în stil via ferrata se află în Munții Piatra Craiului (La Lanțuri), Cheile Râșnoavei, Făgăraș, etc.

Tronson de via ferrata cu pod și balustrade

(sursa: http://www.simplysavoie.com/content/ guided%20via%20ferrata%20holiday%20france)

Tiroliana

Tiroliana (tyrolean traverse, tirolesa, aerial ropeslide, zip line) este o tehnică folosită în alpinism, care presupune traversarea de către alpinist, cu ajutorul corzilor sau cablurilor, a unor zone cu abrupturi, chei, râuri, crevase, etc., pentru a ajunge la o anumită destinație. Această tehnică se folosește nu numai pentru transportul persoanelor, ci și a materialelor și a animalelor (ex. traversarea fluviului Nujinag din provincia Yunnan-China).

În esență, tiroliana este un sistem de corzi statice sau de cabluri din oțel, ancorate în mod natural (de stânci, de copaci) sau artificial (de stâlpi) între abrupturile unei văi. Alunecarea se face pe o prin intermediul unei carabiniere (varianta clasică, pe coardă), a unor scripeți (pe coardă, pe cablu) sau a unor dispozitive cu scripeți și mânere (pe coardă).

Traversarea tiroliană-schema de principiu

(sursa: http://mather.photoshelter.com/image/I0000bIJdGfl.bNE-cu modificări)

Sistemul de alunecare poate fi amenajat în mai multe variante, de exemplu: o singură coardă sau singur cablu; două corzi sau două cabluri dispuse unul sub altul la o anumită distanță, etc.

Pentru traversare, alpinistul trebuie să posede următorul echipament: un ham integral; buclă energo-absorbantă (disipator de energie) sau lonjă cu disipator de energie; buclă din chingă sau coardă pentru legarea de ham; buclă de contra-asigurare; carabiniere auto-blocante și cu filet; cască de protecție, mănuși.

Procedura de traversare are mai multe variante, în funcție de dotarea tehnică a sistemului:

-turistul echipat cu ham își prinde bucla atașată de acesta de coardă sau cablu prin intermediul carabinierei;

-turistul echipat cu ham își prinde bucla de dispozitivul de alunecare prevăzut cu scripeți, apoi se asigură prinzându-și o altă buclă cu carabiniera de coardă sau cablu, în spatele scripeților;

-turistul echipat cu ham își prinde bucla cu carabiniera de dispozitivul prevăzut cu mânere și scripeți, apoi se asigură cu o altă buclă pe care o prinde cu carabiniera de scripete;

Scripeți Tandem Speed pentru tiroliană

(sursa: http://mercador.ro/oferta/tiroliana-mea-la-pensiunea-ta-IDBJZB.html)

Prinderea pe cablu

(sursa: http://www.loscabosguide.com/deserticaloscabos/desertica-pictures.htm)

După ce s-a instalat, turistul se lansează în traversare. În varianta ”rigging” acesta stă în poziție verticală, cu picioarele ușor îndreptate în față sau cu genunchi ușor ridicați, cu o mână pe buclă și cu cealaltă fixată pe coardă în spatele carabinieri sau scripetelui, pentru echilibrare. În varianta ”spartană”, folosită în cazul în care panta tirolienei nu favorizează alunecarea până la punctual final sau atunci când traversarea este în pantă, turistul se prinde cu picioarele de coardă sau cablu și înaintează prin forța brațelor (uneori se folosesc niște dispozitive de blocare (ascendere) fixate pe coardă, pe care le ține în mâini). Pe parcursul traversării, turistul va purta mănuși pentru a evita rănirea palmelor datorită fricțiunilor cu coarda sau cablul de oțel.

Pentru agrement, tiroliana se poate instala între două puncte naturale diferențiate altimetric (abrupturi, formațiuni stâncoase, copaci) sau între două platforme special construite (de plecare și de sosire). Panta între cele două puncte trebuie sa fie de minim 7- 8%, forța de întindere a cablului trebuie să fie de minim 500 kg, iar viteza de coborâre a utilizatorului nu trebuie sa fie mai mare de 7 m/s.

Dispozitiv cu scripete pentru tiroliană (sursa: http://best-zip.com/)

Cea mai lungă tiroliană din lume, inclusă în Guinness Book, este de 1550 m și se află în Munții Rila din Bulgaria. Aceasta a fost amenajată în anul 2008. În România, cea mai mare tiroliană se află suspendată la 137 m înălțime în Cheile Râșnoavei, având lungimea de 147, 2 m. Aceasta este alcătuită din două cabluri de oțel (unul de lucru și celălat de siguranță), scripeți Speedy Tandem Petzl și ancore Hilti. Asigurarea turiștilor se face cu o coardă dinamică mai scurtă cu 4-5 m decât distanța dintre pereți, astfel încât oprirea se face în siguranță.

Înclinarea cablurilor de oțel este de aproximativ 100, iar frecarea redusă asigurată de scripeții cu role de oțel, care rulează pe cabluri asigură o viteza de traversare de aproximativ 7 m/s.

Traversarea tiroleză (stil Rigging)

(sursa: http://rocksolidfitnessfl.com/uncategorized/join-rock-solid-fitness-for-a-high-ropes- coursezip-line-adventure/)

Dispozitiv cu mânere și scripeți pentru tiroliană

(sursa: http://www.tropical420.com/2011/05/19/catalina-zip-line-adventure/)

Traversare tiroleză (stil Spartan)

(sursa: http://oajclimbing.blogfa.com/cat-8.aspx)

Traversare tiroleză (stil Spartan)

(sursa: http://www.summitpost.org/tyrolean-traverse/790345)

Rapelul

Rapelul (abseiling, rappelling, rapping, rap jumping, deeplling, abbing, rappel) este o tehnică de alpinism care reprezintă coborârea controlată pe un abrupt sau versant stâncos cu ajutorul unei corzi. Denumirea vine de la cuvântul francez rappeler-a rechema (în cazul de față a ajunge la baza stâncii).

Inventarea rapelului este atribuită lui Jean Charlet-Straton (1840-1925), ghid montan din Chamonix care a încercat să coboare pe abrupturile vârfului Petit Dru (3733 m) din masivul Mont Blanc în 1876 și 1889.

Echipamentul folosit pentru rapel este format din: corzi statice, ancore pentru fixarea corzi la plecare, ham, dispozitive de coborâre sau descendere (în formă de opt, în formă de U, cu 5 bare, cu tambur, buclă cu nod prusic, etc.), bucle prevăzute cu carabiniere, cască de protecție, genunchiere, espadrile, mănuși.

Procedura de executare a rapelului este următoarea: turistul echipat cu ham și cu un dispozitiv de coborâre se fixează pe coardă la partea superioară a abruptului și începe să coboare cu fața la stâncă, având coarda desfășurată în partea dreaptă sau stângă, în funcție de mâna conducătoare. Corpul se lasă pe spate, iar picioarele stau perpendiculare pe peretele stâncos și puțin depărtate, pentru a evita răsucirea laterală în jurul axei corpului. O mână are rolul de a conduce coarda (cea care ține partea de sus a corzii, tensionată), iar cealaltă are rolul de frână (cea care ține partea inferioară a corzii, dinspre vale, liberă). Întreaga greutate a corpului este preluată prin frecarea corzii, deci în mână nu se simte practic nici un efort.

Viteza de coborâre trebuie să fie moderată, iar deplasarea pe stâncă se va face prin pășire, sau salturi. La trecerea peste surplombe corpul va rămâne liber, atârnat în coardă și poate începe să se rotească, fapt care nu trebuie să ne alarmeze, pentru că la atingerea stâncii se va redresa. În timpul coborârii mâinile vor fi echipate cu mănuși pentru a evita rănirea prin frecarea cu coarda. Pentru a evita accidentările din cauza dezechilibrării turistul poate fi asigurat de sus cu o altă coardă prinsă de ham.

Dispozitiv de frânare pe tambur (sursa: http://www.maskarell.org/Escaladas)

Dispozitiv de coborîre Descender

(sursa: http://www.rescueresponse.com)

Modalitate de prindere a corzi într-un descender în formă de Opt (sursa: http://www.flickriver.com/photos/chris_malcolm)

Buclă cu nod prusic

(sursa: http://www.dansdepot.com/blog/tag/prusik/)

Punctul de fixare a corzii îl poate constitui un copac, un colț de stâncă sau un stâlp special amenajat pentru rapel. La baza peretelui stâncos turistul alpinist aflat în rapel poate fi asistat de un coechipier, care în cazul rapelului cu o coardă veghează ca aceasta să nu se agațe în arbuști, iar în cazul coborârii la coardă dublă veghează ca acestea să nu se răsucească.

Escalada pe ghețari

Escalada pe ghețari (ice climbing) este o activitate sportivă și de relaxare care presupune cățărarea pe diferite suprafețe acoperite cu gheață (cascade, stânci, abrupturi, văiugi, torenți, pâraie, etc.) sau pe pereții ghețarilor din zonele montane înalte sau din zona subpolară.

Echipamentul pentru practicarea acestui sport este format din:

-bocanci tehnici din piele cu membrană Gore-Tex sau bocanci din plastic; talpa bocancului trebuie să fie rigidă dar flexibilă (Vibram), îngustă și croită cât mai aproape de fața bocancului pentru precizie și control; bocancii trebuie sa fie obligatoriu compatibili cu colțarii și să fie îndeajuns de rigizi încât să suporte greutatea cățărătorului și să susțină gleznele;

-pantaloni și geacă impermeabile și termoizolante;

-ham integral;

-cască de protecție;

-colțari pentru gheață cu colți frontali mult mai lungi și mai agresivi decât cei pentru trekking;

-pioleți cu lama foarte agresivă și mânerul curbat, pentru a nu produce rănirea mâinii în momentul lovirii gheții;

-corzi simple sau duble; carabiniere; dispozitive de asigurare (șuruburi, ancore).

Bocanci pentru escaladă pe gheață cu colțari

(sursa: http://www.okazii.ro/echipament-montan/alpinism/coltari-tehnici-cu-gheata-kayland- a120786314)

Echipamentul pentru cățărare pe ghețari

(sursa: http://www.forbes.com/1998/03/28/side1.html-cu modificări)

Componentele unui piolet pentru gheață

(sursa: http://snowboardmountaineer.com/?p=589-cu modificări)

Pioleți pentru cățărare pe ghețari (sursa: http://www.onemove.ro/index.php?

page=produs&id_cat=8&id_prod=58#./img/shop/venoms_1.jpg)

Escalada pe ghețari se poate desfășura cu asigurare în coardă de deasupra, în sistem cap de coardă-secund, când capul de coardă folosește dispozitive de asigurare (șuruburi, ancore, carabiniere) prin care trece coarda, iar secundul filează coarda, urcă și recuperează asigurările, și individual-liber (deep water ice soloing), deasupra unor unități acvatice.

Escalada unei secțiuni verticale de gheață se face cu ajutorul colțarilor și a celor doi pioleți tehnici. Mișcările sunt alternative: cățărătorul va lovi gheața cu picioarele pentru a angaja colții frontali și a obține susținerea necesară, după care, pentru înaintare va înfige pioleții deasupra capului.

Cățărare pe un ghețar în system cap de coardă-secund

(sursa: http://www.bmg.org.uk/index.php/eng/Community/Members-Photo-Gallery/Ice- Climbing/Zinal-Ice2)

Escalada pe gheață este apreciată ca dificultate prin următoarea scară:

-WI1: înclinare redusă, escaladă fără echipament sofisticat;

-WI2: înclinare de 600; proeminențe de gheață; necesită echipamente serioase;

-WI3: înclinare de 700, proeminențe de gheață cu înclinări de 80-900; necesită asigurare cu șuruburi;

-WI4: înclinare de 800, secțiuni de gheață la 900, ravene;

-WI5: pante de 85-900, ravene; necesită protecții;

-WI6: pante de 900, necesită tehnică;

-WI7: pante de 900, coloane de gheață suspendate, dificultăți în instalarea protecțiilor;

-WI8: în discuție.31

O variantă a escaladei pe ghețari este Dry tooling-ul care reprezintă cățărarea pe structuri natural sau artificiale neacoperite de gheață, însă folosind echipamentul specific escaladei pe gheață: colțari și pioleți (abrupturi stâncoase, bușteni, ziduri, panouri, etc.).

Aceasta este o activitate controversată, datorită impactului iremediabil asupra pereților stâncoși.

BIBLIOGRAFIE:

Assis, Helena Rey de, Inamdar, N., (coordinators), (2007), Tourism and Mountains-A Practical Guide to Managing the Environmental and Social Impacts of Mountain Tours, United Nations Environmental Promgramme

Balint, Gh., (2007),Activități sportiv recreative și de timp liber: paintball, mountain bike și escaladă, Ed. PIM, Iași

Bechdel, L., Ray, S., (1997), River Rescue: A Manual for Whitewater Safety, Appalachian Mountain Club Books, Boston

Bourdeau, P., (1999), Tourisme et territories: l`emergence d`un champ d`action et de recherche, Montagnes mediterraneennes, 11

Dragnea, A., Teodorescu, S., Bota, A., Stănescu, M., Șerbănoiu, S., Tudor, V.,(2006), Educație fizică și sport – Teorie și didactică, Ed. FEST, București

Dreyer, A., Kruger, A., (1995), Sportturismus. Management and marketind-Handbuch, Oldenbourg Verlag Munich

Gibson, H. Attle, S., Yannakis, A., (1997), Segmenting the Active Sport Tourist Market: A Life Span Perspective, Journal of Vacation Marketing, 4 (1), 52-64

Grigoraș, P., (2002), Schi alpin, snowboarding, carving-noțiuni teoretice, tehnice și metodice, Ed. Accent, Cluj-Napoca

Hudson, S., (2003) (editor), Sport and Adventure Tourism, The Haworth Hospitality Press, New York-London-Oxford

Jouty, S., Odier, H., (2009), Dictionnaire de la montagne, Ed. Omnibus, Paris

Morrison, M. A., (2010), International Trends in Mountain Tourism Marketing and Development, Belle Tourism International Consulting

Suman, Gh., Babadag, D., (1987), Alpinismul- școală a vieții, Ed. Militară, Bucuruești

Ștefănescu, H., (2010), Optimizarea pregătirii în schiul alpin actual, Ed. Napoca Star Cluj Napoca