Tratamentul edentației parțial întinse prin protezare hibridă [308987]

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:

Prof.Dr.Anca Vițalariu

Absolvent: [anonimizat] 2017 –

Tratamentul edentației parțiale întinse prin protezare hibridă

Coordonator științific:

Prof. Dr. Anca Vițalariu

Absolvent: [anonimizat] 2017 –

[anonimizat] o [anonimizat] a pacientului, în contextul exigențelor estetice ce guvernează societatea actuală. [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat] a eluda gradul de cultură și viziunea sanogenă a fiecărui subiect în parte.

Un studiu realizat pe o perioadă îndelungată (între 1977- 1979 și 1985-1987) la disciplina de Protetică din cadrul Universității din Colorado, a [anonimizat].

Proteza parțial mobilă a cunoscut de-a lungul timpului o evoluție constantă care însa odată cu secolul XX a început să fie realizată pe baze științifice și biologice. [anonimizat], [anonimizat], consecințe argumentate prin faptul că bazele protezelor erau realizate prin sculptură .

În cadrul etapelor clinice remarcăm evoluția amprentării și diversificarea materialelor de amprentă. Prima amprentare a [anonimizat], ulterior, [anonimizat] a fost cel mai utilizat material pentru o perioadă îndelungată de timp. Actualmente firmele producătoare au o [anonimizat], aspect îmbietor și dezinserție ușoară.

În ce priveste evoluția tehnologică și a biomaterialelor, foarte multă vreme acrilatul devenit clasic pentru protezele parțial amovibile a fost combinat cu bazele de aliaje metalice. [anonimizat], folosindu-se pentru prima oară metalele nobile. Datorită însa a [anonimizat]. În anul 1935 a fost descoperită rășina acrilică termopolimerizabilă (Paladon-Kulzer), iar un an mai târziu a apărut pe piața primul acrilat pentru proteze numit PALADON. Acest material a [anonimizat] a protezelor au facilitat accesul la tratamentul protetic.

Actualmente suntem martorii unei diversificări admirabile a îmbunatațirii atăt a acrilatelor căt și a [anonimizat].

Proteza scheletată perfectă presupune existența unei strânse și permanente colaborări între medic și technician. Deficiențele de pregătire profesională ca și de colaborare duc sigur la eșecuri iremediabile. [anonimizat]luții. Trebuie să fie aleasă soluția care se pretează cel mai bine pacientului dar și posibilitaților clinice și tehnice de care dispunem, la care se mai adaugă părerea pacientului și nu în ultimul rând posibilitațile materiale ale acestuia.

În ultimul timp au apărut o sumedenie de sisteme speciale de menținere a protezei partțale a căror utilizare ar simplifica conceperea protezei, medicul rezumându-se la șlefuirea unor dinți și luarea unor amprente, după care tehnicianul realizează microprotezele, iar apoi proteza.

Noi am moștenit denumirea de “Proteză scheletată” pentru a o deosebi de proteza parțial acrilică. Toți specialiștii sunt de acord că “Proteza scheletată” sau “Proteaza parțială mobilă” este superioară protezelor partțal acrilice și cei mai mulți sunt tentați să afirme că superioritatea se datorează unui gabarit mai mic și deci confortului sporit.

Ca avantaje proteza scheletată are o rezistentă mecanică deosebită și apoi confortul pacientului care este realizat printr-o reducere a bazei mai ales la maxilar, lăsarea liberă a rugilor palatine care nu afectează fonația și grosimea redusă a conectorilor de aproximativ 0.5 mm, față de placa protezelor acrilice de 1.5-2mm.

La toate acestea adăugăm că proteza scheletată bine executată are un aspect atrăgător mai ales pentru pacienții care au purtat proteze acrilice. Efectele fizionomice obținute cu coroane metalo-ceramice și ancorare invizibilă fac din aceste proteze adevarate opere de artă stomatologică.

Capitolul I

Stadiul cunoașterii

1.1. Elementele componente ale protezei scheletate cu sisteme speciale

Proteza scheletată este o piesă protetică cu dimensiuni și forme variate, concepută să restaureze morfo-funcțional aparatul dento-maxilar.

Proteza scheletată este alcătuită din următoarele componente:

1.1.1 Conectori principali

1.1.2 Conectori secundari

1.1.3 Elementele speciale de menținere, sprijin și stabilizare

1.1.4 Șeile protetice și arcada dentară artificială

Toate aceste componente ale protezei trebuie să formeze un tot structural și funcțional.

Stabilirea elementelor componente și a designului scheletului metalic constitue obligația medicului, iar tehnicianului îi revine sarcina execuției tehnice conform proiectului conceput de medic. Aceasta nu exclude o colaborare strânsă între medic și tehnician în vederea realizării unei piese protetice corecte din punct de vedere funcțional, mecanic și biologic. Evident însă că, în afara talentului personal necesită și o experiență în domeniu, care se capătă în mulți ani de activitate, la care trebuie adăugată și perseverența de a fi la curent cu tot ce apare practic și teoretic în acest domeniu.

Conectorii principali

Conectorii principali sunt elemente transversale ale protezei parțiale scheletate care unesc componentele de pe o hemiarcadă cu cele de pe cealaltă hemiarcadă.

Conectorii principali se aplică în funcție de tipul de edentație, de particularitățile anatomice ale câmpului protetic precum și în funcție de maxilarul la care se aplică, fie el superior sau inferior.

La nivelul acestor componente există o serie de caracteristici comune printre care amintim:

Rigiditate

Profilaxia țesuturilor subiacente

Confortul pacientului

Rigiditatea: Conectorul principal trebuie să fie rigid pentru a permite celorlalte componente să-și îndeplinească funcțiile. Rigiditatea este asigurată la maxilar de lățime și de grosime la mandibulă, iar datorită acesteia toate solicitările funcționale la care este supusă proteza vor fi distribuite pe întreaga suprafață de sprijin dento-parodontal și muco-osos.

Profilaxia țesuturilor subiacente: Conectorii principali nu trebuie să producă nici o suferință țesuturilor cu care intră în contact în timpul exercitării funcțiilor, static sau la inserția și dezinserția protezei. Există zone ale câmpului protetic care trebuie despovărate de presiuni (papila incisivă, rugile palatine, rafeul median, torusul palatin) sau zone față de care conectorul principal trebuie să treacă la distanță (paradonțiul marginal, torus maxilar exagerat). Despovărarea depinde de tipul de sprijin al protezei scheletate și de reziliența țesuturilor pe care se sprijină conectorul principal.

Confortul pacientului: asigurat de:

simetria față de linia mediană

aplicarea conectorului principal perpendicular pe planul medio-sagital

aplicarea conectorului principal în zone cât mai puțin funcționale

luciu de oglindă

realizarea unghiurilor rotunjite la întâlnirea cu celelalte elemente ale protezei

redarea reliefurilor mucoasei pe care o acoperă

suprafața să fie cât mai redusă posibil

Conectorii principali metalici se pot prezenta sub formă de bară sau placuțe și pot fi divizați în:

1.1.1.1. Conectori metalici maxilari

1.1.1.2. Conectori metalici mandibulari

Conectorul principal maxilar

Placuța mucozală

Caracteristici:

are grosime mică (0,4-0,6 mm) și lățime mare (peste 10 mm)

lățimea minimă trebuie să fie egală cu mărimea spațiului edentat

are contact numai cu mucoasa bolții palatine

se plasează la distanță de 5mm de paradonțiul dinților restanți

anumite zone ale câmpului protetic acoperite de plăcuță trebuie despovărate de presiuni

marginile anterioară și posterioară trebuie ușor îngroșate pentru a evita leziunile mucoasei în timpul înfundării protezei, dar și pentru a evita retențiile alimentare sub conector

limita posterioară a conectorului se află întotdeauna înaintea liniei Ah

Tipuri de conectori principali:

Placuța palatină completă

Acest tip de placuță este indicat atunci când există puțini dinți restanți și creasta este atrofiată.

Marginea anterioară ajunge pe dinții frontali, supracingular.

Sprijinul dento parodontal se asigură prin crearea de trepte supracingulare pe canin și incisivi centrali sau prin realizarea unor gheruțe incizale, nefizionomice.

Interdentar placa ajunge până la nivelul punctelor de contact dintre dinți.

Datorită lățimii mari, pentru asigurarea rigidității și rezistenței mecanice este suficientă o grosime de 0,4 mm a plăcii.

Fig.1.1. Placuța palatină completă

Plăcuța mucozală cu lățime mare

Plăcuța mucozală cu lățime mare acoperă 2/3 din suprafața bolții palatine având ca limită anterioară o linie ce unește cei mai anteriori pinteni ocluzali (marginea anterioară se plasează între două rugi palatine, nu pe proeminența acestora, iar limita posterioară este anterior de linia Ah.

Indicată în edentații terminale și latero-terminale, când crestele sunt bine reprezentate, torusul palatin este de mici dimensiuni sau absent.

Fig. 1.2. Plăcuța mucozală cu lățime mare

Plăcuța mucozală cu lățime redusă

Lățimea plăcuței este egală cu lățimea spațiului edentat, iar grosimea este de 0,6 mm.

Indicată în edentații laterale intercalate în care proteza are sprijin dento-parodontal.

Fig. 1.3. Plăcuța mucozală cu lățime redusă

Plăcuța mucozală fenestrată

Plăcuța mucozală fenestrată este formată dintr-o plăcuță anterioară de 6-9 mm și o plăcuță posterioară de 4-5 mm. Plăcuțele sunt unite prin două benzi laterale, paralele cu parodonțiul și la distanță de 5-6 mm de acesta.

Indicată când există un torus palatin proeminent plasat pe mijlocul bolții palatine.

Acest tip de plăcuță lasă liberă zona centrală și are forma de patrulater cu unghiuri rotunjite.

Fig. 1.4. Plăcuța mucozală fenestrată

Plăcuța mucozală în U

Pentru a fi suficient de rigid, se recomandă ca acest conector să aibă o grosime de 0,6 mm.

Indicată numai în cazurile în care există un torus palatin voluminos plasat anterior sau exterior.

Fig. 1.5. Plăcuța mucozală în U

Plăcuța dento-mucozală

Conectorul are marginea anterioară care ajunge supracingular, unde se subțiază treptat și se sprijină pe trepte supracingulare sau pinteni ocluzali sau incizali.

Zonele de despovărare sunt: parodonțiul gingival (0,2mm), papilla incisivă (0.2-0.3mm), rugile palatine și rafeul median.

Acest tip de plăcuță este indicat atunci când există puțini dinți restanți, creste bine reprezentate sau un torus mare situat posterior.

Fig. 1.6. Plăcuța dento-mucozală

1.1.1.2. Conectorul principal mandibular

Bara linguală

Bara linguală are formă semilunară deschisă posterior iar pe secțiune poate fi ovalară, rotundă, semipiriformă.

Indicată atunci când înălțimea procesului alveolar este de cel puțin 9 mm între fundul de sac lingual și parodonțiul marginal și trebuie să fie plasată în dreptul versantului lingual al procesului alveolar, la 4-5 mm de parodonțiul marginal

Grosimea conectorului trebuie să fie de 1 mm la extremitatea superioară și 3 mm la extremitatea inferioară, iar înălțimea acesteia să fie de 4-5 mm.

Distanțarea barei linguale este de 0,3-2 mm de mucoasa procesului alveolar, dar poate varia în funcție de:

sprijinul protezei: 0,3 mm pentru sprijin dento-parodontal și > 3mm pentru sprijin mixt

reziliența mucoasei: 1mm pentru reziliența minimă, 2 mm pentru reziliența mare

retentivitatea procesului alveolar: vertical 1mm, oblic 1,5 mm, concave sau dinți lingualizați 1,5-2 mm

Când procesul alveolar are înălțime mai mica de 10mm, bara linguală va avea o înălțime mai mica de 4mm, de aceea este necesară utilizarea concomitentă a croșetului continuu (plasat supracingular pe dinții restanți) pentru mărirea rezistenței protezei. Croșetul continuu contribuie la sprijinul parodontal al protezei și crește rezistența acesteia fiind element antibasculant (asigură menținerea indirectă), și solidarizează dinții restanți.

Fig. 1.7. Bara linguală

Bara vestibulară

Forma și dimensiunile sunt asemănătoare cu cele ale barei linguale, excepție face lungimea care este mai mare impunând astfel printr-un plus de grosime și lățime o mărire a rezistenței mecanice.

Dezavantajul acestui tip de conector este acela că produce disconfort pacientului prin modificări ale reliefului buzei inferioare sau iritații ale mucoasei.

Acest conector principal se aplică în situațiile de insertie înaltă a planșeului bucal, în lingualizare mare a dinților restanți și când există torus mandibular exagerat.

Fig. 1.8. Bara vestibulară

Bara dentară

Bara este plasată pe fața linguală a dinților restanți (supracingular sau supraecuatorial) fiind asemănătoare cu un croșet continuu, dar care are rol de conector principal având dimensiuni diferite (lățime 3-4 mm, grosime 2mm).

Indicată atunci când ambii versanți ai crestei alveolare au înălțime redusă.

Fig. 1.9. Bara dentară

Placuța dento-mucozală mandibulară

Placuța se plasează între fundul de sac lingual și zona supracingulară a dinților frontali. Extremitatea inferioară este mai îngroșată și ajunge la nivelul fundului de sac unde nu trebuie să jeneze mobilitatea frenului limbii sau a planșeului bucal, comparativ cu extremitatea superioară care este mai subțire și se termină pe dinții frontali supracingular sprijinindu-se prin pinteni ocluzali sau gheruțe incizale.

Indicată în edentațiile terminale, cu creste atrofiate, când nu este loc suficient pentru bara linguală și în edentații terminale cu breșe suplimentare, pe placuță fixându-se dinți artificiali.

Fig. 1.10. Plăcuța dento-mucozală mandibulară

1.1.2 Conectorii secundari

Conectorii secundari sunt elemente rigide ale protezelor parțiale scheletizate ce se realizează prin turnare odată cu celelalte elemente metalice ale protezei. Acești tipi de conectori sunt benzi metalice care unesc diferite elemente componente ale protezei scheletate: fie elementele de menținere și stabilizare cu șeile, fie elementele de menținere și stabilizare cu conectorul principal.

Conectorii secundari pot fi de două tipuri:

conectori secundari elastici: Acest tip de conector unesc șeile segmentate cu conectorul principal. Conexiunea elastică se poate aplica și lingual între un croșet și conectorul principal lingual sub formă de bară;

conectori secundari rigizi: Sunt cei mai utilizați și pot fi situați proximal, legând șaua de elementele de menținere și stabilizare, sau interdentar, făcând legătura dintre conectorul principal și elementele de menținere spijin și stabilizare.

1.1.3 Elementele speciale de menținere, sprijin și stabilizare

Sistemele speciale de menținere, sprijin și stabilizare sunt dispozitive mecanice foarte precise, de dimensiuni reduse care fac legătura între dinții stâlpi și proteză.

Soluțiile hibride au rolul de a spori menținerea și stabilizarea protezelor pațiale și de a asigura un aspect estetic superior pieselor protetice prin înlocuirea croșetelor turnate cu atașamente speciale adecvate situațiilor clinice. Aceste tipuri de dispozitive au fost create recent, motiv pentru care numărul lor este înca destul de mic, reprezentând la ora actuala circa 15% din totalitatea protezelor parțiale. Acest procent poate fi mai ridicat în alte țări, însa la noi, ele fac parte din categoria unor tratamente deosebite, necesitând o bună pregătire a medicului și a tehnicianului ,iar pregătirile preprotetice ale dinților restanți sunt mai pretențioase, motiv pentru care costul unor asemenea proteze este destul de ridicat.

Numărul mare de sisteme speciale existente, face necesară o clasificare, care este mai mult didactică. Astfel se pot deosebi urmatoarele categorii de dispozitive:

sistemele de culise;

sistemele de capse;

sistemele de bare cu călăreți;

sistemele de telescopare;

sistemele articulare;

sistemele magnetice.

a. Sistemele de culise

Aceste dispozitive sunt alcătuite din două părți:

matricea-este un tub cu diferite forme pe secțiune

patricea-care culisează în interiorul matricei cu mare exactitate, având aceeași formă.

Culisarea se bazează pe fricțiunea ce apare între suprafețele de contact dintre o matrice și o patrice, fricțiune ce este dependentă de mărimea culisei și implicit de mărimea dintelui pe care se aplică culisa.

Fie matricea, fie patricea, se fixează la dinții restanți care întotdeauna sunt acoperiți de microproteze, cealaltă parte fixându-se la nivelul scheletului metalic al protezei. Asamblarea celor două părți componente ale culisei se face în gură, asigurându-se menținerea, sprijinul și stabilizarea protezei, oferind în același timp un bun efect fizionomic, sistemul fiind aproape invizibil.

Se contraindică utilizarea culiselor, ca și a altor sisteme speciale, pe dinți cu înălțime redusă sau abrazați.

După raportul pe care îl au cu microprotezele se pot deosebi:

-culise intracoronare, caracterizate prin plasarea matricei în interiorul perimetrului microprotezei;

-culise intra-extracoronare, caracterizate prin plasarea matricei parțial intracoronar și parțial extracoronar;

-culise extracoronare, caracterizate prin aceea că matricea sau patricea sunt fixate în afara perimetrului microprotezelor.

Fig. 1.11. Culise extracoronare. Extracoronar este fixată matricea; solidarizarea dinților stâlpi prin coroane metalo-ceramice

b. Sistemele de capse

Capsele sunt sisteme speciale alcătuite dintr-o matrice tubulară ce se fixează pe fața mucozală a șeilor și o patrice de diferite forme, fixată la un dispozitiv radicular. Ca și culisele, există capse simple care asigură menținerea protezei prin fricțiune și capse prevăzute cu mijloace suplimentare de retenție, sau cu resorturi elastice.

Unul dintre cele mai utilizate sisteme de acest gen sunt capsele Ceka. Ele sunt livrate în multe variante, matricea fiind inelara, iar patricea cilindrico-conică despicată, pentru a putea fi activate. Matricea este fixată la microproteze pe fața proximală dinspre edentație, iar patricea se fixeaază la șeile scheletului metalic al protezei. Această capsă poate acționa și ca un ruptor de forțe în edentațiile terminale.

Fig. 1.12. Proteză cu sisteme de capse

c. Sistemele de bare cu călăreți

Barele sunt elemente conjunctoare care realizează o bună stabilizare, sprijin protezelor și o repartiție a presiunilor pe suportul dento-parodontal restant. Barele sunt lipite între două microproteze, fie în regiunea laterală, fie în regiunea frontală. Călăreții sunt aplicați pe aceste bare și sunt fixați datorită unor retenții în fața mucozală a șeilor din acrilat ale protezelor.

Există mai multe tipuri de bare:

Bara Gilmore este o bară rotunda pe secțiune ce se plasează într-o breșă edentată, fiind susținută la capete de elemente de agregare. Pe această bară se va aplica șaua protezei în care se află doi cavaleri din sârmă elastică sub formă de buclă ce pătrund pe bară și retenționează șaua.

Bara Dolder se poate găsi în două forme: Bară în formă de “U” care este utilizată doar în regiunea laterală, și bara de formă ovoidă care este utilizată în regiunea frontală, mai ales când există numai doi canini restanți. Bara este fixată între două dispozitive radiculare, iar călărețul în fața mucozală a protezei.

Sistemul de bare și călăreți Ackermann: Barele sunt de formă rotundă sau ovoidă, iar călăreții sunt din tablă și pe o bară pot fi aplicați mai mulți călăreți.

Fig. 1.13. Proteză cu sisteme de bare și călăreți

d. Sistemele de telescopare

Sistemele de telescopare asigură menținerea protezelor parțiale prin fricțiune, asemănător culiselor, însa suprafața de fricțiune este mult mai mare. Cel mai utilizat sistem este telescoparea coronară, fiind realizat în laborator și care este format din: cape primare (acestea au formă cilindrică sau tronconică și se cimentează definitiv pe bonturile dentare) și coroane secundare ce se toarnă odată cu scheletul metalic al protezei, cu care fac corp comun. Acestea acoperă capele primare cu scopul de a asigura stablilizarea protezei și menținerea prin fricțiune.

Fig. 1.14. Proteză cu sisteme de telescopare

e. Sistemele articulate

Sistemele speciale articulate sunt utilizate în edentațiile terminale, ele permițând șeilor protetice un grad mai mare sau mai mic de mobilitate.

Sunt două categorii de sisteme articulate:

Ruptorii de forțe: Numiți și întrerupători, sau distribuitori de forțe sau presiune sunt dispozitive prefabricate, care fac legătura între dinții stâlpi și șeile terminale. Au  rolul distribuirii presiunilor din timpul masticației, fie pe creste, fie și pe creste și pe dinții stâlpi, în funcție de numărul și amplitudinea mișcărilor șeilor pe care le permite dispozitivul. Dintre ruptorii care permit o singură mișcare a șeilor, amintim balamalele. Balamalele sunt dispozitive de legătura între componenta dentară și șaua protezei terminale, care permit înfundarea limitată a șeii (bascularea prin înfundare a extremității distale) fără să se tracționeze de dinții stâlpi.

Amortizorii de forțe: Sunt de fapt tot ruptori de forțe care însa, datorită unor resorturi elastice, readuc șeile în poziția inițială, după încetarea efortului masticator. Resorturile elastice au o rezistență mult inferioară forțelor de masticație. Pentru a acționa ca un adevărat amortizor, resortul ar trebui să aibă o rezistență de câteva kilograme. Sub două kilograme resorturile au numai rolul de a readuce șeile la poziția de plecare, după încetarea presiunii de masticație. Deși destul de slabe, resorturile contribuie totuși la decompresiunea țesuturilor mucozale ale crestei alveolare. Dacă resortul este mai puternic, la nivelul crestelor ajung mai puține presiuni. Un resort mai puțin puternic se recomandă atunci când dinții stâlpi au o valoare parodontală redusă, la nivelul crestelor ajungând mai multe presiuni.

f. Sistemele magnetice

O unitate magnetică utilizată pentru  menținerea protezelor este alcătuită dintr-un dublu magnet de mici dimensiuni, cu polii inversați, ceea ce dublează forța magnetică. Acest mini-magnet este acoperit cu o capsulă de oțel inoxidabil, în grosime de 0,20-0,25 mm, care protejează magnetul de mediul bucal și limitează și câmpul magnetic exterior. Magnetul se fixează în baza protezei, în dreptul unei rădăcini dentare acoperite de un dispozitiv radicular, turnat dintr-un aliaj magnetizabil (Keeper) ce conține cobalt-platină. Nu se folosesc mai mult de patru magneți, pentru că devine dificilă îndepărtarea protezei din cavitatea bucală.

Pentru a fi eficiente, sistemele magnetice trebuie să îndeplinească câteva cerințe importante și anume: intensitate și permanență magnetică cât mai ridicate, la dimensiuni cât mai mici.

1.1.4 Șeile protetice și arcada dentară artificială

Șeile protetice

Șeile protetice sunt acele părți ale protezei scheletate care acoperă spațiile edentate, servind ca suport pentru dinții artificiali. Prin intermediul lor, presiunile de masticație sunt transmise in funcție de sprijinul protezei, fie dinților resntanți, fie dinților restanți și crestelor alveolare. Șeile au un rol important în stabilizarea protezelor, împiedicând astfel deplasările laterale, dar au rol și în menținere, datorită fenomenului de adeziune.

Caracteristicile șeilor protetice:

adaptarea intimă și precisă la țesuturile cu care vin in contact;

greutate redusă;

refacerea și menținerea fizionomiei;

rezistența mecanică și rigiditate;

suprafețe externe bine lustruite și fără retentivitați;

să permită efectuarea căptușirii, rebazărilor și reparațiilor;

conductibilitate termică bună.

Orice șa a protezei scheletate este alcătuită din două componente: una metalică și una acrilică.

Componenta metalică este turnată odată cu celelalte elemente componente ale scheletului și asigură rezistența și retenția mecanică a componentei acrilice. Volumul șeii trebuie să fie minim, iar unirea cu conectorul principal se face pe versantul oral al șeii metalice. La acest nivel se realizează o treaptă, atât pe fața internă, cât și pe fața externă, astfel încât componenta acrilică să se termine net la acest nivel și într-un strat de grosime egală cu treapta.

Există mai multe forme de șei metalice; forma de plasă cu ochiuri mici și dese, forma de plasă cu ochiuri largi și forma metalică fără ochiuri. Alături de aceste forme se pot adăuga forme suplimentare de retenție pentru a asigura o retenție cât mai sigură a componentei acrilice.

Componenta acrilică acoperă șaua metalică, formând șaua propriu-zisă a protezei. Se realizează din acrilat roz termopolimerizabil sau autopolimerizabil. Această componentă servește și ca suport pentru dinții artificiali.

Fig. 1.15. Componenta metalică a șeii protetice

Arcada dentară artificială

Arcada dentară artificială înlocuiește dinții naturali pierduți asigurând o masticație eficientă și o fonetică corespunzatoare.

Alegerea dinților artificiali se face în funcție de urmatoarele categorii de repere;

datele din fișa de laborator (forma, mărimea și culoarea dinților)

reperele de pe machetele de ocluzie (înălțimea și lățimea dinților frontali superiori)

reperele de pe modelele funcționale

Reguli pentru montarea dinților:

În spațiile edentate din zona frontală, dinții sunt montați de o parte și de alta a liniei mediene, astfel încât să restaureze curbura arcadei, fiecare dinte fiind înclinat mai mult sau mai puțin în cele două sensuri, mezio-distal și vestibulo-palatinal (înclinare întâlnită la dinții naturali).

Redarea aspectului facial avut înainte de edentație este uneori obținut prin: crearea spațiilor interdentare (diasteme, treme), poziții particulare ale unor dinți (suprapuneri, rotiri în ax) și prin artificii cromatice care să imite obturații sau dinți devitali.

În spațiile din zonele laterale și terminale dinții sunt montați pe creasta alveolară, pentru ca proteza să nu prezinte mișcări de basculare, să se poată efectua masticația.

Tipuri de dinți artificiali:

Dinți prefabricați din porțelan;

Dinți prefabricați din acrilat;

Dinți metalici.

Fig. 1.16. Dinți prefabricați din acrilat

Fig. 1.17. Dinți prefabricați din ceramică

1.2 Biomateriale utilizate în realizarea protezei scheletate

1.2.1 Biomateriale metalice

Apariția aliajelor la începutul secolului XX a revoluționat protetica dentară, realizând recunoașterea proteticii ca știință. La început se utilizau aliaje din aur pentru proteze, dar dezavantajul major al acestora era prețul ridicat, adresându-se astfel unui număr redus de pacienți.

Mai târziu, în 1919 s-a propus pentru a fi utilizat oțelul inoxidabil V2A realizat înca din 1912 de Strauss șu Maurer. Acest aliaj a fost numit așa datorită conținutului de Cr și Ni, fiind folosit până în zilele noastre sub numele de vipla sau oțel Cr-Ni. Baza protezelor era realizată prin ștanțarea tablei de Wipla. Pentru croșete se mai utilizează chiar și astăzi sârmă din același aliaj ca și elemente prefabricate de proteză parțială (bare și croșete). În 1930, sub numele de Ticonium a fost scos pe piața și aliajul Co-Cr. Aliajele din cobalt-crom, în mod greșit numite oțeluri, au început să fie utilizate pentru baza protezelor parțiale și croșete până în zilele noastre când protezele din titan au început să câștige teren.

Diversificarea materialelor fizionomice de placare, rașini acrilice, compozite, au determinat apariția aliajelor alternative. Numărul mare al aliajelor existente și comercializarea lor a necesitat eleborarea unor clasificări.

Astfel, Siebert propune urmatoarea clasificare:

Aliaje nobile:

-cu conținut crescut de aur;

-cu conținut redus de aur;

-pe bază de Ag-Pd;

-pe bază de Pd (Pd-Ag, Pd-Cr).

Aliaje nenobile

-pe bază de Ni-Cr;

-pe bază de Co-Cr;

-pe bază de Fe;

-pe bază de Ti.

Aliajele de Crom-Cobalt sunt realizate și produse de la începutul secolului al XX-lea și sunt cunoscute și sub denumirea de stelite. Biocompatibilitatea lor a fost atestată în urma a 60 de ani de întrebuințare în design-ul protezelor parțiale, prezentând proprietăți excelente de curgere și modul de elasticitate ce conferă un înalt grad de rigiditate. Rezistența la coroziune este strâns legată de compoziția chimică, care este foarte stabile.

Aliajele din această grupă sunt amestecuri complexe, în care elementele de bază sunt: cromul (15-30%), cobaltulul (1-64%), nichelul (4-55%), molibdenul (5-18%), siliciul, magneziul și aluminiul.

Proprietăți fizico-chimice:

Sunt aliaje inoxidabile, rezistente la acțiunea acizilor și bazelor;

Intervalul de topire este cuprins între 1000-1500ș C;

Fluiditatea este mai mare în stare topită;

Coeficientul de contracție este cuprins între 1,7-2,3%, care este compensate în cea mai mare parte de expansiunea tiparului;

Rezistență la rupere, proprietate favorabilă realizării elementelor de legătură între șei și a conectorilor secundari cu volum redus.

Prețul de cost al unei proteze scheletate este de 10 ori mai mic comparative cu cea din aur-platinat.

Modulul de elasticitate este de 2 ori mai mare decât al aliajelor nobile, ceea ce conferă și un oarecare avantaj estetic, putându-se realiza un design delicat și în același timp rigid.

Vitallium 2000 este noul standard pentru aliajele de crom-cobalt, datorită proprietaților sale: este rezistent la fracturi, are duritate mică și face ca abrazia dinților antagoniști să fie minimă, este ușor de finisat și lustruit. Vitallium este cunoscut pentru calitățile sale atât în stomatologie cât și în alte specialități medicale, cum este ortopedia.

Fig. 1.18. Aliaj Co-Cr

Titanul prezintă proprietați asemănătoare aliajului de Co-Cr. Caracteristică pentru titan este radiotransparența, care permite tehnicianului dentar un control al calității turnării, fapt care nu este posibil la aliajele nobile.

Metalul titan are temperatura de topire de 1675șC-titanul 100%, zis și titan nealiat. Modulul de elasticitate al titanului nealiat este comparabil cu cel al aliajelor din metale nobile și este în medie jumătate față de modulul de elasticitate al aliajelor dentare nenobile. Această diferență se face simțită numai în cazul protezărilor de mare amplitudine, cum sunt suprastructurile pe implante sau scheletele metalice ale unor proteze partial mobile scheletizate.

Coeficientul de contracție este mai redus comparativ cu cel al aliajelor dentare pe bază de aur și paladiu, cobalt-crom sau nichel-crom.

Proprietăți ale titanului:

Greutate specifică mica de 4,5g/cm3;

Rezistența relativ mare care poate fi crescută prin aliere;

Conductibilitate termică foarte redusă;

Raportul favorabil dintre modulul de elasticitate/greutate specifiă;

Rezistența extraordinară la coroziune în medii agresive, ceea ce îi conferă o deosebită compatibilitate.

Rezistența la coroziune și biocompatibilitatea titanului pur se datorează afinității crescute pentru oxigen. Astefel, chiar la temperature camerei titanul se oxidează, iar stratul de oxizi formează în continuare o barieră împotriva agenților corozivi. Aceasta reactivitate crescută a titanului impune desfășurarea procesului de turnare in condiții deosebite (în vacuum sau medii protejate și in creuzte de cupru).

Titanul, datorită biocompatibilitații crescute și a prețului de cost scăzut, câștigă tot mai mult teren in tehnologia de realizare a protezelor scheletizate. Mulți specialiști consideră că titanul, datorită proprietăților sale, este alternativa viitorului.

1.2.2 Biomateriale acrilice

Materialele polimerice domină de mai multe decenii tehnologia protetică, fiind utilizate în realizarea în totalitate a protezelor mobile sau ca parte componentă în structura acestora.

În 1935-1936, la Viena si Frankfurt, au început să fie utilizate pentru baza protezelor totale si parțiale ca și pentru dinții artificiali masele plastice polimerizabile, iar din 1936 pe baza lucrărilor lui Rohm și Schmidt, firma Kulzer pune pe piață primul acrilat pentru proteze numit Paladon.

Rășinile acrilice pot fi clasificate astfel:

Polimetacrilatul de metil termopolimerizabil, ce cuprinde 2 categorii de rășini:

-convenționale – comportă 2 aspecte, putând fi neșarjate (fără umplutură), cealaltă fiind reprezentată de rășinile armate cu polifibre sau carbon

-high impact

Polimetacrilatul de metil autopolimerizabil- cuprinzând rășinile utilizate în realizarea sau repararea imediată a protezelor partial mobile, precum și rășinile injectate.

Rășinile acrilice convenționale

Se prezintă în sistem bicomponent: lichid și pulbere, ambalate separat.

Lichidul este reprezentat de monomer și este un lichid volatil, cu miros puternic aromat, inflamabil și cu temperatura de fierbere de 103șC. Se caracterizează prin tendința spontană de polimerizare sub acțiunea căldurii și luminii. La 65șC reacția de polimerizare se declanșează în toată masa materialului; Prin polimerizare, monomerul suferă o contracție foarte puternică, eliminarea acestui neajuns realizându-se prin amestecul cu pulberea de polimetacrilat de metil.

Pulberea este reprezentată de polimetacrilatul de metil, element stabil din punct de vedere chimic. Un inconvenient ce caracterizează această componentă este reprezentată de rezistența scăzută la abraziune; în ce priveșre proprietățile optice, putem constata că sunt remarcabile datorită indicelui de refracție apropiat de cel al smalțului.

Rășinile acrilice clasice-sisteme monocomponente

Pastele de polimetacrilat se caracterizează printr-o durată scurtă de conservare a produsului.

Un mare avantaj pe care îl prezintă polimetacrilatul sub formă de pastă îl constituie faptul că pulberea și lichidul sunt predozate industrial, aspect ce conferă o înaltă precizie elementelor componente, conducând la o omogenizare foarte bună, având ca finalitate obținerea unui produs de polimerizare caracterizat de certe calități superioare.

Polimetacrilații hidrofili

Acest tip de produse, sunt utilizați ca materiale pentru baza protezelor, gasindu-și o largă utilizare și în sfera manoperei de căptușire cu materiale moi.

Polimerul absoarbe apa în proporție de 20% în procente de greutate, ceea ce conduce la consistență moale a acestuia.

Monomerul se copolimerizează cu metilmetacrilatul în scopul obținerii unui material optim în ce privește parametrii biomecanici pentru realizarea bazelor protezelor.

Rășinile acrilice “high-impact”

Acest tip de rășini a fost elaborat cu scopul obținerii unui material cu indici de rezistența foarte buni, cu posibilități reduse de abraziune, elemente ce conduc la o integrare si menținere optima a pieselor protetice la nivelul sistemului stomatognat.

Alături de rezistența crescută la impact este notabilă scăderea riscului de fisurare sau fracturare, factori ce asigură longevitatea protezelor total amovibile.

Rășini acrilice injectabile

Această categorie de materiale prezintă avantajul unui grad înalt de densitate. Balanța avantaj-dezavantaj în ce privește utilizarea acestor materiale în pratica curentă este destabilizată de investiția inițială mare pe care o presupune folosirea acestora, asociată cu o rezistență mica la fracturare, neeludând nici dificultațile legate de adeziunea la dinții artificiali.

Acrilatul injectabil se prezintă sub formă de granule cu greutate moleculară mica. Din punct de vedere chimic acrilatele injectabile sunt polimetacrilați cu polimerizare liniară, in care procentul de monomer rezidual este minim, conferind noi valențe biocompatibilitații.

Baza pieselor protetice amovibile realizate din rășini arilice injectabile se caracterizează prin omogenitate, fapt ce asigură o compatibilitate tisulară optima, având ca rezultat minimalizarea mucoasei la care contribuie îm mod pregnant și conținutul redus in monomer rezidual.

Capitolul II

Partea personală

2.1.SCOP

Scopul acestei proteze scheletate este de a reabilita edentația pațial întinsă, prin redarea masticației optime a pacientului și încrederea în aspectul său fizic. Pacientul va beneficia prin utilizarea protezei scheletate cu sisteme speciale de un aspect estetic incontestabil, de rezistență în timp grație suportului din aliaj metalic, de confort la purtare și de o îmbunătățire a fizionomiei, putând să râdă și să zâmbească firesc atunci când va vrea.

2.2.MATERIALE ȘI METODA

Protezarea scheletată cu culise reprezintă un segment important al restaurărilor protetice amovibile fiind o alternativă elegantă și eficientă la protezarea amovibilă convențională, datorită accentului pus pe stomatologia estetică în media și a progreselor realizate în acest sens în ultimele decenii.

Proteza hibridă este alcătuită dintr-o componentă fixă și o componentă mobilizabilă. Componenta fixă este reprezentată de lucrări fixe metalo-ceramice total fizionomice, iar componenta mobilizabilă este formată din conector principal de tip bară linguală, șei terminale și arcadă dentară artificială cu dinți din acrilat, iar ca sisteme speciale am utilizat culisele extracoronare.

Construcțiile protetice au un aspect și carateristici mecanice optime apropiat de cel al dinților naturali datorită combinației dintre rezistența aliajelor și proprietățile fizionomice ale maselor ceramice.

Infrastructura metalică a componentei fixe asigură, pe de o parte, rezistență construcției protetice și, pe de altă parte, permite retenția componentei fizionomice. Aliajul dentar pe care l-am utilizat în realizarea scheletului metalic a fost cobalt-crom deoarece este compatibil cu masele ceramice folosite, are duritate mare, coeficient de contracție crescut, temperatură de topire ridicată și tratamentele termice ce nu influențează suficient proprietățile biomecanice ale acestuia. Asigurarea legăturii stabile și eficiente între componenta metalică și nemetalică am realizat-o prin sablare, pentru că această metodă permite o curățire în profunzime a scheletului, precum și o înăsprire a suprafeței, care genereză o creștere a energiei ce duce la umectarea suprafeței, formând o legătură metalo-ceramică rezistentă.

Biomaterialele ceramice utilizate în realizarea componentei fizionomice a lucrărilor fixe au fost cele din sistemul IPS INLINE de la Ivoclar, deoarece aceste mase ceramice au o mare stabilitate chimică și volumetrică, cu proprietăți mecanice și optice exelente, cu coeficient de contrcție termică redus și cu o tehnologie de lucru facilă.

Aliajul utilizat pentru scheletul metalic al componentei mobilizabile a fost cel de cobalt crom datorită avantajului de a fi economic privind prețul de cost și totodată îndeplinesște următoarele caracteristici:

Rigiditate mare la grosimi mici;

Rezistență mecanică mare;

Rezistență la coroziune în mediul bucal;

Rezistență la oxidare;

Curge ușor în stare topită;

Realizează turnături de precizie;

Luciu perfect și de durată.

Rășina acrilică utilizată pentru componenta fizionomică a protezei scheletate a fost acrilatul termopolimerizabil Superacryl Plus de la SpofaDental deoarece are stabilitate cromatică bună, rezistență la rupere și este ușor de finisat și lustruit.

CAZ CLINIC

Edentația parțiala întinsă este situația cea mai des întâlnită la pacienții adulți, astfel încât cazul pe care îl prezint cuprinde edentații situate în ambele regiuni ale arcadei mandibulare, breșele fiind delimitate de dinți numai mezial, cazul încadrându-se astfel în clasa I Kennedy.

Tratamentul ales pentru acest tip de edentație a fost protezarea hibridă. Pentru realizarea acestei proteze parțiale scheletate s-a preferat fixarea unor sisteme speciale de culisare. O parte componentă a acesteia e plasată pe dinții restanți acoperiți de proteze fixe metalo-ceramice, iar partea a doua a sistemelor speciale se fixează la nivelul scheletului metalic al protezei.

Asamblarea celor două părți componente asigură o menținere optimă cât și stabilizarea protezei, oferind, în același timp, un bun efect fizionomic, îmbinarea devenind aproape invizibilă.

Față de proteza clasică, proteza scheletată realizată cu ajutorul sistemelor speciale necesită mai multe etape de lucru, mai mare precizie, instrumente, utilaje și aparatură performantă, ca atare prețul său de cost este mărit.

S-a luat în studiu și s-a reabilitat din punct de vedere protetic pacientul M.R, în vârstă de 50 de ani, domiciliat în Iași.

Pentru realizarea dezideratului propus, am parcurs mai multe etape clinico-tehnice, după cum urmează:

Etapa 1 – REALIZAREA LUCRĂRII FIXE

Examenul clinic, stabilirea planului de tratament și prepararea substructurilor organice

Medicul a realizat examenul clinic și a stabilit planul de tratament, apoi a preaparat dinții stâlpi 3.3, 3.4, 4.4, 4.5 pentru lucrări fixe metalo-ceramice total fizionomice.

Amprentarea câmpului protetic

Pentru realizarea componentei fixe medicul a amprentat arcada mandibulară folosind siliconi, iar la arcada antagonistă maxilara a utilizat ca material de amprentă Zetaplus. Amprenta ocluziei s-a luat cu ajutorul siliconilor de adiție de consistența dură.

Amprentele au fost trimise la laborator unde le-am igienizat și examinat pentru a fi sigură că nu există goluri sau discontinuități pe suprafața materialului de amprentă.

Fig. 2.1. Amprenta mandibulară Fig. 2.2. Amprenta maxilară

Fig. 2.3. Amprenta ocluziei

Realizarea modelului cu bonturi mobilizabile

Pentru realizarea modelului de lucru cu bonturi mobilizabile am utilizat sistemul Pindex. Succesiunea de etape prin această tehnologie este următoarea:

Prepararea gipsului de clasa a IV a, malaxarea manuală timp de 1 minut pentru omogenizarea pastei și introducerea ei, în cantități mici, în amprenta aplicată pe măsuța vibratorie;

Fig. 2.4. Prepararea pastei de gips și introducerea ei în amprentă

Dupa priza gipsului, modelul este îndepărtat din amprentă, iar baza modelului este planată în scopul obținerii unei suprafețe orizontale și perpendicular pe axul de inserție al pinurilor;

Modelul l-am aplicat apoi pe platoul de înaintare al mașinii de găurit; din partea opusă, dinspre modelul substructurilor organice, s-a proiectat un fascicol luminous, care mi-a permis centrarea lojelor în suprafața modelului; mașina de găurit forează loje în funcție de tipul de pin ales; pentru fiecare element se va utiliza cate un pin;

Fig.2.5.

Am verificat lojele și am introdus pinurile în orificiile forate, cimentându-le pentru a împiedica dezinserția lor, iar pivoturile sunt introduse și în porțiunea de arcadă ce nu vor fi mobilizate;

Fig. 2.6. Introducerea pinurilor în orificii Fig. 2.7. Introducerea pivoturilor forate

Pentru realizarea soclului am izolat modelele prin imersie în apă, iar suprafața pinurilor prin aplicarea unei pelicule de ceară; Pentru obținerea soclului am utilizat un conformator, în care am introdus pasta de gips de clasa a II a și modelul cu pinurile, astfel încât baza acestuia să fie paralelă cu planul mesei. După priza gipsului am îndepărtat modelul din conformator și am finisat soclul la aparatul de soclat.

Montarea în simulator

Pentru a realiza montarea în simulator am fixat modelele în relație centrică cu ajutorul amprentei de ocluzie într-un articulator neprogramabil care are rolul de a imita mișcările mandibulei, iar în acest fel am obținut o situație similară cu cea din cavitatea orală.

Fig. 2.8. Modele fixate în articulator neprogramabil

Realizarea machetei componentei metalice+fixarea machetelor prefabricate ale sistemelor speciale

Prima componentă a coroanelor mixte metalo-ceaamice este componenta metalică, pe care am obținut-o prin tehnologia clasică de machetare-ambalare-obținere a tiparului și turnare.

Pentru a realiza macheta componentei metalice, am secționat fiecare bont mezial și distal utilizând un disc asamblat la micromotor, iar apoi am gravat orizontal bonturile prin frezare.

Fig. 2.9. Secționarea bonturilor Fig. 2.10. Gravarea orizontală prin frezare

Următoarea etapă a fost să deretentivizez bonturile preparate și să le acopăr cu un strat de izolator Durolan auriu cu grosimea de 15μm, care păstrează spațiu pentru cimentul de fixare a lucrărilor, și are proprietatea de a întari bontul din gips.

Fig. 2.11. Deretentivizarea Fig. 2.12. Aplicarea pe bont a lacului distanțator

După uscarea Die-spacerului am început realizarea machetelor prin metoda răcirii gradate. Am introdus modelul bontului într-o baie formată dintr-un amestec de ceruri, baie care menține temperatura constantă la 60șC. Primul strat de ceară depus conformează o capă subțire, cu grosime uniformă. Operațiunea de imersie în baie am repetat-o, până când grosimea capei a ajuns la 0,3-0,4 mm, iar apoi am verificat macheta obținută la nivel cervical, unde trebuie să prezinte o adaptare perfectă și respectiv, spațiul pentru viitoarea componentă fizionomică printr-o ușoară distanță de 1-1,5mm de dinții vecini și antagoniști.

Fig. 2.13. Imersia bontului în baia de ceară Fig. 2.14. Verificarea spațiului pentru

component fizionomică

Datorită unei distanțe mult prea mari pentru componenta fizionomică, am realizat un ușor modelaj anatomic corect individualizat la nivelul bonturilor utilizând ceară roșie de inlay, astfel încât suprafața machetei să fie netedă, iar trecerea de la metal la ceramică să fie prin suprafețe line și convexe. Am solidarizat dinții stâlpi deoarece culisele realizează o legătură foarte rigidă între șeile protezei și dinții stâlpi care vor fi solicitați printr-un efect de pârghie deosebit de mare în masticație.

Fig. 2.15. Modelaj anatomic Fig. 2.16. Modelaj anatomic

După finisarea machetei în ceară a infrastructurii metalice, am așezat modelul cu maheta pe măsuța paralelografului, iar cu ajutorul tijei detectoare am apreciat paralelismul fețelor proximale ale dinților stâlpi, realizând astfel axa de inserție a protezei scheletate. Apoi am aplicat machetele patricilor extracoronare de semiprecizie ale culiselor la macheta microprotezelor. Microprotezele vor fi turnate împreună cu patricile din același aliaj.

Fig. 2.17. Determinarea axei de inserție Fig. 2.18. Aplicarea patricilor extracoronare

Fig. 2.19. După fixarea patricilor extracoronare

Transformarea machetei componentei metalice în piesă finite

După realizarea machetei și fixarea elementelor speciale, urmează ca acestea să fie transformate în componentă metalică finită, prin metoda turnării. În vederea realizării infrastructurii metalice, algoritmul tehnologic parcurge următoarele etape:

Ambalarea machetei;

Obținerea tiparului;

Topirea și turnarea aliajului;

Dezambalarea și prelucrarea mecanică

Ambalarea reprezintă operația de acoperire a machetei cu masă de ambalat specifică în vederea obținerii tiparului. Această etapă cuprinde pregătirea machetei și ambalarea propriu-zisă.

Pregătirea machetei a presupus aplicarea sub un unghi mai mare de 90ș a unor tije prefabricate din ceară cu diametru de 2 mm și cu lungimea de 3-4 cm pe suprafața acesteia, prefigurând astfel canalele prin care aliajul topit va patrunde în cavitatea tiparului, precum și fixarea tijelor de manevrare de 1mm la distanță de 2 mm de tijele de turnare.

Fig. 2.20. Aplicarea tijelor de fixare

Ambalarea propriu-zisă este operațiunea de acoperire a machetei cu masa de ambalat specifică aliajului utilizat, în vederea obținerii tiparului. Materialul de ambalare ales este cel de la firma Shera care este compatibil cu aliajul Cr-Co utilizat pentru realizarea scheletului metalic, în sensul că masa de ambalat are coeficientul de dilatare egal cu cu coeficientul de contracție al metalului.

Metoda pe care am utilizat-o pentru ambalare este cea într-un singur timp și folosește o singură masă de ambalat. Machetele le-am așezat pe capacul conformatorului de turnare, apoi am aplicat și corpul, verificând ca distanța dintre pereții conformatorului și machetă să fie de cel puțin 1cm.

Am preparat pasta de masa de ambalat și am spatulat-o folosind vacuum-malaxorul, iar apoi am aplicat pasta în interiorul conformatorului sub vibrare continuă, acoperind astfel atât suprafața externă cât și cea internă.

Fig. 2.21. Aplicarea machetelor Fig. 2.22. Malaxarea pastei de gips

pe conul de turnare

Fig. 2.23. Introducearea pastei în conformator

După priza masei de ambalat, am îndepărtat macheta ambalată din conformator și am introdus-o în cuptor. În scopul obținerii tiparului, care este o piesă cavitară, ce reprezintă imaginea negativă a machetei, în care se va introduce aliajaul topit, macheta este supusă la două trepte de încalzire: preîncălzirea și încălzirea.

Preîncălzirea este etapa în care temperatura crește lent, de la temperatura camerei până la 300-400șC, unde se menține 30 de minute.

În cursul acestei etape se realizează următoarele obiective:

Plastifierea și eliminarea parțială a cerii;

Arderea resturilor de ceară;

Uscarea parțială a pereților tiparului;

Inițierea dilatării termice.

Încălzirea este etapa în care temperatura cuptorului ajunge la peste 900°C și are ca scop:

Eliminarea complete a cerii;

Uscarea tiparului;

Definitivarea dilatării termice;

Aducerea tiparului la o temperatură apropiată cu cea a aliajului topit.

Fig. 2.24. Preîncălzirea și eliminarea cerii din tipar

Odată cu încălzirea cuptorului am introdus 5 cuburi de aliaj Cr-Co într-un creuzet și l-am așezat în suportul său din aparatul de turnat, făcând asemenea și cu tiparul. Topirea aliajului se face în interiorul unei rezistențe care înconjoară creuzetul, iar turnarea se face atunci când cuburile de aliaj se unesc. Metalul topit este proiectat în tipar, prin tijele de turnare, datorită declanșârii centrifugii.

Fig. 2.25. Turnarea aliajului prin tijele de turnare

După ce s-a răcit tiparul am dezambalat cu ajutorul unei dalte pneumatice, obținând astfel piesa brută de turnat, iar resturile de masă de ambalat le-am îndepărtat cu ajutorul sablatorului.

Fig. 2.26. Dezambalarea scheletului metalic

Fig. 2.27. Piese brute de turnare obținute în urma dezambalării

Odată cu obținerea pieselor brute în urma dezambalării, am secționat tijele de turnare cu ajutorul unui disc pentru metal, le-am adaptat pe model și am început prelucrarea scheletului, utilizând micromotorul cu freze dure, până am ajuns la o grosime de minim 0.2-0.3 mm.

Fig. 2.28. Secționarea tijelor de turnare și planarea

Fig. 2.29. Adaptarea scheletului pe model

Fig. 2.30. Prelucrarea scheletului Fig. 2.31. Schelet metalic după netezire

Condiționarea componentei metalice în vederea aplicării straturilor de placare

După verificarea infrastructurii metalice pe model și în cavitatea orală a urmat etapa de sablare, care are o importanță deosebită în tehnologia metalo-ceramică, deoarece, pe lângă o curățire intense a scheletului metalic, se realizează și o condiționare a suprafeței, prin apariția unor microretenții, care creează premizele unei legături metalo-ceramice stabile. Sablarea produce, în același timp, o înăsprire și o mărire a energiei structurii, optimizând aderența stratului ceramic.

Procedeul a presupus proiectarea unui jet de particule, sub presiune de 3 bari, asupra scheletului metalic, având granulația particulelor de aproximativ 250 μm. Unghiul sub incidența căruia am realizat sablarea a fost de 45°, această incidența nepermițând înglobarea particulelor în structura metalică și favorizând reflectarea lor la impactul cu suprafața, fapt ce a contribuit la pregătirea corespunzătoare a acesteia.

În concluzie, factorii care influențează procesul de sablare sunt: natura aliajului din care se realizează scheletul metalic, natura materialului de sablare, dimensiunea particulelor, presiunea jetului de particule, incidența sub care se realizează procedeul, natura sablării și distanța față de suprafața metalică. După curățarea suprafețelor metalice și îndepărtarea tuturor impurităților, am tratat scheletul metalic cu acid, prin introducerea de 15 minute în acid fluorhidric, iar apoi l-am fiert în apă distilată. La finalul acestei etape de prelucrare este interzisă atingerea cu mâna a scheletului metalic, motiv pentru care manipularea am realizat-o cu ajutorul unor pense Pean.

Fig. 2.32. Condiționarea scheletului metalic

Realizarea componentei fizionomice

Determinarea culorii componentei fizionomice este o etapa cheie în terapia edentației parțiale prin lucrări mixte metalo-ceramice. Refacerea funcției fizionomice este de multe ori scopul principal al tratamentului protetic. De aceea, stabilirea nuanței corespunzătoare și determinarea particularităților estetice ale fiecărui pacient este o mare responsabilitate pentru echipa medic-tehnician dentar.

Pentru reproducerea cât mai exactă a realității, medicul a înregistrat culoarea cu ajutorul unei chei de culori de la firma ivoclar. Înregistrarea s-a realizat la lumina naturală, evitând soarele puternic, dar și comparativ în lumina artificială. Durata de examinare a fost scurtă, de câteva secunde, monstrele fiind ținute în aceeași poziție cu dinții naturali. Culoarea aleasa a fost C2, iar în alegerea acestei nuanțe medicul a ținut cont de variația culorilor de la nivelul arcadei, astfel că a utilizat ca element de referința caninul care are cea mai mare saturație a nuanței de dominante, iar la premolari s-a utilizat un grad de saturație cu două grade mai puțin față de canin.

Fig. 2.33. Cheie de culori Ivoclar Vivadent

Pentru a realiza o construcție protetică mixta cu longevitate mare în timp trebuie avută în vedere, asocierea dintre cele două elemente: aliajul și masele ceramice, care au compoziții și proprietăți diferite.

Masele ceramice trebuie să-și păstreze calitățile: biocompatibilitatea, rezistența mecanică, rezistența la agresiunile fizice și chimice din mediul oral, adaptându-se la caracteristicile infrastructurii mecanice; Această adaptare se concretizeaza printr-o legatură metalo-ceramică fermă și durabilă.

Masele ceramice utilizate în tehnologia metalo-ceramică, se prezintă în sistem bicomponent, pulbere-lichid, care se amestecă rezultând o pastă de consistență cremoasă. Amestecul se realizează în godeuri de porțelan sau pe plăci de sticlă. Este important ca pastă să aibă o consistență corespunzătoare, deoarece, un exces de lichid ar conduce la contracții importante și variații volumetrice în etapa de răcire, iar o pasta mai vâscoasă este mai greu de aplicat și modelat.

Fig. 2.34. Masele ceramice in sistem Fig. 2.35. Amestecarea pulberii cu bicomponent lichidul pe o placă de sticlă

Pentru ca placajul ceramic să prezinte rezistența mecanica bună este necesar ca grosimea acestuia să fie uniformă, de aproximativ 1,5-2 mm. Depunerea straturilor de ceramică se face cu ajutorul pensulelor sau spatulelor din trusele standard, iar sinterizarea acestora se realizează în cuptoare speciale, la temperaturi și intervale de timp diferite, în funcție de tipul de ceramică și tehnica pentru care s-a optat.

În cursul sinterizării au loc 2 fenomene: în prima etapă, care constă în încălzire până la 400-480 C, lichidul din pastă se evaporă, iar lianții și coloranții ard fără reziduri; în cea de a doua etapă, de încalzire, temperatura crește, până la temperatura de ardere a ceramicii respective, producându-se o topire a particulelor din straturile superficiale, rezultând o structură densă și omogenă. Deși straturile se aplică succesiv și se sinterizează separat, structura rezultată este unitară, omogenă și rezistentă.

Straturile de ceramică se aplică în urmatoarea succesiune: stratul de opac, apoi stratul de dentină, smalț, ultimul strat fiind cel de glazură.

Aplicarea și sinterizarea opacului

Înainte de depunerea straturilor de ceramică am verificat înca o dată suprafața scheletului, precum și corectitudinea și eficiența etapei de condiționare.

Primul strat de ceramică, este opacul și se găsește în sistem bicomponent. Amestecarea pulberii cu lichidul am facut-o pe suprafața unei plăci de sticlă cu ajutorul unui penson de sticlă, obtinând astfel o pastă cu o consistență cremoasă. După omogenizarea pastei, am aplicat opacul într-un singur strat uniform, de 0,2-0,3 mm pe suprafața metalică dinspre incizal spre cervical, cu o mișcare continuă, ținând pensonul în contact permanent cu suprafața.

În urmatoarea etapă am aplicat scheletul pe suportul refractar și l-am introdus în incinta de sinterizare a cuptorului de ardere de la firma Ivoclar Vivadent Programat P500, unde temperatura a crescut până la 960 C și a fost menținută așa timp de 6 minute, în condiții de vid. După ce s-a încheiat operțiunea, am îndepărtat piesa din cuptor, lăsându-o să se răceasca lent. În urma procesului de sinterizare, stratul de opac are culoarea alb-gălbui și acoperă bine infrastructura metalică, contribuind astfel la refacerea estetică.

Fig. 2.36. Aplicarea stratului de opac

Fig. 2.37. Aplicarea scheletului pe suportul Fig. 2.38. Introducerea suportului în refractor cuptorul desinterizare

Fig. 2.39. Îndepărtarea pieselor protetice din cuptor

Fig. 2.40. Construcție protetică după sinterizarea opacului

Aplicarea și sinterizarea maselor ceramice de bază

După sinterizarea opacului urmează depunerea pastelor pentru dentină și smalț. La fel ca și în etapa precedentă, am amestecat pulberea cu lichidul până am obținut o consistență cremoasă. Peste stratul de opac, am depus succesiv pasta ușor supradimensionat, pentru a compensa contracția ceramicii la răcire, urmărind totodată și realizarea artificiilor de culoare, cu ajutorul maselor ceramice destinate acestui scop. Urmează schițarea elementelor morfologice, atât la nivelul fețelor laterale, cât și la nivelul feței ocluzale.

Construcția protetica am plasat-o pe suportul de ardere, unde este încalzită, timp de 5 minute la gura incintei de sinterizare. După aceasta preîncălzire, placajul ceramic devine alb, semn că apa s-a evaporat, pigmenții au ars, iar piesa protetică poate fi introdusă în cuptorul încălzit la 750 C de la firma ivoclar vivadent programat EP3000, unde se creează vidul și se ridică temperatura pe parcursul a 6-7 minute, până la 960 C.

Fig. 2.41.Alegerea nuanței pentru dentină Fig. 2.42. Aplicarea stratului de dentină

Fig. 2.43. Sinterizarea masei ceramice

Fig. 2.44. Alegerea nuanței pentru smalț Fig. 2.45. Aplicarea stratului de smalț

Fig. 2.46. Sinterizarea stratului de smalț Fig. 2.47. Construcții protetice după sinterizarea maselor ceramice de baza

Aplicarea și sinterizarea masei de glazurare

Operațiunea de glazurare constă în aplicarea și sinterizarea unui strat final de masă ceramică transparentă. Am preparat masa ceramică pentru glazurare, de consistență cremoasă și am aplicat-o pe toată suprafața piesei protetice sub forma unei pelicule uniforme, iar apoi am introdu-o în incinta de sinterizare, încălzită la 900 C, unde pe parcursul a 3-4 minute, temperatura a crescut până la 930 C. Operațiunea se desfășoară în condiții atmosferice normale, deoarece, dacă s-ar realiza în vid ar exista riscul migrării spre suprafață a incluziunilor de aer, conferind un aspect rugos stratului de glazură.

Stratul de masă ceramică de glazurare are următoarele roluri: asigurarea unui luciu final care pemite o refacere estetică foarte bună și crearea unui strat protector, care împiedică pătrunderea fluidelor din mediul oral în masele ceramice.

Fig. 2.48. Aplicarea stratului de glazură

Fig. 2.49. Verificarea stratului de glazură Fig.2.50. Introducerea în incinta de sinterizare

Fig. 2.52. Lucrări fixe (vedere din profil)

Etapa 2-REALIZAREA PROTEZEI SCHELETATE

În edentația parțială tratată cu proteze mobile, pentru amprentarea funcțională completă, este necesară utilizarea unei linguri individuale. Caracteristica lingurilor individuale utilizate pentru confecționarea protezelor parțiale mobile este că lingura va fi realizată întotdeauna la distanță de model.

Realizarea portamprentei individuale

Portamprenta individuala este suportul rigid, nedeformabil pentru materialul de amprentă funcțională, ce corespunde particularităților individuale ale fiecărui câmp protetic.

Elementele componente ale acesteia sunt: baza și mânerul, care este un element accesoriu. Materialul utilizat pentru confecționarea portamprentei individuale a fost compozitul fotopolimerizabil datorită marelui avantaj care mi-a permis modelarea materialului pe model suficient timp, favorizând adaptarea optimă a acestuia la nivelul marginilor.

Dupa fotopolimerizare, prelucrarea mecanică cu intrumentul rotativ pentru prelucrat acrilat a fost minimă deoarece timpul de lucru a fost nelimitat, iar acest lucru mi-a permis modelarea optimă a marginilor.

Compozitele fotopolimerizabile se prezintă sub forma unor plăcuțe plastice preformate, de formă trapezoidală sau de potcoavă, cu grosimea de 2 mm, protejate de lumina ambientală printr-un ambalaj special de culoare închisă. Fotopolimerizarea are loc în incinte speciale cu lumină ultravioletă, iar timpul necesar pentru polimerizare este de 3 minute.

Amprentarea funcțională și realizarea modelelor funcționale

Modelul funcțional pentru realizarea protezei scheletate va fi realizat pe baza amprentei funcționale luate de medic, cu ajutorul portamprentei individuale din rășini fotopolimerizabile în care s-a aplicat un elastomer de consistență medie.

După spălarea amprentei funcționale la un jet ușor de apă, am examinat atent corectitudinea acesteia, pentru a nu exista defecțiuni care ar putea duce la compromiterea unei proteze corecte.

Amprenta funcțională primită este una,,de transfer”, în interiorul căreia se găsesc microprotezele care au fost probate și adaptate în gură, fără a fi cimentate, și care vor fi prezente pe modelul funcțional pentru definitivarea frezărilor sistemelor speciale. Pe acest model funcțional va fi realizată și proteza scheletată.

Urmează prepararea manuală a pastei de gips de clasa a IV a, turnarea ei în amprentă prin vibrare până la umplerea acesteia și acoperirea marginilor. Restul de pastă de gips, aflată încă în fază plastică, am așezat-o pe masa de lucru, iar peste ea am răsturnat amprenta funcțională cu modelul turnat anterior. Soclul modelului mandibular cuprinde și zona planșeului bucal pentru a asigura rezistența modelului, având o înălțime de 2 cm. După priza gipsului a urmat demularea și finisarea soclului la aparatul de soclat fără a desființa fundurile de sac.

Fig. 2.53. Amprenta funcțională Fig. 2.54. Turnarea modelului funcțional

Fig. 2.55. Modelul și amprenta funcțională

Realizarea machetelor de ocluzie și montarea modelelor funcționale în simulator

Machetele de ocluzie sunt piese protetice intermediare ce reproduce temporar baza și arcada dentară artificială a viitoarei proteze.

Machetele de ocluzie sunt compuse din bază și borduri de ocluzie, iar pentru realizarea lor, am utilizat rășini fotopolimerizabile, respectiv ceară roz. La fel ca și baza portamprentei individuale, baza machetei am realizat-o în limitele câmpului protetic, ocolind formațiunile mobile, marginile fiind netezite și rotunjite. Bordurile de ocluzie fac corp comun cu baza machetei, având limita distală corespunzător feței distale a primului molar, în unghi de 45 pentru a evita contactele premature.

Rolul acestora este de a determina, înregistra și de a transpune în laborator relațiile intermaxilare. Modelele funcționale împreună cu macheta de ocluzie le-am montat intr-un articulator neprogramabil respectând regulile de montare.

Fig. 2.56. Montarea în simulator

Urmează o nouă analiză a modelului funcțional la paralelograf, care a presupus prelucrarea componentelor speciale, precum și determinarea axului de inserție și dezinserție al viitoarei proteze scheletate.

Fig. 2.57. Analiza modelului funcțional și prelucrarea patricilor

Duplicarea modelului funcțional

Pe modelul funcțional se execută trei operațiuni importante înainte ca acesta să fie duplicat, și anume: deretentivizarea, folierea și aplicarea matricilor.

Deretentivizarea arbitrară este procesul prin care se elimină anumite zone retentive ale modelului funcțional prin picurare de ceară, ușurând astfel îndepărtarea modelului din masa de duplicat și evitarea fracturării modelului funcțional.

Fig. 2.58. Deretentivizarea modelului funcțional

Folierea este operațiunea prin care se obține un spațiu între scheletul metallic al protezei și model. Pentru foliere crestelor alveolare am utilizat ca și material ceară calibrată cu grosimea de 0,3 mm și am aplicat-o pe 2/3 din lungimea mezio-distală a crestei alveolare și 2/3 din înălțimea versantului vestibular și lingual, apreciat la mijlocul crestei. Folierea procesului alveolar mandibular în zona conectorului principal am realizat-o prin picurare de ceară la distanță egală de paradonțiul marginal și fundul de sac, pe o suprafață mai mare decât înălțimea barei linguale. La extremitatea distală a folierii, pe mijlocul crestei, am decupat cu spatula un orificiu de 2 mm, în care va pătrunde o prelungire a șeii metalice, stopul distal, ce va împiedica înfundarea șeii spre creastă în timpul îndesării acrilatului.

Fig. 2.59. Matrici prefabricate Fig.2.60.Fixarea matricilor

Fig.2.61.Folierea crestelor și a barei linguale

Duplicarea reprezintă un procedeu tehnic de reproducere precisă a modelului funcțional, dar dintr-un material refractar specific aliajului din care va fi realizat scheletul metalic al protezei.

Pentru realizarea modelului duplicat am utilizat materiale de duplicare de tipul siliconilor de adiție, precum și conformatoare speciale în care se face duplicarea.

Tehnica duplicării cu silicon a presupus:

alegerea unui conformator de plastic în funcție de mărimea modelului

fixarea modelului funcțional la baza conformatorului

prepararea siliconului de duplicare; am utilizat prepararea manuală prin măsurarea cantităților de bază și catalizator cu ajutorul unui cântar și amestecul celor două componente în părți egale 1/1 până am obținut o soluție de culoare omogenă;

pasta de silicon am introdus-o încet în conformator, printr-unul din orificii, până la umplere sub vibrație continuă;

scoaterea modelului funcțional din amprentă după priza siliconului;

examinarea amprentei și realizarea modelului duplicat.

Fig. 2.62. Fixarea modelului la baza Fig. 2.63. Prepararea siliconului de duplicare

conformatorului

Fig. 2.64. Introducerea pastei de silicon Fig. 2.65. Amprenta de silicon

în conformator

Tehnica realizării modelului duplicat:

uscarea amprentei de silicon;

prepararea masei de ambalat în vacuum-malaxor prin măsurarea cantităților de pulbere și lichid cu ajutorul unui cântar;

introducerea pastei de masă de ambalat în amprenta de silicon, prin aplicarea de cantități mici, mai întâi la nivelul dinților, apoi la nivelul crestelor până la umplerea conformatorului;

îndepărtarea modelului refractar din amprentă, după priza masei de ambalat;

soclarea modelului refractar pentru a pastra spațiu lateral suficient pentru ambalarea machetei scheletului.

uscarea modelului timp de 45 de minute într-un cuptor de uscare unde temperature crește până la 250 C.

întărirea modelului am realizat-o prin ,,întărirea la rece” cu o soluție specială la temperatura camerei, în care am introdus modelul scos din cuptorul cald; în această soluție , modelul este ,,scăldat” de două ori timp de 10-15 secunde, obținând astfel o suprafata întărită a modelului, mai puțin expusă la deteriorare și cu o suprafață netedă, aptă pentru realizarea machetei scheletului

Fig. 2.66. Introducerea masei de ambalat în amprenta de silicon

Fig. 2.67. Introducerea masei de ambalat Fig. 2.68. Modelul duplicat

în amprenta de silicon

Realizarea machetei scheletului metalic al protezei scheletate

Pentru realizarea machetei scheletului, modelul refractar trebuie sa fie întărit și răcit, deoarece dacă acesta e cald, are suprafața moale și se poate deteriora.

Fazele tehnice pentru obținerea machetei scheletului sunt:

transferarea proiectului scheletului de pe modelul funcțional pe modelul refractar cu ajutorul unui creion foarte moale, zonele foliate ușurând reproducerea desenului.

confecționarea machetei scheletului; Pentru realizarea machetei am utilizat componente preformate din ceară, iar aplicarea pe model am facut-o respectând perimetrul desenului și evitând întinderea, subțierea sau deformarea lor. Conectorul principal mandibular l-am realizat dintr-un profil de ceară , de formă semipiriformă pe secțiune, iar pentru machetarea șeilor am utilizat o plasă cu ochiuri din ceară. La nivelul joncțiunii cu conectorul principal pe versantul oral al șeii se realizează o treaptă la nivelul căreia să se termine acrilatul. Aceasta treaptă dintre conectorul principal și șeaua metalică este de maxim 1mm.

Fig. 2.69. Macheta scheletului metalic

Transformarea machetei în schelet metalic

Transformarea machetei în schelet metalic cuprinde două etape:

Pregătirea pentru ambalare

Ambalarea propriu-zisă

Pregătirea pentru ambalare a presupus realizarea machetei canalelor secundare de turnare prin utilizarea a 3 tije prefabricate de ceară,cu diametru de 3,5 respectiv 2 , rotunde pe secțiune, fixate în zonele cele mai groase ale machetei și legate de aceasta prin unghiuri rotunjite. A urmat apoi confecționarea unui con de turnare, cu diametrul vârfului de 6mm, realizat dintr-o folie de ceară calibrată și unit cu canalele secundare la extremitatea lor liberă. Deoarece la turnarea aliajului voi utiliza centrifuga cu arc, pereții conului de turnare sunt înclinați sub un unghi de 70 pentru a evita ricoșarea metalului topit în momentul aruncării lui în tipar. După netezirea machetei am realizat degresarea cu alcool și detensionarea cu un spray special.

Fig. 2.70. Pregătirea pentru ambalare

Ambalarea propriu-zisă a constat în alegerea unei mufe corespunzătoare modelului refractar, astfel încât între maachetă și pereții inelului să rămână un spațiu de minim 1 cm și tot atât de la machetă până la extremitatea deschisă a inelului, în sens vertical. A urmat acoperirea cu masă de ambalat de același fel din care s-a realizat modelul refractar.

Scopul ambalării este următorul:

Asigurarea unei rezistențe suficiente tiparului la forța cu care este împins metalul topit în tipar;

Crearea unei suprafețe interne a tiparului cât mai netede, ceea ce ușurează curgerea metaluluitopit, dar și prelucrarea ulterioară a scheletului;

Permiterea eliminării gazelor rezultate din încălzirea tiparului, dar și la pătrunderea în tipar a metalului topit;

Compensarea contracției metalului după turnare, printr-o dilatare termică corespunzătoare a masei de ambalat.

Macheta scheletului este abordată cu canale de turnare „de deasupra” astfel că ambalarea am realizat-o în următorul mod:

Modelul refractar împreună cu macheta scheletului l-am lipit bine cu ceară la baza plată a mufei de ambalare, într-o poziție perfect centrată;

Inelul metalic l-am așezat în șanțul corespunzător de pe baza mufei;

Fig. 2.71. Fixarea modelului refractar la baza mufei de ambalare

Am preparat pasta de masă de ambalat mecanic și am introdus-o în conformator prin vibrare;

Fig. 2.72. Prepararea pastei de masă de ambalat

Fig. 2.73. Macheta scheletului acoperită în întregime de masa de ambalat

Odată cu priza completă a masei de ambalat am introdus chiuveta cu pălnia îndreptată în jos, în cuptorul calcinare, unde tiparul este preîncălzit, timp de o ora la temperaturi de 200-300 C și încălzit până la temperaturi de peste 900 C.

Preîncălzirea are ca scop:

Eliminarea cerii, creeând asfel spațiul necesar pătrunderii metalului topit în tipar;

Uscarea tiparului este necesară pentru a elimina apa din porozitățile masei de ambalat;

Inițierea dilatării termice.

Fig. 2.74. Preîncălzirea tiparului

Încălzirea are ca scop:

Eliminarea completă a apei;

Eliminarea completă a cerii;

Definitivarea dilatării termice;

Aducerea tiparului la o temperatură apropiată cu cea a aliajului topit.

Fig. 2.75. Încălzirea tiparului

Odată cu încălzirea cuptorului am introdus 5 cuburi de aliaj Cr-Co într-un creuzet și l-am așezat în suportul său din aparatul de turnat, făcând asemenea și cu tiparul. Topirea aliajului se face în interiorul unei rezistențe care înconjoară creuzetul, iar turnarea se face atunci când cuburile de aliaj se unesc. Metalul topit este proiectat în tipar, prin conurile de turnare, datorită declanșârii centrifugii.

Fig. 2.76. Turnarea aliajului prin conurile de turnare

După turnare am îndepărtat tiparul din aparat și l-am lăsat să se răcească la temperatura camerei, timp de 40-50 de minute, apoi am dezambalat cu ajutorul unei dalte pneumatice, obținând o piesă brută de turnare, formată din scheletul metalic, canalele și cornul de turnare. Pe suprafața piesei brute turnate au rămas zone de masă de ambalat extrem de aderente și o peliculă de oxizi metalici pe care le-am îndepărtat prin sablare.

Fig. 2.77. Piesă brută de turnare Fig. 2.78. Schelet metalic după sablare

Prelucrarea mecanică a scheletului metalic

În această fază tehnică se urmărește secționarea tijelor de turnare, îndepărtarea plusurilor metalice, netezirea și lustruirea scheletului. Sunt necesare în acest scop o serie de aparate și instrumente ca: discuri abrasive, pietre montate și montabile de diferite forme și mărimi, freze extradure, gume, filțuri, peri, praf și paste de lustruit.

Secvența prelucrării scheletului a fost următoarea:

Secționarea tijelor de turnare – în acest scop am folosit discul de carborundum montat la mandrină, secționarea realizându-o la distanță de 1-2 mm de suprafața scheletulu, pentru a evita supraîncălzirea piesei metalcie;

Fig. 2.79. Secționarea tijelor de turnare cu ajutorul discului

Planarea și netezirea – a constat în îndepărtarea tijelor reziduale și a plusurilor de la nivelul fețelor externe ale scheletului cu ajutorul unor discuri, pietre și freze dure montate la micromotor.

Fig. 2.80. Planarea și netezirea scheletului metalic

Prelustruirea – realizată cu gume abrazive de diferite forme, cu care am acționat pe suprafețele externe ale scheletului;

Fig. 2.81. Prelustruirea

Finisarea suprafețelor interne și externe – s-a realizat cu filțuri și pastă specială pentru a îndepărta urmele lăsate de gumele abrazive;

Lustruirea definitivă s-a efectuat la polizor cu perii, pufuri și pastă specială de lustruit, iar apoi s-a curățat cu apă, perie și săpun.

Fig. 2.82. Lustruirea

În următoarea etapă, scheletul metalic al protezei scheletate a fost adaptat pe modelul funcțional, după ce a fost îndepărtată ceara cu care s-a facut pregătirea pentru duplicare, iar apoi a fost trimis în cabinet pentru verificarea în cavitatea orală.

Realizarea machetei componentei acrilice a șeilor

După întoarcerea scheletului de la probă, modelele împreună cu scheletul sunt repoziționate în articulator, trecându-se la realizarea machetei protezei.

Fig. 2.83. Repoziționarea modelelor în articulator

Macheta componentei fizionomice a protezei este copia pozitivă, în ceară, cu dinți artificiali, a viitoarei proteze, cu rol în verificarea în cavitatea orală a reabilitării morfo-funcționale și a obținerii tiparului.

Elementele componente:

Macheta bazei – din folie de ceară roz, cu grosime de 2mm;

Arcada dentară artificială – formată din dinți din rășini acrilice.

Fig. 2.84. Dinți artificiali din rășini acrilice

Etapele de realizare a machetei componentei acrilice:

Alegerea dinților artificiali

Realizarea bazei machetei

Realizarea arcadei artificiale

În regiunea laterală alegerea dinților artificiali și montarea lor, are în vedere mai ales criterii mecanice și mai puțin fizionomice, cu toate acestea s-au respectat datele din fișa de laborator, precum și reperele de pe modelul funcțional.

Tehnica montării dinților artificiali a presupus:

Izolarea modelului funcțional corespunzător componentei acrilice a șeii și aplicarea unei plăci de ceară roz;

Adaptarea corectă a scheletului metalic față de suprafața câmpului protetic;

Aplicarea unei noi folii de ceară roz peste suprafața scheletului;

Montarea dinților artificiali în raport cu dinții antagoniști; Montarea am început-o cu cel mai mezial dinte artificial, respectând regulile generale, iar adaptarea prin șlefuire am facut-o cu ajutorul semnelor lăsate de hârtia de articulație.

Modelarea marginilor machetei până în fundurile de sac.

Fig. 2.85. Aplicarea plăcii de ceară roz pe suprafața scheletului

Fig. 2.86. Montarea dinților artificiali

După montarea tuturor dinților, am modelat macheta viitoarei șei a protezei, urmărind redarea tututor detaliilor morfologice și perfectarea funcției fizionomice, fonetice, a menținerii și stabilității, a rezistenței mecanice și perfectarea obiectivului igieno-profilactic.

Definitivarea modelajului machetei în scop fizionomic am realizat-o prin:

modelarea ușor concavă în sens vertical al versantului vestibular;

modelarea boselor canine;

modelarea papilelor interdentare și a festonului gingival.

Pentru a creea condiții favorabile restabilirii funcției fonetice, versantul lingual l-am modelat plan-concav cu o grosime de 2 mm, astfel încât să conserve spațiu functional pentru limbă și să asigure rezistența mecanică a protezei.

Fig. 2.87. Definitivarea machete

Transformarea machetei în componentă acrilică

Transformarea machetei în componentă acrilică am realizat-o prin ambalarea cu cheie, deoarece este o metodă rapidă de obținere a șeilor definitive ale protezei scheletate și evită deformările părților metalice ale scheletului.

După finisarea machetei șeilor, am amestecat silicon de condensare Zetaplus cu catalizator Indurent gel, iar după omogenizare am amprentat fețele vestibulare, orale și ocluzale ale dinților artificiali, obținând astfel tiparul. Materialul de amprentă a fost îndepărtat după priza, iar ceara și dinții au fost spălați cu apă fierbinte fiind desprinși în totalitate de pe suprafața modelului.

În următoarea etapă am folosit ceară de lipit pentru fixarea dinților în poziția corectă în amprentă, iar apoi am preparat acrilatul termopolimerizabil prin metoda empirică într-un godeu de sticlă. Până la evaporarea monomerului am izolat modelul funcțional, timp în care amestecul a ajuns la faza plastică și poate fi introdus în amprentă. Polimerizarea are loc în aparatul de termopolimerizare cu căldură umedă, unde modelul este introdus, iar temperatura se ridică la maxim 100 C, cu ajutorul unei surse de căldură.

Fig. 2.88. Amprenta machetei șeilor Fig.2.89.Introducerea acrilatului în amprentă

Fig. 2.90. Termobaropolimerizarea cu căldură umedă

După terminarea regimului termic de polimerizare am îndepărtat proteza din tipar prin secționarea amprentei cu un bisturiu și am început prelucrarea acesteia cu instrumente rotative. Planarea și netezirea a constat în îndepărtarea plusurilor de acrilat de pe suprafața externă și interna a protezei, utilizând pietre și freze pentru acrilat fără a exercita forțe asupra sa, pentru a nu deteriora acrilatul.

Fig. 2.91. Prelucrarea mecanică

Lustruirea este etapa finală a prelucrării, în care se urmărește obținerea unor suprafețe externe lucioase, pentru a favoriza alunecarea părților moi periprotetice și pentru a împiedica aderarea și stagnarea alimentelor pe suprafața protezei.

Lustruirea am efectuat-o utilizând perii, pufuri și pastă specială de lustruit din aproape în aproape, cu pauze, pentru a preveni modificarea acrilatului din cauza căldurii produse prin frecare. Luciul final l-am obținut cu puful circular montat la polizor, fără pasta, iar apoi am spălat proteza cu apă, perie și săpun.

Fig. 2.92. Lustruirea protezei

Înainte de a trimite proteza în cabinet am aplicat matricile, am verificat inserția și dezinserția, menținerea și stabilizarea protezei, precum și echilibrarea ocluziei și fizionomia.

Fig. 2.93.Fixarea matricilor Fig. 2.94. Verificarea pe model

Fig. 2.95. Verificarea protezei scheletate după dezinserție

Fig. 2.96. Proteza finită (vedere din profil)

Fig. 2.97. Proteza finită în ocluzie (vedere din față)

REZULTATE

CONCLUZII

Bibliografie

http://ortodontachojnice.pl/wp-content/uploads/2015/03/proteza-akrylowo-szkieletowa.jpg