Mănăstirea Țâpova, cl.a VIII-a), de la mic la marede la tânăr la bătrân от мала до велика (tema: Alexandru Lăpusneanu de N. Dabija, cl. a IX-a), a… [308727]

Radu Galina

DEZVOLTAREA COMPETENȚEI INTERCULTURALE

PRIN VALORIFICAREA FRAZEOLOGISMELOR

([anonimizat])

Teză de master

Conducător științific:

[anonimizat]., conf. univ.

Chișinău, 2021

[anonimizat], a fost, [anonimizat] a făcut ca societatea umană să ajungă la un înalt nivel de dezvoltare multilaterală: politică, economică, culturală și interculturală etc.

[anonimizat], și-a purtat podoabele cu demnitate și le-a vărsat cu dragoste pe altarul a noi și noi generații. Printre perlele limbii române o sclipire deosebită o [anonimizat]: semantic, stilistic, morfologic, sintactic, etimologic etc.

Cercetarea noastră se înscrie în tendințele actuale de selectare a modalităților de valorificare și de dezvoltare la elevi a competenței interculturale prin intermediul frazeologismelor în procesul didactic și a [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat], și prin necesitatea stringentă de lansare a unor cercetări de analiză și sinteză a curriculumului și a manualelor școlare din perspectiva dezvoltării competenței interculturale prin intermediul frazeologismelor. [anonimizat].

Prin prezenta lucrare dorim să subliniem importanța studierii strategiilor interactive de dezvoltare a [anonimizat]. Aspectele de actualitate a temei, [anonimizat], [anonimizat]. Or, [anonimizat], sunt la fel de actuale ca și problemele legate de domeniul pedagogiei.

Alegerea temei „Dezvoltarea competenței interculturale prin valorificarea frazeologismelor ([anonimizat])” a fost motivată de faptul că până în prezent nu s-a realizat un studiu multilateral privind dezvoltarea competenței interculturale prin intermediul frazeologismelor limbii române. [anonimizat], [anonimizat]. Conșienți, într-o [anonimizat], [anonimizat], în sensul cel mai larg al cuvîntului. Elevii, [anonimizat], pentru a se raporta într-o manieră construcivă și poziivă acestei diversități.

Opiniile cercetătorilor privind problema frazeologismelor sunt dintre cele mai diverse și chiar controversate. Această situație poate fi explicată prin faptul că însuși fondatorul frazeologiei ca ramură a lingvisticii Ch. Bally nu a propus criterii concrete și argumentate despre delimitarea frazeologismelor de alte unități ale limbii. Factorii interni și externi, propuși de către Ch. Bally, au fost interpretați în mod diferit de către lingviștii care au continuat cercetările în acest domeniu.

Printre continuatorii de referință ai școlii lui Ch. Bally a fost academicianul rus V. V. Vinogradov, care e considerat întemeietorul frazeologiei limbii ruse. În frazeologia rusă s-au evidențiat cercetători versați, care au investigat mai multe probleme generale privind obiectul de studiu al frazeologiei, clasificarea frazeologismelor, evoluția dezvoltării frazeologiei ca ramură de sine stătătoare a lingvisticii, sensul frazeologismelor, polisemia, sinonimia, antonimia frazeologică, particularitățile morfologice ale frazeologismelor, funcțiile sintactice și stilistice, geneza frazeologismelor etc., dar s-a atras puțină atenție la predarea frazeologismelor în școală. Evident, în vizorul cercetătorilor nu regăsim subiecteprivind dezvoltarea competențelor interculturale prin valorificarea frazeologismelor la lecții.

În lingvistica românească o contribuție însemnată la dezvoltarea frazeologiei și-au adus-o cercetători de bază ca: B. P. Hasdeu, Al. Philippide, L. Șăineanu, I. A. Zanne, I. Iordan, F. Dumitrescu, Th. Hristea, S. Dumistrăcel, N. Corlăteanu, Gh. Colțun etc. Aceste contribuții vizează anumite domenii de cercetare, dar nu se referă la aspecte ce țin de pedagogie și/sau dezvoltarea competenței interculturale.

În lingvistica românească nu există până în prezent un studiu mai vast în care ar fi cercetate probleme de dezvoltare a competenței interculturale prin intermediul frazeologismelor în școală.

Am putea vorbi, în acest sens, despre o culegere de articole de predare a frazeologismelor la orele de literatură română, avându-l în calitate de coordonator pe frazeologul Gr. Grinco sau a predării unor aspecte de semantică ori de gramatică. În literatura pedagogică românească de peste Prut atestăm câteva studii ce se referă la anumite aspecte ale interculturalități, avându-i ca autori pe cercetătorii: C. Cucoș , A. Nedelcu, V. A. Păuș, C. Rus ș.a. Problema frazeologismelor în Republica Moldova a fost abordată de cercetătorii: Gh, Colțum, N. Matcaș, I. Melniciuc etc. Cu referire la specificul predării frazeologismelor în general și privind dezvoltarea competenței interculturale la elevii din instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale, studiile sunt destul de sumare. Menționăm în acest sens autorii câtorva articole, printre care L. Petrenco, conf. univ., dr, autoarea articolului Formarea competenței interculturale în procesul studierii frazeologismelor românești, L. Ciobanu-Mocanu, conf. univ., dr, autoarea articolului Frazeologismele – noi dimensiuni de evoluție a limbajului copiilor, Liliana Bejenuță – Procedee de semantizare a frazelogismelor în școala alolingvă etc.

Atestăm, astfel, un vacuum atât la capitolul cercetarea frazeologilor, cât și în ceea ce privește studiile în domeniul pedagogiei, inclusiv dezvoltarea competenței interculturale prin valorificarea frazeologismelor în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale. Apare o nevoie imperioasă de a cerceta acest subiect, mai cu seamă în condițiile actualizării, decongestionării, reconceptualizării Curriculumui Național, ediția 2019. Astfel, investigațiile noastre se vor axa pe unele cercetări din știința pedagogiei, care tratează aspecte ce țin de metode și strategii generale de dezvoltare interculturală și vom încerca să le extindem și asupra eșantionului frazeologic.

Problema cercetării constă în insuficiența studierii frazeologismelor și dezvoltării competențelor interculturale prin valorificarea frazeologismelor în cadrul lecțiilor/ atelierelor de Limba și literatura română în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale, ciclul gimnazial.

Scopul cercetării rezidă realizarea unui studiu privind dezvoltarea competenței interculturale prin valorificarea frazeologismelor în cadrul lecțiilor/ atelierelor de Limba și literatura română în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale, ciclul gimnazial.

Obiectivele cercetării:

stabilirea conceptului, definiției și a tipologiei frazeologismelor în lingvistică;

sistematizarea clasificărilor și a caracteristicilor fundamentale ale frazeologismelor;

analiza curriculumului și a manualelor școlare din perspectiva dezvoltării competenței interculturale;

valorificarea strategiilor interactive de dezvoltare a competenței interculturale prin valorificarea frazeologismelor în cadrul lecțiilor/ atelierelor de Limba și literatura română în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale, ciclul gimnazial.

Epistemologia cercetării este reprezentată de abordarea teoretică și istorică a frazeologismelor din perspectiva abordării interculturale. Suportul teoretico-științific și metodologic al cercetării îl constituie conceptele esențiale elaborate de cercetătorii lingviști: Ch. Bally, V. V. Vinogradov, B. P. Hasdeu, Al. Philippide, L. Șăineanu, I. A. Zanne, I. Iordan, F. Dumitrescu, Th. Hristea, S. Dumistrăcel, N. Corlăteanu, Gh. Colțun, I. Melniciuc, L. Petrenco, L. Ciobanu-Mocanu etc., de cercetătorii din domeniul interculturalității: C. Cucoș, A. Nedelcu, V. A. Păuș, C. Rus etc., precum și comunicării în general: Shalom Schwartz etc.

Metodologia cercetării se fundamentează pe:

Metode teoretice: documentarea științifică, observația, analiza, compararea, sinteza teoretică și generalizarea datelor științifice lingvistice și/sau psihopedagogice și metodice de specialitate; Metode practice: metoda explicației, metoda analizei documentelor curriculare etc. Metode statistice: analiza calitativă a rezultatelor cercetării critice, reflectarea datelor în tabele, figuri, diagrame etc.

Importanța teoretică a lucrării constă în:

stabilirea fundamentelor teoretice și metodologice

valorificarea conceptului, definiției și tipologiei frazeologismelor în literatura de specialitate;

examinarea caracteristicilor fundamentale ale frazeologismelor în comparație cu alte unități ale limbii;

aprecierea curriculumului, manualelor școlare din perspectiva dezvoltării competenței interculturale prin intermediul frazeologismelor;

aplicarea strategiilor interactive tradiționale pentru a dezvolta competența interculturală prin intermediul frazeologismelor.

Valoarea practică a investigației se manifestă prin:

oferirea unui instrument aplicativ de dezvoltare a competențelor interculturale prin valorificarea frazeologismelor la orele de română;

prezentarea și descrierea aspectelor practice eficiente de dezvoltare a competențelor interculturale prin intermediul frazeologismelor la lecțiile de limbă română.

selectarea și descrierea metodelor tehnice eficiente de dezvoltare a competențelor interculturale prin intermediul frazeologismelor la lecțiile de limbă română.

Structura tezei. Teza este constituită din: Introducere, 2 capitole, bibliografie și Anexe.

CAPITOLUL – 1. FRAZEOLOGISMELE LIMBII ROMÂNE. REPERE TEORETICE

Conceptul și tipologia frazeologismelor în literatura de specialitate

„Limba unui popor, susținea Grigore Vieru, este istoria lui”. Chiar mai mult, credem noi, e sufletul nemuritor al națiunii. În prefață la volumul Taina care mă apără, martirul Limbii Române, Gr. Vieru, scria: „O, graiule! Oglindă în care, ca o vie și roșie frunză, se vede sufletul nostru cel necunten vibrând la fel și flacăra gândirii noastre contopită aproape cu cea a frunzei de purpur. Trestie foșnitoare și smărăldie tot legănând în vârf un ochi auriu căruia i se zice Luceafăr!… Mișcătoare fereastră în Univers prin care răzbate spre noi muzica sferelor de sus, tulburătoarea mireasmă de tei, fereastră pe care Eminescu poate să o fi uitat deschisă pentru vecii ca pe inima sa!… Tu ești o stea, graiule, și curgerea-n Univers a dulcei tale lumini face parte din echilibrul astral! Tu ești o grațioasă și pădureană sălbăticiune, și calda ta suflare, alături de setea de viață a celorlalte limbi lumești, rotește pământul și-i dă strălucire și măreție!”. Iar în opinia marelui domnitor moldovean Dimitrie Cantemir „Limba… este cartea de nobleță, testimoniul de naționalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiași familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanțul tainic ce-i leagă împreună și-i face a se numi frați; altarul împrejurul căruia toți se adună cu inima iubitoare și cu simțire de devotament unii către alții”.

Ca expresie a spiritualității unui popor limba, în ansamblul ei, reprezintă tezaurul inestimabil al societății pe care o reprezintă. Limba română este principalul depozitar al culturii românești, sculptorul sacru care încrustează pe răbojul timpului atât specificul, particularitățile unui popor, cât și toate modificările intervenite de-a lungul anilor în mentalitatea națiunii.

Tezaurul lingvistic al limbii române este foarte variat și necesită a fi cercetat în continuare cu multă minuțiozitate. Limba a fost și rămâne principalul mijloc de expresie a spiritualității umane.

Adevărata bogăție a limbii constă întotdeauna, menționa M. Eminescu, în locuțiuni (expresii frazeologice), în acele tipare neschimbate, care se formează în curs de mii de ani și dau fiecărei limbi o imagine proprie. Făurirea limbajului „este cel mai profund act de cultură îndeplinit de om”, considera Henri Wald.

Al. Mateevici menționa că limba română dispune de un imens bagaj frazeologic pe care trebuie să-l cunoaștem cât mai bine, să-l cultivăm cu mare grijă pentru dezvoltarea și prosperarea graiului. Cunoașterea frazeologismelor unei limbi permite o mai bună înțelegere a limbii date.

Create de-a lungul secolelor, frazeologismele au devenit perle rare în care s-au conservat: tradițiile, obiceiurile, istoria poporului român.

Născute din sufletul emotiv al neamului, frazeologismele fac parte din totalitatea creațiilor culturii spirituale românești alături de: legende, doine, datini, balade, cântece bătrânești, strigături, snoave, basme, povești, ghicitori, proverbe, zicători, colinde.

Expresiile frazeologice sunt o sursă de îmbogățire a diapazonului atât lingvistic, cât și cultural, întrucât la baza formării fiecărei expresii frazeologice stau situații socioculturale concrete.

În prezenta cercetare ne-am propus să valorificăm frazeologismele ca premisă pentru dezvoltarea competenței interculturale. Or, cercetările din ultima perioadă demonstrează că limba română în ansamblu, și graiurile moldovenești, în parte, se caracterizează prin resurse frazeologice inestimabile. „Încă la sfârșitul secolului al XIX-lea Lazăr Șăineanu, filolog, lexicograf, lingvist, folclorist, istoric cultural român, atenționa că „metaforele graiului popular merită un interes excepțional…” , iar lingvistul Theodor Hristea consemnează că frazeologia „ar merita să fie atent și îndelung explorată din toate punctele de vedere: etimologic, semantic…, morfosintactic și, mai presus de toate, stilistico-funcțional”. [33] Profesorul universitar român Theodor Hristea mai susține că „a neglija, în continuare, frazeologia ori numai a o subestima înseamnă a uita, în primul rând, că adevărata bogăție a unei limbi este dată și de bogăția ei frazeologică o limbă cu numeroase „frazeologisme” (cum e, neîndoielnic, a noastră) este, în același timp, și o limbă cu mari resurse de expresivitate”.[4, p.197] Expresivitatea se realizează grație unităților lexicale. Pe lângă cuvinte și expresii există anumite îmbinări de cuvinte, valoarea lexicală a cărora se îndepărtează de sensurile fiecărui cuvânt ale acestora luat aparte, „îmbinări osificate de cuvinte (mai rar propoziții) care se repetă în limba dată într-o construcție sintactică fixată, gata făcută, cu o valoare semantică specială, acceptată de vorbitorii limbii respective”. Cercetătorul Th. Hristea precizează că acestea „denumesc un singur obiect, o singură însușire, o singură acțiune, un proces sau un fenomen unic etc.” Anume acestea, fiind numite și îmbinări „sudate”, constituie frazeologismele. [a se vedea 8, p. 288] Menționăm că expresivitatea, conotativitatea sunt trăsături definitorii ale frazeologismelor.

Termenul frazeologie are la baza cuvintele grecești phrasis „expresie, vorbire” si logos „cuvânt, noțiune” și dispune, ca și alte domenii în curs de constituire, de mai multe valori semantice. „În afara de sensul „fel propriu unei limbi, unui scriitor de a construi frazele” și sensul figurat „vorbire fără conținut, care ascunde sărăcia de idei”, mai are două sensuri terminologice (care, din păcate nu sunt oglindite în unele dicționare ale limbii române), mai importante aici: „totalitatea frazeologismelor dintr-o limba” și „disciplină care studiază frazeologismele”. Frazeologia, în sensul care ne interesează, și anume „disciplină care studiază totalitatea frazeologismelor dintr-o limbă”, poate contribui, mai mult decât alte ramuri ale lingvisticii la evidențierea bogăției lexicale a limbii române, la individualizarea unor stiluri funcționale, la soluționarea unor probleme de etimologie și derivare semantică, susține doctorul în filologie Ana Vulpe etc.” [41, p. 951]

Frazeologia generează adesea contradicții ce au drept sursă divergența punctelor de vedere ale cercetătorilor privind conceptul de frazeologism, definirea, clasificarea frazeologismelor etc.

Frazeologia reprezintă o ramură a științei lingvistice, considerată de cercetătoarea Elena Șodolescu-Silvestru cea mai interesantă și mai atrăgătoare, alături de etimologie. Deși prin metodele de cercetare și unitățile supuse cercetării frazeologia are cele mai multe tangențe cu lexicologia, totuși marea majoritate a lingviștilor consideră că frazeologia constituie o ramură independentă a lingvisticii având obiectul său de cercetare. „Uneori frazeologia este plasată într-o „zonă de frontieră” dintre vocabular și sintaxă. „Frazeologismele stabilesc o legătură între lexicologie si sintaxă, mai ales daca avem in vedere îmbinările stabile de cuvinte, expresiile „gata făcute”, în care de regulă nu putem modifica nici elementele lexicale componente (înlocuindu-le prin sinonime), nici ordinea lor. În felul acesta, susține profesorul universitar, Gh. Colțun, frazeologismele ies de sub oblăduirea sintaxei.” [41, p. 952]

Ca ramură de sine stătătoare, după cum optează conferențiarul universitar Liuba Ciobanu-Mocanu, frazeologia s-a constituit în lingvistica sovietică în anii ’40 ai secolului XX. Un impact pozitiv în dezvoltarea frazeologiei a avut-o studiile lingvistice de relevanță internațională ale autorilor: Otto Jespersen, academician și lingvist danez, Albert Sechehaye (lingvist elvețian, cunoscut și pentru editarea prelegerilor lui Ferdinand de Saussure), Charles Bally (considerat tatăl fondator al teoriilor lingvistice ale stilului și mult onorat pentru teoriile sale de frazeologie).

Profesorul E.D. Polivanov a propus ca frazeologia să fie considerată ca o nouă ramură a lingvisticii. Academicianul rus V.V. Vinogradov, în lucrările sale științifice a fundamentat teza referitoare la dezvoltarea frazeologiei ca domeniu de studiu al lingvisticii. Astfel, „pioneratul” în dezvoltarea și afirmarea fraziologiei, ca ramură independentă, îi apariține școlii lingvistice ruse.

Cu toate că frazeologia este o ramură tânără a lingvisticii, primele „pietre la temelia” ei au fost puse înainte de a se vorbi despre o ramură bine definită a lingvisticii. O valoroasă contribuție la apariția și dezvoltarea frazeologiei au avut-o lucrările lingviștilor ruși A. A. Potebnea, I. I. Sreznevski, F. F. Fortunatov, A. A. Șahmatov etc.. [10, p.10]

Dezvoltarea domeniului a început odată cu recunoașterea statutului unor unități lingvistice deosebite, cum ar fi frazeologismele, care se deosebesc esențial de cuvânt. Astfel, fondul frazeologic al limbii ruse a devenit obiect de cercetare a multor investigații ale cercetătorilor-lingviști notorii (V.V. Vinogradov, V.L. Arhanghelski, V.P. Jukov, N.M. Șanski etc.). Au fost cercetate mijloacele gramaticale ale frazeologismelor (A.M. Cepasova, F.I. Nikonovaite etc.), formarea structurii semantice a unităților frazeologice (Iu.A. Gvozdarev, B.M. Mokienko, V.A. Lebedinski etc.), semantica frazeologismelor (V.N. Telia) etc.

În a doua jumătate a sec. al XX-lea dezvoltarea frazeologiei a luat o vastă amploare. În această perioadă, și-au consacrat activitatea științifică pentru fundamentarea temeinică teoretică a metodelor, principiilor și clasificărilor materialului frazeologic al diferitelor limbi așa savanți ca: N. M. Șanski, A. I. Molotkov, N. N. Amosova, A. G. Nazarean, I. I. Cernâșeva etc. [10, p. 12]

În lingvistica românească primele cercetări în domeniul frazeologiei sunt făcute de lingviști precum: L. Șăineanu , I. Iordan , Fl. Dimitrescu , Th. Hristea , St. Dumistrăcel.

În România tot mai frecvent începe să se discute despre frazeologie ca disciplină autonomă abia începând cu anii ’80, când S. Dumitrăcel susținea că „frazeologia tinde să fie considerată chiar ca o disciplină autonomă”. [8, p. 288]

Th. Hristea accentua la timpul său că „a neglija în continuare frazeologia ori numai a o subestima înseamnă a uita, în primul rând, că adevărata bogăție a unei limbi se manifestă, în mare măsură, prin frazeologismele ei.” [18, p. 134].

Frazeologul Th. Hristea spunea că frazeologia este o „mină în toată puterea cuvântuluila a cărei „exploatare” temeinică și exhaustivă nimeni nu s-a gândit prea serios în lingvistica românească”.

Lingvistul Cristinel Munteanu menționa că pentru lingvistica romănescă „frazeologia este o disciplină lingvistică relativ nouă… și încă în statu nascendi” [23, p. 100], în sensul că nu are „o poziție foarte clară în ansamblul diverselor ramuri ale științei despre limbă. [18, p. 134].

Printre lingviști există cercetători care vorbesc despre dreptul legitim al frazeologiei de a se considera ramură a științei despre limbă, dar nu un compartiment al lexicologiei sau sintaxei. Unii savanți, printre care și lingvista M. Andrei, menționează că unitățile frazeologice sau frazeologismele reprezintă obiectul de studiu al frazeologiei, care este privită drept disciplină lingvistică independentă de lexicologie sau sintaxă.

În arealul geografic dintre Prut și Nistru problemele vizând frazeologia, în general, și particularitățile frazeologismelor, în particular, și-au găsit, reflectare, elucidare, mai mult sau mai puțin, suficientă în studiile lingviștilor: N. Corlăteanu, Gh. Colțun, I. Melniciuc, Gh. Popa, L. Trinca etc. Astfel, prof. Gh. Colțun menționează „că având o istorie atât de îndelungată și un tezaur atât de vast, frazeologia, fără îndoială, constituie o ramură aparte a lingvisticii cu un obiect concret de studiu și cu un statut bine determinat”. Autorul aduce argumente de natură fonetică, structurală, semantică și gramaticală prin care convinge că frazeologia este o ramură independentă a lingvisticii și nu un compartiment al lexicologiei sau al un altei alte ramuri a lingvisticii. Frazeologia are dreptul deplin de a se considera o ramură propriu-zisă a lingvisticii.

Prezent în limbile romanice, germanice și slave, termenul latinesc phraseologia numește, în limba română, spaniolă și catalană, potrivit unei recente sinteze lexicografice:

modalitatea particulară de individualizare a unei limbi sau a unui scriitor;

limbaj emfatic și insignifiant;

disciplină lingvistică ce studiază unitățile frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi, în italiană;

culegere de locuțiuni;

ansamblu de expresii proprii unei limbi. [3]

Frazeologia studiază îmbinările de cuvinte parțial sau total fixe, numite unități frazeologice, frazeme sau frazeologisme. Cercetătoarea Ana Vulpe susține totuși că „frazeologia românească nu are un obiect de studiu bine delimitat. De multe ori se procedează, în acest sens, la extinderea acestuia, în sfera frazeologiei fiind incluse, alături de unitățile frazeologice autentice și de locuțiuni, și cuvintele compuse, îmbinările terminologice, structurile cu valoare de intensitate, citatele, formulele convenționale, îmbinările uzuale, clișeele internaționale, dictoanele, proverbele, zicătorile, maximele, construcțiile perifrastice, sentințele, formele analitice etc.” [41, p. 952]

Mai mulți lingviști optează pentru definirea obiectului frazeologiei drept „îmbinări stabile de cuvinte ce au drept echivalent un cuvânt, cât și îmbinările care sub aspect semantic și structural echivalează cu o propoziție sau chiar cu o frază”. [41, p. 952]

O dilemă aparte o constituie și stabilirea celui mai potrivit, adecvat termen care să desemneze acele îmbinări stabile de cuvinte și unități ce cad sub incidența frazeologiei. Prin urmare, putem susține că terminologia în domeniul frazeologiei este una foarte oscilantă, variată, iar fondul frazeologic este cât se poate de incert. Menționăm că în ultimele decenii, cei mai mulți dintre lingviști au utilizat termenii de unități frazeologice sau, pur și simplu, frazeologisme.

În context, amintim că „sintagma „unitate frazeologică” a fost folosită prima oară în 1905 de către stilisticianul elvețian Charles Bally, în Précis de stylistique (capitolul „La phraséologie”) și preluat ulterior de lingvistul rus N.V. Vinogradov.” [39, p.15] Drept definiție pentru unitatea frazeologică Ioana Boroianu propune: „o grupare de cuvinte, motivată sintactic și care se caracterizează prin stabilitate (manifestă în frecvența ridicată de apariții în limbă) și printr-o unitate de semnificație”. [14, p.10]

Renumitul acad. Iorgu Iordan în Stilistica limbii române, definește unitățile frazeologice ca: „formule fixe, create oarecum odată pentru totdeauna, care se transmit prin tradiție și se păstrează neschimbate, atât ca aspect formal, cât și ca însemnătate”. [14, p.19]

După părerea profesorului universitar Gh. Colțun, Frazeologia limbii române, p.20, principiul de baza de determinare a frazeologismelor este caracterul lor idiomatic. Idiomaticitatea – transfer de sens, renovarea semantică a conținutului general al unor îmbinări de cuvinte, care are loc în baza diferitelor procese semantice în interiorul îmbinărilor date.

Analiza principiilor de determinare a frazeologismelor de alte tipuri de îmbinări stabile de cuvinte, printre care amintim:

1. imposibilitatea traducerii frazeologismelor cuvânt în cuvânt în alte limbi;

2. sensul general al frazeologismelor nu este o sumă matamatică a sensurilor cuvintelor din structura lor;

3. sensul frazeologismelor nu este întotdeauna conotativ;

4. elementele componente ale frazeologismelor au o topică fixă;

5. frazeologismele nu sunt create în momentul vorbirii, ci sunt reproduse ca forme fixe existente în limbă,

a demonstrat că niciunul dintre acestea nu este universal, adică nu poate fi utilizat la analiza tuturor

tipurilor de frazeologisme, principiile având un statut destul de convențional.

În lingvistică frazeologia este concepută în sens larg și în sens restrâns. În prezentul demers științific, frazeologia este concepută în sens larg. Astfel, vom considera drept obiect de studiu al frazeologiei orice îmbinare stabilă de cuvinte:

locuțiuni;

expresii;

perifraze;

idiotisme;

clișee internaționale;

proverbe și zicători.

și nu doar frazeologismele propriu-zise: expresiile frazeologice și expresiile idiomatice.

Alți savanți în domeniu au rezerve, considerând termenul unitate frazeologică unul ambiguu, și propun termeni noi. Astfel, I.V. Arnold recomandă termenul de „set expression”. Sunt variați și termenii ce vizează obiectul de cercetare al frazeologiei folosiți de către specialiștii în domeniu. Unii consideră că acesta îl constituie îmbinările constante de cuvinte sau grupurile sintactice stabile alții recurg la sintagme stabile, unități sintagmatice, grupuri frazeologice. Academicianul N. Corlăteanu face o precizare că îmbinările stabile de cuvinte sunt numite și paralexeme. Se mai utilizează și termenul perifraze. Ultimul este folosit îndeosebi de C. Dimitriu, referindu-se la anumite proverbe (de unde și denumirea de perifraze proverbiale). Proverbele și zicătorile sunt incluse în clasa frazeologismelor și de către alți investigatori ca O.S. Ahmanova, N.M. Șanski, V.L. Arhangheliski ș.a.

Profesorul universitar Gh. Colțun aduce argumentele ce denotă faptul că proverbele nu pot fi incluse în cadrul frazeologismelor acestea, cât și zicătorile „formează obiectul de studiu al paremiologiei și nu a frazeologiei”.[10, p. 28] Un alt temei ar fi că proverbele, zicătorile „nu sunt echivalente reale ori potențiale ale cuvintelor, deci, cum sunt ori ar trebui să fie majoritatea unităților frazeologice autentice”. Pe aceeași poziție se plasează și Teodor Hristea. Cu toate acestea unii (N. Corlăteanu) menționează că întrucât unitățile frazeologice se prezintă ca niște tipare verbale, folosite în situații asemănătoare, în aceeași categorie pot fi incluse proverbele, zicătorile și așa-numitele „cuvinte înaripate” (ai carte, ai parte; cum ți-i așterne, așa vei dormi ș.a.). [8, p.289]

Cauza opiniilor diverse constă în aceea că la delimitarea frazeologismelor de alte tipuri de unități ale limbii erau utilizate criterii diferite. Nu era stabilit un hotar strict nici între tipurile de frazeologisme.

După apariția cărții lingvistului elvețian, francez de origine, Ch. Bally [1, p. 98], acceptată de lingviști ca o bază de lansare a unei noi ramuri a științei despre limbă, au început să apară în diverse țări savanți care tratau în mod diferit concepția lui Ch. Bally.

Problema-cheie discutată se referea la criteriile sau factorii care fac deosebirea dintre frazeologisme și alte unități ale limbii. Ch. Bally propunea ca la delimitarea respectivă să se țină cont de doi factori:

1) externi și 2) interni.

Renumitul lingvist a stabilit trei factori externi:

structural frazeologismele sunt alcătuite dun două și mai multe cuvinte, care se scriu aparte;

ordinea cuvintelor din expresii este fixă, iar uzul nu permite introducerea altor lexeme în componența lor;

cuvintele din structura frazeologismelor nu pot fi substituite nici chiar prin sinonimele lor.

Criteriile respective au trezit polemici printre rândurile cercetătorilor, care nu erau de acord cu unele aspecte ale acestor factori externi. De exemplu, prof. Gh. Colțun menționează că „frazeologismul este alcătuit nu din orice cuvinte scrise separat. E necesară prezența a minimum două cuvinte semninificative (ex. a spăla putina). În cazul când în structura îmbinării sunt doar un cuvânt noțional și unul sau mai multe cuvinte nenoționale, vom avea o locuțiune, și nu un frazeologism” (fără îndoială) [10, p. 28] Și în privința factorilor externi doi și trei opiniile frazeologilor nu coincid.

Mai multe surse științifice în domeniu atestă faptul că Ch. Bally a propus și doi factori interni de delimitare a unităților frazeologice:

echivalența întregului frazeologism cu un singur cuvânt;

pierderea sensurilor de bază, propriu-zise ale elementelor componente ale frazeologismelor.

Noi suntem de părerea acelor cercetători care susțin că nici factorii interni nu ne permit întotdeauna să facem o delimitare netă între frazeologisme și alte îmbinări de cuvinte cu structuri osificate.

De exemplu, nu toate frazeologismele pot avea un echivalent semantic un cuvânt: a trece ca gâsca prin apă, a ține o piatră în sân, a se uita cu un ochi la gaie ți cu altul la tigaie etc. Oricum am încerca să găsim echivalente semantice pentru frazeologismele de mai sus, este imposibil.

Nici al doilea factor intern nu poate fi considerat universal, pentru că chiar dacă studiile sincronice nu ne permit să găsim vreo legătură dintre sensurile elementelor componente ale frazeologismului și sensul general al expresiei, am putea face acest lucru apelând la cercetările diacronice, care ne demonstrează că sensurile celor mai multe frazeologisme au totuși o legătură cu sensurile elementelor componente. E vorba de un aspect mai puțin cercetat în acest domeniu – etimologia frazeologică. [11, p. 11] Această ramură a frazeologiei ne permite să stabilim anumite relații dintre sensul general și suma sensurilor elementelor componente ale unor așa frazeologisme: a se face mort în păpușoi, a tăia frunze la câini, a se duce pe apa sâmbetei, a-și da arama pe față etc.

Printre cercetătorii români care au dat lucrări monografice cu privire la frazeologisme, locuțiuni, expresii etc. mai regăsim cercetătorii: Elena Silvestru, Mile Tomici, Cecilia Căpățână ș.a. De mare interes s-au bucurat studiile care evidențiază importanța frazeologiei pentru cultivarea limbii, precum cele ale Mioarei Avram, Theodor Hristea ș.a.

Cercetătorul Th. Hristea reflectă în studiile sale și importanța frazeologiei, etalând:

bogăția unei limbi este dată de bogăția ei frazeologică;

o limbă cu numeroase frazeologisme are mari resurse de expresivitate;

frazeologia este importantă pentru stilistica funcțională (variantele funcționale ale unei limbi se reduc la diferențe de natură lexicală și frazeologică);

frazeologia contribuie la înțelegerea stilului publicistic și a variantelor acestuia;

frazeologia aduce servicii etimologiei și lexicografiei;

studiul frazeologiei ne pune în contact cu civilizația și cultura unui popor;

frazeologia aduce mari contribuții la fenomenul de relatinizare și modernizare a limbii române.

Raportându-ne la tipologia frazeologismelor, se cer a fi etalate câteva criterii de clasificare, printre care amintim:

după origine, proveniență;

după criteriul semantic;

conform tipului de conotație;

în funcție de partea de vorbire ce o reprezintă,

după structura frazeologismelor.

Savantul V. Soloviov stabilește trei grupe convenționale de frazeologisme:

1. frazeologisme internaționale sau naturale;

2. frazeologisme zonale;

3. frazeologisme naționale sau exotice.

Frazeologismele naționale sau exotice sunt specifice unei limbi și sunt intraductibile și pe acestea le numește frazeologisme internaționale sau naturale (care, în viziunea lui cuprind expresiile idiomatice și tot materialul paremiologic comun pentru majoritatea limbilor europene, expresiile biblice și cele din literatura clasică universală).

Conform provenienței, originii, frazeologismele provin din surse diferite:

mitologice,

biblice

istorice

literare

științifice etc.

Savanții N. Corlăteanu și I. Melniciuc propun, după criteriul semantic, clasificarea frazeologismelor în:

unități frazeologice

expresii idiomatice.

La rândul lor expresiile idiomatice, în viziunea lingviștilor sus-amintiți, se divizează în:

idiome istorice;

idiome – profesionalisme,

mitologice;

idiome întemeiate pe creații literare, livrești;

idiome caracterologice etc.

Profesorul universitar, lexicograful, I. Melniciuc a grupat frazeologismele după tipul de conotație:

frazeologisme – comparații,

frazeologisme – metafore,

frazeologisme-epitete,

expresii frazeologice.

Iar cercetătorul Gh. Colțun continuă lista prin:

frazeologisme-hiperbole,

frazeologisme-personificări,

metonimii,

sinecdoca etc.

Astfel, lingvistul Gh. Colțun, în lucrarea Frazeologia limbii române, ne identifică, conform părții de vorbire, circa:

8 structuri ale frazeologismelor substantivale,

30 structuri pentru cele verbale,

18 structuri tipice adverbiale etc.

Unii dintre cercetătorii interesați de problema frazeologismelor au categorisit frazeologismele conform structurii lor: adjectiv + substantiv, substantiv + substantiv la un alt caz, verb + substantiv, verb + adverb, prepoziție + adjectiv +substantiv etc. Astfel, N.M. Șanski a stabilit 12 grupe [11, p.75].

Dar cea mai accesibilă pentru studierea frazeologismelor în cadrul programului gimnazial de studiu al limbii române ni se pare clasificarea făcută de lingvistul Gh.Colțun, care propune următoarele tipuri de frazeologisme generale:

frazeologisme de origine mitologică,

frazeologisme de origine biblică,

frazeologisme de origine istorică,

frazologisme de origine livrescă,

frazologisme de origine științifică,

frazologisme de origine filosofică etc.

Din categoria frazeologisme de origine mitologică menționăm, în primul rând, unitățile frazeologice substantivale care au în structura lor un substantiv propriu din mitologie. Aceste unități frazeologice sunt numite de unii lingviști, „generale”, adică specifice pentru majoritatea limbilor de pe glob, numite și „internaționale” (a se vedea mai sus clasificarea propusă de V. Soloviov)

Acestea provin din legende și mituri antice sau religioase. Sunt numite de unii autori „formule sau clișee internaționale”: cămașa lui Nessus, călcâiul lui Ahile, cutia Pandorei, pasărea Phoenix, chinurile lui Thantalos, a fi Ianus cu două fețe, arcul lui Ulise, firul Ariadnei, patul lui Procust, săgeata lui Cupidon, pânza Penelopei etc.

Din categoria frazeologisme de origine biblică fac parte frazeologice care au în componența lor substantive (comune și proprii) din acest câmp semantic și fac parte din categoria frazeologismelor generale. Amintim aici o serie de unități frazeologice cu substantive proprii de origine biblică: arca (corabia) lui Noe, a trimite de la Ana la Caiafa, de la Adam și Eva, (a fi) Toma necredinciosul, turnul Babel etc.

Tot în această categorie pot fi înscrise și unitățile frazeologice care atestă în componența sa substantivul propriu Dumnezeu. Asemenea expresii trebuie să le considerăm „naționale sau exotice, cum le numește lingvistul rus V. Soloviov, când face clasificarea frazeologismelor după origine.

Frazeologismele de origine istorică își argumentează apariția prin prezența anumitor fapte sau evenimente din trecutul istoric al poporului, având un deosebit accent național. Acestea sunt numite, după cum am menționat mai sus, unități frazeologice „neaoșe”, sau formate pe teren românesc. Ele sunt indispensabil legate de cultura, tradiția, religia sau spiritul național și reflectă aceste aspecte.

Există o serie de frazeologisme istorice, cunoscute în plan internațional. Printre acestea pot fi enumerate: sabia lui Damocles, a descoperi America, a trece Rubiconul, judecata lui Solomon etc. a avea rude la Ierusalim „a găsi protectori într-un loc important; a avea pile.

Așa-numitele frazeologisme livrești își au originea în cărți, sunt atestate doar în cărți și în limbajul oamenilor culți. „Respectivele frazeologisme se prezintă ca niște amintiri ale titlurilor, expresiilor apărute mai întâi într-o operă literară. La analiza exemplelor de unități frazeologice din această categorie, putem menționa că acestea sunt, de obicei, unități frazeologice substantivale care înregistrează în structura lor substantive proprii care provin din surse livrești”. [37, p. 379]

Drept exemple putem aduce unități frazeologice formate pe teren românesc, care au un colorit stilistic mai deosebit:

anteriul lui Arvinte „care strică într-o parte, spre a drege, chipurile, în altă parte;

cuiul lui Pepelea „motiv, pretext pentru a stingheri mereu pe cineva;

capul lui Moțoc vrem.

cine a auzit pe Păcală cunoaște și pe Tândală, se spune când cineva cunoaște două persoane nedespărțite.

Unitățile frazeologice livrești sunt cunoscute cititorului și vorbitorului cult al limbii române, cunoscător al literaturii și culturii românești și fac parte din stilul livresc.

Tot aici trebuie să aducem și niște exemple de unități frazeologice internaționale din surse literare, unele, din trecutul mitologic, altele – din surse literare mai noi:

limbile lui Esop „posibilitatea de a prezenta același lucru sub două aspecte opuse: alb și negru, bine și rău, laudă și critică”;

grădinile Armidei „un loc de desfătare”;

lampa lui Aladin „puterea miraculoasă a cuiva de a îndeplini lucruri mărețe, minunate”;

castele în Spania, „surâsul Giocondei”.

Frazeologismele de origine științifică și filosofică au, preponderent, un caracter terminologic, mai ales în limba vorbită. Ele au origine științifică sau filosofică. Acestea au la origine un fapt real sau denumesc fapte concrete din lumea ambiantă sau unități conotative, motivate, în cazul când vorbitorul își exprima atitudinea față de un fapt concret din viață. Pe parcurs, unele din ele, odată cu evoluția socială și istorică a societății, își pierd sensul incipient, rămânând doar cu semnificația unei „unități conotative care exprimă atitudinea vorbitorului față de realitatea concretă:

butoiul lui Diogene,

lampa lui Diogene,

măgarul lui Buridan,

mărul lui Newton,

oul lui Columb.

Așadar, prin studierea unităților frazeologice de tipul celor propuse anterior, considerăm că vom contribui atât la dezvoltarea competenței de comunicare orală, cât și la dezvoltarea intelectuală, socială, emoțională, estetică a elevilor, vom cultiva încrederea în forțele proprii și vom forma spiritul de competiție pentru un studiu mai aprofundat în diferite domenii științifice. [b, p. 65-67]

Limba română dispune de un imens bagaj frazeologic pe care trebuie să-l cunoaștem cât mai bine, să-l cultivăm cu mare grijă pentru dezvoltarea și prosperarea neamului.

Expresiile frazeologice sunt o sursă de îmbogățire a diapazonului atât lingvistic, cât și cultural, întrucât la baza formării fiecărei expresii frazeologice stau situații socio-culturale concrete, despre care vom vorbi în compartimentul al doilea al tezei.

Din punct de vedere semantic și funcțional, frazeologismele comportă o încărcătură semantică și un potențial stilistic pronunțat.

Cunoașterea frazeologismelor unei limbi permite o mai bună înțelegere a limbii respective și, desigur, deschide calea de a învăța și alte limbi. Fiecare popor se bazează pe o cultură lingvistică proprie. Cu toate acestea, în orice limbă pătrund și elemente specifice altor limbi, ceea ce a contribuit la dezvoltarea pluralismului cultural și la o mai bună cunoaștere a experienței umane.

1.2. Frazeologismele în limba română: clasificări, caracteristici, semnificații1. Frazeologisme cu elemente interculturale

Încetățenită profund în sistemul filozofic, Teoria cunoașterii sau gnoseologia continuă și azi să explice reflectarea lumii în mintea omului atât prin producerea și însușirea cunoștințelor științifice, cât și prin fixarea și transmiterea socială a adevărului, într-un fel menajând cu delicatețe interferența dintre cunoaștere și celelalte activități umane. Paradoxal, dar deși pare a fi realizată de fiecare individ în parte, cunoașterea este prin natura și funcțiile sale un fenomen social. Prospectarea și transformarea informației de către mintea individului o putem considera drept cunoaștere doar dacă achizițiile individului capătă valoare și semnificație socială, pot fi recepționate și verificate de către alți indivizi din mediul socio-cultural în care se regăsesc.

Ca parte a unei comunități românești, individul ia cunoștință și își însușește treptat sistemul de semne, limba comunității (în cazul nostru -româna), precum și valorile emergente din aceasta. Or, ca utilizator al limbii române, individul (elevul) nu doar devine un consumator pasiv de cunoaștere, un beneficiar monodirecționat, dar, totodată, transmite interlocutorilor săi propria sa experiență, cunoaștere,

De aceea, învățarea limbii române, însușirea vocabularului, inclusiv a frazeologismelor, ca parte distinctivă a unei limbi și a unei culturi, și identificarea semnificației lexemelor și îmbinărilor stabile de cuvinte, reprezintă simultan un mod de integrare a individului într-un sistem cultural și o formă de însușire a instrumentelor cunoașterii. Prin urmare, putem susține că elevul, în calitatea sa de vorbitor al limbii române, nu dobândește doar cunoștințe, ci și mijloace, scheme și structuri cognitive pe care le va utiliza în activitatea sa ulterioară.

Elevul, prin urmare, se poate afla în raport cu colectivitatea umană în două situații gnoseologice fundamentale: de beneficiar al cunoștințelor dobândite de societate și, în acest caz, el învață sau se instruiește; și în situația de descoperitor al unor adevăruri noi, al unor valori cultural-lingvistice autohtone, dar și universale, sau de creator al unor produse cultural-lingvistice și, în acest caz, el extinde aria cunoștințelor umane sau propune restructurarea celor anterior cunoscute în lumina unor noi principii.

Puntea de legătură între individ și comunitate în procesul cunoașterii o reprezintă limbajul. Acesta intervine, deopotrivă, în actul învățării și în descoperirea cultural-științifică. Limba este mijlocul prin care performanța elevului în cunoaștere devine un bun social. De aceea, pentru a înțelege mecanismul intim al procesului de cunoaștere și modul de obiectivare socială a actelor de cunoaștere este necesar să cercetăm mai îndeaproape limba, în ansamblu. Prin demersul nostru științific însă vom încerca să etalăm sumar actualitatea cercetării frazeologismelor ca instrument al cunoașterii și dezvoltării interculturale.

Cunoașterea și dezvoltarea interculturală, asaltată de globalizarea cunoașterii, a devenit, vrem noi sau nu, un proces ireversibil și inevitabil. Societatea de azi, profund marcată de schimbările fulgerătoare, solicită și interacțiuni interpersonale de noi dimensiuni.

Contactul și comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile dominante ale vieții moderne, ghidând temperat un mod mai deschis de comunicare, o comunicare interculturală. Comunicarea interculturală a luat naștere datorită interferenței mai multor noțiuni comune, cum ar fi comunicarea crosscultural, comunicarea internațională sau globală, relațiile interculturale, ce au fuzionat într-un concept mai larg, și anume comunicarea interculturală. Comunicarea interculturală presupune interacțiunea directă dintre oamenii de diferite culturi, implicând mult mai mult decât simpla înțelegere a normelor unui grup, ea presupune acceptarea și tolerarea diferențelor.

Comunicarea interculturală mai poate fi definită ca abilitatea de a comunica verbal și nonverbal cu indivizi din alte culturi, astfel încât toți indivizii participanți la comunicare să codifice și să decodifice mesajele comunicate și să evite pe cât posibil interpretările și evaluările eronate [f, p.53]

Legătura strânsă dintre limbă și cultură se materializează în procesul de comunicare. Pornind de la numărul impunător de definiții date comunicării, amintim în context, că istoricul și filozoful american John Fiske subsumează definiții comunicării la două școli: școala – proces și școala semiotică. În viziunea adepților școlii-proces (reprezentată de astfel de autori ca C. Shannon, W. Weaver și G. Gerbner) comunicarea este văzută ca mijloc de transmitere a mesajelor, în timp ce reprezentanții școlii – semiotice, prin viziunile marilor savanți F. Pierce, Ferdinand de Saussure și alții abordează comunicarea ca producție și schimb de semnificații.

Comunicarea interculturală, în ultima perioadă, s-a aflat în vizorul mai multor cercetători, inclusiv din domeniul științelor reale. Astfel, Judith Martin și Thomas Nakayama iau în considerare imperativele tehnologice, demografice, de pace, de conștiință de sine și imperativul etic. În ce ne privește, vom face abstracție de la primele, oprindu-ne la imperativul etic prin prisma contribuțiilor fundamentale aduse de Hall studiului Comunicării interculturale, și anume:

trecerea atenției de la o singură cultură la mai multe culturi;

aducerea conceptelor asupra culturii de la un nivel universal la un nivel particular;

relaționarea culturii și procesului de comunicare;

aducerea în atenție a rolului pe care cultura îl are în influențarea comportamentului uman;

stabilirea unor concepte fundamentale în câmpul cercetării, cum ar fi: timp monocronic și policronic ( petrecut în timpuri sau în faze diferite), context puternic și slab.

Aspectele enunțate de Ed. Hall, după cum observăm, prezintă o simbioză armonioasă dintre ceea ce am numi monoculturalitate și policulturalitate. Prin monoculturalitate avem în vedere paradigma abordării unei singure culturi (în cazul nostru, limba română în calitatea sa de limba oficială a Republicii Moldova), respectiv, prin policulturalitate – paradigma abordării mai multor culturi (în prezentul studiu, ne referim la limbile minorităților naționale de pe teritoriul Republicii Moldova).

Înclinăm, în acest context, spre ideea că „Fiecare cultură își dezvoltă o viziune proprie despre lume, cu semnificații de valoare universală, pornind de la experiența particulară”. [28, p. 113] Prin contribuția unei culturi aparte se poate înrâuri asupra altor culturi, valorificând cultura universală la fel cum se reflectă și în deviza Uniunii Europene: Uniți în diversitate! (In varietate concordia!), folosită pentru prima dată în anul 2000 și care arată, potrivit Comisiei Europene, faptul că europenii s-au unit pentru a promova pacea și prosperitatea, acceptând totodată să-și deschidă spiritul către culturile, tradițiile și limbile atât de diverse ale continentului nostru“.

Acest oximoron este menit a sublinia faptul că diversitatea este o trăsătură a umanității, fiind o expresie a armoniei și unității între grupuri diferite care adeseori de-a lungul istoriei s-au aflat în divergențe.

Mozaicul lingvistic și cultural din țara noastră ne condiționează atât cunoașterea limbii și culturii materne, cât și a celor cu care interrelaționăm. „Deși sunt entități distincte, susține Ioan Oprea, limba și cultura nu se pot dezvolta independent, ambele sunt produse ale spiritului și cooperează la edificarea spiritualității fiecărei comunități. În linii mari, cultura reprezintă ansamblul aspectelor intelectuale ale unei civilizații și se concretizează în suma conștiințelor achiziționate într-un sistem cumulativ al produselor cunoașterii, care permit dezvoltarea simțului critic, al gustului, al judecății etc. Limba are o dublă relevanță. Având un rol activ în construcția socială, ea oferă culturii posibilitatea de a supraviețui și evolua; ca fenomen de contagiune culturală, ea influențează modul în care omul modern înțelege și interpretează fenomenele culturale. Deci imaginea vie a culturii unui popor – care include etnonimul și etnotipul acestuia – este reflectată în limba vorbită, care devine un cod cultural.” [36, p. 121]

În acest context, cercetarea frazeologismelor cu elemente interculturale din limba română este propice atât dezvoltării lingvistice individuale a elevilor, cât și valorificării culturii românești într-un context caracterizat de diversitate culturală. Parafrazând ideea susținută de doctorul în filologie, conferențiarul universitar, Stela Spânu că limba reprezintă un cod cultural al unei națiuni, am putea spune că frazeologismele prin elementele sale interculturale pe care le comportă reprezintă un subcod cultural al unei națiuni.

Frazeologismele se prezintă, în ansamblul lor, ca un „condensat” al gândirii și sensibilității unui popor, iar frazeologismele din limba română, în special, redau viziunile plastice și reflectă mentalitatea specifică a poporului nostru. După cum am amintit și în paragraful anterior, frazeologismele se disting printr-o anumită structură lingvistică, de altfel, definitorie pentru un grai. Respectiv, conținutul subtil al acestor construcții lapidare etalează capacitatea expresivă și simțul de observație al poporului, precum și originalitatea metaforică a asocierilor sale. Tezaurul frazeologic românesc, acest „produs șlefuit și păstrat de-a lungul secolelor”, după cum îl numește savantul Gh. Bulgăre în studiile sale, se caracterizează printr-o irepetabilă expresivitate.

În încercarea de a sistematiza, într-un fel sau altul, valorile funcțional-stilistice ale frazeologismelor, unii cercetători lingviști au identificat anumite criterii de delimitare în acest sens, printre care enumerăm:

după sfera de utilizare în comunicare;

după stratul lexical din care fac parte cuvintele-elemente componente și sensul general al frazeologismelor;

în funcție de încărcătura expresivă și emoțională;

după gradul valorii literare-nonliterare;

conform originii frazeologismelor etc.” [12, p.168]

O altă clasificare reflectă în mod special sferele stilistice de utilizare a frazeologismelor din limba română, pe care le putem reda schematic în felul următor:

Valoarea funcțional-stilistică a frazeologismelor este determinată, consideră profesorul universitar Gh. Colțun, de sfera de comunicare în care sunt utilizate: în vorbirea curentă orală sau scrisă, menționând că, de fapt, frazeologismele se atestă cel mai frecvent în vorbirea orală curentă, deoarece poporul nostru grație sensibilității și bogatei imaginații, a spiritului său fin de observație, a a tins să se exprime cât mai viu, cât mai plastic. La rândul lor, frazeologismele ce țin de vorbirea orală se clasifică în pot fi: frazeologisme de uz general și frazeologisme de uz restrâns, după cum am redat și în figura de mai jos:

Pornind de la ideea că frazeologismele sunt promotoare de valori naționale și universale ne-am orientat în acest demers științific să abordăm fondul frazeologic al limbii române și prin prisma valorilor universale ca o premisă a dezvoltării competențelor interculturale.

Menționăm în context că valorile universale sunt tipurile de valori care definesc baza integrității umane, iar definiția și existența lor rămân concepte discutate pe larg în psihologie, științe politice și filozofie.

Având în vedere că elevul ca personalitate este el însuși o valoare umană irepetabilă și inestimabilă, am stabilit ca punct de pornire în analiza fondului frazeologic al limbii române Teoria valorilor umane, propusă de cercetătorul Shalom Schwartz și folosită pe larg în domeniul cercetării interculturale. Potrivit ipotezei lui Schwartz, valorile universale pot fi împărțite în trei categorii diferite:

legate de nevoile biologice: include valorile care au legătură cu cerințele de bază ale ființei umane;

legate de nevoile sociale: este vorba despre valorile care au legătură cu interacțiunea socială, nevoia de recunoaștere a celeilalte și funcționarea coordonată în contextul unei societăți;

legate de bunăstarea vieții și supraviețuire: aceste valori nu trebuie doar să faciliteze funcționarea societății, ci și să caute ca această operațiune să fie generată în cel mai bun mod posibil.

Conflictul dintre valori a dus la crearea schemei de clasificare a lui Shalom Schwartz, care la rândul său a generat cele 10 tipuri principale de valori universale:

puterea: subdivizată în autoritate, conducere, dominație, putere socială și bunăstare economică;

realizările: reprezentate de succesul, capacitatea personală, ambiția, influența, inteligența și respectul fiecărei persoane față de ea însăși;

hedonismul: împărțită în subcategoriile preferințe și plăcerii vieții;

stimulente personale: reprezentate de activități extreme, interesante și de o viață întreagă;

autodezvoltarea (self-direcționare): împărțită în creativitate, libertate, independență, curiozitate și capacitatea fiecărei persoane de a-și alege propriile obiective;

universalismul: reprezentată de amploarea scopurilor, înțelepciunii, justiției sociale, egalității între oameni, o lume în pace, armonie și frumusețe. se reflectă și în unitatea cu natura, protecția mediului și armonia fiecărei persoane cu el însuși;

bunăvoința: redată prin ajutor, onestitate, iertare, loialitate, responsabilitate și prietenie;

tradiția: presupune umilința, devotamentul, respectul pentru tradiții și moderarea personală;

conformitatea: include capacitatea de disciplină și ascultare;

securitatea: aceasta include „curățirea personală” din punct de vedere mental, securitatea familiei și securitatea națională, stabilitatea ordinii sociale și reciprocitatea favorurilor, sentimentul de apartenență și sănătate.

Schematic poate fi percepută informația din Figura nr. 1 Valori universale, prezentată mai jos:

Frazeologisme după expresia lui V.G. Belinsky alcătuiesc fiziologia populară a limbii, mijloacele sale originale și bogăția originală, nativă. O caracteristică a semnificației frazeologice este prezența conotației: unitatea frazeologică nu numai că numește un anumit obiect, acțiune, calitate, dar le oferă și o caracteristică suplimentară.

Conceptul de conotativ include componente emoționale, expresive și evaluative.

Emoționalitatea este înțeleasă ca „capacitatea unei unități lexicale sau frazeologice de a exprima atitudinea emoțională a vorbitorului față de subiectul mesajului”. Expresivitate – „expresivitate, impactul pe care unele unități lingvistice îl au asupra sferei sensibile a unei persoane”. Evaluarea este înțeleasă ca o „capacitate a unei unități lexicale și frazeologice de a exprima o atitudine pozitivă sau negativă a vorbitorului față de subiectul mesajului”. Conotația le permite scriitorilor să le folosească ca un mijloc viu, precis, apt de caracterizare a eroilor. Artiștii cuvântului sporesc adesea expresivitatea unităților frazeologice, folosind diverse metode de transformare semantică și structurală. [a se vedea – g ]

Materialul factologic pentru acest studiu a fost selectat din dicționare frazeologice. Pentru limba română au fost consultate: DEX online, 1200 de frazeologisme ale limbii române.

Din toate puterile – cu toate forțele, cu toată râvna, insistent.

În putere (sau în puteri) – puternic, sănătos, voinic.

În (toată) puterea (vârstei) – în plină vigoare, în floarea vârstei.

A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere – a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva).

A prinde (la) inimă – a căpăta putere. Acest frazeologism face parte din categoria frazeologismelor somatice.

Lexemul PUTERE poate fi atestat comportând și conotații ce redau sensul de autoritate, stăpânire, dominație. Astfel expresia mare putere are sensul de țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc.

De prin perioada Primului Război Mondial s-a cristalizat și expresia Puterile Centrale ce reprezintă nume dat în acea perioadă Germaniei și Austro-Ungariei.

Semnificația de conducere de stat, guvernare rezultă din exemplele:

Putere de stat – atribut al clasei politice, care, folosind statul ca instrument, înfăptuiește conducerea societăți

A fi în puterea cuiva – a depinde de voința, de bunul-plac al cuiva.

A fi (sau a ajunge, a veni) la putere – a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat.

Termenul putere îl mai regăsim cu semnificația de permisiune, voie; drept, împuternicire etc.

De exemplu:

A avea puteri depline – a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva.

A scoate capul în lume – a ieși între oameni, în societate.

Cu de la sine putere – fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv.

În vocabularul limbii române cuvântul pâine semnifică un „Aliment de bază al omului, preparat dintr-un aluat de făină (de grâu, de secară etc.) și ingrediente, afânat prin fermentația drojdiei, frământat cu apă și copt în cuptor; pită. În același timp cultura românească i-a extins diapazonul semantic. Astfel, lexemul pâine a ajuns să semnifice și puterea. Frazeologismul a avea pâinea și cuțitul (în mână) semnifică a avea la îndemână toată puterea decizională. Pâinea devine simbolul norocului și a puterii (bucățica norocului sau bucățica puterii). Alături de pâine de o relevanță aparte se prezintă și vița-de-vie.

Vița de vie și vinul sunt o parte importantă a istoriei multor țări din Europa și din lumea, inclusiv pentru noi, cei de cultură românească. Pentru arealul românesc via este strâns legată de momente importante din istoria țării. Cultivarea viței-de-vie a reprezentat mult timp o îndeletnicire constantă a strămoșilor noștri în timp ce vinul face parte din viață noastră indiferent de momentele pe care le traversăm. Rolul și importanța arbustului s-a extins și asupra omului, indicând o descendență dominantă, aleasă. De exemplu

A fi de viță – adică a fi nobil;

De viță – de obârșie boierească;

Viță domnească – neam boieresc de rang înalt.

Cuvântul viță, în aceste expresii, are înțelesul de „coborâtor, descendent, urmaș, vlăstar…”.

Expresia a fi de viță face referire, desigur, la vița nobilă, adică la obârșia boierească, atunci când vorbim despre oameni, sau la proveniența din surse recunoscute ca fiind valoroase, atunci când vorbim despre altceva (vinuri, animale etc.). Vița, în acest context, are înțelesul de rădăcini și ramificații similare unui arbore genealogic.

Autoritatea însă dicta și un anumit comportament, uneori din respect, alteori din frică. Astfel, expresiile: a nu-i sta nimeni în față sau a nu-i trece nimeni pe dinainte transmit mesajul de „a impune respect sau teamă”. Ambele făcând referire la o regulă cunoscută a bunelor maniere: locul din față i se cuvine, în semn de respect, celui mai mare în grad, mai puternic, mai în vârstă sau mai valoros. Expresiile sunt oarecum sinonime având semnificația de „a fi foarte autoritar; a nu se lăsa întrecut, depășit”. Totuși, spre deosebire de a nu-i sta nimeni în față, expresia a nu-i trece nimeni pe dinainte pune accentul nu pe respect, ci pe autoritate și competiție.

Despre valoarea, ponderea omului în societate ne vorbesc și frazeologismele de tipul: a fi sau a deveni mâna dreaptă a cuiva, a fi sau a deveni brațul drept al cuiva, talpa casei (sinonim cu expresia capul casei), adică bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; prin extensie: orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic, capul satului sau capul țării etc. Mai amintim în acest context, că „termenul de „sat” avea o multiplicitate de înțelesuri care dezvăluie caracterul său complex ca formă de organizare totală. Astfel, satul este uneori sinonim cu „obștia”, de unde și expresiile „l-a judecat satul”, „s-a supărat ca văcarul pe sat” etc. Satul este o formațiune teritorială, având o vatră bine delimitată, după cum rezultă din expresiile populare „în capul satului”, „la marginea satului” etc. și cuprinde întreaga moșie a sătenilor. În sens mai larg, satul era un sistem de conviețuire socială. Spre exemplu, „opinia publică” se regăsește în expresia „gura satului”, iar lipsa de organizare în expresia caricaturală „satul lui Cremene”, adică un sat dezorganizat, al nimănui. Satul implică și ideea de statornicie, ca în expresia „a face sat cu cineva” sau „nu putură să facă sat în limba română”.

Un alt exemplu, dar cu tentă ironică, este expresia a fi mai cu moț – a fi (sau a se crede) superior (cuiva), a se crede mai deosebit decât ceilalți. După cum se știe, moțul este o șuviță de păr lăsată să crească mai lung, în frunte sau în creștetul capului, ca podoabă capilară, dar mai cu moț este deja o ironie, în sensul că toți ar avea moț, dar unul dintre ei e cel mai moțat. În aceiași cheie: lup în piele de oaie se spune despre un om șiret, rău și prefăcut.

A doua valoare din schema lui Schwartz o reprezintă REALIZĂRILE, reprezentate de succesul, capacitatea personală, ambiția, influența, inteligența și respectul fiecărei persoane față de ea însăși. În actualul demers am analizat fondul frazeologic al limbii române spre a identifica acele exemple ce s-ar preta categoriei de valori realizări,respectiv, subcategoriilor: succes, capacitate personală, ambiție, influență, inteligență, respect etc. Astfel, am inclus la acest compartiment următoarele exemple:

A avea glagorie sau a pune glagoria la treabă semnifica a avea minte, a fi isteț.

Cuvântul-cheie își are originea în limba slavă. În limba slavă veche, glagol înseamnă limbaj, vorbire, iar glagolŭ însemnă cuvânt. Expresia provine, probabil, de pe vremea primilor învățăcei, când alfabetul utilizat în școli era cel chirilic, derivat din limba slavă. Și când cineva era mai priceput la vorbă și la carte, se spunea că are glagole (vorbirea și știința venind din cap). Prin derivare etnolingvistică din glagole s-a ajuns la glagore și apoi la glagorie. Adesea se pot atesta expresiile sus-numite în tandem cu a avea cap pe umeri: avea cap pe umeri și glagorie în cap.

A avea lipici are sensul de „a atrage, a fermeca, a seduce pe cineva (prin înfățișare sau fel de a fi) și aceasta fiind un soi de realizare.

În limbajul popular, lipici se spune la „tot ceea ce atrage, sau încântă în înfățișarea cuiva, în felul de a vorbi, de a râde al cuiva etc.” De exemplu: „Avea lipici la modele și tot cu un model s-a însurat” . Pe o notă mai ironică atestăm frazeologismul și în limbajul publicistic, spre exemplu : „Acest SRL a continuat să aibă lipici la contractele cu statul … sau Deputați cu lipici la banii statului…” [vide – h] Conotația de realizare prin a fi frumos, atrăgător, cuceritor o regăsim și în frazeologismul: A avea pe vino-ncoa' . De exemplu: „Zodii cu noroc în dragoste : îl au pe vino-ncoa' și te fac să te îndrăgostești de ele pe loc” [vide – i ] De menționat că de fapt, vino-ncoa’ nu înseamnă, neapărat, a fi frumos, ci, mai degrabă, atrăgător, ca mod de a fi, în toată complexitatea sufletească și trupească a cuiva.

A fi dezghețat la minte – a fi isteț, inteligent.

O minte dezghețată presupune a deveni vioi, priceput, îndrăzneț. În același context, se înscrie și expresia a fi cu scaun la cap, ceea ce înseamnă „a fi om înțelept, cu judecată; a fi om chibzuit, inteligent”. În vremurile mai vechi, scaunul era considerat a fi și un „sediu al inteligenței, judecății, cugetării, înțelepciunii”, acesta fiind reședința unei instanțe, tribunal, judecătorie sau consiliu de sfetnici domnești. [vide – j ]

A da de cap (la ceva) – a găsi rezolvarea, a ajunge la o soluție; a descurca lucrurile.

Este vorba aici despre o aluzie la zăbava de a găsi capătul unui fir încurcat și de a-l recupera cu bine, fără a-l rupe, că țesătura ce urma a se face din el ar fi avut de suferit, știut fiind că orice nadă era considerată un defect și un risc în plus de a se mai rupe o dată firul, în timpul trecerii nodului prin spată.

A avea gură de aur sau A avea limbă de aur – a fi un bun orator, respectiv, a avea darul de a vorbi frumos, elocvent.

A scoate apa din piatră – a realiza ceva cu mijloace reduse.

Un indicator al realizării din toate timpurile a fost să ajungi să-ți câștigi o bucată de pâine. Din acest considerent și în aceeași ordine de idei, ținem să menționăm și faptul că în simbolistica românească lexemul „pâine”, după părerea lui St. Dumistrăcel, a ajuns să fie utilizat, prin generalizare, și pentru a exprima sensul de „slujbă, funcție, post” în expresiile a pune (sau a băga) în pâine (pe cineva) „a face cuiva rost de o slujbă”; a fi în pâine (sau a mânca o pâine) „a avea o slujbă”; a scoate (sau a da afară) din pâine „a da pe cineva afară din serviciu”. Expresia a da cuiva o (bucată de) pâine înseamnă „a da cuiva o slujbă”, iar a mânca pâinea cuiva – „a fi în slujba cuiva”. [32]

În clasificarea valorilor umane, propusă de cercetătorul Shalom Schwartz, regăsim și HEDONISMUL: împărțită în subcategoriile preferințe și plăcerii vieții. În cercetarea noastră am acceptat hedonismul abordat ca valoare prin prisma viziunilor epicureiste, mai exact, perceperea plăcerii cu accent pe elevarea mentală.

În context, din fondul frazeologic al limbii române am identificat următoarele exemple de frazeologisme somatice:

I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună.

După (sau pe) voia (sau pofta) inimii – după plac, nestingherit, cum îi e dorința.

Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă – cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră plăcere.

A râde inima în cineva – a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit

A-i râde cuiva inima – a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit.

A unge (pe cineva) la inimă – a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva).

Cât îi cere (cuiva) inima – atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere.

A-i merge (cuiva ceva) la inimă – a-i plăcea (ceva) foarte mult.

A-și călca pe inimă – a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere.

(A fi) cu inima ușoară – (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată.

A fi cu inima împăcată – a fi liniștit

După voia inimii – după plac.

În același context hedonismic, aducem frazeologismul: A fi sau a se crede în al șaptelea (al nouălea) cer care semnifică a fi în culmea fericirii, extrem de bucuros, mândru.

Expresia e bazată pe credința celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri). Filozoful Aristotel, care își imagina că cerurile sunt de cristal, susținea existența a opt ceruri. Alții au fost mai generoși (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt… 127). Mulți erau mai zgârciți: teologul Tomasso d’Aquino, care a trăit în același secol, susținea existența a șapte ceruri; poetul Dante a descris nouă. Și fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea și o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiților”, se înțelege că a spune „sunt în al șaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării și a bucuriei. De exemplu, în limbajul publicistic atestăm: „Victoriabank și Mastercard te trimit în al șaptelea cer.” [vide – k ]

STIMULENTE personale: reprezentate de activități extreme, interesante și de o viață întreagă. La această categorie am inclus un șir de exemple pe care le-am considerat mai relevante, motivante și propice zilelor noastre, dat fiind că drept lexem-cheie este fie banul, fie comunicarea sau decizia.

Menționăm că primul sens, cel mai larg și, probabil, și cel mai vechi, este cel de „mijloc de încurajare, prin crearea de avantaje materiale (nu neapărat bănești), pentru a acționa sau a depune mai multe eforturi”. Cel mai vechi citat pe care îl avem pentru acest sens este din 1998, dar se referă la realitatea de dinainte de 1990. [ 9 ] Astfel,

A face bani din piatră seacă semnifică a ști cum să facă banii din orice.

Expresia face referire la un har al unora de a face banii ușor, har care nu presupune, întotdeauna, prea multă muncă dar nici hoție. Piatra seacă este imaginea-simbol a unei duble imposibilități de fertilitate (piatră seacă = piatră fără umezeală).

A face toți banii (despre ceva) semnifică a merita banii dați, a fi mulțumit de tranzacția făcută; a avea o mulțumire deplină.

Expresia face referire, de multe ori, la tot ce este o valoare subiectivă marcantă (nu neapărat bani). De exemplu, iarăși într-un titlu de articol publicistic atestăm „ Face toți banii (n.n. – Mihai, un tânăr cu bun-simț). Un alt exemplu l-am descoperit chiar din titlul unei cărți „ Viața face toți banii! de Vlad A. Popescu ceea ce, de fapt, vine să confirme că scriitorii recurg nu atât la „îmbinările frazeologice în forma lor neschimbată”, ci, mai cu seamă, la diverse configurații insolite, neordinare, care revigorează frazeologismul, îi imprimă prospețime și plasticitate novatoare, amplificând forța sugestivă primară și relevând chiar potențe expresive inedite.

A te juca cu banii comportă ideea de a fi excesiv de bogat, dar, în același timp, destul de risipitor; a avea bani foarte mulți, dar a-i cheltui fără grijă. Expresia este, de fapt, o aluzie ironică la cei deosebit de bogați, care au atât de mulți bani încât se joacă cu ei, neținându-le socoteala și nepăsându-le de ei.

A scoate capu-n lume – a ieși între oameni, în societate; a lua contact cu oameni și situații noi.

Expresia verbală a scoate capul ne duce cu gândul, desigur, la naștere, deci la venirea pe lume, după o bună bucată de vreme urmând ieșirea în lume.

A pune suflet – a face ceva cu plăcere și pasiune; a face ceva cu sârg și totală dăruire. Sufletul, în această expresie, se referă la „totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului”.

A-și călca pe inimă – a se declara de acord cu un lucru împotriva propriei păreri.

A sparge gheața – a face începutul; a începe primul; a demara o acțiune după anumite șovăieli și lipsă de îndrăzneală.

Expresia provine din limba latină (scindere glaciem = pentru a distruge gheața), având înțelesul, inițial, de a sparge suprafața înghețată a unei ape pentru a face o cale de trecere pentru ambarcațiuni; sensul figurat a venit, după aceea, din rândul barcagiilor, și era acela de a fi primul în începerea și atingerea unui scop.

A spune (cuiva) verde-n față – a spune (cuiva) adevărul, oricât de crud ar fi; a rosti adevărul curat, fără menajamente, repede și fără șovăire; a spune ceea ce gândești, fără jenă. Potrivit criticului literar Ioan Adam, „Un anunț verde e […] unul sincer, deschis, fățiș. Însă gestul nu-i la îndemâna oricui: numai cel curajos, voinic, îndrăzneț își poate permite acest risc. Pentru asemenea oameni, țăranul a găsit calificativul potrivit – românul verde”. Pe de altă parte, potrivit scriitorului Grid Modorcea „un român verde” este unul ”care nu-și trădează țărâna, rădăcina”.

A apuca luna cu dinții sau a prinde (sau a atinge) luna cu mâna valorifică semnificația de a obține un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil.

A căpăta (sau a prinde) aripi redă idea de a lua decizii, mai bine spus de a fi hotărât în a lua decizii, a căpăta independență, curaj; a începe să se înflăcăreze, să se entuziasmeze.

A aranja ploile = a face atmosferă favorabilă, a pregăti terenul în vederea unei anumite acțiuni.

AUTODEZVOLTAREA (self-direcționare): împărțită în creativitate, libertate, independență, curiozitate și capacitatea fiecărei persoane de a-și alege propriile obiective. Autodezvoltarea este un proces personal și continuu, prin care ne schimbăm în mai bine pe noi înșine, cu fiecare zi.

Nu ne-am născut perfecți și nici învățați, putem însă să depunem un efort pentru a dobândi autocunoaștere, abilități și comportamente noi, pentru ca viața noastră personală și profesională să fie mai împlinită. Bineînțeles că fiecare dintre noi ar trebui să știe cel mai bine ce își dorește de la viață și ce are nevoie pentru a-și îndeplini dorințele. Dacă e să analizăm frazeologismele din tezaurul lingvistico-cultural al limbii române atunci putem desprinde destul de lejer o paletă de frazeologisme care ne ajută, efectiv să ne autoperfecționăm. Așadar, trebuie mereu să conștientizăm cât de important este:

A lucra cu cap, adică a face un lucru bine gândit. Expresia poate emana o dublă ipostază a sintagmei cu cap: una referitoare la minte și alta referitoare la conducător.

A avea tragere de inimă, ceea ce presupune a se simți atras să facă ceva. Tragerea de inimă, în acest context, semnifică o atracție sufletească ce ține de o anumită conjunctură.

A băga la deavlă – a lua aminte, a memora ceva.

Deavla sau devla provine, se pare, din bulgărescul делва, care înseamnă borcan sau oală mare, din lut ars, de regulă cu două mănuși (de unde și asemănarea cu capul omenesc). Așadar, a băga la deavlă/devlă/delvă ar însemna, mot á mot, să bagi în oală de toate, de-ale gurii, că prinde bine mai târziu… Și tot așa, similitudinea ușor grotescă: să bagi la cap de toate, de-ale minții, că nu se știe când îți folosesc…

A fi făcut cu cap (despre un lucru anume) – a fi făcut după un plan bine gândit, a fi bine conceput, a face ceva inteligent. Capul, în acest context, înseamnă minte, inteligență, pricepere.

A fi tobă de carte – a fi suficient de instruit; a fi foarte învățat.

Având în vedere faptul că, în folclorul românesc, mai există și o altă expresie similară – a fi burduf de carte – și luând în considerare, pe de o parte, înțelesul cuvântului tobă (ca instrument muzical de percuție) și, pe de altă parte, înțelesul înrudit al cuvântului burduf (ca parte principală a vioarei), am putea concluziona că expresia provine din asemuirea omului învățat cu o cutie de rezonanță, capabil fiind să reverbereze prin ceea ce spune și să-și amplifice spusele.

A da (cuiva) aripi – a face să capete curaj; a însufleți (pe cineva).

UNIVERSALISMUL, prezentat de Shalom Schwartz este redat de amploarea scopurilor, înțelepciunii, justiției sociale, egalității între oameni, o lume în pace, armonie și frumusețe, se reflectă și în unitatea cu natura, protecția mediului și armonia fiecărei persoane cu el însuși.

În contextul dat am desprins din dicționarele de frazeologisme următoarele exemple:

A băga (pe cineva) în seamă, care comportă semnificația de a-l considera; al stima; a-l aprecia pe cel de lângă noi, pe acea persoană cu care interacționezi, colaborezi etc.. Exemplul dat se aseamănă adesea cu expresia a băga de seamă. Deosebirea ar fi că, cel în cauză este socotit (luat în calcul), ca importanță sau ca parte însemnată a unor realizări, contribuții sau alte asemenea merite.

A nu-l scoate dintr-ale lui transmite ideea de a fi foarte hotărât; a fi de neclintit în ceea ce gândește și ce face; a-și vedea de treaba lui. Expresia enunțată este una eliptică rezultată din următoarea: a nu-l scoate din preocupările, gândurile sau planurile lui.

A fi mâna dreaptă a cuiva valorifică mesajul de a fi omul de încredere al acestuia, ajutorul de nădejde al acestuia. Mâna dreaptă este, în general, mai de ajutor omului, comparativ cu cea stângă, așa că a fi mâna dreaptă a cuiva înseamnă a-i prelua, cu pricepere, anumite atribuții ale acestuia, ca om de încredere și ajutor de nădejde. Amintim în acest context și celebra expresie biblică a sta de-a dreapta (Tatălul). Isus Hristos – adaugă Simbolul Credinței – stă la dreapta lui Dumnezeu Tatăl; aceasta nu înseamnă că Dumnezeu are mână dreaptă și mână stângă, ci având în vedere că dreapta este locul cel mai de cinste, aceste cuvinte vor să spună că Isus Hristos este egal cu Dumnezeu Tatăl ca Dumnezeu, iar ca Om este înălțat deasupra tuturor făpturilor. [ vide – l ]

A fi neam de traistă – a fi prost crescut; a avea un rang social inferior; a fi de origine țărănească. Expresie argotică cu substrat ironic răutăcios, traista fiind specifică, pe vremuri, țăranului și, dintotdeauna, ciobanului.

A i se lua o piatră de pe inimă semnifică a scăpa de o mare grijă sau de o mare teamă, a se ușura, scăpând de o anumită supărare sau îngrijorare;. Atunci când rezolvi ceva, când ești într-o situație delicată, de răscruce sau cu mari complicații existențiale, se spune că și s-a luat o piatră de pe inimă, făcându-se aluzie la piatra păcatului de pe mormântul lui Hristos, piatră care, printr-o minune dumnezeiască a fost rostogolită, permițând învierea lui Hristos și aducerea luminii lui Dumnezeu.

A fi rupt din soare ne redă idea de a fi foarte frumos, de o deosebită frumusețe.

Cu referire la mediu am identificat un șir de frazeologisme substantivale care denumesc, în sens larg, fenomene ale naturii și chiar denumiri calendaristice, temporale, de exemplu: soare cu dinți, expresia exprimă că soarele care a apărut pe cer nu încălzește pământul cum ar trebui, ci doar luminează, cap de noapte, cap de an (de iarnă, de primăvară) ceea ce ar însemna „începutul unui an (sau al unei săptămâni etc”, gură de rai „loc frumos din natură” etc.

BUNĂVOINȚA, regăsită ca valoare universală în clasificarea lui Shalom Schwartz, este redată prin: ajutor, onestitate, iertare, loialitate, responsabilitate și prietenie.

Bunătatea este un concept oarecum abstract. Se poate investi mult în sensul acestui cuvânt. La prima vedere, este ușor să răspunzi la întrebarea: ce înseamnă bunătate. În același timp, este dificil. Or, bunătatea este baza unor concepte precum mila, empatia, simpatia, lipsa de sine și chiar eroismul. Dragostea pentru o persoană, bunătatea, dorința de a-l salva, devine un impuls către un act eroic. De exemplu:

A aduce la cale (sau la calea cea bună) (pe cineva), înseamnă a îndrepta purtarea cuiva, a cuminți (pe cineva): degeaba l-au luat cu binișorul, degeaba l-au bătut ca pe hoții de cai, degeaba au dat slujbe la biserică; la calea cea bună tot nu l-au putut aduce.

a aduce la (buna sau dreapta) cunoștință (pe cineva), a ajuta (pe cineva) să înțeleagă, să priceapă, să cunoască.

a aduce la prochimen (pe cineva), (înv.) a aduce pe calea cea bună (pe cineva.

a ajunge în (sau pe) mâini bune, adică a ajunge în mâini sigure; a avea parte de o îngrijire atentă.

a ajunge la nazarul cuiva, a câștiga bunăvoința cuiva.

A avea cinste înseamnă a avea onoare, trecere, respectiv, capul cinstei – capul cinstei, capul mesei, locul de frunte la o petrecere.

A că(u)ta în cinste, adică , a stima, a respecta (pe cineva), iar

Bunătatea este redată și prin trimitere la lexemul de înaltă valoare spiritual-creștină „Dumnezeu”, spre exemplu, a fi pâinea lui Dumnezeu – a fi bun și blând; a fi cumsecade. În tradiția poporului român, pâinea este un aliment sacru, simbolizând hrana spirituală, și este nelipsită din ritualurile legate de viața de familie (naștere, botez, nuntă, înmormântare). Mai mult decât atât., persoana care făcea colacii trebuia să fie „curată” iar superstițiile legate de pâine subliniau menținerea ei în registrul sacru și nevoia de acordare a respectului cuvenit.

Expresia a fi pe mâini bune are sensul de a fi în grija unor persoane competente, de încredere. Mâini bune înseamnă, desigur, pricepere venită din talent și cunoaștere.

A se avea bine cu cineva semnifică a fi prieten cu cineva.

A fi numai inimă-n cineva înseamnă a fi deosebit de vioi și de harnic; a fi inimos. Când cineva este plin de viață, vioi, vesel, amabil și foarte activ se spune că are o inimă mare, atât de mare încât parcă ar avea numai inimă în el.

A fi de ispravă are sensul a fi cumsecade; a fi vrednic, isteț; a fi serios. Isprava vine din vechea slavă și însemna hotărâre dată de o autoritate.

Așadar, a fi de ispravă ar însemna, la origine, a fi om serios, vrednic de încredere, pe a cărui vorbă contezi. În antiteză cu acest exemplu se prezintă, spre exemplu, frazeologismul a fi de mămăligă care redă ideea de a fi moale, a nu acționa sau reacționa în vreun fel, atunci când situația o cere. Mămăliga le era țăranilor, până nu demult, cel mai la îndemână, ca termen de comparație, ea asigurându-le hrana de zi cu zi. Și cum mămăliga, pentru ei, era ceva moale, care nu opunea nicio rezistență, lăsându-se tăiată o cu ață, comparația cu acei oameni lipsiți de energie, fără reacție de vreun fel, indiferent de situație, mergea de minune.

TRADIȚIA, după Shalom Schwartz, în calitatea sa de valoare umană universală, presupune umilința, devotamentul, respectul pentru tradiții și moderarea personală.

„Tradiția este un fenomen psiho-social multiplu, dinamic și continuu care asigură participarea societății într-un sistem specific de valori materiale și spirituale care au o relativă stabilitate.

Fiecare fenomen cultural de-a lungul timpului este supus paradigmei, continuității sau discontinuității, revitalizării sau adaptării schimbărilor. Continuitatea sau pierderea anumitor valori este responsabilitatea societății, care reacționează la schimbare în funcție de condițiile sociale de viață”. [20]

În prezentul studiu ne-am propus să valorificăm valorile naționale ca parte indisolubilă a valorilor universale, prin prisma elementelor de vestimentație specifică culturii românești. Astfel, analizând fondul frazeologic din limba română am identificat unele denumiri de piese vestimentare, care s-au osificat în componența frazeologismelor, respectiv am constatat prezența termenilor de:

Îmbrăcăminte,

Parte a îmbrăcămintei,

Acoperământ de cap,

Încălțăminte,

Accesorii

Pentru îmbrăcăminte în general sunt tipice frazeologismele:

Pentru părțile îmbrăcămintei propunem frazeologismele:

Pentru acoperământ de cap prezentăm frazeologismele:

Pentru elementele de încălțăminte aducem spre exemplificare frazeologismele:

Elementele de accesorii sunt prezentate în frazeologisme în felul următor:

„Frazeologismele cu denumiri de obiecte vestimentare în structura lor din punct de vedere etnocultural, ne convingem că reflectarea specificului cultural-istoric, este caracteristică, în primul rând, frazeologismelor autentice, căci anume acestea reprezintă obiceiurile, tradițiile, cultura poporului”. [35, p.189]

Din cele cercetate conchidem că articolele vestimentare atestate în frazeologismele românești comportă anumite semnificații preluate din mentalul popular.

Căciula, spre exemplu, constituie un simbol al bărbăției, pornind de la aceea că este purtată doar de bărbați. Astfel, a purta căciula degeaba înseamnă ori „a nu fi un bărbat adevărat”, ori „a fi prost, sau netrebnic”. Apropo, în fond în toate culturile căciula arată statutul social al purtătorului: după cap și căciulă, adică a prieteni cu cel de aceeași stare socială, de asemenea, indică și starea materială a poporului român: a avea casa sub căciulă, adică a fi sărac.

Cămașa, în tradiția românească, este un simbol al norocului, al protecției. Spre exemplu, a se naște în cămașă transmite ideea de a fi norocos, mai exact, a supraviețui unei situații foarte dificile.

Totodată, se mai atestă și în cazurile când un nou-născut se naște în vezica fetală/ sac gestațional, în care copilul crește și se dezvoltă timp de nouă luni. O asemenea naștere este foarte dificilă și periculoasă atât pentru făt, cât și pentru mamă, de aceea cei care ausupraviețuit au fost, fără îndoială, norocoși, răsfățați de soartă, care vor ieși din orice situație. Conform credinței în superstiții, cel care se va naște într-acest înveliș (ce este foarte rar) acela va fi fericit. Slavii din est, polonezii și cehii numesc această pungă căciulița fericirii, maghiarii o desemnează înveliș, iar mongolii îi spun șuba tatălui. [35, p.192]

O serie de frazeologisme, după cum afirmam supra, conțin în structura lor termeni vestimentari cu specific național: catrință. Catrința, în portul popular românesc, numește haina femeiască purtată în locul fustei. Originea expresivă a catrinței (cotreanță) este cârpă, care denumește „fusta de moravuri ușoare. Aceasta ar putea fi și explicația preponderent negativă a semnificației frazeologismelor în care se atestă lexemul catrință: a-i mirosi a catrință.

Un alt obiect important al costumului românesc, al cărui echivalent nu este atestat în limba rusă, este cojocul: a avea ac de cojocul cuiva; a nu mai întreba de ce-i cojocul. Cojoacele sunt piese de port popular de veche tradiție, moștenite din fondul arhaic traco-getic și erau de mare preț în îmbrăcămintea românilor, datorită climei prea aspre în unele ierni: iarnă cu șapte cojoace sau Baba Dochia cu șapte cojoace.

În urma interconexiunilor cultural-istorice, economico-politice cu Imperiul Otoman, ne-am ales în fondul frazeologic al limbii române cu celebrul exemplu: anteriul lui Arvinte.

Antereul este o haină lungă purtată de boieri până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astăzi antereul este întâlnit doar în frazeologismul: anteriul lui Arvinte, utilizat atunci când cineva vrea să accentueze că „se strică dintr-o parte spre a repara în alta”. Cultura turcă ne-a mai îmbogățit fondul lexical și cu istorismul caftan, manta albă, largă și lungă, împodobită cu fir de aur sau mătase, pe care sultanul o dăruia demnitarilor săi, domnitorilor din Muntenia și Moldova, iar aceștia boierilor (la numirea lor în slujbă). Atunci, a îmbrăca în caftan însemna a ridica pe cineva la rangul de domn sau de boier.

Pe lângă lexemele ce reprezintă elementele de port popular românesc frazeologismele mai promovează valorile tradiționale și prin diferite elemente ce reflectă alimentația. Astfel, expresia a primi pe cineva cu pâine și sare are la bază un vechi obicei precreștin. Potrivit istoricilor, primele mărturii ale acestei forme ritualice de ospitalitate sunt precreștine, iar oferirea pâinii (la început erau boabe de grâu) și sării era un semn de acceptare față de cel care venea în casa sau în ținutul cuiva. Totodată, ritualul este bazat pe simbolul „pâine” în cultura românească. În încercarea de a explica simbolistica pâinii, Nicolae Panea susține că „pâinea reprezintă memoria familiei, suferința muncii depuse pentru semănat, cules, dar și bucuria măcinatului, duritatea țărânei și moliciunea făinii, bărbatul și femeia, familia și dumnezeirea. A mânca pâine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva înseamnă a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. (A fi) bun ca pâinea (cea) caldă (sau bună) – (a fi) foarte bun. A mânca o pâine albă – a avea o situație materială bună, a o duce bine. Se caută (sau se vinde) ca pâinea (cea) caldă se spune despre o marfă foarte căutată și care se vinde foarte ușor. A mânca pâinea degeaba înseamnă a fi nefolositor.

Prezența pâinii pe masă sugerează liniște și încredere în viitor, respect față de strămoși, ca și iubirea față de Dumnezeu, căci lor li se dă drept ofrandă pâinea deosebită, colacul. De aceea, pâinea nu se refuză și nu se risipește. Pâinea oferită devine mai mult decât hrană, este aproape un simbol cultural”. Sarea se împarte ca și pâinea și înglobează sensurile unei munci deosebite în vederea obținerii ei, fiind considerată în antichitate cel mai valoros obiect, de exemplu, sarea pământului , adică ceea ce este mai de preț, mai valoros. Însă, sarea mai sugerează dimensiunea spirituală a existenței, prietenia și iubirea, fără de care nu poți trăi, a se vedea expresiile a se împăca ca pâinea cu sarea ce semnifică a fi în relații.

Un alt produs gastronomic mămăliga, regăsit în frazeologisme, deși, paradoxal, constituie o moștenire a civilizațiilor agricole, este totuși atestat cu o conotație negativă, peiorativă :

A o pune de mămăligă sau a pune de mămăligă fără făină, adică a se afla sau a ajunge într-o situație dificilă, neplăcută, într-o încurcătură.

A face (pe cineva sau ceva) mămăligă înseamnă a distruge.

A căuta nod în mămăligă semnifică a căuta nod în papură.

A-și scoate mămăliga, adică a-și câștiga strictul necesar pentru trai.

Menționăm în context că mămăliga a fost dintotdeauna o hrană transversală, pe care toată lumea o place. Din punct de vedere istoric, pe timp de războaie și foamete, devine hrana celor săraci, redescoperită ca o sursă economică de calorii, chiar dacă nu are elemente nutritive, în special vitamine: în variațiile sale infinite, este patrimoniul comun al oricărei civilizații de pe terra, ca o formă primară și arhaică de subzistență. Gustul mămăligii ca aliment simplu, depozitar al unei cunoașteri vechi și puternic identitare, este un fir conectat la un presupus sistem de valori al trecutului nostru, la înțelepciunea populară și, nu în ultimul rând, la memoria, chiar dacă numai viscerală, de a putea umple ușor burta. Așadar, mămăliga constituie o chestiune, care se referă la masă ca la o tradiție, ca o atitudine.

Și tot la capitolul culinar, vrem să mai amintim de un produs gastronomic, un condiment, ajuns la noi de prin India, dar care este cunoscut în cultura românească drept o plantă sacră cu care preoții prepară agheasma mare, care se face la Bobotează, sau stropesc pentru sfințirea anumitor locuri și lucruri și alungarea diavolului. De asemenea, cu ajutorul busuiocului, fetele nemăritate cică își pot visa ursitul, dar, ca să fie de folos, busuiocul trebuie să fi fost sfințit de preot la biserică. În ajunul marilor sărbători, fetele trebuie sa-l poarte în păr, la brâu ori în sân, iar noaptea, înainte de culcare, să-l pună sub perna.

În frazeologia românească am identificat exemplul: a drege busuiocul care semnifică a încerca să repari o gafă (a ta sau a altcuiva). Printre originile acestei expresii etalăm ca fiind plauzibile două explicații: 1. Ar fi vorba, de fapt, de a recupera, cumva, folosind busuiocul, ca aromă și conservant, vinurile care încep să se acrească sau care au miros de butoi și 2. Ar fi vorba de buchetul de busuioc al miresei, de care trebuia avută o mare grijă deoarece, în credința populară, ruperea acestui buchet (stiblă) în timpul ceremoniei nunții, însemna semn rău.

CONFORMITATEA, în viziunea lui Shalom Schwartz, include capacitatea de disciplină și ascultare. Frazeologismele din această clasă referențială cuprind în componența lor anumite tipuri de elemente, numite în lucrările mai noi de lingvistică realii. Printre astfel de „realii” regăsim și expresiile legate de disciplină, ascultare prin prisma valorilor creștine și noncreștine.

„Unitățile frazeologice din limba română, organizate cu lexeme legate de valorile creștineși noncreștine, gravitează, pe de o parte, în jurul elementelor-simbol, din religia creștină, al motivelor biblice, al aspectelor care țin de tradițiile bisericii ortodoxe, și, pe de altă parte, în jurul elementelor opuse conceptelor creștine”. [30, p. 383] Componentele-cheie, propovăduitoare de bine, ascultare, lumină sunt preponderent cele de tipul Dumnezeu, Domn, Cel de Sus etc. Astfel, am identificat în fondul frazeologic al limbii române următoarele exemple:

A avea (a fi cu) un Dumnezeu, care semnifică a fi credincios, a avea ascultare de porunca creștină, a ține cont de etică, de morală, a avea (a fi cu) valoare, a avea un rost în viață; în acțiunile întreprinse. Acest amalgam de semnificații etalează, prin Dumnezeu, toate lucrurile bune, pozitive.

A fi om cu frică de Dumnezeu înseamnă a fi om credincios; a fi om bun. Sintagma frică de Dumnezeu este rezultatul credinței în Dumnezeu. Teama de a nu-l supăra pe Dumnezeu există doar atunci când există și credința în Dumnezeu. Altfel, potrivit filozofiei marxiste, credința în Dumnezeu este rezultatul fricii omului în fata stihiilor naturii (de pildă), a lucrurilor înspăimântătoare ce i se întâmplă și pe care nu poate să și le explice.

A-i pune (cuiva) Dumnezeu mâna pe cap (în creștet) se spune atunci când dă norocul peste cineva, când are succes în ceva.

A-l ține Dumnezeu de păr sau A-l vedea Dumnezeu pe cineva înseamnă că acel cineva are noroc la orice, aceluia îi merge bine.

A fi om de Dumnezeu înseamnă a fi om cumsecade, iar A fi bun ca pâinea lui Dumnezeu – a fi o persoană foarte bună, liniștită etc.

Ascultarea mai poate rezulta și din frazeologismele:

A ajunge la vorbele cuiva, adică a recunoaște că ceea ce a spus cineva este drept; a se adeveri ceea ce a spus sau prezis cineva. Vorbele sau vorba celui la care se face referire sunt, de regulă, unanim cunoscute de cei implicați în discuție, dar nerecunoscute sau neprevăzute, mai în urmă cu ceva vreme, de cel în cauză.

A pune lacăt la gură care înseamnă a tăcea din gură, a nu (mai) zice nimic; a fi precaut cu știrile pe care le comunici; a-ți ține gura, a-ți stăpâni vorba. Expresia nu provine, cum s-ar crede, de pe vremea securității comuniste, ci ceva mai de demult, de pe vremea când lacătul se făcuse cunoscut, adică cu mult timp mai înainte.

SECURITATEA include „curățirea personală” din punct de vedere mental, securitatea familiei și securitatea națională, stabilitatea ordinii sociale și reciprocitatea favorurilor, sentimentul de apartenență și sănătate.

Cu referire la această valoare universală din clasificare propusă de Shalom Schwartz, prezentăm:

A pune degetul care semnifică a semna prin luarea amprentei de pe deget, precum analfabeții. Până în anul 1960, neștiutorii de carte semnau documentele oficiale prin aplicarea amprentei degetului arătător de la mâna stângă, prin îmbibarea cu tuș a ultimei falange a acestuia.

A alege grâul de neghină, adică a separa ce e bun de ce e rău; a face o selecție valorică. Expresia provine, se pare, din pilda evanghelică a semănătorului: „Lăsați să crească împreună și grâul și neghina, până la seceriș, și la vremea secerișului voi zice secerătorilor: Pliviți întâi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunați-l în jitnița mea”. Această poruncă a Domnului venea după ce „un om vrăjmaș” îi aruncase boabe de neghină prin grâul pe care îl semănase și el le interzisese slugilor să o plivească pentru a nu smulge, odată cu ea, și grâul. Adică, selecția valorică nu trebuie făcută în pripă și oricum, ci la momentul oportun și după o metodă sigură. Deci, până la un punct, binele și răul trebuie să conviețuiască! Și, la vremea secerișului, se va rezolva totul.

A bate palma presupune a încheia un târg. Expresia este derivată, argotic, din strângerea de mână, ce vine de pe vremea vechilor greci, și, inițial, se crede că a însemnat a cădea la pace, semn că în mână nu se află nicio armă.

A căuta (cuiva) în coarne înseamnă a răsfăța (pe cineva). Expresia este o creație a crescătorilor de vite, care au observat plăcerea pe care o au unele animale cornute, mai ales bovinele și bivolii, de a li se căuta în coarne, adică de a fi scărpinate cu mâna la rădăcina coarnelor sau după coarne.

Generalizând, conchidem că tălmăcirea frazeologismelor pune în valoare atât cuante de înțelepciune interculturală și pregnanță verbală, cât și conținuturi extralingvistice: istorice, politice, economice, morale etc. Luate la un lor ele alcătuiesc „intimitatea spirituală a neamului și oferă maeștrilor artei verbale respirația ingenuă a universului național. Astfel, prin întrebuințarea „expresiilor metaforice”, opera de artă menține alura specială, distinctivă a unui popor”. [22]

Sintetizând cumulul de valori și racorduri, „se poate afirma, intervine cercetătorul P. Derescu, că în majoritatea cazurilor expresia frazeologică reprezintă o formă artistică integrală”.[22] Iar ingenioasele inserții ale unităților frazeologice în limbajul artistic vor perpetua, dacă vor dobândi pregnanță prin abaterea de la tiparul inițial: „în poezie – prin dublajul metaforic și prin subtilitatea întrepătrunderii semantice, în proză – prin revalorificarea unui model originar a cărui expresivitate s-a estompat în diverse situații contextuale, și în dramaturgie – prin conținuturi de limbaj jalonate de specificul vorbirii orale, afective și de contextul adecvat acesteia – dialogul”. [22]

CAPITOLUL 2. STRATEGII DIDACTICE DE DEZVOLTARE A COMPETENȚEI INTERCULTURALE ÎN BAZA FRAZEOLOGISMELOR

2.1 Analiza curriculumului și a manualelor școlare din perspectiva problemei de cercetare

Cercetarea realizată în acest ultim capitol al lucrării nu-și propune și nu se bazează pe un experiment pedagogic, ci pornește de la cercetarea constatativă cu scopul de a extrage concluzii în vederea ameliorării procesului educativ, mai exact, sensibilizării asupra dezvoltării competenței interculturale în baza frazeologismelor în cadrul orelor realizate în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale. „Contactul și comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile dominante ale vieții moderne, lumea parcă este dependentă de beneficiile tehnologiei, de posibilitatea de a lua legătura rapid cu persoana din celălalt capăt al țării, de a putea ține o videoconferință, de a cunoaște care sunt ultimele știri sau ultimele tendințe ale modei. Aceste contacte cu ceilalți, având scopuri fie economice, politice sau culturale, ne îndrumă spre un mod mai deschis de comunicare, spre o comunicare interculturală.” [16, p. 118]

Pornind de la ideea că globalizarea a transformat comunicarea interculturală într-un fapt inevitabil, lumea de azi este supusă unor schimbări rapide, susținem că interacțiunea dintre oameni capătă noi dimensiuni.

Comunicarea interculturală presupune interacțiunea directă dintre oamenii de diferite culturi și implică mult mai mult decât înțelegerea normelor unui grup, ea presupune acceptarea și tolerarea diferențelor.

Prezentul capitol se prezintă a fi unul pragmatic, dar, pentru o mai bună conștientizare a materialului practic, considerăm indicată o incursiune în terminologia-cheie a acestui demers științific: curriculum, arie curriculară, manual etc.

Termenul curriculum provine din limba latină: curriculum (sg.) și curricula (pl.). În sens propriu: curriculum înseamnă alergare, cursă, drum, întrecere, pistă de întreceri, car de curse/de. În sens figurat semnificația ar fi curs, de exemplu, curriculum solis = curs al Soarelui; curriculum lunae = curs al Lunii; curriculum vitae =curs al vieții. În context școlar, semnificația termenului curriculum presupune parcursul educativ al elevului.

În literatura pedagogică actuală nu există încă un consens privind definirea conceptului de curriculum. Totuși, majoritatea definițiilor actuale încorporează câteva elemente definitorii comune:

curriculum-ul reprezintă ansamblul documentelor școlare care fac referire la conținuturile activităților de predare-învățare,

curriculum-ul integrează totalitatea proceselor educaționale și a experiențelor de învățare concrete, directe și indirecte, concepute și preconizate de către școală și prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar,

el reprezintă ansamblul tuturor experiențelor de învățare directe și indirecte ale elevilor implicați în situații educaționale implicite și explicite.

Termenul este consemnat pentru prima dată în documentele universităților din Leiden (Olanda), 1582 și Glasgow (Scoția), 1633. Prima lucrare lexicografică în care apare este „The Oxford English Dictionary” (OED), iar înțelesul care i se conferă este cel de „curs obligatoriu de studiu sau de instruire, susținut într-o școală sau o universitate”. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, conceptul de curriculum a fost folosit în general cu înțelesul de: curs oficial, organizat într-o școală, colegiu, universitate, a cărui parcurgere și absolvire asigură cursantului un grad superior de școlarizare; întregul corp de cursuri oferite într-o instituție educațională sau într-un departament al acestuia” („New International Dictionary”). [26]

În accepția contemporană conceptul de curriculum se referă, in stricto, la conținutul învățământului, iar, in extenso, este privit drept un concept integrator, abordat global prin valorificarea interdepențelor: obiective, conținuturi, metode de predare-învățare, strategii de evaluare.

„Curriculum înseamnă toate experiențele planificate riguros pentru a fi furnizate în școală elevilor pentru a atinge scopurile învățării la cele mai înalte standarde de performanță permise de posibilitățile lor individuale”.[A, p.7] Din perspectiva viziunii postmoderne, curriculum, în viziunea doctorului habilitat în pedagogie, profesor universitar, Vladimir Guțu, reprezintă: „o filozofie a educației, o știință și o teorie, o metodologie, un sistem.” [17, p. 2]

O componentă relevantă din cadrul acestui sistem o constituie ariile curriculare. Astfel, Cadrul de referință al Curriculumului Național specifică șapte arii curriculare :

Aria curriculară reprezintă un domeniu al cunoașterii, abordat în vederea pregătirii elevilor. Aria curriculară inserează mai multe discipline care au în comun anumite obiective și metodologii și care oferă o viziune interdisciplinară asupra obiectelor de studiu, ponderea acestora în planul de învățământ variind în funcție de vârsta elevilor și nivelul de studiu. Conform Curriculumului Național În învățământul din Republica Moldova contextul dat se cere a remarca și

O altă componentă importantă în cadrul acestui sistem o constituie curriculum suport, care cuprinde: manuale, materiale curriculare auxiliare: culegeri de probleme, culegeri de texte, îndrumare didactice, atlase, software etc.

Manualele școlare reprezintă documentele curriculare operaționale necesare elevilor de la toate nivelurile și treptele școlare în acțiunea de învățare eficientă în context formal (școlar) și nonformal (extrașcolar, în afara programelor organizate în contextul clasei și al școlii).

„În perspectiva paradigmei curriculumului, manualele școlare reflectă obiectivele/ competențele specifice aflate la baza curricula, operaționalizate la nivelul unor sarcini de învățare concrete, propuse elevilor pentru facilitarea învățării în clasă și în afara clasei (și a școlii). Funcția centrală a manualelor școlare vizează formarea-dezvoltarea capacității de (auto)învățare și de (auto)instruire a elevului. Aceasta presupune evidențierea conținuturilor de bază și structurarea lor ca sarcini de învățare concrete, realizabile diferențiat, plecând de la obiectivele specifice curriculumului, formulate în termeni de competențe.” [A, p.53]

Structura manualelor școlare, în măsura în care corespunde pedagogic funcției centrale, include un ansamblu de componente didactice cu caracter stabil și variabil.

„Componentele didactice cu caracter stabil vizează:

obiectivele/competențele specifice tratate pedagogic în perspectiva operaționalizării lor la nivel de sarcini de învățare concrete, adresate elevilor;

conținuturile de bază care trebuie receptate și interiorizate de către elevi în acțiunea de învățare.

Componentele didactice cu caracter variabil vizează:

forma de prezentare, organizare a conținuturilor de bază;

modalitățile de învățare propuse;

tehnicile de evaluare/autoevaluare avansate;

soluțiile/sugestiile grafice;

referințele bibliografice.” [A, p.53]

La 5 iulie 2019, Consiliul Național pentru Curriculum (CNC) a aprobat noua generație de curricula modernizate la disciplinele din treapta gimnazială și treapta liceală (19 curricula pentru treapta gimnazială și 16 curricula pentru treapta liceală). Acestea constituie cea de a patra generație de curricula și a doua generație de curricula centrate pe competențe (2014).

Conform Curriculum național la disciplina Limba și literatura română pentru instituțiile de învățământ cu predare în limbile minorităților naționale, clasele a V-a – a IX-a, competențele specifice sunt „sisteme integrate de cunoștințe, abilități, atitudini și valori proiectate pentru a fi formate/dezvoltate la disciplina Limba și literatura română în instituțiile de învățământ cu predare în limbile minorităților naționale, pe întreg parcursul ciclului gimnazial.” [D, p. 6-7]

În sistemul curricular, „Limba și literatura română (pentru instituțiile de învățământ cu predare în limbile minorităților naționale) (treapta primară, gimnazială și liceală) este o disciplină de bază, obligatorie, din aria curriculară Limbă și comunicare, care asigură dezvoltarea competențelor lingvistice și sociolingvistice ale elevilor prin sporirea calității învățării limbii române. Acest fapt contribuie plenar la formarea și integrarea socială a elevilor ca personalități capabile să comunice eficient în diverse domenii ale vieții și să devină cetățeni activi și responsabili ai Republicii Moldova.” [38]

În conformitate cu prevederile Codului Educației al Republicii Moldova nr.152/2014, comunicarea în limba română este „o competență-cheie care definește o finalitate a procesului educațional, fapt ce accentuează ponderea disciplinei în conturarea profilului absolventului pentru fiecare treaptă de școlaritate.”[C, art. 634]

Cercetarea realizată în acest ultim capitol al lucrării nu-și propune și nu se bazează pe un experiment pedagogic, ci pornește de la cercetarea constatativă cu scopul de a extrage concluzii în vederea ameliorării procesului educativ, mai exact, sensibilizării asupra dezvoltării competenței interculturale în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale.

În demersul nostru de cercetare ne-am axat pe două documente de referință:

Analizând documentele educaționale naționale pentru ciclul gimnazial, am urmărit să identificăm competența interculturală specifică disciplinei Limba și literatura română. Un prim pas, evident, a fost să stabilim, în general, ce competențe specifice prezintă un document și altul. Astfel am atestat competențele specifice prezentate în tabelul de mai jos:

La o analiză detaliată constatăm că în Curriculum Național – 2010, chiar dacă există o paletă foarte largă de competențe specifice, tocmai 11 la număr, totuși nu este clar prezentată, așa-numita, competența interculturală, fapt ce argumentează, o dată în plus, actualitatea temei abordate în prezentul studiu.

În Curriculum Național – 2019, deja mult mai decongestionat, cu doar 5 competențe specifice, este clar, exhaustiv, etalată competența interculturală [a se vedea – D ]:

Referindu-ne la decongestionare am vrea să remarcăm și faptul că în Curriculum-2010 termenul frazeologism este atestat în cadrul componentei materia lingvistică (vocabularul), din clasa a VII-a:

La toate clasele enumerate supra, este prevăzut ca elevii să cunoască un vocabular de circa 300 de cuvinte și expresii frazeologice.

Curriculum 2019, stabilește un minimum lexical gradual, pe clase, dar nu specifică obligativitatea anumitor tipuri de expresii, frazeologisme etc. ceea ce oferă cadrului didactic libertate în alegerea strategiei de predare-învățare a lexicului în limba română.

Totuși am recomanda cadrelor didactice să țină cont de valoarea culturală pe care o comportă frazeologismele limbii române și în strategia didactică centrată pe elev să identifice cea mai potrivită metodă, cele mai reușite activități didactice prin care să valorifice tezaurul cultural frazeologic.

Amintim în context că, în viziunea autorilor Curriculumului – 2019, „învățarea limbii și literaturii române nu este privită ca un scop în sine, ci ca un mod de a acumula cunoștințe despre cultura, obiceiurile, tradițiile naționale, normele comportamentale, patrimoniul național, valorile culturale naționale/universale etc…. iar reperele conceptuale ale documentului în cauză se axează pe abordarea integrată a conținuturilor învățării. Aceasta se bazează pe patru elemente interconectate – 4 C, care apar în contexte specifice: conținut, comunicare, cunoaștere și cultură.” [D, p. 9]

În ce ne privește, ne aliniem la definiția autorilor de curriculum: „componenta culturală/interculturală din Curriculum asigură dezvoltarea personalității elevului într-un cadru socio-cultural lărgit, educația în și pentru valori, contribuind la formarea identității naționale a educabilului.

O altă deosebire este abordarea integrată, pe care se axează între Curriculum 2019, dar nu prea se regăsește și Curriculum 2019. „Învățarea integrată, în noul Curriculum, presupune o „împletire”, o transcendere a granițelor dintre conținuturile lingvistice și literare, dar și muzică, artă plastică, istorie, geografie etc., în vederea atingerii scopurilor învățării. Integrarea realizată într-o formă atractivă, flexibilă, în baza unităților tematice stabilite în Curriculum, se fundamentează pe un lexic flexibil din perspectivă tematică, fenomene lingvistice abordate funcțional, acte comunicative relevante pentru comunicarea uzuală a elevilor, menite să faciliteze interacțiunile verbale în contexte uzuale.” [D, p. 57]

În acest context, venim către autorii de manuale cu sugestia de a acorda atenție sporită la maniera în care concep aceste produse curriculare, inclusiv în ceea ce vizează predarea-învățarea frazeologismelor. Or, frazeologismele trebuie să fie privite drept elemente culturale atât naționale, cât și internaționale.

În viziunea noastră, abordarea integrată permite abordarea frazeologismelor in extenso. Or, astfel profesorul ar putea reuși să stabilească interferențele interculturale prin prisma frazeologismelor.

Spre exemplu, în manualele existente la ora actuală, în baza cărora studiază gimnaziștii, axându-ne pe abordarea in extenso a frazeologismelor, am identificat atât expresii universale, cât și expresii cu valoare națională. (Anexa nr. 1 ).

S-ar părea îmbucurător faptul că valorile culturale naționale se îmbină armonios cu cele universale (internaționale, fie biblice sau laice). Totuși, în ce ne privește, considerăm că sunt exagerat utilizate expresiile latinești la casa a V-a, oricât de valoroase ar fi ele și chiar dacă au prezentată traducerea.

De asemenea, în viziunea noastră din nespus de bogatul tezaur frazeologic (nemaivorbind de capacitatea cantitativă a fondului de expresii) în manualele de generația veche predomină expresii frazeologice, preponderent, după noi, cu ușoare sau profunde conotații lexicale negative, peiorative. Or, în condițiile în care ne dorim să formăm/dezvoltăm competența interculturală într-o școală prietenoasă copiilor, atunci avem marea responsabilitate de a cultiva gândirea pozitivă, inclusiv prin exemplele minuțios alese din fondul frazeologic al limbii române.

În acest context, sugerăm autorilor de manuale ce urmează a fi elaborate în temeiul noului Curriculum Național modernizat:

a se ține cont de criteriul de vârstă al elevilor în prezentarea, selectarea exemplelor de frazeologisme, expresii celebre etc.;

a da prioritate în manuale, alte suporturi și materiale didactice frazeologismelor, expresiilor celebre din limba română ce au o conotație preponderent pozitivă, ce cultivă anumite valori, precum și

a aborda în cadrul lecțiilor prin intermediul strategiilor didactice gândirea critică, în cazurile în care se aduc drept exemplu anumite expresii cu o conotație negativă.

2.2. Analiza și clasificarea metodelor didactice

Școala joacă un rol important în dezvoltarea caracterului copiilor, tinerilor și în inter-relaționarea lor, în asigurarea stării de bine individuale și colective. Mediul psiho-social școlar se referă la mediul social, relațiile interpersonale în școală și felul în care elevii și personalul interacționează, dar se referă și la experiența elevilor referitoare la procesul de învățare.

Grație progresului tehnologic și accesului sporit la cunoaștere și la resurse, ne putem propune și realiza schimbări la care, cu câtva timp în urmă nici nu ne puteam gândi. Trebuie, deci, să ne modificăm modul în care gândim prezentul și viitorul educației pe care îl dăm generației următoare având în vedere aceste aspecte. „Nu ne mai putem permite o unitate școlară „muzeu”, orientată spre trecut, care pune accent pe cunoștințe, ci avem nevoie de o școală ce-i pregătește pe copii pentru viitor, punând accent pe competențele sociale și de comunicare.” [ 40 ]

În organizarea unui învățământ centrat pe elev, profesorul devine un coparticipant alături de elev la activitățile desfășurate. El însoțește și încadrează elevul pe drumul spre cunoaștere. „Elevii înșiși trebuie să organizeze ceea ce au auzit și văzut într-un tot ordonat și plin de semnificații, susține Corina Voicu-Popescu. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuției, a investigației, a acțiunii și eventual a predării, învățarea nu are loc.” [ 40 ]

Construcția unei educații pentru toți ia în calcul schimbările necesare, obținute prin procesul organizat al învățării în așa fel încât să se construiască politici pertinente timpului și societății, să se dezvolte practici de rigoare pentru ca în final să apară și să se organizeze o cultură a educației moderne.

Un învățământ modern, bine conceput permite inițiativa, spontaneitatea și creativitatea elevilor, dar și dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valențe, depășind optica tradițională prin care era un furnizor de informații.

Cadrele didactice trebuie să cunoască și să aplice o multitudine de strategii, metode, tehnici, procedee didactice și instrumente de lucru care să țină cont de nevoile de învățare și de ritmul fiecărui copil.

Curriculum Național la Limba și literatura română pentru instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale, învățământ gimnazial, spre exemplu, „își propune să răspundă exigențelor actuale de formare/dezvoltare la elevi a competențelor specifice la disciplină, racordat profilul de formare a personalității absolventului învățământului general.” [D, p. 54]

Conform actului normativ sus-numit, disciplina Limba și literatura română urmărește axarea, în procesul de predare-învățare a limbii și literaturii române în învățământul gimnazial, pe „organizarea concentrică, spiralată realizată prin reluarea de la o etapă la alta a acelorași cunoștințe, dar într-un mod aprofundat/progresiv.” [D, p. 55]

La momentul actual, apare o necesitate ca sistemul educațional să ofere elevului mijloacele necesare pentru progresul său continuu în cunoaștere și adaptare. Acest progres trebuie să se axeze pe „însușirea capacităților esențiale, pe cultivarea unei gândiri suple, dialectice, să-i asigure însușirea de sisteme logice, de metode și instrumente de învățare, prin activitate proprie.” [5, p. 53 ] Altfel spus, cadrul didactic are obligativitatea de a-și revizui strategiile didactice.

În literatura de specialitatea conceptul de strategie didactică este definit în varia forme. Spre exemplu, Ioan Cerghit, în lucrarea Metode de învățământ, susține că strategia didactică este „ un ansamblu de acțiuni și operații de predare – învățare, în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în aceste condiții de maximă eficacitate, a obiectivelor prestabilite.” [6, p. 276]

Dan Potolea, în Profesorul și strategiile conducerii învățării, propune următoarea definiție : „ o acțiune decompozabilă într-o suită de decizii – operații, fiecare decizie asigurând trecerea la secvența următoare pe baza valorificării informațiilor dobândite în etapa anterioară. În acest sens, strategia devine un model de acțiune care acceptă ab initio posibilitatea schimbării tipurilor de operații și succesiunea lor”. [31, p. 144] Iar în Dicționarul de termeni pedagogici de Sorin Cristea atestăm definirea strategiei didactice drept „un grup de două sau mai multe metode și procedee integrate într-o structură operațională, angajată la nivelul activității de predare-învățare-evaluare, pentru realizarea obiectivelor pedagogice generale, specifice și concrete ale acesteia, la parametri de calitate superioară.” [13, p. 422] Deși ne sunt toate definițiile expuse supra ne sunt aproape, totuși nu am putut face abstracție și de următoarea, care, în viziunea noastră, pare a fi cumva mai pragmatică: „un ansamblu de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre profesor și elevi în vederea predării și învățării unui volum de informații, a formării unor priceperi și desprinderi, a dezvoltării personalității umane.” [25, p. 441]

Generalizând cele expuse supra, subliniem că strategiile didactice presupun îmbinarea tuturor elementelor procesului instructiv-educativ în condiții/ contexte concrete, sunt expresia unității organice a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învățământ și a modurilor de organizare a învățării (frontal, pe grupe și individual), în derularea lor secvențială pentru atingerea obiectivelor instructiv-educative. „Strategiile de instruire sunt elemente complexe ale realității pedagogice; ele se clasifică după criterii diverse (după domeniul activităților instrucționale predominante: cognitive, psihomotorii, afectiv-motivaționale, combinatorii; după logica gândirii: inductive, deductive, analogice, transductive, mixte; după gradul de structurare a sarcinilor de instruire: algoritmice, nealgoritmice, euristice ș.a.)” [19, p. 86]

Strategia didactică, ca sistem complex și coerent de mijloace, metode, materiale și alte resurse educaționale care vizează atingerea unor obiective, se distinge prin următoarele componente:

„ sistemul formelor de organizare și desfășurare a activității educaționale

sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor și procedeelor didactice

sistemul mijloacelor de învățământ, respectiv a resurselor utilizate

sistemul obiectivelor operaționale.” [40]

Printre caracteristicile distinctive ale strategiei didactice putem enumera:

„implică pe cel care învață în situații specifice de învățare –

raționalizează și adecvează conținutul instruirii la particularitățile psiho-individuale

creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre celelalte componente ale procesului de instruire

presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului instructiv-educativ.” [40]

Strategiile didactice, după Corina VOICU-POPESCU, se clasifică după mai multe criterii:

După activitatea dominantă în procesul instruirii: de predare, de învățare, de evaluare;

După natura obiectivelor dominante: cognitive, afective, psihomotorii, în combinații variate;

După modul de dirijare a învățării: algoritmice (dirijare pas cu pas), semialgoritmice (semidirijare), creative (nedirijate);

După tipul de raționament abordat: inductive, deductive, transductive, analogice, combinate. [ 40 ]

Astfel, analizând Currriculum Național (Curriculum la disciplină și Ghidul de implementare) constatăm că disciplina Limba și literatura română pentru instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale se fundamentează pe următoarele strategii educaționale :

Învățarea integrată. „În studierea integrată a Limbii și Literaturii accentul se va plasa pe educația lingvistică, textul nonliterar și literar fiind un mijloc de dezvoltare a competențelor verbal-comuncative, model de limbă română literară, pretext pentru formarea competenței de comunicare. Integrarea realizată într-o formă atractivă, flexibilă, în baza unităților tematice stabilite în Curriculum, se fundamentează pe un lexic flexibil din perspectivă tematică, fenomene lingvistice abordate funcțional, acte comunicative relevante pentru comunicarea uzuală a elevilor, menite să faciliteze interacțiunile verbale în contexte uzuale. Astfel, integrarea se prezintă ca o idee de armonizare a diverselor elemente într-un ansamblu unitar sau ca un principiu integrator, care reconceptualizează diferite categorii de activități în funcție de aria tematică prevăzută de Curriculum sau propusă de către profesor.” [D, p. 55]

Învățarea centrată pe cel ce învață. Această strategie didactică se axează pe educabil, și nu pe materia de studiu, fiind un mijloc de formare a unităților de competențe, ce reliefează importanța personalității elevului.

Învățarea activ-participativă și/sau prin experiență. Strategia propune implementarea pe scară largă a metodelor activ-participative, prin activități experiențiale (practice). Strategia urmărește învățarea naturală, acțională, se obține prin interacțiune cu ceilalți, din propriile experiențe, atunci când elevul este direct implicat într-un eveniment și învață „prin a face”, „a trăi împreună cu ceilalți”, „a exersa”, „a pune în practică” cele învățate. [D, p. 56]

Învățarea diferențiată. Prin această strategie procesul educațional trebuie să asigure șanse egale fiecărui elev, să promoveze un învățământ diferențiat de instruire. „Pentru a realiza un proces personalizat de învățare a limbii și literaturii române trebuie să se țină cont de particularitățile individuale ale elevului, stilul de învățare, ritmul propriu de instruire, nivelul de cunoaștere a limbii etc., iar conținuturile, mijloacele de învățare vor fi adaptate la procesul instructiv, selectate potrivit nivelului de cunoaștere a limbii.” [D, p. 56]

Învățarea axată pe teoria inteligențelor multiple. „Pentru învățarea eficientă a limbii și literaturii române din perspectiva învățării centrate pe elev, este indispensabilă cunoașterea și valorificarea procesului didactic prin prisma inteligențelor multiple (verbal-lingvistică, vizual-spațială, logico-matematică, corporală/chinestezică, interpersonală, naturalistă, muzicală/ritmică, intrapersonală, emoțională, existențială). Teoria inteligențelor multiple (după H. Gardner) nu vizează conținuturile învățării, ci modul de interacțiune pe care îl adoptă cadrul didactic în raport cu elevii săi, maniera în care va media procesul comunicării interpersonale pentru ca aceștia să înregistreze performanțe.” [D, p. 56]

Odată cu trecerea instituțiilor de învățământ la noi standarde de instruire, la schimbarea accentului pe cel ce învață, apare necesitatea implementării metodelor pedagogice moderne și dezvoltarea la elevi a unui stil de învățare eficient și creativ, în vederea optimizării procesului didactic. Este adevărat că cel care învață trebuie să-și construiască cunoașterea prin intermediul propriei înțelegeri și că nimeni nu poate face acest lucru în locul său și cert este că această construcție personală este favorizată de interacțiunea cu alții, care, la rândul lor, învață. Altfel spus, dacă elevii își construiesc cunoașterea proprie, nu înseamnă însă că fac acest lucru singuri, în izolare. Metodologia modernă stimulează flexibilitatea și sociabilitatea elevului, deoarece el este pilonul, actorul principal în procesul de predare-învățare.

Pentru a-i învăța pe elevi sa învețe, pentru realizarea unui învățământ activ formativ al dreptului, stilul de lucru, metodele și procedeele au o importanță deosebită. „Revoluționarea științei și tehnicii, explozia informațională duce la schimbări rapide în societate care generează probleme privind eficiența metodelor pedagogice tradiționale de predare unde accentul este pus pe cel ce predă.” [ 5 ]

Metodologia didactică desemnează sistemul metodelor utilizate în procesul de învățământ. Metodele de învățământ sunt un element de bază al strategiilor didactice, în strânsă relație cu mijloacele de învățământ și cu modalitățile de grupare a elevilor. De aceea, opțiunea pentru o anumită strategie didactică condiționează utilizarea unor metode de învățământ specifice.

Totodată, metodele de învățământ fac parte din condițiile externe ale învățării, care determină eficiența acesteia. De aici decurge importanța alegerii judicioase a metodelor corespunzătoare fiecărei activități didactice.

Sistemul metodelor de învățământ conține:

metode tradiționale, cu un lung istoric în instituția școlară și care pot fi păstrate cu condiția reconsiderării și adaptării lor la exigențele învățământului modern;

metode moderne, determinate de progresele înregistrate în știință și tehnică, unele dintre acestea de exemplu, se apropie de metodele de cercetare științifică, punându-l pe elev în situația de a dobândi cunoștințele printr-un efort propriu de investigație experimentală; altele valorifică tehnica de vârf (simulatoarele, calculatorul).

În școala modernă, dimensiunea de bază în funcție de care sunt considerate metodele de învățământ este caracterul lor activ adică măsura în care sunt capabile să declanșeze angajarea elevilor în activitate, concretă sau mentală, să le stimuleze motivația, capacitățile cognitive și creatoare.

Un criteriu de apreciere a eficienței metodelor îl reprezintă valențele formative ale acestora, impactul lor asupra dezvoltării personalității elevilor.

Clasificarea metodelor de învățământ, de altfel ca și a strategiilor educaționale, se poate realiza în funcție de diferite criterii.

După criteriul istoric:

metode clasice (tradiționale): expunerea, conversația, exercițiul etc.;

metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea etc.;

După funcția didactică prioritară pe care o îndeplinesc:

metode de predare-învățare propriu-zise, dintre care se disting:

metodele de transmitere și dobândire a cunoștințelor: expunerea, problematizarea, lectura etc.;

metodele care au drept scop formarea priceperilor și deprinderilor: exercițiul, lucrările practice etc.;

metode de evaluare;

După modul de organizare a activității elevilor:

metode frontale (expunerea, demonstrația);

metode de activitate individuală (lectura);

metode de activitate în grup (studiul de caz, jocul cu roluri);

metode combinate, care se pretează mai multor modalități de organizare a activității (experimentul);

După tipul de strategie didactică în care sunt integrate:

algoritmice (exercițiul, demonstrația);

euristice (problematizarea);

După sursa cunoașterii (care poate fi experiența social-istorică a omenirii, explorarea directă sau indirectă a realității sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu: suportul informației (cuvânt, imagine, acțiune etc), prof. Cerghit propune o altă clasificare și anume:

metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate); discuțiile și dezbaterile; problematizarea;

metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecția personală);

metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);

metode de explorare a realității: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realității: observarea sistematică și independentă; experimentul; învățarea prin cercetarea documentelor și vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realității: metode demonstrative; metode de modelare;

metode bazate pe acțiune (operaționale sau practice): a) metode bazate pe acțiune reală / autentică): exercițiul; studiul de caz; proiectul sau tema de cercetare; lucrările practice; b) metode de simulare (bazate pe acțiune fictivă): metoda jocurilor: metoda dramatizărilor; învățarea pe simulatoare.

Acestor categorii li se adaugă un alt tip de metode și anume metodele de raționalizare a învățării și predării: metoda activității cu fișele; algoritmizarea; instruirea programată; instruirea asistată de calculator (I.A.C.). [21, p. 203]

Pornind de la strategiile stipulate în Curriculum Național modernizat, ediția 2019, am putea etala câteva metode considerându-le pertinente strategiilor amintite supra.

Problematizarea. Esența acestei metode constă în crearea, pe parcursul învățării, a unor „situații-problemă” și rezolvarea acestora de către elevi care, pornind de la cunoștințe anterior însușite, ajung la adevăruri noi. Noile cunoștințe nu mai sunt astfel „predate” elevilor gata elaborate ci sunt obținute prin efort propriu.

„Situația-problemă” este de obicei definită ca un conflict care se declanșează între datele vechi și datele noi pe care le primește elevul și care par să le contrazică pe primele. Contradicția poate apărea între teorie și aspectele practice, între general și un caz particular, între experiența empirică și cunoștințele științifice etc. Se creează astfel o stare de tensiune psihică, de nelămurire, de curiozitate care declanșează activitatea de cunoaștere, de rezolvare a problemei, prin formulare de ipoteze, verificarea lor și desprinderea unor concluzii.

Instruirea prin problematizare se poate realiza la diferite nivele: expunerea problematizată de către profesor a materialului de învățat; crearea de către profesor a unei situații problemă și rezolvarea ei de către elevi împreună cu profesorul; Crearea de către profesor a unei situații problemă și rezolvarea ei de către elevi în mod independent; sesizarea și rezolvarea problemei de către elevi.

Problematizarea este o metodă cu un înalt potențial formativ; ea contribuie la dezvoltarea operațiilor gândirii, a capacităților creatoare, la cultivarea motivației intrinseci, la educarea independenței și autonomiei în activitatea intelectuală.

Problematizarea poate deveni un procedeu eficient de activare a elevilor în cadrul altor metode (expunere, demonstrație) sau poate căpăta o extindere mai mare în metoda studiului de caz (cazul este o problemă mai complexă).

Lectura (studiul cărții). În cazul acestei metode, sursa informațiilor o reprezintă textul scris în primul rând manualul, dar și lucrări de specialitate, dicționare, enciclopedii, reviste, culegeri ș.a. Elevii citesc cu intenția de a învăța, dobândind astfel cunoștințe prin efort personal.

Utilizarea acestei metode presupune valorificarea unor tehnici de lectură (cum ar fi: lectura rapidă, lectura activă, lectura explicativă, lectura selectivă) precum și a unor deprinderi și obișnuințe de stocare și prelucrare a informațiilor (ca deprinderea de a lua notițe, a extrage ideile principale, a alcătui o fișă, un conspect etc).

Valoarea metodei constă în special în consolidarea acestor tehnici de activitate intelectuală.

Exercițiul. Metoda se referă la executarea conștientă, sistematică și repetată a unei acțiuni. În principal, prin această metodă se urmărește învățarea unor deprinderi, dar mai pot fi atinse și alte obiective, cum ar fi consolidarea cunoștințelor sau stimularea unor capacități sau aptitudini.

Exercițiul are o sferă mare de aplicabilitate, putând îmbrăca forme diferite în funcție de obiectul de învățământ la care este utilizat. Pornind de la obiectivele urmărite, exercițiile pot fi de mai multe tipuri: introductive, de bază, aplicative, de creație.

Eficiența acestei metode este condiționată de respectarea următoarelor cerințe: pregătirea elevilor, sub aspect teoretic și motivațional, pentru executarea acțiunii; explicarea și demonstrarea corectă a acțiunii de executat, în vederea formării modelului intern al acesteia; efectuarea repetată a acțiunii în situații cât mai variate; dozarea și gradarea exercițiilor; creșterea progresivă a gradului de independență a elevilor pe parcursul exersării; asigurarea unui control permanent, care să se transforme treptat în autocontrol.

Metoda activității cu fișele este o metodă de învățare care presupune utilizarea fișelor elaborate în prealabil de către profesor, conținând sarcini de lucru pe care elevii le rezolvă individual. Fișele pot avea roluri diverse: de suport în dobândirea de noi cunoștințe, favorizând autoinstruirea; de control, de realizare a conexiunii inverse; de tratare diferențiată a elevilor, conținând sarcini diferite pentru diferitele categorii de elevi din clasă.

Metoda lucrărilor practice constă în efectuarea de către elevi a unor sarcini cu caracter aplicativ: de proiectare, de execuție, de fabricație, de reparație. Prin această metodă se realizează: învățarea de priceperi și deprinderi; achiziționarea unor strategii de rezolvare a unor probleme practice; consolidarea, aprofundarea și sistematizarea cunoștințelor. Lucrările practice se desfășoară individual sau în grup, într-un spațiu școlar specific (atelier, lot școlar), înzestrat cu mijloace și echipamente tehnice.

Raportat la metoda exercițiului, activitatea elevilor are în acest caz un grad sporit de complexitate și de independență. Cerințele de respectat sunt aceleași ca la metoda anterioară. În plus, se recomandă: efectuarea unui instructaj (care să conțină și prelucrarea normelor de protecție a muncii); organizarea riguroasă a muncii elevilor, prin indicarea sarcinilor și a responsabilităților; diversificarea modalităților de evaluare și valorificare a rezultatelor (de exemplu, prin organizarea de expoziții cu produsele realizate).

Metoda proiectelor. Această metodă se bazează pe anticiparea mentală și efectuarea unor acțiuni complexe, legate de o temă impusă sau aleasă de elevi. Activitatea elevilor se desfășoară în mod independent, individual sau în grup, într-un timp mai îndelungat (o săptămână, o lună etc.), presupune un efort de informare, investigare, proiectare sau elaborare și se soldează în final cu prezentarea unui produs finit (dispozitiv, model, referat etc.), care va fi evaluat (de aceea, proiectul se întâlnește și ca metodă complementară de evaluare).

Printre avantajele acestei metode, menționăm: posibilitatea unei abordări interdisciplinare a temei; consolidarea și valorificarea tehnicilor de activitate intelectuală (de adunare, prelucrare și prezentare a informațiilor); stimularea inițiativei și independenței elevilor în activități; dezvoltarea structurilor cognitive și a capacităților creatoare ale acestora.

Metoda studiului de caz este metoda care valorifică în învățare „cazul”, adică o situație reală, semnificativă pentru un anumit domeniu și care se cere a fi analizată și rezolvată. „Cazul” ales trebuie să fie autentic, reprezentativ, accesibil, să conțină o problemă de rezolvat prin adunare de informații și luarea unei decizii.

În utilizarea metodei se conturează următoarele etape: alegerea cazului de către cadrul didactic; prezentarea lui elevilor; obținerea informațiilor necesare (cu ajutorul cadrului didactic sau în mod independent); prelucrarea informațiilor; elaborarea variantelor de rezolvare; alegerea variantei optime; verificarea deciziei adoptate.

Valoarea metodei rezidă în faptul că favorizează investigarea unor situații reale, dezvoltând capacități de analiză, interpretare, anticipare, luare de decizii ș.a.

De cele mai multe ori metoda se bazează pe activități de grup, putând fi îmbinată și cu jocul cu roluri.

Metoda dezbaterilor. Considerată ca variantă a metodei conversației, metoda dezbaterilor presupune luarea în discuție, de către un grup de elevi, a unei probleme, în condițiile în care: elevii dispun de o pregătire în domeniu; există un climat favorabil schimbului de opinii; profesorul are rolul de moderator.

Metode de simulare. Acest grup de metode se bazează pe simularea (imitarea) unor activități reale, urmărindu-se în principal formarea de comportamente specifice (cum ar fi cele profesionale).

Una dintre cele mai practicate metode de simulare este jocul cu roluri, care constă în simularea unor funcții, relații, activități, ceea ce presupune: identificarea unei situații ce se pretează la simulare; distribuirea rolurilor între participanți; învățarea individuală a rolului; interpretarea („jucarea”) rolurilor; discutarea în grup a modului în care au fost interpretate rolurile.

Eficiența metodei este condiționată de capacitatea participanților de a se transpune în rol și de a-și valorifica experiența în acest context. Profesorului, aflat mai ales în ipostază de animator, i se cer și calități regizorale.

Generalizând conchidem că alegerea din varietatea metodelor de învățământ, pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumită activitate didactică, este în exclusivitate rezultatul deciziei profesorului. În luarea acestei decizii recomandăm a se lua în calcul următoarele aspecte: obiectivele pedagogice urmărite; specificul conținutului de învățat; particularitățile elevilor; condițiile materiale locale (mijloace de învățământ, spațiu școlar etc.); timpul disponibil; propriile sale competențe pedagogice și metodice.

De asemenea, amintim spre a nu se uita, că alternarea metodelor de învățământ, diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativității cadrului didactic.

2.3 Metode și tehnici de dezvoltare a competenței interculturale în baza frazeologismelor la orele de limba și literatura română

Comunicarea interculturală este astăzi parte indispensabilă a vieții oricărui individ, spre deosebire de epocile în care interacțiunile între oameni, ce aparțineau unor culturi diferite, aveau un caracter limitat. Comunicarea interculturală înseamnă interacțiunea directă dintre oamenii de diferite culturi. Comunicarea interculturală implică mult mai mult decât înțelegerea normelor unui grup, ea presupune acceptarea și tolerarea diferențelor.

„Tematizarea explicită a comunicării interculturale, afirmă cercetătoarea Cerlat Raisa, a fost făcută pentru prima dată de etnologul și semioticianul american Edward Hall, în lucrarea sa The Silent Language, publicată în 1959.” [7, p.411] Respectiv, acceptarea paradigmei, propusă de Ed. Hall și echipa sa de la Institutul de Servicii Externe al SUA, la începutul anilor 50 ai secolului XX, se consolidează prin anii 60 ai aceluiași secol. „În anii `80 s-au dezvoltat teoriile Comunicării interculturale, cel mai de seamă reprezentant fiind Gudykunst, iar la începutul secolului al XXI-lea are loc fundamentarea unei științe a Comunicării interculturale mature.” [16, p.119]

Comunicarea interculturală apare atunci când străduința devine un efort pentru a reduce incertitudinea și anxietatea diferențelor percepute. Comunicarea interculturală poate fi o mare provocare. De ce? Deoarece ea poate fi învățată.

Da, a comunica intercultural se învață. Deja depinde de fiecare în parte, cât timp și câtă dorință, energie dorim să investim în a-i înțelege pe cei care se ghidează după alte valori decât ale noastre. Dezvoltarea studiului Comunicării interculturale a implicat descrierea și definirea exemplelor specifice mai mult decât dezvoltarea unei teorii generale. Acest lucru încearcă să fie remediat prin studiile recente, dar fără a se atinge un obiectiv clar.

În ultimele decenii, s-a pus accent pe rolul educației interculturale și al managementului intercultural într-o lume în care oamenii se află tot timpul în contact, direct sau indirect și în care rolul dialogului intercultural crește. „Educația interculturală reprezintă o nouă dimensiune a educației contemporane. Societatea actuală prefigurează intensificare a schimbărilor și transformărilor în toate domeniile, inclusiv cel educațional.” [29, p. 4]

Studiul problemelor interculturale nu este un domeniu nou. Oamenii au interacționat cu diferite culturi de-a lungul istoriei pline de războaie, peregrinări și schimburi de bunuri. Contactul intercultural a devenit o realitate a vieții cotidiene. Dezvoltarea interdependenței oamenilor și a culturilor în societatea secolului XXI ne obligă să acordăm mai multă atenție problemelor interculturale. Pentru a putea trăi și conlucra în mediul multicultural de astăzi, oamenii trebuie să fie competenți în comunicarea interculturală. Deschiderea față de celălalt, acceptarea acestuia, toleranța nu sunt înnăscute, ci se construiesc în personalitate prin demersuri educaționale sistematice. Valorile incluse în finalitățile educației interculturale nu se pot realiza de la sine. Din perspectiva cultivării și promovării acestor valori, rolul școlii este deosebit de important în transformarea acestor diferențe într-o șansă a dezvoltării personale și a comunității și de aici diminuarea lor ca sursă de prejudecăți, tensiuni și disconfort.

Pentru a înțelege interculturalitatea, avem nevoie de planuri interdisciplinare și multiculturale. Acest domeniu se dorește a fi practic, întrucât vine în întâmpinarea nevoilor relațiilor interetnice și internaționale.

Comunicarea interculturală joacă un rol vital, deoarece previne neînțelegerile sau greșelile în comunicare. După Koester, comunicarea interculturală aduce față în față două aspecte, pe de o parte, păstrarea și conservarea anumitor elemente și, pe de altă parte, adaptarea, schimbarea la alte culturi, ceea ce implică dezvoltarea anumitor competențe culturale și interculturale

„În opinia lui Ogay T., competența interculturală este capacitatea de a delimita semnificațiile culturale și de a realiza în mod adecvat comunicarea diferitelor identități într-un mediu specific, iar după Rey M. – capacitatea de a mobiliza cunoștințe, metode de acțiune, dar și trăiri afective, atitudini pozitive în rezolvarea unor situații de interacțiune interculturală.” [15, p. 28]

În ceea ce privește comunicarea didactică într-o situație interculturală, profesorul este cel care dirijează procesul de comunicare și trebuie să conștientizeze mecanismele care pot duce la distorsiuni sau chiar la conflicte atât la nivelul elevilor, cât și la nivelul propriei persoane. Una dintre exigențele formării cadrului didactic este aceea de formare a competențelor interculturale. Scopul de bază al educației interculturale este formarea și dezvoltarea competenței interculturale.

Conceptul de competență interculturală vizează ansamblu de cunoștințe, abilități, aptitudini și comportamente, care, îmbinate armonios și complementar, permit rezolvarea adecvată a unor situați de interacțiune interculturală. Competența interculturală se demonstrează prin soluționarea eficientă a problemelor, apărute în context intercultural. Competența interculturală include următoarele componente: cognitivă, afectivă și comportamentală:

Componenta cognitivă presupune existența conștiinței culturale și interculturale adecvate. La acest nivel este implicată recunoașterea faptului că oamenii interpretează unul și același comportament în mod diferit. Componenta afectivă cuprinde tot ansamblu de atitudini de stimă, de recunoaștere, deschidere, valorificare, curiozitate față de celălalt. Componenta comportamentală implică capacitatea de a empatiza, de a tolera prezența celuilalt în permanență cotidiană, de a găsi și utiliza eficient modalități de adaptare și conviețuire armonioasă într-un mediu intercultural.

Conform CECRL [vide – B] prin competența interculturală se urmărește formarea/dezvoltarea unor aptitudini și deprinderi:

capacitatea de a stabili o legătură între propria cultură și cultura națională;

capacitatea de a recunoaște și de a utiliza diverse strategii pentru a stabili relații cu oameni aparținând culturii naționale și a altor culturi;

capacitatea de a juca rolul de intermediar cultural/ mediator între cultura sa și cultura românească;

capacitatea de a depăși relațiile superficiale stereotipice. etc.

Curriculum Național la disciplina Limba și literatura română pentru instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale prevede o abordare graduală a competenței interculturale:

În cadrul orelor de limbă și literatură română în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale, competența interculturală urmează a fi formată dezvoltată prin intermediul activităților, realizate în mediul educațional formal, nonformal și informal.

O oportunitate frumoasă de a dezvolta competența de comunicare interculturală la ciclul gimnazial ne-o oferă și frazeologismele. Or, „studiul frazeologiei ne pune în contact cu istoria, cultura și civilizația poporului nostru sau ale altor popoare într-o măsură incomparabil mai mare decât o fac studiul foneticii și cel al structurii gramaticale”. Dintre diversele compartimente ale limbii, susține Th. Hristea, numai vocabularul propriu-zis și frazeologia sunt, de fapt, expresia culturii și a civilizației, pentru că numai ele reflectă nemijlocit schimbările care se produc în societate. În acest adevăr incontestabil vedem un motiv în plus să acordăm frazeologiei mai multă atenție atât în plan strict al cercetării științifice, cât și în procesul de predare și de cultivare a limbii române, de dezvoltare verbală, intelectuală.” [8, p. 290]

Deși umbrite cumva de alte categorii lexicale, frazeologismele totuși au un impact major, anume în vârsta copilăriei, asupra evoluției proceselor cognitive. Recunoașterea și perceperea lor în textele literare constituie un prim pas de trecere de la gândirea concretă spre cea abstractă, de la gândirea rațională, verticală la cea laterală, creativă, analitică, critică.

„Printre obiectivele instituțiilor de învățământ se atestă cultivarea la copii a interesului și a dragostei față de frumusețea, precizia, plasticitatea cuvântului artistic, perceperea și utilizarea unor frazeologisme, dezvoltarea competențelor comunicative care a fost si rămâne o problemă centrală a demersului psihopedagogic din toate timpurile, deoarece capacitatea individului de a se pronunța/exprima asupra anumitor lucruri în temeiul unor cunoștințe constituie o trăsătură definitorie a personalității în formare.” [18, p. 290]

În procesul educațional formal și/sau informal cadrele didactice, în activitatea de familiarizare a elevilor cu semnificația frazeologismelor, ar putea aplica din paleta de metode, instrumente: demonstrarea, experimentul, explicația, observarea, convorbirea, lecturarea imaginilor etc. Important este ca elevii înșiși să determine conotația acestora, profesorul adjudecându-și rolul de supervizor, ghid în situația de caz pe care a creat-o și a pus-o la dispoziția acestora.

Astfel, în clasa a VI-ea, de exemplu la aria tematică Copilul și natura, în cadrul dezvoltării subiectelor: Natura – ghidul călătorului sau Prognoze meteo, vorbindu-le copiilor despre apă, profesorul ar putea să îi familiarizeze cu frazeologismul: a lua apă în gură (prin analogie: a ține limba după dinți) prin metoda experimentului.

Analogic se face și cu alte expresii: a ține limba după dinți. Copiii, ar putea avea cartonașe în culorile semaforului, cu ajutorul lor expunându-și concluziile și nonverbal, specificând înșiși că așa ceva nu este posibil, că „dacă ei apă în gură și dacă nu o verși, nu o înghiți, nu mai poți spune nimic”.

Dacă permite timpul, nivelul intelectual, de dezvoltare al elevilor se poate extinde familiarizarea cu frazeologismele prin citirea unui text (enunț) nonliterar în care este frazeologismul a înghiți limba,

întrebând ce ar însemna aceasta. Dacă răspunsul nu urmează, se continuă cu întrebările: Ce putem, de regulă, înghiți? Și dacă am înghițit în gură mai rămâne ceva? Dar limba am putea-o înghiți? Pentru ce ne servește limba? Ce ar însemna dacă nu am avea limbă, dacă am înghiți-o?

În clasa a VII-ea, de exemplu, la aria tematică Copilul și Patria, în cadrul dezvoltării subiectului: Tradiții culinare, discutând cu elevii despre tradițiile culinare românești, dar și cultura lor maternă (bulgară, găgăuză, rusă etc.) îi putem familiariza cu un șir de frazeologisme care au drept cuvinte-cheie elemente din bucătăria tradițională: mămăligă, colac, plăcinte, cozonac

Am putea organiza cu elevii Labirintul frazeologismelor. În clasă se improvizează un labirint. Pe traseul labirintului elevii descoperă cheițe fermecate, puncte vamale sau cufere cu secrete.

Se formează 3-4-5 echipe (în funcție câte frazeologisme ne propunem să le abordăm). Fiecare echipă primește câte un plic în care se conțin informații parțiale privind un anumit frazeologism. Se alege fie la sorți, fie printr-o altă modalitate inteligentă, ordinea parcurgerii traseului. Profesorul face prima aruncare cu zarul, ulterior dau cu zarul membrii echipei care au parcurs. Dacă elevul ajunge la un cufăr atunci el îl poate deschide îndeplinind o anumită condiție (un sinonim, antonim, termen, …). Cheița îi dă dreptul să solicite, fie de la coechipieri, de la echipele adverse o informație privind frazeologismul echipei sale. Punctul vamal îl obligă să transmită câte o informație fiecărei echipe din traista pe care o deține echipa lui.

Câștigă echipa care …..

În casa a VIII-a, frazeologismele pot constitui obiect de predare-învățare în cadrul ariei tematice Adolescentul și Patria, la subiectele: Pagini din folclor și/sau Costumul popular.

Un exercițiu ar fi să indice în casetele din imagine numărul frazeologismului corespunzător obiectului vestimentar despre care se spune în exemplu.

Propune echivalente existente în limba maternă și viceversa pentru frazeologismele din tabel:

Pentru a fi percepute, memorizate mai ușor și utilizate corect este bine să fie propuse în aceeași perioadă frazeologisme ce au în componența lor același cuvânt, cunoscut foarte bine copiilor. De exemplu:

Șirul frazeologismelor poate fi continuat atât în cheia expusă, cât și în temeiul oricărui alt criteriu (de exemplu, caracteristici ale omului, cantitatea, mărimea etc.): câtă frunză și iarbă, câtă papură în baltă, cât nisip pe malul mării, cât șapte, cât toate zilele etc.; cu o falcă-n cer și alta în pământ, cu o gură cât o șură, cât îl ține gura (gâtlejul); a bate apa în piuă, a ține mâinile în sân, a tăia frunze la câini, a trage mâța de coadă, a duce apa cu ciurul etc. Toate pot fi percepute și conștientizate de către copii, fiind plasați doar în anumite situații, fiindu-le adresate întrebările respective, uneori provocatoare. Pentru a afla, de exemplu, nivelul de cunoaștere a semnificației expresiei soare cu dinți se propune fiecărui copil în parte să deseneze un moment din viață când soarele este cu dinți. Lipsa peisajului de iarnă în lucrările subiecților, sau cel puțin a unui detaliu, denotă faptul că aceștia nu cunosc sensul expresiei.

Întru a facilita înțelegerea sintagmei în cauză, putem adresa copiilor un șir de întrebări: Cine are dinți? Ce se întâmplă când cineva te mușcă? Cum devine locul unde ai fost mușcat? De ce? Te doare? Când încă se înroșesc obrajii, nasul, mâinile de parcă te-ar fi mușcat cineva? Deci, când zicem că soarele este cu dinți? Vara?

Întru perceperea sensului frazeologismelor se poate recurge, de asemenea, și la imagini: a pune bețe în roate, a lua sub aripă, a sta pe ace etc. (F.Armașu). Pentru consolidarea acestora în [8, p. 290] limbajul copiilor, se solicită cât mai frecvent construirea propozițiilor, completarea unor fragmente din poveștile cunoscute cu frazeologismele cerute, recurgerea permanentă a cadrelor didactice la ele.

Învățarea unei limbi constă, în primul rând, în însușirea conștientă a lexicului ei și a folosirii unităților lexicale date (în cazul nostru a expresiilor frazeologice) în procesul comunicării. Limba română dispune de un număr impunător de unități frazeologice. [2, p. 20] Cum e și firesc, ele nu sunt cunoscute în întregime de elevii alolingvi. Iată de ce am încercat să rezolvăm unele dificultăți ale problemei în cauză ținând cont de următoarele aspecte:

prezența premiselor sociale, psihologice si lingvistico-didactice pentru însușirea lexicului;

selectarea adecvată a minimului lexical;

adaptarea la cerințele fondului metodic;

determinarea procedeelor de semantizare a cuvintelor;

stabilirea căilor raționale de lucru;

evidențierea legăturii tezaurului frazeologic cu alte compartimente ale limbii. [2, p. 20]

Procesul de semantizare a frazeologismelor în școala alolingvă, în calitate de material faptic, are o importanță deosebită. Iată de ce ne-am străduit să-l supunem legităților metodice de asimilare. Acest proces, la rândul său, solicită, pe parcursul instruirii, operaționalizarea următoarelor procedee:

1. Folosirea materialelor descriptive – am elaborat un set de desene-caricaturi cu ajutorul cărora elevii au nominalizat unele aprecieri referitor la:

felul atenției – a fi numai ochi si urechi, cu ochii mari

valențe comunicative – a-si pune frâu limbii, a avea limbă lungă

caracteristici ale corpului omenesc – tras ca prin inel

manifestări ale inteligenței – cu scaun/carte la cap etc.

Ilustrarea expresiilor frazeologice poate fi luată ca o anticipare a ceea ce urmează să descopere elevul din manual. Ne-am convins că „citirea” imaginii, pentru decodificarea mesajului textului, îl ajută mai bine pe copil să recepteze comunicarea verbală (în cazul nostru, frazeologismele). Deci, o influență deosebită asupra dezvoltării competențelor elevilor o are si o ilustrație reușită, care „vorbește” uneori mai mult decât textul artistic . Aici e cazul să menționăm faptul că, prin astfel de procedee de lucru, ne adresăm lui, elevului ce învață în mod vizual (care învață în special cu ochii), dar, mai ales, elevului slab, care, sperăm, va memora ceva, amintindu-și de această caricatură. Cu ajutorul desenelor-caricaturi pot fi explicate aprecieri, însușiri, trăsături de caracter ale omului. Fiecare desen pe care l-am prezentat a fost însoțit de un set de întrebări (problematice, de deducere, cu caracter ipotetic, cauzal etc.) care îi orientează pe elevi în conștientizarea mesajului. [2, p. 20]

Un alt procedeu este traducerea frazeologismelor în limba rusă / altă limbă maternă, atunci când elevii nu înțeleg. La etapa aceasta lucrăm cu dicționarul frazeologic român-rus, dacă e nevoie. Tezaurul frazeologic din registrul stilistic al claselor a VIII-a si a IX-a nu produce, cu unele excepții, mari eforturi de semantizare. [2, p. 20] De obicei, frazeologismele întâlnite ușor se traduc în limba rusă: a sta de strajă – стоять на страже (tema: Mănăstirea Țâpova, cl.a VIII-a), de la mic la mare/de la tânăr la bătrân –от мала до велика (tema: Alexandru Lăpusneanu de N. Dabija, cl. a IX-a), a găsi vâna de aur-найти золотую жилу (tema:Viața si activitatea literară a lui V. Romanciuc, cl. a IX-a).

În acest sens, amintim că „pentru prezentarea specificului național al poporului român, al tradițiilor și modului de gândire în comparație cu alte culturi, sunt binevenite pentru cercetre expresiile idiomatice, specifice unei limbi aparte, care, de cele mai dese ori au un fapt istoric la origine și sensul nu poate fi dedus din suma sensurilor cuvintelor ce intră în componența lor: a-și aprinde paie în cap, a se apropia funia la par, a se face mort în popușoi etc. ” [28, p. 115]

Despre o altă metodă de traducere a frazeologismelor, menționează conf. univ, dr, L. Petrenco, care este analogia, care „se manifestă în următoarele cazuri:

când cuvintele expresiilor celor două limbi sunt foarte apropiate ca sens: despre cineva norocos în diferite limbi avem expresii formate din cuvinte și noțiuni diferite: în limba română: s-a născut cu stea în frunte; în limba rusă: Родиться в рубашке etc.”

când are loc o transformare de tip analogic: (rom.) la sfântu-așteaptă; (rus.) когда рак на горе свитнет. [28, p. 115]

Explicarea sensurilor expresiilor frazeologice poate fi efectuată si cu ajutorul contextului Procedeul constă în prezentarea frazeologismului necunoscut în astfel de contexte, care ar permite elevilor să-i înțeleagă sensul. De exemplu, dacă trebuie să semantizăm frazeologismul a da din coate, iar elevii știu de acum expresii frazeologice cum ar fi: zi și noapte, de dimineața până seara, a fi în rând cu lumea, a avea orizont larg, a fi în frunte etc., atunci frazeologismul a da din coate poate fi introdus în diverse contexte ce țin de tema studiată, în cazul nostru, dansul sportiv:

Ca să fii un dansator bun, trebuie să dai din coate de dimineață până seara .

Pentru a avea un orizont larg, un dansator bun trebuie să dea din coate.

Ca să fie mereu în frunte, dansatorul trebuie să dea mult din coate.

Rămânând fidelă rubricii „Dezvoltarea competenței interculturale prin intermediul frazeologismlor” aș vrea să creionez câteva metode și tehnici de lucru la orele de limbă română în școala cu predare în limbile minorităților naționale.

Lucrul în grup : alcătuirea unei istorioare/ povestiri în baza unor imagini cu deducție la expresia frazeologică

Elevii sunt împărțiți în câteva echipe. Fiecare echipă primește câte o imagine.

Lucrând în grup elevii alcătuiesc enunțuri pe baza imaginilor primite, notând enunțurile, alcătuind povestea/ istoria lor.

La final grupele deduc expresia frazeologică. ( Atunci când nu se isprăvesc sunt ajutați de profesor)

Exemplul 1 : Varianta 1

Elevilor li se propun:

cuvintele : caută, acul, carul, fân, apucă, muncă, zadarnică

imaginile 1, 2, 3

Exemplul 1. Varianta 2

Elevilor li se propun:

cuvintele: nouălea, cer, culmea, fericirii

imaginile 1, 2, 3, 4, 5, 6

Atunci când se studiază numeralul în clasa VI-a la Rubrica Copilul și societatea o metodă productivă ar fi elevii să descopere expresiile frazeologice, explicându-le sensul. A se vedea în acest sens, Anexa nr 1.

O altă sarcină ar fi să implicăm canalul vizual. Astfel, elevilor li se poate propune expresii și imagini, la care trebuie să găsească expresia frazeologică potrivită / să stabilească corespondențe. A se vedea Anexa nr 2.

Pentru a verifica dacă elevii au înțeles frazeologismele ce exprimă o anumită cantitate (mult sau puțin), le putem propune elevilor să selecteze expresiile frazeologice adecvate obiectivului propus. A se vedea Anexa nr 3.

Pentru un Atelier intercultural, în contextul Sărbătorilor de Iarnă sau cu prilejul Zilei Portului Național, le putem propune elevilor să realizeze proiectul de grup: Straie de sărbătoare decorate cu frazeologisme. Produsul elevilor ar putea fi (în corespundere cu criteriul de vârstă, nivelul de cunoaștere etc.): un lapboock. Ei vor trebui să prezinte anumite elemente de vestimentație care se regăsesc în limba română redate prin frazeologisme. Pentru a le ușura sarcina, profesorul ar putea să le pregătească din timp niște buzunărașe sugestive în formă de IE, OPINCI, BASMA, CĂCIULĂ, POALE etc.

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI

Cercetarea de față ne-a permis să constatăm că pe cât de variat este tezaurul lingvistic al limbii române, pe atât de controversat și de nestudiat rămâne a fi subiectul privind conceptul de frazeologism, în ciuda mai multor studii științifice de talie mondială.

În urma documentării științifice, a observației, analizei critice și comparative, precum și a sintezei teoretice, înclinăm și susținem ideea că frazeologia rămâne a fi o ramură independentă, relativ tânără în lingvistica generală, ce reclamă investigații temeinice și în continuare.

Generalizarea datelor științifice lingvistice și metodice de specialitate ne-a permis să conchidem că frazeologismele din limba română, de rând cu fondul frazeologic din alte limbi ale lumii, reprezintă una din oportunitățile de dezvoltare a culturii universale, în același timp, pot fi considerate, pe bună dreptate, cartea de vizită a spiritualității românești.

Oricare ar fi criteriul de clasificare al frazeologismelor, cert este că acestea constituie un fond lexical aparte, reprezintă o sursă însemnată a mijloacelor afective de exprimare, înglobează amprentele cultural-istorice care reprezintă în sine sufletul națiunii noastre, vorba poetului, „toate-s vechi și noi sunt toate”. Or, punerea lor astăzi în uz solicită de la utilizatorul limbii române, dincolo de cunoașterea limbii române, o formare culturală, academică, socială largă în varia domenii: istoria românilor, dar și cea universală, inclusiv greco-romană, istoria religiilor, dictată de frazeologismele de origine biblică, alimentației, vestimentației, ocupațiilor în timp și spațiu a oamenilor etc.

În prezent, în politică, diplomație se vorbește tot mai des despre așa-numita putere inteligentă, care este îndreptată spre atingerea unor obiective importante, pe care, politologul și autorul termenului, Joseph S. Nye le clasifică drept un bun public global. Pornind de la ideea dată, credem că și frazeologismele se caracterizează printr-o putere inteligentă și constituie un bun național, pe de o parte, precum și un bun universal, cum ar fi frazeologismele internaționale (biblice, greco-romane etc.).

Din cele expuse mai sus, precum și în baza studiului reflectat în cele două capitole, distingem indispensabilitatea frazeologismelor în dezvoltarea competenței interculturale, mai cu seamă în instituțiile cu predare în limbile minorităților naționale.

În contextul celor prezentate în corpusul lucrării recomandăm cadrelor didactice, precum și tuturor celor interesați de valorificarea frazeologismelor, inclusiv ca premisă a globalizării și culturalizării universale:

valorificarea frazeologismelor din limba română interdisciplinar și intercultural, alegerea din varietatea metodelor de învățământ, pe cele considerate cele mai eficiente pentru o anumită activitate didactică, este în exclusivitate rezultatul deciziei profesorului;

integrarea într-o societate pluriculturală, inclusiv, prin tezaurul frazeologic al limbii române;

promovarea prin intermediul frazeologismelor atât a valorilor culturii naționale, cât și a celor universale și sau din alte culturi în cultura românească;

implementarea Curriculumului Național prin dezvoltarea competenței interculturale;

dezvoltarea competenței interculturale prin strategii didactice centrate pe elevi, pe comunicarea în grup, în echipe, alternarea metodelor de învățământ, diversificarea procedeelor didactice pe care acestea le includ constituie o expresie a creativității cadrului didactic;

valorificarea strategiilor didactice interdisciplinare, care să contribuie la formarea și dezvoltarea unei personalități deferente față de propria cultură, precum și față de culturile semenilor, concetățenilor;

valorificarea frazeologismelor prin fuzionarea canalelor senzoriale spre o mai bună percepere a elementelor frazeologice din limba română, dar și din limba maternă sau o altă limbă străină;

conștientizarea de către cadrul didactic că expresiile frazeologice exprimă valori sociale și estetice, intrând în rezonanță cu statutul social și material al purtătorilor, cu vârsta, cu ocupația lor, cu mediul geografic, cu clima etc.;

în cadrul predării – învățării unităților curriculare, pentru subiectul lecțiilor care vizează unitățile frazeologice, se va selecta minuțios tehnica de predare, sarcinile potrivite pentru exersare, pentru obținerea unui rezultat, produs, performanță, conjugând strategii, mijloace de predare;

de asemenea, de reținut că organizarea formelor de lucru, presupune o deschidere pentru cadru didactic, care va selecta minuțios forma de organizare a lecțiilor: lecții de tip atelier (scris, lectură, discuție), lecție-conferință, lecție sincronă sau asincronă etc.

la organizarea formelor de lucru, a se lua în calcul următoarele aspecte: obiectivele pedagogice urmărite; specificul conținutului de învățat; particularitățile elevilor; condițiile materiale locale (mijloace de învățământ, spațiu școlar etc.); timpul disponibil; propriile sale competențe pedagogice și metodice.

Autorilor de manuale, în temeiul noului Curriculum Național modernizat, le sugerăm:

să țină cont de criteriul de vârstă al elevilor în prezentarea, selectarea exemplelor de frazeologisme, expresii celebre etc.;

să dea prioritate în manuale, alte suporturi și materiale didactice, frazeologismelor, expresiilor celebre din limba română ce au o conotație preponderent pozitivă, ce cultivă anumite valori;

să abordeze în cadrul lecțiilor prin intermediul strategiilor didactice gândirea critică, în cazurile în care se aduc drept exemplu anumite expresii cu o conotație negativă.

Dezvoltarea competenței de comunicare interculturală prin valorificarea frazeologismelor îi oferă profesorului posibilitatea de a transmite un sistem de valori; un ansamblu de cunoștințe achiziționate pe parcursul orelor și concretizat în credințe și reguli care formează comportamentul vorbitorilor.

BIBLIOGRAFIE:

BALLY, Ch. Французская стилистика, Moscva, Изд-во иностр. лит., 1961. [23, p. 98]

BEJENUȚĂ, Liliana. Procedee de semantizare a frazelogismelor în scoala alolingvă., // https://learnromanian.udjg.ro/wp-content/uploads/materiale/Limba_noastra_Nr_1_2015.pdf accesat la: [28.10.2020]

BILAUCA, Monica. Frazeologia limbii române.. // https://ro.scribd.com/document/168279362/Curs-Optional-Romana-Frazeologia-Limbii-Romane-II-I accesat la: [30.10.2020]

BOGDAN-OPREA, Helga. Frazeologia și importanța ei pentru etimologia lexicală. // BDD-V824. București, 2010, p. 197 // http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V824/pdf

accesat la: [14.10.2020 ]

CARTALEANU T., GHICOV A. Predarea interactivă centrată pe elev. Chișinău: ÎEP Știința, 2007. 60 p accesat la: [28.10.2020]

CERGHIT, Ioan. Metode de învățământ, Iași, Ed. Polirom, 2006, p. 276.

CERLAT, Raisa. Comunicarea interculturală – cale spre cunoaștere și îmbogățire valorică, p. 411 // https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/411-415_0.pdf accesat la: [14.11.2020]

CIOBANU-MOCANU, Liuba. Frazeologismele – noi dimensiuni de evoluție a limbajului copiilor // Studia Universitas.Revistă științifică a Universității de Stat din Moldova, 2007, nr.9, p. 288

CIOLAN, Alexandru. Stimulente. // https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/stimulente-de-alexandru-ciolan-7772853 accesat la: [14.11.2020]

COLȚUN, Gh. Frazeologia limbii române. – Chișinău, ARC, 2000, p.28

COLȚUN, Gh., Enigme ale frazeologiei, Suceava, 1998, p. 11

COLȚUN, Gheorghe. Frazeologia limbii române. Chișinău, 2013, p. 168

CRISTEA, Sorin. Dicționar de termeni pedagogici, București, Editura didactică și pedagogică, 1998, p. 422.

Cuvinte și expresii biblice în limba română – o analiză retorico-stilistică, p.10

DUHLICHER, Olga. Competența interculturală din perspectivă pragmatic, p. 28 // Competența interculturală. Auxiliar didactic. // http://prodidactica.md/wp-content/uploads/2017/07/Competenta_Interculturala.pdf accesat la: [16.10.2020]

DUHLICHER, Olga. Comunicarea interculturală – premisă și mecanism al formării competenței interculturale în Revista științifică a Universității de Stat din Moldova „Studia universitatis”, nr 4(34), 2010

GUȚU, Vladimir. Cadrul de referință al Curriculumului Național. Proiect de dezvoltare a Curriculumului Național, p. 2 // https://ipp.md/old/public/files/Proiecte/Proiect_Cadrul_de_referinta_al_Curriculumului_National1.pdf accesat la: [30.10.2020]

HRISTEA, Th. Introducere în studiul frazeologiei, În: Sinteze de limbă română, București, Albatros, 1984, p. 134.

IUCU, Romița, Instruirea Școlară. Perspective teoretice și aplicative, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 86.

MOISEI, Ludmila. Tradiția-valoare versus tradiția-proces: acțiuni culturale de revitalizare a tradiției // https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=745909 accesat la: [18.11.2020]

MOLDOVEANU, Mihaela. Metodele de învățământ // https://ro.scribd.com/document/41455574/Metode-de-invatamant accesat la: [17.10.2020]

MOLEA,Viorica. Interferența frazeologismelor în limbajul artistic. În Revista de știință și cultură „Limba Română”, nr. 12, 2004

MUNTEANU, Cristinel, Sinonimia frazeologică în limba română din perspectiva lingvisticii integrale, Pitești, Editura Independentă Economică, 2007, p. 100.

MUNTEANU, Cristinel. Despre motivarea contextuală a frazeologismelor. Revista Limba Română Nr. 1-4, anul XXIII, 2013 // http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2247

accesat la: [09.11.2020]

NICOLA, Ioan. Tratat de pedagogie școlară, București, Editura Aramis, 2003

NICU, Adriana. Curs de pedagogie. //http://dppd.ulbsibiu.ro/ro/cadre_didactice/adriana_nicu/cursuri/Pedagogie%201_curs_6_Curriculum%20-%20delimitari%20conceptuale.pdf accesat la: [09.11.2020]

PETRENCO Liuba. Dezvoltarea competenței de comunicare interculturală la orele de limba română în grupele alolingve. // http://dir.upsc.md:8080/xmlui/bitstream/handle/123456789/1458/Conf_2018_V3_pg97-101.pdf?sequence=1&isAllowed=y accesat la: [18.11.2020]

PETRENCO Liuba. Formarea competenței interculturale în procesul studierii frazeologismelor românești. În: Promovarea valorilor naționale prin limbă, literatură și istorie. p. 113-116

POGOLȘA, L., PETROVSCHI, N., SAMOILENCO, V., UZICOV, N. Educația interculturală. Curriculum școlar, cl. I-IX-a. Chișinău, 2012, p. 4 // https://mecc.gov.md/sites/default/files/educatia_interculturala_clasele_i-ix.pdf accesat la: [04.12.2020]

POPUȘOI, Carolina. Expresii românești construite cu elemente legate de valorile creștine și noncreștine. B., 2014, p. 383//

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1174/pdf accesat la: [17.11.2020]

POTOLEA, Dan. Profesorul și strategiile conducerii invățării, Bucuresti, Editura Academiei, 1989

RACIULA, Ludmila. Despre motivarea lingvoculturala a frazeologismelor // http://dspace.usarb.md:8080/jspui/bitstream/123456789/4525/1/Raciula_L_analiz%C4%83_lingvocultural%C4%83.pdf accesat la: [09.10.2020]

SCLIFOS, Valeriu. Cu privire la cercetarea frazeologismelor somatice regionale din stânga prutului // http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2004-2005_12.pdf, accesat la: [18.10.2020]

SILISTRARU, Nicolae. Formarea competenței interculturale a studenților-pedagogi. În
Perspectivele și problemele integrării în Spațiul European al Învățământului superior : Conferința științifico-practică internațională. – 2014. – P. 141-145

SOLODCAIA, Tatiana, STANȚIERU Sv.. Vestimentația reflectată în frazeologisme (studiu comparativ) // https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/189-195_3.pdf accesat la [17.11.2020]

SPÂNU Stela. Comunicarea interculturală: delimitări conceptuale. În: Revista „Administrarea Publică”, nr. 2, 2018, p. 121 // http://aap.gov.md/files/publicatii/revista/articole/98/ro/Spinu.pdf accesat la [06.11.2020]

STRATAN, Nina, MATIEȚ-PARASCHIV, Violeta. Substantive proprii – elemente componente ale unităților frazeologice. O perspectivă didactică, p. 379 // https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/UPSC_Vol.III_2019_pp371-382.pdf

accesat la [22.10.2020]

TÎRSÎNĂ, Daniela, DERMENJI – GURGUROV, Svetlana. Repere metodologice privind organizarea procesului educațional la disciplina școlară limba și literatura română (pentru instituțiile de învățământ în limbile minorităților naționale) în anul de studii 2020-2021. Chișinău, 2020 // https://mecc.gov.md/sites/default/files/_4_repere_metodologice_limba_rom_alol_final_02.09.2020.pdf accesat la: [02.11.2020]

TOMA, Raluca-Felicia. Cuvinte și expresii biblice în limba română – o analiză retorico-stilistică. Ed.: Editura Universitară, – B., 2012, p. 15. ISBN: 978-606-591-471-9

VOICU-POPESCU, Corina. Strategii didactice: definiții, delimitări conceptuale //https://edict.ro/strategii-didactice-definitii-delimitari-conceptuale/ accesat la: [22.11.2020]

VULPE, Ana. Frazeologismele deviante: o abordare din perspectiva discursive, p. 951 // https://old.upm.ro/cci12/volCCI_II/Pages%20from%20Volum_texteCCI2-113.pdf accesat la: [09.10.2020]

CADRUL LEGAL:

Cadrul de referință al Curriculumului Național, p. 14. – Chișinău, 2017 // http://particip.gov.md/public/documente/137/ro_3966_CadruldereferintaalCurriculumuluiNaional23022017.pdf accesat la: [04.12.2020]

Cadrul european comun de referință pentru limbi: învățare, predare, evaluare // https://www.isjcta.ro/wp-content/uploads/2013/06/Cadrul-European-Comun-de-Referinta-pentru-limbi.pdf accesat la: [04.12.2020]

Codul Educației al Republicii Moldova. Chișinău, 2014, nr. 152 din 17.07.2014. Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 319-324, art. nr. 634 din 24.10.2014

Curriculum Național. Limba și literatura română. Clasele V-IX – Chișinău, 2020

Curriculum Național. Limba și literatura română. Instituțiile de învățământ preuniversitare cu limba rusă de instruire Clasele V-IX. Chișinău – 2010 // http://biblionline.md/uploads/acte_normative/Limba%20si%20literatura%20romana_sc_alolingva_Curriculum.pdf accesat la: [04.12.2020]

DICȚIONARE:

BUCĂ, Marin,CERNICOVA, Mariana, Dicționar de câmpuri frazeologice.

Editura Pescăruș, România, 2015

COLȚUN, Gheorghe. Dicționar frazeologic român – rus.Editura ARC, Chișinău, 1996.

DICȚIONAR explicativ al limbii române. Ediția II –a. Editura Univers enciclopedic, București, 1998

DICȚIONAR exlicativ uzual al limbii române. Editura Litera. Chișinău, 1999.

DOBRESCU, Alexandru. Dicționar de expresii și locuțiuni românești. Litera, Chișinău, 1997

DUMITRĂCEL, Stelian. Dicționar de expresii românești.Biografii – Motivații.Ediția a II-a , Iași , 2001

JUNGHIETU,E, CERNELIOV,B. Proverbe și zicători moldovenești cu echivalente rusești, Chișinău, Știința, 1987

LUPUȘOR,L. Dicționar școlar de frazeologisme rus-moldovenesc. Editura Lumina, 1987

PAHOMI, Tamara, SCLIFOS, Valeriu, VRABIE, Lidia, VULPE, Ana. Dicționar de cuvinte, locuțiuni și expresii frazeologice echivalente. Chișinău, ProLibra, 2016

POPA, Gheorghe. Dicționar de echivalente. Lumina, Chișinău, 1990

SCLIFOS, Valeriu. 1200 de frazeologisme ale limbii române. Tipografia AȘM, Chișinău. 2005.

SCLIFOS, Valeriu. Dicționar francez – român de frazeologisme. Tipografia AȘM, Chișinău, 2008

SITEOGRAFIE:

https://www.marxists.org/romana/tematica/filozofie/mdi/c07.htm accesat la: [22.10.2020]

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A3350/pdf accesat la: [22.10.2020]

https://domsireni.ru/ro/vodonagrevateli/frazeologizmy-bibleiskogo-proishozhdeniya-v-russkom-yazyke-issledovatelskaya/ accesat la: [07.10.2020]

https://kemerovobarberwanted.ru/ro/karr-allen/dostich-potolka-proishozhdenie-frazeologizma-znachenie-slova/ accesat la: [14.10.2020]

https://www.slideshare.net/Dib_ulim/angela-savinzgardan-viaa-oglindit-n-cuvnt-biobibliografie accesat la: [14.10.2020]

http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/24.-p.118-123.pdf accesat la: [22.11.2020]

https://warfields.ru/ro/how-to-behave/frazeologizmy-pri-my-raboty-s-frazeologizmami-sposobstvuyushchie/ accesat la: [18.10.2020]

https://anticoruptie.md/ro/investigatii/integritate/deputatii-cu-lipici-la-banii-statului accesat la: [18.10.2020]

https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/zodii-noroc-dragoste-Il-vino-ncoa-fac-indragostesti-loc-1_5f153b635163ec42712ad9ee/index.html accesat la: [14.12.2020]

https://sites.google.com/site/enciclopediacomuneiserbanesti/expresii-populare accesat la: [08.12.2020]

https://www.victoriabank.md/ro/details-promotie-mastercard-al-saptelea-cer?category=retail-promo-campaigns accesat la: [07.11.2020]

http://www.credinta-catolica.ro/catehismul-ilustrat/dreapta-tatalui/accesat la: [19.10.2020]

ANEXE