SPECIALIZAREA: CFM (REGIE DE FILM ȘI TV) [308723]

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI CINEMATOGRAFICĂ “I.L.CARAGIALE” BUCUREȘTI FACULTATEA DE FILM

SPECIALIZAREA: CFM – (REGIE DE FILM ȘI TV)

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator

Prof. Univ. Dr. Doru Nițescu

Absolvent: [anonimizat], 2019

LUCRARE TEORETICĂ

”PROBLEME LA APARTAMENTUL 14”

CAIET DE REGIE

”CUM AM UITAT”

CUPRINS

LUCRARE TEORETICĂ

”PROBLEME LA APARTAMENTUL 14”

Introducere

”Dacă totul e [anonimizat], într-[anonimizat]. Îți va fi reamintit la un anumit impuls venit din afară. [anonimizat]-o data, [anonimizat].”

De mult timp mă urmărea tema fragilității dintr-o [anonimizat] m-am ferit de ea. Credeam că nu cunosc toate datele necesare pentru a o [anonimizat]-era teamă că nu o pot stăpâni. A rămas, însă, [anonimizat], după mai multe experiențe de care m-am lovit, a reieșit la suprafață și am simțit că nu o mai pot amâna. Am decis să mă apuc de scenariu cu gândul de a-mi clarifica motivele care duc la o [anonimizat].

Astfel s-a născut ”Probleme la apartamentul 14”, un film în care am avut curajul să vorbesc despre cât de ușor se poate destrăma o [anonimizat]-[anonimizat] s-a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat].

Adevăratul pariu pe care l-am pus cu mine însumi a fost acela de a reuși să construiesc tot acest film în jurul unei băi. Mi-[anonimizat]-[anonimizat], fără a pierde nicio secundă credibilitatea. [anonimizat], timpul a jucat un rol important. Având un eveniment cu o durată de aproximativ o oră, mi-[anonimizat].

Tema principală a [anonimizat]-un anumit moment al vieții. [anonimizat] ”vizitați” [anonimizat], ieșind la iveală disfuncționalitățile dintre ei. [anonimizat], infidelitatea sau invadarea spațiului personal.

Titlul, ”Probleme la apartamentul 14”, l-am ales cu gândul de aduce filmul într-o zonă a firescului, a [anonimizat], [anonimizat].

Subiectul filmului

Filmul surprinde ceea ce la început pare a fi o seară obișnuită din viața Roxanei și a [anonimizat], formând un cuplu încă din facultate. [anonimizat] o [anonimizat]. Din atitudinea ei putem deduce că aceasta este o [anonimizat] este legată de eveniment în sine, ci mai curând de ceva ce ține de dinamica relației lor. Roxana intră în cadă, dar este întreruptă după scurt timp de Mircea, care-i atrage atenția că apa a fost lăsată să curgă cu un scop, urmând să facă el baie.

Urmează un mic dialog între cei doi, un moment de tachinare, ce are scopul de a fixa încă de la început tipul de relație pe care o au cei doi, și raporturile de putere dintre ei. Am vrut să fie destul de clar pentru spectator că Roxana reprezintă partea dominanta al acestui cuplu, controlând discuția, chiar dacă aceasta este stârnită de Mircea. El este pasiv și este clar că aceasta este atitudinea lui în general, nu față de situația punctuală în care se află, iar asta este una dintre problemele relației lor. Ea este cea care alege, de fapt, când răspunde serios, când îl ia peste picior sau când nu răspunde deloc. Însă această discuție nu durează mult pentru că într-un moment de neatenție, Mircea răstoarnă scrumiera în cadă și Roxana îl dă afară iritată.

Imediat după acestea, își face apariția domnul Stanciu, vecinul de jos, acuzându-i pe cei doi că i-au inundat baia. Fără să stea la discuții, intră peste Roxana care are doar un prosop pe ea, încercând să găsească ”focarul”.

Felul în care Mircea gestionează problema și îl lasă pe vecin sa intre peste Roxana în baie, este și el un element ce vorbește despre relația lor și lipsa de empatie și implicare.

Negăsind nimic umed la suprafață, domnul Stanciu ajunge la concluzia că singurul loc din care poate să curgă apă este sub cadă, ceea ce înseamnă că trebuie spartă masca de faianță a acesteia. Roxana nu este de accord cu acest lucru fără a avea înainte confirmarea proprietarului, iar Mircea este incapabil să ajute în vreun fel, neavând nicio unealtă. El este neimplicat și pasiv, Roxana fiind cea care trebuie sa gestioneze această problemă. Prins între cei doi, domnul Stanciu apelează la sprijinul nevestei sale, Ileana, care vine înarmată cu o trusă de scule, dar și de multă curiozitate iscoditoare.

Discuția legată de a sparge sau nu masca căzii continuă, creând tensiuni între cele două cupluri, iar domnul Stanciu nu ratează nicio ocazie de a-l ataca pe Mircea, această inundație fiind ultima dintr-un șir lung de probleme pe care tinerii le-au cauzat de când s-au mutat în bloc. Ileana, desi nu vorbește prea mult, este atentă la tot ce se întâmplă și mai pune sare pe rană atunci când simte că e pe cale să se diminueze conflictul. Ea este ca un spectator al acestei piese de teatru care din cand in cand iși doreste mai mult de la acțiune.

Ajunsă la limitele toleranței, Roxana decide să plece, iar Mircea o urmează în bucătărie, acesta fiind singurul moment în care aparatul de filmat părăsește baia. Domnul Stanciu nu mai are răbdare să se întoarcă cei doi și sparge masca, urmând să îi ceară lui Mircea o lanternă pentru a reuși să vadă ce se întâmplă sub cadă. Acesta, în lipsă de altceva, ia telefonul Roxanei, iar atunci când îl deschide, pentru a aprinde lanterna, observă o conversație cu alt băiat. Imediat intră și Roxana care vede că Mircea îi citește mesajele, dar cei doi nu apucă să își spună nimic pentru că domnul Stanciu se ridică și îi anunță că sub cadă totul e în regulă iar inundația este probabil cauzată de altcineva.

Toată furia pe care a acumulat-o Mircea citind mesajele este direcționată acum spre domnul Stanciu, iar în momentul în care cei doi devin agresivi, Roxana îi desparte, atrăgând atenția, din nou, asupra ei. Mircea decide să se răzbune pe ea și o umilește arătându-i mesajele vecinului său. Acesta, simțindu-se inconfortabil, își strânge trusa de scule și se duce spre ieșire împreună cu soția sa. Mircea nu le dă voie să plece totuși, până când nu repară ce au stricat. Ei se intorc, spre deliciul Ilenei care voia sa vadă mai mult din desfășurarea conflictului dintre cei doi, să afle cum se sfârșește. Tot ea este cea care, cateva momente mai tarziu, are o remarcă ce reușește sa îl înfurie pe Mircea incât să îi dea afară din casă.

Filmul se termină cu cei doi tineri în baie, Mircea care intră în cadă și Roxana care îl urmărește în tot acest timp fără a scoate niciun cuvânt.

Argumentul regizorului

Fac parte din ”generația y” sau ”generația milenialilor”, așa cum o numesc demografii, caracterizată de multe ori, în special de cei mai în vârstă, ca fiind generația pentru care toate lucrurile se petrec în viteză, care poartă tehnologia în buzunar și pentru care fiecare informație se află la un click distanță, dar și cea care tratează totul mult mai superficial. Mă întreb de multă vreme dacă această superficialitate ne afectează și relațiile interumane, mai ales cele de dragoste, și dacă da, în ce fel.

Este interesant de studiat de ce în trecut, deși oamenii se căsătoreau la vârste mult mai mici, rata divorțurilor era mult mai mică decât în prezent. La 22-23 de ani, părinții și bunicii noștri erau deja căsătoriți și au avut, cei mai mulți, relații lungi, mai reușite sau mai nereușite. Acum, cei mai mulți tineri amână acest moment și trec prin mult mai multe relații până să ajungă la el.

În acest film mi-am dorit să urmăresc dinamica unui astfel de cuplu tânăr, aflat în punctul destrămării, comparându-le relația cu cea a unui cuplu de oameni în vârstă, ce împărtășesc aceleași probleme.

În trecut, rigiditatea socială îți impunea câteva ”sarcini” clare: să ai un loc de muncă, să întemeiezi o familie și să cumperi o casă, iar pentru omul de rând, nici nu existau alte căi. Tânăr fiind, te căsătoreai și urma să te dezvolți și să te cunoști alături de partenerul tău de viață. Chiar dacă la un moment dat aflai că lipsește orice fel de compatibilitate, ”sarcinile” erau deja îndeplinite, aveai o familie în jurul tău, așadar societatea te privea ca pe un om ”realizat”.

Acum, odată cu liberalizarea societății, omul este mai individualist și are mult mai multe căi de a se ”realiza”, dar și de a se dezvolta și descoperi, pe cont propriu. Începem relații ca mai apoi, după procesul de autocunoaștere și maturizare, să descoperim că nu sunt potrivite pentru noi, fiecare partener având calea lui separată.

Nu cred în ”suflete pereche” și în dragoseta de lungă durată, ci mai curând într-o compatibilitate dintre doi oameni, un fel de prietenie care îi face să rămână împreună toată viața, oferindu-și unul altuia siguranță și liniște. Mi se pare că întâlnirea dintre doi asflel de oamni poate avea loc doar dintr-o singură întâmplare. Acum, însă, pare ca aceasta să fie din ce în ce mai puțin posibilă. Lucrurile în epoca noastră sunt din ce în ce mai dinamice, lucrurile se schimbă din ce în ce mai repede, iar oamenii sunt tot mai diferiți.

Mircea și Roxana sunt doi tineri care s-au mutat împreună la o vârstă prea fragedă, urmând apoi să se cunoască cu adevărat pe ei înșiși și să își dea seama că viețile lor se îndreaptă în direcții diferite. Este evident că relația lor nu este nici pe departe apropiată de o relație ”clasică”, atinsă în vreun fel de stigmatul social, așa cum vorbeam anterior de relațiile pe care le aveau bunicii și chiar părinții noștri.

Cred că problemele apar cu adevărat din cauză că cei doi se feresc de această realitate, niciunul dintre ei neavând curajul să își asume acest lucru. Așa ajung să se îndepărteze și să trăiască două vieți diferite, iar singurul lucru pe care îl mai au în comun este apartamentul pe care îl împart. Comoditatea și lipsa de responsabilități într-o relație reprezintă un alt element de care am fost interesat în studierea acestui cuplu. Astfel, cei doi, mai ales Mircea, uită că e nevoie de multă muncă pentru a putea întreține această relație, și uită să lupte pentru Roxana, trăind cu impresia că iubirea ei i se cuvine.

În plan opus am plasat cuplul vecinilor, domnul și doamna Stanciu (sau Neluțu și Lenuș), aceștia având exact genul de ”relație clasică”, bifând ”sarcinile” impuse de societate, chiar dacă între cei doi, poate, nu mai există nimic pasional de ani de zile, ci mai degrabă doar o camaraderie. Mi-am dorit ca relația lor să fie imaginea relației pe care ar fi avut-o Mircea și Roxana în viitor, dacă nu s-ar fi oprit totul aici. Desigur, caracterele lor sunt diferite, dar problemele de compatibilitate sunt asemănătoare la ambele cupluri.

Având acest context, în care sunt sigur că s-au aflat mulți tineri, mă interesează să urmăresc evoluția relației celor doi în acest prag, dar și cum este ea afectată de relația cu vecinii, două cupluri cu mentalități total diferite, venite din lumi, deși apropiate, paralele. Dorința mea nu este de a pune o etichetă pe cele două personaje, unul fiind personajul bun, în timp ce celălalt este cel rău, sau de a spune cine a greșit mai mult. Nu îmi propun să schimb pe nimeni cu acest film, ci aș vrea doar să fim mai conștienți de faptul că o relație se întreține prin muncă multă și nimic nu ne este menit.

Parcursul personajelor

Începutul filmului are scopul de a defini cele două personaje, Mircea și Roxana, și relația dintre cei doi. Faptul că Roxana ajunge acasă târziu, nu este o noutate pentru Mircea, acesta auzind probabil de nenumărate ori scuza ”am muncit până târziu”. De la primul pas în casă, Roxana își dorește să fie în orice alt loc decât în propriul apartament, și ultimul ei gând este să se ducă la iubitul ei, aflat în camera alăturată. În schimb, pentru că toată această întârziere se datorează faptului că și-a petrecut seara cu un alt bărbat, primul lucru pe care vrea să îl facă este să se refugieze în baie, acolo unde nu poate fi deranjată.

În momentul în care apare Mircea, Roxana este deja în cadă, liniștită, iar el nu face altceva decât să o irite. Îi pune tot felul de întrebări redundante, o tachinează, îi propune mici joculețe, scopul lui fiind să intre în cadă cu ea pentru a face dragoste. Ea, având în vedere locul din care vine, încearcă să scape de el cu orice preț, pentru a rămâne din nou singură. Lipsa lui de tandrețe și de atenție față de ea se vede în momentul în care, aproape ”urcat” peste ea, doboară scrumiera plină în cadă, fapt care îi permite Roxanei să îl de afară din baie fără a se mai ascunde în spatele unor scuze.

În relația celor doi se vede clar că ea este partea dominantă, dar nu pentru că și-a câștigat acest rol în vreun fel, ci pentru că, pur și simplu, lui îi este indiferent și se complace în această situație, fiindu-i comod. Are unde să stea, are ce să mănânce, toate astea fără a fi nevoit să depună vreun efort. Motivul pentru care ea nu face nimic pentru a ieși din această situație ține tot de comoditate. E conștientă de faptul că e dominantă în relație și profită de asta. Își vede de viața profesională fără a fi presată în vreun fel și, din când în când, se bucură și de ”compania” unor bărbați care îi pot oferi ceea ce nu poate Mircea, fără a se implica emoțional.

Momentul în care sunt ”vizitați” de domnul și doamna Stanciu, urmat de toată discuția legată de spartul măștii de la cadă, este momentul care ne arată că Mircea este genul de om care nu ia nicio decizie, ci lucrurile doar i se întâmplă, fără voia lui. Încasează toate criticile aduse de domnul Stanciu, legate de incapabilitatea lui de a se descurca singur, de a fi responsabil, sau de a fi pregătit pentru neprevăzut. Tace din gură și pare că toate aceste critici trec pe lângă el, fără să îl afecteze în vreun fel. În schimb, Roxana reacționează când se simte neîndreptățită, spune ce are de spus și contraatacă atunci când este cazul.

Nici momentul în care află că este înșelat de Roxana nu este datorat unei acțiuni sau decizii de-ale sale, ci acest lucru ”i se întâmplă”, de asemenea. Doar că acum este punctul în care, pentru prima oară ia o decizie, aceea de a riposta. Acest moment coincide cu cel în care domnul Stanciu află că sub cadă nu este nici urmă de apă și că nu cei doi tineri au cauzat inundația, motiv pentru care tot ce a acumulat Mircea este acum aruncat asupra lui. Cearta dintre cei doi este din ce în ce mai aprinsă iar Roxana hotărăște să intervină pentru a-i opri, lucru care întoarce atenția lui Mircea asupra ei. Ea este acum vulnerabilă, și-a pierdut rolul de dominant, iar Mircea își dă seama de asta, dar nu știe cum să reacționeze. Alege, așadar, să se răzbune, să o umilească, arătându-i domnului Stanciu mesajele primate de aceasta.

În finalul filmului, cei doi rămân singuri în baie, poate pentru ultima oară. Nu scot niciun cuvânt, Mircea îi evită privirea Roxanei, dar ambii sunt conștienți de greșelile pe care le-au făcut și de discuția care va urma și care, cel mai probabil, va pune punct relației. Ultimul cadru este cu Roxana, care îl urmărește fix pe Mircea, și pe chipul căreia nu se observă nicio urmă de vinovăție sau de regret.

Distribuție

Analiza personajelor

Mircea

Este un băiat de 24 de ani din provincie, absolvent al Facultății de Marketing, pe care a absolvit-o cu greu, fiind împins de la spate de familia sa. Este pasionat de muzică și face parte dintr-o trupă rock de amatori, care mai cântă din când prin baruri ieftine, însă asta nu îi asigură traiul. Este comod și nu se simte vinovat în niciun fel că locuiește în apartamentul al cărei chirii este pătită de Roxana, și trăiește din banii pe care îi primește de la părinții săi, care nu sunt prea mulți.

Este genul omului care așteaptă ca viața să îi ofere ceva, fără a căuta el neapărat. Nu ia decizii și așteaptă ca lucrurile, bune sau rele, să i se întâmple, complăcându-se indiferent de acestea.

Roxana

Are 24 de ani, face parte dintr-o familie educată, înstărită, tot din provincie. A urmat aceeași facultate ca Mircea, fiind colegi de an, iar acum lucrează la o companie destul de importantă, în departamentul de marketing. Deși părinții o ajută cu bani, aceasta își caută independența prin multă muncă, asigurând astfel atât traiul ei cât și pe cel al iubitului ei. Este o fire rece, distantă, ce nu se lasă pradă emoțiilor. Își calculează fiecare pas și are un plan bine conturat pentru viitor.

Domnul Stanciu

Domnul Stanciu , sau Neluțu, este tipul omului muncitor, cu un venit modest, priceput la toate, care se bucură de fiecare dată când atrage atenția cuiva care a făcut ceva greșit. Este invidios pe cei care îi sunt superiori în diverse domenii și nu acceptă ca cineva să îi pună la îndoială ideile. Este irascibil, se enervează foarte ușor, devenind isteric uneori, și își descarcă frustrările pe cei din jurul său.

Ileana

Ileana, sau Lenuș, este și a fost toată viața casnică, petrecându-și mai tot timpul în bucătărie. Pozează într-o femeie bună, calmă, însă, la fel ca domnul Stanciu, abia așteaptă ca cineva să facă ceva greșit ca să îi atragă atenția. Îi place să stârnească conflicte, fără a se implica direct, doar de dragul de îi vedea pe alții într-o situație dificilă. Nu o face din răutate, ci pur și simplu pare a avea un instinct care îi dictează acest lucru. Se luptă în fiecare zi cu povara de a locui cu un bărbat pe care îl nemulțumește orice, suportându-i toate izbucnirile.

Alegerea actorilor

Pentru a distribui rolurile Roxanei și al lui Mircea am organizat un casting în două etape, la care s-au prezentat peste 40 de persoane, studenți, absolvenți, oameni din facultate și din afara ei. A fost o experiență care m-a ajutat foarte mult, atât în procesul de perfecționare al lucrului cu actorul, dar și în conturarea personajelor. După ce am văzut mai multe abordări, de la actori diferiți, mi-a fost mult mai clar în ce direcție vreau să mă duc.

Mi se pare foarte interesant că am fost pus în situația în care am văzut atâția actori cu interpretări diferite, fiecare înțelegând altfel același text.

Așa cum menționam mai sus, castingul a fost împărțit în două etape. Prima a fost una individuală, în care fiecare candidat a trecut printr-un interviu și printr-o lectură. Pentru lectură am folosit bucăți diferite din scenariu, încercând să cuprind diferitele ipostaze ale personajelor. În a doua parte i-am chemat în perechi de câte doi, aceștia primind în avans un text ce trebuia învățat. În această etapă m-a interesat să urmăresc modul în care cei parteneri relaționează, dacă există o anumită chimie, astfel încât să se nască ceva natural.

În urma castingului, l-am ales pentru rolul lui Mircea pe Alexandru Ionescu, absolvent al Facultății de Teatru din București, din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale”, specializarea actorie. Mi-a plăcut dezinvoltura acestuia și libertatea pe care o avea în joc, dar și aerul de băiat ”aiurit” care îl definește pe Mircea.

În rolul Roxanei am distribuit-o pe Elena Ecaterina Lupu, în momentul filmării, studentă la actorie în anul III, în cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale”. Aceasta nu a fost însă prima alegere. Proiectul a început cu o altă actriță în acest rol, dar din cauza unor probleme legate de programul acesteia, a trebuit să continui castingul, până am ajuns la Ecaterina. Fiind studentă a doamnei profesoare Mihaela Sîrbu, se vede influența lui Sanford Meisner în jocul ei, fapt ce o face să fie foarte prezentă în spațiul de joc, foarte atentă la partener și la ce se întâmplă în jur, interpretarea ei depinzând de toate acestea.

Pentru rolul domnului Stanciu, aveam nevoie de cineva care să coloreze prin prezența sa toată povestea, având în vedere că atât Alexandru cât și Ecaterina sunt actori de stare. Primul gând a fost să îl aleg pe Gabriel Spahiu, pentru expresivitatea sa și explozivitatea din joc. Fiindu-mi profesor în primii doi ani de facultate, mi-a fost ușor să vorbesc cu dânsul.

Pe Adina Cristescu, care o interpretează pe Ileana, am văzut-o prima oară în ”Inimi cicatrizate”, jucând rolul uneia dintre asistente. Mi s-a părut potrivită pentru acest rol datorită contrastului dintre privirea blândă, inofensivă, și vocea joasă, răgușită și tăioasă. Am fost plăcut surprins să aflu că este prietenă foarte bună cu Gabriel Spahiu, iar această legătură dintre ei s-a simțit foarte bine și la filmare.

Lucrul cu actorii

”Pentru a-l duce pe actor în starea necesară, regizorul are nevoie să o înțeleagă, să o simtă el însuși. Numai așa poate găsi tonul corect al întregii acțiuni. Nu se poate, de pildă, să intrăm într-o casă străină și să începem să filmăm o scenă repetată dinainte. Este o casă străină, în ea trăiesc oameni necunoscuți și care, firește, nu ne ajută deloc să filmăm personaje din altă lume. Sarcina principală și foarte concretă a regizorului în lucrul cu actorul constă în a le sugera actorilor starea necesară, corectă.”

Lucrul cu actorii este probabil principalul lucru care mă atrage la film, dar și cel mai complicat. Orice spui, chiar și modul în care o faci, poate influența interpretarea actorului. Pe perioada studiilor, am încercat să aplic diverse metode, de la a repeta constant, timp de o perioadă mai îndelungată de timp, pâna la a face totul la prima vedere, la filmare. Am învățat din aceste exerciții că, pentru mine cel puțin, repetițiile constante nu dau cel mai bun rezultat în crearea rolului.

Astfel, pentru acest film, primul pas a fost ca în urma castingului să găsesc acei actori care se identifică cel mai bine cu personajele, care simt sau au simțit la un moment dat emoția pe care eu o căutam. În acest fel le pot oferi libertatea de care au nevoie, și surpriza de a descoperi lucruri noi chiar la filmare, fără să fie nevoiți să reproducă ce s-a întâmplat la repetiție,pierzându-se toată naturalețea.

Am auzit de curând o povestioară depre Marlon Brando care la filmare purta o cască în care i se spunea textul în timpul cadrului, pentru prima oară, pentru a fi surprinderea mai mare. Cred că asta este totuși o extremă. Pentru mine a fost important să am întâlniri multiple cu actorii, mai ales cu Ecaterina și cu Alexandru, pentru lecturi, discuții despre personaje și clarificarea intențiilor. Cu Gabriel Spahiu și cu Adina Cristescu a fost mai dificil să am astfel de întâlniri, din cauza programului încărcat pe care îl aveau, așa că m-am bazat doar pe discuții individuale despre personaje. Apoi, la filmare, înainte de fiecare cadru, făceam câte o repetiție cu actorii, în care aceștia își marcau acțiunile și pozițiile, în funcție de care stabileam cu operatorul punctul de stație al camerei de filmat și mișcarea ei.

Mi se pare foarte important să am o relație bună cu actor, să îl cunosc foarte bine și să avem încredere unul în celălalt. Pe Alexandru îl cunoșteam de mai mult timp și aveam o relație destul de apropiată, fapt ce ne-a permis să dezbatem mult pe tema personajului. Am fost sinceri unul cu celălalt și ne-am spus de fiecare dată când ceva nu mergea bine. Pentru relația cu Ecaterina, deși mai lucrasem cu ea la un exercițiu în primul an de facultate, a trebuit să muncesc mai mult. La început a fost destul de retrasă, dar în timp am reușit să ne apropiem și să căpătăm încredere unul în celălalt.

Alexandru și Ecaterina nu se cunoșteau și, deși la casting totul a decurs cum trebuie, am fost surprins să aflu cu câteva zile înainte de filmare că cei doi nu se plăceau. În primă fază m-am temut că acest lucru ne va afecta munca, dar apoi mi-am dat seamă că pot duce lucrurile în direcția în care toată această antipatie dintre ei, să se transpună pe ecran sub forma apatiei dintre personaje.

O relație riscantă a fost și cea dintre Alexandru și Gabriel Spahiu. Alexandru este tipul de om energic, căruia îi place să atragă toate privirile pentru a fi în centrul atenției. În același timp, Gabriel Spahiu este o fire explosivă, ce fură orice discuție cu poveștile sale. Când a văzut că nu îi poate face față, Alexandru a început să își piardă treptat energia și interesul, iar acest lucru se vede în câteva momente din film.

Totuși, lucrul cu actorii depinde în primul rând de modul în care sunt construite personajele încă din scenariu, de traseul lor și de relațiile care se nasc între ele, dar și de contextul în care sunt puși. Mi s-a părut important să discut cu ei în detaliu despre aceste lucruri, și să ajungem împreună la concluzii care să servească dramaturgia, dar fără a scoate personajele din firesc.

Din punctul meu de vedere, cel mai mare prag din text îi este asociat lui Mircea, mai precis, momentul în care acesta descoperă că este înșelat de Roxana. Pentru prima oară el este afectat de ceva, ia decizii și se apără. Din acest motiv am lucrat mult împreună cu Alexandru pentru a construi parcusul său până în acel punct, astfel încât schimbarea să fie puternică, dar realistă.

Cu Ecaterina am discutat destul de mult despre scenariu, pentru a înțelege care este modul firesc în care Roxana ar reacționa în situațiile în care e pusă. M-am gândit mult la deciziile pe care le-ar lua un astfel de personaj, și am ajuns concluzia că, chiar dacă s-ar simți vinovată, mândria ar fi prea mare pentru a trece peste un moment de umilință ca cel la care a fost supusă de Mircea.

De aceea am ales să las ultimul cadru atât de lung. Aveam posibilitatea de a-l tăia înainte ca ea să îl privească direct pe Mircea, și să închei filmul cu ea având capul plecat în jos. Am vrut, în schimb, să o las să îl străpungă cu privirea, fără niciun fel de emoție. Astfel, nu cred că întrebarea care rămâne în final mai are legătură cu Mircea și cu puterea lui de a trece sau nu peste ce a făcut Roxana. Întrebarea este dacă ea se simte vinovată în vreun fel. Desigur, îi pare rău pentru că s-a ajuns în situația asta, dar nu cred că cineva care se simte vinovat poate privi în felul acesta pe cel căruia i-a greșit.

Concept scenografie

Decor

Aproape tot filmul se petrece în baie, aceasta reprezentând un spațiu intim, iar venirea celor doi vecini întărește ideea de invadare a spațiului personal, a intimității, catalizând astfel conflictul. Am ales să construiesc în platou acest spațiu, pentru că toată acțiunea se desfășoară pe parcursul unei seri, iar platoul îmi oferă control total asupra spațiului și timpului, fără a fi condiționat de factori naturali precum lumina și sunetul.

Baia este una modernă, dar nu extravagantă, simplă și de bun-gust, reliefând statutul financiar al Roxanei și al familiei ei. Este luminată în totalitate, neexistând colțuri care nu se văd, sau care se văd mai puțin. Astfel, în momentul în care personajele se află aici, sunt expuse în totalitate și nu se pot ascunde.

Datorită mișcării destul de complexe a personajelor în spațiu, nu am putut să renunțăm la unul dintre pereții băii, așa că am ales să construim o baie ceva mai mare decât una normală, cu câte un metru în plus, atât pe lățime, cât și pe lungime. Acest lucru ne-a permis să avem reculul necesar pentru aparatul de filmat, fără a incomoda jocul actorilor.

Culorile sunt neutre si monotone, spațiul nu are nimic din personalitatea niciunuia din ei, toate aceste lucruri ajutând la creearea senzației de lipsă de interes pentru viața lor comună.

Holul și bucătăria, în schimb, sunt mai întunecate, reprezentând locul în care Roxana evadează pentru a căuta un moment de liniște, care este întrerupt rapid de venirea lui Mirecea.

Costume

Costumele sunt alese în funcție de caracteristicile personajelor. Mircea este îmbrăcat lejer, neglijent chiar, în de casă, într-o pereche de pantaloni scurți largi, cu dungi, ce sar ușor în evidență, și un tricou cu un imprimeu ”Mr. Grumpy”, contrastând de fapt personalitatea sa euforică, dar pasivă.

Roxana apare la început într-o ținută office, cu un sacou modern, fapt ce arată că aceasta lucrează într-o companie destul de importantă avand un job de care este mândră. După ce își face baie, se schimbă într-o ținută de casă, mai ușoară, cu tricou și pantaloni de trening, însă chiar și atunci, ținuta ei este una îngrijită.

Domnul și doamna Stanciu sunt îmbrăcați în haine simple, de casă, dar curate. Ea este înfofolită cu un halat, iar el poartă o cămașă veche și tocită, cu carouri. Hainele lor vorbesc despre univarsul lor de acasa, despre spațiul lor intim

Machiaj

Pentru venirea acasă a Roxanei, aceasta a avut un machiaj natural, de bun-gust, potrivit pentru o zi la serviciu, dar totuși vizibil. Apoi, după momentul în care se demachiază, s-a realizat un machiaj de tip ”no makeup”, pentru corectarea imperfecțiunilor și evitarea luciului datorat luminilor. De asemenea, înainte de fiecare cadru a trebuit să fim atenți ca aceasta să aibă vârfurile părului ude, pentru a nu pierde racordul.

Mircea a avut, de asemenea, un machiaj de tip ”no makeup”, iar Ilenei și domnului Stanciu li s-au scos în evidență cearcănele și ridurile, pentru a părea puțin îmbătrâniți.

Concept imagine

Mișcari de aparat și încadraturi

Știam de la început că plasarea filmului într-o baie va declanșa mai multe probleme, iar una dintre acestea a fost felul de a decupa. Mi-am dorit să rămân într-un registru realist și să construiesc pentru cea mai mare parte a filmului un decupaj organic, invizibil, generat de dramaturgie, dar și de jocul actorilor, fără a le limita libertatea de mișcare. Așa cum menționam în capitolul anterior, eliminarea unui perete din construcție, nu a fost o variantă care să ne mulțumească, și am ales mai curând să mărim suprafața băii. Astfel am reușit să facem loc pentru camera fără să punem în disconfort actorii și jocul lor.

Acest lucru, însă, nu ne-a permis folosirea unor obiective largi, pentru că acestea deformau imaginea și făceau spațiul să arate nefiresc de mare. Acest lucru nu a reprezentat însă o problemă pentru că oricum îmi doream cadre strânse, care să întărească tensiunea dintre personaje pe tot parcursul filmului, utilizând astfel doar obiective de 35mm și 50mm, rareori chiar și de 85mm. Spațiul fiind destul de mic, am ales un aspect al imaginii clasic, de 16:9, pentru a nu pierde niciun detaliu, și pentru a avea la dispoziție mai multe variante de încadraturi, folosindu-ne doar de aceste obiective.

Aparatul de filmat narează într-un stil classic, obiectiv, de pe trepied, urmărind de aproape personajele și acțiunile acestora. Într-o scrisoare către L. A. Avilova, Cehov îi spunea acesteia că oricât de mult ar empatiza autorul cu eroii săi, acest lucru nu ar trebui să se vadă în text, și că ar trebui să fie cât mai detașat de ei, să îi trateze cât mai indiferent. Cred că și imaginea cinematografică, cu cât e mai obiectivă, cu atât e mai puternică. Din acest motiv am vrut ca pentru spectator, prezența aparatului de filmat să fie nesimțită, și mai curând să o asocieze cu spațiul, ca un element de decor ce este acolo în timpul evenimentelor, observă, dar nu influențează în niciun fel personajele.

Andrei Tarkovski spunea în cartea sa, ”Sculptând în timp”, următorul lucru: ”Șansa ideală de lucru la un film pentru mine arată în felul următor: autorul are milioane de metri de peliculă, pe care, în mod consecvent, secundă după secundă, zi după zi și an după an, a fost urmărită și înregistrată, să spunem, viața unui om de la naștere până la moarte, iar din toate acestea, după montaj, rezultă două mii cinci sute de metri de peliculă, adică aproximativ o oră și jumătate de film.”. Cred în această omniprezență și omnisciență a autorului, și în încercarea de a mă apropia cât mai mult de acest ideal, am filmat cât mai multe cadre, trăgând fiecare moment din mai multe unghiuri, cu fiecare personaj. Astfel, s-au mărit posibilitățile de a monta și am putut, de cele mai multe ori, să fac alegerile în conformitate cu ce am vrut să transmit, fără a face compromisuri.

Încă din momentul în care Mircea intră în baie, aparatul ajută la definirea relației dintre el și iubita sa. Camera îl urmărește prin panoramări, la o încadratură mai largă și un unghi mai deschis, dându-i libertate de mișcare. Roxana, în schimb, care este în cadă, este surprinsă la un prim-plan, dintr-un unghi mai închis, fix, înghesuită parcă între pereții băii, ca într-o cușcă. Până în momentul în care Mircea se apleacă peste Roxana, cu scopul de a face dragoste cu ea, nu există niciun cadru care să îi cuprindă pe amândoi. Aici, însă, când sunt prima oară împreună, vedem prim-planul Roxanei, acoperit aproape în întregime de amorsa lui Mircea, care o sărută pe gât fără pic de grație.

Când domnul Stanciu ajunge în baie, această separare se face între el și cuplu, Mircea și Roxana creând front comun într-un plan-mediu de doi, în încercarea de a îi ține frâu vecinului ce vrea să le distrugă baia. Venirea doamnei Stanciu face ca tot spațiul să devină mult mai sufocant, acest lucru fiind evidențiat și de încadraturile mai strânse și de dinamismul din ele. Aparatul suprinde reacțiile fiecărui personaj ce ia parte la conflict, într-un mod naiv, alert, sărind de la unul la altul, panoramând în funcție de acțiunile acestora, fapt ce creează o atmosferă confuzantă pentru spectator.

Singurul moment când aparatul de filmat iese din baie este atunci când îi urmărește pe Mircea și pe Roxana în bucătărie. Ea fumează o țigară pentru a scăpa de haosul din baie, iar el caută ziare pentru a le pune pe jos, evitând astfel o prea mare dezordine. Această scurtă secvență vine ca un moment de respiro pentru spectator, fiind surprinsă la o încadratură mai largă, fixă, fără să fie decupată în niciun fel. Pentru cele două personaje, însă, lucrurile stau diferit, simțindu-se încă tensiune între ele.

Filmul revine în final la un ritm mai lent, la cadre mai lungi cu Mircea și Roxana fiind puși față în față. Primul dintre acestea e surpinde pe Roxana la un plan-mediu, având în spate oglinda în care se vede iubitul ei. Ținând cont de spațiul de joc, este clar că Mircea o privește pe aceasta, fiind îndreptați unul spre celălalt. În compoziția cadrului, însă, se vede cum cei doi stau aproape spate în spate, privind în direcții opuse.

Deși la început am simțit că filmul cere să fie terminat cu un cadru ce cuprinde ambele personaje, mi s-a părut mai potrivit să îl închei cu cei doi separați, ca la început, cadrul final fiind un prim-plan lung al Roxanei, ce îl lasă pe spectator să îi interpreteze jocul și să decidă singur ce crede ca va urma între cei doi.

Lumină

Iluminarea a fost un alt capitol ce ne-a dat dureri de cap în timpul pre-producției. O baie nu dispune de foarte multe surse de lumină, având în general o lustră pe tavan, uneori spoturi sau neon deasupra oglinzii. O variantă ar fi fost să adăugăm diverse surse în cadru, dar asta ar fi dus decorul într-o zonă îndepărtată de cea a unui apartament modern, dar nu extravagant, în care locuiesc doi tineri. Mă atrăgea oricum ideea de a avea o cheie înaltă de lumină în baie, fără umbre, fără colțuri ascunse, personajele fiind, astfel, expuse mereu. Așa că am încercat să imităm lumina dată de o lustră din tavan și de un neon al olginzii.

Filmând în platou, am avut posibilitatea de a pune mai multe kino flo-uri pe ”tavan”, creând astfel o ”baie de lumină”, urmând apoi să reținem ce ajungea pe partea superioară a pereților. Lumina care cădea pe personaje am modelat-o cu ajutorul blendelor pentru a elimina umbrele dure de pe față.

Tot în ideea de a scoate spectatorul din atmosfera rece și apăsătoare din baie, am ales pentru bucătărie și hol o cheie mai joasă de lumină, cu mai mult contrast, mai multe umbre, și culori mai calde. Am folosit mai multe Dedolight-uri pentru a crea conuri de lumină, și un proiector pentru conturul personajelor.

Toate aceste alegeri le-am făcut pentru a rămâne într-o sferă realistă, destul de clasică, pentru a surprinde cât mai bine modul în care evoluează relațiile dintre personaje, fără a lua ochii cu imagini surprinzătoare. Cred cu adevărat că poetica unui film nu stă în limbaj, ci undeva mult mai în profunzime. Cred, de asemenea, că acesta este unul dintre motivele pentru care îmi doresc să fac film: pentru a afla unde mai exact.

Concept montaj și sunet

Montaj

Pentru mine este important ca după filmare să am o pauză de câteva zile înainte de a începe etapa montajului, pentru a mă putea detașa de tot ce s-a întâmplat la filmare și pentru a nu fi subiectiv, fiind aflat înca sub influența senzației pe care mi-au provocat-o cadrele în momentul filmării. Astfel, la vizionarea brutului sunt mai lucid, materialul este mai proaspăt și pot vedea cu un ochi critic tot ce am filmat.

Știam încă de când am scris scenariul că pentru acest film cel mai bine s-ar potrivi o narațiune liniară, cronologică, fără elipse sau paranteze. Astfel, am putut să detaliez cât mai bine acest moment, să stau atât cât trebuie cu fiecare personaj, pentru ca spectatorul să îl poată cunoaște, și să înțeleagă fiecare relație care îl leagă de celelalte personaje.

Am avut foarte mult material și am petrecut foarte mult timp, doar pentru a selecta dublele bune, urmând apoi să construiesc, alături de monteur, o structură de montaj. Aceasta a fost foarte apropiată de cea a decupajului regizoral, dar cea mai mare provocare a fost să ne jucăm cu timpul în această structură, să îl modelăm astfel încât să dăm senzația că timpul cinematografic corespunde cu cel real. Pentru asta a fost nevoie să îi găsim ritmul.

Andrei Tarkovski spunea în cartea sa, ”Sculptând în timp”, că”Ritmul filmului apare în funcție de caracterul momentului care se scurge în interiorul cadrului. Într-un cuvânt, ritmul filmului nu se definește prin lungimea bucăților montate, ci prin nivelul intensității timpului care trece în ele.”. Deși mai auzisem acest lucru înainte, abia în montajul acestui film cred că l-am înțeles cu adevărat. Oricât de alert am fi montat, oricât de scurt am fi tăiat de la un cadru la altul, ceva nu se lega. Asta până în momentul în care am început să căutăm acest ritm în cadrele propriu-zise, și să tăiem doar atunci când era strict necesar pentru dramaturgia filmului, încercând să gândim fiecare cadru ca pe o poveste cu început, final și încheiere. Abia atunci filmul a căpătat ritm și timpul din interiorul său a început să curgă lin, dând impresia de timp real.

Am vrut ca ritmul să crească, întărind tensiunile dintre personaje, și initial credeam că acest lucru poate fi realizat montând mai dinamic, tăind mai repede de la un cadru la altul. Dar îmi dau seama că nu aș fi putut să fac acest lucru dacă acea tensiune nu exista în fiecare cadru, dacă nu era cu adevărat existentă în relațiile dintre personaje. De aceea și finalul filmului este mai lent ca dinamică, pentru că fiecare cadru are nevoie de timpul său pentru a se consuma, fiecare personaj trebuie să elime tensiunea în ritmul său. Totuși dacă un cadru este mai lung, asta nu înseamnă că intensitatea scade neapărat. Un exemplu ar fi momentul în care Roxana intră în baie și observă că Mircea i-a citit mesajele din telefon, aflând că aceasta l-a înșelat. Aici avem o serie de cadre mai lungi cu cei doi, în care nimeni nu mai spune nimic și totuși, tensiunea crește, urmând să fie eliberată în cearta dintre Mircea și domnul Stanciu.

Așadar, ritmul filmului nu este într-un crescendo continuu, multe momente de acumulare din el fiind urmate de o eliberare a tensiunii. Acestea pornesc în primul rând de la actori, apoi, prin intermediul montajului, ajung la spectator.

Pentru că tot filmul este plasat într-o singură baie cu faianță de aceeași culoare, spațiul putea deveni confuz pentru spectator. De aceea am încercat să tăiem astfel încât schimbările de poziție ale personajelor să aibă loc pe un cadru cu un personaj static, prezența celor ce se mișcă fiind simțită doar prin amorsă sau pe sunet. Astfel, am evitat săriturile de ax ce ar fi cauzat disconfort și neclaritate pentru spectator.

Dacă în general am montat astfel încât spectatorul să poată vedea personajul activ în conflict, cel care vorbește sau cel care face o acțiune importantă, au fost și momente în care am ales să rămânem pe cel pasiv. Făcând asta, am putut detalia mai bine fiecare personaj, în funcție de reacțiile pe care le are față de evenimentele în desfășurare. De asemenea, acest lucru ne-a ajutat și în consolidarea relațiilor. De exemplu, în momentul în care Domnul Stanciu îi amenință pe cei doi tineri că va vorbi cu proprietarul, am tăiat pe cadrul cu Ileana, în care această se uită vinovată la cei doi, privirea ei spunând atât de multe despre relația sa cu bărbatul cu care locuiește de o viață.

Începutul filmului, în schimb, este tratat în mod diferit, având mai multe elipse ce am dorit să dea impresia de rutină. Ca în fiecare seară, Roxana vine acasă târziu și găsește un bărbat de care e sătul, care o irită cu fiecare lucru pe care acesta îl face, apoi se refugiază în baie pentru a scăpa de el.

Sunet

Mi-am dorit o coloană sonoră cât mai realistă, pentru a servi dramaturgia filmului, care să nu atragă atenția spectatorului într-un fel, doar să creeze o atmosferă verosimilă. Fiind foarte multe replici, timpul nu ne-ar fi permis să facem post-sincron, așa că a trebuit să ne concentrăm să tragem dialogul cât mai bine la filmare. Pentru asta am folosit două microfoane de tip shotgun și patru lavaliere atașate pe hainele actorilor. Au existat situații, însă, în care actorii nu purtau haine în timpul cadrului și am fost nevoiți să plantăm aceste lavaliere în spațiul de joc.

Deși platoul ne-a ajutat foarte mult, neexistând niciun factor exterior care să polueze sunetul, în post-producție ne-am dat seama că mai este foarte mult de construit în coloana sonoră pentru a fi totul cât mai veridic. Nefiind filmat într-o baie reală, lipsea orice fel de ambianță, fapt ce făcea ca tot spațiul să pară lipsit de viață. Ba mai mult, după curățarea dialogului, nu se mai simțea nici prezența personajelor din afara cadrelor, apărând pauze nefirești ce au dus la pierderea ritmului. Pentru a rezolva aceste probleme, am fost nevoiți să refacem toate sunetele în studio și să construim ambianța de la zero.

În film nu există ilustrație muzicală care să comenteze în vreun fel ceea ce vedem, pentru a nu ieși din zona realistă pe care mi-am propus-o. Singura muzică ce se aude este cea diegetică, cântată de Mircea la tobe, aceasta având și un rol dramaturgic. În primul rând, face simțită prezența lui Mircea la începutul filmului, atunci când încă nu îl vedem, dar și motivează relația conflictuală dintre cei doi tineri și vecinii lor, aceștia din urmă fiind deranjați seară de seară de zgomotul produs de tobe.

Sunetul produs de vibrația telefonului are și el un rol important în film. Acesta îmbogățește atmosfera apăsătoare și pregătește încă de la început momentul în care Mircea află că e înșelat. Am vrut să se audă de mai multe ori pe parcusrul filmului pentru a da naștere unor întrebări în mintea spectatorului, urmând ca acestea să primească răspuns spre final.

Influențe

”Între ceea <<ce este>> o persoană și ceea ce <<ar dori să fie>>, între <<cum este>> și <<cum ar fi putut să fie>> e un spațiu care ascunde cea mai mare zestre a omului: imaginarul.

În acest teritoriu al imaginarului se trăiește la cea mai mare intensitate tot ce ne oferă realitatea. E spațiul nădejdilor și al libertății absolute. Aici e sălașul instanței personale supreme, al unui Dumnezeu la purtător pe care și-l făurește după puterile sale fiecare om. Aici este lăcașul îngerilor și al demonilor, spațiul creativității, al facultății omului de a imagina, de a se autoforma și a-și făuri un mod de a fi.”

Cred că acest imaginar este format dintr-un amalgam de experiențe pe care le-am trăit, la care se adaugă cărțile pe care le-am citit, filmele pe care le-am văzut, muzica, întâlnirile cu oamenii din viața noastră, toate acestea ieșind la suprafață în creațiile noastre, de multe ori, inconștient. Accesul în acest ”teritoriu al imaginarului”, este de multe ori un proces complicat dar, așa cum spune și Ion Cojar în rândurile citate mai sus, are ca rezultat cunoașterea de sine,dezvoltarea personală și cea artistică.

Încă din momentul în care scriam scenariul am avut în cap filmele unor cineaști importanți, care mi-au fost alături pe parcursul dezvoltării mele și care, conștient sau inconștient, mi-au influențat modul de a gândi. Cristi Puiu a reprezentat un reper din punct de vedere al modului în care tratează timpul în filmele sale, în special în ”Sieranevada”. Am încercat să învăț din măiestria acestuia de a pune în trei ore de film, aproape o zi întreagă din viața unor personaje, fără ca spectatorul să simtă diferența dintre timpul real și cel cinematografic.

Jim Jarmusch m-a inspirat, de asemenea, la acest capitol, iar filmele sale, ”Coffee and Cigarettes” și ”Night on Earth”, m-au ajutat să înțeleg cum poți dezvolta relația dintre două personaje, aducând pe ecran istoriile lor, într-un timp foarte scurt.

În perioada de pregătire, căutând filme cu subiecte sau stilistici comune, am dat de Kammerspiel. Conform definiției lui David Bordwell, acesta este un gen de film apărut în Germania la începutul anilor 1920, ce urmărește un număr mic de personaje și situațiile de criză prin care trec acestea. Poveștile sunt plasate într-un singur spațiu și accentul se pune pe dezvoltarea psihologică a personajelor, iar finalul este de cele mai multe ori tragic.

Câteva filme de referință ale acestui gen sunt ”Backstairs” (1921), regizat de Leopold Jessner, și ”Sylvester” (1923), regizat de Lupu Pick și scris de Carl Mayer. Primul dintre acestea spune povestea unui poștaș îndrăgostit de o menajeră, care încearcă să rupă relația acesteia cu logodnicul ei. Acesta din urmă află, și confruntând poștașul este ucis. În urma acestei experiențe, menajera decide să se sinucidă. ”Sylvester”, urmărește conflictele ce apar între mama și soția unui bărbat, în seara de revelion. Neputând să se plaseze de nicio parte, acesta se sinucide.

Ulterior, acest gen de filme a fost preluat și de alte industrii cinematografice, purtând numele de ”chamber-drama”, sau dramă de camera.”12 Angry Man” (1957), regizat de Sidney Lumet, poate fi considerat un astfel de film, având toată acțiunea plasată într-un singur spațiu, în care sunt urmărite relațiile dintre doisprezece jurați ce trebuie să dea verdictul într-un caz de crimă, vinovatul fiind un tânăr ce riscă să fie condamnat la moarte. Fiind bazat pe relațiile dintre personaje și modul în care evoluează acestea, m-a ajutat în realizarea filmului, împrumutând mici trucuri de creare a tensiunii și a atmosferei încărcate. Unul dintre aceseta a fost să folosim, în momentele de conflict, obiective cu o lungime focală mai mare, pentru a comprima spațiul și a da senzația că încăperea este din ce în ce mai neîncăpătoare.

Un alt film ce poate fi încadrat în acest gen este ”Perfetti sconosciuti” (2016), în regia lui Paolo Genovese. Pe lângă faptul că acțiunea se desfășoară pe prarcursul unei singure seri, în jurul aceluiași spațiu, asemănarea cu filmul meu se datorează și temelor abordate, cum ar fi ușurința cu care se poate destrăma o relație, infidelitatea și minciuna. Conflictele avansează într-un mod atât de rapid și de imprevizibil, încât tensiunile din cuplu ajung să destrame și relațiile de prietenie dintre protagoniști.

Autorii pe care i-am întâlnit au avut, de asemenea, o influență puternică asupra gândirii mele, dar și a filmelor. Așa cum menționam anterior, stilul obiectiv și distanța la care m-am plasat față de personaje își au originile în lectura pieselor și povestirilor lui Cehov. Cred că această distanțare mi-a permis să pot strecura momente comice pe parcursul filmului, fără a ține cont de problemele prin care trec personajele.

Cartea lui Andrei Tarkovski, ”Sculptând în timp”, și cea a lui Andre Bazin, ”Ce este cinematograful”, dar și diversele eseuri ale acestuia m-au făcut să percep și să înțeleg într-un mod cu totul diferit timpul în cinema. Acestea m-au ajutat și să înțeleg anumite concepte legate de montaj, imagine și actorie, pe care, după ce le-am trecut prin propriul filtru, am încercat să le aplic asupra filmelor mele.

Încheiere

”A face film nu înseamnă public, festivaluri, reviste, interviuri. Înseamnă să te scoli în fiecare zi la șase dimineața. Înseamnă frig, ploaie, noroi și să trebuiască să cari reflectoare grele. E o meserie care-ți tocește nervii și, la un anumit punct, orice altceva trebuie să treacă pe planul al doilea, inclusive familia, emoțiile și viața personală”

”Probleme la apartamentul 14” mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat greutatea de a construi un film, ”cărămidă cu cărămidă”. Înainte de perioada de pregătire nu m-am așteptat ca un film ce își are acțiunea desfășurată aproape integral într-un singur spațiu, într-o baie, să fie atât de dificil de realizat.

A fost pentru prima oară când am fost pus în situația de a coordona o echipă de filmare așa de mare, cu oameni specializați pe fiecare departament, cu echipamente foarte scumpe pe care le-am avut în grijă, și cu emoția de a lucre pentru prima oară cu actori profesioniști. Însă, de la idee până aici a fost un drum lung.

Scenariul l-am scris, într-o prima variantă, la începutul verii trecute, dar nu am vrut să mă ating de el două luni, pentru că voiam să aflu dacă mă atrage cu adevărat, dacă mă reprezintă și dacă merită să muncesc pentru realizarea lui. L-am reluat la începutul anului univeristar și până în decembrie l-am dus la o formă finală, urmând apoi să intru în perioada de pregătire a filmului.

Pentru construcția decorului am lucrat pentru prima oară cu un scenograf și am învățat că cel mai greu lucru vine abia după ce construcția este gata, când trebuie să iei acel spațiu și să îl umpli de viață, să îl faci să pară că aparține cuiva, că este locuit. Deși este un singur spațiu, relativ mic, construcția a durat aproape treisăptămâni. Tocmai datorită suprafeței mici, s-ar fi văzut pe ecran orice greșeală, așa că a trebuit să fim atenți și la cel mai mic detaliu. Am avut lângă mine câțiva oameni cu care am muncit zi și noapte, ca totul să fie gata până la filmare.

Din cauza unor probleme, nu a fost, așa că în timp ce actorii erau la costume și la machiaj, decorul încă se definitiva. Pe lângă asta, aparatul de filmat a ajuns pe platou cu câteva ore mai târziu decât ora stabilită, fapt ce a făcut ca filmarea să întârzie și mai mult. Programul era oricum foarte încărcat, având foarte multe cadre în decupaj, așa că am fost nevoiți să recuperăm în următoarele zile de filmare.

Am avut patru zile de filmare și fiecare a venit cu problem, dar, cu toate astea, am reușit ca până la final se ne încadrăm. Am înțeles cât de important e să ai lângă tine o echipă dedicată, pasionată, care să muncească în interesul filmului, un asistent de regie care să te salveze de povara organizării, sau un producător cu instinct, pregătit să prevadă tot ce poate merge greșit pe platou.

Probleme apar și vor apărea mereu. Dinamica unei filmări va fi tot timpul imprevizibilă și îți va atrage atenția de la ceea ce contează cu adevărat. De ce ne asumăm totuși acest risc? De ce alegem să pierdem nopți în șir, să ne enervăm, să ne frustrăm că lucrurile nu merg bine? Să uităm de cei dragi pentru o perioadă de timp, să uităm chiar și de noi? Kieslowski vorbește despre toate astea în biografia sa, și vine cu un răspunsatât de simplu: ”Într-un loc ales la întâmplare, în haine nepotrivite, pretinzând că au recuzită și parteneri, ele joacă atât de frumos, încât totul devine real. Rostesc bucăți de dialog, zâmbesc sau se neliniștesc, și în acel moment pot înțelege de ce există toate acestea”.

Mă întorc, astfel, la introducerea acestei lucrări, la motivele pentru care l-am făcut și la scopul pe care mi l-am propus. Pot spune că da, principalul scop a fost atins, pentru că acesta a fost să învăț ceva. Am învățat multe în toată această perioadă, atât pe plan artistic, profesional, cât și pe plan personal. Mai mult, mi-am dat seama de direcția în care vreau să mă duc mai departe, cu următoarele filme.

În continuare vreau să prezint microuniversurile unor personaje, să le pun în situații din care să se nască relații, și să aduc pe ecran istoriile lor. O să mă întorc și la comedie pentru că mi se pare că reprezintă un mijloc extraordinar de a comunica cu spectatorul, de a-i transmite diverse idei, sentimente, sau de a-i ridica probleme.

Nu simt că am epuziat această temă, cea a dinamicii relației de dragoste dintre doi tineri. Mă macină încă și vreau să vorbesc în continuare despre diverse aspecte ale acesteia.

CAIET DE REGIE
”CUM AM UITAT”

Descriere proiect

Titlul filmului

”Cum am uitat”

Durata

Aproximativ 20 de minute

Echipa de filmare

Regie: Radu Barbu

Producție: Oana Bardan

Regizor secund: Miruna Minculescu

Imagine: Cătălin Rugină

Montaj: Andreea Nedelcu

Sunet: Alexandru Tamazlicaru

Tema filmului

Dinamica și fragilitatea unei relații

Sinopsis

La peste o lună după despărțire, Mihai se întoarce la fosta sa iubită, Ana, pentru a-și strânge lucrurile. Între ei problemele sunt nerezolvate și Ana încearcă să găsească orice urmă de speranță că totul se va întoarce la normal, însă Mihai o anunță că va pleca din țară. În tot acest timp, se prezintă în paralel momente din relația lor, de la început până la sfârșit, dându-i spectatorului indicii despre motivele despărțirii.

Argument

Mă întorc la o temă pe care am mai abordat-o, dar care încă mă atrage foarte mult, anume fragilitatea unei relații. Dacă în filmul precedent vorbeam de efectele disfuncționalităților dintr-un cuplu, în ”Cum am uitat” mă interesează în special cauzele ce au dus la destrămarea relației.

În film este vorba despre întâlinrea dintre doi foști iubiți, Mihai și Ana, în momentul în care acesta se duce să își strângă lucrurile pentru a se muta în străinătate. Este o întâlnire tensionată, în care atmosfera este apăsătoare și cei doi vorbesc numai lucruri de suprafață. Relația dintre ei nu s-a terminat bine, au rămas probleme nerezolvate, dar niciunul dintre ei nu are puterea de a deschide subiectul.

Într-un al doilea plan, filmul rememorează fragmente din relația lor, descriind factorii ce au dus la despărțire. Sunt descrise momente de la început, în care cei doi erau proaspăt îndrăgostiți și locuiau împreună de puțin timp, apoi, treptat, vedem greșelile de care se fac vinovați fiecare dintre ei și cum, în timp, acestea au făcut ca relația să fie toxică.

Fac acest film pentru că mă interesează să vorbesc despre factori precum lipsa de comunicare, decizii premature, fugă de responsabilități, naivitate, regret, timp ca element vindecător, frică de asumare, suficiență, rătăcire, slăbiciune, indiferență și superficialitate, toate acestea fiind trăsături caracteristice pentru cele două personaje. Cred, de fapt, că acestea ne caracterizează pe majoritatea dintre noi, cei care facem parte din generația tânără.

Vine un moment în viața fiecăruia în care lăsăm toate armele jos, și ne recunoaștem neajunsurile, dar de cele mai multe ori se întâmplă prea târziu, când răul a fost deja cauzat. Ar fi bine să ne oprim mai repede din această fugă spre nicăieri și să devenim mai conștienți de noi înșine. Filmul încearcă să atragă atenția către acest lucru, ridicând o problemă actuală, de care cred că toți tinerii ne-am lovit. Dacă nu încercăm să ne vindecăm metehnele încă de pe acum, este foarte posibil să rămânem cu ele în sânge toată viața și rănim oamenii din jurul nostru.

Scenariu

Concepție regizorală

Fiind un film care vorbește despre cauze și efecte, îmbinând trecutul cu prezentul, ”Cum am uitat” nu va avea o narațiune liniara, clasică, ci una ce va fi întretăiată de flashback-uri. Astfel, putem considera că are două planuri narative, tratate în mod diferit.

Primul plan, cel al prezentului, descrie întâlnirea dintre Mihai și Ana la o lună după despărțire. Pentru aceste secvențe din film mă interesează o atmosferă frustă, într-un apartament ordonat, încărcat de obiecte dar toate așezate la locul lor, ca la muzeu, fără pic de viață. Geamurile sunt închise și nu prea există elemente exterioare care să comunice cu spațiul. Aparatul filmează din mână, urmărind personajele prin panoramări lente, iar lumina este plată, neutră, ca într-o zi de vară înnorată, dar dogoritoare.. De asemenea, vreau și în jocul actorilor mișcări lente, monotone, lipsite de energie, dar nu într-un mod extrem, care să scoată personajele din firesc.

Ritmul montajului este lent, iat tăietura apare doar în momentele de strictă necesitate pentru continuarea acțiunii. Astfel, vreau să amplific tensiunea dintre cei doi, neputința lor de a vorbi și a-și rezolva problemele.

Al doilea plan, în care este prezentat trecutul prin intermediul flashback-urilor, este puțin diferit din punct de vedere stilistic. Chiar și secvențele din apartament arată diferit, acesta fiind mai boem, mai dezordonat. În primele flashback-uri, chiar și aparatul de filmat este mai curajos, se apropie de personaje, fuge de pe ele, caută detalii în spațiu. Atmosfera este mai proaspătă, mai detașată, luminozitatea imaginii mai mare, sunetul mai bogat.

Pe parcurs, însă, stilistica se schimbă. Pe măsură ce relația dintre personaje se strică, imaginea și sunetul încep să fie tratate ca în secvențele din prezent, ajungând în final să nu poți face diferența dintre cele două planuri.

Finalul filmului este destul de pesimist. Mihai pleacă și e posibil ca cei doi să nu se mai vadă niciodată. De aceea îmi doresc să introduc câteva momente subtile care să ofere speranță. Unul dintre acesta se regăsește în secvența în care ambii stau pe fotoliu și beau whiskey. Mihai se ridică, trage draperiile și deschide geamul. Lumia de la felinar trece printer ramurile copacului, conturându-i frunzele de un verde intens, apoi ajunge în casă. Coloana sonoră se îmbogățește , de asemenea, cu sunete din exterior. Spațiul nu mai este atât de claustral, apar mici contraste în imagine, profunzimi și culori mai vii.

Îmi doresc ca prin această abordare să întăresc cât mai bine sentimentele personajelor și să le aduc problemele pe ecran. De asemenea, mă interesează să urmăresc cum se scurge timpul în fiecare dintre cele două planuri, cum influențează asta personajele și cum percepe spectatorul aceste lucruri.

Decupaj regizoral

Schițe de decor

Plantație regizorală

Propunere distribuție

Mihai

Propunere 1:

Florin Aioane

Absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale”, specializarea actorie

Propunere 2

Tudor Cucu-Dumitrescu

Absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale”, specializarea actorie

Ana

Propunere 1

Cătălina Mihai

Absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică ”I. L. Caragiale”, specializarea actorie

Propunere 2

Silvana Mihai

Actriță la Teatrul Mic

Extras de scenariu

Program de filmare

Locații:

INT. Apartament -ZI

INT. Apartament-NOAPTE

EXT. Terasă-NOAPTE

EXT. Club-NOAPTE

EXT. Stradă-NOAPTE

Ziua 1:

1. INT. HOLUL APARTAMENTULUI – ZI

2. INT. DORMITOR – ZI

4. INT. DORMITOR – ZI

10. INT. DORMITOR – ZI

24. INT. HOLUL APARTAMENTULUI – NOAPTE

Ziua 2:

16. INT. DORMITOR – NOAPTE

12. INT. BUCĂTĂRIE APARTAMENT – SEARĂ

18. INT. DORMITOR – NOAPTE

21. INT. DORMITOR – NOAPTE

25. INT. DORMITOR – NOAPTE

Ziua 3:

3. INT. DORMITOR – ZI FLASHBACK

11. BUCĂTĂRIE APARTAMENT – ZI FLASHBACK

22. INT. BUCĂTĂRIE APARTAMENT – ZI FLASHBACK

23. INT. HOLUL APARTAMENTULUI – ZI FLASHBACK

Ziua 4:

9. INT. BAIE APARTAMENT – NOAPTE FLASHBACK

14. INT. BUCĂTĂRIE APARTAMENT – NOAPTE FLASHBACK

15. INT. DORMITOR – NOAPTE FLASHBACK

19. INT. HOLUL APARTAMENTULUI – NOAPTE FLASHBACK

20. INT. DORMITOR – NOAPTE FLASHBACK

Ziua 5:

5. EXT. ÎN FAȚA CLUBULUI – NOAPTE FLASHBACK

6. EXT. GANG – NOAPTE FLASHBACK

7. EXT. ÎN FAȚA CLUBULUI – NOAPTE FLASHBACK

8. EXT/INT. TAXI – NOAPTE FLASHBACK

Ziua 6:

13. EXT. STRADĂ – NOAPTE FLASHBACK

17. EXT. TERASA UNUI BAR – NOAPTE FLASHBACK

Bibliografie

Krzysztof Kieslowski, Kieslowski despre Kieslowski, Editura ALLFA, București, 2000,

Andrei Tarkovski, Sculptând în timp, Editura Nemira, București, 2015,

Anton Pavlovici Cehov, Opere, volumul 12-Scrisori, Editura Pentru LiteraturaUniversală, București,

Ion Cojar, O poetică a artei actorului, Editura Paideia, București, 1998,

Kristin Thompson, David Bordwell, Film History: An Introduction, McGraw-Hill Education, 2002.