Referinte istorice arhitecturale destinate varstei a treia [308621]

Argument

Metodologie

Referinte istorice arhitecturale destinate varstei a [anonimizat] a [anonimizat]: [anonimizat] – [anonimizat], [anonimizat]

– [anonimizat]

– [anonimizat]

– [anonimizat] a [anonimizat] – negarea ideii de izolare

Functiuni

Confortul psihologic

Amenajarea spatiului exterior

Probleme specifice arhitecturii de varsta a [anonimizat] a treia – rezolvari functionale contemporane

Programe de integrare sociala

“satul” pentru varsta a treia

apartamentul “de top”

imbatranirea la domiciliu

coabitarea

Apartamente sociale

Designul biofilic

Extindere si reabilitare

Conversie arhitecturala

conversie functionala zonala

centrul multifunctional

Premise pentru proiectare si elemente de design

Concluzie

INTRODUCERE

Pentru elaborarea si sustinerea acestei lucrari a fost necesara punctarea principalelor idei legate de imbatranire. Acest lucru se justifică prin faptul că înainte de a [anonimizat] a construcțiilor pentru persoanele de vârsta a treia a fost esențial să se cunoască contextul mai larg din care aceasta face parte. Centrul de greutate al lucrării a [anonimizat]. Un aspect important tratat în această lucrare a fost acela al componentelor sociale pe care le implică o clădire rezervată vârstnicilor.

2. INTRODUCERE-[anonimizat], se pune porblema ingrijirii persoanelor varstnice. Durata medie a vietii unei persoane era pana la 45 [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]. Aceasta prevedea acordarea de ajutor saracilor în schimbul prestarii unor munci în folosul comunitatii. (http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/Istoricul-policilor-sociale71186.php) [anonimizat], apar si primele primele tendinte de arhitectură pentru vârsta a treia, când, masurile legii inainteaza, iar guvernul devine responsabil să acorde locuințe vârstnicilor sau persoanelor cu probleme fizice, ce nu se puteau ingriji singure.

Astfel ca, locuintele propuse apareau sub forma unor incaperi de dimensiuni foarte mari ce adăposteau zeci, chiar sute de persoane. Incaperile erau mobilate cu siruri de paturi suprapuse. Pentru servirea mesei, erau prevazute holuri largi conectate cu bucataria.

Apar ulterior locuintele destinate exclusiv varstnicilor, ridicate de organizatii non-profit, insa acestea servesc doar rolul de adapost si nu si ingrijire medicala.

Printre astfel de sisteme de locuinte sunt mentionate: "workhouse" (in Marea Britanie), "albergo dei poveri" (hotel pentru saraci în Europa) și "outdoor relief' (în Statele Unite). Societatea asigura un venit constant persoanelor sărace, urmând crearea unui alt sistem, mai eficient, "indoor relief' de tip "poorhouse" și "poorfarms". Acestea două din urmă erau niște clădiri mari, izolate, în care pe lângă bătrâni se aflau si orfani, cei cu probleme fizice, dar și micii criminali ai vremii; erau obligați să poarte uniforme, dormeau în paturi inșiruite și lucrau la fermele alăturate, neavând voie să părăsească incinta.

Proiectele au încorporat un spațiu separat pentru bărbați și femei, pentru cei în vârstă și pentru cei cu dizabilități. În 1835, arhitecti precum Sampson Kempthorne, George Gilbert Scott (renumit pentru clădirile sale gotice de renaștere), și-au publicat planurile acestui tip de program ce variaza in functie de circumstante:

1. Planul de tip “courtyard” are forma rectangulara, avand camerele de locuit si atelierele dispuse pe trei laturi si administratia pe cea de-a patra. Accesul in camere se face din curtea interioara printr-un portic desfasurat pe tot perimetrul interior.

2. Planul “patrat” sau in cruce avea dispuse ateliere pe perimetrul patrat, exterior. Camerele de locuit erau pozitionate in planul cruciform din interiorul perimetrului patrat. Se forma astfel cate o curte individuala pentru barbati, femei , baieti si fete. Planul in “Y” este o variatie a planului in cruce.

3. Clădirile planului tip “coridor” au fost mai grandioase și ofereau mai multa libertate rezidentilor. Spre deosebire de variantele anterioare, aici camerele de locuit sunt dispuse pe dublu tract, iar corpul principal avea functie administrativa. Centrul dispunea si de ingrijire medicala intr-un corp separat, pozitionat in centrul ansamblului, si bucatarii in capatul coridoarelor.

4. Conceptul pavilionar

Începând cu anul 1870, tendința de construire a clădirilor de acest fel punea accent pe cazarea persoanelor de o anumită varsta sau condiție în corpuri separate sau pavilioane legate prin coridoare acoperite. Această schimbare a coincis cu încercările de îmbunătățire a condițiilor sanitare și de reducere a răspândirii bolilor.

Acesta a fost punctul de initiere în proiectarea centrelor rezidentiale destinate varstei a treia, punându-se treptat, din ce în ce mai mult preț pe oferirea de servicii de ingrijire medicala complete, pe acomodare si necesitățile psihologice ale varstnicilor.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, procentului vârstnicilor este in crestere datorita progresului social obtinut in diferite domenii: medicina, calitatea vietii, protectia sociala, astfel ca, apare necesitatea existenței unui program de îngrijire a acestora pe termen lung.

Tot in aceaste perioada, se proiecteaza instituii cu asistenta medicala, ce raspund nevoilor persoanelor instabile psihic, a varstnicilor, si a celor saraci. Insula Blackwell House este un exemplu ce adaposteste astfel de institutii, precum un azil de bătrâni, un spital pentru săraci și unul pentru boli incurabile, un "workhouse", un azil pentru persoane cu probleme psihice si un penitenciar.

Treptat se încearcă o imbunătățire a condițiilor de viață a săracilor, orfanilor, a persoanelor de vârsta a treia. Astfel ca, apar institutii specializate precum orfelinate, centre pentru bolnavi psihici, centre pentru saraci. Ca răspuns la nevoile vârstei a treia, organizațille non-profit pun in functiune o serie de clădiri rezidențiale bazate pe voluntariat, construindu-se clădiri noi sau tranformarea unor vile vechi pentru adăpostirea varstnicilor. Acestora le erau interzise anumite activitati sociale: nu aveau voie să primească vizite sau să părăsească incinta.

Inafara organizațiilor non-profit apar campusurile pentru persoanele de vârsta a treia, cum ar fi Sailor's Snug Harbor înființat de către Robert Randall în New York 1875. Acesta includea locuințe, grădini, sere, săli de mese, ateliere, depozite, un dispensar, spălătorie, cafenea, bibliotecă, teatru împreuna cu o capelă și o biserică.

Procentul populației vârstnice creste treptat, iar la inceputul sec. XX-lea, centrele pentru varstnici ridicate de organizațiile non-profit și de voluntari sunt extinse pentru a face față cererilor. Modernizarea acestora include insertia de: spitale, locuințe pentru personal, si anexe.

Odd Fellows Home din Greensburg.

Structura populatiei se modifica, fiind determinata de scaderea semnificativa a natalitatii, asftel ca apare pensionarea timpurie și termenul de șomaj, ceea ce a dus la probleme financiare și sociale chiar inainte de Marea Criză Economică. Începând cu 1934, statele puternic afectate de numărul ridicat al vârstnicilor nevoiași (Marea Britanie, Franța) finanteaza un somaj lunar o data cu intrarea in vigoare a Serviciului National de Sanatate pentru a veni in sprijinul celor fără un venit stabil. In 1948 cade sistemul Poor Law, ducand la închiderea clădirilor de tip "poorhouse", fiind mai avantajoasă locuirea împreună cu familia sau singuri.

In timp, guvernul a identificat problema persoanelor care petrec mult timp în spitale. Pentru a scurta perioada de spitalizare, casele de îngrijire au început să se transforme în ceva mai public și permanent, finanțat de stat. Până în 1965, casele de îngrijire medicală erau o optiune sigura. Locuințele de îngrijire medicală au fost o reședință permanentă în care persoanele în vârstă și persoanele cu handicap (vârstnicii săraci și persoanele cu handicap în mod special) ar putea primi orice îngrijire medicală necesară și mese zilnice. Deși casele de îngrijire medicală nu erau perfecte la început, ele erau un pas uriaș deasupra „almshouses” și „poorhouses” în ceea ce privește respectarea legilor și menținerea curățeniei. Din anii 1950 până în anii 1970, dinamica caselor de îngrijire medicală a început să se schimbe în mod semnificativ. Amendamentul din 1965 a obligat casele de îngrijire medicală să respecte codurile de siguranță și prezenta permanenta a asistentelor medicale. Capacitatea pavilioanelor din centrele medicale a scazut la un numar de maxim 40 de persoane in varsta, in acelasi timp, serviciile medicale la domiciliu s-au scumpit, fiind in avantajul institutiilor specializate.

Arhitectura constructiilor nou proiectate nu a prevazut posibilele necesitati ale unui centru de ingrijire pentru varstnici. Standardele, designul, funcțiunile și facilitățile necesare bătrânilor au fost studiate în Marea Britanie și Franța pentru a stabili un normativ in ceea ce priveste arhitectura vârstei a treia. S-au realizat o serie de studii cu scopul de a arăta ce înseamna cu adevarat un centru de îngrijire. Rezultă inițial patru tipuri de centre: "nursing care homes", "personal care with nursing homes", "personal care homes"și "domiciliary homes".

Incepand cu jumatatea secolului al XX-lea, numarul centrelor specializate de ingrijire pentru varsta a treia a inceput sa fie in crestere odata cu sprijinul financiar din partea statului in tarile Europene dar si in Statele Unite. Astfel, se desfiinteaza azilele de tip “poorhouse” si “workhouse”. Au fost adoptate legi care au impus acordarea de fonduri cu conditia ca aceste centre sa fie amplasate in proximitatea unui spital sau dispensar, ajungand parte din sistemul medical. Proiectarea centrelor pentru varsta a treia va trebui sa tina cont de noi standarde in ceea ce priveste functionalul, materialele utilizate, designul. Aceste standarde erau aplicabile doar la construcțiile fondate de stat, majoritatea însa erau private și nu erau obligate să respecte aceste legi. incepând cu 1959, conform legii Housing Act, statul împrumută organizațiile non-profit în vederea construirii de noi facilități sau restaurarea celor vechi.

“Continuing Care Retirement Communities” sunt campusuri rezidentiale aparute in anii ’60 ce pun accent pe locuirea integrata, pe un trai independent sau asistat medical si pe functiuni noi.

Primele normative cu privire la dimensionarea și la dotările unităților de locuit, sunt publicate in 1960 in revista "The Architectural Journal”. Aici sunt prezentate diferite tipuri de locuinte pentru o persoana si apartamente pentru familii cu spații comune de luat masa.

În 1967 apar – "intermediate care facilities" – reședințe concepute pentru a oferi suport persoanelor cu dizabilității mintale sau fizice care nu au nevoie de ingrijire constanta.

Din anii 70 pana in prezent, obiectivele centrelor rezidentiale pentru varsta a treia sunt mai diverse. Persoanele cazate sunt integrate in activitati sociale prin introducerea de noi functiuni (cafenele, spatii comerciale, biserica), noi facilitati pentru accesibilitate, intimitate, mobilitate sporita (reducerea nivelurilor centrelor, extinderea pe orizontala), si siguranta. Arhitectura pentru vârsta a treia devine fundalul și spațiul în care interacțiunile sociale au loc (activități de grup, împărtășirea de experiențe noi, terapie, educație).

3. Rapsunsul arhitectural la Imbătrânirea demografică

Date demografice și socio-economice privind persoanele de vârsta a treia

Imbatranirea populatiei este un fenomen global, care in ultimele decenii afecteaza toate tarile lumii. Reducerea globala a natalitatii si scaderea numarului de copii in paralel cu sporirea constanta a numarului persoanelor in varsta, duce la schimbarea echilibrului dintre generatii.

In ultimele decenii, demografii au previzionat o profunda transformare a societatii. Aclamata masiv ca ,,Bomba de timp demografic”, acest termen se refera la o imbatranire inedita a populatiei ce are loc in mod deosebit in lumea civilizata. Rezultatul acestor asteptari de viata crescande si ale ratelor diminuate de fertilitate, aceasta tendinta este in continuare exacerbata de retragerea la pensie a uneia dintre cele mai mari generatii din istorie.

În Europa proiectarea căminelor are atenția cuvenită însa există probleme în găsirea unui amplasament, a organizării spațial-volumetrice, a funcțiunilor necesare și a gradului de asistență medicală de care au parte persoanele in varsta. Dacă înainte îngrijirea însemna tratarea bolnavilor, acum se pune accent pentru prevenirea agravării stării de sănătate. Proiectarea căminelor de bătrâni variază în funcție de personalitatea, stilul de viață, educația și situația financiară a persoanelor in varsta. Totodata, proiectarea caminelor trebuie sa ia in calcul faptul ca generatiile noi de persoane in varsta au nevoi diferite.

În anul 1900 speranța de viață era de 47 de ani, însa în 1965 aceasta a crescut la 70 de ani. Odată cu trecerea anilor acest procentaj s-a mărit din ce în ce mai mult.

Cu toate acestea după vârsta de 60 de ani încep să sufere de diverse boli, apar intervențiile chirurgicale și totodata necesită o atenție sporită din partea cadrelor medicale. Din punct de vedere mental, îmbătrânirea aduce nesiguranță în cazul decesului partenerului sau separarea de familie, ducând la imposibilitatea indeplinirii treburilor de zi cu zi. Bătrânii nu acceptă ideea de a locui într-un cămin, decât in cazul în care ar suferi de o boală sau dacă ar fi abandonați, deoarece tot acel program zilnic, valabil în mod egal pentru toți, le dă senzația de privare de libertate, fiecare fiind învățat cu propriul său stil de viață.

Raspunsul arhitecturii la nevoile varstei a treia, se concretizeaza prin solutionarea si proiectarea unor serii de spatii si functiuni care sa satisfaca cerintele sociale si nu numai.

Situația financiară si creșterea progresivă a costurilor de întreținere a locuinței, problemele de sănătate, dependența de ceilalți, transferul populației tinere din zonele rurale către zonele urbane, sentimentul de inutilitate și de singurătate, precum și lipsa unui interlocutor, sunt problemele cu care se confrunta arhitectura varstei a treia. Toate acestea determină nevoia în continuă creștere de a înființa noi servicii de îngrijire. Batrânețea este asociată, în general, cu o stare precară a sănătății, dar și cu o viață mai puțin activă din punct de vedere social și profesional, fapt ce aduce cu sine sentimentul de inutilitate sau respingere socială. Persoanele vârstnice asociază singurătatea cu lipsa celor dragi, locuitul singur, lipsa unui interlocutor, sau lipsa unui ajutor practic.

Aceste necesitati au fost cuprinse si solutionate intr-un centru rezidential pentru varsta a treia din San Francisco, Dr. George W. Davis Senior Residence. Ipoteza de la care a plecat proiectarea centrului, a fost aceea că vârstnicii încearcă să fie mai activi și după pensionare; cu cât serviciile oferite vârstnicilor din instituții sunt mai de calitate, cu atât ei se vor simți cu adevărat respectați și apreciați; cu cât activitățile pe care le desfășoară vârstnicii din instituții sunt mai folositoare societății, cu atât aceștia se vor simți mai motivați și utili; obiectivele îmbunătățirii statutusului vârstnicilor vizează: situația bătrânilor instituționalizați, analiza statutului lor, eficiența activităților pe care le desfășoară în instituții, analizarea efectelor instituționalizării persoanelor vârstnice, încât putem afirma că instituționalizarea ajută la o îmbătrânire activă.

Centrul Senior Dr. Dr. George W. Davis are un corp rezidențial cu facilități și servicii sociale pentru rezidenții cu venituri reduse. Locuințele sunt conectate la un centru comunitar care oferă un spațiu de întâlnire și diverse facilitati pentru persoanele în vârstă din comunitate.

În plus față de serviciile și programele structurate – de la cursuri de exerciții, joc si demonstrații de gătit – centrul rezidential servește și ca centru de socializare în care varstnicii învecinați se pot relaxa, juca biliard, și bea cafea. Apartamentele de închiriere destinate unei persoane sau două, cu costuri reduse, servesc persoanelor în vârstă cu venituri mici. Reședințele au o cameră comună privată, bucătărie de evenimente, sala de fitness, un salon de înfrumusețare, precum și un personal dedicat care oferă servicii sociale. Saloanele și sălile de spălătorie sunt situate la fiecare etaj . Clădirea a primit mai mult de 4.000 de aplicații pentru cele 121 de unități ale sale, subliniind necesitatea locuințelor înalte la prețuri accesibile.

Noile locuinte și centrul comunitar pentru varsta a treia, care deservește cartierul, rotunjesc un cvartet de clădiri care formeaza o comunitate urbană, diversă, de-a lungul Coridorului Third Street din San Francisco. Integrarea locuințelor pentru varsta a treia într-un micro-cartier cu utilizare mixtă, contribuie la un aspect multigenerațional și împiedică trairea in izolare a persoanelor in varsta.

In Austria are loc un experiment prin care arhitectura raspunde cerintelor sociale ale persoanelor in varsta, amestecând tipuri de locuințe, proprietăți, închirieri și vârste. Aceasta se crede a fi soluția pentru îmbătrânirea populației din Austria.

“Im Der Wiesen Generation Housing” ia forma conceptului principal atribuit acestui tip de locuință, crearea unui punct focal al comunitatii, integrând locuințele cu locul de munca, spatii comerciale, si un atrium central destinat activitatilor sociale. Nivelul parterului conține magazine și un birou de asistenta sociala, care sunt disponibile atât pentru rezidenți, cât și pentru restul cartierului. Comunitatea este primita în spațiul amplu al curții pentru a participa la diverse activități locale, de la cursuri de exerciții, grupari cu tineri, recomandari despre sănătate și îngrijire.

Un centru medical al Crucii Roșii este disponibil pentru oricine are nevoie de ajutor, ceea ce facilitează un trai independent pentru persoanele in varsta, acordand asistența atunci când este nevoie. Acest serviciu de asistență medicală oferă ajutor rezidenților, precum și comunității înconjurătoare. Clădirea conține, de asemenea, o varietate de tipuri de locuințe: unități cu ferestre joase pentru persoanele în vârstă cu handicap, mini-loft-uri pentru tineri, locuinte cu etaj, și apartamente. Circulația în întreaga clădire ofera priveliste asupra curtii interioare, permitand locuitorilor să vizualizeze activitățile din atrium.

Combinația dintre varste și funcțiuni uneste generatiile si favorizeaza interacțiunea între acestea prin intermediul atriumului central.

Esenta acestei rezolvari o constituie legatura intre generații și dezvoltarea comunitară. In urma analizei acestui exemplu putem extrage un mod prin care arhitectura raspunde cerintelor sociale ale vartei a treia. precum și felul în care un spatiu construit poate servi drept centru pentru dezvoltarea comunității.

4. e ASOCIEREA INTRE GENERATII

Una din cele mai timpurii si mai indraznete pozitii teoretice asupra problemelor sociale intampinate la varsta a triea exista sub forma unui material critic al istoricului urbanist american, Lewis Mumford care dateaza din anul 1956. Alte texte remarcabile de structura similara le includ pe cele ale antropologistei americane, Margaret Mead din 1977, si pe ale scriitorului American Andrew Blechman din 2008 – pozitii care in general ataca practicile bazate pe segregare de varsta ca fiind ‘anatema’ la adresa ‘binelui social’. Eseul lui Mumford, intitulat ‘Pentru oamenii in varsta – nu segregare ci integrare’, aduce o critica viguroasa tendintei de segregare observata la comunitatile timpurii de pensionari din Florida si alte parti ale tarii. Aceste comunitati, dupa spusele lui Mumford, produc existente de “alienare, inutilitate si suferinta” printre persoanele in varsta

“Atitudinea cea mai incorecta fata de persoanele in varsta este sa-i privesti ca pe un grup izolat, care trebuie relocat, la un anumit moment din timpul vietii lor, de langa familiile lor, vecinii lor, cartierele si vecinitatile cunoscute, sau despartiti de interesele si responsabilitatile normale, pentru a trai intr-o inactivitate dezolanta, alinati doar de prezenta semenilor aflati in aceeasi situatie” – L. Mumford, sociolog

Lucrarea descrie o pierdere crescanda a demnitatii si lipsa unui tel din partea acelor persoane in varsta, ca urmare a despartirii membrilor familiei si descompunerea familiei formata din trei generatii – situatie si mai mult agravata de segregare. Mumford plaseaza procesul segregarii persoanelor in varsta in contextul proceselor socio-tehnice aflate in desfasurare, si anume de specializare, mecanizare si institutionalizare, procese pe care le aseaza in rand cu cel al ‘zonificarii batranilor’. In acelasi timp el ataca esecul propunerilor existente de cazare, care furnizeaza o singura solutie pentru ceea ce el numeste cele trei etape ale varstei senectutii – si anume etapa care face o trecere abrupta catre Varsta Mijlocie, apoi Varsta a Treia si in final Varsta a Patra. Mumford caracterizeaza sirul de provocari, carora le fac fata persoanele in varsta, cu o consideratie deosebita pentru pierderea si trauma cauzate de schimbarea caminului intre fiecare din aceste etape – fiecare din ele implicand pierderea relatiilor de vecinitate si a spatiului dedicate hobby-urilor si intereselor, cum ar fi gradina si atelierul. Odata cu plecarea copiilor, caminul varstei de mijloc se dovedeste a fi prea scump si prea mare pentru a putea fi mentinut si curatat. Cu iesirea la pensie, de multe ori fortata de la locul de munca, inceputul Varstei a Treia deseori duce la o criza psihologica, dar si o reducere a venitului, a relatiilor sociale, precum si a sensului vietii. Provocarea Varstei a treia este cel mai evident legata de pierderea independentei si a increderii in propria persoana, deoarece atat abilitatile fizice cat si cele mentale se diminueaza. Mumford considera acest lucru ca pe o amenintare pentru societate, tinand cont de costurile mari ale institutionalizarii, ale caminelor si spitalelor pentru batrani.

Contrar a ceea ce el descrie drept existenta ‘fara sens, fara efort, parazitica’ a persoanelor in varsta, Mumford contureaza un scenariu idealizat al unui habitat nou pentru cei in varsta, unul capabil sa redea ‘acea ingrijire voluntara, pe care familia cu trei generatii reusea candva sa o infaptuiasca’. El propune ca amestecul de varste existent in societate ca o entitate, ar trebui sa se reflecte in dezvoltarea unor structuri individuale de gazduire a persoanelor in varsta. De exemplu, intr – un cartier de 600 de persoane, ar exista aproximativ 30 sau 40 de persoane in varsta. Acestea ar fiinta in subgrupuri de sase pana la douasprezece apartamente asezate la parterul unor structuri, locuite de cupluri fara copii la etaj. Aceste spatii de locuit ar fi plasate in mod insesizabil la exteriorul celorlalte cladiri si situate acolo unde exista activitate constanta de divertisment, permitand vizite frecvente din partea familiei si a prietenilor. In general, Mumford preconizeaza formarea unor noi legaturi sociale prin intermediul unei arhitecturi care sa ofere servicii diverse, incluzand: gradinarit, mestesugarit, baby-sitting, brutarit si gatit, cu posibilitatea de a se suprapune cu actiuni ale elevilor. (mai baga servicii de socializare ) Se fac propuneri pentru clinici mai mici, care sa dispuna de servicii de vizitare si ingrijire la domiciliu, dar si de asistenta medicala la domiciliu, conturand si unele strategii curente de Imbatranire la Domiciliu.

Aceasta abordare arhitecturala prinde contur in Olanda. Humanitas Berweg este un centru rezidential pentru persoane in varsta independente care functioneaza ca „apartamente pentru intreaga viata”.

O caracteristica majora o constituie capacitatea de a de ridica nivlelul de ingrijire medicala in functie de nevoile rezidentului.

Locuintele nu au restrictie in functie de varsta; din contra, conceptul de baza incurajeaza socializarea intre generatii. Membrii familiei, prieteni, animale de companie, reprezinta factori de incurajare sociala, ce redau centrului capacitatea de a oferi o experiență mai personală și mai asemănătoare cu cea de “acasă”.

Pe langa facilitatile de ingrijire medicala deschisa si publicului exterior, centrul adaposteste un “shopping mall” amenajat in atriumul destinat diverselor activitati intre generatii. Atriumul central invită comunitatea la socializare alaturi de facilități de vânzare incluzand restaurante, salon de coafură, chioșcuri și magazine.

“The idea of Apartments for Life is gaining strength in the Netherlands. This approach allows for residents to move into an apartment and stay there as long as they live. This idea is appealing to couples where one of them is more ill then the other. 
The building was created as a neighborhood, not as housing.”

6. SPATII ARHITECTURALE CE FACILITEAZA INTERACȚIUNEA DINTRE PARTICIPANTII CENTRELOR PENTRU VARSTA A TREIA (DE INTRODUS IMAGINI LA FIECARE SPATIU)

Un centru de ingrijire dedicat varstei a treia necesita o abordare arhitecturala a spatiului ce aduce la implinirea unui mediu propice socializarii. Aici isi desfasoara activitatea clase diferite de varsta, rezultand diferite tipologii de interactiuni, ce iau astfel naștere, conturand spații specifice. Astfel asistăm la definirea unor spații cu caracter privat sau public, în funcție de raportul dintre interlocutori. Raspunsul arhitecturii asupra fiecarui spațiu astfel rezultat, cunoaște caracteristici fizice și psihologice ce vor fi detaliate în punctele următoare:

SPATIUL ARHITECTURAL DEFINIT DE INTERACȚIUNEA ÎNTRE BĂTRÂNI ȘI PERSONALUL MEDICAL

Inglobarea functiunilor de locuire si de centru medical in cadrul aceluiasi centru rezidential, generează interacțiune între rezidenti și personalul acestuia. Natura acestei interacțiuni cunoaște un caracter permanent. Datorita acestui atribut de permanență, dimensiunea psihologică a prezentei interacțiuni devine apăsătoare pentru bătrâni. Simpla prezență a centrului medical și a personalului acestuia în cadrul ansamblului de locuit, nu contenește a aminti vârstnicilor de starea de degradare fizică pe care o cunosc în aceasta perioada. Această stare psihologică are ca efect diminuarea încrederii în sine și în puterile proprii, culminând cu o stare de depresie continuă. Astfel ia naștere dimensiunea arhitecturală a problemei.

În ideea diminuării impactului psihologic negativ asupra bătrânilor și urmărind "Indulcirea" imaginii ansamblului rezidențial, se conturează o serie de reguli de compoziție arhitecturală.

Prima problemă ar fi raportul dintre corpul de clădire ce adăpostește centrul medical și zonele de locuire, indicat a fi unul direct și deschis, căpătând o poziție importantă in organizarea spațială a adăpostului, devenind parte componentă a acestuia.

O stare detașată si calmă a persoanelor ce locuiesc aici este dată și de buna iluminare naturală care diminuează efectul negativ indus de prezența unei astfel de funcțiuni in viața cotidiană a vârstnicilor.

De altfel, spațiul mare vitrat facilitează și percepția spațiului din interior către exterior invers, legând aceste două spații și realizând un plus de confort psihologic. Și spațiul de așteptare are un rol important prin configurarea sa care să ofere un loc de socializare, de interacțiune.

Se contureaza spatii de interactiune (de relaxare, de discutii) intre tineri si batrani, precum o sala de spectacole , in care fluxul de informatii fiind bidirectional, se creeaza un limbaj comun al celor doua instante, iar informatiile se transmit intr-o maniera bidirectionala.

Un spatiu multifunctional este mai propice interactiunilor prin varietatea de evenimente ce le ofera: expozitii, mici spectacole, discutii, etc. Aici un rol important il au lumina, ajutand la creearea unui ambient calm si relaxant, mobilierul ( scaunele sau fotoliile cu manere ce permit o ridicare mult mai usoara pentru varstnici dar fiind in acelasi timp ergonomice pentru tineri, culorile pardoselii, a peretilor si tavanului, ce fac diferenta dintre planurile orizontale si verticale, diminuand discomfortul vizual generat de slaba perceptie vizuala a varstnicilor.

SPATIUL DEFINIT DE INTERACTIUNEA DINTRE BATRANI SI MEMBRII AI FAMILIEI

Spațitiul privat al adapostului cunoaste diferite abordari graduale importate la exterior , la public. Dintre acestea, cel mai intim si implicit cel mai dificil raport se contureaza intre varstnici si membrii familiei acestora, reprezentanti ai exteriorului, ce vin in vizita, invadand spatiul adapostului. Interactiunea acestor doua lumi face prin definirea unor spatii alveolare cu caracter intim in organizarea spatiala a zonelor comune ale adapostului, dar mai presus de acestea sunt apartamentele, medii mult mai favorabile dezvoltarii relatiilor de intimitate ale fiecarei familii in parte. Pentru accentuarea dimensiunii personale a acestui spatiu se pot crea coridoare de acces in apartamente, ca spatii de tranzitie intre public si privat, vizitatorii percepand spatiul de locuit ca pe o locuinta a rezidentilor care devin gazde, iar ei, oaspeti.

SPATIUL DEFINIT DE INTERACTIUNEA INTRE REZIDENTI

Cel de-al treilea tip de interactiune ce ia nastere in cadrul unui adapost pentru varstnici este cel ce defineste practic programul in sine, si anume relatiile dintre rezidenti. Datorita caracterului optional al acestor interactiuni, spatiul in sine capata o importanta aparte. Acesta trebuie configurat in asa fel incat sa incurajeze persoanele la interactiune sociala, dar sa pastreze totusi un caracter intim si personal in situatia in care aceste interactiuni nu se vor a lua nastere.

Astfel, spre exemplu, configurarea spatiala a apartamentelor, materializari ale necesitatilor private ale indivizilor, trebuie sa urmeze anumite principii caracteristice unui spatiu intim, pastrand totodata legatura cu spatiul public, cu interactiunea.

Dezvoltarea atributului public al spatiului trebuie sa urmeze o evolutie graduala, permitand astfel, atat interactiunea in grupuri restranse de indivizi (studii au aratat ca grupurile mai mari de 6 persoane nu mai cunosc un caracter intim) cat si materializarea unor grupuri mai mari cu ocazia diferitelor activitati comune. Organizarea spatiala a adapostului si distribuirea functiunilor comune trebuie asadar studiata in amanunt.

4.f Imbatranirea activa – Teoria dezangajarii

Centrele destinate vârstnicilor se pot referi la pensionari sau bolnavi cronic și pot deservi mai multe unități administrativ-teritoriale. Căminele pentru persoane vârstnice au misiunea de a asigura maximum de autonomie și siguranță persoanelor îngrijite, respectându-le identitatea, integritatea și demnitatea. Regimul de viață din căminele pentru persoane vârstnice trebuie conceput astfel încât să permită: menținerea sau ameliorarea capacităților fizice și intelectuale, stimularea participării la viața socială, a legăturilor interumane și, în mod special, menținerea legăturilor cu familiile lor, asigurarea îngrijirilor medicale, prevenirea și tratarea consecințelor legate de procesul de îmbătrânire.

Teoria dezangajării este considerată ca primă abordare multidisciplinară și a fost explicit lansată de comportamentaliști în gerontologie. Fiind una dintre cele mai cunoscute și mai controversate teorii ale gerontologiei sociale, se consideră că ea a fost lansată de autorii volumului Growing Old, contrazicându-se ideea conform căreia, pentru a fi integrate, persoanele în vârstă ar trebui să fie active.

(imagini disertatie veche)

În schimb, procesul prin care oamenii în vârstă își descresc nivelurile de activitate, prin care caută roluri mai pasive, interacționează mai rar cu alți oameni, devenind din ce în ce mai preocupați de viața lor interioară, este văzut ca unul normal, inevitabil și satisfăcător la nivel personal, putând marca începutul unei revizuiri a vieții.

Dezangajarea își are rădăcinile în presupoziția unui declin inevitabil al abilităților, odată cu trecerea vârstei și în așteptarea universală a morții. Procesul dezangajării poate fi început de o persoană în vârstă sau provocat de societate. Cu privire la modul de inițiere a procesului, se pornește de la presupunerea unor consecințe mutuale, pozitive, atât pentru societate, cât și pentru individ. În acord cu această teorie, persoanele în vârstă, pierzând unele roluri și o parte din energie, vor să fie întrebate despre expectanțele sociale de productivitate și competitivitate. Dezangajarea este văzută astfel ca un comportament adaptativ, care ajută persoana în vârstă să își păstreze încrederea și liniștea chiar dacă realizează roluri sociale periferice. Spre exemplu, Cummings și Henry, sociologi, argumentează că persoanele în vârstă care nu mai sunt angajate în roluri profesionale sunt mai active în viața de familie.

Pentru bărbați, procesul dezangajării pare a fi abrupt, din momentul în care își încheie rolurile profesionale. Dezangajarea nu este văzută ca fiind utilă și funcțională doar individului, ci și societății. Fiecare societate are nevoie de modalități ordonate de transmitere a puterii de la generațiile în vârstă către tineri.

Teoria dezangajării eșuează în considerarea variabilității preferințelor individuale și în diferențierea cadrelor socio-culturale. Aplicabilitatea acestei teorii diferă în funcție de pozițiile individuale în structurile sociale – un om de cultură are mai multe șanse să rămână implicat decât un muncitor într-o fabrică. Pe de altă parte, o persoană din mediul rural va continua să muncească și după 65–70 de ani pentru a-și asigura un minim de venituri. Dezangajarea se poate manifesta diferit și la același individ: el se poate retrage din viața socială – nu mai frecventează evenimentele sociale, dar rămâne activ din punct de vedere psihologic – citește și participă la discuții axate pe probleme de actualitate.

De asemenea, sensurile pot diferi de la cei care cunosc persoanele în vârstă la cei care le observă pentru prima dată: o bătrână care privește pe fereastă ore în șir se poate simți foarte implicată în viața străzii, urmărind scenele sociale, în timp ce un observator ar putea spune că este retrasă.

Aceasta teorie are tendința de a ignora rolul jucat de personalitate în modalitatea de adaptare la vârstă. Persoanele care au fost întotdeauna active și implicate social probabil că nu se vor retrage, la vârsta a treia, ci vor continua să-și mențină modelul tipic de adaptare la mediu. În mod similar, unele persoane au fost întotdeauna retrase și pasive, astfel încât dezangajarea poate reprezenta pentru ele un mod natural de tranziție sau de continuare a modului de viață anterior, fără a se înscrie într-un curent universal valabil pentru vârsta a treia. Teoria dezangajării poate fi privită ca un punct de plecare în argumentarea pensionării timpurii și a separării persoanelor în vârstă de restul populației.

Îmbătrânirea activă – o necesitate ignorându-se consecințele negative, în plan societal. Această teorie poate fi văzută ca o recomandare filosofică cu privire la modul de viață al omului ajuns la vârsta a treia, dar nu poate fi generalizată în explicarea universală a procesului de îmbătrânire.

Teoria dezangajării susține că la bătrânețe individul și societatea se retrag reciproc unul față de celălalt în patru etape. Prima etapă începe la finalul vârstei mijlocii, când rolurile tradiționale, cum sunt acelea de angajat și părinte, devin mai puțin disponibile sau mai puțin importante, deoarece se restrânge cercul social al persoanei, din cauză că prietenii mor sau se mută în altă parte. În a doua etapă persoanele anticipează, se adaptează și participă la această îngustare a sferei sociale prin renunțarea la multe roluri pe care le-au avut și prin acceptarea acestei dezangajări sau desprinderi. În a treia fază, pe măsură ce oamenii devin tot mai puțin centrați pe rol, stilul lor de interacțiune se schimbă de la activ la pasiv. În ultima etapă, datorită acestor stiluri mai pasive de interacțiune, persoanele vârstnice au o posibilitate mai mică de alegere a unor roluri noi și astfel crește probabilitatea de a se dezangaja (desprinde) și mai mult. Teoria dezangajării susține că participarea vârstnicului la procesul de dezangajare este universal și voluntar. Conform unor păreri, această teorie perpetuează discriminarea, începând cu pensionarea forțată, până la internarea obligatorie într-o casă de bătrâni, pe principiul că bătrânii doresc oricum să se retragă.

5. CRITERII TIPOLOGICE

In urma studiilor social-economice s-a ajuns la concluzia că este necesară asigurarea diferitelor facilitati destinate exclusiv persoanelor în vârstă, însă rămâne o nelămurire in ceea ce constă numărul lor într-un centru, dacă un centru de relaxare-recreere și care oferă servicii medicale răspunde mai bine cererii decât acestea două separat, dacă persoanele ar trebui să trăiască individual sau să formeze o comunitate și dacă amplasamentul ar fi mai potrivit în aglomerația urbană sau la periferie. Varianta corectă de rezolvare a unui cămin va reieși din noile modalități de abordare a generației următoare de beneficiari ai acestor spații în funcție de cerințele acestora.

Arhitectura centrelor petru varsta a treia reflecta necesitatile generatiilor care beneficiaza de un astfel de program. Aceasta resimte schimbari influentate de urmatoarele generatii de varstnici, modul de viata insusit, noi modalitati de recreere, dar si dependenta fata de tehnologie.

(MAI BAGA DIN CAIETUL DE PREDIPLOMA)

• Arnplasamentul

“Centrul are un amplasament adecvat pentru asigurarea accesului beneficiarilor din și spre comunitate. Centrul este amplasat în comunitate sau în imediata apropiere a acesteia, astfel încât să permită accesul beneficiarilor la toate resursele și facilitățile ei: sănătate, educație, muncă, cultură, petrecerea timpului liber, relații sociale. În situația în care distanța până la cea mai apropiată stație de transport în comun este dificil de parcurs pe jos de către beneficiari, centrul are posibilitatea de a asigura transportul acestora la stația respectivă. În cazul centrelor care se adresează beneficiarilor cu afecțiuni mentale și psihice, acestea pot fi amplasate în locuri mai izolate, cu condiția să aibă acces pentru mijloacele auto. Im: Centrul permite un acces facil pentru beneficiari și vizitatorii acestora.” ORDIN Nr. 2126 din 5 noiembrie 2014 privind aprobarea Standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice

AMPLASAREA CENTRULUI IN MEDIUL RURAL ofera avantajul unei arii extinse cu posibilitati diverse de organizare functionala si de recreere, spatii verzi amenajate dar si pentru cultivat. Unii varstnici aspira catre zone rurale pentru un mediu mai putin poluat. Dezavantajele insa, constau in limitarea accesului la facilitatile medicale, lipsa legaturilor cu mijloace de transport si dificultatea de a participa la activitatile social-culturale organizate in mediul urban.

Contrar inconvenientelor mediului rural, Centrul Steinfeld de gazduire si ingrijire pentru varsta a treia, a fost construit ca o cladire sustenabila, cu puternic impact biofilic. Cu volumul său mare, relativ închis, avand numeroase detalii

vizuale, se raporteaza la împrejurimile sale și ,,rădăcinile” rezidentilor sai. Alegerea materialelor – o construcție cu schelet din lemn cu două etaje, construită pe un soclu din beton – corespunde metodei regionale de construcție rurală, iar filtrarea luminii naturale în unele zone reflectă atmosfera de hambar. Proiectia muntelui Latschur, este asigurată de

numeroase deschideri ale clădirii. Curtea interioara din centrul clădirii oferă lumină naturală tuturor coridoarelor si zonelor publice.

AMPLASAREA CĂMINELOR ÎN MEDIUL SUBURBAN combina din avantajele si dezavantajele mediului rural si urban. Accesibilitatea serviciilor medicale este crescuta fata de mediul rural, la fel si revederea cu familia si persoanele apropiate. Precum si in mediul rural, lipsa modalitatii de transport in comun constituie un dezavantaj major.

Un exemplu arhitectural de comunitate suburbana pentru varsta a treia il reprezinta Social Complex, langa Lisabona, Portugalia. Comunitatea persoanelor in varsta este caracterizata de locuinte separate, concepute special pentru cei peste 55 ani, izolati de centrul orasului. Organizatii precum Centrul International de Longevitate din Marea

Britanie avertizeaza ca, avantul global in constructia satelor de acest tip, privatizate, ar putea insemna sfarsitul ,,casei de ingrijire traditionale” si a modelului de ingrijire a varsnticilor oferit de stat. In timp ce majoritatea “satelor” destinate varstnicilor adopta o viziune detasata, suburbana, altele accepta o abordare mai experimentala.

Una din cele mai extraordinare porpuneri intalnite este ce alor Guedes Cruz Architects, Alcabideche, Social Complex, langa Lisabona, Portugalia. Comunitatea formata din 52 de locuinte de tip cub, construite din beton si plexiglas, ofera necesarul de umbrire rezidentilor in ciuda climatului aspru si terenului arid. Spre deosebire de alte centre destinate varstnicilor, acest proiect are o particularitate aparte. Cand un rezident suna o alarma din interiorul locuintei, intregul acoperis al cladirii se aprinde rosu, un semnal stralucitor ce face apel la ingrijitori este difuzat in intreaga comunitate. Cartierul de 10 000m2 gazduieste, de asemenea, un corp destinat asistentilor, si un peisaj unduios constituit din terase publice si bazine ce leaga locuintele.

Dezavantajele mediilor rural si suburban devin avantaje in MEDIUL URBAN. Insa, un inconvenient il reprezinta ariile construibile mici ce constrang spre desfasurarea centrelor pe mai multe niveluri fortand rezidentii sa utilizeze circulatiile verticale. De asemenea lipsa spatiilor verzi amenajate are impact negativ asupra starii fizice si mentale ale varstnicilor.

Generatia actuala de varstnici este la fel de diversa ca orice alt grup de varsta, insemnand ca nu toti aspira la o viata retrasa, linistita. Unii dezvoltatori raspund nevoii de centre pentru varstnicii din zonele urbane prin raspandirea centrelor de locuinte in cadrul structurii urbane existente, in loc de centre detasate de mediul aglomerat.

The village will have its own community recreation area including over 3,000m2 of landscaped gardens, plus a restaurant and bar, health and wellness retreat, demonstration kitchen, lounge, golf simulator and more. There will also be two levels of aged care so residents can move in knowing that they will never have to move away from their community. The fifth floor will feature over 3000sqm of landscaped gardens including an activity lawn overlooking the heritage-listed Gasometer. Aveo Group’s CEO Geoff Grady said vertical living was the “next logical approach for retirement communities, as increasingly, discerning buyers are demanding easy access to lifestyle amenities, spacious indoor living areas and desirable inner-city locations”.

• ORGANIZAREA SPAȚIAL-VOLUMETRICĂ

Cartierele rezidențiale sunt deseori amplasate în mediul suburban pentru a putea fi desfasurate pe o suprafata extinsa. Regimul de inaltime al cladirilor este unul redus. Extinderea functiunilor este dispusa pe orizontala. Cu toate acestea, aria terenului permite amenajarea numeroaselor spatii verzi aferente cladirilor cât și a unei zone mari, centrale, destinate diferitelor activități sociale. Aceste centre au în componența lor diferite functiuni precum: centru medical, spatii comerciale, farmacie, centru de înfrumusețare și reabilitare fizică, restaurant și uneori capelă. Inaccesibilitatea la un spital sau lipsa mijloacelor de transport in comun, sunt dezavantajele care obliga centrele sa fie adresate persoanelor in varsta care nu au mari probleme de sănătate.

Sun CIty, Arizona 37.800.000 m²

Un alt tip de organizare este cea pavilionara în care, spre deosebire de primul, aici se ajunge la un număr ridicat de rezidenti ce locuiesc pe același nivel, ceea ce duce la reducerea ariei terenului necesar pentru desfășurarea căminului și la posibilitatea amplasării în mediul urban care îi oferă facilitățile de care are nevoie. Aceasta abordare arhitecturala conține o serie de facilități destinate persoanelor in varsta cu dizabilități.

Eltheto housing and healthcare complex, 20 000 mp.

Tipul monobloc este de dimensiuni foarte mari și cuprinde un corp central in care se regăsesc toate funcțiunile și care dispunde de facillități de ordin medical, recreativ și social. În general parterul conține toate funcțiunile publice și semipublice iar la etajele curente sunt camerele de cazare, oficiile aferente acestora și nodurile de circulație ce fac legătura între nivele.

Guangxi Senior Center, China

• IN FUNCȚIE DE NECESITĂȚILE MEDICALE ALE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ:

-Spitalele destinate îngrijirii bătrânilor sunt mai des intalnite în Europa și au cele mai complexe dotări medicale, accentul punându-se pe actul medical și mai puțin pe nevoile sociale personale. Astfel pacienții sunt internați când sunt bolnavi și externați la vindecare.

.

– Căminele de bătrâni dotate cu servicii medicale asigură îngrijirea bătrânilor convalescenți după o spitalizare. Ele pot fi clădiri independente sau clădiri anexe ale spitalelor. Serviciile medicale oferite de acestea sunt similare cu cele ale căminelor pentru persoanele cu o vârstă foarte inaintată și care nu pot beneficia de ele la locuința proprie.

Residential and Nursing Home Simmering, Germania

Căminele pentru bătrâni dotate cu infirmerii au în grijă pacienți ce necesită îngrijire pe termen lung, dar pot avea în supraveghere medicală pe acei pacienți care au o sănătate relativ bună si care sunt capabili să se deplaseze fără ajutor. Un amplasament ideal ar fi în apropierea zonelor de agrement, culturale, pentru accesul la activitățile comunității.

Căminele de bătrâni dotate cu servicii de recreere și reabilitare fizică pot avea mai multe solutii de rezolvare, cel mai des întâlnit fiind format dintr-o zona de locuințe individuale și o clădire centrală ce servește comunitatea cu diverse facilități medicale, de recreere și reabilitare fizică și mentală. Acest tip de instituție pune mai mult preț pe nevoile sociale ale vârstnicilor decât pe cele medicale.

Alcacer do sal residences, Madrid

Locuințele pentru persoanele în vârstă independente sunt amplasate în general în mediul urban, nu dispun de de facilități medicale însă prevad diferite rezolvări ale spațiilor interioare din punct de vedere arhitectural pentru persoanele în vârstă.

Cartierele rezidențiale destinate exclusiv persoanelor în vârstă sunt amplasate în mediul suburban sau rural deoarece aria terenului necesar pentru construirea unui asemenea tip de ansamblu este foarte mare iar regimul de înălțime scăzut.

7. PROBLEME ȘI EXIGENȚE SPAȚIAL-FUNCȚIONALE

• Amplasamentul

Este un element decistv cu privire la rezolvarea centrului, el trebuind să ofere vizibilitate în interiorul comunității si să aibă conexiuni permanente cu viața activă a societății. Atat pentru rezidenți cât și pentru vizitatori, amplasamentul treuie să fie ușor de localizat. Spațiile verzi, accesibilitatea bună, existența locurilor de parcare in imediata apropiere, localizarea unor funcțiuni diferite de cea de locuire reprezintă o soluție avantajoasă pentru situarea acestui tip de arhitectură în interiorul zonei urbane. Prin legături cu funcțiuni precum biserica, creșe, grădinițe, școli, centre comerciale, spații verzi de agrement sau cafenele, vârstnicii devin implicați în viața cotidiană. localizarea în imediata apropiere de o arteră de circulație prezintă avantaje, protecția fonică împotriva zgomotului asigurându-se prin spații verzi drept "spațiu tampon". Parcajele vor fi dispuse lateral accesului principal accentuând caracterul rezidențial al ansamblului. Se vizează crearea unor perspective pasive și active prin amplasarea camerelor către zonele verzi sau către accese.

Functiuni

Accese si circulații.

Accesul către orice încăpere se face prin coridoare, in formarea cărora trebuiesc evitate unghiurile și colțurile, coridoarele lineare flind cele mai adecvate. Pot fi simplu tract, cu camere pe o parte sau in dublu tract, cu camere pe ambele părți ale coridorului central. Windfang-ul trebuie să țină cont de existența persoanelor cu handicap, incât dimensiunea minimă de manevră trebuie să fie aria unui cerc cu diametrul de 1,50 m.

Scările trebuie proiectate astfel încât să poată prelua integral în caz de urgență circulația verticală, trebuie să fie închise, în caz de incendiu acesta să nu se propage In toata clădirea. Lățimea trebuie să fie minirn 1,50 m Și maxim 2,50 m, inălțimea contratreptelor de 17 cm iar lățimea de 28 crn. Ascensoarele Indeplinesc funcția de transport pe verticală a persoanelor, medicamentelor, lenjeriilor si alimentelor, pentru fiecare funcțiune proiectându-se ascensoare separate.

Zona de primire-Intâlnire.

Accesul principal se face în această zonă ce reprezintă primul contact al vărstnicului cu viitoarea sa locuință. Aceasta conține recepția, un punct de informare, grupuri sanitare publice, accesul către restaurant, circulatiile verticale si un spațiu destinat întâlnirii bătrânilor cazați cu cei din exterior.

Zona destinată alimentației.

Aprovizionarea cu alimente se face printr-un acces de serviciu, separat de accesul principal și de celelalte circulații. Alimentația într-un centru presupune împărțirea pe două categorii: mâncare obișnuită și de regim. in cazul servirii în cameră, mâncarea se transportă cu ajutorul unui cărucior. Bucătăria este situată în general la nivelul de aprovizionare pentru flux ușor între livrare, depozitare, pregătire, preparare și distribuție. Mărimea este dată de cerințe și de numărul pacienților, precum și sala de mese, și conține: zona de pregătire a mâncării, camera bucătarului șef, locul de curățat legumele, carnea și peștele cu depozitarea aferentă, depozitul principal, camera frigorifică, recepția mărfii.

Zona destinată activităților de relaxare.

Trebuie regăsită în orice centru pentru vârsta a treia și poate varia ca mărime și număr în funcție de cerința celor cazați și de spațiul de care beneficiază centrul. Cele mai întâlnite sunt sălile de lectură cu o mică bibliotecă, sălile de pictură, sculptură, muzică, mici ateliere de tâmplărie și piscinele acoperite.

Zona destinată administrației

Este o zonă necesară oricărui centru pentru o bună desfășurare și organizare a activităților. Are legătură directă cu holul de intrare, sau accesul secundar destinat personalului, cat și cu nodurile de circulație. Se prevăd încăperi pentru biroul directorului administrativ, secretariat, birou administrativ, birou asistente, birou peronal și arhivă fișe medicale. Mai pot fi camre de discuții pentru medici, bibliotecă de specialitate, cameră pentru sora șefă si asistentul social. La fiecare nivel de cazare se afla câte o camera de gardă, cu baie proprie.

Zona destinată asistenței și recuperării medicale.

Căminele pentru bătrâni au dotări medicale precum o sală de examiare, o sală pentru fizioterapie, sală de fitness, bazin acoperit, cameră de terapie.

Camera de cazare

Coridoarele de acces predomină in arhitectura pentru vărsta a treia, toate unitățile de locuit deschizandu-se către acestea. Pentru realizarea unui nivel de confort ele trebuie tratate ca niște spații destinate, cu dimensiuni de minim 2.00 m, cu variații pe lățime prin crearea unor alveole la accesul in spațille de locuit și a unor locuri de discutii dispuse la distanțe prestabilite, in care lumina are un rol Important. Coridoarele nu trebuie să fie simple pasaje, ci să se prezinte ca spații deschise spre exterior, oferind perspective , să fie amenajate cu obiecte de decor, pentru a duce la socializare prin simpla sa traversare. Din ele se accede către unitatea de locuit, ansamblu format din vestibul, grup sanitar și camera propriu-zisă. Dimensiunea poate varia intre 16-12 mp utili. Apartamentele pentru cupluri sunt de dimensiuni mai mari având în componența lor o cameră de zi, un loc de luat masa și o bucătărie. Camera se poate modela dupa propria personalitate a celui care o locuiește prin amenajarea cu diverse obiecte personale. Grupul sanitar trebuie să fie in concordanță cu standardele în vigoare oferind spațiu suficient unui vârstnic pentru o mișcare liberă independentă sau ajutat, obiecte sanitare speciale pentru cei cu handicap fizic, sisteme de avertizare și bare de sprijin.

Spatille comune

Sunt destinate atât rezidenților cât și vizitatorilor și se referâ la holul de acces, spatiul comun de întâlnire, conferințe, expoziții, săli de sport, Intreținere, recuperare, terapie ocupațională și spațiile anexe, grupuri sanitare, vestiare. Acestea sunt dipsuse în imediata apropiere a accesului sila fiecare nivel, insa nu departe de nodul de circulație. Un concept important il reprezintă spațilie 100% care sunt comune și asigură un caracter social puternic oferind perspective interioare si exterioare interesante, accese către zone de interes precum o cafenea, o bibliotecă, sau zone de recreere. in jurul acestui spațiu polivalent există alte zone de destindere, dar care presupun o singură acțiune precum zonele verzi destinate plimbărilor, zonele de meditație. In zonele comune, pe lângă confortul mobilierului acesta trebuie să fie ușor de mutat și de depozitat, materialele trebuie să redea o atmosferă caldă (pavajul din lemn, lumina, spați verzi).

Spațille tehnice.

Acestea cuprind: centrala termică, centrala de ventilație, postul trafo, spălătoria, atelierele de reparații si intreținere. Amplasarea lor trebuie să țină cont tie nivelul de zgomot produs și de gradul de pericol în cazul unei defecțiuni, de aceea e de preferat sa se situeze la subsol în imediata apropiere a accesului de serviciu. Se mai revăd instalații pentru avertizare în caz de urgență, de supravegliere, de alarmare și securizare in conformitate cu cerințele persoanelor de vârsta a treia.

• Confortul psihologic

Iluminarea.

Din cauza vârstei Inaintate iluminatul natural are un rol important în ajutorarea acestor persoane, camera fiind locul unde batrânul petrece cel mai mult timp, deci arhitectul are datoria de a rezolva optim aceasta problemă conform necesităților acestuia, iar în cazul în care lumina naturală produce un diconfort se folosesc parasolarele ajustabile. Fereastra reprezintă legătura cu exteriorul pentru cei care au probleme în a se deplasa, de aceea ea trebuie să aibă o dimensiune generoasă, sa deshidă interiorul către exterior. De asemenea și iluminatul artificial este important, camerele dotându-se cu lămpi cu picior, lămpi de noptieră, cât și de tavan. Iluminatul de ambianță nu trebuie să fie foarte puternic pentru a evita disconfortul și senzația de orbire; cel de lectură trebuie să aibă posibilitatea modificării fasciculuilui de lumină; cel de veghe și supraveghere se realizează în general la nivelul pardoselii cu ajutorul unor aplice care emană o lumină slabă.

Materialele.

Prin varietatea de texturi și culori existente astăzi se elimină senzația de spitalizare și în plus au calităti precum o rezinstență crescută la foc, protecție antimicrobiană, curățare usoară, nu necesită călcare și oferă barieră contra lichidelor.

Pentru pardoseli se recomanda materialele plastice la interior și placaje de marmură, piatră sau ceramică pentru spațiile de circulație intensivă.

Zgomotul.

Este o problemă care apare atunci când centrul de bătrâni este amplasat într-o zonă urbana, iar pentru evitarea acestuia se optează amplasamentul în incinta unui spital, dar în general la periferia orașelor. Pentru interior se evită alăturarea funcțiunilor de cazare cu cele administrative, publice, până și amplasarea grupului sanitar și a windfang-ului între coridoare și camera propriu-zisă este o barieră contra zgomotului.

Ambianța.

Mutarea din locuința proprie într-un centru de bătrâni duce la un sentiment de izolare față de societate, la dezorientare. Pentru evitarea acestora se optează pentru decorarea propriei camere cu obiecte personale, pentru o cromatică și texturi diverse, în vederea creări unui spațiu familiar. Holul mare de intrare dă senzația unui hotel, iar zona de recuperare și reabilitare se separă de cea de cazare pentru a evita contactul des cu personalul medical. Salile de recreere, de lectura, muzica si pictura, de proiectie, redau un aer de relaxare, destindere, ajuta la socializare.

PREMISE PENTRU PROIECTARE

Identificarea acelor calități ale spațiului rezidențial      capabile să ofere o alternativă moderată la ideea de acasă.

Capacitatea de a însoți mutarea din familie într-un loc      „nestrăin” în care să ai grijă și, în egală măsură, să accepți      să fii îngrijit.

Explorarea deciziilor și consecințelor de proiectare în      abordarea noțiunii de intimitate a spațiului.

Asumarea unei atitudini socio-culturale în care      locuirea și traiul pentru vârsta a III-a să evidențieze clar      poziția de integrare/alternativă prin prelucrarea constructivă a datelor      realității contemporane.

Transformarea conceptului public-privat într-un spațiu      multiposibil, dinamic și plin de viață.

Dezideratele etice și sociale care trebuie să stea la baza unui asemenea proiect sunt: comunicarea, interacțiunea      socio-culturală, reapropierea de natură, reintegrarea vârstnicilor în      grupuri mici cu apartenență amplificată, delegarea responsabilităților      familiale.

ELEMENTE DE DESIGN

Spații cu proporții apropiate de cele ale unei      locuințe; evitarea imaginii unei instituții.

Folosirea luminii naturale și asigurarea unor priveliști      asupra mediului înconjurător.

Crearea unui mediu primitor prin folosirea unor      finisaje cu texturi și culori variate, ținând cont de faptul că anumite      culori sunt nepotrivite, având efecte negative asupra locuitorilor.

Varietate de experiențe spațiale, inclusiv acces într-o      grădină.

Intimitatea, controlul, personalizarea și alegerea      trebuie să fie lucruri de care orice rezident să poată beneficia.

Independeța poate fi mărită prin realizarea unor spații      ușor de găsit, de identificat și utilizat. Folosirea unor indicii prin      utilizarea culorilor, texturilor și elementelor de semnalistică, pentru a      ajuta rezidenții să înțeleagă unde se află și unde trebuie să ajungă.

Elementele de estetică sunt foarte strâns legate de      crearea unui mediu asemănător unei locuințe. Este foarte importantă      folosirea luminii, materialelor și texturilor naturale, precum și      expunerea unor obiecte de artă. De asemenea, o atenție deosebită trebuie      acordată proporțiilor, culorilor și detaliilor.

Spațiile comune se recomandă să fie luminoase, deschise      și de dimensiuni generoase.

Integrarea construcției în peisaj.

CONCLUZIE

Generația vârstei a treia se confruntă în contextul secolului 21 cu o ruptură de ritm, rost și loc în societate. Lipsa de comunicare între generații îi așează pe vârstnici într-un teritoriu izolat. Politicile de integrare socială și facilitățile oferite de atoritățile locale se află deocamdată într-un stadiu incipient. La pensionare, persoanele trecute de 65 de ani se confruntă cu probleme de sănătate, dar și cu un sentiment de inutilitate, care uneori este mai grav decât deprecierea stării fizice. Din acest motiv, un ansamblu reziențial destinat persoanelor de vârsta a treia, trebuie să combine componenta rezidențială cu alte activități menite să remedieze aceste aspecte de izolare, însingurare. Locuirea pentru vârstnici ridică probleme speciale deoarece pentru majoritatea rezidenților odată ce au intrat într-un astfel de ansamblu există o probabilitate foarte crescută să rămână aici pentru tot restul vieții. Provocarea constă în crearea unei comunitati care să raspunda nevoilor vârstnicilor și care, să le asigure o bunăstare nu doar fizică ci și spirituală. Este extrem de important ca proiectarea unui spațiu pentru vârstnici să pornească de la înțelegerea problemelor îmbătrânirii. Cerințele legate de modul de locuire sunt satisfăcute atunci când mediul este proiectat așa încât să asigure o combinație între nevoile emoționale, sociale, religioase, fizice și de recreere ale persoanelor cu vârste înaintate.

ARHITECTURA INCLUZIVA

Există multe valori pe care le putem învăța din țările care se confruntă deja cu imbatranirea demografica. Pentru a renunta la fenomenul de institutionalizare a persoanelor in varsta, este necesara o analiza a proiectelor adoptate in Europa în care au fost aduse soluții ce permit inaintarea in varsta in cadrul aceluiasi mediu. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul spatiului construit, făcând posibila mentinerea si integrarea persoanelor în vârstă în comunitate și implicarea acestora la rețeaua urbană.

Examinand formele de arhitectura (europene) care se ocupă de noțiunile de „comunitate” și „îmbătrânire” a rezultat contextualizarea unei strategii de proiectare pentru integrarea facilităților varstei a treia în țesătura comunitară. Aceste solutii arhitecturale converg in doua categorii:

Cele care se bazeaza pe locuinte destinate exclusiv vartei a treia dar se integreaza cu succes in comunitatea urbana.

Locuinte pentru diferite generatii si cele integrate intr-o comunitate de toate varstele, a caror arhitectura se bazeaza pe conceptul integrarii sociale.

Au fost identificate multe asemanari in urma suprapunerii unor solutii de locuire pentru varsta a treia din Europa. Analiza a fost indreptata in special catre proiectarea spatiilor de socializare, a foaierului, a spatiilor deschise si publice, a zonelor de intalnire a persoanelor in comunitate, dar si a circulatiilor si spatiilor de tranzitie. Acest lucru oferă o înțelegere clară a caracteristicilor arhitecturale utilizate pentru crearea de spații de socializare intr-o societate formata din generatii diferite. Un astfel de caz este prezent in Rotterdam – Rock’n’Roll Apartments, proiect castigator intr-o competitie in care a fost necesara imbinarea de apartamente noi destinate adultilor cu apartamente existente destinate persoane in varsta. Abordarea avea ca obiectiv asigurarea privelistei asupra canalului existent in proximitatea azilului. Corpul nou proiectat de Arons en Gelorff a fost conceput pentru noua generatie de persoane varstnice. “Arhitectura sa modernă, distractivă și unică își găsește calea de a cuceri o sarcină mai dificilă, aceea de oferi locuinte unei generatii noi, cu cerinte noi, oferind în mod discret îngrijirea de care au nevoie.” Conexiunea dintre toate functiunile centrului rezidential este formata din spatii amenajate special pentru recreere si socializare intre generatii.

“AL TREILEA SPATIU” INTR-O COMUNITATE

“Where third places exist within residential neighbourhoods, and are claimed by all, they remain among the very few places where generations can still enjoy one another’s company” (Oldenburg, 1999, xx)

„Acolo unde există locuri terțe în cartiere rezidențiale și sunt revendicate de toți, acestea rămân printre puținele locuri unde generațiile se pot bucura în continuare de compania celuilalt”

Comunitățile pot facilita relațiile intre diferite generatii, atât în cartiere, cât și între grupuri cu interese comune. Deși este în curs de schimbare, comunitatea de cartier este de obicei segregata în funcție de vârstă, ceea ce face ca interacțiunea dintre membrii săi mai tineri și cei mai în vârstă să fie o problemă de rutină zilnică. Colaborarea intre generatii poate fi solutionata prin schimbul de tehnologii noi și vechi și stiluri de viață noi și tradiționale.

O solutie arhitecturala adoptata in acest sens se regaseste in Germania, unde in prezent, populatia varstei a treia depaseste 20%. Centrele de cartier alocate diferitelor varste numite „mehregenerationenhauser” combină functiunile unui centru pentru varsta a treia cu spatii de interes pentru tineret, clinică și gradinite, promovând inaintarea in varsta in acelasi mediu și sprijinul intre generatii. Locuințele “intergeneraționale” se încadrează în conceptul de viață integrată al lui Peter Ebner, acela de a încuraja diferite grupuri de persoane care se pot susține reciproc să coexiste.

City Loggia Stuttgart, Germania – Arhitectul Kohlhoff și Kohlhoff

Situată într-una dintre cele mai dens populate zone din Stuttgart, această comunitate multigenerațională gazduieste un spațiu verde în mijlocul dezvoltării urbane.

Proiectul incorporeaza un centru consultativ, o cafenea publică, un centru de îngrijire a copiilor și locuinte pentru persoanele în vârstă. Scopul centrului este de a spori interacțiunea dintre diferitele grupuri de utilizatori și de a contracara izolarea socială. Din foaier, există conexiuni vizuale atât cu nivelurile superioare, cât și cu grădina, relevând astfel transparența clădirii. Spațiile publice – cafenea, centru consultativ și spații pentru evenimente – sunt toate situate la parter. Etajul întâi este cedat unui centru de îngrijire a copiilor. Fiecare unitate beneficiază de acces la grădină. Acest răspuns la mediul urban, atrage comunitatea si diferite generatii la sit prin spațiul verde și functiunile diverse.

Miss Sargfabrik Vienna Architect: BKK-3

Caracteristicile arhitecturale ale centrului rezidential multigenerational promoveaza socializarea intergenerationala. Deși apartamentele nu au balcoane private, acestea sunt interconectate de balcoane de tranzitie, care pot funcționa și ca spatii de odihna în aer liber, unde zonele sunt lărgite.

Facilitatile comune ajută în continuare la îmbunătățirea socializarii – bibliotecă, cameră media, spălătorie și cameră pentru tanara generație. Designul unic, prezenta in centrul orașului Viena, trezeste interes prin arhitectura si sprijinul social in comunitate.

SPATIILE DE SOCIALIZARE – ARHITECTURA INCLUZIVA

All of the case studies mentioned vary in the amount and type of community and social space they provide and how those spaces connect to the surrounding environments. Further research, is now needed to understand how to make successful spaces for social integration.

Third spaces are considered to be the places visited between work and home, the place to go for desired interaction. Among the noblest of third-place functions, rarely realized anywhere anymore is bringing the youth and adults together in relaxed enjoyment (Oldenburg, 1999, xxi). However, for the elderly when there is a missing space, work, a third place will provide a means for retired people to remain in contact with those still working, and in best instances, for the oldest generation to associate with the youngest (Oldenburg, 1999, xxi). Third places occur organically, however, creating a successful place where intergenerational exchanges can occur will be a valuable part of designing a place for the elderly. When these social exchanges occur, it can be considered a third place.

How can we build an environment that successfully integrates the elderly with the rest of the community? In the end, the question of place hinges on the relationship between spatiality and sociality (Dovey, 2009). Sociability can be used qualitatively to evaluate a space. A social place is one where people want to go to observe the passing scene, meet friends and celebrate interaction with a wide range of people that are different form themselves (Project for Public Spaces, 2008, 7). Sociability might also be addressed when looking at specific functions for programs. Creating activities involves multiple people working together, while sociability is when people share and are involved in meaningful interactions.

Third places must attract people into the spaces in order to become successful. Once people occupy the space, the next step is to have a place where people have mutual activities to share experiences together. It is clear that in today’s world, community is neither easily designed nor necessarily place-based, but rather by actions of people over time. What inspires people to join 45 together seems to be mutual interests rather than geographic location (Lewis, 2005, 40). Places, however, can be built, and it is the role of architects to ensure that these places are not designed for single communities but encourage neighbourliness and support (Lewis, 2005, 42). Bringing these interests together in a way that fosters people to feel comfortable and participate within a space is the ideal third space that needs to be created.

The goal is to create a space that is designed to build these relationships. As Jane Jacobs says, “You can’t make people use streets they have no reason to use, you can’t make people watch streets they do not want to watch” (Jacobs, 1992, 36). People will not interact when they don’t have a reason to communicate. Using this concept of third place and sociability, the development of several design elements taken from urban design features that specifically relate to sociability are identified below. The following set of architectural design elements are partially extrapolated from a combination of sources. Books written by Jane Jacobs and Jan Gehl provide explanation to principles of urban design and ways to create a social syntax within the larger urban framework. On a smaller scale, Kim Dovey and Sally Lewis give insight to elements needed at an architectural level and the spatial movements within a building. A combination of these resources as well as the projects examined earlier result in the pragmatic synthesis of design elements mentioned below. These elements can be used when designing for third spaces to support intergenerational relationships.

1. Conviviality.

2. Transitioning.

3. Reasonable density at a pedestrian scale.

4. Areas of interaction and repose.

People need to have a reason to visit the site and feel comfortable entering when they might not have a specific purpose for coming. The developed welcoming environment should serve as an icebreaker to develop comfort and familiarity within the facility. The design of the building must attract people to the site. The entrances to the building are part of the public spaces because it is seen by the overall community. This is the first transitioning space from public to private. Entrances from semi public to spaces within the building are also important transition points and the fronts act as a front yard or area to interact with people before entering the program itself. Conviviality occurs when everyone, all ages, feel welcome and comfortable within the site.

when a building is designed correctly to provide conviviality from the community and through the site, one can begin to provide a positive third place. Places with a positive physical environment allow for visitors to come who do not necessarily have a specific activity to do. Rather, they come to the site for both the optional and social activities available within a convivial environment. Retired elderly have more time available for leisure, and they need a large array of optional and social activities to keep them entertained throughout the day. Therefore, careful consideration of a welcoming environment must be designed.

Transitioning Architecture is about creating a place and the context that place has within the overall framework of the locale. A successful cohesive design between the site and its surroundings can impact the success of the building, especially when it relates to community involvement. Transitioning from public to private, from the site to inside the building and from space to space within the structure means allowing for fluidity to occur around and inside the spaces.

"First, there must be a clear demarcation between what is public space and what is private space. Public space and private spaces cannot ooze into each other as they do typically in suburban settings or in projects (Jacobs, 1992, 34). There needs to be a barrier area or transition in between public and private zones; a positive distinction between public and private space

This transition from private to public can serve to make a positive space for interactions. This transition is defined as a soft edge, and is a smooth transition between public and private areas (Gehl, 2008, 115). Permeability from the edge, distinguishing between public and private, encourages the flow of the site and the way people move and interact between spaces. Visitors can experience the site not by the program but through the spaces between the building programs. “Circulation is not just moving from point “a” to point “b,” but the occurrences and situations that are encountered along the path. A space becomes a place when spatial solutions affect social action by setting constraints, providing opportunities and fostering activities” (Lewis, 2005, 28). By making the circulation spaces the ideal spaces for interaction, one will not have to have a specific purpose to come to the building. Visitors can move throughout the building, developing relationships with other members of the community, in an informal environment. Transition spaces can serve as these ideal places for interaction.

Every space must be designed with the appropriate scale, design, and daylight to make a place where people would want to live. A welcoming friendly environment should comfortably accommodate patrons when they are free from work, school, and home (Sin, 2008, 80)

It is important to enhance a visitor’s experience along a given path. A variety of spaces, private, public, semi-private, social, and segregated, in order for visitors to find the spaces they are looking for. Each space must be designed appropriately depending on the specific use of the space.

The Generators of Diversity The goal of the third place is to design a situation where diverse people can come and interact with each other in a comfortable environment. Diversity of people can only be brought from building programs that incorporate different ages, and people to interact with each other.

Designing the building with a variety of programs that invite a mix of people will bring a mix of generations, cultures, and range of activities to participate and interact with.

SPATII CE INVITA LA INTERACTIUNE / ACTIUNE

When designing the building program and structure, there should be many different kinds of activities to give people reasons for crisscrossing paths (Jacobs, 1992, 36). It is important to evaluate the proper programs that offer a full range of interaction and repose. Association of spaces and their positioning to each other can dramatically change the spatial relationship of the facility. As such, a building needs to provide a full range of services that allow for the elderly to live independent longer within an informal and discreet care setting while still attracting younger people to participate in the building functions. Furthermore, a site must be a non-inclusive, the relaxed atmosphere should be open daily and host a variety of activities that support communication and interaction while maintaining a discreet air of novelty (Sin, 2008, 80).

The idea of this woven structure must also been seen through design and the arrangement of building programs so that the people take part of the threading of the facility. The element transitioning mentions how it is the movement from place to place that creates a socio spatial environment. Areas of interaction and repose explores the actual movements around a building that creates an ideal environment for community connectivity.

Along an area of activity, people are more likely to stop if there is a place to do so, especially the elderly. Elderly people can only walk limited distances before they need a rest. It is important to create valuable resting places in areas where people can rest, lean, chat and watch others.

The difference between a retirement residence and a condo is more subtle than the buildings age minimum. While the morning fight to work may leave a condo virtually empty, at the retirement residence, “Life just starts at 9 a.m.: aquatic classes, farmers market, brain fitness, bone density exercises. It’s more social” (Sinclair, 2008). Third places are typically places of business and their slower periods benefit from retired people who can fill booths and chairs while others are at work or in school. Throughout the day, the uses of the building will allow diverse opportunities of different ages to intermingle at different points of time.

DIVERSE

Probleme ale persoanelor în vârstă din România: situația financiară, problemele de sănătate, dependența de ceilalți, sentimentul de inutilitate și de singurătate, precum și lipsa unui interlocutor. Batrânețea este asociată, în general, cu o stare precară a sănătății, dar și cu o viață mai puțin activă din punct de vedere social și profesional, fapt ce aduce cu sine sentimentul de inutilitate sau respingere socială. Persoanele vârstnice asociază singurătatea cu lipsa celor dragi, locuitul singur, lipsa unui interlocutor, sau lipsa unui ajutor practic. Numărul femeilor afectate de singurătate este semnificativ mai mare decât cel al bărbaților, iar persoanele vârstnice din mediul urban sunt mai afectate de singurătate decât cele din mediul rural.

FENOMENUL DE ÎMBĂTRÂNIRE DEMOGRAFICĂ ÎN EUROPA

Imbătrânirea demografică nu trebuie conștientizată ca o problemă ci ca o "nouă oportunitate". A defini bătrânețea ca o simplă acumulare de ani pe scara vieții este insuficient; bătrânețea se impune prin a fi un proces mult mai complex, cu totul care evoluează "intr-un număr impresionant de domenii cum sunt: demografic, psihologic, moral, etc. Evoluția demografică, implicațiile și situația persoanelor vârstnice au provocat interesul Comunității Europene incă din anii '80, concretizat în mai multe rezoluții ale Parlamentului European, ca și în Carta drepturilor sociale (1989). Fenomenul Imbătrânirii este prezent, în mod deosebit, în Europa și Japonia. Se apreciază că Europa a atins deja un stadiu critic: după un secol de creștere demografică naturală, perspectiva pentru acest secol este, dimpotrivă, un declin natural și o imbătrânire excesivă a populației.

Prin urmare, o dată cu fenomenul general de îmbătrânire a populației, societatea va trebui să facă față unui număr crescut de pensionari, de persoane care trăiesc singure, incapacității familiei de a-și rezolva singură problemele legate de îngrijirea membrilor aflați la vârste înaintate, nevoii crescute de servicii sociale șl medicale destinate îngrijirii personale. "Se poate ca indivizii să fie mulțumiți de a nu avea copii sau de a nu avea decât doi. Societatea, dimpotrivă, are nevoie de a asigura solidaritatea și continuitatea între generații, ceea ce reclamă o importantă proporție de familii mai numeroase". In cea mai mare parte a cazurilor procesul de îmbătrânire s-a accelerat Incepând cu anul 2010 și în special în perioada 2010-2015, deoarece marile cohorte ale baby-boom-urilor de după război (1950-1960) și cohortele mai puțin numeroase care le succed vor atinge în această perioadă vârsta de pensionare și vârsta vieții active. Fenomenul nu a fost de durată, iar în următorii 50 de ani, numărul nașterilor a scăzut treptat în același timp având loc și creșterea mediei de viață ce a generat o majorare continuă a procentului vârstnicilor. Declinul populației active și îmbătrânirea forței de muncă constituie o altă tendință majoră, care caracterizează evoluția demografică a Europei, punând probleme economice și sociale deosebite.

Reducerea populației în vârstă de muncă poate avea, drept consecință, probleme structurale pe piața muncii. "Grizonarea" populației datorită creșterii longevității trebuie să facă obiectul politicilor flexibile de adaptare a instituțiilor și proceselor sociale la noua structură populației. Anumite politici trebuie modificate pentru a permite "tinerilor" seniori să se integreze în viața activă și în societate, în general. O longevitate sănătoasă se bazează pe întreaga viață. Ea poate fi asociată cu sănătatea și bunăstarea. Promovarea sănătății și prevenirea bolilor se compun pentru a face față provocărilor unei societăți îmbătrânite. Bătrânețea a început să fie din ce în ce mai mult un risc de dependență și de excluziune socială. Ca atare, protecția socială a persoanelor vârstnice se regăsește ca temă prioritară, inclusiv în documentele Comisiei Europene ce vizează elaborarea unor obiective și planuri de acțiune socială comune, in cadrul metodei de coordonare deschisă a politicii de combatere a excluziunii sociale, enunțată la summitul Consiliului European de la Lisabona din martie 2000.