Într-un elogiu adus satului românesc, poetul Lucian Blaga spune despre vechimea și permanența acestuia: [308599]

[anonimizat], spune N. Iorga, [anonimizat] o [anonimizat] a românilor. [anonimizat], [anonimizat] a fost temelia statului timp de nenumărate secole de-a lungul istoriei. [anonimizat], au devenit din sate.

Reprezentând localizarea cea mai pregnantă a [anonimizat], deși mai puțin durabil în construcțiile sale, a fost cel mai durabil prin universul său cultural și spiritual. Nici o [anonimizat] a [anonimizat] i-a [anonimizat], [anonimizat], obiceiurile, [anonimizat], [anonimizat].

Se poate spune că patria mică a fiecărui țăran a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-zonale, păstrând o legătură firească și durabilă.

Într-[anonimizat]:

„Eu știu că veșnicia s-a născut la sat”

Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e [anonimizat]-[anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat].

Uite, e seară.

[anonimizat],

ca o [anonimizat].

Așa mărturisea Blaga în „Sufletul satului”, o convorbire imaginară cu o „copilă” ca și cum îi lăsa o moștenire căreia să-i poarte mare grijă ca de propriul viitor. [anonimizat] a fost „odată ca niciodată”, [anonimizat]. E [anonimizat], spunea țăranul cu smerenie, „ne-a lăsat Dumnezeu”, [anonimizat]-I sfințim numele pe pământ cum este sfințit în cer de către îngeri.

„Satul nu este situat într-o [anonimizat]; [anonimizat]. [anonimizat], într-[anonimizat]”.

Este vorba de „o prezență” mereu vie, „[anonimizat], [anonimizat]”. [anonimizat] e un semn al veșniciei ivite ca stelele în adâncuri.

[anonimizat] a dat-o omului făcut din pământ după „chipul și asemănarea Sa”.

Satul de odinioară era o icoană a [anonimizat]-o îmbrățișare, pământul cu podoabele lui și cer și oameni și morminte. Satul este un cosmos, o armonie cerească, rânduită în jurul Bisericii, iar ea invocă o rugăciune de mulțumire înălțată din inimă ca dintr-un altar al sufletului smerit.

Biserica de lemn din Borumlaca

Satul este „gura de rai” (nu raiul), loc al mărturiei că noi „locului ne ținem”. Odinioară, țăranul nu se numea pe sine altfel decât om sau creștin, care și-a făcut din răbdare hrană pentru sărăcia lui, armă de apărare și chezășie a mântuirii.

Da, veșnicia s-a născut la sat pentru că acolo se întâlnesc într-o unitate sfântă și sfințitoare Dumnezeu, pământul și omul pentru că „ țărână ești și în țărână te vei întoarce”.

Acest univers este însă nu numai pentru sine, ci își are conștiința proprie în viața obștii. A trăi la sat înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.

Fiecare sat se simte în conștiința colectivă a fiilor săi un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemenea în centrul lumii. Numai așa se explică orizonturile vaste ale creației populare în poezie, în artă, în credință, acea trăire care participă la totul, siguranța fără greș a creației, belșugul de subînțelesuri și de nuanțe, implicațiile de infinită rezonanță în însăși spontaneitatea neistovită.

Ceea ce asigură permanența culturală a satului dintotdeauna este tradiția sub multiplele ei forme de manifestare în viața colectivității. Chiar așezarea lui corespunde unor norme tradiționale permanente.

Simbol al întemeierii oricărui așezământ stabil (casă, mormânt, așezare), a fost stâlpul de lemn sau de piatră. Se spune că stâlpul își are originea în arborele sacru amplasat în centrul așezărilor. Când se întemeia un sat, cel dintâi om bătea un par în pământ, pe care îl considera ca fundament sau temelie. În jurul parului se construiau case și așa lua ființă un nou sat.

Vatra de așezare a satului marcată în chip ritual era considerată un loc sacru și avea multiple semnificații în viața obștii întemeiate.

Ca o continuitate de veacuri a semnului sfânt ce a marcat centrul satelor noastre a fost Biserica.

Prezența sa reprezintă atât vizibil, cât și în plan spiritual, un pilon al spațiului românesc, de unde și importanța pe care a avut-o în cadrul tradițiilor de întemeiere și hotărnicire a așezărilor.

De aceea, din vechime, casele sătenilor se grupau în jurul bisericii, care, fiind în centrul vetrei sătești și uneori preceda întemeierea așezării propriu-zise, cum au fost locașurile de pe vatra satului ori cele de pe proprietățile de curte, însemna așezământul divin și locul principal al satului.

Teritoriul satului întemeiat se delimita în funcție de nevoile obștii și devenea vatră a așezării, împrejurul căreia se trăgea o brazdă cu plugul cu doi boi – zice tradiția – spre a fi feriți de boli. Hotarele unui sat se întindeau până unde se auzea toaca de lemn a bisericii din mijlocul vetrei sătești.

Teritoriul era apoi consacrat. Se spune că la întemeierea unui sat se adunau toți oamenii pe locul acela și după sfințirea teritoriului femeile satului pregăteau masa pentru toți țăranii.

În interiorul acestui spațiu delimitat cosmic și geografic, satul prindea ființă cu locuințele sale, norme de viață și organizare, cu cultura și civilizația sa tradițională, într-un cadru etnic precis și unitar.

Din momentul întemeierii, teritoriul era un bun al obștii și nu putea fi înstrăinat sau vândut unui locuitor din alt sat.

Teritoriul satului vechi a fost considerat dintotdeauna un spațiu „curat” de viață pentru locuitorii săi, unde fiecare își alegea poziția pentru casă în funcție de teren, dar și de anumite influențe spirituale, faste și nefaste.

Erau considerate locuri „curate”, chiar „sfinte”, cele de lângă izvoare, fântâni, pâraie, vâlcele, la întâlnituri de ape și poienile cu anumite plante, bune atât pentru construirea de locuințe, cât și pentru desfășurarea vieții satului.

De asemenea, se cunoșteau locuri nefaste, bântuite de strigoi și alte „duhuri rele”, la hotarul satului, la poduri și în fundături, ori unde s-au întâmplat evenimente nefaste.

Satul este circumscris astfel unui univers de tradiții care-i devine propria sa conștiință și se reflectă profund în sufletul obștii, în credințele și cultura sa orală. Totodată, ca spațiu de viață comunitară, el grupează în sine vetrele de locuit, casele, care la rândul lor reprezintă un mediu spiritual al familiei, marcat de rosturi, credințe și datini specifice.

Nimic nu este la întâmplare în viața țăranului nostru. Datinile familiale și datinile satului sunt doi poli ai unei lumi de viață socială în care actele materiale și culturale stau sub semnul unor sensuri primordiale, pe care oamenii le trăiesc firesc, fără artificii, cu frumuseți emoționale, pe care le-au creat cu artă și poezie, le-au păstrat cu evlavie și s-au simțit cu ele plenar și siguri pe matca strămoșească.

În sat, locuitorii săi trăiesc laolaltă uniți prin legăturile de neam, dar și de obște, formând un neam mai mare, unde terenul în vechime se stăpânea în devălmășie (fiecare ținea din el cât avea de trebuință), iar ocupațiile tradiționale se desfășurau în comun prin participarea a două sau mai multe familii, chiar a obștii întregi, la șezători, la pășunat izlazurile, la muncile agricole și la cele casnice.

De asemenea, obiceiurile folclorice, în special cele calendaristice de iarnă, apoi cele familiale: cumetria, nunta, înmormântarea, sunt momente de reunire a obștii în cadrul aceluiași rost al datinei. Viața comunitară aici își are legile ei nescrise, potrivite cu specificul de neam și de loc, cu condițiile istorice de evoluție și de dezvoltare în timp, cu cultura și trăsăturile morale ale oamenilor care participă la ea. Acest fond de tradiție a marcat profund viața săteanului român de-a lungul veacurilor, iar relațiile intersătești s-au reflectat în gândirea sa, în modul de a le simți și trăi în diferite ipostaze de desfășurare.

În conștiința tradițională rurală, nu se concepea să-și părăsească cineva satul de bunăvoie și să plece de pe pământul natal în alt sat.

De aceea, veneticii, acești străini de obște, erau primiți cu rezerve, li se dădea teren de așezare la marginea satului și erau priviți mult timp cu suspiciune. Singurul mod de integrare în viața obștii era acela de a se supune tradiției locului cu toate legile ei.

Satul a reprezentat dintotdeauna obârșia tuturor fiilor săi și l-au purtat în conștiință cu valoare de simbol pentru toată viața. Străinătatea nu era în viața poporului rural, cum s-ar crede, peste mări și țări, ci începe chiar de la marginea satului. Satul vecin era străinătate, orașul mai depărtat devenea în concepția poporului „neagră străinătate”.

Când din anumite motive omul nu mai poate sta în satul lui și pleacă în lume, totul îi este străin, i se pare ostil. În afara unui climat comunitar și protector de acasă, înstrăinarea și răceala celor din jur îl cuprind cu dușmănie.

Străin este oricine care nu-i în satul lui, cu părinții, frații, surorile și toți cei dragi de acasă, iar când omul slăbește, gândul morții între străini, departe de satul lui, îl înfioară.

În satul tradițional, viața este trăită comunitar. Această deschidere către lume a avut un rol decisiv în formarea și cultivarea caracterelor umane în mediul rural, instruirea lor pe principiile unei etici sănătoase. Societatea satului, adunată la muncă, la horă, la nunți, la hramuri, șezători și alte ocazii, lua atitudine cu versul împotriva celor ce încălcau bunele moravuri, motivul liric devenind, cu acest prilej, critică aspră și batjocură.

Satul românesc în devenire a păstrat mereu aceste tradiții populare care prin caracterul lor au însemnat un adevărat cod moral al românilor de-a lungul istoriei. Din el se degajă un sentiment profund uman, vădind valoarea culturii populare și rostul ei în viața satelor noastre, nedezmințit până astăzi. Tradițiile cultivă idealul de frumos, de dreptate, bunăstare, înțelegere, iubire de neam, hărnicie, iubirea locurilor natale, a țării, înțelepciune, cumpătare, credință, dragoste, adevăr, virtuți specifice și de înaltă cinstire a poporului nostru.

Satul a fost astfel permanent un spațiu de viață autentică, unde s-a creat și recreat întreg universul de cultură și civilizație tradițională. În același timp, el este o conștiință a neamului nostru și chiar poate fi considerat o emblemă națională, prin tot ceea ce are specific și nepieritor, de la case, port și până la creațiile folclorice, atât de bogate și valoroase.

E adevărat că unele ocazii de manifestare a tradițiilor populare sătești s-au rărit mult sau chiar au încetat să mai fie în majoritatea zonelor etnografice. Dar avem încă obiceiuri frumoase, care, legate de viața familiei și a obștii,  vor dăinui, păstrând în același timp continuitatea spirituală a satului românesc.

Suplacu de Barcău

Regiunea este situată în sud-vestul bazinului Șimleu (în depresiunea Plopiș), la confluența cu Platforma Sălăjeană Marginală (piemonturile Dernei și colinele Toglaciului), bazin dependent de depresiunea Panonică, care este delimitată la sud și vest de Barcău, parte componentă a unei unități de relief mai mari: Dealurile de Vest. Aceste dealuri mărginite la sud de munții Plopiș (sau Șes) sunt caracterizate de numeroase golfuri.

Comuna Suplacu de Barcău, cu cele șase localități componente: Borumlaca, Dolea, Foglaș, Suplacu de Barcău, Valea Cerului și Vâlcelele este situată în nord-vestul României, în partea nord-estică a județului Bihor, la aproximativ 75 km nord-est de Oradea.

Dintre localitățile ce alcătuiesc azi comuna Suplacu de Barcău, doar cea omonimă și localitatea Borumlaca au existat încă din Evul Mediu.

Lor li se adaugă alte două localități aflate în același areal, dar care azi sunt dispărute. Menționarea lor documentară atestă faptul că, deși nu sunt printre cele mai vechi așezări amintite documentar în comitatul Bihor, cel puțin Suplacul apare la finele secolului al XIII-lea, într-un context în care a fost inclus în prima conscriere (socoteli) de dijme ale Episcopiei Catolice de Oradea, pe pământurile căreia se afla. Suplacu de Barcău era inclus în districtul Nyr (Turul), contribuind cu 20 de capecie la amintita dijmă episcopală. Documentul datează din anul 1291, localitatea apărând sub denumirea de villa Zeplak. Ca traducere, se crede că cea mai plauzibilă interpretare este aceea de „satul cu loc frumos”.

În anul 1327 apare în documente cu denumirea de Sceplak, de această dată având o mare importanță datorită drumurilor de uscat ale sării, care treceau dinspre centrul Transilvaniei spre câmpia din centrul Europei. Dinspre podișul transilvan prin Porțile Meseșului, drumul trecea pe la Suplacu de Barcău, referitor la care documentele ne amintesc despre existența unui pod peste Barcău, unde se lua o „vamă de pod” (tributum pontis), una dintre cele mai însemnate surse de venit ale Evul Mediu. Este important de subliniat faptul că Episcopia Catolică de Oradea, pe pământul căreia se afla și Suplacu de Barcău, era una dintre cele mai avute din întreg regatul medieval; una dintre bogății, după agricultură, creșterea animalelor, viticultură și prelucrarea minereurilor de fier de la Băița, fiind tocmai sumele provenite din vămile interioare unde, în cazul transporturilor de sare, se dădeau uneori drept vamă tocmai bolovani din acest prețios zăcământ, un adevărat monopol transilvănean în centrul Europei.

Documentele medievale pomenesc la Suplacu de Barcău existența iobagilor unguri și a unei parohii catolice, realitate firească pentru locul unde au fost întemeiate satele cu supuși de ritul amintit: în locurile fertile din vecinătatea Barcăului și în preajma punctului obligatoriu de trecere peste acesta, loc unde a funcționat din vechime amintita „vamă de pod”.

O informație documentară importantă din anul 1327 pomenește de hramul bisericii catolice din localitate, Sfântul Toma, pentru ca un alt document mai târziu, datat în anul 1429, să pomenească aici de hramul Sfântului Ioan.

Din păcate, vechea biserică nu s-a păstrat.

Foarte interesantă este informația pomenită la finele secolului al XIX-lea de către canonicul – istoric Bunyitay Vincze, poate cel mai avizat cunoscător al istoriei Episcopiei Romano–Catolice de Oradea, care amintește existența unei ferestre de mici dimensiuni la vechiul turn al bisericii catolice, cu dimensiunile de 1,75 x 0,38 m, realizat în stil romanic. Vechea biserică parohială din localitate poate fi datată în ultima treime a secolului al XIII-lea, fiind astfel una dintre cele mai vechi din comitatul bihorean, alături de bisericile din Parhida, Albiș, Haieu sau Fegernic, cu mențiunea că ultimele există și azi.

Localitate azi dispărută, aflată în Evul Mediu între Borumlaca și Varviz, a fost villa Mogh (Mochii), atestată documentar concomitent cu Suplacu de Barcău, în anul 1291.

În anul 1435 localitatea este atestată documentar drept villa olachalis Moch, iar în anul 1438 sub denumirea Mogh. Este ultima mențiune documentară a localității întrucât conscripția austriacă realizată în anul 1552 nu o mai pomenește. În cazul acestui sat dispărut, care probabil, în timp, a roit către localitățile Borumlaca sau Varviz, trebuie subliniată o realitate reieșită tocmai din pomenirea documentară din anul 1435. Prin villa Olachalis autoritatea eclesiastică catolică orădeană sublinia foarte clar originea etnică a locuitorilor de aici – românii, care aveau cu siguranță calitatea de iobagi pe pământurile episcopale. Este o practică uzuală a documentelor medievale să amintească satele românești cu denumire etnică distinctă, realitate care permite o anumită orientare în teren a localităților populate de cele două etnii majoritate în zonă: românii și maghiarii.

O altă localitate, azi, de asemenea, dispărută, este amintită în regiune, într- un document din anul 1293, emis de către regele Andrei al III-lea: Kerew, aflată între Suplac și Borumlaca. Alte menționări ale satului sunt din anul 1461, Kewrew și 1482, Kwrewe. Localitatea a dispărut, probabil, la începutul secolului al XVI-lea, deoarece conscrierea austriacă din anul 1552 nu o mai amintește.

Ultimul sat pomenit în Evul de Mijloc în regiune a fost Borumlaca: în anul 1327 apare într-un document cu denumirea de Borumlak. În anul 1486 este din nou pomenită ca Barumlak. Satul nu este amintit în socotelile de dijme ale Episcopiei Catolice de Oradea, fiind locuit de iobagi români.

Atestările documentare atestă o realitate etnografică relativ clară a regiunii.

Comuna Suplacu de Barcău este amplasată în zona colinară a versanților vestici a Munților Apuseni, și cuprinde o parte a bazinului hidrografic a râului Barcău.

Valea Barcăului a constituit încă din cele mai vechi timpuri o zonă propice stabilirii și dezvoltării comunității.

Din punct de vedere fizico-geografic, comuna este situată în nordul pantei vestice a Munților Apuseni, la extremitatea nordică a Munților Plopișului (Seș), ramificație care poartă denumirea de Munții de Aramă, în plină zonă a Dealurilor Sălajului, acoperiți cu păduri de stejar, carpen și fag.

Șesul ocupă numai un sfert din suprafata comunei.

Predominante sunt dealurile, străbătute de văi netede, roase de afluenții mici ai Barcăului.

Ele alcătuiesc terasele râului, sunt alcătuite din roci sedimentare.

Așezarea comunei ne dovedește că pe aceste meleaguri în timpuri îndepărtate au avut loc eroziuni puternice sub influența factorilor de mediu.

De aici rezultă și serpentinele de-a lungul șoselei care străbate comuna.

Râul Barcău în zona podului de pe DN 19B

Comuna Suplacu de Barcău este amplasată în zona colinară a versanților vestici a Munților Apuseni și cuprinde o parte a bazinului hidrografic a râului Barcău. Pe valea Barcăului găsim numeroase lunci care sunt inundate periodic de revărsarea apelor Barcăului.

Râul Barcău întretaie terenurile comunei pe o lungime de circa 11 km, în partea sud-estică a comunei formând și hotarul natural între comuna Balc-Suplac și între județul Sălaj și Bihor pe o lungime de circa 2 km în partea superioară.

Viaductul de la Suplacu de Barcău este un viaduct în construcție, proiectat să fie cea mai mare dintre structurile existente pe Autostrada Transilvania.

Viaductul de la Suplacu de Barcău este un viaduct în construcție, proiectat să fie cea mai mare dintre structurile existente pe Autostrada Transilvania.

Viaductul traversează lacul de acumulare Suplacu, pe o distanță de 1,8 km, sprijinit, tradițional, pe piloți din beton.

Viaductul va traversa bazinul Suplacu, aflat la 76 kilometri de Oradea, în județul Bihor, la nord de Carpații Occidentali.

Înălțimea cea mai mare din cadrul comunei este de 671 m și este reprezentată de vârful Huta Boiovski, la hotarul cu comuna Șinteu, judetul Bihor.

Poze Huta

Alte înălțimi semnificative se află la Dealul Mare, ce domină localitatea Borumlaca (532 m), și Dealul Popuri (354 m).

Vârful de la Huta Marca văzut dinspre Suplacu de Barcău

Dealul Popuri

Cea mai scăzută altitudine se înregistrează pe Valea Săldăbagiului, la ieșire din raza comunei (180 m).

Suprafața împădurită este aproape un sfert din teritoriul comunei Suplacu de Barcău.

Descrierea localității Borumlaca

De-a lungul Văii Frumoase, printre copacii ce-și agață ramurile îmbătrânite și apa iute ce curge spre vărsare, întâlnind Barcăul, Borumlaca a fost dăruită de natură cu peisaje care impresionează prin frumusețea lor.

Valea Borumlăcii, cel de-al doilea curs de apă ca importanță după râul Barcău, izvorăște din pădurile de deasupra localității Borumlaca.

Valea Borumlaca parcurge o distanță de circa 15 km de la izvor până la vârsare în Barcău pe teritoriul comunei Suplac.

Valea Borumlaca izvorește din pădurile satului Borumlaca, străbate satele Borumlaca, Vâlcelele, Valea Cerului și Suplac, vârsându-se în Barcău în colțul nord-estic al teritoriului comunei.

Valea Borumlăcii în apropiere de vărsarea în Barcău

Acest tărâm parcă a râmas neschimbat de sute de ani, atrăgând oamenii prin farmecul și simplitatea lui, cu case multe și risipite, cu oameni buni și primitori.

Acești oameni s-au născut și au trăit aici dintotdeauna, păstrând tradițiile strămoșești, aceste tradiții însemnând dominația obiceiurilor moștenite, dar și ordine și continuitate.

Manifestările lor individuale se încadrează în canoane colective, ele fiind intangibile pentru că au fost ale înaintașilor.

Acest sat este cunoscut și datorită unui învățător de origine slovacă, stabilit în urmă cu câțiva zeci de ani în Borumlaca.

Școala slovacă din Borumlaca

În anul 1938 a fost realizată, de către învățătorul Rudolf Docolonansky, o statuie reprezentând pe Isus Redentor.

Statuia are dimensiunile staturii unui om, fiind singura statuie de acest gen din Europa, copie fidelă la o scară mai mică a statuii cu același nume amplasate pe „căpățâna de zahăr" ce domina orașul Rio de Janeiro.

Hristos Mântuitorul, statuia de 30 de metri ridicată pe muntele Corcovado din Rio de Janeiro, e unul dintre cele mai cunoscute monumente din lume. Puțini știu însă că în Borumlaca, acest sat retras din Bihor, există o replică de mici dimensiuni.

"Za boha narod prepocoi svetan! Pentru Dumnezeu și pentru popor și pentru pacea lumii!"

Aceste cuvinte au fost inscripționate pe soclul statuii realizate de Rudolf Docolomansky, un învățător de origine slovacă, venit în 1938 în satul Borumlaca din Bihor.

Învățătorul a adus din Cehoslovacia un model miniatural al statuii din Brazilia. Din leafa mică de învățător a cumpărat materialele necesare pentru a ridica statuia în miniatură, dorind să lase ceva în urmă urmașilor săi. Statuia a fost ridicată exact ca aceea din Brazilia pe o mică movilă lângă vechea școală din sat. Model pentru învățător a fost un localnic. Rudolf Docolomansky a chemat un locuitor de pe strada aceea, bărbat care era foarte voinic, badea Ștefan, pe care l-a măsurat. L-a rugat să întindă mâinile să îl măsoare. I-a măsurat întinderea mâinilor și înălțimea. Apoi i-a spus acestuia:

– No, bace Ștefan, aici te pun pe soclu!

povestesc oamenii din sat despre învățătorul Rudolf Docolomansky și despre statuia lui Hristos Mântuitorul.

Statuia este un unicat în sud-estul Europei. Replici mai există doar în Portugalia și Spania.

Obiceiuri și tradiții

Se recunoaște de către toată lumea că muzica este cel mai fidel însoțitor al întregii vieți omenești. De la naștere până la moarte, de la momentele cele mai vesele până la cele mai triste, de la manifestările ce pun în mișcare mase de oameni până la trăirile cele mai intime, muzica ne însoțește în permanență, contribuind la îmbogățirea vieții noastre sufletești.

Românii au păstrat forma cea mai originală a obiceiurilor, a datinilor, a creațiilor materiale și cultural-artistice. Acestea, strâns legate de viața socială a țăranului, l-au însoțit de la naștere, până la ultima suflare. Poporul român și-a cântat dragostea, dorul, jocul, durerea, deznădejdea, însoțindu-și fiecare moment al vieții prin cântec.

În colind, inima poporului român se înfioară cântând pentru Dumnezeu și niciodată muzica și poezia nu s-au articulat mai înalt și mai armonios sub soarele viu al harului și virtuților lor, decât în aceste cântece, rostite de copii sub geamuri, întru slava netrecătoare a Celui de sus.

Colindele constituie un fenomen artistic exceptional, iar în literatură sunt un gen de valoare deosebită. Prin colinde, creația populară a geniului românesc cântă la ferestrele universului și răscolește inima lumii, pe care o și tămăduiește, fie numai și pentru o clipă, de neliniști și dureri.

Colindele întruchipează o întreagă lume bogată în gânduri și simțiri, original în coordonatele ei geografice, istorice și spiritual, cu miturile, destinele și elementele distinctive care compun un admirabil portret etnopsihologic al celor care au trăit și trăiesc în străbuna vatră a Daciei. Fără a fi o simplă formă de manifestare a sentimentului religios, colinda e o datină cu puternice rădăcini în viața de obște. E destul să auzim cuvinte ca acestea: O, ce veste minunată, Trei crai de la Răsărit, Deschide ușa, creștine, Noi umblăm a corinda, ca să ne simțim transportați în lumea de miracol a sărbătorii de Crăciun, în comuniune cu toți cei ce formează cu noi o obște.

Când un popor cântă atât de frumos, cântecul și poezia lui îi dezvăluie relevația spirituală, sensibilitatea la adevăr și frumos, curăția inimii și pacea lăuntrică, prospețimea spiritului capabil să cuprindă în cuvânt, în ritm și în armonie bogăția nesfârșită de sensuri ziditoare a credinței lui.

Colindele se înscriu printre dovezile istorice concrete ale existenței noastre aici. Ele au perpetuat din generație în generație pe înțelesul poporului, învățătura creștină și au transmis-o prin viu grai în aceeași străbună și melodioasă limbă românească în care au fost compuse de înaintașii noștri.

Începând cu 23 decembrie și până la 7 ianuarie în fiecare an, satele și orașele sunt animate de o pregătire specială tradițională, specifică poporului nostru, în întâmpinarea sărbătorilor: Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza.

În cele 12 zile, oamenii țin să marcheze caracterul deosebit, sărbătoresc, al timpului de trecere de la un an la altul prin acte rituale, ceremoniale și spectaculoase, care sunt menite să întărească familia și grupurile sociale. Acestea sunt colindele ce au caracter de laudă sau de urare. Colinda sau colindul este un gen muzical folcloric. În limba română la început s-a folosit termenul corindă, termen care mai este prezent și astăzi în zona noastră.

Obiceiul colindatului este precreștin și se practica la Anul Nou, An care se serba de către strămoșii noștri la începutul primăverii și, cu timpul, în ianuarie.

La început colindele au avut doar texte laice, fiind considerate păgâne. Cu timpul, odată cu apariția creștinismului, au fost create de popor și colinde cu texte religioase care anunță Nașterea Domnului Isus Hristos.

Marele poet Mihai Eminescu a scris minunatul colind, rostit de generații de copii în preajma sărbătorilor de iarnă:

Colinde, colinde,

E vremea colindelor!

Căci gheața se-ntinde

Asemeni oglinzilor.

Și tremură brazii,

Mișcând rămurelele,

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele.

Se bucur copiii,

Copiii și fetele!

De dragul Mariei

Își piaptănă pletele.

De dragul Mariei,

Și-a Mântuitorului,

Lucește pe cer

O stea călătorului…

Colinda reprezintă una din emblemele spiritualității noastre. Ea se încadrează la loc de frunte printre creațiile populare legate de sărbătorile Nașterii Domnului Isus Hristos (numite și Crăciun după un personaj mitic arhaic) și de cele ale Anului Nou și ale Botezului Domnului Isus (Bobotezei).

Întâlnirea acestor trei mari sărbători a permis cristalizarea unui vast repertoriu de obiceiuri, toate însoțite de muzică: colinde, cântece de stea, plugușor, sorcovă… Toate sunt dominate de colinde, interpretate de cete de colindători și au pătruns sau au influențat și celelalte practici artistice ale sărbătorilor de iarnă.

Colinda are funcție de urare. De obicei, în Ajunul Crăciunului, copiii sunt primii colindători care pornesc prin sat.

Colindele intrepretate de copii sunt cântece folclorice prin care aceștia urează din casă în casă sănătate și bunăstare gazdelor. Melodiile colindelor de copii cuprind între două și cinci sunete, au un ritm alcătuit din pătrimi și optimi, având la bază caracteristicile folclorului copiilor.

Colindătorii strigă de la poartă gazda:

-Primiți cu corinda?

Dacă poarta e deschisă, înseamnă că gazda așteaptă colindătorii:

-Primim, primim! răspunde gazda casei.

E o tradiție de sute de ani ca gazda să iasă în curte și să primească în casa lui pe colindătorii care îi colindă.

Mai sunt, din păcate, familii care în seara de Ajun țin ușa încuiată, neprimind în casa lor nici un colindător. Sau, mai nou, dacă nu e nici o lumină la casa gazdei, nu se așteaptă colindători. Cunoscând acestea, colindătorii nici nu mai strigă gazda casei, ci trec mai departe pe la casele oamenilor primitori.

Se spune în popor că aceea nu-i casă în care nu se colindă de Crăciun și nici aceia nu sunt oameni care nu primesc în casa lor pe nimeni în seara Nașterii Domnului.

Se colindă în timpul sărbătorilor de iarnă din Ajunul Crăciunului până în Ajun de Bobotează, de grupuri de copii, de tineri, de adulți care merg din casă în casă, respectând un obicei tradițional bine stabilit. Casele frumos împodobite își primesc an de an colindătorii. În Borumlaca, fetele niciodată nu merg la colindat. Acestea stau acasă și așteaptă colindătorii. Obiceiul acesta este vechi și se păstrează încă an de an.

Originea colindelor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Cele mai multe colinde vestesc Nașterea Domnului nostru Isus Hristos în Betleemul Iudeii, în urmă cu peste 2000 de ani. Evenimentul este prezentat de colindători ca o veste minunată și de o importanță excepțională pentru toată lumea:

O, ce veste minunată!

O, ce veste minunată!

Din Viflaim ni se-arată!

Astăzi s-a născut

Cel făr de-nceput

Cum au zis prorocii!

Pe când Iosif cu Maria,

Săvârșind călătoria,

Într-un mic sălaș,

Lâng-acel oraș,

S-a născut Mesia!

Păstorii văzură-n zare,

Din cer, o lumină mare!

Ei Îl preaslăveau,

Îngerii cântau

Și cu toți se bucurau!

Pe Fiul în al Său nume,

Tatăl L-a trimis în lume,

Să se nască

Și să crească,

Să ne mântuiască!

Melodia, ritmul și textul diferă de la zonă la zonă, pe tot cuprinsul țării, având elemente caracteristice regiunilor din care provin. Melodia colindelor este simplă, construită pe un număr mic de sunete și poate avea o întindere doar de câteva măsuri. Deși este melodie foarte scurtă, colinda poate avea un număr impresionant de strofe. Unele colinde ajung la câteva zeci de strofe.

Boncăneala

Datini străvechi precum Boncăneala, mersul cu Steaua, cu Bisericuța sau cu Capra, au scos din case oamenii, care au vrut să vadă tradiții străvechi, respectate încă și astăzi cu sfințenie. Colindătorii au sosit cu urări de bine și s-au îmbrăcat în costume tradiționale să alunge spiritele rele din anul care va urma.

În acest sat, Borumlaca, un obicei aparte are loc în fiecare an, în Ajunul Crăciunului. Este vorba despre obiceiul Boncănelii. Înainte de a începe colindatul prin sat, sătenii, cu mic, cu mare, se întâlnesc la ora 15:00 la Moară.

În ziua de Ajun, mai mulți flăcăi se îmbracă în niște costume speciale, confecționate chiar de ei. Costumele speciale, urâte și măștile menite să alunge spiritele rele colorează străzile satului. Îmbrăcați în costume de o inegalabilă fantezie, mascații, însoțiți de numeroși curioși, încep a umple ulițele satului, stârnind larma și făcând fel de fel de ghidușii.

Mijloacele de expresie, ingeniozitatea soluțiilor plastice folosite de creatorii vestimentației ceremoniale, originalitatea costumelor adoptate de ei au cunoscut de-a lungul anilor o evoluție spectaculoasă.

Feciorul care poartă un astfel de costum are cusute multe panglici de culoare închisă, astfel încât să nu rămână nici o părticică de costum neacoperită. Fiecare fecior este costumat din cap până-n picioare, pentru a nu fi recunoscut de nimeni.

În sat a existat întotdeauna o rivalitate între cele două jumătăți ale satului: dă dânjoș și dă dânsus. În perioada Crăciunului, această rivalitate se manifestă prin tradiția Boncănelii.

Acest obicei presupune întâlnirea la Moară (loc situat pe locul unei vechi mori), pe teritoriul celor dă dânsus, în apropierea pârâului Borumlaca.

Poze la Moară

Boncăneala este de fapt o îmbrâncire cu ajutorul botelor între ciobanii din cele două grupuri, o bătaie între cele două grupuri. Feciorilor costumați care participă la Boncăneală le este permis să folosească doar botele, să împingă adversarul și să încerce să îi pună piedică în așa fel încât adversarul să cadă la pământ.

Sunt admirați feciorii care reușesc să doboare cât mai mulți adversari. Boncănelile sunt simultane între adversari. Aceștia comunică prin semne sau gesturi deseori hazlii. Feciorii încearcă să se impună prin hâdoșenia măștilor, prin sunetul puternic al talangelor, al țurgalauălor, dar și a iscusinței și abilităților de a-și doborî adversarul.

Cele două grupuri de feciori poartă costume diferite și măști dierite. De la gât în jos, corpul unora dintre cei care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos.

În jurul taliei, tinerii mascați poartă o curea cu clopoței și zurgălăi, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe localnici de venirea lor.

Pe un fundal zgomotos, feciorii saltă, se smucesc, se rotesc și se apleacă, spre bucuria celor din jur, în special a copiilor.

Fețele feciorilor sunt acoperite de măști, măști ce scot în evidență ceea ce este mai neplăcut și mai dizgrațios în firea umană. Sub jocul acestor măști se poate exprima liber și în mod lesnicios tot ceea ce nu se poate face în cotidian.

Prin intermediul măștii de cap și a costumației sunt evidențiate, într-o manieră specifică, originală și expresiv-caricaturală, cele mai urâte și mai respingătoare trăsături ale caracterului uman.

Elementele definitorii ale fizionomiei-ochii, nasul, gura, urechile și părul-sunt ingenios metamorfozate pentru a întruchipa bătrânețea, identitatea, specificul zonei și nu în ultimul rând, moartea și dracii.

Îmbrăcați astfel, ei sunt de nerecunoscut de către săteni. De obicei, participă feciorii cei mai înalți și mai puternici din sat.Fiecare fecior are în mână o botă. Aceasta este confecționată din lemn. Este un lemn tare, frumos, zvelt. Lemnul potrivit pentru bâte este greu de găsit. Trebuie ales în așa fel încât să nu aibă multe noduri și să se poată realiza și măciuca de la capăt. Pentru confecționarea botelor, flăcăii taie lemnul, îl laasă cu coaja pe el până se usucă, apoi îl decojesc, îi formează măciulia, îl șlefuiesc fin și îl ung cu slănină și cu untură, acestea dându-i botei rezistență în timp. O bâtă bună poate ține cât o viață de om.

În fiecare an sunt în jur de 10-12 feciori astfel costumați, formând 5-6 echipe. Boncăneala între feciorii dă dânsus și cei dă dânjos durează până când un grup este câștigător.

Se mai întâmplă câteodată să se lege de feciorii mascați tineri din sat sau din satele învecinate. Atunci, toți feciorii îi iau pe sus și îi aplică o corecție, spre amuzamentul copiilor și al participanților la acest obicei. Pe lângă borumlăcani, la Boncăneală mai vin și tineri din satele învecinate, astfel că la acest obicei participă, an de an, din ce în ce mai mulți oameni. Acest obicei este practicat doar în Borumlaca, în nici un alt sat din împrejurimi nu există un astfel de obicei. Astfel că, obiceiul Boncănelii este așteptat cu mare interes de către comunitate.

Abia dupa Boncaneală, copiii pornesc în grupuri mici să colinde satul în lung și-n lat, din casă în casă. Cântecele și urările lor sunt scurte și adesea hazlii. Cu vocile lor gingașe și suave, de o sensibilitate aparte, același cor de glasuri mititele, mai entuziaste decât armonizate, cântă și încântă sătenii care-i primesc în casele lor cu bucurie și cu mesele îmbelșugate.

Una din colindele preferate ale copiilor din această zonă este: Noi umblăm a corinda!

Noi umblăm a corinda!

Noi umblăm a corinda

Dă l-o casa la alta,

Că-i numa plin pă uliță

Și dă prunci și dă fătuță.

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la;

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la!

Ne-om duce la nana Floare

C-are casa păstă vale,

Da acolo-i neaua mare

Și ne-om uda la picioare.

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la;

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la!

Nu ne-om duce la birău

Că ne-a da numa un leu;

C-o fost popa cu cruce

Ș-o pățât și el așe!

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la;

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la!

Ne-om duce la crâșmăriță

Că ne-a da o pălincuță

Pălincuță cu răchie

Strecurată pân zaghie!

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la;

Hoi la, hoi la, hoi la, la la, la, la!

Colinda este un gen muzical străvechi, prezent în cultura poporului român de pe vremea geto-dacilor și romanilor. Deși legate de marile acte ale creștinismului, colindele și obiceiurile colindatului, ca și multe din datinile noastre, sunt cu mult anterioare religiei creștine. Peste timp s-au suprapus elemente ale culturii creștine. Aceasta reiese din conținutul unor ritualuri și colinde străvechi.

O colindă cunoscută și interpretată de colindătorii din Borumlaca este La Roșu la Răsărit:

La Roșu la Răsărit

La Roșu la Răsărit,

La Roșu la răsărit

Este-un pom mândru-nflorit;

Este-un pom mândru-nflorit.

Dar sub pom, cine-i culcat?

Dar sub pom, cine-i culcat?

Dumnezeu e supărat;

Dumnezeu e supărat!

Maica sfântă l-a-ntrebat,

Maica sfântă l-a-ntrebat:

-Ce ești, Doamne, supărat?

-Ce ești, Doamne, supărat?

-Cum să nu fiu supărat?

-Cum să nu fiu supărat?

Că oamenii s-o îmbătat;

Că oamenii s-o îmbătat!

Vin acasă, se sfădesc,

Vin acasă, se sfădesc,

Pe mine mă suduiesc;

Pe mine mă suduiesc.

Eu i-aș putea potopi;

Eu i-aș putea potopi!

Și pe toți i-aș nimici!

Și pe toți i-aș nimici!

Da mi-i milă de prunci mici;

Da mi-i milă de prunci mici;

Că rămân fără părinți;

Că rămân fără părinți!

Rai, rai, rai, grădină dulce,

Rai, rai, rai, grădină dulce;

De la tine nu m-aș duce,

De la tine nu m-aș duce!

Rai, rai, rai, grădina verde;

Rai, rai, rai, grădina verde;

De la tine nu m-aș pierde,

De la tine nu m-aș pierde!

De mirosul florilor;

De mirosul florilor!

De glasul îngerilor!

De glasul îngerilor!

În Ajunul Crăciunului umblă pe străzi Steaua dusă de îngeri. Copiii, în special, sunt cei care poartă vestea Nașterii Domnului într-un fel mai deosebit: asemeni Magilor care-l căutau mergând după Steaua Sa. La noi, obiceiul umblatului cu Steaua este practicat în toate zonele fără deosebiri semnificative.

Evocând momentul când, la nașterea lui Isus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă pe ulițele satului cântând colindul „Steaua sus răsare…”:

Steaua sus răsare…

Steaua sus răsare

Ca o taină mare;

Steaua strălucește

Și lumii vestește,

Și lumii vestește!

Că astăzi Curata,

Preanevinovata,

Fecioara Maria

Naște pe Mesia!

Naște pe Mesia!

Magii cum zăriră,

Steaua și porniră,

Mergând după rază

Pe Hristos să-l vază;

Pe Hristos să-l vază!

Și dacă porniră

Îndată-L găsiră,

La Dânsul intrară

Și se închinară;

Și se închinară!

Cu daruri gătite,

Lui Hristos menite,

Luând fiecare

Bucurie mare,

Bucurie mare!

Care bucurie

Și aici să fie,

De la tinerețe

Pân-la bătrânețe,

Pân-la bătrânețe!

Stelarii, copii mai mici sau mai mari, sunt îmbrăcați în costume populare sau în costume albe cu panglici multicolore, uneori având coifuri asemeni magilor cu numele personajelor biblice. Steaua este reprezentată fizic printr-o stea, pe schelet de lemn. Aceasta are 4-5-6-8 colțuri, iar între colțuri stau întinse lanțuri de hârtie colorată. În centrul stelei stă o icoană de hârtie cu Nașterea Domnului, Fecioara cu Pruncul sau numai Isus. Odată ajunși la casa gazdei, copiii care umblă cu Steaua cântă la poartă, la fereastră, la ușă sau în casă, iar pentru străduința lor sunt răsplătiți cu colaci, mere, nuci și chiar și cu bani.

Dacă primii colindători din seara de Ajun sunt cetele de copii, Feciorii satului sunt întotdeauna așteptați de familiile din sat, mergând din casă în casă, aceștia încheind seara și colindând până înspre dimineață pe ulițele satului.

Una dintre colindele interpretate de Feciorii satului în seara de Ajun este:

Asta-i sara de Crăciun!

Asta-i sara de Crăciun

Și Maria-i tot pe drum,

Umblă-n sus și umblă-n jos

Ca să-l nască pe Hristos!

Hainele erau cam ude,

Uscate n-aveau de unde!

-Bună sara, Moș Crăciun!

Zise Maria acum;

Nu mă lași în patul tău

Ca Să-L nasc pe Fiul meu!

-Pe pat nu te pot lăsa

Că n-am unde m-așeza!

-Du-te-n grajdul vitelor

Și te-așează-n ieslea lor!

Că vitele n-au ce-ți face

Te lasă să naști în pace!

Dar Maria nu știa

Că în grajd și cai erau.

Caii-ncep a tropoti

Durerea i-o mai mări.

-Fir-ați voi cai blestemați

În lume să n-aveți loc azi

Numa-n ziua de Ispas

Și atunci numai un ceas!

Boii-ncep a rupe-n cap

Durerea i-o alina.

Fir-ați voi boi, altoiți,

Și de oameni mult iubiți!

În funcție de timbrul lor vocal, Feciorii se așează pe grupe, fiecare grupă având de cântat un text diferit, finalul cântecului fiind de obicei interpretat de toți.

Nici o sărbătoare-n lume…

Nici o sărbătoare-n lume

Nu are mai frumos nume

Ca nașterea lui Hristos

În Viflaimul frumos!

Unde fecioara Maria

Săvârșind călătoria;

A născut un Pruncușor,

Al lumii Mântuitor.

Multe mame și orfani

Au rămas de câțiva ani

Făr’ de tată și-ajutor

Și-i pustie casa lor.

Mulți copilași mai întreabă:

-Unde-i tata, mamă dragă?

Și cu ce ne-om îmbrăca

Oare, mâine, ce-om mânca?

Atunci mamei-i vin în minte

Ale lui Isus cuvinte.

Și le spune cu durere:

-Mai aveți o mângâiere!

Mai aveți iî ceruri Tată

Care grija noastr-o poartă!

Tatăl îndurărilor,

Mângâierea pruncilor!

O altă colindă specifică satului Borumlaca interpretată de Feciorii satului în seara de Ajun este:

Sara dă Crăciun frumos!

Sara dă Crăciun frumos

S-o născut Isus Hristos!

Stelele o luminat

Numai una o picat!

O picat în așternut

Unde Isus s-o născut!

O venit doi îngerei

Să se bucure și ei!

Că cerul s-o bucurat

S-o născut nou Împărat!

Împăratul cel mândru

Care-o stăpânit pământul!

Îngerii în cer îi cântă,

Ca ei toți bine-l cuvântă

Și noi aici pă pământ

Lăudăm pă Cel mai Sfânt!

S-o născut pântru popor

Să ne deie ajutor!

Ș-o luat asupra Lui

Tot păcatul omului!

Gazdă bună, gazd-aleasă,

Primește corinda noastră

Că o corindăm frumos

Lăudându-L pă Hristos!

Și de-acum până-n vecie

Dumnezău cu noi să fie!

Și de-acum până-n vecie

Dumnezău cu toți să fie!

Cel mai răspândit cântec de stea este cel care povestește, în formă cântată, evenimentele care au însoțit nașterea lui Hristos: sosirea celor trei crai, care văzând steaua noului Împărat, au pornit să-I aducă darurile cuvenite, tulburarea lui Irod la aflarea veștii despre nașterea noului Împărat, plecarea magilor de la Irod care le-a cerut să-i spună și lui locul unde s-a născut Hristos, închinarea magilor și înapoierea pe altă cale pentru a-l evita pe tiran, fuga Maicii Domnului cu Pruncul în Egipt, tăierea celor 14000 de prunci.

Trei crai de la Răsărit!

Trei crai de la răsărit

Cu steaua au călătorit!

Și-au mers după cum cetim,

Până la Ierusalim!

Ș-acolo când au ajuns,

Steaua-n nor li s-a ascuns.

Și le-a fost a se plimba,

Prin oraș a întreba:

-Nu știți unde s-a născut

Un Crai mare de curând?

Iară Irod împărat,

Auzind, s-a tulburat.

Pe crai grabă i-a chemat

Și-n taină i-a întrebat,

Zicând: -Mergeți de-l aflați

Și veniți de mă-nștiințați!

Să merg să mă-nchin și eu

Ca unuia Dumnezeu!

Ispitindu-i, vru setos,

Ca să-l afle pe Hristos!

Craii dacă au plecat,

Steaua iar li s-arătat!

Și-au mers până la stătut,

Unde era Pruncul născut.

Pe Hristos dac-au aflat,

Foarte mult s-au bucurat!

Cu daruri s-au închinat

Ca la un mare împărat!

Craii dacă au purces,

Pe altă cale au mers,

Precum le-a fost lor și zis,

Îngerul noaptea prin vis.

Iară Irod Împărat,

Auzind ce s-a-nșelat,

Foarte rău s-a necăjit,

Oaste mare a pornit.

Și-n Viflaim a intrat,

Mulți coconi mici a tăiat,

Pân la paisprezece mii

De prunci, mărunței copii.

De doi ani și mai în jos

Ca să-l taie pe Hristos!

O, tirane, crunt Irod

Mori în blestem, de norod,

Nefiind el bucuros

De nașterea lui Hristos!

Rânduit de soartă la o răscruce de drumuri, poporul nostru a stat aproape două mii de ani în calea furtunilor, apărându-se cu puterile sale proprii. În vremuri de restriște, cheagul care a ținut pe strămoși pe locurile lor de obârșie a fost, pe lângă dragostea de glie, limba și credința. Limba i-a învățat să rostească și să cânte speranțele de mai bine, iar credința le-a plămădit în datini și rânduieli sfinte existența ca neam.

Se cuvine să nu uităm niciodată această datină străbună, colinda de Crăciun, care își toarce versurile din cerul de taină al ființei noastre românești. Să păstrăm aceste colinde și să le cultivăm cu sfințenia cu care, inspirați, le-au zămislit și le-au transmis înaintașii noștri.

Colindele contribuie fără îndoială la înnobilarea sufletului și înfrumusețarea vieții noastre, căci din vremi vechi, alături de datinile de Crăciun, ele reprezintă o adevărată școală de virtuți morale, întărind simțămintele de apropiere între oameni și bună înțelegere.

Prin cunoașterea și însușirea colindelor se poate deschide calea unei lumi mai bune și ori de câte ori vor răsuna, ele vor picura în inimi iubirea iertătoare, bunătatea generoasă și acel echilibru duhovnicesc atât de necesar în călătoria vieții.

Melodiile de colinde și de cântece de stea se practică pe toată perioada sărbătorilor de iarnă: Crăciun, Anul Nou, Bobotează.

Dar pentru Anul Nou apar și creații specifice. Este vorba de plug sau de plugușor și de alte obiceiuri însoțite de cântece specifice. Plugușorul este o urare rostită de un copil sau de un tânăr, însoțit și de alți parteneri ai cetei cu tobe, bice, zurgălăi sau pocnitori. Urare tradițională în preajma Anului Nou, Plugușorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat.

Românii și-au dorit din totdeauna holde bogate. Această dorință transpare în cunoscutul Plugușor, datină prin excelență agrară și este evidențiată de recuzita plugușorului (plug, bici, clopote, buhai), de elementele din scenariu (marcarea în mod simbolic a unei brazde), dar mai ales de textul literar, care nu este altceva decât o descriere hiperbolizată, cu ecouri mitice, a unei agriculturi ideale. Plugușorul este pornit de către copiii care, în preajma amiezei, în ziua de 31 decembrie, încep a umbla pe la case, rostind urături de bun augur și primind în schimb daruri, colaci, fructe sau bani.

Plugușorul!

Aho, aho, copii și frați,

Stați puțin și nu mânați,

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântul mi-ascultați:

-Mâine anul se-nnoiește,

Plugușorul se pornește

Și începe a ura,

Pe la case-a colinda!

Iarna-i grea, omătu-i mare

Semne bune anul are!

Semne bune de belșug

Pentru brazda de sub plug.

Plugușor cu patru boi

Ia mai mânați, măi flăcăi!

Hăi, hăi…

S-a sculat mai an

Bădica Traian!

Și-a-ncălecat

Pe-un cal învățat

Cu șaua de aur,

Cu nume de Graur,

Cu frâu de matasă,

Împletit în șasă,

Cât vița de groasă.

El în scări s-a ridicat,

Peste câmpuri s-a uitat,

Să aleag-un loc curat

De arat și semănat.

Și-a pornit într-o joi

Cu un plug cu doispreceze boi!

Boi boureni,

În coada codălbeni,

În frunte țintăței.

Ia mai mânați, măi, flăcăi!

Hăi, hăi…

Cu luna, cu săptămâna,

Își umplu cu aur mâna

Și el vru să vadă

De-i dete Dumnezeu roadă.

Era-n spic cât vrabia,

Era-n bob cât trestia.

Ia mai mânați, măi, flăcăi!

Hăi, hăi…

Traian iute s-a întors

Și din grajd alt cal a scos.

Un alt cal mai năzdrăvan,

Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l prinde locul.

Cu potcoave de argint,

Ce dă sporul la fugit.

Traian iute-a-ncălecat,

La Tinchin a apucat

Și oțel a cumpărat,

Ca să facă seceri mari,

Pentru secerătorii tari.

Și-altele mai mititele,

Pentru fete ocheșele

Și neveste tinerele.

De urat, am mai ura,

Dar mă tem că va-nsera,

Pe-aici, pe la dumneavoastră,

Departe de casa noastră.

Și ne-aștepte și-alte case,

Cu bucate mai gustoase,

Cu pâine caldă pufoasă,

Cu vinul de viță-aleasă,

La anul și la mulți ani!

Textul refrenului ne amintește de sărbătoarea Anului Nou, care coincide cu începutul primăverii. De aceea colindele și Plugușorul abundă în elemente legate de primăvară și de începutul anului agrar.

Tot în perioada Anului Nou se practică Sorcova. Copiii mai mici, în grup sau de unul singur, având în mână o crenguță împodobită, urează gazdelor un an cu sănătate și belșug. Obiceiul Sorcovei are o semnificație ce ține de structura sufletească, de datinile și așteptările pe care le are gospodarul de la noul an: să fie un an bogat, să fie sănătos el și toată familia lui.

Sorcova, vesela,

Să trăiți, să-mbătrâniți,

Ca un măr, ca un păr,

Ca un fir de trandafir,

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani!

Toate aceste manifestări muzicale și dramatice au rolul de a spori veselia și buna dispoziție prilejuită de venirea pe pământ a Domnului nostru Isus Hristos și a Noului An. De aceea oamenii își urează sănătate, belșug și mulți ani. Urarea de mulți ani fericiți este cântată în fiecare casă:

La mulți ani cu sănătate!

Să vă dea Domnul tot ce doriți!

Zile senine și fericire,

Mulți ani să trăiți!