INTRODUCERE …..pag 2 [308493]
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………..pag 2
CAPITOLUL I Vestimentația în Antichitate
SUBCAPITOLUL 1.1 ………………… pag 3-8
SUBCAPITOLUL 1.2…………….…….pag 9-16
SUBCAPITOLUL 1.3…………………..pag 17-23
CAPITOLUL II Elemente de viața cotidiană în societatea românească în prima jumătate a sec XIX
SUBCAPITOLUL 2.1 ……….………..pag 24-30
SUBCAPITOLUL 2.2…………………pag 31-38
SUBCAPITOLUL 2.3…………………pag 39-43
CAPITOLUL III. Vestimentația în secolul XIX
SUBCAPITOLUL 3.1…………………pag 45-53
SUBCAPITOLUL 3.2…………………pag 54-57
SUBCAPITOLUL 3.3…………………pag 58-61
SUBCAPITOLUL 3.4…………………pag 62-65
[anonimizat], [anonimizat] –
pag 66-77
CONCLUZII……………………….…pag 78
BIBLIOGRAFIE………………….….pag 79-81
INTRODUCERE
Conceptul de “frumos” pe care omul și-l conturează, [anonimizat] a dorit să fie. Aceasta este opinia marelui poet francez Charles Baudelaire despre frumusețe.[anonimizat] o populație într-o [anonimizat].
Acest ideal generează o [anonimizat], având o pondere la formarea unei nații la nivel caracterologic. [anonimizat], [anonimizat] “istoria cea mai națională cu putință” a poporului respectiv.
[anonimizat], care la început avea rolul de a [anonimizat]-politice a unei nații ori a [anonimizat]-o față de celelalte.[anonimizat] (erou), subliniindu-i [anonimizat]-l în scrierile literare și dramatice dar și în picturile și creațiile specialiștilor în domeniu.
Deci, [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] o [anonimizat] o pondere în a influența omul în viața cotidiană.
[anonimizat]: de alternativa de a-și procura hrana și de necesitatea de a [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], simbolizează și o [anonimizat]. Așadar, costumul are atât rol defensiv cât și rol de a arăta puterea sau vigoarea.
CAP I. [anonimizat], era în perioada clasică mult mai simplă decât în perioada eroică. Deosebirea între cei înstăriți și cei săraci era reliefata în general nu prin anumite forme ale îmbrăcămintei, ci în mare parte prin prezenta broderiilor ori calitatea superioară a țesăturilor. (FIG.1)
În ceea ce privește sclavii, ei nu se diferențiau clar de ceilalți cetățeni. Nu existau țesături din zonele îndepărtate precum mătasea sau bumbacul, însă existau țesături de în aduse din Asia Mică, apoi inul a fost cultivat și în zona continental a Greciei și în unele insule din Marea Egee. Materialul cel mai des utilizat era lana, părul de capră era folosit pentru veșmintele groase ale păstorilor și ale oamenilor cu o stare economică precară.
FIG.1
Hainele precum tunica, mantia și hlamida nu erau croite după forma corpului ci acestea era practic un material de stofă în formă dreptunghiulară, lăsat să cadă liber pe trup, fiind prins la mijloc cu centura, în zona umărului cu agrafă sau nod ori cusut în câteva puncte pentru susținere. Tunica avea o lungime până la nivelul genunchilor, fiind legată la mijloc cu ajutorul unui cordon, tunica era așezată pe umărul stând cu o fibulă iar în acest fel era lăsată descoperită zona din dreapta a pieptului. Această piesă vestimentară era purtată atât de sclavi cât și de mateloți (marinară).
Mai exista o variantă de a purta tunica, ea putea fi fixată cu câte o agrafă pe ambii umeri și cu pliuri la mijloc. Modelul personal prevedea că tunica să aibă mânecile lungi și cusute, apoi în perioada clasică veche, tunica era purtată cu o lungime până la glezne, fiind purtată de preoți ori de fiecare dată când există ceremonie. Tunica era purtată atât ziua cât și noaptea. Manta era purtată direct peste tunica, fiind un material de stofă în formă dreptunghiulară (era prevăzută cu dungi în culori pentru cetățenii eleganți). Mantaua nu era fixată, era doar așezată în jurul corpului cu stil și elegantă, purtătorul ei putând executa mișcări libere fără dificultate. Soldații purtau mantaua fixată cu o agrafă, era mai scurtă probabil și datorită faptului că tot timpul erau în mișcare (FIG 1, FIG.2).
FIG 2.
Hainele purtate de greci nu reprezentau doar simple veșminte, ele erau etalonul specific fiecărei clase sociale. Hainele celor bogați erau mereu confecționate dintr-un material subțire și fin, având la baza ornamentele.La nivel cromatic, ei purtau mereu hainele cele mai strălucitoare având culorile cele mai puternice. Oamenii cu o stare economică precară foloseau vestimentație modestă având culori care nu ieșeau în evidență. Hainele se deosebeau atât prin croiala cât și prin culorile și materialele utilizate.
De exemplu, atât prostituatele cât și femeile decente se îmbrăcau la fel, însă femeile serioase purtau haine de culori mai puțin stridente care nu săreau în evidență. Prima categorie de femei purta haine viu colorate și transparente, motivul este lesne de înțeles. Era exclusă prezenta culorii albe în vestimentația femeilor din prima categorie (FIG 3).
FIG 3.
În stânga: o femeie din Atena, în mijloc o prostituată și în partea dreaptă o sclavă
La diverse festivități precum Panateneele (festivități religioase în numele zeiței Atena), cei care luau parte purtau vestimentații de culoarea alb. Areforele (fecioarele aflate în slujba Atenei) erau și ele la fel îmbrăcate. Elanodii (preoții) purtau vestimentație de culoare roșu. Elanodii erau judecătorii din cadrul Jocurilor Olimpice, ei aveau scopul de a nominaliza câștigătorii. Areforele care slujeau pe Artemis purtau hainele de culoare maro, spre deosebire de slujitoarele zeiței Atena (FIG 4, FIG 5).
FIG.4 FIG.5
*Femei la o ceremonie religioasă
Deosebirea dintre vestimentația femeilor și cea a bărbaților era făcută doar prin calitatea și prin esteticul țesăturilor (femeile foloseau inul cel mai mult). Femeile purtau veșminte viu colorate și așa cum este firesc, acestea le ajustau într-o manieră mai cocheta și eleganta în comparație cu bărbații.În privința încălțămintei, erau folosite obiectele simple.În privința sclavilor și a oamenilor simpli se poate că aceștia umblau desculți.De regulă ceilalți purtau sandale (iarăși femeile foloseau încălțămintea într-un mod mai rafinat și elegant), însă la drum lung sau în afara orașului erau folosite obiectele vestimentare asemănătoare cu ghetele.
Așa cum am discutat mai sus, sandalele erau cele mai uzuale obiecte de încălțat pentru oamenii Greciei Antice. Sandalele erau folosite atât de bărbați cât și de femei, purtate din perioada miceniană. Sandalele avea o talpă confecționată după forma piciorului, fiind prevăzută cu multe curele din piele care se înfășurase picior. Unele modele de șandele se legau până sus la genunchi și se numeau krepis, însă erau folosite cel mai des de soldați și cei tineri (FIG 6).
FIG 6.
Odată cu secolul VI I.HR., au apărut pantofii închiși, confecționați din piele moale. Ei se puteau strânge cu șiret, fiind folosiți și de bărbați și femei (FIG 7). Existau și cizme, la început acestea erau puțin desfăcute iar în față se puteau trage peste picior. Puteau fi strânse cu curele exterioare. Acest cizme erau utilizate de vânători, călători sau călăreți (FIG 8). Erau și cizme purtate atât de bărbați cât și de femei, ele se numeau kothurn, ele erau din Libia, fiind confecționate dintr-o piele destul de moale, ca mărime, cizmele erau până la nivelul gleznei (FIG 9).
FIG.7 FIG.8
FIG 9.
Bărbații din mediul rural foloseau pe cap un gen de boneta înalta din piele, în schimb cei de la oraș nu purtau nimic pe cap.La drum sau în călătorii erau purtate pălăriile înalte. Au fost create diverse accesorii pentru femei, precum evantaie, sutiene, oglinzi din bronz, poșete, peruci confecționate din păr natural, parfumuri, diverși coloranți pentru înfrumusețarea părului (era preferata culoarea blondă a părului); aceste “invenții” au reprezentat cartea de vizită a frumuseții care au contribuit semnificativ la eleganță și aspectul cochet al femeii din perioada antică (FIG 10.).
FIG 10.
Singura bijuterie purtată de bărbat era un inel cu pecete, în rest ei nu foloseau bijuterii.Au fost cazuri, mai ales în perioada ioniană, când bărbații purtau chiar cercei. Bărbații purtau părul tuns scurt (tinerii adoptau maniera spartanilor și își lăsau părul lung), aveau barba tăiată ascuțit sau oval, urmând ca la finele veacului al-IV-lea I.HR., barba sa nu mai fie adoptată de către bărbații greci.În perioada clasică, sclavii și atleții erau complet rași pe față și în cap. Femeile își etalau eleganta prin adoptarea diverselor stiluri de pieptănat, însă și bărbații foloseau aceleași metode.
Vestimentația în Roma Antică
Vestimentația romanilor nu se deosebea de cea a etruscilor sau a grecilor. Deosebirea era făcută de togă, care la început avea forma unei pânze ce putea fi folosită pentru toate ocaziile, apoi ia forma unei mantie drapată lungă având culoarea albă. Această ultimă formă de toga era purtată mai ales de către conducătorii Romei, aspect ce poate fi observat în cadrul reprezentărilor acestora pe statui și monezi. Printre obiectele vestimentare uzuale erau tunica (era scurtă și practică), paiul (gen de manta) și pelerina.
Înainte de toate, îmbrăcămintea romanilor era caracterizată de simplitate, nu era nevoie de croiala sau cusătură, astfel intervenția croitorului era redusă. Obiectul vestimentar principal al romanilor era togă, fiind interzisă țăranilor, sclavilor și muncitorilor simpli. Toga era practic o bucată din stofa groasă de lână albă, tăiată sub formă de semicerc, având chiar diametrul de 6 metri.În Roma Imperială, era folosită tot mai mult toga colorată (împăratul avea toga de culoare roșu, generalii cu victorii pe câmpul de luptă, toga era de purpură cu broderii aurite). (FIG 11).
Toga era diferențiata în sensul că senatorii aveau la toga un tiv de culoare roșu-violet și larg, pe când la cavaleri tivul era strâns. Copiii de până în 18 ani aveau o togă ce purta numele de praetexta. Cei care doreau să ocupe funcții publice, trebuia să dețină o togă candidă (originea cuvântului candidat).Sub tunică, romanii aveau o subucula (cămașa lungă fără mâneci, asemănătoare tunicii). Era de multe ori preferata subucula pentru că oamenii se puteau mișca mai ușor și era mai practică în deplasare.
FIG 11
FIG 12
Toga era impartita in doua categorii :
Toga praetexta – purtata de romanii cu varsta de pana in 17 ani
Toga virilis – purtata de barbati
Toga (FIG 12.)avea mai multe culori,in functie de statutul fiecarui om: toga normal era din lana avand o culoare naturala (toga pura). Toga candida era purtata de magistrati,iar cei care tineau doliu purtau toga pulla.Toga picta era purtata de catre generali,iar toga trabea era purtata de catre regi (culoarea mov cu alb) si preoti (culoarea mov).In FIG.13 se poate observa modalitatea de a imbraca o toga.
FIG.12
FIG.13
După un timp, statutul togii de îmbrăcăminte clasică a românilor este pierdut în favoarea altui obiect vestimentar denumit Pallium. Acest lucru este datorat cuceririlor romane și a răspândirii Romei. Însă toga a continuat să fie folosită la diverse ocazii oficiale, dar cu timpul această a fost înlocuită de pallium (grecii o numeau himation). Palliumul, în comparație cu togă, era mai ușor de purtat, nu era atât de încărcată, fiind mai ușor de purtat și tocmai de aceea nu era nevoie de servitor pentru a putea fi îmbrăcată. Lungimea palliumului era până la glezne, era purtată doar pe un singur umăr. Palliumul putea fi folosit și de către femei (FIG 14).
Sub toga se gasea de regula o tunica,fiind confectionata din doua bucati de material ce erau cusute si stranse cu ajutorul unei curele.Tunica era utilizata atat de barbati cat si de femei.Tunica exprima statutul social al persoanelor,pe tunica senatorilor se putea observa cateva dungi groase de purpura,pe a cavalerilor existau dungi subtiri,pe cand cea a oamenilor de rand nu exista ceva deosebit (FIG 15).
FIG 15.
FIG 14.
Tunica purtată de femei avea mânecile lungi, iar ca lungime ajungea până la glezne, iar tunica folosită de bărbate era până la genunchi. Tunica se purta și noaptea. Din cauză că de multe ori devenea incomodă, oamenii preferau să nu mai folosească togă, împăratul Augustin a dat o lege prin care să fie purtată și toga peste tunica în cadrul ceremoniilor.
Acasă, bărbații aveau tunica de dimensiuni mari și cu lungimea peste genunchi, fiind strânsă la mijloc cu o centură. Când era frig, pentru a ține de cald erau purtate două sau trei tunici imbricate una peste alta. Tunica nu avea mâneci, era confecționată din două bucăți de stofă unite, însă era lăsat loc destinat brațelor. Mai târziu a început purtatul de tunica cu mânecă lungă.În mediul urban, tunica era purtată peste togă, însă cei cu o situație materială precară purtau doar tunica
Tunica era destinată climei mediteraneene. Tunică scurtă era purtată de către bărbați, iar cea lungă de către femei. Existau două tunici: “tunica interior” și “tunica exterior”. Dungile purpurii erau prezente doar pe tunicile călăreților și senatorilor, tunicile călăreților se numeau “clavi angusti” (banda îngustă) și ale senatorilor se numeau “lati clavi” (bandă largă). FIG 16
FIG.16
În timpul imperiului, au fost utilizate diverse feluri de îmbrăcăminte.În vreme ploioasă sau de iarnă se folosea Peanula, având formă unei pelerine prevăzută cu glugă (FIG 17). Se mai folosea și Lacerna, având aspectul unei pelerine de formă dreptunghiulară, fiind strânsă cu ajutorul unei fibule (FIG 18).
FIG 17. FIG 18.
Există și un alt obiect specific mareșalilor denumit Paludamentum, având formă unei pelerine lungi. Inițial pelerine era confecționată din lana având formă dreptunghiulară.În timpul perioadei imperiale și-a schimbat forma în rotundă.Cu aceeași formă apare și în perioada medievală, fiind utilizată de către rege. Atât pelerina cât și pantalonii scurți au fost preluați de la germani (FIG 19).
FIG 19
În privința vestimentației femeilor, acestea purtau direct pe piele o cămașă din în (în jurul bustului aveau un material din pânză servind drept sutien). În anii trecuți și femeile purtau togă, dar odată cu perioada Republicii, toga era destinară doar prostituatelor. Toga a fost înlocuită cu o tunică lungă până la glezne (stola), având mânecile scurte ori fără mâneci, fiind închisă cu cordon. Peste stola exista un tip de sal din lana colorată (palla) care acoperea zona umerilor, o parte a pallei era înfășurată în jurul unui braț iar cealaltă parte venea până în pământ, iar cu ajutorul unui fald al pallei, femeia romana își acoperea zona capului, întrucât niciodată nu ieșeau femeile cu capul descoperit în oraș. Aranjatul pallei devenea o operațiune foarte grea, asemănătoare cu aranjatul togei la bărbați.În perioada imperială, femeile optau pentru o vestimentație diversă (FIG 20).
FIG 20
Femeile aveau grijă de părul lor pentru a fi atractivă în fața bărbatului. Pentru acest lucru, femeia își petrecea mult timp pentru a-și aranja podoabă capilară și pentru a căpăta un aspect frumos. Părul însemna bogăție și aspect economic prosper.În cadrul diverselor ocazii, femeile atrăgeau atenția prin a purta forme extravagante ale părului. Mireasa adopta o altă formă a părului, cea de suliță, iar femeile necăsătorite se orientau către un stil de a purta părul împletit în cascadă pe spate (FIG 21).
FIG 21
Odată cu anul 391 d.Hr., creștinismul a devenit religie oficială. A fost momentul în care devine obiect vestimentar des folosit tunica cu mâneci lungi, uneori erau folosite doua tunici una peste alta. O altă piesă vestimentară folosită era Dalmatica, o tunică ce ce utiliza fără curea, având mânecile cusute. Dalmatica era purtată inițial de către regi și apoi de oamenii de încredere ai acestuia, însă a fost adoptată și de către reprezentanții bisericii, întrucât acoperea în totalitate forma corpului uman. Dalmatica a devenit o haină reprezentativă pentru creștinătate pentru o perioadă mai lungă de timp (FIG 22).
FIG 22 FIG 23
Bijuteriile romane erau foarte variate. Existau inele, agrafe, brățări purtate atât la încheietura mâinii cât și la gleznă, diademe din aur, colane. Bijuteriile cele mai prețioase erau cerceii pandativi, fiind foarte atrăgători pentru cei din exterior. Bărbații purtau doar inele, în perioada Republicii, bărbații aveau voie să poarte doar un singur inel, însă în perioada imperială, regulă nu mai era aplicată, bogații purtau mai multe inele având o valoare însemnată. Inelul bărbătesc era folosit pe post de sigiliu, era utilizat pentru semnăturile autografe. (FIG 23).
În ceea ce privește încălțămintea, bărbații foloseau un tip de ghete din piele subțire ce erau fixate pe picior cu ajutorul unor curele. Cele mai ușor de purtat erau sandalele, fiind de altfel și cele mai practice.În gospodărie, femeile și bărbații purtau aceeași încălțăminte. Saboții erau folosiți de către soldați și țărani.Pe timp de ploaie, romanii își puneau glugă în cap, iar vara foloseau pălăria pentru a se putea feri de soare. Femeile pentru a-și etala elegantă, foloseau evantaiul și poșeta.
1.3 Vestimentația dacilor
Despre trăsăturile dacilor putem afla informații cu ajutorul scrierilor antice. Dacii erau oameni înalți, puternici, cu barba și cu mustață, având pielea albă, ochii căprui sau negri. Ținând cont de clima temperat-continentala, locuitorii Daciei au fost nevoiți să poarte două tipuri de haine: mai groase pentru iarnă și mai subțiri pentru anotimpurile mai calde. Vestimentația lor era adaptată în funcție de anotimp, vârsta, sex și de ocaziile specifice.
Scrierile literare din Antichitate îi asemăna pe daci cu popoarele din vestul Europei precum sciți, celți, sau germani. Dacii erau înalți și solizi, aveau pielea de culoare deschisă, ochii albaștri și părul blond-roșcat. Oamenii simplii aveau părul tăiat pe frunte și lăsat în plete lungi, de aici au primit denumirea de comati (pletoși) (FIG 24). Oamenii nobili se numeau tarabostes, ei purtau mereu o căciulă din lana, ca semn distinctiv al statutului lor (FIG 25). Ambele categorii sociale purtau mustață și barbă, fiind ajustate cu foarfecă.
FIG.24 FIG 25
Dacii purtau haine confecționată din lana, în, cânepă ori îmbrăcăminte realizată din piei de animale, destinată pentru sezonul rece. Vestimentația bărbătească era mai simplă, era formată dintr-o cămașă cu mânecile lungi, cu croială gen tunica, albă, lungă, iar pantalonii aveau lungime până la glezne și erau strâmți, realizați din pânză sau postav din lana. Bărbații foloseau brâu pentru a-l prinde peste cămașa, țesut din lână sau chimir de piele. Brâul avea o lățime de circa 25 de cm, avea culoarea roșu cu o lungime cu putea atinge 2 metri. Chimirul (brâu lat din piele), era prevăzut cu ținte din bronz în partea exterioară.În sezonul de iarnă erau folosite pieptarele, mantiile din postav prinse cu agrafă (FIG 26).
FIG 26
*Daci reprezentați pe Columna lui Traian Probabil că personajul din dreapta imaginii este Regele Decebal – Muzeul Civilizației Romane din Roma.
Hainele pentru femei erau compuse dintr-o cămașă din pânză, poale și o piesă realizată din lana, având ornamente simple sau mai complexe, acoperind zona inferioară a trupului. Acea piesă din lana a beneficiat ulterior de diferite denumiri, în funcție de forma și de zonă: vâlnic, fota, opreg, catrința. O adăugare la vestimentația femeii era aranjatul capului, ele foloseau țesături și podoabe cu aspect de năframa sau cununa.
O trăsătură generală a hainelor femeilor dace era folosirea culorii alb ca fond în materialele din în, lână sau cânepă. Culorile vestimentației dacilor erau sobre. Este posibil ca hainele femeiești și cele destinate copiilor să fi fost colorate cu pigmenți obținuți din plante ori pigmenți naturali colectați din natură (FIG 27,28).
FIG 27 FIG 28
*Vestimentația femeilor dace
Femeile, în special cele cu statut privilegiat aveau capul acoperit cu o năframă deasupra părului strâns în formă de coc, iar femeile de rând umblau cu capul descoperit. Sunt și reprezentări cu femei care au părul pieptănat sau împletit în codițe. Un rol special în vestimentația femeilor îl dețineau bijuteriile și obiectele vestimentare. Datorită calității superioare a materialelor din care au fost create unele dintre acestea pot fi cercetate în direct, întrucât sunt păstrate în muzee. Podoabele și uneltele din metal prețios descoperite în săpăturile arheologilor oferă informații prețioase cu privire la tehnica și măiestria cu care au fost confecționate.
Cu ajutorul fierului, dacii creau accesorii pentru îmbrăcăminte precum cataramele, paftale, masturi, etc. Materialele ieftine erau folosite pentru confecționarea podoabelor specifice oamenilor din clasele sociale joase, iar din bronz și din aur se făceau pentru cei bogați. Majoritatea podoabelor erau din argint și se utilizau pentru prinderea pelerinelor. Femeile aveau în jurul gâtului colane, mărgele din bronz iar pe mâini aveau brățări în formă de spirală. Podoabele scumpe erau folosite doar de cei bogați.În acea perioadă era practicat și tatuatul, fiind considerat semn de elegantă.
În esteticul podoabelor sunt de multe ori reprezentate imagini simbolizând ființele umane și animale, motive din natură, fantastice, etc. Bijuteriile și accesoriile, în asortare cu costumul simplu au conturat o imagine aparte punând accent asupra spiritualității puternice a dacilor. Este clar că de-a lungul evoluției sale, costumul dacilor a preluat și anumite trăsături de la hainele popoarelor cu care au conviețuit, reușind totuși să păstreze mare parte din obiectele vestimentare locale: cămașa încrețită la gât, cingătoarele, dar în special hainele specifice climei mai reci precum cojoacele din blană, opincile și căciulile.
Hainele dacilor antici au corespondența și în ziua de astăzi în vestimentația populară tradiționala specific românească, păstrată de cei care răspândesc tradiția populară. Din nefericire, este pe cale de dispariție, întrucât această clasă socială este singura păstrătoare a zestrei poporului român. Nu cu mult timp în urmă, ciobanii și țăranii purtau căciuli, cămăși lungi din pânză, brâu, ițari și opinci, haine din postav sau cojoace confecționate din blană de oaie. (FIG 29,30).
FIG 29
FIG 30
Obiceiul încălțămintei purtate în perioada antică de către daci s-a păstrat și transmis până în ziua de astăzi. Încălțările despre care am vorbit sunt opincile și reprezentau părți componente ale vestimentației populare românești.În unele regiuni din mediul rural au fost purtate până prin anii ’60 ai secolului XX.Treptat, acest fel de îmbrăcăminte a fost substituit de cizme, pantofi sau bocanci. Fiind purtate și de bărbați și femei, cu o origine îndepărtată, opincile au progresat într-o diversitate de forme. Cele mai uzuale erau opincile cu cusătură pe mijloc, făcute dintr-o singură bucată de formă dreptunghiulară din piele de porc sau de bovina, cu legături numite nojițe.
Nojițele opincilor destinate femeilor erau confecționate din păr împletit, iar cele ale bărbaților erau sub forma unor curele subțiri făcute din piele. O caracteristică importantă este aceea că opincile nu erau purtate pe piciorul gol, erau folosiți ciorapii de astăzi, care în trecut aveau denumirea de obiele (FIG 31,32).
FIG 31 FIG 32
În ziua de azi se poate afirma cu toată încrederea că în spațiul românesc este prezentă o memorie subconștientă, conservată de însemnătatea obiceiurilor și tradițiilor. Scriitorul Mircea Eliade afirma despre tradițiile din folclor prezente în spațiul românesc ca acestea „se afundă. În universul de valori spirituale care preexistă apariției marilor civilizații din Orientul Apropiat și din spațiul mediteranean”.
Eliade mai susținea că, „nu trebuie să ignorăm faptul că totul aparține unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” dar nici ideea că „în toată Europa, dar mai ales în regiunile de sud-est, etnii, religii și culturi diferite s-au învăluit, confruntat și influențat mutual de cel puțin trei milenii înaintea marilor invazii. Dacia a fost prin excelență țara întâlnirilor. Din preistorie și până în zorii epocii moderne influențele orientale și europene n-au încetat. Pe de altă parte, în formarea poporului și a civilizației geto-dacice, elementele iraniene (scitice), dar mai ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influențe și simbioze substratul traco-cimerian a primit înfățișarea culturală specifică, care îl distinge de culturile tracilor balcanici”.).
„Ca element de permanență a elementelor de port de-a lungul mileniilor, în afară cloșului și decolteului, avem originală căciulă dacică pe care o mai poartă încă țăranii noștri, ca moștenire din timpurile imemoriale ale pelasgilor dunăreni și carpatici și ale lui „Mithras genitor luminiș” reprezentat ca un tânăr îmbrăcat în costum tradițional dac: cămașa lungă, cingătoare peste mijloc, mantie ce-i ajunge până mai jos de genunchi și căciula tradițională dacă pe cap. E o costumație identică cu cea a dacilor sculptați pe columna lui Traian Imaginea taurului este simbolul unei bogății a dacilor străvechi: creșterea vitelor și agricultură.”.
CAP II. Elemente de viața cotidiană în societatea românească în prima jumătate
a sec XIX
2.1 Contextul istoric al societății romanești
Trăsăturile economice și sociale ale noului stat roman modern erau încă neelucidate în ultimii ani ai veacului al XVIII-lea și începutul secolului XIX. Formațiunile tradiționale erau însă intacte, dar structurile sociale nu erau evaluate, astfel încât boierii își păstrau supremația în zonă, iar mare parte din țărani, actori principali ai greului din societate, sufereau din cauza sărăciei dar și din cauza faptului că nimeni nu îi luau în seamă. S-a pus bazele unei imagini de stagnare socială care însă treptat va lua forma unei tendințe spre schimbare, mai ales la nivel social și cultural.
Viața socială în cele două spații romanești (Tara Românească și Moldova) se baza pe adunarea stărilor, însă această formă de organizare socială nu era similară celei din Europa Centrală și de Vest. Aspectul juridic al fiecărui spațiu romanesc nu a fost prezentat în mod sistematic și era în strânsă legătură cu gestionarea pământului și cu legile create de-a lungul evoluției în istorie. Însă odată cu veacul XVIII, exista unele stări sociale care primesc mai multă sau mai puțină atenție, iar condițiile de apartenență la o stare sau alta, au o altă importanta. Erau în principiu 4 stări: boierii, clerul, orășenii și țăranii. Diferența între aceste stări era făcută de oportunitățile politico-economice și sociale de care beneficia fiecare în parte.
“Nobilii n-au nevoie să suporte constrângerea niciunei puteri. Ei sunt războinici, protectori ai bisericilor, ai celor mari și, deopotrivă, ai celor mici… Cealaltă clasă este aceea a slujitorilor. Aceasta nu dobândește nimic decât cu prețul trudei. Servitorii furnizează lumii întregi bani, haine și mâncare. Casa lui Dumnezeu, pe care o credem una singură, este, deci, împărțită în trei: unii se roagă, alții se luptă, iar ceilalți muncesc. Aceste trei părți, coexistând, nu admit să fie despărțite”.
“Când țăranii sunt… foarte scăpătați, ei își vând ogorul și colibă. Dacă este un an bun, ei își plătesc datoriile, dar recolta abia s-a încheiat că vasele de cereale sunt deja goale… Acum, orânduielile asupra pământurilor sunt foarte duielile asupra pământurilor sunt foarte încălcinate. Săracii se sprijină pe cei bogați și ajung servitori la particulari”.
Lipsa alternativei omului de a-și depăși statutul social devine tot mai apăsătoare odată cu secolul XIX, poate chiar mai devreme. Existau doar căsătorii între membrii aceluiași rang social, iar discriminările create intre stări se manifesta prin vestimentație, titluri și locuințe, atitudinea față de utilizarea limbii materne, ori prin atitudinea în legătură cu alte limbi și culturi dincolo de granițe.
Boierii (FIG 33) reprezentau principala putere politico-economica a țării, chiar dacă ei erau clasa socială cea mai favorizată,cu toate vânzările de titluri de onoare oferite de către fanarioți în ultima perioadă a domniei acestora, boierii au crescut din punct de vedere numeric, în anul 1832 au fost înregistrate aproximativ cinci familii boierești alocate unui număr de o mie de familii din Tara Romanesca.
Ultima perioadă a conducerii fanarioți a fost reprezentată de schimbări în stilul de viață al boierilor. Acest lucru este datorat contactului cu Occidentul, înainte de a avea loc emanciparea către Occident, boierii se întrețineau din veniturile de pe moșiilor acestora, având o viață simplă. Deși prețul produselor generate de moșiile lor era unul destul de mic, boierii se descurcau și aveau o viață lipsită de griji tocmai datorită implicării țăranilor în gestionarea vânzării de produse agricole, carne ori băuturi alcoolice. Aceste schimbări au devenit tot mai evidente după războiul disputat între Rusia și Imperiul Otoman între anii 1768-1774.
FIG 33.
Ideologia franceză era tot mai prezenta în zona spațiului românesc. Acest moment reprezintă începutul influentei europenizării asupra categoriilor sociale romanești superioare, cu toată superficialitatea acestui proces.În perioada războaielor ruso-turce, ce au făcut din spațiile românești, teatrul desfășurării operațiunilor militare, boierii au creat legături cu ofițerii din Rusia, mulți având origine germană, greacă sau franceza, având o educație aparte. Momentul important în preluarea influentei occidentale de către instituțiile politice, este reprezentat de ocupația trupelor rusești între anii 1806-1812.
Cu timpul, schimbarea produsă de influența apuseana se resimte și la nivelul vestimentației, în momentul încă care "boierii încep a dezbrăca pe copii de acest port a, asiatic și a-i îmbrăca cu cel al europenilor". Educația copiilor este specifică în mare parte liniei întâlnite în cadrul tuturor locuințelor de boieri, încă de la vârsta de 5-6 ani, copiii sunt instruiți de dascăli private, așa cum era moda acelei perioade, “"Odată cu domniile fanariote se introduseseră în țară o mulțime de dascăli, ca institutori prin casele boierești. Ei învățau pe coconași să vorbească limba Fanarului. Cu vodă și cu marele postelnic, când s-or face mai mari. Metoda și programul lor de învățătură era același pentru toți".
Schimbarea către Occident se resimte încă din educația oferită în familie, deși scopul era unul politic având la baza supunerea față de superiori. “În timpul dascălilor greci, ziua copiilor începe o dată cu răsăritul soarelui și se încheie pe la două după apus. Dimineața, dulceața și cafea, la amiază prânz sănătos cu ciorbă și rasol; după aceea, somn un ceas două; după somn, iar dulceață și cafea, seara mâncare, apoi culcare.”
Însă, lipsa de inhibiții, curajul și curiozitatea copiilor avea forma unei dezaprobări față de programul prescris de educatorii săi, astfel încât: "ora cea mai așteptată de copii era somnul de după amiază, dacă grecul nu le încuia ușa ca să nu se poată duce la joacă în curte sau în grădină. Când îi închidea, însă, nu aveau altă scăpare decât să prindă câteva muște, să le agațe de bumbac netors și să le dea drumul să mângâie nasul adormitului; grecul.Se deștepta furios și pentru a putea dormi liniștit, deschidea ușa și-l dădea afară din odaie".
Lăsând la o parte mici escapade ale copiilor, aceștia sunt respectuoși față de părinți, responsabilitatea educației lor intelectuale și mai ales sociale este plasată de la îngrijitoare la profesor, de la servitor la părinți, în mare parte, fără a avea o motivație rațională.
"Fetele știu grecește, franțuzește, învață pianul; frații, soții lor știu în plus, ceva geografie și aritmetică. Nu se învață că o materie separată limba lor, lipsită încă de unele norme gramaticale".
Cu profesorii greci, copiii învățau limba romana în mod întâmplător. Trecerea de la școala greacă la cea franțuzească și apoi româneasca se realizase încă din perioada Revoluției Franceze. Conții și marchizii emigrant precum Laurencon Riardon, Mondoville, au devenit dascăli pentru acești elevi.De remarcat este ca prin anul 1806 când au venit rușii în spațiul românesc, mulți copii de boieri vorbeau deja în limba franceză.
Influență occidentală și-a făcut simțită prezența în educația copiilor boierilor, aceștia erau trimise în străinătate pentru a studia. Mare parte din copiii boierilor obțineau în străinătate studii de doctorat în diverse științe, având ideologii și concepții care puteau sprijini gândirea și raționamentul specific vremii respective. Existau și excepții, "aproximativ 100 de tineri abia câte unul aducea societății învățături solide, fundamentale; restul se întorceau nătărăi și doctori în vicii și imoralitate, în disprețul societății".
Durata studiilor în afara a avut o pondere semnificativă și la dezvoltarea orizontului (destul de răspuns al romanilor) profesional, la o mai largă percepere și interpretare a acțiunilor sociale și politice din acea perioadă. Evenimentele politice care au avut loc la începutul secolului XIX au clădit în spiritul tinerilor noi ideologii etice, la care se adăuga vaste abilități fizice, având o pondere mai puțin semnificativă sau mai însemnată asupra comportamentului lor.
"Marile momente revoluționare ale acestui început de secol au făcut să zbârnâie în tinerii români coarda vitejiei: începe să le placă armele, vânătoarea și călăria; astfel că, în timpul lui Grigore Ghica, pe la 1823-1824, coconașii se somau cu armele, pentru cel mai mic lucru, din pașnici devenind arțăgoși și tulburători. Anarhia domnea în toate și ușurința lor de a da cu pistolul în oameni devenise la modă, astfel încât, ucisul fiind întotdeauna presupus că s-ar fi împușcat la vânătoare, ucigașul rămânea nepedepsit".
În acea perioadă, categoriile sociale dominante își afișau opulenta prin a-și aranja casele conform standardelor sociale impuse de rangul boieresc, boierii aveau o aversiune față de clasa socială de rând. Un exemplu elocvent la nivel arhitectonic este reprezentat de București, capitala Țării Românești, care în acea perioadă era un cumul de discrepante, aspect relatat și observau de mulți analiști străini, călători prin teritoriile romanești: "În București se văd colibe din cele mai păcătoase lângă palate în stilul cel mai modem; cea mai amarnică sărăcie conviețuiește lângă luxul cel mai triumfător. Asia și Europa par a se atinge în acest oraș, unde întâlnești palate, cluburi, teatre, modiste și croitorese, ziare și echipaje; dar cum pui piciorul afară, te scufunzi în sălbăticie" (FIG 34).
FIG 34
Omul politic Ion Ghica prezenta locuința boierească ca fiind o adevărat cetate, "un stat în stat, unde nici poliția, nici justiția domnească nu îndrăzneau să treacă pragul porții unui boier sau vornic, deși un asemenea drept nu era scris nicăieri". Este o prezentare ușor exagerată, dar este specifică unei realități arhitectonice, având ideologii personale încă influențate din Orient asupra zonei de locuit."Casele boierilor păreau că niște cetăți închise între zidurile lor groase și înalte, păzite la toate intrările de arnăuți înarmați care vegheau zi și noapte din înaltul lor foișor".
Schimbările ce au avut loc în privința categoriilor sociale superioare sunt vizibile și analizate de mulți analiști, afirmându-se ca "pe la 1806 găsim încă multe jupânese în costum oriental, casele lor lipsite de mobile, și bărbați foarte geloși. Dar prefacerea care se petrecea atunci în Iași, București și în provincie era pe cât de grabnică, pe atât de completă. Într-un singur an, toate jupânesele moldovence și muntence adoptaseră costumul apusean. De pretutindeni sosiseră în cele două capitale negustori de mode, croitorese, croitori și magazinele din Viena și Paris se goliră de toate vechiturile lor care părură însă foarte noi la Iași și care fură foarte scump plătite".
Tot în această perioadă se dezvolta foarte mult jocul de cărți, fiind considerat "rumător fizicește și moral pentru toți cei care-l practicau; bărbați și femei (uneori) pierd banii, timpul și necinstea la jocul de cărți". Faptul este confirmat și de lista de cheltuieli a unei case boierești, în care găsim aproape lunar mențiuni despre cumpărarea câte unei duzini de cărți. Radu Rosetti își amintește, la rândul său, cum "boierimea zăbovea până târziu de miezul nopții, la lumina lămpilor de oloi, în cărare sau a lumânărilor cu un miros neplăcut".
Vestimentația boierească de prima clasă era reprezentată de influența otomana, mai ales în privința culorii și a formei, "sub ochiul gelos al bănuitorului guvern turcesc, articolul îmbrăcăminții nu e o materie de mică însemnătate și întrebuințare a costumelor. Europa civilizată ar fi privită ca o inovație atât de periculoasă, ca și adaptarea celor mai luminate vederi asupra politicii mondene".
Costumul boierilor avea o trăsătură specifică otomana, fiind format din piese vestimentare ce deveniseră deja etalon în acea perioadă: "peste anteriul de mătase trandafirie, se încingea cu un brâu roșu, prins cu paftale; poartă salvari roșii, ciorapi galbeni și papuci de aceeași culoare. Peste anteriu un veșmânt îmblănit, cu mâneci lungi și strâmte Acoperământul capului întregea acest spectacol oriental "calpacul, în formă de balcon, pare că e gata să nimicească pe cel ce are curajul să se miște sub o sarcină așa de apăsătoare".
2.2 Influentele europene asupra societății românești în prima jumătate a sec XIX
2.2.1 Elementele societății romanești la nivel rural
Perspectiva socială al unui locuitor la sat este în primul rând data de orizontul satului în care trăiești, dorințele și idealurile sociale ale acestuia se concretizează la nivel colectiv, împreună cu ceilalți săteni. Evenimente precum nașterea, botezul, munca, distracția, căsătoria și moartea sunt aspecte atât familiale, cât și generale, pentru toți membrii acelui sat. Viața la sat este una relativ simplă, însă afirmațiile prezentate de-a lungul perioadei au adus de multe ori exagerări și supoziții dure, lipsite de rațiune care generau o imagine alterată satului românesc (FIG 35,36). Chiar și așa, prosperitatea contextului economic a vieții rurale și automat a îmbunatățirii condițiilor de trăi, va genera în perioada secolului XIX o revoluție culturală și socială, dată fiind aspirația generală către Occident.
Aleco Russo afirma în anul 1840 în legătură cu evoluția Moldovei ca “Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până și numele: nu mai suntem moldoveni, ci români."."Viața de zi cu zi a lumii țărănești era o viață de sărăcie, închinată muncii, fără foloase proprii. De aici apatia ei, aparentă doar, fiindcă marile ridicări la luptă pentru dreptate au dovedit speranțele și idealurile legate de un trai mai bun".
Viața cotidiană era una destul de lentă, fiind „sporită” doar de diferențierile sociale. Acest aspect a inoculat o prejudecată despre țărani, fiind considerați ca trăind într-o liniște deplină, alternând către inactivitate, de multe ori această stare a fost transpusa și în relatările călătorilor străini ce au susținut că"țăranul se mulțumește să semene și să recolteze numai atât cât îi trebuie pentru hrană, de teamă să nu-și vadă surplusul producției smuls de boier, ceea ce făcea ca mizeria și lenevia sau, mai degrabă, anihilarea ființei omenești să ajungă atât de departe, încât pare cu neputință de crezut".
Oamenii de la sat, în perioada secolului XIX aveau de obicei un comportament normal, dominat de ideea de conformism, la țară existau mereu aceleași probleme și dificultăți specifice celui care trăiește în interiorul unei societăți rurale: problemele cu natura, cu speranța de viață, cu problemele casnice și cele biologice.
FIG 35.
FIG.36
Trăsăturile comportamentale ale omului de la sat trebuie studiate și privite în contextul în care el își manifesta activitatea. Partea cea mai importantă a satului românesc este reprezentată de obiceiuri și tradiții: sunt mereu aceleași, nu se schimba, prilej pentru care se poate observa în zona rurală mai multă implicare și trăinicie față de atitudinea de la oraș (FIG 37).
Viața oamenilor de la sat este mai intimă, directă și sinceră față de cei de la oraș. Sătenii se considera urmași ai unui strămoș comun ori al unei mulțimi de strămoși. Lumea satului a avut în cele din urmă farmecul său personal. Vorbim despre un farmec special, aparte pe care societatea contemporană îl opune nu în mod mod voluntar, deziluzionării și frustrării trăite în actualitate întrucât "fiecare epocă tânjește după o lume mai frumoasă, iar cu cât deznădejdea și descurajarea produse de un prezent tulbure sunt mai adânci cu atât este mai arzătoare această năzuință; fiecare epocă la rândul său lasă posterității mai multe urme ale suferinței ei, decât ale fericirii ei. Este firesc. Căci numai calamitățile devin istorie."
FIG 37
2.2.2 Elementele societății romanești la nivel urban
La nivel urban, situația este diferită față de viață la țară. Dacă la țară, preocuparea cea mai mare era legată de asigurarea necesarului minim pentru a supraviețui, la oraș se petrec schimbări, mai ales la nivel vestimentar. Este de remarcat, spiritul nou Occidental care a adus moda umbrelelor nemțești, evantaiele, peruci, produse de cosmetică. Influența străină se simte tot mai intens în mediul urban, evantaiul înlocuiește mătăniile orientale de perle sau de diamant (FIG 38,39).
FIG 38
Nivelul de evoluție a societății românești, de asimilare a acesteia în societatea europeană poate fi observat și la alte aspecte ale vieții mondene. O varietate de elemente inedite, firești în Occident, devin acum savurate în spațiul românesc, oferind un nou aspect vieții cotidiene a perioadei. Viață personală, de familie sau cea privată în veacul al XIX-lea reprezintă și apariția unor reguli mai mult sau mai puțin exacte.
FIG 39
Viața de zi cu zi a elitei urbane avea două traiectorii: politica și petrecerile (FIG 40,41,42). Boierii aveau activități în care se punea accent pe politica. Dezbaterile erau de multe ori fără substanță și fără elemente concrete.De aici rezulta și interesul minim al acestora pentru a rezolva problemele țării, întrucât doar o mică parte a boierilor avea acces la gestionarea internă a situației.Se poate spune că înaltă clasă socială "ducea o viață lipsită de griji, asemeni seniorilor orientali; permanent însă, era dominată de frică, fie din cauza domnitorului, fie din cauza Porții, de unde le putea veni, ca și domnului, sentința decisivă pe care o izvodea, nu atât fapta de halnie, cât mai ales intriga.
FIG 40
FIG 41
FIG 42
De multe ori fără a avea o importantă sporită, întrunirile private de la începutul secolului XIX și preocupările sau interesele unor boieri cărturari au avut o pondere remarcabilă în fundamentarea ideii de naționalitate. Imaginea societății la începutul secolului XIX oferea un sincretism în care ideologiile tradiționale se îmbinau perfect cu cele noi, occidentale, iar transfigurarea se producea treptat în funcție și de mediul politic extern.
Elemente precum existenta ofițerilor străini, a solilor în deplasare pe la curtea domneasca din Iași și București, legăturile cu călătorii străini și propriile deplasări ale romanilor în afara granițelor au reprezentat factori primordiali care au ajutat „noul” să intre mai ușor în spațiul românesc.
Cu toate că în veacul XVIII, Constantinopolul nu mai beneficiază de influența pe care o avea anterior asupra civilizației românești, este prezent încă o marcă specifică orientului, drept consecință a prezenței de câteva secole a otomanilor în zona românească.De remarcat este însă influență din Apus, mai ales după anul 1774, când spațiile romanești sunt oarecum depresurizate de asaltul otoman. Treptat, influență din Occident este resimțita tot mai intens în viața cotidiană pentru o perioadă lungă de timp.
2.3 Portretul de înalt demnitar în a doua jumãtate a sec XIX.
Imaginea curții franceze ce a influențat și format ideologia de prezentare a clasei superioare a societății și la curtea de la Viena, a făcut eforturi susținute pentru a putea rezista încercărilor de înnoire a genului mai bine de două secole. Aceasta preluare a modelului oficial al conducătorilor de stat sau de națiune a avut loc la mijlocul secolului XIX, când asistăm la o detașare de vechiul obicei devenit obligatoriu pentru oricare moștenitor al dinastiei Habsburg din familia imperială, mai ales în timpul familiei Mariei Tereza.
La analizarea portretului împăratului Francisc I în haine specifice încoronării (FIG 43) și a imaginii împăratului Franz Joseph I în veșmânt de gală, cu toate însemnele specifice ceremoniei (FIG 44), se poate observa asemănări clare ale acestora. Hainele, deși au fost create pentru fiecare în parte, este de aceeași factură, sunt folosite aceleași elemente. Pătrunderea în sfera psihologică a împăratului Francisc I, îi înfățișează o valoare estetică superioară în comparație cu imaginea lui Franz Joseph I, redat deasemenea prin varietatea detaliilor vestimentare, însă fără a accentua latura psihologică a tânărului Franz Joseph.
Portretul împãratului Franz ÎI. În ținutã Tarul” Franz Iosif I. (1850/51);
De încoronare (1832);
FIG 43 FIG 44
Aceste înfățișări realizate cu mare atenție au fost o perioadă lungă de timp reproduce în multe exemplare pentru a răspândi trăsăturile specifice împăratului (FIG 45). Chipurile desenate erau aranjate, se modelau după standardele lansate de artă oficială centrala.În privința oamenilor de rang înalt, obișnuiți cu viața din București, se opta pentru o alternative mai puțin extravagantă a afișării în public: un fotoliu amplu substituia tronul, o căciulă, o caschetă din armata se putea așeza în zona unde cu ceva timp în urmă erau poziționate coroana, cărțile sau culegerile de legi în locul actelor, o haină cu blana înlocuia pelerine, iar bijuteriile, colanele sau nasturii de dimensiuni mari înlocuiau decorațiile imperiale.
Se poate afirma că asistăm la o simplificare a aspectului împăratului sau conducătorului prin a aplica “schema mai mică” pentru cei din tabăra suveranului.În zonele anexate de Ungaria, după anul 1867, portretul oamenilor influenți în viața politică a dobândit o nouă strălucire. Putem spune că se formează portretele elegante în privința bărbaților datorită introducerii vestimentației de gală, a repetării tipului de haine maghiare specific curții din perioada medievală.
FIG 45.
La finalul secolului XIX și până la începutul secolului XX, are loc un regres în ceea ce privește imaginea conducătorilor și a factorilor politici la nivel local. A crescut numărul de portrete, însă calitatea a devenit îndoielnică. Regele a preluat definitiv uniforma militară, cea a cavalerilor sau de artilerie, rar a purtat hainele civile de salon. Portretele sale au fost tot mai simplificate și seci: un bărbat cu mustață, barba, blond și apoi cărunt, cu o poziție stând în picioare specific milităreasca, pe umăr cu o mantie scurtă cu blană, folosind mănuși albe, cu cascheta așezată pe o masă de lângă el (FIG 46)
.
FIG 46
József Kossak – Portretul regelui Ferenc József I. (1910);
Evoluția statuii de tip portret, figura în întregime, în picioare a avut o cale similară cu cea a imaginilor prezentate pe pânză.Se poate observa și reproducerea modelului de siluetă a unui bărbat matur, în vestimentație de general, în opoziție cu capul ridicat și privirea în zare, observând ușor lumea supusă.
FIG 47
Edmund Hofmann von Aspernburg – Ferenc József I. (1902), statuie azi distrusã;
Dacă în ceea ce privește conturarea aspectului împăratului sau conducătorului se poate spune că există un regres total, nu același lucru se poate spune în privința aleșilor locali.Cu toate că se preferă reprezentarea bust, apariția în vestimentație oficială de gală, este clar că s-a apelat la specialiști bine pregătiți pentru a realiza portrete, obținându-se lucrări valoroase la nivel artistic. Mare parte din artiști, având marginalizate mijloacele de exprimare tocmai din pricina obligativității “ambalajului” solicitat, dinainte impus de către cel care a comandat, ei progresează în privința reflectării psihologiei oamenilor prin prezentarea caracterelor acestora după observarea în detaliu a modelelor și a vieții cotidiene a înalților funcționari.
Așadar, portretul beneficiază de noi trăsături, prin implicarea unor specialist ai penelului care prin măiestria lor folosesc într-un mod estetic sublime culorile calde, strălucitoare, expun cu succes jocul de lumini și umbre în formarea imaginii sugestive a unei personalități, conturând importanță socială, dar exprimând și tipul de caracter (FIG 48).
FIG 48
György Vastagh – Portretul comitelui de Timis- Zsigmond Ormós (1885);
CAP III. Vestimentația în secolul XIX
3.1 Moda românească între anii 1830-1900
La mijlocul secolului XIX, vestimentația civilă din spațiile românești a avut 2 mari surse de inspirație: hainele feminine au fost inspirate din modă din Paris, iar cea masculine din Londra. Dominația pe care o avea Franța în prima parte a secolului scăzuse treptat odată cu inocularea sobrietății cromatice și formale a manierei dandy englez care gradual a fost acceptată de toți bărbații.
Concret, era avantajos din punct de vedere economic să fie purtate vestimentațiile închise la culoare, făcute din material rezistente, care nu necesitau să fie curățate ori reparate des. DOmnul, fiind acaparat de activitățile cotidiene (politice, economice sau culturale), nu avea timpul util pentru a se preocupa în special de felul îmbrăcămintei. Însă doamna, ce își petrecea timpul în casă, iar dacă provenea dintr-o familie bogată, nu era preocupată de gospodărie și nici de educația copiilor, aceasta putea aloca timp vestimentației.
De regulă, bărbații nu refuzau niciun capriciu vestimentar al soțiilor lor, care pentru aceștia, femeile aveau un rol primordial în societate întrucât exprimau eleganta și bogăție. Femeia era considerate bijuteria cu care se mândrea familia în interiorul societății. Femeia oferea întâietate numelui pe care îl purta.În scrierile mondene, erau destul de rar menționații domnii, în schimb hainele și accesoriile feminine erau amănunțit prezentate iar efectul opiniei generale se răsfrângea asupra bărbatului care era apreciat deoarece putea să își permită să achiziționeze soției sale obiecte scumpe.
Cu toate că bărbații nu își puteau etala statutul prin haine, ei își reprezentau puterea și influența prin intermediul vestimentației soțiilor. Perioada din Războiul Crimeii și cea următoare, reprezentată de luptele în vederea unirii, a adus în țara numeroși ofițeri străini, austrieci, ruși, otomani dar și diplomați ce aparțineau marilor puteri pentru care societatea organiza diverse evenimente. Alexandra Ghica, nepoata domnitorului Alexandru Ghica, în amintirile ei, susținea că există o veselie de nedescris în perioada căimăcămiei unchiului său din anii 1856-1858.
Aceasta susținea că "Rareori am asistat la o perioadă de mondenitate atât de amețitoare. Prânzurile mari, reprezentațiile de gală, iluminați ile, etc. Nu încetau; casa Cantacuzino ca și Palatul erau centrul festivităților".În acea vreme, doamnele purtau crinoline. Încă de la mijlocul secolului XIX luase deja amploare această modă, fiind susținută de multe jupânese. Chiar dacă erau făcute din material subțiri, însă apretate pentru a putea păstra forma fustei, acestea erau destul de grele și împiedicau mersul. Un material utilizat pentru jupoane era organdiul din bumbac sau în, fiind cunoscut și sub denumirea de iorgantin.
În vederea micșorării numărului jupoanelor și automat reducerea greutății pe care trebuia să o suporte femeile, au început să fie utilizate texturi mai rigide fabricate din în sau bumbac în care era țesut par de cal. Denumirea pentru “păr” în franceza este “crin”, de aici a rezultat cuvântul crinolina.În acest fel a fost redus numărul jupoanelor la patru:
Un jupon din acest material era mai tare și țesut destul de strâns, având o circumferință de aproximativ 3-4 metri
Al doilea jupon era întărit în zona de sus cu balene, iar din zona genunchilor în jos era căptușit cu vatelina.
Al treilea avea multe volane scrobite
Al patrulea era confecționat din muselina peste care se așeză fusta
Fusta era prevăzută cu cinci oase de balenă prezente la fiecare cută întrucât acestea să nu își poate modifica forma și bogăția faldurilor să nu mai fie vizibilă. Un alt cerc de os mai mare era așezat jos, sub tiv, deoarece în timpul deplasării, poalele să nu se lipească de picioare și să îngreuneze mersul. Aceste fuste au fost înlocuite în anul 1850 printr-un jupon mai eficient ce avea formă sferică datorită unor cercuri din metal.În anul 1856, acesta a fost înlocuit cu o structură formată din 9 cercuri ușoare din oțel ce se așeză în mod direct pe fusta. Grație formei, în Franța a primit denumirea de colivie fiind mult timp tinta ironiilor și caricaturilor.Pe lângă această denumire preluată în original și redenumită “cage” sau “caje”, așa cum era prezentată în diverse reprezentări de modă, în spațiul românesc a fost cunoscută sub numele de malacov sau malacof, denumire preluată de la numele fortăreței din defensive Sevastopolului care a fost cucerită de franceză în Războiul Crimeei.
Era dificil pentru doamne să ia loc pe scaune, mai ales pe cele cu brațe, motiv pentru care în mobilier au apărut banchete largi și taburete, adaptate pentru această modă. Chiar și așa, rochia cu crinoline și-a păstrat întâietatea vreme de 20 de ani, în detrimentul criticilor și a ridiculizărilor. Între anii 1856-1860 s-a produs o secțiune circular, fusta era decorate cu mai multe volane făcute din același material, însă erau mărginite cu dantele ori galon de mătase. Prezența volanelor accentua mărimea vesmântului și stopa eventualele stereotipuri legate de cutele verticale.
Lipsa armoniei și artificialul vestimentației era observată în acea perioadă de unii cronicari, susținând că "Eu – scria unul dintre aceștia – n ' am putut înțelege niciodată, spre exemplu, ce fel de frumusețe și grație găsesc unele din femei la o talie de viespe subțire încât să se poată coprinde cu două mâini la mijloc, și în jos lărgindu-se deodată cât un balon de spaimă – prăpastie adâncă între un deal și un munte. Aceste nepotriviri exagerate nu sunt nicidecum în natură. Întru ce folosește arta dacă este vorba a se servi de dânsa spre a crea niște forme alcătuite, fantastice, imposibile, contrazicând de tot cu realitatea și cu lucrurile putincioase"
Așa cum a fost criticată și crinolina, este ironizata și trena rochiilor care dădea impresia unei treceri interminabile a doamnelor pe stradă, rădicând și praful. Trena era destul de neigienică deoarece sub ea se strângea mult praf care îmbâcsea lenjeria de corp, și hainele. Doamnele au fost sfătuite să renunțe la aceste capricii.
"Suprimați, doamnele mele, cât veți putea mai curând din imperiul modei – îndemna un publicist la 1 868 – rochiile cele lungi cu coadă fiindcă de multe ori devin funeste adorabilului sex din care faceți parte; adaptați cât se poate mai mult și pentru mai mult timp costumele poloneze și andaluze, cel puțin pentru ieșirea pe stradă și la grădini, fiindcă acelea se arată și mai plăcute și mai svelte și mai june; ele descopăr admiratorilor mai multe tezaure de ademenire pe care rochiile cele lungi le ascund și vă feresc pe de o parte de disagrementele prafului iar pe de alta de pericole"
Pentru a determina doamnele să poarte o rochie mai scurtă, a fost prezentat exemplu unui accident cumplit în urma căruia o femeie și-a pierdut viața. Incidentul a avut loc în ziua de Paști la biserica Schitu Măgureanu, când unei doamne i-a luat foc rochia de la o lumânare:"O damă, care îmbrăcase la a doua înviere rochea sa cea nouă de tulpan cu coadă de un cot se duse la biserică, mai mult ca să expuie privirilor admiratoare și invidioase frumusețea costumului său decât să se roage Aceluia ce propagă modestia.
După ce intră în biserică se duse să se închine pe la icoane; coada sa însă merse să dea bună ziua unei lumânărele pe care un învăț rău al babelor bigote o lipise de lespezi le de piatră ale parchetului bisericii; din astă întâlnire se iscă un foc atât de îngrositor, biata femeie nu putu eși din flacăre decât plină de plăgi care până seară îi curmaseră juna sa viață"
După anul 1860, rochiile devin mai scurte, ele se scurtează până la glezna pentru a putea ușura deplasarea. O adevărată doamna care se respectă, trebuia să aibă în vestimentație toalete destinate fiecărui moment al zilei și pentru fiecare acțiune pe care o săvârșea. Nu era de acceptat pentru o doamnă să apară în public purtând haine nepotrivite."Toaleta trebuie a fi schimbată după împrejurări. Aceea de peste zi va fi simplă chiar și pentru vizite; aceea pentru soarele urmează a fi ceva mai bogată, iar toaleta pentru bal trebuie a ți cea mai elegantă".
Pentru a alege o haină potrivită, o doamnă trebuie să dovedească multă inspirație pentru a nu deveni ridicolă și pentru a nu își depăși statutul social"Toaleta unei femei prudente trebuie să fie în armonie cu averea și posițiunea ce ocupă în lume. Prea multă simplitate ar trece în ochii lumii de avariție și prea mult lux s ' ar lua drept vanitate și desordini în echilibrul afacerilor familii" Se poate observa faptul că româncele nu erau conștiincioase în privința acestor reguli și ele doreau să își prezinte bogăția și statutul social prin utilizarea de culori stridente, costume încărcate și diverse bijuterii sclipitoare, având riscul de a “cocheta” cu prostul gust.
Altfel nu se poate explica solicitările la ponderație făcute de cel care a creat Codul toaletei civile. Autorul Codului făcea apel la factorii elementari care fac deosebirea dintre eleganta și prost gust, acesta afirmând că "Bunul gust reclamă a evită, pre cât se poate, încărcarea multor șifoane, dantele, panglici, giuvaeruri și lanțuri de tot felul. (..) Deviza femeii de baton trebuie să fie: bun gust și simplitate, ceea ce nu exclude eleganța"
Atenția oferită hainelor în secolul XIX de către boieri și de nobili este din plin, chiar dacă această orientare vestimentară urbana nu a fost prea igienică ori salutară pentru sănătate. Întregi secole au fost utilizare hainele largi și lungi, de tip occidental, însă supuse unor tăieturi orientale.Cu toate că era destul de comod, costumul nu facilita mișcările din cauza lungimii sale dar și din cauza suprapunerii de piese din diverse țesături. Blănurile, folosite în orice anotimp, acutizau bolile respiratorii prin a sensibiliza organismal la frig.
O prezentare elocventa a acestui costum este realizată de medical Caracas că afirmă că: „Îmbrăcămintea boierilor, a negustorilor și a tuturor celor cu dâre de mână este […] dăunătoare atât pentru sănătate cât și pentru pungă. Arteriile cele mai lungi și largi, blănurile cele mai multe, puse una peste alta, brâul de șal lung de câte cinci coți, toate acestea înfășurând și îngreunând corpul lor, îl înfierbântă fără măsură și mai ales când le poartă în camerele lor călduroase, provoc înădușirea corpului, greutate și agonie în toate membrele acestora.
Apoi incomoda lor croială, luxul lor și mai ales ceacșirii și meșii cei incomozi provoacă și împiedică mult mișcarea trupului, încât este cu neputință să umble cineva o sută de pași fără să se pătrundă de sudoare. Mai rău că toate este că cei mai mulți poartă și în timpul verii pe arșițele cele mai mari, blăni, care deși subțiri, cu toate acestea corpurile devin sensibile și nu mai pot suferi nici cum frigul; de aceea, cel mai ușor vânt le aduc reumatism, guturai și friguri intermitente”
După perioada aceasta, societatea românească adopta treptat stilul elegantei occidentale. Francois Recordon a observat în perioada petrecută la București în anul 1815 rochiile, hainele și coafurile lor destul de complexe, afirmând că „Găteala doamnelor valahe nu este cu nimic mai prejos de aceea a soților lor; ele sunt de obicei îmbrăcate într-o rochie albă, garnisită jos cu o mare broderie. Dantelele cămășii care le ascunde gâtul se evidențiază pe frumosul lor șal sau pe elegantul contoș ce-l poartă iarna”, iar podoaba capilară a doamnelor din elita societății era aranjat cu mult bun gust iar pentru a întregi aspectul general, bijuteriile nu lipseau din garderoba.
Hainele pentru vizita era bogată, însă sobra la nivel cromatic, era și ea variată în contextul tipului vizitei: vizită mondenă, amicală, între prieteni sau rude ori vizita de protocol. Când era planificată o vizită de politețe la o persoană cu un statut înalt, era necesar să fie alese nuanțe “șterse”. Aceste prevederi erau de regulă scurte și formale, pălăria sau salul nu se scoteau întrucât nu exista timp pentru aranjarea coafurii în fața oglinzii. Aceleași prevederi erau și în hainele de plimbare în funcție de tipul acesteia, în trăsură sau pedestru.În prima situație, rochia putea fi lungă și împodobită iar în a doua situație era scurtă până la glezne pentru a ușura mersul iar culorile nu erau foarte stridente.
Chiar și cu acest fel de îmbrăcăminte de oraș se accepta a fi efectuate vizite, însă cu hainele de vizită nu era închipuit să ieși la plimbare:” Toaletele de vizite, sau pentru casă, de recepție. Aici se poate dezvolta cât mai mult lux și bogăție. Rochiile pot fi de stofele cele mai grele, cât de greu adornate, chiar și cu dantele largi sau înguste. Decolteul e permis numai pentru sară, e însă de rigoare să dispară sub o pelerină, guimpă (șal, n. n.), de fișu, etc. Capelele albe, cu pene, cu dantele, de tul, de crep, de stofe, de paie, etc. Capelele de vizită pot fi usate la teatru și concerte de femeia nedispusă a face toaletă.
Toaleta de preumblare și de eșit. Aci simplitatea face toată distincțiunea. Când dama ne se coboară din caleașcă, rochia poate fi mai deschisă și mai adornată (împodobită, n. n.). Pentru mers pe jos – exceptând caldele și seninele zile de vară – culorile rochiei nu se cuvine a fi eclatante, adornări multe, pompoase, pretențioase sunt interzise. O armonie de coloare să domnească între roche, dantelă și capelă. Dacă rochia de vară e decoltată e neapărată o guimpă, pelerină, etc. O mică deschidere en coeur e permisă. Pentru iarnă toaleta de preumblare și de stradă cată să fie de culoare întunecată. Toaleta de preumblare poate fi pusă la visită însă cea de visită nu se poate ușă la preumblare când e prea elegantă, se înțelege, capelele sunt asemenea mai puțin elegante, mai cu deosebire earna și pentru mers pe jos"
Întrucât româncele aveau orientare către risipirea banilor pe haine, acestea au fost sfătuite să devină mai temperate, oferindu-se exemplul doamnelor din Paris care întotdeauna erau bine imbricate și cheltuiau nu foarte mult pe vestimentației, în comparație cu româncele, deoarece știau foarte bine cum să combine hainele pentru a impresia că purtau haine noi. Pariziencele nu își achiziționau în fiecare sezon ultimele noutăți de haine, ci mai degrabă investeau sume mari de bani în haine care nu se demodau atât de ușor. Accepțiunea lor despre toaleta de baza era una simplă, doamnele din Paris includeau garniture pe care le putea purta în fiecare sezon.
Au fost oferite exemple concrete care puteau deveni un model demn de urmat pentru doamnele din elita societății romanești: "Nici îi trece prin minte parisilabei celei mai elegante a cugeta că luxul consistă în schimbarea zilnică a hainelor. (…) Pariziana mai are încă ce ele numesc le fond de toilette. Volane de dantelă albă, neagră, o garnitură de blană bună și un cașmir. (…) Iarna pune volanele albe și negre pe veșminte de bal, pe mantale de vizită și veșmintele de dine, nunți, etc.
Vara pune dantelele pe mantale de tul, muselină, etc. și este elegantă. Pariziana nu dă 30-40 galbeni p' o matelă de catifea brodată ce la anu viitor nu va mai fi la modă, ci pune de două, trei ori pe atâta și ia un cașmir ce, cât va trăi, îi face o haină bogată, de modă și pre care încă va da și fielor sale. D ' aici vine că mireasa, în corbeilla (darul de nuntă, n. n.) sa de maritagia capătă volane și cașmir"
Despre domni se poate spune că ei purtau hainele țărănești, mai ales la balurile costumate. Însă, în anumite momente, costumul popular reprezenta pentru bărbați un mijloc de prezentare a părerilor politice și de susținere a unei căușe progresiste. Ei foloseau de regulă haine stereotip asupra cărora moda nu avea repercusiuni mari spre a le modifica în aceeași manieră cu ale doamnelor. Formele și culorile erau destul de reduse erau dominante acromatismele, jocul de alb-negru făcut intre cămașa și redingote sau frac.
Prin anii 1850, tonalitățile vestimentației masculine se întunecă, dacă în perioada 1830 se foloseau pentru dimineața culorile deschise precum bej, vernil sau bleu, negru era folosit seara, din anii 1840 acestea iau tente mai profunde, brun și albastru întrucât în câțiva ani să se folosească negrul atât dimineața cât și seară.În autoportretul realizat de el, pictorul Ion Negulici se înfățișează ca fiind un dandy britanic în ale cărui haine nu se poate observa culoare alb, nici chiar gulerul cămășii ori pieptul acesteia nu erau acoperite de cravată plastron din mătase lucioasă de culoare negru, similar vestei.
Între anii 1830-1848, fracul și redingota erau strâmte și cabrate pe corp. Pieptul și umerii erau matlasați întrucât cel care purta să aibă un aspect mai pieptos adică mai lat în umeri și mai subțire în talie. Mâneca depășea în zona de sus linia umărului, era destul de strânsă pe brațe și era evazata la încheietura prelungindu-se până în partea de jos a degetelor. Poalele erau și ele evazate și cutate precum o adevărată fusta pentru doamne. Gulerul sal a fost în trend până în în 1830.
Silueta aceasta destul de firava era în armonie cu aspirațiile romantic ale frumuseții morbide, fizice. Reprezenta o adevărată frustrare pentru cineva mai corpolent în acea perioadă și tocmai de aceea erau destul de dese cazurile când și domnii foloseau corset, chiar și cei mai puțin corpolenți, pentru a scoate în evidență talia.În anul 1870, Codul toaletei civile obliga pe cei mai corpolenți să nu încerce să folosească haine mai strame pentru a-și ascunde imperfecțiunile, deoarece nu era de folos acestora. Tot atunci apare și sacoul fără talie, scurt până la coapse, creat din material fin sau gros, câteodată cu guler de catifea și galon de mătase așezate la marginea reverelor și a manșetelor.În comparative cu redingote și jacheta care nu aveau buzunare, sacoul prezintă buzunare voluminoase.
Mai întâi fiind o haină pentru băieți, sacoul a fost folosit și de domni ca fiind o vestimentație pentru evenimente informale. Acesta a stat la baza costumului de haine din perioada următoare, când sacoul, vesta și pantalonii erau creați din același material și din aceeași nuanță. Cravata devine foarte răspândită întrucât era comodă și ușor de schimbat, cravata simboliza de multe ori vârsta; formă sau culoarea erau reprezentate de poziția socială sau de avere, dar mai ales de caracterul omului.
În acea perioadă se susținea că: ’’De la 20 până l a 25 de ani ea (cravata) devine un obiect de plăcere; atunci toată silința este d ' a ' și încadra cineva obrazul bine și greutatea cravatei este purtată cu mulțumire. La treizeci de an i încadrarea chipului începe a fi un s studiu. La 40 de ani este un travaliu; cravata se schimbă ca într-un fel de belciug. După această vârstă, cele din urmă pretinderi de frumusețe încep a se stinge și să se lase în jos, să se zbârcească, să se turtească de la gulerul cămașei, sau să se prefacă într' un sac în care se vâră bărbia, gura și chiar vârful nasului. (..) O cravată moale, largă la gât și legată cu neglijență însemnează pe omul de trăi".
De remarcat este prezenta pălăriei, întrucât nimeni nu putea ieși fără a purta un accesoriu pe cap. Pălăria, oricât de modestă ar fi fost ea, era o amprentă a onoarei. Țilindrul a fost cea mai purtată pălăriei, ea varia în înălțime și în lărgimea borurilor. Țilindrul a fost forma cea mai comună de pălărie, variind în înălțime și în lărgimea borurilor. Spațiile romanești au reprezentat singurele care au atribuit denumirea de “joben”, realizând transformarea în substantiv comun numele unei franțuzoaice, Madame Jobin, care își deschisese o afacere în București în zona Mogoșoaia prin anul 1850.
Codul toaletei civile afirma cu autoritate importanta vestimentației pentru înfățișarea averii și a ierarhiei sociale a celui care o purta: "Când voiești a judeca condițiunea unui om necunoscut, n ' ai decât să faci inspecțiunea toaletei sale. Caracterul, gusturile și aplecăturile lui, se vor releva prin alegerea, prin culoare și tăietura veșmintelor, și mai cu osebire prin starea lor de' ngrijire sau de neglijență"
Hainele trebuiau selecționate în funcție de vârstă, nu era de acceptat ca tinerii să îmbrace haine pentru o vârstă mai înaintată, dar nici cei mai în vârstă să poarte haine tinerești. Aceste prevederi erau specificate în Codul toaletei civile care susținea că:" (…) Pentru un june moda este o sclavie, el se supune legilor ei (…) dar când a sosit al 40-lea an, sub pedeapsă de ridicol, trebue a sfărâma multe din decrctele sale. (…) Lumea e plină d ' acei bătrâni care n ' au voit a' mbătrâni. Îmbrăcați ca fii lor, manierați după fason, pretențioși și repetând la toată ocasiunea că ei au judecata și înțelepciunea tinere, renunță ast-fel d ' a inspira respect (…) "
3.2 Accesoriile modei feminine și masculine romanești
Vreme îndelungată, hainele au avut atât o funcție necesară cât și estetică și automat au depins de nevoile materiale și sociale ale societății.În privința modei, aceasta s-a regăsit în ideea de noutate și în mod privat a desemnat variațiile hainelor femeilor. Fiind o reală tiranie asupra sexului feminine, indiferent de perioadă, moda a fost capricioasă și foarte greu de surprins.În spațiile românești, secolul al XVIII încheie procesul de orientalizare a hainelor noastre iar înnoirea vestimentației începe odată cu intrarea masivă a confecțiilor din Vest pe piața românească.
Dorind să fie întotdeauna frumoase și elegante, atrase de toate noutățile de la Londra, Paris sau Berlin, doamnele din zona românească și cele fanariote apreciau hainele călătoarelor străine care vizitau zona noastră.Pe la jumătatea veacului al XIX-lea situația era următoarea: luxoasă vestimentație oriental de la noi a fost îndepărtată de doamne în detrimentul hainelor franțuzești a căror utilizare era din ce în ce mai mare. Franța exprima moda având ca prototip perechea imperială din Paris. Moda din perioada celui de al doilea imperiu a fost una încărcată, aristocrația și cei din burghezie au concurat pentru a-și etala postură și luxul. Conform ideologiilor din acea vreme, femeia trebuia să aibă o apariție fragile, subordonata familiei și în aceeași măsură să reprezinte și bogăția bărbatului.
Această concepție își face apariția din “codul toaletei civile” publicat prin anul 1870 la București. Vestimentația unei femei prudente se recomanda a fi una în armonie cu bogăția și cu statutul din societate.Cu toate că vestimentație nemțească oferiseră deja o ușoară democratizare a hainelor cu ajutorul temelor și croielilor stereotipe ce eliminau din start variant citirii de la distanță a statutului social și bogăției acestuia, așa cum era în perioada fanariotă, dar cineva cu o experiență de viața solidă putea deosebi diferențele dintre clase și ranguri sociale, așa cum a fost susținut de autorul “codului toaletei civile”.
"Deși nu mai sunt astăzi, ca în vechime, semne distinctive în costumele diverselor condițiuni sociale, totuși exista un fel de nuanță, o ușoară linie de demarcație care indică ochiului exersat etatea, averea și profesiunea. Croitorii principali din București știu a conservă, cu o rară abilitate, acele diferențe atât de puțin observate de oamenii vulgari dar foarte bine aprețuite de cei cu bun gust. Legistul. Proprietarul, medicul, rentierul și elegantul, îmbrăcați de același croitor cu aceleași stofe, croite pe aceleași tipare, au fiecare un costum diferit, după maniera fiecăruia d'a se îmbrăca".
Se face deosebire între impactul pe care îl avea vestimentația feminină și cea masculine asupra societății, despre hainele doamnelor se afirmă că: "Poate că nu voința face toaletă la spectacole pentru că Domnii bărbați asistă în neglije, cu jachete, veste de culoare, mănuși închise, etcO-lor facă ce le va plăcea; apoi mai au scuză afacerile particulare și ale tarei, etc., dar O-voastră, care sunteți puse pe lume spre a o înfrumuseța, a o poetisa, înfrumuseța ți' o, poeți să ți' o".
În privința accesoriilor se foloseau geanta suspendată cu lanț, umbrela și mănușile scurte, pe timpul serii se folosea “boa” din pene ori guler și manșon din puf de barza, evantai și mănușile lungi. Era acordată o atenție sporită bijuteriilor.În vederea susținerii acestei afirmații, se poate observa o prezentare a bijuteriilor Principesei Maria, viitoarea regină a românilor, în contextual sosirii în țara în calitate de soție a Principelui Ferdinand.
"Principesa purta o rochie de catifea verde peste care avea o mantie lungă, viorie cu lumini aurii, căptușită cu blană de vulpe albă; pe cap o mică tocă de aur, împodobită cu ametiste. În urechi purta solitari din briliant, la gât o broșă de un imens mărgăritar înconjurat cu briliante. Pe 24 ianuarie 1893, când Maria a participat la cununia a 31 de perechi de tineri la biserica Sfântul Spiridon, avea în urechea dreaptă un cercel rubin caboșon iar în cea stângă un safir caboșon cu briliante; la gât o broșă cu trei safire caboșon cu briliante; la brațul stâng o brățară cu safire și briliante, iar la cel drept o brățară cu peruzele".
În general, bijuteriile de tip art nouveau înfățișau o nouă lume a formelor și a motivelor vegetale.În același timp cu stilul serpentin, au apărut și căutări inovatoare. Formele alungite și decorurile de tip floral vor crea linii drepte și forme geometrice. Important pentru schimbarea idealului uman, a revenit în prim plan accentuarea frumuseții natural a trupului. S-au pus bazele unei lupte împotriva corsetului, așadar primele haine feminine mai practice au fost create în Germania unde se purta rochia de tip sac, lungă și închisă în zona gâtului. În viața de zi cu zi erau preferate fusta și bluză și abia apoi costumul taior. Poalele devin tot mai scurte, mai întâi în America unde se utiliza fusta denumită “magareta de ploaie” și apoi în zona europeană.
Se poate afirma că s-a mărit volumul pălăriei care avea prin anul 1910 forma și mărimea unui lighean, Regina Maria susținând despre acest model ca: "Era pe timpul pălăriilor de mărime exagerată, copleșite de flori și pene și ținute în echilibru pe cap cu oarecare greutate, prin mijlocirea unor fâșii de păr fals și a unor ace de pălărie de o lungime nemaipomenită". Tot în această perioadă se definitivează evoluția pardesiilor și a jachetelor către o linie mai subțire, aducând aminte de modelele masculine. Fusta a progresat, s-a strâns pe trup și s-a evazat în formă de lalea apoi a fost dreaptă pe zona soldurilor și strânsă pe gambe. Apar și costumele pentru automobil – cu pardesiu alb, voal și ochelari folosiți la tenis.
Prima rochie de tip pantalon este creată în anul 1911 la București, omul politic roman Constantin Bacalbașa, în operă sa cunoscută în acea perioadă, denumită “Bucureștii de altădată” susținea că: a fost motiv de senzație, dar și de scandal. Un croitor parizian îmbrăcase mai multe manechine cu asemenea rochii și le-a pus să circule pe străzile principale. Omul își făcea reclamă. Dar publicul bucureștean – ca pretutindeni de altfel – ν-a voit să admită moda cea nouă iar bietele manechine au fost fugărite pe străzi și dacă erau ajunse erau maltratate iar pantalonii sfâșiați".
Deveneau ridicoli și subiect de critici, cei din înalta societate care nu știau să își potrivească hainele în funcție de ocazie și purtau vestimentații nepotrivite la nivel de textura și culoare: "Acei eleganți domnișori care poartă frac negru cu pantaloni galbeni, cravată albă la o cămașă pusă din ziua precedentă, gheroc lung cu pantaloni de vară. Nu ne-ar face el oare să râdem în paguba acelor ce-i întâlnimîn costum de ceremonie purtând câte un gros baston în mână, cu ciorapi albi și pantaloni de culoare închisă?"85.
Indiferent de bogăția sa, bărbatul nu trebuia să folosească multe bijuterii. Dimineața putea să dețină un baston cu mâner de fildeș, de argint ori de aur, un ac de cravată, butoni de cămașa, maxim 2 inele (unul pe inelar și celalat pe degetul mic), ceas. Deasemenea un monocle cu rama din aur putea devenea o bijuterie semnificativă. Tabachera, de regulă, putea reprezenta o piesă esențială în toaleta unui bărbat elegant (cu toate că în anul 1870, nu era o manieră eleganta faptul de a fuma).
În prima parte a secolului XIX, chiar în momentul occidentalizării costumului din anul 1830, bărbații purtau în continuare numeroase bijuterii: în prima fază ei aveau mai multe inele, unul pe degetul arătător, sigilar; apoi aveau atârnat de un capăt al lanțului destul de gros din aur un breloc, un alt sigiliu și cheița de la ceasul aflat la capătul opus, iar la gât și în zona pieptului aveau decorații oferite de Marile Puteri precum Imperiul Otoman și Rusia, dar mai ales cele ce aparțineau sultanului formate din efigia acestuia, miniatură create pe fildeș, în montura de diamante.
În ultima jumătate a secolului, bărbații se orientează către sobrietate și din acest context, numărul inelelor se reduce, treptat ajungându-se la a se păstra doar inelul de la cununie. O vestimentație sobră, serioasă și neostentativa, trebuia purtată în situația în care bărbații mergeau în audiență la o personalitate influența: "A se prezenta însă, la un superior sau la o persoană d'un rang înalt în redingotă, gheroc sau în jachetă, ori în pardesiu, aceasta ar fi o grosieră lipsită de politețe"
În definitiv se poate afirma că în cadrul modei, a existat un ritm treptat în care amploarea și dimensiunile hainelor reprezintă elemente esențiale. Diversele schimbări de detalii și modelele specific fiecărui sezon, sunt alternative ale marilor curente.
3.3 Stil și eleganta specifice secolului XIX în Țările Romane
În situația în care discutăm despre secolul XIX, conducătorul incontestabil în zona modei feminine a fost împărăteasa Franței, Josephine Bonaparte.În același timp, în vremea imperiului au fost adoptate și ornamentele antice impresionante precum rochiile cu fir din aur al căror design a fost conceput încă de la investirea soțului său, Napoleon Bonaparte. Orientarea către exotic și trecutul din Antichitate au fost factorii artistici predominanți ale ideologiei romantismului. Perioada anului 1837 a reprezentat începutul domniei de aproximativ 63 de ani a reginei Victoria în Regatul Unit, fiind unul dintre cei mai puternici monarhi ai continentului European, stabilind propriile niveluri sociale.
Accentul pentru trăsăturile conservatoare au fost un real tabu pentru această epocă în Marea Britanie. Consecințele revoluției industrial și scăderea economică în mare parte din lume, au fost reflectate în domeniul vestimentar. Spre mijlocul secolului XIX, Parisul reprezenta centrul lumii modei. Odată cu preluarea celui de al doilea imperiu, Louis Napoleon Bonaparte și soția sa, împărăteasa Eugenie, au influențat omenirea în privința modei, hainele în culori precum gri, albastru-safi, mov sau galben și alb, create de faimosul designer Charles Worth au fost adoptate peste tot, inclusiv și în Basarabia.
Corsetele erau folosite în continuare, fiind încheiate până în zona gâtului cu nasturi și aveau gulere mici. Mânecile erau lungi și strânse, uneori se folosea un al doilea set de mâneci din dantela sau din muselina. Obiecte noi ar fi bonetele mici și pălăriile, mantiile din dantela de culoare negru folosite ca fiind șaluri și mănuși din dantela. Este timpul în care erau la modă spațiile commune de îmbăiat – apar costume de baie-. Doamnele căsătorite și cele în vârstă foloseau o eșarfă lungă din pene denumită “boa”.În rândul bijuteriilor se remarca brațările purtate pe mâini.
O altă sursă a modei hainelor în secolul XIX a fost împărăteasa Austriei și regina a Ungariei, Elisabeta. Ea a devenit obsedată de ieșirile sale, având numeroase complexe și o tulburare alimentară. Femeile care aveau o situație economică prosperă, își asigurau zilnic hainele de dimineață, de după amiaza și de seară, dar și cele de vizită sau de plimbare. Exista o diferență între haine, în total româncele din elita societății romanești schimbau în cursul unei zile chiar și cinci stiluri vestimentare.
În comparație cu moda feminină, unde noile tendințe în materie de modă plecau din Paris, asupra costumului masculine, ultimul cuvânt în privința modei îl avea Londra și Viena. Hainele bărbătești au fost dominate de două mari personalități prin opoziția opiniilor sale: George Bryan Brummell (viitorul rege George al VII-lea) și lordul Byron, cunoscut poet din perioada romantismului. Jurnalistul francez al acelei vremi, Louis Charles Delescluze susținea că: „Aristocratismul în bărbat este considerat talentul iar în femeie frumusețea. Femeile poartă acele haine care le accentuează calitățile fi zice. Bărbații contemporani se îmbracă – nu se chitesc”
Genul vestimentar pentru hainele masculine a rămas unul sobru și conservator.În acel timp, în vogă erau costumele având culori întunecate (negru, albastru sau gri).La ocaziile importante, vestimentația obligatorie era de regulă fracul negru dar de a lungul unei zile, bărbații foloseau redingote și geci din purpura.În ultima parte a secolului XIX, costumul pentru domni nu a beneficiat de modificări importante, dar au fost adăugate anumite elemente vestimentare. Tipurile de costume au devenit mai restrictive în privința utilizării: de bal, de petrecere, pentru acasă, de zi.
Noul gen de costum denumit “de vizită”, era un costum elegant de stradă, purtat pentru diverse serbări mai puțin importante.În privința fasonului, costumul masculin nu ieșea în relief, dar la el erau asortate multe accesorii cu utilizare diversă, foarte răspândite erau jobenele, pălăriile purtate cu precădere în ultimii ani ai secolului XIX.Costumul a fost în armonizat cu un baston subțire din lemn ori umbrella, monocle și batista în buzunarul de sus al redingotei. Bărbații își lăsau în principiu mustața.
Omul istoric și criticul de artă Adrian Silvian Ionescu a alocat un studiu întreg referitor la modă, lucrare în care a analizat minuțios vestimentația celor din înalta societate a acelei perioade. Acesta prezintă într-un mod elocvent faptul că romanii au știut mereu să aibă bun gust și să poarte hainele în funcție de context, chiar dacă unii au preferat să facă parada de lux considerând-o ca fiind elegantă. Ei au fost la final obligați să accepte standardele impuse de decenta și seriozitate pentru a nu deveni principal ținta a criticilor. Autorul a prezentat într-o manieră simplă și la obiect diferențele dintre vestimentația specifică zonei Țării Românești și cea specifică zonei Moldovei.
“Eu habar n-aveam de așa ceva, după cum niciodată nu mi-am pus întrebarea de unde vin redingota (riding coat, haina de călărie), sacoul (sack coat, haina sac, fără talie) sau trenciul (trench-coat, mantaua militară din tranșeele primului război mondial). Știam că jobenul bucureștean vine de la prăvălia de pălării Jobin, dar ignorăm senin competiția în domeniul etalării vestimentare a avuției dintre boieroaicele moldovence și doamnele valahe: Boierimea moldavă era mai bogată, mai occidentalizata și mai cultivata, implicit mai luxoasă și mai la modă decât cea munteana, mai arhaică și mai orientală aceasta, cu averi mai modeste și o mai slabă influenta apuseana"
Același autor a menționat și factorii esențiali care făceau diferența între rangurile boierești și statutul acestora în cadrul societății, susținând că "distincția rangurilor boierești se putea face în funcție de blănurile purtate, de forma și dimensiunea ișlicului, de nuanța giubelei" etc., astfel încât, de la samurul rezervat domnitorului și până la blana de vulpe a boierilor de rang inferior, se trecea prin blana de cacom (hermină) și cea de sângeap (jder)?
V-ați gândit vreodată ce teribilă provocare profesională va fi fost occidentalizarea pentru bieții croitori autohtoni – obligați cam peste noapte să treacă de la giubele, anterie, contese, benișuri și salvari la surtuce, jiletci, redingote, fracuri și pantaloni strâmți – și ce amarnica va fi fost concurenta meseriașilor pământeni cu jidovii, pe acest teren al modei? Dar știați că, în materie de lenjerie de corp, la 1890 maioul se numea –indispensabil-, iar chilotul – inexprimabil? – În sfârșit, știați că un factor decisiv pentru generalizarea hainelor nemțești (adică apusene) l-a avut înființarea, în 1830, a milițiilor pământene, la directă inițiativa a rușilor, care -dupa ocupatiune- au impus uniforma europeană?”
Obiceiul vestimentar s-a păstrat în ceea ce privește vestele gen Spencer (denumire preluată după lordul Spencer care a fost primul ce a purtat această piesă vestimentară). Vestele au fost purtate în continuare și în a doua parte a secolului XIX.La fel se poate spune și despre haina de ploaie cu mai multe gulere ce a fost folosită prima oară de actorul David Garrick, fiind promotorul acelei mode pe tot continentul european. Despre pantaloni se poate spune că s-au modificat de-a lungul deceniilor ce au trecut. În anii’50 se foloseau pantalonii cu bretele, în anii ’60 nu mai exista acest gen de pantaloni deoarece veneau prea jos încurcând mersul.
Spre exemplu în anii 50-60, cravatele erau folosite sub formă de Papillion, inițial mai larg și apoi mai îngust.În anii ’70, apar cravatele în formă de panglica, așa cum sunt în zilele noastre.La frac se foloseau mereu cravat albă legată ca papillon. Încălțămintea în anii ’50 avea botul ascuțit, însă în deceniul următor era în formă opacă, însă cu toc mai înalt.În anii ’70 tocul putea avea o înălțime de 5-6 cm.De multe ori se foloseau cizme și pantofi cu butoane ori cu cheutori.
Pantofii deschiși erau utilizați doar în cadrul balurilor. În anii ’50 a circulat moda pantofilor din cauciuc. Vestimentația de iarna era celebra prin șubele stufoase care de multe ori ajungeau până la pământ, iar blănurile cele mai des folosite erau cele din nutria, veverița, vidră sau nevăstuica. Modificările în vestimentația bărbaților și-au făcut apariția mai târziu, odată cu începutul Primului Război Mondial, odată cu stoparea domeniului “haute couture”
3.4 Trăsăturile esențiale ale modei din Basarabia și București în sec XIX
În privința modei se poate spune că aceasta a evoluat destul de mult, încet dar sigur prin evitarea cercurilor pentru rochii, doamnele fiind din ce în ce mai atrase în domeniul sportului. Rochiile mențineau în continuare trena, însă era mai puțin voluminoasă, era bogat împodobită cu jabouri și mărgele. Mare parte din rochii erau create din tafta-brocart scrobit iar culorile folosite erau magenta, verde, albastru și galben. Corsetele erau destul de strâmte cu nasturi până la gât, cu gulere și jabouri din dantelă, cu mâneci strâmte, ori trei sferturi ori lungi și cu dantelă. Apar în același timp și costumele cu linie bărbătească influențate de costumele destinate călăriei. Hainele și jachetele erau confecționate în această perioadă cu mâneci de tip dolman.Se foloseau pălăriile mici, bijuterii cameo, evantaie și umbrele
Finalul veacului al XIX-lea a reprezentat o perioadă în care influență occidentală este resimțita tot mai intens. Era o alternare între modelul francez și cel german, mai ales, dar care prelua și trăsături din modelul britanic sau cel Italian. George Costescu, prezintă în lucrarea sa “Bucuresii vechiului regat” într-un mod detaliat, moda de la finalul veacului XIX, afirmând că:” Rochiile cu malankof (un schelet făcut din oase de balenă purtat sub jupe cu rolul de a le ține înfoiate) care se mai purtau încă pe la 1870 încep să fie înlocuite de „cucoanele mai tinere” cu fuste de pânză scrobite puse câte două-trei, unele peste altele. Taliile rochiilor treceau puțin peste cingătoare și aveau mânecile lungi și largi, iar la gât se încheiau până sus cu un rând de nasturi.
La gât și la mâneci rochiile erau -chenărite cu dantelă îngustă-. Prin 1878 aceste fuste sunt reduse la una singură, îmbrăcată peste coapsa corsetului rigid, la care nu se renunțase încă, iar jupele rochiilor au fost și ele restrânse din croială, la atât cât cereau deschizăturile pașilor în mersul întins. În schimb înfoiala a fost făcută pe afară prin două șorțuri de stofă la fel cu a fustei, drapate în față și în spate și printr-un volan de două palme, încrețit și cusut peste marginea de jos a fustei”. Tot acum a crescut puțin și -scobitura din dreptul gâtului-, mânecile s-au strâmtat iar la talie se purtau -șiruri spumoase de dantelă lată sau de mousselină plisată – podoabă ce se numea jabot “
Până la finalul veacului XIX, croitoria era realizată în principiu la mod individual, la fel și în situația confecționării încălțămintei și a pălăriilor. Odată cu ultimii ani ai secolului XIX fabricarea de-a gata a hainelor devine o nouă opțiune în dezvoltarea industrială.În privința “costumului de oraș” se putea includea de regulă costumul reprezentanților acelor categorii sociale ale orașului care foloseau haine în funcție de modă din occident.În același context, de bun gust era să se creadă jurnalele de modă din Rusia din anul 1890 care se definea prin abilitatea de a alege stofa și fasonului în armonie cu destinația viitoarelor haine.
Cu ajutorul expozițiilor universale, după un secol de la revoluție, a fost “inaugurata” o nouă eră a eleganței și a ideologiei modernității, combinată, în principiu, în reprezentările hainelor din mediul înconjurător. Moda a devenit extrem de repede un fenomen social ce s-a răsfrânt asupra tuturor. Adevărata menire a fotografiei cu elemente vestimentare alese a fost capacitatea de a contura o imagine de ansamblu în privința felului în care arătau femeile și bărbații la un moment dat în cadrul societății.
După apariția concretă a fotografiei ce accentua moda hainelor a fost înregistrată o reală transformare socială.În cadrul istoriei fotografiei destinate modei a fost consemnată pentru întotdeauna o frumusețe aparte create de artiștii de fotografii pe care i-am avut în Basarabia în ultima parte a secolului XIX.În altă ordine de idei, fotografia de modă s-a mulat și după ideologia marii burghezii. Elitele din societatea basarabeană s-au conectat într-o manieră armonioasă la condițiile impuse de eleganta stilului European prezentând aceleași preferințe alese și simțuri rafinate cu ale superioarelor casa nobiliare preluând într-o manieră reușită eticheta occidental a acelei perioade. Este un motiv în plus Acela de a aprecia la adevărata valoare fenomenul vestimentar în Basarabia în secolul XIX
Și în București asupra artei oficiale și-a pus profund amprenta ideologia burgheză în tot parcursul secolului XIX, împingând atât arhitectura cât și artele decorative către reproducerea stilurilor trecute ori întrepătrunderea lor. Costumul în secolul XIX avea toate trăsăturile unui trecut, aducând din acesta multe prejudecăți, un nivel social și economic, obligații și stiluri diferite. Vorbim despre acel costum care aparținea zilei cotidiene, folosit de categoriile sociale de la oraș. Cel de la țară, folosit cu precădere în acea perioadă, reflectă un trecut milenar, atrăgând atenția tuturor.
Influențele din occident, rămășițele orientale, croială și linia în evoluție realizate în ateliere de calitate ori de croitori necunoscuți, material scumpe și fine ce relevă o lume românească aflată în dinamism, încrezătoare în propriul destin. Luăm parte la o lume stratificată și orgolioasa, cu simțul acerb al ascunderii rolului și poziției individuale, la o societate prosperă, în plină ascensiune și deschisă colaborării, conștientă de valoarea unui trecut greu și de obiectivele ei de progres.În spatele haine era întotdeauna omul, care a realizat materialul și cel pentru care a fost create, cel care a achiziționat-o și cel care a purtat-o. Aceste “personaje” (creatorul și purtătorul) erau conștienți că „Secolul care începea va fi patetic, niciun moment de odihnă, va fi o extraordinară trăire și o nemaiîntâlnită descărcare colectivă. Românii intrau în veacul cel nou cu speranțele lor mai vechi și cu toată încrederea într-un prezent pe care-l voiau continuat”
Veacul XIX, pe toate durata sa, și-a atribuit limbajul diverselor stiluri. Sfeșnice, accesorii de masă (tacâmuri, servicii, cupe), obiecte de toaletă (casete, flacoane), apelează atât la trăsăturile specific stilului Biedermayer cât și la limbajul renascentist (personaje în relief sau ronde-bosse) și la cel al manierei Ludovic al XVI-lea (panglici, lauri, motive perlate). Dacă în prima parte a secolului XIX se poate discuta încă despre marile stiluri cu trăsături bine prezentate (Regency, Biedermayer), ceea ce presupune progresul artelor decorative mai ales în a doua parte a veacului este revenirea la dimensiunile unor stiluri din trecut, este remarcat interesul burghez pentru obiecte mai complexe inspirate din modelele care deja au fost remarcate de-a lungul timpului.
Nu se poate prezenta esteticul epocii fără a ne referi la vestimentație. Costumul va relief întotdeauna o siluetă voit deosebită față de cea antichizanta (mâneci bufante, talie strânsă sau fusta evazată). Rochia avea corsajul strâmt, decolteul în formă ovală sau o pelerine care îl învelea decent, mânecile bufante de dimensiuni mari susținute de sârme și vată, talia de viespe înconjurată de un corset, iar fusta evazată așezată pe jupoane de muselina. Artiștii creau condițiile necesare pentru o vestimentație extravagantă care își găsea utilitatea mai ales în cadrul balurilor costumate ori în hainele pentru interior. Frumusețea vesmintelor a fost atinsă în fiecare etapă prin diverse mijloace artistice.Au fost mereu artiști care au progresat nu doar în pictura ori în sculptură, ci și în domeniul vestimentar, să producă audienței acel sentiment care face o clipă să rămână una de neuitat, care să satisfacă pe deplin gândirea, afectele, amintirile.
Pentru veacul al XIX-lea, moda europeană destinată atât bărbaților cât și femeilor este reprezentată de rochiile pentru bal, crinoline, fracuri, costume de diplomat iar pentru etapa “art nouveau”, colecția deține un număr însemnat de rochii și accesorii. Din această colecție fac parte elemente precum lenjeriile feminine, robele de chamber (camera), pălăriile, ciorapii cu dantelă, port-jartierele, evantaiele din dantela ori penele de struț, bijuterii dar și o mulțime de produse de înfrumusețare. Costumul popular este conturat într-un număr destul de mare prin accesorii de vestimentație specific regiunii Muscel, Banat, Moldova și zona Câmpiei Romane.
CAP IV. Studiu de caz- vestimentația, formă de cultură materială, prezenta în frazeologia româneasca și în viața cotidiană –
Moda este, conform analiștilor, o stare de spirit provocată de tendințele de afirmare a caracterului inovator al unei colectivități umane. Având aspectul unei culturi material, modă reprezintă de cele mai multe ori aspectul social al unei persoane ori grup din interiorul unei comunități de oameni. Dacă explicațiile științifice cu privire la adoptarea vestimentației au fost enunțate încă de la începutul veacului al XIX-lea de renumiți analiști precum (C.Darwin, H.Spencer, sau E.Grosse), analiza comportamentului vestimentar a creat numeroase reflecții și ideologii cu privire la modă, „nota comună fiind aceea că formele expresive de vestimentație și ornamentare ale corpului se datorează dorinței individului de a marca distincția socială”.
Arheologia costumației romanești conturată în frazeologie, cuprinde numeroase piese vestimentare ce reprezintă o amprentă specific românească, fără a se putea discuta totuși despre un costum “personal” al țării noastre.Se poate spune că analiștii în domeniul vestimentar apreciază că nu se poate discuta despre autenticitate ori specificitate absolută în acest domeniu, întrucât „popoarele au împrumutat întotdeauna unele de la altele, osmoza costumară producându-se pe arii și epoci foarte extinse” (ibidem, p. 25), structura „spiritului modei fiind corelată cu […] evoluția modului de producție materială, cu raporturile dintre categoriile și clasele de oameni ai societății, cu nivelurile de cultură, cu psihologia colectivă, dar implicând și anumite grade de sensibilitate, de inteligență, de comportament voluntar, corelată cu întreaga axiologie etică, estetică, ideologică, științifică, a epocilor”.
Limba romană a reținut mai multe expresii care releva cadrul schimbării în timp a vestimentației, „fluctuațiile pe care le suferă haina citadină românească oglindind alternativ epocile de aservire sau cele de libertate, deznădejdile și speranțele poporului nostru” (Alexianu, 1971, p. 8). Sursele materialului analizat sunt reprezentate de frazeologisme care au în forma lor un obiect de vestimentație, indiferent că vorbim despre îmbrăcăminte, încălțăminte ori accesorii, iar acestea vor fi caracterizate din punctul de vedere al semnificației în accepțiunea populară, confruntat apoi cu cel conturat în domeniul public.
Ignorând momentan aspectele istorice, evolutive și originalitatea în comparație cu vestimentația altor popoare, se poate reține, ca observație generală, faptul că reprezentarea frazeologică a costumului românesc tradițional și a influentelor de diverse feluri care au acționat asupra sa, face referire la următoarele accesorii vestimentare așa cum au fost ele conturate de Iuliu Zanne, în colecția “Proverbele romanilor (vol III). Exemplu:
Îmbrăcăminte: haina, camas, manta, cojoc, rochie, suman
Încălțăminte: cizme, ghete, opinci, ciubote
Accesorii: batista, căciulă, comanac, curea, mănuși, pălărie
Opinii și analize interesante, ca rezultat al unor cercetări comparative, a enunțat istoricul Nicolae Iorga care în capitolul “Despre îmbrăcăminte și locuința”, a identificat patru nivele de progres a costumului românesc care pot fi observate și în terminologia cu privire la vestimentație reflectată în frazeologie. Acestea sunt:
Prima etapă – orientală și bizantina ce durează până în veacul al –XV-lea
A doua etapă – este cea occidentală promovată cu ajutorul polonezilor, sașilor, italienilor
A treia etapă – reprezintă revenirea la modelul bizantin cu influențe din perioada fanarioților
A patra etapă reprezintă efectul interacțiunii cu alte popoare din Europa.
Grija omului pentru maniera cum arată și este perceput de ceilalți prin aspectul exterior a reprezentat o preocupare permanenta pentru toți oamenii, fapt prezent și în limbă care valorizează mesajele estetice, sociale sau morale pe care “haina” le-a moștenit în timp.Se poate spune că haină a devenit simbol pentru:
I.Administrarea veniturilor:
“A îmbrăcat pe dânsul haine noi/Și au ținut de joi până mai apoi” – expresie specifică pentru omul care nu știe să își gestioneze bogăția.
“Cine hainele le păstrează, le are pe jumătate” – ne arată cum să putem păstra averea, întrucât prin păstrarea ei, de abia pe jumătate o putem deține.
II.Pentru egoism:
“Mila mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare”: – este afirmația omului care se preocupă mai întâi de sine însuși și abia apoi se gândește la altul.
III.Pentru nepotrivire
“Haine noi cu bumbii vechi/Suna cam rău la urechi” – expresie folosită în momentul în care există nepotrivire, mai ales în cadrul căsătoriei când exista diferența mare de vârsta între soți
IV.Pentru sancțiune morală
“Hainele împrumutate nu țin de cald; lucru străin nu ne folosește, de lucru furat nu te poți folosi” – expresie folosită pentru a sublinia ideea că până la urmă nu te poți bucura de deplin de lucrul furat.
V.Pentru caracterizarea specie
“Haina lunga-i minte scurtă” – subliniază prejudecata folosită de bărbați în caracterizarea femeii
“Haina lucrată, fie și nepurtata, își pierde prețul ei” – afirmație folosită în contextul pierderii virginității până la căsătorie, simbolizează faptul că fetele își pierd cinstea odată pierderea fecioriei.
Reprezentarea cea mai sugestivă cu privire la costumul tradițional românesc este conturata de “cămașa”, aspect justificat prin caracteristicile utilitare, evidențiat prin folosirea acestui obiect în costumul masculine dar și în cel feminine. Importanță acestei piese vestimentare reiese din varietatea întrebuințărilor:
Cămașa de mire sau ginere
Cămașa de moarte
Cămașa pentru sărbători
Cămașa pentru obiceiuri
Cămașa fecioarei, a văduvei ori a lăuzei
Cămașa de soacra – aceasta reprezintă ironia cu privire la comportamentul soacrei față de nora: “Gata ca o cămașă de soacra” – se referă la o anumită treabă făcută fără implicare, fără tragere de inimă.
Utilizările metaforice prin prezentarea ideii de sărăcie cu raportare la această piesă vestimentară, considerate a fi indispensabilă, sunt reflectate și în expresiile:
cămașa i s-a lipit pe spinare – înseamnă că nu mai are nimic din punct de vedere economic
a rămâne în cămașa – înseamnă a rămâne sărac, fără nicio bogăție
a nu avea cămașa pe sine – înseamnă că cineva este sărac lipit pământului
a-și da și cămașa – înseamnă că cineva își dă tot ce are pentru a beneficia de un avantaj ori pentru a scăpa de vreun rău
a-i lua și cămașa – înseamnă a-l deposeda de tot ce are cineva, încât să nu mai aibă nici cămașa pe el
Cămașa reprezintă și imaginea sinelui, a părții interioare, un instrument de măsurare a calităților sau a defectelor unui om. Aceasta poate exprima:
I.Milostenia
“Nu da cămașa pentru altul, ca tu să rămâi în pielea goală” – înseamnă a dărui cu moderație astfel încât să nu sărăcești tocmai din dorința de a fi altruist.
“Cămașa e mai aproape de piele” – subliniază milă în funcție de gradul de rudenie
II.Resemnarea
“a nu se mai încrede nici în cămașa lui” – înseamnă lipsa de încredere în nicio persoană
III.Beția
“până va ieși cuiva cămașa din izmene” – se folosește afirmația aceasta pentru cineva care bea până se îmbată.
IV.Minciună
“a zice pe gură camesei” – înseamnă că cineva vorbește mult, fără rost și fără a fi adevărat.
Ca și etalon al familiarității obținute prin vasta utilizare, întâlnim expresii precum:
“parcă am uscat cămăși la același soare” – reprezintă însușirea de a trăi împreună, de a se înrudi
“ce, am uscat cămășile pe un gard?” – reprezintă răspunsul oferit acelui om care devine obraznic
De aceea, aprecierea față de piesele vestimentare este prezentată prin structuri ce conturează faptul că acesta este ultimul obiect vestimentar în clasificarea renunțării:
“dă-i și cămașa și fugi” – expresie folosită în contextul unei dispute, atacatorului îi se da orice pentru a putea scăpa de atac.
Alte contexte în care se poate utiliza termenul de “cămașa” s-au extins asupra unor trăsături sociale, economice și ca efect a alterității negative, au primit conotații lipsite de apreciere:
“pe unde scoți cămașa?” – se spune cuiva care este încolțit și nu mai are variante de a se salva
“nu mai știe pe unde să mai scoată cămașa” – se spune cuiva care nu mai are de ales, care nu mai știe ce să mai facă.
“îl strânge cămașa” – se spune cuiva care nu mai poate să realizeze un anumit lucru din mai multe cauze
Alte forme frazeologice care înglobează acest termen sunt folosite pentru a reprezenta ideea de superlativ:
“a-și rupe cămașa” – înseamnă că cineva are un necaz foarte mare
“ca pe mâneca cămașei” – exprima ușurința cu care se poate realiza un anumit lucru
“s-a uitat pe gură camesei” – se folosea pentru a exprima faptul ca unei persoane îi merge rău
“arde cămașa pe el” – simbolizează pasiunea și implicarea alocate unei activități
“de sare cămașa pe dânsa” – simbolizează dezamăgirea.
Sărbătorile au însemnat la țară, o ocazie de etalare a pieselor vestimentare, „abaterile fiind sancționate paremiologic: Cine umblă la Crăciun în cămașă, la Paști umblă cu cojoc” (Zanne, p. 59), dar poate avea și altă motivație precum înțelegerea ciobanilor ce prevederea în suma stabilită, două rânduri de haine ori opinci: unul cu ocazia sărbătorilor Pascale sau de Sfântul Gheorghe și altul de Sfântul Dumitru.
Influență din Occident a fost cea mai importantă prin privința aspectului exterior, fără a putea releva exact atât momentul cât și manierea de a pătrunde în vestimentația țăranilor a elementelor din hainele orientale. Concluzia la care au ajuns analiștii este aceea că „transferul vestimentar de la oraș la sat pare să fie un fenomen comun tuturor popoarelor de pe continent” Ideea aceasta și-a găsit corespondenta nu doar în vestimentație, ci și în limba, după cum observa și Bogdan Petriceicu Hașdeu: „Din palat și de la boieri cuvântul a trecut în bordeiul țăranului”, pe când expresia haine frâncești înseamnă “haine europene, de modă occidentală”, unde franc a avut conform lui Stelian Dumistracel „semnificația generică de «occidental de rasă latină»”
Astfel, infiltrarea factorului urban în cadrul lumii de la țara poate fi analizată prin expresia haine nemțești „după moda occidentală; de tip orășenesc”, fapt care „a avut reflexe și la alte nivele sociale, […] aspectul vestimentar fiind unul dintre elementele considerate esențiale în devenirea societății românești moderne la mijlocul secolului al XIX-lea”. Tot în această zonă poate fi menționată și expresia “haine de anglie/petece o mie – folosită pentru cel care are hainele atrăgătoare, însă sunt realizate pe datorie.
Progresul în privința hainelor prin utilizarea unor piese de factură industrial, prin așezarea unor piese, poate fi analizat prin varietatea în domeniul terminologiei. Spre exemplu, obiectul vestimentar tradițional cunoscut sub denumirea de “cojoc”, regional “sumanul” are drept omolog în frazeologie, termenul “suba sau manta”. Plecând de la folosirea practică a cojocului în diverse ipostaze sezoniere, deci de la situații diverse, asistăm la generalizarea semnificației sub formă de sfaturi. Pentru a prezenta aceste ipostaze, putem exemplifica pentru o mai bună percepere:
“de cu vara, pentru iarnă, de cojoc să te-ngrijesti” – oferă sfatul de a fi prevăzători
“cojocul căutare, numai la iarnă are “– semnifica cercetarea sau căutarea unui lucru în funcție de vremuri
În alte exemple, existent termenului releva calitatea de instrument des folosit nu doar pentru a oferi mesaje sociale cu aspect moralizator ci pentru a ușura cunoașterea oamenilor.
“nu te uita la cojoc, ci te uită ce e sub joc” – face referire la faptul de a nu analiza omul după haine, ci după caracter
“cunoaște cui de ce îi e cojocul” – arata capacitatea omului de a cunoaște ușor caracterul altuia și cu acest prilej să se comporte exact așa cum prevede situația
“a nu căuta cuiva de ce i-e cojocul” – arată faptul de a nu deosebi oamenii între ei, trebuie să fie adoptat un comportament adecvat pentru toți oamenii, indiferent de statutul lor social și economic.
Frazeologia care are în formă sa acest termen, are în analiza și alte semnificații precum:
I. Dorința de individualizare.
“șapte frate pe un cojoc” – se folosește pentru cei scăpătați
II.Violența în comportamentul unei persoane
“a suna cuiva cojocul” – expresie folosită în situația în care cineva vrea să bat ape altcineva
“a-i rupe din cojoc” – reprezintă bătaia zdravăna asupra unei persoane
“A-l întreba de ce i-e cojocul” – înseamnă a bate pe cineva
III.Teamă
“a-și teme cojocul” – se spune despre omul care este fricos, care manifesta teama de orice lucru, indiferent de agresivitate
“a se teme și de cojocul lui” – are aceeași semnificație.
Aspecte depreciative sunt sugerate și de frazeologismele în care se ivește înlocuitorul cojocului, și anume “mantaua”. Exemplu:
“după ploaie, manta” – se folosește atunci când exista o resemnare, chiar dacă acel beneficiu vine, el nu mai are niciun folos
“a-și găsi mantaua cu cineva” – se folosește pentru a afirma despre cineva pe care a căzut un necaz, deși este nevinovat
“manta de vremea rea” – se folosește atunci când ai nevoie de cineva, în lipsa unei alternative mai bune pentru a crea un anumit lucru.
Prin opoziție, suba este utilizată în situații cu conotații pozitive. Exemplu:
“își întoarce suba după cum sufla vântul” – se folosește pentru a exprima instabilitatea comportamentului unei persoane
Ultimul termen utilizat este sumanul, care apare într-un context care reprezintă un fapt cu valabilitate generală, a cărui însemnătate a fost mutată asupra unor modalități comportamentale. Exemplu:
“sumanul alb se poate înnegri, iar cel negru nu se poate albi” – Se referă la faptul că omul onest poate pierde ceva, pe când cel corupt nu are ce să mai îndrepte
Frazeologia care reprezintă imaginea altor piese vestimentare, mai importante la nivel de stătut, are de altfel conotații de depreciere. Exemplu:
“nu dau ismene pe călător” – se folosește atunci când îi dai unei persoane o sarcină, o misiune și nu îi dai mari speranțe că o va duce la îndeplinire
“ne lasă cu ismenele deslegate” – se folosește pentru a exprima lipsa răbdării cuiva care nu sta până la final pentru a săvârși o acțiune
“ușor de ismene” – se folosește pentru a exprima labilitatea comportamentală.
“cu ismenele pe băț” – se folosește pentru a etala sărăcia.
Un loc important în cadrul imaginii vestimentare al unui om îl reprezintă papucii. O idee de ansamblu în privința frazeologismelor ce au în forma lor un termen din categoria în discuție releva influență din Occident. Așadar, dacă sintagma chef cu papuci reprezintă “petrecere (din perioada fanarioților), în care domnii beau din încălțămintea femeilor”, expresia de papugiu de București reprezintă „orășean (bucureștean) de condiție modestă (servitor, slujbaș); individ din mica boemă orășenească de altădată; „pișicher”, șarlatan”, unde identificarea biografiei structurii în discuție presupune raportarea la „obiceiul specific turcesc, de a lăsa papucii la
Intrare” sau „de la însărcinarea respectivilor papugii de a da musafirilor, la plecare, papucii lăsați la ușă ori la scară.”
Pentru un timp, papucul a fost considerat un simbol al valorii în contradicție cu „încălțămintea tipic țărănească, simboliza păturile sociale suprapuse”, fapt reliefat de proverbul: cel încălțat cu papuci nu cunoaște pe cel cu opinci. Dar, în ideologia populară sunt păstrate foarte multe expresii în care este prezent obiectul vestimentar de încălțăminte: opincile. Cele mai multe forme atribuite termenului sunt însă de depreciere, termenul fiind văzut că un etalon al nonvalorii. Exemplu:
“Fie-opinca cât de bună/Ca ciubota nu mai sună „– se referă la faptul că este preferata viața la oraș în detrimental celei de la țară
“opinca din piele groasă se face” – se referă la proveniența celor mai slab pregătiți din punct de vedere socio-profesional
“opincile de la botez îs ale mai bune și mai trainice” – se referă la tălpile picioarelor
“a fi din opinca” – se referă la zona de proveniență, adică din mediul rural
În alte situații, în urma unui proces de metonimie, este apreciată la nivel metaforic în cadrul unui enunț invocate des de politicieni în trecut, caracteristica unei clase sociale. Exemplu:
“opinca e talpa țării” – subliniază faptul că țărănimea reprezintă susținerea unei țări, naționalitatea unui popor.
Alte entități care au în component lor un element de încălțăminte releva în concepția lui Stelian Dumistracel „dreptul cutumiar românesc, obiceiul Pământului”. Exemplu:
“a da bani de ciubote, a plăti ciubotele “- face referire la plata cheltuielilor de drum ale unui delegate al domnului pentru a executa o hotărâre judecătorească
“a aduce cu ciubote” – se referă la aducerea cu forța la solicitarea domnului la o judecată
Tot către un obicei, dar unul de natura orientală, duce cu gândul expresia “a da cuiva papucii” –face referire la a da afară ape cineva, a-l invita să plece, face aluzia la vizitator să plece”, aducând aminte de gestul caracteristic „mediului boieresc, de a trimite, fostei prietene, o pereche de papuci bogat ornamentați, împodobiți cu pietre prețioase”. Separarea definitivă de acest obicei de încălțăminte mai reprezintă și pierderea vieții: “A-și pierde papucii -a deceda”
Alte variante terminologice ale încălțămintei precum cizmele, ghetele reprezintă de multe ori valorile etice și sociale, fiind chiar un bun indicator al puterii intelectuale. Exemplu:
“numai tu să știi unde te strânge ciubota” – subliniază faptul că trebuie să existe o reținere în a spune tuturor problemele avute
“n-am mai avea cine să ne tragă ciubotele” – reprezintă faptul de a fi toți deopotrivă când se face o anumită acțiune
“Și-a pus în fan ciubote” – reprezintă îmbogățirea unei persoane
“a fi ca ciubota” – înseamnă a fi prost în general
“nu-i vrednic să tragă ciubotele” – arata inferioritatea unuia față de altul
“a linge cizmele cuiva” – înseamnă a linguși, a se împrieteni cu cineva cu alte scopuri.
“mai bine cu papucii cârpiți decât cu piciorul gol” – face referire la cei care fac economii, acest lucru dus la extrem poate însemna o economisire “aspră”.
În privința accesoriilor, obiectul cu cea mai vastă reprezentare frazeologică este căciulă, iar situațiile exprimă des deosebirea socială, faptul că oamenii au utilizat piesele vestimentare în funcție de statutul social. Așadar, ca o manifestare a spiritului ludic, ideologia colectivă a înglobat structura următoare:
“badea cu căciulă albă/de departe parcă-i baba” – se folosește pentru a arăta la modul ironic omul sărac și leneș care nu este capabil să cumpere căciula de culoare negru. Țăranul folosea căciula de culoare negru, iar cele albe erau mai puțin căutate și erau mai ieftine la preț.
Alte piese vestimentare apreciate la nivel frazeologic atât de societatea rurală cât și de cea urbana sunt:
I.batista
“a ieși batistă curată” – adică a ieși nevinovat
II.Cureaua
“a umbla cu cureaua” – a încerca să înșele, să păcălească
“a nu-l ține cureaua” – a nu avea curaj, a nu îndrăzni
“a da cureaua” – a avea forța necesară pentru a face ceva
“îl strânge cureaua” – reprezintă îngrădirea puterii cuiva, a nu putea să spună ce dorește
III. Mănușile
“mănușa parcă-i cu mănuși în mâini” – face referire la cineva care se mișca încet încât nu este în stare să realizeze nicio treabă.
“sub mănuși sta ascunsă și cea mai urâtă mana” – se referă ca sub smerenie și inocența se afla masca celui fățarnic
“decât mănușă în mână, mai bine brânză și smântâna” – se referă că este de preferat hrana în detrimentul hainelor.
“a arunca mănușa” – reprezintă întrecerea între doi combatant
III.Brâul
“a se lua de brâu cu cineva” – reprezintă a intra cu cineva în legături strânse, mai ales cu unul care este la un nivel inferior celuilalt
“a fi un târâie-brâu” – reprezintă acțiunea de a fi cârcotaș, buclucaș sau zurbagiu
“până la brâu” arata un nivel mijlociu de învățătura
În final se poate spune că frazeologia care are în formă sa piese vestimentare reprezintă experienta omului în cadrul procesului de interacționare cu acestea, prin aprecierea caracteristicilor pozitive ori negative ale piesei vestimentare, trăsături care au fost apoi transmise indivizilor.
Rezulta și faptul că hainele au îndeplinit mereu o funcție comunicaționala, de însemnătate în interiorul unei comunități formate istoric poate fi cu ușurință urmărit din punctul de vedere al reprezentării frazeologismelor analizate. Analiza acestor evenimente a relevant, de altfel, faptul că vestimentația contribuie la formarea primei impresii, produce imaginea pozitivă sau negative despre sine, poate fi un indicator elocvent al factorilor sociali, reflectând norme și trăsături sociale dorite la un moment dat.
CONCLUZII
Modul de dezvoltare al țăranului român a generat păreri împărțite, de multe ori contradictorii preluate din relatările călătorilor străini ori din alte surse orale sau scrise. Considerat ca fiind un simplist, autarhic și poate plictisitor, modul de viață al taranului a reprezentat prin extrapolare și izvorul unor imagini “negative” ale omului de la țară ce grupau o varietate de clișee pe care doar literatura le-a creat. Concret, în cele mai multe prezentări, omul de la țara era conturat ca fiind “leneș, murdar, violent sau alcoolic”, epitete care arătau un comportament moral precar, de multe ori inexistent în viața satului: simplitatea casei, sărăcia hranei și precaritatea vestimentară, toate asociate cu modul de viață familial specific, aduc o dovadă în plus că ideea că țăranii romani au rămas la începutul veacului al XIX-lea profund dominate de tradiție, reguli bisericești.
Nu ar fi corect să considerăm stilul de viață al lor ca fiind unul insipid, imobil și lipsit de dinamism doar pentru simplul fapt că este distinct față de cel al altor grupuri sociale. Societatea rurală a avut totuși propriul său farmec. Un farmec special, natural, propriu pe care lumea din ziua de azi îl consideră de multe ori ca fiind unul al dezamăgirii, frustrării pe care o trăiește în actualitate deoarece"fiecare epocă tânjește după o lume mai frumoasă, iar cu cât deznădejdea și descurajarea produse de un prezent tulbure sunt mai adânci cu atât este mai arzătoare această năzuință; fiecare epocă la rândul său lasă posterității mai multe urme ale suferinței ei, decât ale fericirii ei. Este firesc. Căci numai calamitățile devin istorie."
Aspectul general al societății la început de secol oferea imaginea unei treceri ample în care elementele tradiționale erau în armonie cu cele noi, occidentale, iar transformarea se realiză treptat diferențiat în funcție și de situația politică internațională. Deși, în general, la finalul veacului XVIII, COnstantinopolul pierde o parte însemnată din relațiile și influența avute în trecut, este clară încă o anumită marca din Orient a civilizației romanești ca și consecință a prezenței îndelungate în interiorul sferei de influență a Imperiului Otoman.
Cu alte cuvinte, influență din Occident este tot mai clară la finalul secolului XVIII, când spațiile romanești beneficiază de o serie de drepturi care generează un proces de liberalizare. Influența vestică este resimțită tot mai des la nivelul vieții de zi cu zi după o lungă perioadă în care se simțea doar la nivelurile superioare.
BIBLIOGRAFIE
I.LITERATURA DE SPECIALITATE
Alexianu, Alexandru , “Mode și veșminte din trecut. Cinci secole de istorie costumară românească”, București, Editura Meridiane.1971
Andia Avram,” Iluminism și modernizare în societatea românească”, Cluj-Napoca, 1996
Bacalbașa C, “Bucureștii de altă data”, vol. IV, București, 1933
Bernea Ernest, “Spații, timp și cauzalitate Ia poporul român, București”, 1997
Bulei Ion.,“Lumea românească la 1900”, București ,Editura Eminescu,1984
Caracaș C., “Topografia Tării Românești. O veche monografie sanitară a Munteniei 1800-1828, Bucuresti”, 1937
Constanția de Dunca – Chronica de Mode,”Amicul Familiei" nr. 4 și 5/ 1 – 1 5 Mai 1864.
Constanția de Dunca – Chronica de mode Parisiene, "Amicul Familiei" nr. 24-2511 – 15 Aprilie 1865.
Constanția de Dunca- “Chronica e mode Parisiene, .Amicul Familiei" nr. 18/ 1 Decembrie 1863.
Duduciuc, Alina Cătălina, 2010, “Sociologia modei: stil vestimentar și dezirabilitate social” (teză doctorat), coord. științific Septimiu Chelcea,
Dumistrăcel, Stelian, , Până-n pânzele albe. Dicționar de expresii românești. Biografii-motivații,” ediția a II-a, revăzută și augmentată, Editura Institutul European,2001
Eliade Mircea, “De la Zalmoxis la Genghis-Han”,Bucuresti,Ed.Humanitas,1980
Ghica Ion, “Opere”, vol.I, București, 1956,
Ghika Vladimir– “Din istoria Palarului Regal, în "Spicuiri istorice ", Ed.Presa bună, lași, 1936,
Giurăscu Constantin C., Istoria Bucureștiului, București, 1979
Hitchins Keith, “Românii 1774-1886”, Bucuresti,Ed.Humanitas, 1998,
Iarovici Eugen,“Fotografia si lumea de azi “Bucuresti:Ed. Tehnică1989,
Ionescu Ștefan, “Bucureștii în vremea fanarioților,” Cluj-Napoca, 197 4
Iorga N., “Un călător englez 1n Tările Române Inainte de ………..”. în Arhiva, VII, 1896, nr.l-2
Iorga Nicolae, Istoria românilor prin călători, ediția a 11-a, București, 1929, vol.IV.
Lemny Ștefan , “Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc”, București, 1990,
Nanu Adina, Artă-Stil-Costum, Editura Polirom, București, 2008
Negruți Ecaterina, “Satul moldovenesc din prima jumătate a secolului al XIX-lea”, Iași, 1984,
Nicoară Toader, “Transilvania la începuturile timpurilor moderne 1680-1800”, Cluj-Napoca, 1997
Nicolescu Corina, “Istoria costumului de curte în Tările Române”, București, 1970
Pippidi,Andrei Monica Dvorski, Ioan Grosu – “Istorie, clasa a VI-a”,Ed. Corint, 2001
Recordon F.R. François, “Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitans, écrites de 1815 a 1821, avec la relation des derniers événemens qui z ont eu lieu”, Paris, 1821
Samarian Pompei P., “O veche monogrofie sanitară a Munteniei: Topografia Țării Românești de dr. Constantin Caraș (1800-1828)”, București, 1937,
Văduva Ofelia, “Viata cotidiană tradițională”, în AIEF. tom III, 1992
Vlăduțui Ion.,” Etnografia românească”, București, 1973
Zanne, Iuliu A., 1895-1903, 1912, “Proverbele românilor”, vol. I-X, prefață de G. Dem. Teodorescu, București, Socec
II.SURSE ONLINE
http://boutiquebelleepoque.blogspot.com/2012/09/grecia-antica-partea-iv-normal-0-21.html ,accesat la 05.02.2019
https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/10/30/imbracamintea-in-grecia-antica,accesat la 05.02.2019
https://istoria-dacia.blogspot.com/2015/08/moda-in-roma-antica-vestimentatia.html
http://boutiquebelleepoque.blogspot.com/2013/02/normal-0-21-false-false-false-de-x-none.html
http://moldovenii.md/section/199/content/3061
https://thraxusares.wordpress.com/2017/04/22/pelasgo-getii-preferau-rosul/ A.D. Xenopol, în „Cuvântarea festivă” de la Putna, din anul 1871,accesat la 05.02.2019
Bardulete Miruna, “Cum s-a schimbat îmbrăcămintea femeilor din România în 60 de ani: perioada 1850-1910”, http://www.b365.ro/cum-s-a-schimbat-imbracamintea-femeilor-din-romania-in-60-de-ani-perioada-, publicat 20.09.2014, accesat 05.02.2019
“Modă si stil la sfârsitul secolului al XIX-lea”, https://deieri-deazi.blogspot. md/2014/02/moda-si-stil-la-sfarsit-de-secol-xix.html,publicat 02.2014, accesat 07.02.2019
Mihailescu D.C.,Lecturi la tava – „Moda și societatea urbană”, http://jurnalul.ro/cultura/ carte/lecturi-la-tava-moda-si-societatea-urbana-2336.html, publicat 11.02.2007, accesat 06.02.2019.
III. IZVOARE EDITE
Amintirile colonelului Lăcusteanu, Galați, ediția a II-a 1981
Aplicații ale fisionomiei toaletei, "Calendaru pentru toți, profeticu, amusant și popular pe anulu comun 1862", Editat de Librăria Bălăceanu și Warta, Bucuresti,1862
"Calendaru Istoricu și popularu alu Principatelor-Unite pe anulu bisectu 1860", Libraru-Editoru George Ioanid, București, 1860
,.Calendarul istoricu și popularu pe anulu 1869", Libraru Editoru G.Ioanid,București,1868
“Codul toaletei civile”, Tipografia Laboratorilor Români, București, 1870
“Constituționalul”, 24 ianuarie 1893.
Despre crinoline, "Almanahul Modei Noi Ilustrate pe Anul 1907"
Maria, Regina României,”Povestea vieții mele”, vol. Π, București,1991
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: INTRODUCERE …..pag 2 [308493] (ID: 308493)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.