O pagină din istoria Transilvaniei: Răscoala lui Horea, Cloșca si Crișan (1784-1785) [308472]

Universitatea ,,Valahia” din Târgoviște

Facultatea de Științe Umaniste

Specializarea Istorie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:

Conf. univ. dr. Iulian ONCESCU

Absolvent: [anonimizat], 2018

O pagină din istoria Transilvaniei: [anonimizat] (1784-1785)

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. [anonimizat] (1699-1783)

I.1. Intrarea Transilvaniei sub dominația imperiului Habsburgic. Începuturile luptei politice a românilor în Transilvania (1686-1740)

I.2. Lupta pentru emanciparea politică a românilor până la începutul răscoalei lui Horea: românii si politica absolutistă a Mariei Tereza (1740-1780)

Capitolul II. Un moment important al luptei naționale a românilor din Transilvania : [anonimizat] (1784-1785)

II.1. O nouă epocă pentru românii din Transilvania: împăratul iluminat Iosif II (1780-1783)

II.2. [anonimizat] (1784)

II.3. Liderii, cereri, desfășurarea și urmările răscoalei românilor din Transilvania (1784-1785)

Capitolul III. Răscoala de la 1784 din Transilvania în memoria colectivă

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Capitolul I. [anonimizat] (1699-1783)

I.1. Intrarea Transilvaniei sub dominația imperiului Habsburgic. Începuturile luptei politice a românilor în Transilvania (1686-1740)

Eșecul turcilor la porțile Vienei (1683) a schimbat soarta românilor din Principatele Române dar și din Transilvania. [anonimizat], ca o consecință a reculului Imperiului Otoman în această parte a Europei avea să se instituie în anii 1711/1716, în Țara Românească și Moldova regimul fanariot iar în Transilvania a regimului habsburgic (1699). Ca urmare a înfrângerii militare a Porții și a [anonimizat], după anul 1683, să desfășoare o politică de anexiuni si cuceriri în teritoriile câștigate. Astfel, [anonimizat] 1699, Imperiul Habsburgic se infiltrase în zona Dunării și a [anonimizat].

În anul 1686, [anonimizat] 145 de ani în Ungaria. Victoria de la Mohacs din 1687, a deschis habsburgilor calea către fostele teritorii ale regatului maghiar. [anonimizat] 1685, austriecii au început discuții cu principele Mihail Apafi (1661-1690) pentru acceptarea autorității lui Leopold I de Habsburg (1655-1689) în ceea ce privește Transilvania.

Recucerirea Belgradului de către turci în 1690 a [anonimizat]. Politica de organizare și instalare a puterii habsburgice a [anonimizat], defavorizată și în trecut. [anonimizat], care se împotrivea stăpânirii austriece și care nu renunțaseră la ideea de refacere a [anonimizat]. Concomitent cu victoriile habsburgilor, s-[anonimizat] s-a încheiat tratatul de la Viena din 26 iunie 1686 dintre împăratul Leopold și principele Transilvaniei Mihail Apafi (1661-1690), în care principele recunoștea protecția habsburgilor asupra Transilvaniei, acesta primind în schimb domnia ereditară în familia Apafi.

Noile victorii ale habsburgicilor duc la un nou tratat, încheiat la Blaj la 27 octombrie 1687, în care Mihail Apafi era obligat să cedeze habsburgicilor 12 cetăți și orașe din Transilvania, dar și plata unei sume de bani. Principele Apafi era nevoit sa caute sprijin extern, dar nici intervenția Porții și a lui Constantin Brâncoveanu nu a putut să oprească ofensiva austriecilor, așadar încât la 4 decembrie 1691 se emitea prima diplomă leopoldină, care servea ca și constituție a provincii habsburgice Transilvania.

Mihail Apafi I spre sfârșitul vieții

Diploma leopoldină din 1691 era formată din 18 articole și menționa separarea Transilvaniei de Ungaria și accepta domnia principelui Apafi II, (fiul principelui Mihail Apafi, care în 1696 este nevoit să abdice, împăratul devine el principe al Transilvaniei), dar și fixarea relațiilor dintre Viena și Principat, iar împăratul avea dreptul să numească un general german pentru trupele locale, puterea militară a principatului fiind subordonată Vienei, de altfel și alte instituții locale. În diplomă se mai recunoștea și vechile popoare medievale (maghiarii, secuii și sașii), de asemenea și cele patru religii: catolică, luterană, calvină și unitariană, accesul la funcții fiind îngrădit românilor aceștia fiind în mare măsură de confesiune ortodoxă. Se creează o stare de conflict între catolici si ortodocși în Transilvania

Interesele habsburgicilor se suprapuneau cu interesele bisericii catolice, împăratul Leopold I încurajând contrareforma în teritoriile noi cucerite, după o îndelungată supremație calvină. Extinderea catolicismului în Transilvania era necesară pentru habsburgici, aceștia văzând ca un pilon de bază pentru întreținerea imperiului.

Un experiment de acest fel se înregistrase deja în Ungaria în anul 1689, când se realizase convertirea rutenilor la catolicism în forma greco-catolică.

Acțiunea de unire a românilor din Transilvania cu biserica de la Roma a produs o serie de nemulțumiri, ignorarea bisericii române din Transilvania și presiunea bisericii calvine asupra ortodoxiei dădeau motive de nemulțumire a clerului român față de confesiunea unită. O parte a clericilor români urmăreau ieșirea din condițiile de marginalizare în urma diplomei din 1691, urmărind înglobarea românilor la avantajele de care se bucurau celelalte etnii recunoscute în Transilvania.

Unirea nu prevedea o convertire completă, ci conform condițiilor înaintate de Biserica catolică si curtea de la Viena se voia doar acceptarea a 4 puncte hotărâte la Conciliul de la Florența: recunoașterea autorității papal, recunoașterea purgatoriului și folosirea pâinii nedospite la euharistie, purcederea Sfântului Duh și de la Fiul și în ultimul rând celor uniți li se asigura păstrarea tradițiilor lor religioase.

În aceste împrejurări, o parte a clerului ortodox român în frunte cu mitropolitul Teofil a purtat tratative cu delegații Bisericii catolice intr-un sinod convocat la Alba Iulia, în februarie 1697 și au picat de acord cu unirea, dar, la scurt timp după sinod, mitropolitul Teofil moare, iar unificarea se amână. Cu un nou mitropolit, Atanasie Anghel, negocierile se reiau, iar la 7 octombrie 1689, la Alba Iulia unde este convocat un al doilea sinod pentru a se lua o nouă hotărâre cu privire la problema unii. Doar 38 de protopopi si-au dat acordul si au semnat unirea cu biserica catolică, aceștia reprezentând doar o parte a bisericii ortodoxe. Noi tratative au fost purtate la Viena în 1701 cu încuviințarea unui nou sinod restrâns, și s-a recunoscut oficial unirea, printr-o o a doua diplomă leopoldină, emisă în anul 1701.

Clerul român unit revendică anumite beneficii: acordarea scutirilor, privilegiilor și prerogativelor de care, prin lege beneficiau episcopii, clerul și bisericile catolice, scutirea preoților de vămi, de dări, de dijme, înglobarea mirenilor uniți în statutul catolic, ceea ce însemna intrarea lor în stările Transilvănene.

Diploma supunea la mărturisirea în credință a protopopilor și preoților uniți, preciza un control de rigoare asupra doctrinei catolice, iar patriarhul de la Constantinopol era înlocuit cu numele Papei.

Astfel, prin unirea confesională se săvârșea emanciparea parțială a românilor din Transilvania. Prin această unire, românii intrau într-o altfel de comunitate spirituală însă păstrând tradiția ortodoxă prin păstrarea ritului grecesc.

Actul unirii religioase cu Biserica romano-catolică

Stăpânirea habsburgică din Transilvania la începutul secolului al XIII-lea a fost întâmpinată cu rezistențe ale românilor, dar nu numai, din cauza defavorizărilor pe plan politic, social și cultural. Iobagii erau puși la munci grele timp de 4 zile pe săptămână, în favoarea nobililor care îi tratau aspru. Aceștia depunând plângeri către autoritățile locale, fără niciun succes. Răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea a fost întâmpinată cu brațele deschise de către iobagi, venind în ajutorul lor, prin dorința de îndepărtare a neregulilor sociale.

“Noi care sîntem iobagi am făcut mai înainte slujbă la glăjărie și a fost și aceia destul de grea. Apoi ne-au lăsat să plătim taxă. Acum de curînd zidind din nou glăjărie ne istovesc foarte cu manca grea, căci în afară de acestea în fiecare săptămînă slujim 4 zile cînd cu carul cînd cînd cu palma. Dar îndeosebi la lucrul fabricii poftesc tot oameni mari, din care pricinăomul singuratic rămâne chiar muritor de foame.”

Răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1713) a fost o mișcare a nobilimii maghiare, protestantă, urmărind vechea dorință a maghiarilor nobili de independență, răscoala mutându-se ușor din Ungaria în Transilvania, aici aflându-se nemulțumiri și mai profunde.

Pe lângă nobilimea maghiară protestantă, răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea a atras de partea ei și alte stări nemulțumite, dar și o parte a populației române din Transilvania, nou cucerite, frământate în urma unirii cu Roma.

Francisc Rákóczi al II-lea, principe al Transilvaniei (1704-1711)

Motivele răscoalei le putem găsi în relațiile dintre populația imperiului și conducerea austrică și măsurile luate de Curtea de la Viena la începutul secolului al XVIII-lea unde îngrădea condițiile de viață ale iobagilor, țăranilor liberi și a nobililor mici.

Creșterea impozitelor datorată de criza economică din imperiu a contribuit la un sentiment anti-habsburgic, iar autoritățile locale au introdus sistemul de responsabilitate colectivă pentru primirea sumelor impuse.

“Acel iobag, care nu poate să achite cota repartizată din contribuție, să fie arestat de oficiali, și dacă rudele de sânge sau vecinii nu depun partea lui din impozit, să fie vândut chiar străinilor, care pot să-l posede timp de zece ani. […] Acelui mic nobil, care nu poate plăti impozitul ce-i revine, să-i fie confiscate bunurile – dacă le posedă – , iar dacă nu le are să fie arestat și trecut în proprietatea aceluia care îl îndeplinește în locul lui, pentru a-l sluji până la satisfacerea datoriei…”

După implementarea acestui sistem, starea de spirit în imperiu se agită, toate păturile sociale fiind afectate. Ca un răspuns al populației, se formează niște grupuri înarmate, numite de către Viena “rebeli” care atacau grupuri mici de ostași sau funcționari ai comitatelor, dar și adevărate unități de haiduci.

Este impus ca și conducător Francisc Rákóczi al II-lea, familia sa având deja o istorie în lupta anti-habsburgică. El se temea că în cazul unei mișcări țărănești, iobagii vor lupta mai degrabă împotriva stăpânilor lor decât a habsburgilor, iar prin Proclamația de la Brezan din 6 mai 1703, anunță că iobagii ce se vor alătura lupei vor fi scutiți de muncile feudale, ceea ce a determinat o alăturarea în masă a iobagilor în lupta împotriva imperiului.

Răscoala lui Rákóczi începe la data de 21 mai 1703, armata lui având 70.000-80.000 de răsculați, iar cu ajutorul unor detașamente de kuruți în câteva luni ajung să elibereze o parte din Ungaria.

În Transilvania, unde majoritatea societății era formată din iobagi, mișcarea kuruților ia formă de răscoală anti-feudală. Țăranii liberi și micii nobili au fost foarte afectați de politica economică austriacă, ei acuzând nobilimea de supunere în fața străinilor. În aceste condiții nobilimea mică și țărănimea se alătură răscoalei lui Francisc Rákóczi. Se duc lupte violente, cu pierderi mari de ambele părți, până la urmă revolta kuruților cuprinde toată Transilvania odată cu primăvara anului 1704

Odată cu alegerea lui Francisc Rákóczi ca principe al Transilvaniei, acesta ia o serie de măsuri favorabile iobagilor, dar în cele din urmă, noul principe nu a reușit rezolvarea problemelor dintre nobili și iobagi.

Nobilimea câștiga lupta pe plan militar și politic, iar lupta iobagilor devenea tot mai grea pe măsură ce timpul trecea, Rákóczi primind puțin sprijin extern, majoritatea venind din Țara Românească și Moldova.

Pierderea rapidă a teritoriilor în anii 1708-1709 a produs o extenuare a mișcării. Contradicțiile devin tot mai vizibile în interiorul răsculaților care decid să încheie o înțelegere cu Viena.

Astfel după pacea de la Satu Mare din 1711, revolta a fost înăbușită, iar Imperiul Habsburgic, profitând și de reușita lor pe plan extern în Războiul de 30 de ani, a trecut la o politică de reformare absolutistă misiunea fiind una de a sparge acele structuri care provocau frământări în imperiu.

Sub următorii împărați, Iosif I (1705-1711), iar apoi Carol al VI-lea (1711-1740), reformismul a țintuit măsuri și asupra românilor din imperiu și nemulțumirilor lor. De exemplu, Banatul Severinului în cadrul imperiului a beneficiat de importante măsuri economice prin care acest teritoriul spre mijlocul secolului al XVIII-lea a devenit o regiune mai dezvoltată, față de cele învecinate.

O hotărâtă expresie a aspiraților politice ale românilor avea să se întâmple prin acțiunile lui Inochentie Mincu, episcop unit din anul 1729. Membru al Dietei Transilvaniei, Micu a avut sprijin public de a da glas cererilor politice ale românilor în general. El a cerut drepturi egale ale românilor în toate instituțiile publice din imperiu.

În memoriul său numit Supplex Libellus, el lega primul program politic românesc, argumentele folosite de el în solicitare amintea faptul că românii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei, cei mai numeroși, dar și ca ei acopereau în cea mai mare parte cheltuielile publice.

Inochentie Micu-Kelin, episcop unit al românilor din Principatul Transilvaniei (1728-1751)

În 1744, Inochentie Micu solicită o adunare a Sinodului, iar alături de clerici sugerează o primă adunare națională a românilor, Sinodul îl împuternicește pe Micu să susțină cauza și la Viena. Celelalte stări transilvănene se temeau că pot pierde din privilegii în favoarea populației române, iar în cele din urmă acesta este nevoit sa plece în exil la Roma, unde avea să și moară.

Prin acțiunile lui Inochentie Micu, lupta românilor pentru modificarea sistemului politic era de acum o realitate.

I.2. Lupta pentru emanciparea politică a românilor până la începutul răscoalei lui Horea : românii si politica absolutistă a Mariei Tereza (1740-1780)

Epoca Mariei Tereza (1740-1780), reprezintă începutul unei noi etape reformiste în întregul Imperiu Habsburgic, cu consecințe și în Transilvania, unde se înregistrează adversități și dificultăți în debutul domniei. Maria Tereza începe o nouă etapă în reformismul austriac bazată pe pragmatism. Consilierii săi încep să creeze forme fundamentaliste acționând asupra stărilor în vederea îndreptării monarhiei habsburgice.

Maria Tereza, împărăteasa Sfântului Imperiu Roman (1740-1780)

După înfrângerea din Războiul de Succesiune cu Prusia (1740-1748), împărăteasa Maria Tereza alături de consilierii săi, iau decizia de a schimba și reforma instituțiile statului, atât la nivel provincial, dar și în interiorul imperiului. În special erau luate în vizor armata și fiscalitatea, acestea trebuiau puse în acord cu puterea centrală.

Păstrarea însușirilor provinciale era în dezacord cu politica absolutistă, unde însemna restrângerea puterii centrale, iar adunările de stări, de exemplu Dieta în Transilvania, reprezenta un obstacol în filozofia monarhiei. Aceste inconveniente puteau fi îndepărtate prin acțiuni de modernizare și restructurare a statului. Debutul reformelor au loc prin înființarea unei comisii speciale prin care afacerile administrative și cele financiare erau separate de cele judiciare, iar prin această desprindere este realizat principiul modern al separării puterilor în stat, renunțând la tradiția juridicului, moștenire de proveniență feudală.

Principala reforma care a avut o influență majoră în Transilvania a fost reforma socială, imperiul amestecându-se în relația dintre nobilime și țărănime. În dieta din 1714 se stabilea ca iobagii să slujească 4zile pe săptămână, iar jelerii 3 zile.

La 25 februarie 1747 se hotăra printr-o ordonanță ca iobagii care lucrau cu palmele sau beneficiau de vitele altora să mențină 4 zile pe săptămână, iar cei care lucrau cu vitele lor să presteze 3 zile. Confruntat cu emigrări care dăunau economia statului, Curtea ia măsura să extindă reglementarea din Ungaria, din 1767 și în Transilvania, bazată din memoriul generalului Hadic unde se evidenția ca la baza emigrării se află gravitatea șerbiei. În 1769 ordonanța Certa puncta reînnoiește datele celei din 1747, intensificând normele de prestare, preocupând mărimea pământului atribuit jelerilor și iobagilor, dar si alte dispoziții ce urmăresc monopolurile senioriale, regimul pădurii, pășunii. În materie judiciară, ordonanța dă posibilitatea iobagilor de a face apel la Tabla comitatului. La bază, această ordonanță lăsa pământul supusului la bunul plac al stăpânului, iar robota era mai ridicată decât în Ungaria. Încercările de reglementare nu au clarificat problema iobăgiei în principatul Transilvaniei, dar parțial au izbutit să reglementeze obligațiile și să tempereze mișcările țărănești, acolo unde majoritatea populației era alcătuită din români.

În vreme ce populația românească era mai numeroasă și supusă la obligații adiționale și subjugată asupra presiunii venite din partea nobilimii, în marea ei majoritate maghiară, de a căpăta proprietate deplină asupra domeniului, acest fapt aducând din nou problema inegalității. El o condamna la o situație de regres economic, iar absența drepturilor politice devenea o amenințare serioasă. Reformele tereziene, de exemplu reforma în justiție unde dădea posibilitate iobagului să facă apel împotriva stăpânului feudal, nu au liniștit sentimentul de revoltă din interiorul populației românești din Transilvania.

Reformele mai vizau și problemele legate de cultură, învățământ și biserică. După constituirea Consiliului de Stat se discută despre exprimările confesionale, starea unirii religioase, precare din cauza mișcărilor anti-catolice. Catolică convinsă, Maria Tereza a restaurat, la propunerea lui Bartenstein, prin edictul din anul 1759, ortodoxia pentru a salva uniunea religioasă dinte cele două biserici. Se instituie un nou episcopat-controlat de Viena-pentru a satisface dorința populației ortodoxe, unde, în urmă cu câțiva ani, răscoala lui Sofronie din Cioara a generat mișcări în satele din Zarand și pe văile Târnavelor și Mureșului, iar la Alba Iulia a constituit un sinod unde dovedea împotrivirea țărănimii față de unirea confesională. Un moment de mare importanță îl constituie ridicarea Transilvaniei la titlul de Mare Principat printr-un decret semnat de către Maria Tereza la 2 noiembrie 1765, principatului i se recunoaște ajutorul acordat în luptele anti-otomane. La jumătatea secolului, Curtea de la Viena a decis întemeierea unor regimente de graniță. Acestea erau alcătuite din două regimente românești și două secuiești iar unul de cavalerie, unde in anul 1768 s-a alăturat un batalion din Banat. Scopul regimentelor de graniță era de a apăra țara și de a împiedica emigrația. Erau instrumente ale noii stăpâniri, însă regimentele în cazul românilor au dus la stimularea conștiinței de sine prin elita care se formează. Reformele tereziene au avut ca ideal crearea unui echilibru prin absolutismul iluminat între reformele structurilor instituționale, sociale, juridico-constituționale și religioase, sprijinind alcătuirea unui centru școlar la Blaj.

Grație politicii de la mijlocul secolului, Viena s-a alăturat programului Reformei catolice, prin politica școlară concomitent cu sporirea școlilor rurale și învățătura preoțimii, unde se formează o nouă generație de elite instruite în școlile catolice de la Viena sau Roma, unde vor reflecta în beneficiul emancipării naționale.

Politica reformismului terezian a moderat o cale între ideile iluministe și întocmirile juridico-constituționale pe care se întemeia regimul de stări.

Capitolul II. Un moment important al luptei naționale a românilor din Transilvania : Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785)

II.1. O nouă epocă pentru românii din Transilvania: împăratul iluminat Iosif II (1780-1783)

Fiind pasionat de ideile iluministe și studiindu-le încă din copilărie, Iosif al II-lea însăși este numit de contemporani “împăratul filozof”. După moartea mamei sale, Maria Tereza în anul 1780, este nevoit să preia conducerea imperiului unde hotărăște să introducă mari reforme iluministe, preluate din iluminismul francez, dar și din propria lui versiune germană, numită “Aufklärung”, cu tendințe conservative, potrivite imperiului.

Iosif al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman (1765-1790)

În 1773, în vreme ce Iosif al II-lea deținea funcția de coregent, el întreprinde prima călătorie în Transilvania pentru a cunoaște personal situația și problemele din principat, provincie pe care urma să o conducă, observând incultura și sărăcia unde oamenii erau supuși să trăiască, la ordinul nobilimii. “Acești bieți supuși români, care fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns, și nu este decât de mirare că se mai găsesc atâția și n-au fugit cu toții. Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi și poate în fiecare ceas la lucru domnului său; cum ar putea în asemenea condiții să pună râvnă în lucrarea pământului său? Altfel, națiunea are într-adevăr spirit; neașezarea ei vine desigur numai nenorocirea ei, iar mau mult cu creșterea vitelor trebuie să se îndeletnicească pentru ca la nevoie, când e la prea mare strâmtoare, să poată fugi mai ușor în altă parte” afirma împăratul.

Lupta pentru emanciparea națională românească din secolul al XIII –lea în Transilvania se dădea pe două fronturi; unul politic și celălalt social, urmărind îndreptarea nedreptăților în rândul populației române, la care aspiră chiar și împăratul Iosif al II-lea.

El pleacă de la ideile și teoriile unor luminiști de renume precum Christian Wolff și Hugo Grotius însă luminismul lui se oprește la Voltaire. Din punct de vedere religios, el rămâne tot catolic, neajungând la deism. În plan politic nu trece de absolutism, iar în concepția lui, societatea și statul trebuie reformate adânc, reformele să vină de sus, de la conducerea statului, iar voința lui să fie lege, însă spre binele public și în slujba statului. El însuși trebuie să cunoască nevoile și dorințele poporului pentru a lucra spre bunăstarea lui. În viziunea lui, monarhul trebuie primul slujitor al statului, muncind personal, zi de zi. Statul trebuie să asigure bunăstarea cetățeanului, iar puterea cetățeanului să se măsoare utilitatea lui. Atenția monarhului trebuie să se îndrepte prima dată spre masele contribuitoare, iar în avantajul lor să se reformeze statul.

Ca urmare, atitudinea împăratului este una de antipatie fată de nobilii care nu contribuie și nu produc și o afecțiunea față de masele producătoare. Pune accent pe agricultură, pe țăran și pe pământ, țăranul fiind cel mai util în stat, atât ca un contribuabil, cât și ca soldat în caz de nevoie. Cu toate acestea, el nu vrea să dizolve legăturile feudale, ci doar să le adapteze la noile necesități ale statului.

Însă, în concepția lui, reformismul trebuie să străbată mai multe domenii sociale, de la cele culturale și religioase, până la cele economice. Diminuarea diversității în imperiului prin centralizarea lui într-un imperiu unitar, cu un aparat de stat unic.

Urcat pe tron, nu se încoronează rege al Ungariei, coroana regală o lasă în tezaurul imperial, la Viena. În Transilvania se ține o Dietă pentru a-i lua jurământul omagial la investire.

Reformele sale încep în iulie 1781 prin ordonanța îndreptată către presă, unde îndepărtează cenzura din trebuința clerului superior și instituie o comisie specială de revizuire a cărților cu luministul Van Swieten în frunte. Scopul comisiei era de a decide dacă o carte pune în pericol sau nu religia, știința sau moralitatea. Această ordonanță micșora numărul cărților interzise în imperiu si deschidea calea luminismului. Ordonanța a fost protestată de către papalitate, dar împăratul a rămas nemișcat în decizia lui.

Prin altă decizie, el desființează în 1781 o serie de ordine și mănăstiri, secularizându-le averile și sapă în ierarhia bisericească până ajunge la preotul sătesc unde el devine nu numai învățător moral și religios, dar și un educator civic, cooperând cu statul. Prin aceste Papa este nevoit să ia drumul Vienei, dar se întoarce fără a schimba ceva. Una dintre cea mai importantă reformă a lui Iosif II-lea este Edictul de Toleranță din anul 1781 oferit pentru toate țările imperiului. Edictul păstra catolicismul ca primă religie în imperiu, dar acorda libertate si celorlalte religii. Valoarea edictului era mai degrabă unul politic decât religios deoarece el distrugea restricțiile de intrare în orașe, bresle și funcții, sau restricții de achiziționarea unei proprietăți pentru necatolici, implicit pentru românii din Transilvania. Acest edict afecta sașii, de acum nu numai ei erau singurii locuitori ai orașelor și breslelor.

În comitatul transilvănean, aflarea de acest edict este întâmpinat cu rezistență din partea nobililor. Cancelaria aulică a Transilvaniei afirmă că nu este nevoie de el, că aici toate religiile se bucură de aceleași libertăți. Împăratul nu se lasă înșelat, iar edictul este și aici publicat în noiembrie 1781.

Următorul pas este reprezentat de împărțirea teritorială a imperiului, unde desființează teritoriile autonome justificând că in acest mod pune capăt divergențelor dintre națiuni. Astfel, prin două ordine unul în pe 26 noiembrie 1783, unde fracționează imperiul în 10 comitate, iar cel de-al doilea în anul 13 iunie 1784 unde îl împarte în 11 comitate, el afirmând că prin acest mod, înlătură ura națională.

Nici Transilvania nu a scăpat de această reformă unde, prin ordinul de la data de 26 noiembrie 1783 vechile teritorii ale națiunilor politice au fost înlăturate, iar Transilvania împărțită în 10 comitate, iar mai târziu în 11 comitate, iar funcționarii comitatenși erau numiți de stat pentru stat. Noile comitate sunt împărțite astfel pentru a le elimina autonomiile tradiționale ele răspunzând acum de autoritatea centrală. Sunt separate atribuțiile administrative de cele judecătorești, nu numai în comitate, dar și în guvern. Tabla rămâne ca for de apel, unde, la Cluj si Târgu Mureș sunt constituite două, care însă au în subordine scaunele de judecată ale comitatelor.

Reformele loveau vechile autonomii ale imperiului. Desființa constituția Transilvaniei, cu tot cu națiunile lor politice, de acum toți locuitorii devin cetățeni servili imperiului aplicându-se aceleași legi și drepturi indiferent de religie sau etnie.

Pentru împărat, limba latină, limbă oficială în Transilvania și Ungaria era o limbă moartă care punea piedici guvernanților, ea reprezenta o învechire, ci nu un progres. Împăratul i-a decizia prin altă reformă, cu ordonanța dată la 11 mai 1784, să introducă o limbă oficială a statului: germana. Se hotărăsc termene de introducere a limbii germane în fiecare regiune, iar după ce aceste termene sunt finalizate, nimeni sa nu fie chemat în oficiile lor daca nu înțelege limba germană, iar de la 1 noiembrie 1784 sa nu fie trimiși copii în școlile latine daca nu știu să scrie sau să citească în germană.

Iosif al II-lea susține ca în viziunea lui, nu dorește să lichideze limbile naționale, doar că cei care doresc sa aplice la funcțiile publice trebuie să folosească germana în loc de latină. Aspirațiile împăratului de uniformizare și centralizare nu se puteau fructifica fără o reformă în sistemul de învățământ, iar în perspectiva lui, baza educației era învățământul elementar, unde toți cetățenii trebuie să dețină un minim de cultură generală și educație civică. Școala trebuie să dezvolte mai întâi de toate, buni cetățeni, indiferent de neamul sau confesiunea lor. Învățământul se cuvine să fie gratuit pentru elev, iar cel mediu și superior trebuie să se plătească, statul pregătind cadre didactice, acesta poate să introducă taxe școlare. În Transilvania, împăratul aduce o variantă intitulată Norma regia deoarece trebuiau adaptări la situația prezentă în principat, unde instituțiile de învățământ se găseau pe bază religioasă.

Se pare că, o problemă pe care împăratul trebuia să o rezolve era aceea a iobăgiei. În călătoriile lui prin imperiu, el este asaltat de plângeri, și mai ales de modul prin care iobagul era supus să trăiască. În a doua sa călătorie în Transilvania, la Sibiu, în 1783, a ordonat abolirea șerbiei, așa cum a mai făcut și în alte regiuni.

Printr-un rescript la 16 august 1783, el a ordonat, prin câteva puncte, alte libertăți ce veneau în ajutorul iobagului.

“1. Orice iobag, fie ereditar, fie de liberă mutare, să fie liber, chiar fără consimțământul stăpânului său, să se căsătorească, să învețe și să exercite arte și meserii; de proprietatea sa, dacă o are după legile patriei, să poată dispune după plac, să o poată vinde, dărui, schimba sau zălogi.

2. Fără cauză legală să nu poată fi mișcat de pe sesia și moșia sa, sau mutat dintr-un loc sau comitat în altul.

3. Până la noua reglementare să nu fie supus la prestații contrare ordinelor prealabile în această privință.

4.În toate abuzurile și vexațiunile în legătură cu aceste puncte, avocatul comitatului să apere din oficiu pe supusul lezat.”

Acesta a fost ordinul dat pentru a fi publicat, să fie cunoscut astfel iobagilor și stăpânilor pentru a se conveni să-l respecte între ei. A fost tipărit pentru a fi publicat la data de 9 septembrie 1783 și reprezintă ordinul ce stă la baza patentei de desființare a dependenței personale, de la data de 22 august 1785. Astfel, împăratul căuta să îmbunătățească relația dintre iobag și stăpân prin înlăturarea abuzurilor comise și propagă prevederile formulate sub Maria Tereza numite Prohibita generalia, unde, interzicând prin 15 puncte abuzurile cunoscute. De pildă, iobagii să nu fie obligați să-i crâșmărească vinul stricat al stăpânului, sau să-i ducă gunoiul pe pământul lui.

Ordonanțele pentru îndreptările sociale vin una după alta. Se emite în anul 1782 o ordonanță unde se ocupă de situația țiganilor, categorie supusă de altfel stăpânilor feudali. Împăratul încearcă să-i lege de un loc pentru a pune stop locuirii lor în corturi, și de a-i obliga la muncă în agricultură sau să urmeze o meserie. O altă ordonanță emisă la 27 martie 1784, lungă de 56 de articole vine pentru a îndrepta raporturile dintre stăpân și servitor. Împăratul merge atât de mult în reformarea sistemului că emite o ordonanță care reglementează până și cerșetoria.

II.2. Începutul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784)

Mișcarea țăranilor români de la 1784 în Transilvania, desfășurată chiar în timpul unei epoci reformatoare a Imperiul Habsburgic, a arătat limitele reformismului promovat de către absolutismul iluminat căruia i se opunea aristocrația privilegiată. Această aristocrație care se opunea reformelor promovate de austrieci în întregul imperiu era reprezentată de către nobilimea maghiară în Transilvania și Ungaria undea blocat lanțul de reforme ale Curții de la Viena, în special pe cele din zona socialului, aristocrația văzându-le ca un atac la propriile privilegii.

Răscoala lui Horea din anul 1784 a fost prima acțiune revoluționară a românilor din Transilvania, o acțiune violentă de asemenea, prin care au marcat începutul unei lupte de natură național-politică, ca urmare a raporturilor încordate între stăpânii domeniali si iobăgime.

Horea și Cloșca-conducătorii răscoalei din anul 1784

Întinderea Imperiului habsburgic și consolidarea acestuia pe teritoriul transilvănean, nu au scăpat imperiul de dificultățile cu ca se întâlnea în noua provincie recent cucerită, aici găsind legislații vechi de câteva secole, prin care nobilimea maghiară conservatoare săvârșește abuzuri pe propriile domenii de pământ.

Potrivit unei statistici din anul 1767, nobilimea din Transilvania forma 6,7% din totalul populației transilvănene, la acel timp cea mai numeroasă de pe întregul continent. Mare parte a țărănimii o regăsim in stare de servitute, trei sferturi din populația principatului fiind alcătuită din români iobagi, aflându-se servilă nobilimii maghiare, dar și în același timp trebuia să facă față și obligaților stabilite de către regimul austriac.

Reformele propuse de Curtea de la Viena pentru Principatul Transilvaniei priveau agricultura, relațiile dintre iobagi si domnii lor de pământ. Reformismul terezian și după 1780 cel iosefin, au urmărit stabilirea obligațiilor iobagilor față de nobilii domeniali, pentru ca țăranii iobagi să aibă timp să presteze contribuția și către statul austriac. Așadar, legea denumită Certa puncta din anul 1769 stabilea robota țăranului iobag la trei zile pe săptămână cu vitele și la patru zile cu brațele, iar pentru jeleri (categorie țărănească mai săracă), să le scadă obligațiile la două zile pe săptămână. Însă nobilimea continuă să comită abuzuri, neținând cont de reglementările venite de la Viena împovorând situația iobagului prin condițiile ostile la care stăpânii domeniali le obligau la prestarea robotei.

După două călătorii întreprinse de împăratul Iosif al II-lea în Principatul Transilvaniei (1773 și 1783) și a asistat la starea intolerabila din principat, împăratul hotărăște implementarea urbariului (act care erau trecute proprietățile funciare) și desființarea șerbiei în această provincie a Imperiului. Nobilimea maghiară din Transilvania reacționează fără întârziere împotriva deciziei împăratului, iar cu ajutorul Cancelariei aulice ungaro-transilvănene fac eforturi în a demonstra inutilitatea reformelor sociale promovate de către împărat în Transilvania și Ungaria. Nobilii argumentează că prin desființarea iobăgiei ar permite o emigrare in masa a țăranilor români din Transilvania către Principatele Dunărene, la sud și est de Carpați.

Răscoala lui Horea a început din cauza opoziției luate de către nobilii maghiari, aceștia nefiind de acord cu schimbările reformiste, deci nu politica socială a Vienei este cauza mișcării țărănești, ci neimplementarea ei ca urmare a refuzului domnilor de pământ. Gânditorul francez J.-P. Brissot, cel care a analizat cauzele răscoalei românilor din Transilvania de la 1784, și a privit îndeaproape evenimentele ce s-au întâmplat pe parcursul secolului al 18-lea, trimite o scrisoare în anul 1785 către împăratul Iosif al II-lea, intitulată “Dreptul poporului la răscoală”, unde invocă câteva argumente, împotriva iobăgiei și asupririi iobagilor de către nobili. Iată câteva fragmente din scrisoare :

„Toți cei care au scris despre răscoala valahilor par a fi conspirat împotriva nefericitului popor, pentru a te încuraja, Principe, să-i pedepsești pe conducători prin cazne groaznice, să încătușezi poporul. Ba pe unii i-am văzut chiar glumind despre roata pe care demagogul Horia (cum îi spuneau ei) trebuia să-și sfârșească zilele. Departe de mine doctrina josnică a acestor monștri care-și prostituează condeiul spre nenorocirea popoarelor. Facă cerul ca într-o zi să se adune deasupra capetelor lor toate grozăviile servituții pe care o propovăduiesc în chip atât de nesăbuit! […]

Valahii s-au răsculat; deci aveau dreptate să se răscoale. Iată prima mea dovadă: ea va părea ciudată, dar este cât se poate de firească.

Să ne amintim ce am spus mai înainte: că poporul, în pofida asupririi care-l încovoia, se lăsa anevoie atras la răscoală, că obișnuit cu o anumită stare de lucruri, nu ieșea din ea decât cu greutate, oricât de urâtă ar fi fost, că el se obișnuise să creadă că locul pe care i-l menise tirania îi era menit de fapt de divinitate. El se lasă cu atât mai puțin atras la răscoală cu cât este mai ignorant. Deoarece atunci e departe de a-și închipui că este egalul acestor nobili care îl tiranizează, al suveranului care-i domină pe tiranii săi; e departe de a-și închipui că natura îi dă dreptul de a se împotrivi autorității, că divinitatea însăși i-o poruncește. El crede că divinitatea i-a pus cătușele și le sărută, deși de-abia are puterea să le ridice.

Dacă nu ești convins de aceste adevăruri, ai datoria să citești această pledoarie pentru libertate. Dacă îți mai rămân îndoieli, consultă-ți oamenii legii, oamenii politici, dar nu te mărgini să-i consulți în taină; ei i-au dus prea adeseori la rătăcire pe monarhi atunci când aceștia n-aveau a se teme de lumină. Să-și publice părerea lor, să poată fi discutată liber, să-și spună pe nume, și mă ofer să intru în arenă, să rezolv obiecțiile lor. Dar ce spun eu, o mulțime de minți de bună credință vor apărea de îndată pentru a apăra drepturile umanității și ale libertății”

O altă situație întâlnim in Munții Apuseni; după cucerirea habsburgică a regiunii, datorită bogățiilor subsolului, ea fusese reorganizată în domeniul fiscal aparținând de Curtea imperială. Prin sistemul arendării mijloacelor de venituri din Munți, rezulta limitarea libertăților ale moților prin care ei își dobândeau subzistența, iar in sectorul minier se produceau abuzuri scăpate de sub control ale slujbașilor domeniali.

Aceste nemulțumiri produc o stare de agitație în rândul moților la târgul de vară din Câmpeni din 24 mai 1782, un semn prevestitor răscoalei. Împotriva abuzurilor menționate mai sus, se efectuează calatorii la Viena ale deputaților moțești prin care se va profila personalitatea lui Horea, pe numele său adevărat Nicula Urs Vasile, locuitor din Arada, care aparținea de satul Albac, acest aflat în componența comunei Râu (Arieșu) Mare. Horea va devenii o figură țărănească reprezentativă în regiune, acțiunile lui în vacarmul de la Câmpeni și de la răscoala îl impun drept căpitan atunci când răscoala începe.

Horea întreprinde patru călătorii la Viena cu obiectivul de a prezenta plângerile iobagilor din cuprinsul satelor Arieș direct la curtea imperiala. Prima călătorie a fost în anul 1779, Horea fiind atunci însoțit de Cloșca, o altă personalitate esențiala a răscoalei. Cloșca, pe numele lui adevărat Ion Oargă din satul Cărpinișul Câmpenilor, în vârstă de 37 de ani în timpul răscoalei, l-a însoțit pe Horea în jurul acțiunilor țărănești premergătoare răscoalei dar și in timpul desfășurării ei. Plângerile țărănești duse de Horea la Viena se refereau la robota excesivă impusă iobagilor din Munți, interzicerea defrișării pădurilor, arendarea dreptului de cârciumărit unor străini care se pretau la nemiloasă spoliere, sporirea exagerată a taxelor fiscale și a contribuțiilor militare, abuzurile funcționarilor domeniali și comitatensi.

O altă deputație țărănească pleacă către Viena in lunile octombrie-noiembrie 1780, în frunte cu același Horea, plângerile lor vizau aceleași stări de lucruri ca la precedenta călătorie, ba mai mult, violențele funcționarilor crescând în timp. Reîntorcându-se în Transilvania împreună cu însoțitorii, Horea trimite oameni la Sibiu și Guberniu în iarna anului 1781 cu speranța unei hotărâri a Curții de la Viena în legătură cu plângerile lor. Întârzierea unui răspuns îi provoacă pe reprezentanții țăranilor iobagi de pe Arieșul Mare să plece din nou către Viena. A treia călătorie a lui Horea la Viena se realizează în lunile martie-aprilie ale anului 1782, însoțit de același Cloșca dar și de alți trei țărani. De data aceasta, petiția înmânată autorității imperiale viza abuzurile domeniului și comitatului, care pe lângă taxele obișnuite primeau și multe contribuții fără nici o chitanță doveditoare. Țăranii se mai plâng că slujbașii comitatului sunt bătuți și anchetați de dacă se adresează cu probleme către autoritățile principatului.

Rapoarte și dispoziții se trimit de la instituție la instituție în marele sistem birocratic austriac, fără o concluzionare a plângerii, amăgind din nou speranțele locuitorilor din Munți, însă aceștia nu abandonează cauza lor. Un eveniment premergător răscoalei a fost incidentul de la Câmpeni petrecut la 24 mai 1782 în ziua târgului de țară. El face parte din amalgamul de frământări sociale care au prevestit si pregătit răscoala. Cauza directă a conflictului a fost restrângerea crâșmăritului în Munți, limitat iar mai apoi interzis moților în beneficiu propriu, dreptul de vânzare este preluat de către arendași veniți din afara zonei. Conflictul a escaladat atunci când slujbașii arendașilor au intervenit la târgul respectiv pentru a-i înlătura pe săteni veniți cu băuturi cu scopul de a face comerț. Sătenii au ripostat la atacurile din partea arendașilor atacând pivnițele acestora cu băuturi. Conflictul a fost greu de stins aplicându-se amenzi colective satelor care au participat, iar conducătorii țăranilor fiind condamnați la diferite pedepse. Horea era foarte căutat fiind suspect ca ar fii avut un rol important la declanșarea revoltei țăranilor. Ultima călătorie a lui Horea la Viena se desfășoară la sfârșitul anului 1783 și pe durata primelor luni ale anului 1784, anul care va începe și răscoala propriu zisă. Este și cea mai importantă vizită deoarece petiția care este depusă acum de deputația țărănească este foarte cuprinzătoare și enumeră pe larg cererile locuitorilor din Munți. Petiția este înmânată de către Horea direct împăratului cu ocazia unei audiențe speciale care i-a fost acordată la data de 1 aprilie 1784.

Petiția înmânată împăratului cuprinde cinci puncte principale: locuitorii satelor din Munți sunt obligați anual, la plata mai multor sume de bani, pe lângă taxa obișnuită; datorită sarcinilor pe care le prestează pentru domeniu sau pentru alte lucrări publice în folosul comitatului ei nu mai au timp pentru lucru în gospodăria proprie; sunt constrânși ca în afară de darea fixată să dea multe altele, fără a primi nici o chitanță; locuitorii de pe domeniu obiectează în problema extensiunii, fără nici o dispoziție sau regulă, a jurisdicției comitatului asupra satelor din Munți; și în sfârșit, locuitorii care se plâng pentru îndreptarea situației sunt bătuți sau închiși de către autorități, cum era și exemplul a celor condamnați după revolta de la Câmpeni.

Odată întors de la Viena, Horea găsește o situație încordată în principat. Aici, odată cu vara anului 1784, împăratul Iosif al II-lea emite un ordin imperial cu privire la Transilvania care prevedea înscrierea prealabilă a mai multor locuitori ca soldați grăniceni. Se prevedea ca acei care erau recrutați ca grăniceni să treacă sub autoritatea militară austriacă să-și recâștige sesiile iobăgești deținute înainte fără a mai rămâne datori domnilor de pământ.

Ca și alte reforme, întâmpinată de opoziția nobilimii transilvănene, aceasta a întârziat aplicarea ei. Mișcarea de recrutare se propagă rapid, pe întregul a mai multor comitate, acum țăranii din satele conscrise încetau obligațiile față de nobili, unii dintre ei chiar afirmând ca pământul lucrat este acum al lor, că vor fi împărțite domeniile nobiliare țăranilor, iar în consecință nu vor mai exista nobili. Sub presiunea nobilimii maghiare, guvernatorul Transilvaniei Samuel von Brukenthal anulează conscripția militară. Bineînțeles că declarațiile și acțiunile țăranilor vor fi aspru pedepsite de către nobili, ajungându-se la amenințări și violențe, dar care, pe parcurs situația s-a mai pacificat în comitatele Turzii, Câmpia Transilvaniei, Clujului și Albei, dar în comitatul Hunedoarei au fost mult mai violente față de alte părți, iar măsurile de calmare a revoltei au fost mai aspre. După înăbușirea acestor frământări se fac cercetări și anchete comandate de Guberniul Principatului, unde se cere strămutarea unor efective militare în zonă în perioada iernii, pentru a asigura liniștea.

Agitațiile țărănești din perioada conscripției militare au evidențiat tensiunea aflată între țărănimea iobagă și nobilime în comitatele transilvănene, iar în toamna anului 1784 linistea era doar aparentă.

II.3. Liderii, cereri, desfășurarea și urmările răscoalei românilor din Transilvania (1784-1785)

Despre căpitanii răscoalei putem spune ca ei se găsesc desigur în prim-planul acțiunii. Despre viața lui Horea de dinaintea răscoalei se știu puține lucruri. Numele lui adevărat era Ursu Nicula. Porecla Horea se spune că se trăgea de la obiceiul lui de a cânta a “hori”. Născut în anul 1730 într-o familie de iobag cameral, Horea a avut aceiași soartă în anii premergători răscoalei ca oricare alt iobag supus pe domeniile nobiliare, întrucât a trebuit să părăsească zona munților și să lucreze la câmpie pentru a căpăta banii necesari pentru plata taxelor către erariu și comitat. Horea se ocupa cu prelucrarea lemnului, o practica foarte răspândită în Munții Apuseni, de pe urma acestor îndeletniciri rezultând mai multe biserici de lemn, de la Cizer din Sălaj purtându-i semnătura. Casa lui Horea se găsea pe Dealul Fericetului, ea a fost dărâmată, iar acum se mai găsește doar o grindă la Muzeul Astrei din Sibiu. La interogatoriu el afirmă că nu știe carte, dar odată prins s-au găsit la el sigiliu, un creion și condei. În testamentul său el declară ca are 54 de ani, o soție pe nume Ilina și doi copii, Ion și Luca, Ion fiind și el căpitan în timpul răscoalei, el fiind deportat după terminarea acesteia.

Horea – Portret de Johann Martin Stock

Cloșca a fost cel mai apropriat căpitan al lui Horea. Numele adevărat este Ion Oargă, Cloșca fiind doar o poreclă. A fost iobag fiscal în satul Cărpiniș pe domeniul Zlatinei de mijloc. În cursul interogatoriului el afirmă că are 30 de ani, în testamentul său 37 de ani, iar armata imperială il estimează undeva la 40 de ani. Din testamentul său reiese ca fiind un iobag de stare mijlocie, având pământuri, bani dați împrumut, vite. Descrierea lui militară îl arată mic și îndesat, bine făcut, cu o față plină și rotundă. În general se aseamănă cu portretele sale cunoscute.

Cloșca – Desen de Jakob Adam

Crișan pe numele lui Marcu Giurgiu, era tot din satul Cărpiniș. În urma interogatoriului el se declară ca fiind iobag cameral, în vârstă de 52 de ani cu cunoștințe militare, el servise în tinerețe ca soldat în regimentul Gyulay. Ca aspect fizic era robust, curajos și activ. Originar era din satul Zarand din satul Vaca, de pe Criș, de acolo și porecla de Crișan.

Crișan, conducător al răscoalei țăranilor români din Transilvania (1784-1785)

În ziua de 28 octombrie 1784 se constituia târgul săptămânal la care se prezintă și Crișan, el se ascunsese sub podul de peste Criș, fiind căutat de către autorități. Crișan cheamă la el români transmițându-le ca Horea ar fi venit de la împărat cu ordin de a fi înarmați, iar ca drept dovadă, el le arată țăranilor o cruciuliță de aur spunând că Horea ar fi primit-o de la împărat drept încredințare, totodată Crișan cheamă românii la biserica din Mesteacăn pentru a se hotărî plecarea spre Alba Iulia.

La biserica din Mesteacăn pe data de 31 octombrie 1784, ia naștere o grupare țărănească convocată de Crișan, unde s-au adunat în număr de 500-600 de iobagi români din zona de est a Zarandului. Acolo s-a stabilit continuarea în vederea conscrierii, țăranii visau să primească arme și să ajungă soldați ai împăratului. Ei au plecat spre Zlatna, unde îi aștepta Horea. În urma acestei deplasări pe data de 1 noiembrie 1784 se întâmplă incidentul de la Cuheiu. În seara de 1 noiembrie, după ce iobagii au plecat, apar juzii nobililor, care pornesc în căutarea țăranilor români pentru a-i opri cu forța. Un al doilea nucleu al răscoalei fiind de data aceasta mai mare decât cei 500 de iobagi a fost organizat de către Horea, Cloșca și fiul lui Horea, Ion Nicula.

Locotenentul Probust din armata imperială raportează colonelului Schultz la data de 10 noiembrie 1784 “ Toți formează o trupă în număr sigur de 1 400 de oameni și pe fiecare moment sosesc la dînșii tot mai mulți țărani. Ei sînt comandați de doi căpitani, unul se numește Cloșca, iar altul Gavrilă Bîrlă din Rîmeți. Trupa aceasta a trecut astăzi dincoace de munți. Astăzi se împarte sub căpitani și se vor uni cu o trupă mai mare pe care o comandă un căpitan cu numele de Horea”

Din raportul locotenentului Probust putem observa că oastea lui Horea era încă în curs de organizare încă la începutul lunii noiembrie, de formare a cetelor comandate de căpitani și de alăturarea acestora sub comanda lui Horea, comandantul central al răscoalei.

Cetele de țărani înarmați au format baza din cadrul oastei lui Horea. Inițial cetele de țărani au avut sarcina de a apăra comunele de atacurile trupelor habsburgice ori de atacuri venite din partea nobililor și cetele acestora, ca mai apoi, în timpul desfășurării răscoalei țărani aveau rol și de atacuri asupra curților nobililor feudali sau blocarea căilor de comunicații.

Horea cheamă țăranii la răscoală

După lăsarea serii în ziua de 1 noiembrie cetele de români iobagi împreună cu Crișan au fost prinși din urmă de jurii trimiși de către nobili și câțiva soldați trimiși pentru a-i opri pe țărani, dar aceștia au fost uciși de către iobagi. În dimineața următoare iobagii români nu mai erau determinați de a continua drumul, ei crezând că familiile lor vor fi puse în primejdie, dar Crișan îi strânse la biserica din sat unde îi convinge să reia drumul.

De la Cuheiu, iobagii au luat drumul spre Crișcior unde au ucis mai multe familii de nobili, unii dintre ei reușiseră să scape, alții nu, iar apoi au jefuit și devastat bunurile nobililor uciși. Familia Kristyori a avut cel mai mult de suferit, fiind de origine românească, dar maghiarizată în timp. După cum se vede, răscoala a început cu furie, violență, iobagii dedându-se la atrocități. În aceeași zi de marți, în amiază la ora 3 împreună cu căpitanul Crișan, țăranii se îndreaptă spre orașul Brad unde, în același mod ucid unele familii de nobili și distrug bunurile acestora. Unii dintre ei crezând că pot fi apărați se refugiaseră în turnul unei biserici reformate, dar răsculații îi găsiră, pe unii îi omoară, pe alții în botezaseră la ortodoxism.

Din orașul Brad, oastea lui Crișan s-a împărțit în două și au luat drumul unii către Ribița, alții către Mihăileni. Nobilimea mică și maghiarii au picat pradă răsculaților, numai în Ribița ucigând 42 de persoane, în dimineața zilei de 3 noiembrie. Unii se refugiază în casa perceptorului regesc Iosif Ribiczei, unde s-au ascuns până în amiază, dar aceștia au fost găsiți și uciși, iobagii punând foc casei, unii dintre ei reușind să fugă și să se ascundă în pădure. În timp ce țăranii atacau în Ribița, celălalt grup au asaltat satul Mihăileni, aici fiind atacată familia nobiliară Csiszár, ucigându-l pe domnul pământesc Ladislau Csiszár și jefuind alte familii. În cursul zilei de 3 noiembrie s-au răsculat și iobagii din satele Hărțăgani și Săliște cu obiectivul de a ataca curțile contelui Francisc Gyulay din satul Trestia, unde aceștia au jefuit bunurile, jaful continuând și a doua zi.

Horea și Cloșca în fruntea țăranilor răsculați

În ziua de 4 noiembrie, o ceată de țărani atacă Baia de Criș, mai exact reședința unor călugări franciscani. Unii dintre ei plecaseră deja spre Ungaria, dar mai rămăseseră doi călugări pe care țăranii i-au bătut grav, distrugându-le lăcașurile sfinte, predară bunurile și devastând mormintele. Din acest moment răscoala crește în intensitate și proporții, multe sate se ridică și ele și se alătura răsculaților, continuând să ucidă domnii de pământ jefuiască și să distrugă bunurile acestora.

Răsculații atacând o curte nobiliară

După ce au jefuit în satul Băița mai mulți arendași și au pus căpetenii, iobagi devastau și ardeau curți nobiliare din mai multe sate: Ociu, Aciuța, Aciua, Hălmagiu, Hălmăgel și Pleșcuța. Cea mai afectată de pierderi materiale și de persoane fiind familia nobiliară Hollaki.

Protopopul din Hălmagiu, Gavril Bucatoș, el scăpând din furia răsculaților scrie către episcopul Petrovici al Aradului și Orăzii la 4 noiembrie. “Și ce-i de acolo să ferească Dumnezeu… Nice acum nu iaste cu putință de a umbla după bani. Numai acolo să-și cîștige omul de cap, care eu m-am îngrozit de m-au apucat frigurile foarte rău. Și popi și oameni, toți care pe unde învrăjbiți, așa îi la Hălmagi. Și toate curțile domnești, arse și răsipite”.

În doar câteva zile, tot Zarandul a picat pe mâna răsculaților. Aici nu mai există administrație, nu mai sunt stăpâni, domni pământeni, iar cei care au rămas ori au fost uciși ori umiliți. Sunt trecuți la statutul de țărani și supuși la munci de jos, la curățat de grajd, tăiat lemne și alte treburi țărănești, sunt obligați să îmbrace haine românești, iar în unele cazuri chiar să se căsătorească cu țărani.

Țăranii care acum au devenit stăpâni iau decizii de a securiza zona prin închiderea drumurilor de acces, iar nici un străin nu poate circula neverificat, aceștia chiar încep a crea “pașapoarte românești”. Plini de ura acumulată în timp, iar aducerea aminte de cruzimile prin care au trecut în timpul ce erau sub stăpâni pământeni se dezlănțuie prin cruzimi și orori asupra nobililor mici și dregătorilor, nobilii mari fiind deja fugiți atunci când țăranii au ajuns, iar asupra ungurilor se dorea să fie scăzuți la nivelul de țărani, botezați în lege românească, se dorea să fie făcuți una cu poporul de rând, una cu românii.

După ce au “cucerit” Zarandul, iobagii și-au îndreptat atenția spre comitatul Hunedoarei și pleacă pentru a pune mâna pe orașele Deva și Abrud, urmărind aceleași ordine primite de la Horea, de a ucide și prăda pe unguri, iar românii ce vor ascunde unguri în casele lor vor fi trași în țeapă și casele arse.

La data de 5 noiembrie, zi de târg, răsculații împreună cu liderii acestora, Horea, Cloșca și Crișan pătrund în orașul Câmpeni, județul Alba. După unele relatări, în fața răsculaților mergea călare un căpitan bătrân pe nume Gheorghe Crișan care ținea în mână un steag cu o cruce galbenă. Aici țăranii au spart pivnițele și au vărsat vinul și rachiul în valoare de mii de florini, iar au prădat mai mulți nobili. De exemplu în casa nobilului Gheorghe Bisztrai, câțiva iobagi înarmați au năvălit peste el, afirmând “ Din porunca împăratului ne să ne dai aurul și banii pe care-i ai la tine sau în casa de schimb!” acesta refuzând l-au bătut și au prăduit toate bunurile lui. Aici se întâmplă aceleași lucruri ca și în Zarand, răsculații încercând să spargă barierele sociale dintre nobili și iobagi dedându-se la jafuri, nu numai în Câmpeni dar și în satele din împrejur. După ce pică în mâinile răsculaților, ei se îndreptă acum spre Abrud fiind o zonă bogată prin resursele ei.

Harta răscoalei din Transilvania (1784) condusă de Horea și Cloșca, Crișan

În ziua de 5 noiembrie, după ce au prăduit Câmpeni, Horea și-a trimis căpitanii, pe Cloșca și Crișan cu oștile lor ce se înmulțeau prin fiecare sat ce treceau, iobagii simțind chemarea către răscoală, iar acum, aceștia se îndreptau către Abrud.

Cetele de țărani petrecu noapte în grădinile cu fân, ca mai apoi dis-de-dimineață încep atacul asupra orașului. S-au pornit prin a distruge și a prăda, după cum era deja obiceiul, atacul ținând trei zile și două nopți în care aceștia au devastat casele nobililor, cetățenilor, primăria și bisericile. În biserica reformată au distrus mobilierul și orga și au prădat bunurile ascunse de cetățeni în biserică cu gândul ca acolo sunt mai bine ascunse, la primărie distruseseră caseria, scriptele si sigiliile orașului, iar tot ce nu putea căra cu ei le distrugeau. Au spart închisoarea și au eliberat pe cei închiși acolo. Numeroși cetățeni au fost bătuți cu bâte și lănci. În a treia zi iobagii au publicat în piața centrală că porunca lui Dumnezeu este cine nu trece la legea românească și nu se îmbracă ca un român va fi omorât. Această decizie a determinat un botez în masă a populației orașului, indiferent de vârstă sau gen. Imediat după botez, primeau de la preoți o hârtie pe care scria “Acesta-i creștin bun” și erau obligați să îmbrace straie românești. În următoarea zi, de 9 noiembrie răsculații au luat cocoșul de pe biserica reformată și l-au înlocuit cu crucea românească, de acum cetățenii orașului Abrud erau obligați să asculte slujbă românească.

Scrisoare lui Efraim Egyedi din 7 noiembrie arată că oastea lui Horea se împarte în două, jumătate din ea mergând spre Corna, iar cealaltă jumătate spre Roșia. Cloșca cu oastea sa ajunge în Roșia pe 7 noiembrie. Un grup de unguri se refugiaseră deja în minele de la Roșia, însă un grup de țărani răsculați îi obligaseră să treacă la legea românească, promițându-le că nu li se întâmplă nimic, dar, în ciuda furiei îi bătu și prăduii, trecând la jafuri din parohii și din biserici reformate, de altfel, răsculații fură și bunurile preoților și învățătorilor.

În vremea evenimentelor din Câmpeni, Abrud și Roșia au fost distruse și jefuite doar proprietățile nobililor, cele ale statului austriac nu au avut de suferit de pe urma iobagilor, ei crezând că sunt bunurile împăratului, iar împăratul este de partea lor. Nici soldații care supravegheau clădirile administrative nu au avut de suferit, iobagii îi vedeau drept aliați ai lor.

De la Abrud și Roșia pe data de 8 noiembrie Horea îi poruncii lui Cloșca să se îndrepte cu oastea spre Arieș în jos, iar pe fiul său Ion cu altă oaste spre Ampoiu, misiunea lor fiind de a răscula satele pe parcurs următoarea țintă sa fie Aiud, iar Horea să se îndrepte spre Bucium. Ajunge pe data de 8 noiembrie, împreună cu un alt căpitan, dar aici se confruntă cu o situație aparte. Un grup de săteni mai înstăriți, jurați și preoți se decid sa-l confrunte pe Horea cerându-i să le arate poruncile încredințate de împărat cu semnătura împăratului. Horea refuză, afirmând că ei oricum nu știu a citi, iar poruncile de la împărat sunt de a distruge ungurii, să le pradă averile și să le distrugă casele. Aceștia nu-l cred și îl legară pe loc, împreună cu căpitanul, punându-l sub paza a 60 de oameni, ca mai apoi să trimită după armată. Ceata de răsculați s-a adunat imediat și l-au eliberat, Horea cruțându-i pe cei ce l-au arestat. Între timp sosește un ofițer din armată, însă Horea fiind înconjurat de ceata lui, nu se mai punea problema arestării lui, ba mai mult a convins și pe săteni să se alăture cauzei lui.

În Deva, centru comitatului unde se afla un număr important de nobili maghiari refugiați, înarmați. Răsculații fac pregătiri pentru atacarea orașului și a cetății cu intenția de a ucide pe nobili și unguri, ca apoi să incendieze orașul din patru părți. Trimit vorbă ca fiecare casă să ridice un om pentru atacarea Devei, iar cei care nu se alătură le vor fi dat foc la casă, pentru ca, spun iobagii, Horea a venit cu poruncă de la împărat să stingă nobilimea, iar grănicerii fiind români chemați de către nobili în sprijinul lor, nu se vor împotrivii.

Orașul îl atacară în două rânduri. Primul atac începe în seara de 6 noiembrie. Țăranii care mai devreme prădaseră și pusese foc curților din Mintia se apropriau cu împușcături și urlete asupra orașului, abia începuse distrugerile și prada, dar la un moment dat se aproprie de ei un grup de 16 nobili înarmați împreună cu un alt grup de miliție, dar din cauza flăcărilor țăranii nu puteau vedea câți sunt, iar după primele focuri de armă aceștia o iau la fugă, fiind împușcați trei iobagi, iar alți șapte au fost capturați.

Răsculații se întorc la Mintia, în curtea contelui Iosif Gyulai, unde se ține un sfat, pentru chemarea țăranilor din satele apropriate pentru ziua următoare, aceștia fiind amenințați să vină pentru a împlinii porunca lui Horea. Așadar, a doua zi reporni atacul, formulând lozinci și strigăte “Haidați cu porunca împăratului și cu voia lui Dumnezeu” sau “să bem sângele ungurilor”. Efectivele țărănești erau în număr de 200-400 de iobagi români, prost înarmați, cu lănci, furci de fier și puține puști, apar în zona unui cartier bulgăresc. Nobilimea a fost încurajată de prezența armatei, iar întâlnirea cu armata a derutat și dezarmat oastea țărănească, nobilii omorând în masă și prinzând fugarii, care, la câteva zile au început sa fie executați, fără a fi judecați și într-un mod groaznic, stârnind furia oastei răsculate.

Victoria nobilimii la Deva și execuțiile ce au urmat nu a intimidat oastea țărănească, ba dimpotrivă chiar i-a înrăit și mai rău. Cetele de răsculați se întindeau deja pe zone vaste, se urmărea cucerirea întregii Transilvanii, deci trebuia să pice și cetatea Deva, iar nobili refugiați acolo să fie uciși.

Ultimatul țăranilor, actul esențial al răscoalei, este reprezentat printr-o scrisoare adresată comitelui suprem și Tablei comitatului Hunedoara de către Carol Brüneck dregătorul oficiului sării din Șoimuș. Scrisoarea a fost scrisă de el sub amenințarea cu moartea de către trei reprezentanți ai răsculaților trimiși de Horea care comunicau nobililor condițiile lui de pace. Condițiile erau:

“1. Ca nobilul comitat și toți posesorii săi să pună jurământ pe cruce, cu toate odraslele lor.

2. Ca nobilime mai mult să nu fie, ci fiecare unde poate primi o slujbă crăiască, din aceea să trăiască.

3. Ca nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moșiile nobiliare.

4. Ca și ei să fie plătitori de dare tot așa ca și poporul contribuabil de rând.

5. Ca pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii împăratului, ce va urma.

6. Dacă Măria Ta și Onorata Nobilă Tablă împreună cu nobilii posesori ar sta pe acestea, făgăduiesc pace, în semnul căreia cer să se ridice atât pe cetate, cât și pe la capetele orașului și pe alte locuri, pe prăjini cât mai lungi, steaguri albe.”

Condițiile impuse de iobagilor și adresate nobilimii sunt de natură socială și aspiră asupra desființării proprietăților feudale și distrugerea nobilimii, urmărind ca scop nivelarea diferențelor de clasă socială și stabilirea unei echități sociale. O însușire a condițiilor este ca acum ele atacă doar nobilii, nu și ungurimea, așa cum o fac lozincile răscoalei, iar nu se mai urmărește masacrarea fizică ci doar desființarea ei ca nucleu.

La 12 noiembrie 1984 la Tibru, județul Alba staționau o parte importantă a oastei de iobagi români în urma cetelor lui Crișan și Cloșca, numărul răsculaților fiind aproximativ de 1.400 de oameni care aveau în gând să meargă spre Galda unde acolo erau închiși în castelul comitelui câțiva români acuzați de răzvrătire, iar din Galda să pregătească un atac asupra Aiudului, răscoala crescând în proporții, în drumul său se alăturau din ce în ce mai mulți țărani.

După cum am observat, armata intervine foarte rar asupra țăranilor. Un detașament al armatei austriece, din regimentul secuiesc de graniță sub conducerea vicecolonelului Schultz, iar locotenentul Xaverius Probust primește comanda de a discuta cu răsculații pentru a le afla intențiile, dar și condițiile în care aceștia doresc sa-și întrerupă acțiunea lor și să se întoarcă acasă, însă scopul adevărat al vicecolonelului Schultz era de a trage de timp până când o sa primească de la împărat ordin despre cum să procedeze cu țăranii răsculați. Încă din data de 7 noiembrie, Probust a plecat cu un detașament de 24 de husari în munți pentru căutarea tăranilor, urmând ca la 9 noiembrie șă ajungă în Baia de Criș, însă țăranii deja părăsiseră satul. La data de 10 noiembrie când acesta urmărind țăranii spre locul unde au fost chemați să vorbească cu căpitanii lor, i-a găsit. Dându-se român, locotenentul Probust începe să discute cu țăranii, aceștia observând că e român l-a rugat să trimită autorităților 3 cerințe:

Se roagă să fie liberi de iobăgie;

Să fie militarizați;

3. Să fie lăsați cei câțiva oameni osândiți și închiși la Galda.

Astfel, vicecolonelul Schultz luând la cunoștință de raportul întocmit de locotenentului Probust se întâlnește cu țăranii în satul Tibru în ziua de 12 noiembrie. După ce se discută despre ce i-a determinat pe țărani să se răscoale și ce au de gând să facă în continuare, Schultz reușește să îi oprească și îi convinge să se înceteze acțiunea de răscoală pentru 8 zile. După ce s-a convenit ca revendicările răsculaților să ajungă la autorități, majoritatea țăranilor plecă la casele lor, rămânând câțiva. Pentru a se propaga mai repede știrea armistițiului, un mare ajutor vine din partea episcopilor bisericii ortodoxe, care merg personal în zonele răsculate pentru a încheia armistițiu. Armistițiile au fost încheiate cu angajamentul că cererile țăranilor vor ajunge la guvernul Transilvaniei din Sibiu, însă guvernatorul Transilvaniei Samuel Bruckenthal nu a dorit să discute cu ei și nu a analizat cererile acestora. Cu toate acestea, răscoala se oprii pentru moment din iureșul său în așteptarea rezolvării cererilor lor.

Curtea de la Viena a aflat despre răscoala începută de iobagii români abia în dimineața zilei de 12 noiembrie 1784, din cauza mijloacelor caracteristice vremii. Vestea răscoalei a venit într-un moment greu pentru imperiu, care se găsea în pragul unui război european, Iosif al II-lea fiind în conflict cu olandezii din cauză ca la începutul lunii octombrie opriseră intrarea unei nave sub pavilion imperial spre gurile Scheldei.

Reacția inițială a împăratului a fost de a muta forțe militare importante în Transilvania și de a înăbuși rapid răscoala în aceeași zi în care a primit vestea. Regimentele De Vins și Wurtemberg au primit dispoziție de a merge în Transilvania și a reprima răscoala împreună cu armata existentă în provincie. Chiar s-a pus și o recompensă de 300 de ducați pe capul conducătorilor răscoalei. După câteva zile însă împăratul și-a schimbat atitudinea și strategia față de răscoală iar va interzice reprimarea ei pe calea armelor, cerând dialog cu răsculații și recurgând la amnestie dacă aceștia aleg să se întoarcă la casele lor. A fost trimisă o comisie imperială care avea ca scop elucidarea cauzelor răscoalei.

În așteptarea rezultatelor convențiilor, armistițiul era doar aparent. Țărănimea încă era înarmată, iar daca răspunsul autorităților nu era unul favorabil lor răsculații puteau să se ridice din nou în orice moment și să atace. De tot acest timp profită mai mult nobilimea, aceasta putând să se înarmeze și organizeze.

După expirarea armistițiului de 8 zile de la Tibru între răsculați și vicelocotenentul Schultz, autoritățile imperiale trebuia să răspundă iobagilor români, chiar dacă acestea știau că nu pot răspunde așteptărilor țăranilor.

La 17 noiembrie, vicecolonelul Schultz împreună cu generalul Pfefferkorn și consilierul Michael von Brukenthal au avut o întrevedere cu privire la ce trebuiau să discute la întâlnirea cu răsculații. Ei au convenit ca Schultz să îi adune pe conducătorii românilor într-o zonă între Tibru și Cricău și acolo să le citească patenta gubernială și să îi amenințe pe baza legilor dacă nu se supun.

În ziua de 19 noiembrie vicecolonelul Schultz era deja în Abrud la întâlnirea cu țăranii răsculați