O pagină din istoriaTransilvaniei: Răscoala lui Horea, Cloșca si Crișan (1784-1785) [308471]

Universitatea ,,Valahia” din Târgoviște

Facultatea de Științe Umaniste

Specializarea Istorie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:

Conf. univ. dr. Iulian ONCESCU

Absolvent: [anonimizat], 2018

O pagină din istoriaTransilvaniei: [anonimizat] (1784-1785)

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. [anonimizat] (1699-1783)

I.1. Intrarea Transilvaniei sub dominația imperiului Habsburgic. Începuturile luptei politice a românilor în Transilvania (1686-1740)

I.2. Lupta pentru emanciparea politică a românilor până la începutul răscoalei lui Horea: românii si politica absolutară a Mariei Tereza (1740-1780)

Capitolul II. Un moment important al luptei naționale a românilor din Transilvania : [anonimizat] (1784-1785)

II.1. O nouă epocă pentru românii din Transilvania: împaratul iluminat Iosif II (1780-1783)

II.2. [anonimizat] (1784)

II.3. Liderii, cereri, desfășurarea și urmările răscoalei românilor din Transilvania (1784-1785)

Capitolul III. Răscoala de la 1784 din Transilvania în memoria colectivă

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Capitolul I. [anonimizat] (1699-1783)

I.1. Intrarea Transilvaniei sub dominația imperiului Habsburgic. Începuturile luptei politice a românilor în Transilvania (1686-1740)

Eșecul turcilor la porțile Vienei (1683) a schimbat soarta românilor din Principatele Române dar și din Transilvania. [anonimizat], ca o consecință a reculului Imperiului Otoman în această parte a Europei avea să se instituie în anii 1711/1716, în Țara Românească și Moldova regimul fanariot iar în Transilvania a regimului habsburgic (1699). Ca urmare a înfrângerii militare a Porții și a [anonimizat], după anul 1683, să desfăsoare o politică de anexiuni si cuceriri în teritorile câștigate. Astfel, [anonimizat] 1699, Imperiul Habsburgic se infiltrase în zona Dunării și a [anonimizat].

În anul 1686, [anonimizat] 145 de ani în Ungaria. Victoria de la Mohacs din 1687, a deschis habsburgilor calea către fostele teritorii ale regatului maghiar. [anonimizat] 1685, austriecii au început discuții cu principele Mihail Apafi (1661-1690) pentru acceptarea autorității lui Leopold I de Habsburg (1655-1689) în ceea ce privește Transilvania.

Recucerirea Belgradului de către turci în 1690 a [anonimizat]. Politica de organizare și instalare a puterii habsburgice a [anonimizat], defavorizată și în trecut. [anonimizat], care se împotrivea stăpânirii austriace și care nu renunțaseră la ideea de refacere a [anonimizat]. Concomitent cu victorile habsburgilor, s-[anonimizat] s-a încheiat tratatul de la Viena din 26 iunie 1686 dintre împăratul Leopold și principele Transilvaniei Mihail Apafi (1661-1690), în care principele recunoștea protecția habsburgilor asupra Transilvaniei, acesta primind în schimb domnia ereditară în familia Apafi.

Noile victorii ale habsburgicilor duc la un nou tratat, încheiat la Blaj la 27 octombrie 1687, în care Mihail Apafi era obligat să cedeze habsburgicilor 12 cetăti și orașe din Transilvania, dar și plata unei sume de bani. Principele Apafi era nevoit sa caute sprijin extern, dar nici intervenția Porții și a lui Constantin Brâncoveanu nu a putut să oprească ofensiva austriecilor, așadar încât la 4 decembrie 1691 se emitea prima diplomă leopoldină, care servea ca și constituție a provincii habsburgice Transilvania.

Mihail Apafi I spre sfârșitul vieții

Diploma leopoldină din 1691 era formată din 18 articole și menționa separarea Transilvaniei de Ungaria și accepta domnia principelui Apafi II, (fiul principelui Mihail Apafi, care în 1696 este nevoit să abdice, împăratul devine el principe al Transilvaniei), dar și fixarea relaților dintre Viena și Principat, iar împăratul avea dreptul să numească un general german pentru trupele locale, puterea militară a principatului fiind subordonată Vienei, de altfel și alte instituții locale. În diplomă se mai recunoștea și vechile popoare medievale (maghiarii, secuii și sașii), de asemenea și cele patru religii: catolică, luterană, calvină și unitariană, accesul la funcții fiind ingrădit românilor aceștia fiind în mare măsură de confesiune ortodoxă. Se crează o stare de conflict între catolici si ortodocși în Transilvania

Interesele habsburgicilor se suprapuneau cu interesele bisericii catolice, împăratul Leopold I încurajând contrareforma în teritorile noi cucerite, după o îndelungată supremație calvină. Extinderea catolicismului în Transilvania era necesară pentru habsburgici, acestia văzând ca un pilon de bază pentru întreținerea imperiului.

Un experiment de acest fel se înregistrase deja în Ungaria în anul 1689, când se realizase convertirea rutenilor la catolicism în forma greco-catolică.

Acțiunea de unire a românilor din Transilvania cu biserica de la Roma a produs o serie de nemulțumiri, ignorarea bisericii române din Transilvania și presiunea bisericii calvine asupra ortodoxiei dadeau motive de nemulțumire a clerului român față de confesiunea unită. O parte a clericilor români urmăreau ieșirea din condițiile de marginalizare în urma diplomei din 1691, urmărind înglobarea românilor la avantajele de care se bucurau celelalte etnii recunoscute în Transilvania.

Unirea nu prevedea o convertire completă, ci conform condiților înaintate de Biserica catolică si curtea de la Viena se voia doar acceptarea a 4 puncte hotărâte la Conciliul de la Florența: recunoașterea autorității papal, recunoașterea purgatoriului și folosirea pâinii nedospite la euharistie, purcederea Sfântului Duh și de la Fiul și în ultimul rând celor uniți li se asigura păstrarea tradiților lor religioase.

În aceste împrejurări, o parte a clerului ortodox român în frunte cu mitropolitul Teofil a purtat tratative cu delegații Bisericii catolice intr-un sinod convocat la Alba Iulia, în februarie 1697 și au picat de acord cu unirea, dar, la scurt timp după sinod, mitropolitul Teofil moare, iar unificarea se amână. Cu un nou mitropolit, Atanasie Anghel, negocierile se reiau, iar la 7 octombie 1689, la Alba Iulia unde este convocat un al doilea sinod pentru a se lua o nouă hotărâre cu privire la problema unii. Doar 38 de protopopi si-au dat acordul si au semnat unirea cu biserica catolică, aceștia reprezentând doar o parte a bisericii ortodoxe. Noi tratative au fost purtate la Viena în 1701 cu încuviințarea unui nou sinodrestrâns, și s-a recunoscut oficial unirea, printr-o o a doua diplomă leopoldină, esmisă în anul 1701.

Clerul român unit revendică anumite beneficii: acordarea scutirilor, privilegiilor și prerpgativelor de care, prin lege beneficiau episcopii, clerul și bisericile catolice, scutirea preotilor de vămi, de dări, de dijme, înglobarea mirenilor uniți în statutusul catolic, ceea ce însemna intrarea lor în stările Transilvănene.

Diploma supunea la mărturisirea în credintă a protopopilor și preotilor uniți, preciza un control de rigoare ascupra doctrinei catolice, iar patriarhul de la Constantinopol era înlocuit cu numele Papei.

Astfel, prin unirea confesională se săvârșea emancipareaparțială a românilor din Transilvania. Prin această unire, românii intrau într-o altfel de comunitate spirituală însă păstrând tradiția ortodoxă prin păstrarea ritului grecesc.

Actul unirii religioase cu Biserica romano-catolică

Stăpânirea habsburgică din Transilvania la începutul secolului al XIII-lea a fost întâmpinată cu rezistențe ale românilor, dar nu numai, din cauza defavorizărilor pe plan politic, social și cultural.

…………………………………………………………..

Răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1713) a fost o mișcare a nobilimii maghiare, protestantă, urmărind vechea dorință a maghiarilor nobili de independență, răscoala mutându-se ușor din Ungaria în Transilvania, aici aflându-se nemulțumiri și mai profunde.

Pe lângă nobilimea maghiară protestantă, răscoala lui Francisc Rákóczi al II-lea a atras de partea ei și alte stări nemulțumite, dar și o parte a populației române din Transilvania, nou cucerite, frământate în urma unirii cu Roma.

Francisc Rákóczi al II-lea, principe al Transilvaniei (1704-1711)

Motivele răscoalei le putem găsi în relațiile dintre populația imperiului și conducerea austrică și măsurile luate de Curtea de la Viena la începutul secolului al XVIII-lea unde îngrădea condițiile de viață ale iobagilor, țăranilor liberi și a nobililor mici.

Creșterea impozitelor datorată de criza economică din imperiu a contribuit la un sentiment anti-habsburgic, iar autoritățile locale au introdus sistemul de responsabilitate colectivă pentru primirea sumelor impuse.

“Acel iobag, care nu poate să achite cota repartizată din contribuție, să fie arestat de oficiali, și dacă rudele de sânge sau vecinii nu depun partea lui din impozit, să fie vândut chiar străinilor, care pot să-l posede timp de zece ani. […] Acelui mic nobil, care nu poate plăti impozitul ce-i revine, să-i fie confiscate bunurile – dacă le posedă – , iar dacă nu le are să fie arestat și trecut în proprietatea aceluia care îl îndeplinește în locul lui, pentru a-l sluji până la satisfacerea datoriei…”

După implementarea acestui sistem, starea de spirit în imperiu se agită, toate păturile sociale fiind afectate. Ca un răspuns al populației, se formează niste grupuri înarmate, numite de către Viena “rebeli” care atacau grupuri mici de ostași sau funcționari ai comitatelor, dar și adevărate unități de haiduci.

Este impus ca și conducător Francisc Rákóczi al II-lea, familia sa avand deja o istorie în lupta anti-habsburgică. El se temea că în cazul unei miscări țărănești, iobagii vor lupta mai degrabă împotriva stăpânilor lor decat a habsburgilor, iar prin Proclamația de la Brezan din 6 mai 1703, anunță că iobagii ce se vor alătura lupei vor fi scutiți de muncile feudale, ceea ce a determinat o alăturarea în masă a iobagilor în lupta împotriva imperiului.

Răscoala lui Rákóczi începe la data de 21 mai 1703, armata lui avand 70.000-80.000 de răsculați, iar cu ajutorul unor detașamente de kuruți în cateva luni ajung să elibereze o parte din Ungaria.

În Transilvania, unde majoritatea societății era formată din iobagi, miscarea kuruților ia formă de răscoală anti-feudală. Țăranii liberi și micii nobili au fost foarte afectați de politica economică austriacă, ei acuzând nobilimea de supunere în fața străinilor. În aceste condiții nobilimea mică și țărănimea se alătură răscoalei lui Francisc Rákóczi. Se duc lupte violente, cu pierderi mari de ambele părți, până la urmă revolta kuruților cuprinde toată Transilvania odată cu primăvara anului 1704

Odată cu alegerea lui Francisc Rákóczi ca principe al Transilvaniei, acesta ia o serie de măsuri favorabile iobagilor, dar în cele din urmă, noul princepe nu a reușit revolvarea problemelor dintre nobili și iobagi.

Nobilimea câstiga lupta pe plan militar și politic, iar lupta iobagilor devenea tot mai grea pe măsură ce timpul trecea, Rákóczi primind puțin sprijin extern, majoritatea venind din Țara Românească și Moldova.

Pierderea rapidă a teritorilor în anii 1708-1709 a produs o extenuare a mișcării. Contradicțiile devin tot mai vizibile în interiorul răsculaților care decid să încheie o înțelegere cu Viena.

Astfel după pacea de la Satu Mare din 1711, revolta a fost înăbușită, iar Imperiul Habsburgic, profitând și de reușita lor pe plan extern în Războiul de 30 de ani, a trecut la o politică de reformare absolutistă misiunea fiind una de a sparge acele structuri care provocau frământări în imperiu.

Sub următorii împărați, Iosif I (1705-1711), iar apoi Carol al VI-lea (1711-1740), reformismul a țintuit măsuri și asupra românilor din imperiu și nemulțumirilor lor. De exemplu, Banatul Severinuluiîn cadrul imperiului a beneficiat de importante măsuri economice prin care acest teritorul spre mijlocul secolului al XVIII-lea a devenit o regiune mai dezvoltată, față de cele învecinate.

O hotărâtă expresie a aspiraților politice ale românilor avea să se întâmple prin acțiunile lui Inochentie Mincu, episcop unit din anul 1729. Membru al Dietei Transilvaniei, Micu a avut sprijin public de a da glas cererilor politice ale românilor în general. El a cerut drepturi egale ale românilor în toate instituțile publice din imperiu.

În memoriul său numit Supplex Libellus, el lega primul program politic românesc, argumentele folosite de el în solicitare amintea faptul că românii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei, cei mai numerosi, dar și ca ei acopereau în cea mai mare parte cheltuielile publice.

Inochentie Micu-Kelin, episcop unit al românilor din Principatul Transilvaniei (1728-1751)

În 1744, Inochentie Micu solicită o adunare a Sinodului, iar alături de clerici sugerează o primă adunare națională a românilor, Sinodul îl împuternicește pe Micu să susțină cauza și la Viena. Celelalte stări transilvănene se temeau că pot pierde din privilegii în favoarea polulației române, iar în cele din urmă acesta este nevoit sa plece în exil la Roma, unde avea să și moară.

Prin acțiunile lui Inochentie Micu, lupta românilor pentru modificarea sistemului politic era de acum o realitate.

I.2. Lupta pentru emanciparea politică a românilor până la începutul răscoalei lui Horea : românii si politica absolutară a Mariei Tereza (1740-1780)

Epoca Mariei Tereza (1740-1780), reprezintă începul unei noi etape reformiste în întregul Imperiu Habsburgic, cu consecințe și în Transilvania, unde se înregistrează adversități și dificultăți în debutul domniei. Maria Tereza începe o nouă etapă în reformismul austriac bazată pe pragmatism. Consilierii săi încep să creezere forme fundamentaliste acționând asupra stărilor în vederea îndreptării monarhiei habsburgice.

Maria Tereza, împărăteasa Sfântului Imperiu Roman (1740-1780)

După înfrangerea din Războiul de Succesiune cu Prusia (1740-1748), împărăteasa Maria Tereza alături de consilierii săi, iau decizia de a schimba și reforma instituțiile statului, atât la nivel provincial, dar și în interiorul imperiului. În special erau luate în vizor armata și fiscalitatea, acestea trebuiau puse în acord cu puterea centrală.

Păstrarea însușirilor provinciale era în dezacord cu politica absolutistă, unde însemna restrângerea puterii centrale, iar adunările de stări, de exemplu Dieta în Transilvania, reprezenta un obstacol în filozofia monarhiei. Aceste inconveniente puteau fi îndepărtate prin acțiuni de modernizare și restructurare a statului. Debutul reformelor au loc prin înființarea unei comisii speciale prin care afacerile administrative și cele financiare erau separate de cele judiciare, iar prin această desprindere este realizat principiul modern al separării puterilor în stat, renunțând la tradiția juridicului, moștenire de proveniență feudală.

Principala reforma care a avut o influență majoră în Transilvania a fost reforma socială, imperiul amestecându-se în relația dintre nobilime și țărănime. În dieta din 1714 se stabilea ca iobagii să slujească 4zile pe săptămână, iar jelerii 3 zile.

La 25 februarie 1747 se hotăra printr-o ordonanță ca iobagii care lucrau cu palmele sau beneficiau de vitele altora să mențină 4 zile pe săptămână, iar cei care lucrau cu vitele lor să presteze 3 zile. Confruntat cu emigrari care daunau economia statului, Curtea ia măsura să extindă reglementarea din Ungaria, din 1767 și în Transilvania, bazată din memoriul generalului Hadic unde se evidenția ca la baza emigrării se află gravitatea șerbiei. În 1769 ordonanța Certa punctareînnoiește datele celei din 1747, intensificând normele de prestare, preocupând mărimea pământului atribuit jelerilor și iobagilor, dar si alte dispoziții ce urmăresc monopolurile senioriale, regimul pădurii, păsunii. În materie judiciară, ordonanța dă posibilitatea iobagilor de a face apel la Tabla comitatului. La bază, acestă ordonanță lăsa pământul supusului la bunul plac al stăpânului, iar robota era mai ridicată decât în Ungaria. Încercările de reglementare nu au clarificat problema iobăgiei în principatul Transilvaniei, dar parțial au izbutit să reglementeze obilgațiile și să tempereze mișcările tărănești, acolo unde majoritatea populației era alcătuită din români.

În vreme ce populația românească era mai numeoasă și supusă la obligații adiționale și subjugată asupra presiunii venite din partea nobilimii, în marea ei majoritate maghiară, de a căpăta proprietate deplină aspura domeniului, acest fapt aducând din nou problema inegalității. El o condamna la o situație de regres economic, iar absența dreputrilor politice devenea o amenințare serioasă. Reformele tereziene, de exemplu reforma în justiție unde dădea posibilitate iobagului să facă apel împotriva stăpânului feudal, nu au liniștit sentimentul de revoltă din interiorul populației românești din Transilvania.

Reformele mai vizau și problemele legate de cultură, învățământ și biserică. După constituirea Consiliului de Stat se discută despre exprimările confesionale, starea unirii religioase, precare din cauza mișcărilor anti-catolice. Catolică convinsă, Maria Tereza a restaurat, la propunerea lui Bartenstein, prin edictul din anul 1759, ortodoxia pentru a salva uniunea religioasă dinte cele două biserici. Se instituie un nou episcopat-controlat de Viena-pentru a satisface dorința populației ortodoxe, unde, în urmă cu câțiva ani, răscoala lui Sofronie din Cioara a generat mișcari în satele din Zarand și pe văile Târnavelor și Mureșului, iar la Alba Iulia a constituit un sinod unde dovedea împotrivirea tărănimii față de unirea confesională. Un moment de mare importanță îl constituie ridicarea Transilvaniei la titlul de Mare Principat printr-un decret semnat de către Maria Tereza la 2 noiembrie 1765, principatului i se recunoaște ajutorul acordat în luptele anti-otomane. La jumatelea secolului, Curtea de la Viena a decis întemeierea unor regimente de graniță. Acestea erau alcătuite din două regimente românești și două secuiești iar unul de cavalerie, unde in anul 1768 s-a alăturat un batalion din Banat. Scopul regimentelor de graniță era de a apăra țara și de a împiedica emigrația. Erau instrumente ale noii stăpâniri, însă regimentele în cazul românilor au dus la stimularea conștiinței de sine prin elita care se formează. Reformele tereziene au avut ca ideal crearea unui echilibru prin absolutismul iluminat între reformele structurilor instituționale, sociale, juridico-constituționale și religioase, sprijinind alcătuirea unui centru școlar la Blaj.

Grație politicii de la mijlocul secolului, Viena s-a alăturat programului Reformei catolice, prin politica școlară concomitent cu sporirea scolilor rurale și învățătura preoțimii, unde se formează o nouă generație de elite instruite în scolile catolice de la Viena sau Roma, unde vor reflecta în beneficiul emancipării naționale.

Politica reformismului terezian a moderat o cale între ideile iluministe și întocmirile juridico-constituționale pe care se întemeia regimul de stări.

Capitolul II. Un moment important al luptei naționale a românilor din Transilvania : Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785)

II.1. O nouă epocă pentru românii din Transilvania: împaratul iluminat Iosif II (1780-1783)

Fiind pasionat de ideile iluministe și studiindu-le înca din copilărie, Iosif al II-lea însăși este numit de contemporani “împăratul filozof”. După moartea mamei sale, Maria Tereza în anul 1780, este nevoit să preia conducerea imperiului unde hotărăște să introducă mari reforme iluministe, preluate din iluminismul francez, dar și din propria lui versiune germană, numită “Aufklärung”, cu tendințe conservative, potrivite imperiului.

Iosif al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman (1765-1790)

În 1773, în vreme ce Iosif al II-lea deținea funcția de coregent, el întreprinde prima calătorie în Transilvania pentru a cunoște personal situația și problemele din principat, provincie pe care urma să o conducă, observând incultura și sărăcia unde oamenii erau supuși să trăiască, la ordinul nobilimii. “Acești bieți supuși români, care fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns, și nu este decât de mirare că se mai găsesc atâția și n-au fugit cu toții. Nu mă mir că pământurile lor sunt rău lucrate, căci doar cum ar putea fi altfel când omul de la o zi la alta nu e sigur de posesiunea sa și trebuie să fie zi de zi și poate în fiecare ceas la lucru domnului său; cum ar putea în asemenea condiții să pună râvnă în lucrarea pământului său? Altfel, națiunea are într-adevăr spirit; neașezarea ei vine desigur numai nenorocirea ei, iar mau mult cu creșterea vitelor trebuie să se îndeletnicească pentru ca la nevoie, când e la prea mare strâmtoare, să poată fugi mai ușor în altă parte” afirma împăratul.

………………….o mica fraza de legatura de la români la reformism …

În ceea ce privește reformismul în Imperiu Habsburgic, Iosif al II-lea…

Pleacă de la ideile și teoriile unor luminiști de renume precum Christian Wolff și Hugo Grotius însă luminismul lui se oprește la Voltaire. Din punct de vedere religios, el rămâne tot catolic, neajungând la deism. În plan politic nu trece de absolutism, iar în concepția lui, societatea și statul trebuie reformate adânc, reformele să vină de sus, de la conducerea statului, iar voința lui să fie lege, însă spre binele public și în slujba statului. El însuși trebuie să cunoască nevoile și dorințele poporului pentru a lucra spre bunăstarea lui. În viziunea lui, monarhul trebuie primul slujitor al statului, muncind personal, zi de zi. Statul trebuie să asigure bunăstarea cetățeanului, iar puterea cetățeanului să se măsoare utilitatea lui. Atenția monarhului trebuie să se îndrepte prima dată spre masele contibuitoare , iar în avantajul lor să se reformeze statul.

…………………………………

Ca urmare, atitudinea împăratului este una de antipatie fată de nobilii care nu contribuie și nu produc și o afecțiunea față de masele producătoare. Pune accent pe agricultură, pe țăran și pe pământ, tărantul fiind cel mai util în stat, atât ca un contribuabil, cât și ca soldat în caz de nevoie. Cu tote aceastea, el nu vrea să dizolve legăturile feudale, ci doar să le adapteze la noile necesități ale statului.

Însă, în concepția lui, reformismul trebuie să străbată mai multe domenii sociale, de la cele culturale și religioase, până la cele economice. Diminuarea diversității în imperiului prin centralizarea lui într-un imperiu unitar, cu un aparat de stat unic.

Urcat pe tron, nu se încoronează rege al Ungriei, coroana reagală o lasăîn tezaurul imperial, la Viena. În Transilvania se ține o Dietă pentru a-i lua jurământul omagial la investire.

Reformele sale încep în iulie 1781 prin ordonanța îndreptată către presă, unde îndepărtează cenzura din trebuința clerului superior și instituie o comisie specială de reviziure a cărților cu luministul Van Swieten în frunte. Scopul comisiei era de a decide dacă o carte pune în pericol sau nu religia, știinta sau moralitatea. Această ordonanță micșora numărul cărților interzise în imperiu si deschidea calea luminismului. Ordonanța a fost protestată de către papalitate, dar împăratul a rămas nemișcat în decizia lui.

Prin altă decizie, el desființează în 1781 o serie de ordine și mănăstiri, secularizându-le averile și sapă în ierarhia bisericească până ajunge la preotul sătesc unde el devine nu numai învățător moral și religios, dar și un educator civic, cooperând cu statul. Prin aceste Papa este nevoit să ia drumul Vienei, dar se întoarce fără a schimba ceva. Una dintre cea mai importantă reformă a lui Iosif II-lea este Edictul de Toleranță din anul 1781 oferit pentru toate țările imperiului. Edictul păstra catolicismul ca primă religie în imperiu, dar acorda libertate si celorlalte religii. Valoarea edictului era mai degrabă unul politic decât religios deoarece el distrugea restricțiile de intrare în orașe, bresle și funcții, sau restricții de achiziționarea unei proprietăți pentru necatolici, implicit pentru românii din Transilvania. Aceast edict afecta sașii, de acum nu numai ei erau singurii locuitori ai orașelor și breslelor.

În comitatul transilvănean, aflarea de aceast edict este întâmpinat cu rezistență din partea nobilor. Cancelaria aulică a Transilvaniei afirmă că nu este nevoie de el, că aici toate religiile se bucură de aceleași libertăți. Împăratul nu se lasă înșelat, iar edictul este și aici publicat în noiembrie 1781.

Următorul pas este reprezentat de împărțirea teritorială a imperiului, unde desființează teritorile autonome justificând că in acest mod pune capăt divergențelor dintre națiuni. Astfel, prin două ordine unul în pe 26 noiembrie 1783, unde fracționează imperiul în 10 comitate, iar cel de-al doilea în anul 13 iunie 1784 unde îl împarte în 11 comitate, el afirmând că prin acest mod, înlătură ura națională.

Nici Transilvania nu a scăpat de această reformă unde, prin ordinul de la data de 26 neiembrie 1783 vechile teritorii ale națiunilor politice au fost înlăturate, iar Transilvania împărțită în 10 comitate, iar mai târziu în 11 comitate, iar funcționarii comitatenși erau numiți de stat pentru stat. Noile comitate sunt împărțite astfel pentru a le elimina autonomiile tradiționale ele răspunzând acum de autoritatea centrală. Sunt separate atribuțiile adiministative de cele judecătorești, nu numai în comitate, dar și în guvern. Tabla rămâne ca for de apel, unde, la Cluj si Târgu Mureș sunt constuite două, care însă au în subordine scaunele de judecată ale comitatelor.

Reformele loveau vechile autonomii ale imperiului. Desființa constituția Transilvaniei, cu tot cu națiunile lor politice, de acum toți locuitorii devin cetățeni servili imperiului aplicându-se aceleași legi și drepturi indiferent de religie sau etnie.

Pentru împărat, limba latină, limbă oficială în Transilvania și Ungaria era o limbă moartă care punea piedici guvernanților, ea reprezenta o învechire, ci nu un progres. Împăratul i-a decizia prin altă reformă, cu ordonanța dată la 11 mai 1784, să introducă o limbă oficială a statului: germana. Se hotărăsc termene de introducere a limbii germane în fiecare regiune, iar după ce aceste termene sunt finalizate, numeni sa nu fie chemat în ofiicile lor daca nu înțelege limba germană, iar de la 1 noiembrie 1784 sa nu fie trimiși copii în școlile latine daca nu știu să scrie sau să citească în germană.

Iosif al II-lea susține ca în viziunea lui, nu dorește să lichideze limbile naționale, doar că cei care doresc sa aplice la funcțiile publice trebuie să folosească germana în loc de latină. Aspirațiile împăratului de uniformizare și centralizare nu se puteau fructifica fără o reformă în sistemul de învățământ, iar în perspectiva lui, baza educației era învățământul elementar, unde toți cetățenii trebuie să dețină un minim de cultură generală și educație civică. Scoala trebuie să dezvolte mai întâi de toate, buni cetățeni, indiferent de neamul sau confesiunea lor. Învățământul se cuvine să fie gratuit pentru elev, iar cel mediu și superios trebuie să se plătească, statul pregătind cadre didactice, acesta poate să introducă taxe școlare. În Transilvania, împăratul aduce o variantă intitulată Norma regia deoarece trebuiau adaptări la situația prezentă în principat, unde instituțiile de învățământ se gaseau pe bază religioasă.

Se pare că, o problemă pe care împăratul trebuia să o rezolve era aceea a iobăgiei. În calătoriile lui prin imperiu, el este asaltat de plângeri, și mai ales de modul prin care iobagul era supus să trăiască. În a doua sa călătorie în Transilvania, la Sibiu, în 1783, a ordonat abolirea șerbiei, asa cum a mai facut și în alte regiuni.

Printr-un rescript la 16 august 1783, el a ordonat, prin câteva puncte, alte libertăți ce veneau în ajutorul iobagului.

“1. Orice iobag, fie ereditar, fie de liberă mutare, să fie liber, chiar fără consimțământul stăpânului său, să se căsătorească, să învețe și să exercite arte și meserii; de proprietatea sa, dacă o are după legile patriei, să poată dispune după plac, să o poată vinde, dărui, schimba sau zălogi.

2. Fără cauză legală să nu poată fi mișcat de pe sesia și moșia sa, sau mutat dintr-un loc sau comitat în altul.

3. Până la noua reglementare să nu fie supus la prestații contrare ordinelor prealabile în această privință.

4.În toate abuzurile și vexațiunile în legătură cu aceste puncte, avocatul comitatului să apere din oficiu pe supusul lezat.”

Acesta a fost ordinul dat pentru a fi publicat, să fie cunoscut astfel iobagilor și stăpânilor pentru a se conveni să-l respecte între ei. A fost tipărit pentru a fi publicat la data de 9 septembrie 1783 și reprezintă ordinul ce stă la baza patentei de desființare a dependenței personale, de la data de 22 august 1785. Astfel, împăratul căuta să îmbunătățească relația dintre iobag și stăpân prin înlăturarea abuzurilor comise și propagă prevederile formulate sub Maria Tereza numite Prohibita generalia, unde, interzicand prin 15 puncte abuzurile cunoscute. De pildă, iobagii să nu fie obligați să-i crâșmărească vinul stricat al stăpânului, sau să-si ducă gunoiul pe pământul lui.

Ordonanțele pentru îndreptările sociale vin una după alta. Se emite în anul 1782 o ordonanță unde se ocupă de situația țiganilor, categorie supusă de altfel stăpânilor feudali. Împăratul încearcă să-i lege de un loc pentru a pune stop locuirii lor în corturi, și de a-i obliga la muncă în agricultură sau să urmeze o meserie. O altă ordonanță emisă la 27 martie 1784, lungă de 56 de articole vine pentru a îndrepta raporturile dintre stăpân și servitor. Împăratul merge atât de mult în reformarea sistemului că emite o ordonanță care reglementează până și cerșetoria.

II.2. Începutul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784)

Mișcarea țăranilor români de la 1784 în Transilvania, desfășurată chiar în timpulunei epoci reformatoare a Imperiul Habsburgic, a arătat limitele reformismului promovat de către alsolutismul iluminat căruia i se opunea aristocrația privilegiată. Această aristocrație care se opunea reformelor promovate de austrieci în întregul imperiuera reprezentată de către nobilimea maghiară în Transilvania și Ungaria undea blocat lanțul de reforme ale Curții de la Viena, în special pe cele din zona socialului, aristocrația văzându-le ca un atac la proprile privilegii.

Răscoala lui Horea din anul 1784 a fost prima acțiune revoluționară a românilor din Transilvania, o acțiune violentă de asemenea, prin care au marcat începutul unei lupte de natură național-politică, ca urmare a raporturilor încordate între stăpanii domeniali si iobăgime.

Horea și Cloșca-conducătorii răscoalei din anul 1784

Întinderea Imperiului habsburgic și consolidarea acestuia pe teritorul transilvănean, nu au scăpat imperiul de dificultățile cu ca se întâlnea în noua provincie recent cucerită, aici găsind legislații vechi de câteva secole, prin care nobilimea maghiară conservatoare săvârșește abuzuri pe proprile domenii de pământ.

Potrivit unei statistici din anul 1767, nobilimea din Transilvania forma 6,7% din totalul populației transilvănene, la acel timp cea mai numeroasă de pe întregul continent. Mare parte a țărănimii o regăsim in stare de serviture, trei sferturi din populația principatului fiind alcătuită din români iobagi, aflându-se servilă nobilimii maghiare, dar și în același timp trebuia să facă față și obligaților stabilite de către regimul austriac.

Reformele propuse de Curtea de la Viena pentru Principatul Transilvaniei priveau agricultura, relațiile dintre iobagi si domnii lor de pământ. Reformismul terezian și după 1780 cel iosefin, au urmărit stabilirea obilgațiilor iobagilor față de nobilii domeniali, pentru ca țăranii iobagi să aibă timp să presteze contrubuția și către statul austriac. Așadar, legea denumită Certa puncta din anul 1769 stabilea robota țăranului iobag la trei zile pe săptămână cu vitele și la patru zile cu brațele, iar pentru jeleri (categorie tărănească mai săracă), să le scadă obligațiile la două zile pe săptămână. Însă nobilimea continuă să comită abuzuri, nețindând cont de reglementările venite de la Viena împovorând situația iobagului prin conditiile ostile la care stăpânii domeniali le obligau la prestarea robotei.

După două călătorii întreprinse de împăratul Iosif al II-lea în Principatul Transilvaniei (1773 și 1783) și a asistat la starea intolerabila din principat, împaratul hotăraște implementarea urbariului (act care erau trecute proprietățile funciare) și desfințarea șerbiei în această provincie a Imperiului. Nobilimea maghiară din Transilvania rectionează fără întârziere împotriva deciziei împarăratului, iar cu ajutorul Cancelariei auliece ungaro-transilvănene fac eforturi în a demonstra inutilitatea reformelor sociale promovate de catre împarat în Transilvania și Ungaria. Nobilii argumentează că prin desființarea iobăgiei ar permite o emigrare in masa a țăranilor români din Transilvania către Principatele Dunărene, la sud și est de Carpați.

Răscoala lui Horea a început din cauza opoziției luate de către nobilii maghiari, aceștia nefiind de acord cu schimbările reformiste, deci nu politica socială a Vienei este cauza mișcarii tăranești, ci neimplementarea ei ca urmare a refuzului domnilor de pământ. Gânditorul francez J.-P. Brissot, cel care a analizat cauzele răscoalei românilor din Transilvania de la 1784, și a privit îndeaproape evenimentele ce s-au întâmplat pe parcursul secolului al 18-lea, trimite o scrisoare în anul 1785 către împăratul Iosif al II-lea, intitulată “Dreptul poporului la răscoală”, unde invocă câteva argumente, împotriva iobăgiei și asupririi iobagilor de către nobili. Iată câteva fragmente din scrisoare :

„Toți cei care au scris despre răscoala valahilor par a fi conspirat împotriva nefericitului popor, pentru a te încuraja, Principe, să-i pedepsești pe conducători prin cazne groaznice, să încătușezi poporul. Ba pe unii i-am văzut chiar glumind despre roata pe care demagogul Horia (cum îi spuneau ei) trebuia să-și sfârșească zilele. Departe de mine doctrina josnică a acestor monștri care-și prostituează condeiul spre nenorocirea popoarelor. Facă cerul ca într-o zi să se adune deasupra capetelor lor toate grozăviile servituții pe care o propovăduiesc în chip atât de nesăbuit! […]

Valahii s-au răsculat; deci aveau dreptate să se răscoale. Iată prima mea dovadă: ea va părea ciudată, dar este cât se poate de firească.

Să ne amintim ce am spus mai înainte: că poporul, în pofida asupririi care-l încovoia, se lăsa anevoie atras la răscoală, că obișnuit cu o anumită stare de lucruri, nu ieșea din ea decât cu greutate, oricât de urâtă ar fi fost, că el se obișnuise să creadă că locul pe care i-l menise tirania îi era menit de fapt de divinitate. El se lasă cu atât mai puțin atras la răscoală cu cât este mai ignorant. Deoarece atunci e departe de a-și închipui că este egalul acestor nobili care îl tiranizează, al suveranului care-i domină pe tiranii săi; e departe de a-și închipui că natura îi dă dreptul de a se împotrivi autorității, că divinitatea însăși i-o poruncește. El crede că divinitatea i-a pus cătușele și le sărută, deși de-abia are puterea să le ridice.

Dacă nu ești convins de aceste adevăruri, ai datoria să citești această pledoarie pentru libertate. Dacă îți mai rămân îndoieli, consultă-ți oamenii legii, oamenii politici, dar nu te mărgini să-i consulți în taină; ei i-au dus prea adeseori la rătăcire pe monarhi atunci când aceștia n-aveau a se teme de lumină. Să-și publice părerea lor, să poată fi discutată liber, să-și spună pe nume, și mă ofer să intru în arenă, să rezolv obiecțiile lor. Dar ce spun eu, o mulțime de minți de bună credință vor apărea de îndată pentru a apăra drepturile umanității și ale libertății”

O altă situație întâlnim in Munții Apuseni; după cucerirea habsburgică a regiunii, datorită bogătiilor subsolului, ea fusese reorganizată în domeniul fiscal aparținând de Curtea imperială. Prin sistemul arendării mijloacelor de venituri din Munți, rezulta limitarea libertăților ale moților prin care ei își dobândeau subzistența, iar in sectorul minier se produceau abuzuri scăpate de sub control ale slujbașilor domeniali.

Aceste nemulțumiri produc o stare de agitație în rândul moților la târgul de vară din Câmpeni din 24 mai 1782, un semn prevestitor răscoalei. Împotriva abuzurilor menționate mai sus, se efectuează calatorii la Viena ale deputaților moțești prin care se va profila personalitatea lui Horea, pe numele său adevarat Nicula Urs Vasile, locuitor din Arada, care aparținea de satul Albac, acest aflat în componența comunei Râu (Arieșu) Mare. Născut în anul 1730 într-o familie de iobag cameral, Horea a avut aceiași soartă în anii premergători răscoalei ca oricare alt iobag supus pe domeniile nobiliare, întrucât a trebuit să părăsească zona munților și să lucreze la câmpie pentru a căpăta banii necesari pentru plata taxelor către erariu și comitat. Horea se ocupa cu prelucrarea lemnului, o practica foarte răspandită în Munții Apuseni, de pe urma acestor indelătniciri rezultând mai multe biserici de lemn, de la Cizer din Sălaj purtându-i semnătura. Horea va devenii o figură țărănescă reprezentativă în regiune, acțiunile lui în vacarmul de la Câmpeni și de la răscoala îl impun drept căpitan atunci când răscoala începe.

Horea – Portret de Johann Martin Stock

Horea întreprinde patru calătorii la Viena cu obiectivul de a prezenta plângerile iobagilor din cuprinsul satelor Arieș direct la curtea imperiala. Prima călătorie a fost în anul 1779, Horea fiind atunci însoțit de Cloșca, o altă personalitate esențiala a răscoalei. Cloșca, pe numele lui adevărat Ion Oargă din satul Cărpinișul Câmpenilor, în vârstă de 37 de ani în timpul răscoalei, l-a însoțit pe Horea în jurul acțiunilor tărănești premergătoare răscoalei dar și in timul desfășurării ei.

Cloșca – Desen de Jakob Adam

Plângerile tăranești duse de Horea la Viena se refereau la robota excesivă impusă iobagilor din Munți, interzicerea defrisării pădurilor, arendarea dreptului de cârciumărit unor străini care se pretau la nemiloasă spoliere, sporirea exagerată a taxelor fiscale și a contribuțiilor militare, abuzurile funcționarilor domeniali și comitatensi.

O altă deputație tărănească pleacă către Viena in lunile octombrie-noiembrie 1780, în frunte cu același Horea, plângerile lor vizau aceleași stări de lucruri ca la precedenta călatorie, ba mai mult, violențele funcționarilor crescând în timp. Reîntorcandu-se în Transilvania împreună cu însoțitorii, Horea trimite oameni la Sibiu și Guberniu în iarna anului 1781 cu speranța unei hotărâri a Curții de la Viena în legatură cu plângerile lor. Întârzierea unui răspuns îi provoacă pe reprezentanții tăranilor iobagi de pe Arieșul Mare să plece din nou către Viena. A treia călatorie a lui Horea la Viena se realizează în lunile martie-aprilie ale anului 1782, însoțit de același Cloșca dar și de alți trei țărani. De data aceasta, petiția înmânată autorității imperiale viza abuzurile domeniului și comitatului, care pe lângă taxele obișnuite primeau și multe contribuții fără nici o chitanță doveditoare. Tăranii se mai plang că slujbașii comitatului sunt bătuți și anchetați de dacă se adresează cu probleme către autoritățile principatului.

Rapoarte și dispoziții se trimit de la instituție la instituție în marele sistem birocratic austriac, fără o concluzionare a plângerii, amăgind din nou speranțele locuitorilor din Munți, însă aceștia nu abandonează cauza lor. Un eveniment premergător răscoalei a fost incidentul de la Câmpeni petrecut la 24 mai 1782 în ziua târgului de țară. El face parte din amalgamul de frământări sociale care au prevestit si pregătit răscoala. Cauza directă a conflictului a fost restrângerea crâșmăritului în Munți, limitat iar mai apoi interzis moților în beneficiu propriu, dreptul de vânzare este preluat de către arendași veniți din afara zonei. Conflictul a escaladat atunci când slujbașii arendașilor au intervenit la târgul respectiv pentru a-i înlatura pe săteni veniți cu băuturi cu scopul de a face comerț. Sătenii au ripostat la atacurile din partea arendașilor atacând pivnițele acestora cu băuturi. Conflictul a fost greu de stins aplicându-se amenzi colective satelor care au participat, iar conducătorii tăranilor fiind condamnați la diferite pedepse. Horea era foarte căutat fiind suspect ca ar fii avut un rol important la declanșarea revoltei țăranilor. Ultima călătorie a lui Horea la Viena se desfăsoară la sfârșitul anului 1783 și pe durata primelor luni ale anului 1784, anul care va incepe și răscoala propriu zisă. Este și cea mai importantă vizită deoarece petiția care este depusă acum de deputația tărănească este foarte cuprinzătoare și enumeră pe larg cererile locuitorilor din Munți. Petiția este înmânată de către Horea direct împăratului cu ocazia unei audiențe speciale care i-a fost acordată la data de 1 aprilie 1784. Petiția înmânată împăratului cuprinde cinci puncte principale: locuitorii satelor din Munți sunt obligați anual, la plata mai multor sume de bani, pe lângă taxa obișnuită; datorită sarcinilor pe care le prestează pentru domeniu sau pentru alte lucrări publice în folosul comitatului ei nu mai au timp pentru lucru în gospodăria proprie; sunt constrânși ca în afară de darea fixată să dea multe altele, fără a primi nici o chitanță; locuitorii de pe domeniu obiectează în problema extensiunii, fără nici o dispoziție sau regulă, a jurisdicției comitatului asura satelor din Munți; și în sfârșit, locuitorii care se plâng pentru îndreptarea situației sunt bătuți sau închiși de către autorități, cum era și exemlul a celor condamnați după revolta de la Câmpeni.

Odată întors de la Viena, Horea găsește o situație încordată în principat. Aici, odată cu vara anului 1784, împăratul Iosif al II-lea emite un ordin imperial cu privire la Transilvania care prevedea înscrierea prealabilă a mai multor locuitori ca soldați grăniceni. Se prevedea ca acei care erau recrutați ca grăniceni să treaca sub autoriratea militară austriacă să-și recâștige sesiile iobăgești deținute înainte fără a mai rămâne datori domnilor de pământ.

Ca și alte reforme, întâmpinată de opoziția nobilimii transilvănene, aceasta a întârziat aplicarea ei. Mișcarea de recrutare se propagă rapid, pe întregul a mai multor comitate, acum tăranii din satele conscrise încetau obigațiile față de nobili, unii dintre ei chiar afirmând ca pământul lucrat este acum al lor, că vor fi împărțite domenile nobiliare țăranilor, iar în consecință nu vor mai exista nobili. Bineî nțeles că declarațile și acțiunile tăranilor vor fi aspru pedepsite de către nobili, ajungându-se la amenințări și violențe, dar care, pe parcurs situația s-a mai pacificat.