Referat Final Istorie Si Gand Rom Mod. [308450]

[anonimizat], una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă România, a [anonimizat]. Fiind o consecință directă sau mediată a [anonimizat], [anonimizat] o abordare multidisciplinară a [anonimizat].

[anonimizat].

[anonimizat] s-[anonimizat] s-[anonimizat], pentru a formula, [anonimizat], chiar cu caracter ”parohial”.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] :

(1) teorii care susțin că delincvența juvenilă este o [anonimizat]-ereditar ;

(2) [anonimizat], o [anonimizat], social ori cultural . (3) [anonimizat].

La baza unei societăți sănătoase, a stat și va sta întotdeauna copilul și familia. Felul în care acesta este crescut și educat depinde modul în care omenirea va evolua. În România datele statistice consemnează o tendință de creștere a fenomenului delincvenței juvenile. [anonimizat], din cauza ignoranței și nepăsării poate avea repercursiuni din cele mai nefaste. Problema delincvenței juvenile și a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] a fenomenului . [anonimizat]: [anonimizat], la manifestări delincvente. Sărăcia, [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] s-a [anonimizat] 1989. [anonimizat] a copiilor, [anonimizat]nței juvenile, la fel ca și starea de anomie instituțională, morală și legislativă. Din aceste considerente, majoritatea delincvenților comit infracțiuni asupra proprietății, în comparație cu delincvenții americani care comit infracțiuni violente, în special sub influența consumului de droguri. Delincvența juvenilă este un fenomen ce își pune tot mai mult amprenta, atât asupra societății cât și asupra individului. Un alt factor important în educarea acestei categorii sociale este reintegrarea copilului sau a tânărului în cadrul familiei naturale acolo unde este posibil precum și reintegrarea în societate. Pentru realizarea acestui lucru este nevoie de o strânsă colaborare între instituțiile abilitate în această problemă, cum ar fi: Inspectoratele Școlare, Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, Serviciile de Probațiune de pe lângă tribunale și nu în ultimul rând a societății civile. Delincvența juvenilă este un fenomen deosebit de complex care scoate în evidență totalitatea conduitelor și a normelor ce se află în contradicție cu un sistem de valori acceptat de societate și susținut și ocrotit de sectorul legislativ penal. Comportamentul de evaziune, fugă, sancționat de legislația pentru minori ca „vagabondaj” reprezintă în multe cazuri o conduită normală având la bază motivații reale legate de neînțelegerile cu familia, cu educatorii, sau de atracția aventurii specifică perioadei adolescenței. Nu poate exista asemănare între cariera infracțională a adultului și cea a tânărului pentru că faptele sale indezirabile nu sunt produse datorită unor motivații antisociale ci ele se datorează unor erori educaționale (Ibiș, 2001, p. 8). Este important de precizat că acest gen de fapte (violența fizică, violență verbală, ținută și atitudine nonconformistă, indisciplină, absenteism școlar,agresivitatea limbajului), nu constituie obligatoriu fapte penale prin încălcarea legilor în vigoare, ci comportamente care vin în contradicție cu normele morale și civice însușite de către societate și individ. Acest gen de fapte sunt menționate în literatură ca având un caracter predelincvent. De cele mai multe ori genul aceste de fapte constituie un afront adus adultului, din dorința adolescentului de a brava, de a respinge autoritatea adultului (părintelui) sau de a trage un semnal de alarmă cu privire la un posibil abuz. Etichetarea a diferite comportamente ca fiind "normale" sau "anormale" (patologice), depinde de natura normelor sociale încălcate, gradul de toleranță al societății respective, precum și de pericolul real sau potențial reprezentat de aceste încălcări (Tomiță, 2012, p. 31).

Dezorganizarea familiei (prin deces, abandon sau divorț) constituie, de asemenea, una din cele mai frecvente explicații ale apariției comportamentului delincvent, în condițiile în care, în familiile dezorganizate există o serie de condiții negative, printre care lipsa supravegherii timpului liber și a anturajului minorilor, absența identificării fie cu modele paterne, fie cu cele materne, frustrarea resimțită ca urmare a lipsei din cămin a unuia dintre părinți etc.mai importantă decât dezorganizarea familiei este lipsa de funcționalitate a familiei. Pot exista, astfel familii organizate, unde lipsesc funcțiile principale de subzistență, protecție, ocrotire și socializare morală adecvată a copilului. În aceste familii, există conflicte acute între părinți, violență, alcoolism, modele parentale negative pentru copii. Cel mai adesea, în aceste familii, copiii sunt traumatizați, maltratați sau martori ai violenței exercitate asupra unuia dintre părinți. La aceasta se adaugă indicațiile divergente ori contradictorii oferite de fiecare dintre cei doi părinți, neînțelegerile lor în ceea ce privește educația copilului, lipsa de interes pentru anturajul său, pentru problemele cu care se confruntă etc. Adeseori, în aceste familii, copiii sunt nedoriți, lipsa de afectivitate a părinților exercitând un puternic efect asupra minorilor.

În concluzie, dezorganizarea familiei nu este o cauză, ci o condiție favorizantă pentru delincvența minorilor.Devianța cu caracter moral face trimitere la situația tinerilor cu tulburări specifice vârstei adolescenței, care din cauza unui climat familial tensionat, violent atât fizic cât și verbal, carențelor educative, demonstrează că au o capacitate extrem de slabă, chiar inexistentă de respectare a normelor impuse de către o societate sănătoasă din punct de vedere moral. Printre cei care se află în această situație sunt elevii care au rezultate slabe la învățătură, absenteism școlar, chiar abandon școlar, indisciplină, poziție negativă și de respingere față de profesori, educatori, colegi și părinți, având o contribuței fluctuantă și greoaie la procesul educațional. Asemenea comportamente sunt manifestări predelincvente în condițiile în care se poate vorbi că există o trecere graduală de la o conduită deviantă la o conduită infracțională. Nu se poate pune semnul egalității între devianța morală și delincvență (Banciu, Rădulescu, Voicu, 1994, p. 189) . Despre predelincvență se poate vorbi numai atunci când manifestările deviante ale adolescentului favorizează și pregătește terenul pentru o încălcare a legii penale. Delincvența, ca o formă de devianță socială, este o problemă socială complexă, rezultantă a interacțiunii conjugate dintre individ și mediu. Manifestări de încălcare a normelor apar în orice societate, într-o măsură mai mare sau mai mică, manifestări care, puse în legătură cu anumite norme, pot lua forma devianței sau delincvenței (Tomiță, 2012, p. 33). Prin delincvență juvenilă sunt desemnate conduitele morale inadecvate ale minorilor care nu au împlinit vârsta majoratului și se implică la diferite categorii eterogene ale adolescenței: tineri abandonați de părinți sau educatori, tineri care s-au alăturat unor anturaje imorale, cei care au recurs la evaziune școlară sau familială datorită unor aplicării unor pedepse aspre, brutale, tinerii care au nevoie de îngrijire și protecție ca urmare a decesului părinților, a dezorganizării familiei sau a tulburărilor de comportament.

Delincvența juvenilă apare ca urmare a existenței disfuncționalităților moral socializatoare în viața de familie, în școală și în societate. Un adolescent cu manifestări deviante constituie în fapt o vicitimă a mediului social. Delincvența juvenilă există ca atare din cauza lipsei de responsabilitate a familiei, a educatorilor, a factorilor instituționali implicați în activitățile de formare a conduitelor morale ale tinerilor (Rădulescu, Banciu, 1990, p. 41). În concluzie se poate afirma că delincvența se referă numai la comportamentul care vine în conflict cu legea, la încălcarea legilor juridice, penale ale statului și nu la orice abatere de tip comportamental.

DELINCVENȚA JUVENILA ÎN ROMÂNIA – EVOLUȚII ȘI TENDINȚE

Fenomenul de delincvență juvenilă din România are o serie de particularități. Evoluția sa în timp a înregistrat atât modificări cantitative, cât si o serie de schimbări cu caracter calitativ. Din perioada imediat după cel de-al doilea război mondial și până astăzi, acest fenomen a cunoscut trei “vârfuri” mai importante :

• perioada cuprinsă între anii 1950-1954 – este prima etapă, care a căpătat amploare și consistență, prin criza economică și condițiile specifice existente în România postbelică;

• perioada cuprinsă între anii 1983-1986 – etapă în cursul căreia fenomenul se triplează față de perioada anterioară. În 1985 s-a înregistrat un număr record de minori delincvenți (8.600) din care cea mai mare parte reprezentau copiii nedoriți (așa-numiții “decreței”), rezultați din măsurile coercitive ale celebrului Decret din Octombrie 1966 cu privire la interzicerea avortului;

• perioada cuprinsă între 1989 și până în prezent – etapă în care fenomenul cunoaște cele mai mari creșteri și modificări calitative. Din punct de vedere calitativ a crescut gradul de periculozitate a unor delicte, și violența cu care sunt comise de către minori și a scăzut media de vârstă de la care un minor devine delincvent. Pe de altă parte, modelele criminale oferite tinerilor sunt, astăzi, mai răspândite și mai vizibile, iar oportunitățile de asociere cu delincvenți minori sau adulți sunt mai mari.

Așa cum se poate observa din datele oficiale, criminalitatea juvenilă a avut o evoluție ” explozivă ” după anul 1989. Astfel, numărul de delincvenți minori identificați de către organele de poliție din 1989 și până în 1998 a crescut de aproape 7 ori, înregistrând, an de an, creșteri pronunțate. Conform datelor oficiale ale Ministerului de Interne, inclusiv cele ale Inspectoratului General al Poliției, în întreaga perioadă 1989-2000 au fost identificați un număr de aproximativ

211.000 de minori delincvenți, ceea ce înseamnă o medie anuală de circa 17.600 minori identificați că au comis diferite delicte sau infracțiuni. În privința evoluției pe fiecare an în parte, aceasta a înregistrat o curbă ascendentă de la an la an, numărul minorilor delincvenți reperați de poliție crescând, progresiv, de la peste 4.000 în anul 1989, la peste 27.000 în anii 1997 și 1998, ceea ce înseamnă o creștere de aproape 7 ori într-un interval de numai 9 sau 10 ani (vezi tabelul 1). De menționat, de asemenea, că în numai 2 ani, în perioada 1989-1991, delincvența identificată a înregistrat o creștere de peste 4 ori, iar din 1995, de peste 5 ori. Așa cum se poate vedea și din graficul 1, exceptând anul 1992, identificarea minorilor delincvenți a înregistrat o tendință permanentă de creștere anuală, după care, începând din 1998, a început să scadă. Tendințele criminalității juvenile judecate sunt, cu unele variații, vizibile, între altele, și în evoluția cantitativă a fenomenului. relativ asemănătoare.

TABELUL 1 – EVOLUȚIA DELINCVENȚEI JUVENILE IDENTIFICATE, ÎN ROMÂNIA, ÎN PERIOADA 1989-1999 (Sursa: Inspectoratul General al Poliției)

Astfel, în întreaga perioadă menționată, au fost inculpați, pentru diferite delicte sau infracțiuni, comise peste 105.000 de minori. Tendințele de inculpare au devenit, în mod progresiv, din ce în ce mai accentuate, datorită unei necesități tot mai acute de a ține sub control fenomenul, cel puțin din punct de vedere al mecanismelor justiției. Dacă la sfârșitul anului 1989, au fost inculpați doar 3.810 de minori, iar în anul următor doar 4.554 de minori, ulterior, creșterile au devenit semnificative, ajungându-se ca în perioada 1995-1997 să fie trimiși anual în judecată între 12.000 și 13.000 de minori (vezi graficul 2).

Începând din anul 1998, s-a înregistrat o tendință de scădere a numărului de minori inculpați, cu circa 20% în 1998 față de 1997 și cu aproximativ 40% în 1999 față de același an, 1997. Pe de altă parte, este de menționat faptul că s-a înregistrat o creștere, tot mai intensă de la an la an, a numărului de sentințe definitive date minorilor, care, în perioada 1993-1998, s-au dublat față de cele date în perioada anterioară (vezi tabelul 2 și graficul 3). Dacă anul 1989 poate fi considerat o excepție, datorită perioadei ”tulburi” în care au fost comise delictele sau infracțiunile incriminate, treptat, mai ales începând cu anul 1993, judecătorii au devenit mai severi, condamnând definitiv, în fiecare an, între 69% și 81% din totalul minorilor trimiși în judecată. În anul 1997, au fost sancționați definitiv cel mai mare mare număr de minori, reprezentând aproximativ 93% din totalul celor inculpați.

Dacă în primii ani după 1989, organele de justiție au manifestat mai multă toleranță față de minorii trimiși în judecată, începând din anul 1993, an care coincide cu o creștere semnificativă a delincvenței juvenile identificate, ele au devenit mai severe și mai exigente în raport cu cazurile judecate. Din 1993 și până în anul 1996, creșterea numărului de minori judecați și condamnați definitiv a depășit 100 % și chiar 200 %. În acest sens, variația, de la un an la altul, a trimiterilor în judecată, aceasta a urmat în mod cvasisimilar tendința observată în cazul delincvenței juvenile identificate. De pildă, cea mai mare creștere față de anul precedent s-a înregistrat în anul 1991, iar cea mai mică creștere în anii 1995 și 1996. În anii 1999 și 2.000 s-au înregistrat ponderi aproape similare cu cele înregistrate în anul 1991.

CAUZE PRINCIPALE ALE DELINCVENȚEI JUVENILE ÎN ROMÂNIA

Sărăcia – o condiție favorizantă

În concordanță cu evaluările unui studiu elaborat de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții, ca urmare a unui proiect aflat sub patronajul Programului Națiunilor pentru Dezvoltare, românii sunt astăzi de peste 6 ori mai săraci decât în anul 1989.

TABELUL 2 – EVOLUȚIA ANUALĂ A MINORILOR INCULPAȚI

ÎN PERIOADA 1989-2.000 ȘI PROPORȚIA CELOR CONDAMNAȚI

DEFINITIV (Sursa: Ministerul de Justiție)

GRAFICUL 3

MINORI CONDAMNATI DEFINITIV DE INSTANTELE DE

JUDECATA (Sursa: Ministerul Justiției)

Studiu comparativ între Statele Unite și România, București, Edit. Lumina Lex, 2003.

Tranziția economică din România a fost însoțită de o ”explozie” a sărăciei, a cărei rată a crescut de la 7% în anul 1989, la 44% în anul 2001. Cele mai expuse sărăciei sunt categoriile de minori și tineri. 40% dintre minorii sub 7 ani și 50% dintre cei care au între 7-15 ani se confruntă cu cele mai dificile condiții de subzistență. Conform acelorași evaluări, aproape 50% din copiii cu vârsta cuprinsă între 7 și 15 ani trăiau în familii sărace. Apariția primului copil într-o gospodărie mărește cu 50% riscul de sărăcie al familiei, nevoită să se confrunte cu o serie de cerințe și trebuințe noi. Pe de altă parte, copilului provenit dintr-o familie săracă i se reduc semnificativ șansele de a reuși în viață, riscul abandonului școlar în cazul acestui copil fiind de 2,5 ori mai mare decât în alte cazuri.

Deși sărăcia, ca atare, nu poate fi considerată o cauză directă a creșterii tendințelor de criminalitate și delincvență juvenilă, ea este, în mare parte responsabilă de modul în care familiile își cresc copiii și de riscurile existente în ceea ce privește utilizarea mijloacelor ilegitime ca ”soluții de viață”. Sărăcia alimentează, în cea mai mare parte, în România, fenomenul ”copiii străzii”, iar acesta determină, la rândul lui, într-o mare măsură, fenomenul delincvenței juvenile.

Din punct de vedere economic, cele mai mari costuri ale reformei au fost plătite de familiile cu doi sau mai mulți copii, nevoite să se confrunte cu o stare cronică de sărăcie, șomajul unuia sau altuia dintre părinți, incapacitatea de a asigura copiilor un minim de nevoi fundamentale. Confruntați cu dificultăți economice presante, numeroși părinți își neglijează copiii, le dau libertate deplină, nu-i supraveghează, nu țin legătura cu școala, îi maltratează, nu sunt și nici nu pot fi capabili să le asigure o educație corespunzătoare. În consecință, a crescut numărul de minori inadaptați social, cu carențe de educație și cu conduite deviante, la fel ca și numărul acelora care evadează, temporar sau definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal.

Fenomenul de abandon familial și instituționalizarea copiilor

Pe de altă parte, starea de sărăcie a determinat, în România, o creștere dramatică a numărului de pruncucideri și de copii abandonați. Fenomenul de abandon al copiilor este în creștere, iar gradul lor de instituționalizare, ca alternativă la sărăcie, este cel mai ridicat din Europa. România numără, în prezent, peste 100.000 de copii abandonați în maternități, leagăne, case de copii, alte centre de plasament instituțional. Acest număr este foarte apropiat de cel existent în anul 1989, ca urmare a politicii demografice aberante duse în timpul regimului comunist. Lipsite de suport economic și de susținerea partenerului (adeseori, un concubin), tot mai multe mame își ucid copiii sau îi abandonează în maternități, leagăne sau case de ocrotire.

Din punct de vedere al legii, un copil poate fi instituționalizat numai dacă are probleme grave de sănătate sau deficiențe care impun o îngrijire particulară. În mod real, numeroși copii sunt abandonați în leagăne sau case de copii numai pentru că părinții sau mama nu au cu ce să-i întrețină. La împlinirea vârstei de 18 ani, copilul trebuie să părăsească, însă, instituția de ocrotire, fără nici-un sprijin, fără protecție din partea statului, singura soluție care-i rămâne fiind ancorarea în grupurile stradale și în bandele delincvente. În aceste condiții, copiii români au devenit categoria demografică cea mai afectată de procesul de tranziție .

Climatul educativ negativ din familia de origine

Considerată, multă vreme, ca un ”leagăn al ocrotirii copilului”, familia românească a devenit o veritabilă cutie de rezonanță la nivelul căreia se reproduc majoritatea dificultăților cu care se confruntă societatea, în ansamblul ei, un loc dominat de constrângeri economice, traume, conflicte, anxietate și insecuritate. Familiile sărace, în special cele care au copii în întreținere, se confruntă cu cele mai mari greutăți, determinate de nivelul redus al veniturilor și de imposibilitatea de a asigura copiilor minimul necesar pentru alimentație, îmbrăcăminte, educație.

Aceste familii furnizează cel mai mare număr de divorțuri și sunt caracterizate de o acută lipsă de funcționalitate, de un climat educațional impregnat de multiple deficiențe morale. În cadrul lor, conflictele sunt permanente, iar privațiunile și insatisfacțiile sunt frecvente, determinând disoluția familiei ca grup coeziv și protectiv atât pentru adulți, cât și pentru copii.

Școala și inegalitatea de șanse. Absenteismul, inadaptarea școlară și

abandonul școlar

În ceea ce privește școala ca micromediu socializator, aceasta se confruntă și ea cu numeroase dificultăți. Reforma în învățământul românesc se află încă la început și ea n-a oferit încă premisele unei instrucții și educații de tip nou, european. Multe cadre didactice, mai ales cele din mediul rural, sunt, ele însele, depășite de realități, nu au o pregătire profesională adecvată, folosesc programe școlare învechite, sunt relativ indiferente față de soarta elevilor, nu reușesc să le trezească acestora interesul pentru învățătură. Infrastructura școlară este extrem de deficitară, iar salariile celor mai mulți învățători, mai ales în mediul rural, se situează la limita venitului minim pe economie. Politica guvernului în acest domeniu este deficitară, nereușind să asigure premisele unui învățământ bazat pe egalitatea de șanse. În aceste condiții, fenomenele de absenteism, inadaptare școlară și abandon școlar au devenit extrem de frecvente. De exemplu, dintr-un lot reprezentativ de minori delincvenți intervievați de cercetătorii de La Centrul de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret din România, mai mult de jumătate aveau o atitudine negativă față de școală, iar circa 60 % au abandonato, fără a-și căuta un loc de muncă.

Ratele de abandon școlar au ajuns să urce până la 10-15%, fiind mai accentuate în învățământul primar și gimnazial, dar suficient de ridicate și în cazul învățământului liceal și profesional.

În condițiile dure ale perioadei de tranziție, în care rata șomajului a atins cote inimaginabile, iar locurile noi de muncă constituie o raritate, abandonul școlar constituie, în România, atât o soluție față de diminuarea frustrărilor legate de școală și de aspirațiile implicate de ea, cât și un factor amplificat de sărăcie și de mentalitatea acelora care au renunțat să mai susțină vechea zicală românească: ”Dacă ai carte, ai parte”.

Considerată cândva o speranță de mai bine, școala a devenit un loc unde familiile își cheltuiesc o parte din resurse fără promisiunea măcar a unei speranțe. O parte importantă dintre tinerii înșiși au renunțat să mai spere că, după absolvirea școlii, vor putea obține un loc adecvat de muncă, punându-și toată speranțele într-o eventuală (e)migrare în străinătate. Conform cu datele unui sondaj, întreprins asupra unui eșantion reprezentativ de tineri având vârsta între 15-29 de ani, și care au fost date publicității în luna august 2001∗ , 24% dintre cei investigați ar dori să emigreze. Din acest sublot, aproape 67% au declarat că obținerea unui loc de muncă este cea mai gravă problemă cu care se confruntă.

Ca factor amplificat de lipsa de resurse și de speranțe, abandonul școlar, mai ales în cazul elevilor de școală primară și gimnazială, a devenit, la rândul său, un factor amplificator al tendințelor de devianță și delincvență a minorilor.

Condiția de copil al străzii și riscul de a ajunge delincvent

Victime ale propriilor lor părinți și educatori, copiii, în general, adolescenții, în special, se orientează, din ce în ce mai frecvent, către grupurile stradale, unde pot găsi recunoaștere, identitate, securitate emoțională, sprijin și ajutor reciproc. Experiențele familiale negative, respingerea școlii și cunoașterea străzii constituie, de fapt, nucleul principal al identității copiilor străzii. Ca o consecință directă, crește riscul socializării negative, implicit a genezei conduitelor deviante, printre care se pot menționa cerșetoria, vagabondajul, consumul de alcool și droguri, prostituția și, nu în cele din urmă, delincvența juvenilă. Deși nu constituie absolut in toate cazurile o premisă a formării ”carierei” de delincvent, experiențele socializatoare în calitate de copil al străzii pot induce, în anumite condiții, tendințe antisociale. Majoritatea copiilor străzii aparțin unor familii dezorganizate sau în care unul sau ambii părinți sunt alcoolici sau au antecedente penale. Alții, care constituie și ei o parte importantă, provin din orfelinate sau alte instituții de protecție.

Organizația ”Salvați Copiii” apreciază că aproximativ 87% dintre copiii care se află în stradă au fugit din familiile în care violența este un mijloc de ”soluționare” a dificultăților personale, iar 13% au fugit din instituțiile de ocrotire, unde, de multe ori, au primit un tratament necorespunzător. În concordanță cu estimările făcute de diferite organizații nonguvernamentale, aproximativ trei sferturi din copiii străzii sunt băieți în vârstă de 10-15 ani, fetele fiind mai reprezentative pentru grupurile de vârstă de peste 16 ani. Organizația ”Salvați Copiii” (”Info Salvați Copiii”, nr. 1-2, 1999) apreciază, pe de altă parte, că 52% dintre acești copii au vârste cuprinse între 7-15 ani, iar 25% au vârsta de 16-18 ani, 71% fiind băieți, iar restul fete. Mai mult de jumătate dintre ei se află în stradă de circa 3 ani, iar aproximativ o treime de 4 până la 6 ani. Durata medie este însă de circa 4 ani. Este de menționat faptul că aproximativ 60% dintre copiii străzii ajung în conflict cu legea penală, comițând, adeseori în complicitate cu infractorii adulți, furturi, tâlhării, omoruri, violuri, alte categorii de infracțiuni contra proprietății, persoanei ori ordinei publice.

Într-un raport elaborat pe baza studiului întreprins, în comun, de Centrul de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret, Organizația ”Salvați Copiii” și Centrul Social pentru Copiii Străzii ”Gavroche”, cercetătoarea Viorica Tighel21 evidenția următoarele constatări cu privire la caracteristicile acestor copii:

• printre factorii care favorizează apariția copiilor străzii se pot menționa: relațiile tensionate din cadrul familiei, agresiunile tatălui împotriva mamei, determinate, adeseori, de consumul sporit de alcool, abuzul împotriva copiilor, care sunt nevoiți să meargă în stradă și să procure bani, chiar și pentru hrană, prin diverse mijloace ilegitime (furt, cerșetorie, tâlhărie sau prostituție);

• cele mai susceptibile familii să ”ofere” străzii acești copii sunt cele monoparentale și cele rezultate dintr-o recăsătorire, în care unul sau ambii parteneri au în îngrijire copii rezultați din căsătoria anterioară;

• 66% dintre copiii străzii au vârsta între 12-17 ani, iar 23% au vârsta sub 13 ani. 84% sunt băieți, iar restul fete. Pregătirea lor școlară este insuficientă pentru vârsta pe care o au: 33% au între 1-4 clase, 26% – 5-6 clase, iar 4% nu au nici-o pregătire;

• copiii străzii care provin din casele de copii fug din aceste instituții

datorită următoarelor motive: violența copiilor mai mari (60%), condițiile proaste de viață (13%); violența din partea personalului (4%);

• 36% din acești copii inhalează, în mod constant, aurolac, iar, în mod sporadic, 29%;

• din punct de vedere al structurii lor, există mai multe categorii de copii ai străzii, dintre care unii trăiesc permanent în stradă, alții păstrează anumite relații cu familia din care provin, iar alții sunt forțați chiar de către familiile lor să câștige bani (din cerșetorie, furt, jaf și prostituție)

de pe urma ”calității” de copii ai străzii;

• printre caracteristicile comune ale copiilor străzii se numără vocabularul sărac, gândirea concretă, atenție și memorie de scurtă durată și instabile, capacitate de concentrare foarte scăzută, labilitate comportamentală și emoțională, dorința puternică de integrare în

grupurile stradale;

• în ceea ce percepția lor socială, atitudinea generală față de copii străzii oscilează între respingere și indiferență, constituind obiect al discriminărilor, stereotipurilor și prejudecăților.

Studiul menționat demonstrează, încă o dată, riscurile la care sunt supuși copiii străzii în ceea ce privește ancorarea lor în criminalitate.

Prevenirea delincvenței juvenile în România

La fel ca și în alte țări, dar cu resurse și mijloace logistice mult mai limitate, în România s-au intensificat, mai ales în ultimii ani, preocupările care vizează protecția socială a copiilor și a familiilor defavorizate, și, implicit sau explicit, cele care se referă direct la acțiunile de prevenire a predelincvenței și delincvenței sociale.

Din punct de vedere legislativ, au fost elaborate noi reglementări, menite să pună în acord legile românești în concordanță cu cele europene. În anul 1997, de exemplu, a fost elaborată Ordonanța de Urgență nr. 26 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate, care a instituit noi măsuri cu privire la regimul de tratament acordat delincvenților minori, prin forme educative și libertate supravegheată. Ulterior, această Ordonanță a fost modificată și completată prin Legea nr. 108 din 2 iunie 1998, care reglementează principalele măsuri educative care se aplică minorilor care au comis fapte sancționate de legea penală, dar nu răspund din punct de vedere penal. La rândul lor, reglementările cuprinse în Codul Penal cu privire la minorat au fost îmbunătățite, pentru a stabili dispoziții mai adecvate în legătură cu limitele și consecințele răspunderii penale a minorului, măsurile educative luate în cazul comiterii unor acte antisociale, pedepsele care se pot aplica minorilor, suspendarea condiționată a executării pedepsei, măsurile de supraveghere și control în cazul suspendării executării pedepsei etc. În concordanță cu toate aceste noi reglementări, au fost elaborate programe speciale de protecție socială a familiilor cu mai mulți copii, a copiilor aflați în dificultate sau în situații de risc, a celor instituționalizați și a copiilor străzii.

Ca urmare a Ordonanței Guvernului nr. 192/1999 și a Hotărârii de Guvern nr. 96/9 februarie 2000, a fost creată Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, în ale cărei atribuții se includ, între altele, elaborarea și fundamentarea strategiei naționale de reformă a sistemului de protecție a copilului, inițierea unor programe naționale în acest domeniu, formarea specialiștilor care se ocupă de copiii aflați în dificultate etc. Ca efect imediat al creării acestui organism special, în luna iunie 2000, a fost lansat programul național de protecție a copilului, denumit ”Integrarea socială a copiilor care trăiesc în stradă”, în a cărei aplicare sunt implicate diferite organizații guvernamentale și nonguvernamentale, conducerile locale, cultele religioase și Biserica Ortodoxă Română. Unul dintre cele mai importante obiective ale acestui program, complementar cu obiectivele strategiei guvernului în acest domeniu, vizează reducerea, până în anul 2004, a numărului de copii instituționalizați cu cel puțin 10%, prin aplicarea unor soluții alternative de asistență.

Pentru ca acest obiectiv să poată fi îndeplinit, guvernul român și-a propus modificarea cadrului legislativ în domeniul adopțiilor, al sistemului național de instituționalizare a copiilor și al reglementărilor cu privire la neglijarea, abandonul și abuzul copiilor de către propria familie. În cadrul aceluiași program național, a mai fost stabilit ca un obiectiv important al procesului de dezinstituționalizare reducerea numărului de școli speciale pentru copiii cu deficiențe minore de handicap și recuperarea sau integrarea lor în școli normale. Strategia guvernului în acest domeniu își mai propune, între altele, elaborarea unui ”Cod al copilului”, implicarea comunităților locale în oferirea de alternative la procesul de instituționalizare și acreditarea națională a organizațiilor nonguvernamentale de profil. Toate aceste măsuri de dezinstituționalizare sunt monitorizate de către Uniunea Europeană, care furnizează, în acest scop, o serie de fonduri nerambursabile. Fondurile PHARE, disponibile pentru România în acest scop, sunt în valoare de 25 milioane de euro, principala condiție de acordare a acestora fiind utilizarea eficientă și transparentă a banilor.

Procesul de dezinstituționalizare a copiilor din România este însă lung și anevoios, presupunând o largă coordonare a eforturilor organismelor centrale și locale, a organizațiilor guvernamentale și a celor nonguvernamentale. Dar primii pași în acest domeniu s-au și făcut deja.

O măsură aparte de dezinstituționalizare, legată direct de fenomenul de delincvență juvenilă, vizează înlocuirea pedepsei cu închisoarea pentru minori cu o serie de măsuri alternative. Așa cum s-a demonstrat, în cursul timpului și cum au dovedit experiențele altor țări, unitățile corecționale pentru minori nu au contribuit, decât într-o slabă măsură, la reeducarea și recuperarea socială a acestora, contribuind, de fapt, prin conduitele și ”tehnicile” învățate în penitenciare sau școli de reeducare, la amplificarea criminalității. O dată eliberați din aceste unități, tinerii au ajuns să comită fapte și mai grave. Instituirea unor noi măsuri, printre care sistemul de probațiune pentru minori, a tribunalelor speciale pentru aceștia și munca în folosul comunității par să fie mutl mai eficiente decât sancțiunile privative de libertate, motiv pentru care, recent, s-a propus aplicarea lor și în România.

Sancțiunile aplicate minorilor trebuie corelate în mod judicios cu măsurile de asistență și protecție socială, în așa fel încât prioritară să nu fie acțiunea de eliminare a efectelor, ci eradicarea cauzelor delincvenței juvenile. Din păcate, exceptând măsurile recente luate de guvernul român, activitatea de asistență și protecție socială a fost lăsată, mai ales, pe seama organizațiilor nonguvernamentale cu scopuri (mai mult sau mai puțin) caritabile. În România funcționează peste 10.000 de asemenea organizații, care au fost înființate tocmai cu scopul de a acorda un ajutor copiilor și familiilor aflate în dificultate. Cea mai cunoscută, în acest sens, este organizația ”Salvați Copiii”, care a efectuat numeroase activități de asistență socială pentru copiii străzii din mai multe orașe din țară, între care București, Suceava, Iași, Craiova, Tg. Mureș etc. Dincolo de asigurarea unor resurse necesare pentru asistența materială și medicală, organizația ”Salvați Copiii” a desfășurat un amplu program de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, în centre de plasament și în alte instituții de ocrotire, și prin ajutorul dat în reintegrarea lor școlară și profesională.

În ceea ce privește activitatea de prevenire operațională desfășurată de către organele specializate în acest sens, se poate menționa Programul Național de Prevenire a Delincvenței Juvenile, inițiat, încă din anul 1993, de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educației, înființarea Consiliului Național al Prevenirii, fondat de către Inspectoratul General al Poliției în cooperare cu reprezentanții școlii românești, ai comunităților locale și organizațiilor nonguvernamentale și, nu în ultimul rând, diversele acțiuni periodice desfășurate de către organele de poliție în teritoriu, împreună cu autoritatea tutelară, autoritățile școlare, instituțiile medicale și organizațiile caritabile. În cadrul Inspectoratului General al Poliției a fost creat, de câțiva ani, Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, care are ca sarcini, între altele, monitorizarea fenomenului de delincvență juvenilă și efectuarea unor studii asupra cauzelor acestui fenomen. Dintre cele mai relevante și utile studii inițiate de institutul menționat se pot evidenția cele care vizează efectele instituționalizării copiilor asupra delincvenței juvenile, rolul copiilor străzii în amplificarea tendințelor de creștere a delincvenței juvenile, atitudinea organelor de poliție față de delincvenții minori, exploatarea sexuală a minorilor, efectele violenței familiale asupra delictelor comise de minori, consumul de droguri în cazul minorilor etc.

La rândul său, integrată acestei acțiuni colective cu caracter instituțional, Direcția Generală a Penitenciarelor, ca organism subordonat Ministerului Justiției, a inițiat un amplu program de reformare a sistemului penitenciar, care să asigure delincvenților minori sancționați un regim propice pentru instruire școlară și profesională, dobândirea unor deprinderi utile pentru viața în comunitate, diminuarea sentimentelor de frustrare și agresivitate, dobândirea sentimentului de religiozitate etc. Numeroase acțiuni desfășurate de Direcția Generală a Penitenciarelor sunt planificate pe baza unor programe aplicate în cooperare cu organizațiile nonguvernamentale roânești și străine, înființarea și generalizarea sistemului de probațiune pentru minori fiind unul dintre cele mai importante programe în acest sens.

În mod evident, activitatea de prevenire a delincvenței juvenile din România este încă caracterizată de o serie de deficiențe, blocaje instituționale și, mai ales, lipsă acută de resurse. Totuși, unele realizări în acest domeniu permit, o atitudine evaluativă de ”optimism temperat”, care implică, deopotrivă, anticiparea unor eșecuri, inerente unui sistem în curs de reformare, și a unor realizări ce nu vor întârzia să apară în cursul timpului.