MINIȘTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE [308431]

MINIȘTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE

Kinetoterapia în tulburările de statică ale coloanei vertebrale la școlari și preșcolari

Coordonator Științific

Prof. Univ. Dr. Ispas Cristian

Absolvent: [anonimizat]

2016

CUPRINS

Capitolul I – Introducere

1.1 Generalități …………………………………………………………………………………….. pag 3

1.2 Motivarea alegerii temei …………………………………………………………………… pag 4

[anonimizat]

2.1 Anatomia și biomecanica coloanei vertebrale ……………………………………… pag 5

2.1.1 Anatomia coloanei vertebrale ………………………………………………. pag 5

2.1.2 Biomecanica coloanei vertebrale ………………………………………… pag 28

2.2 Tulburări de statică ale coloanei vertebrale………………………………………… pag 34

2.2.1 Etiologia tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale ………….. pag 36

2.2.2 Deficiențele coloanei vertebrale : Cifoza, Lordoza, Cifolordoza, Scolioza………………………………………………………………. pag 37

` 2.2.3 Evaluarea tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale ………… pag 46

2.2.4 Tratamentul complex al tulburărilor de

statică ale coloanei vertebrale …………………………………………………….. pag 50

[anonimizat] a tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale la școlari și preșcolari

3.1 Ipoteză. Scop. Sarcini. ……………………………………………………………………. pag 54

3.2 Organizarea cercetării …………………………………………………………………….. pag 54

3.3 Locul și perioada desfașurării. Subiecți …………………………………………….. pag 55

3.4 Programele kinetoterapeutice utilizate în recuperarea tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale ………………………………………………………… pag 62

[anonimizat] ……………………………………………………………….pag 70

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………. pag 71

Capitolul I – Introducere

1.1 GENERALITĂȚI

După Conf. Dr. [anonimizat] a corpului, capabilă să creeze individului starea de confort psihic necesară desfășurării activităților cotidiente și profesionale în condiții optime.

Prof. Dr. Adrian N. Ionescu abordează pentru prima oară în România problema atitudinii corpului în urma unor statistici ce relevă creșteri alarmante ale deficiențelor fizice în special la copii și adolescenți.

Coloana vertebrală prezintă în ortostatism o [anonimizat]. Curburile îi conferă acesteia o rezistență la presiunea verticală mai mare decât o coloană rectilinie. [anonimizat] a [anonimizat] 24 de segmente osoase ce alcătuiesc porțiunea mobilă a coloanei.

[anonimizat] tind să se accentueze și să ducă la prăbușirea acesteia, însă intervIn o serie de factori intrinseci precum ligamentele anterior și posterior, ce se află aproape permanent în tensiune și discurile intervertebrale ce stau sub presiune și anihilează acțiunea din sens invers.

Atunci când corpul uman este supus unor poziții incorecte pentru perioade îndelungăte de timp sau realizează anumite mișcări incorecte datorită ocupației pe care o persoană o poate avea, apar dezechilibre la nivelul aparatului locomotor și în special la nivelul coloanei vertebrale.

La nivel național, tulburările de statică ale coloanei vertebrale constituie una dintre cele mai mari probleme apărute la vârsta școlii, acestea afectând, uneori foarte grav, sănătatea viitorului adult. Obiectivul fundamental al educației fizice școlare este dezvoltarea armonioasă a organismului motiv pentru care unii specialiști prevăd o verigă cu caracter permanent în cadrul lecțiilor de toate tipurile.

1.2 MOTIVAȚIA

In viața de zi cu zi am avut ocazia să întâlnesc persoane de diferite vârste ce prezentau tulburări de statică vertebrală lucru care m-a motivat să aleg susținerea acestei teme de licență și să aprofundez atât cauzele apariției acestor tulburări, prevenirea cât și modalitățile de tratare a acestora.

Incidența mare a cazurilor de tulburări de statică ale coloanei vertebrale în rândul persoanelor de orice vârstă m-a determinat să aprofundez acest subiect în cadrul lucrării mele. Școlarii și preșcolarii sunt diagnosticați în mod frecvent cu una sau mai multe tulburări de statică vertebrală pe fondul tulburărilor de nutriție, anemiei, rahitismului și bolilor infecto-contagioase specifice vârstei. Oboseala fizică dar și cea psihică apărute ca urmare a solicitării intense pe parcursul orelor de lucru a sistemului nervos, scad capaciatea de aurocontrol și îl determină pe elev să adopte în mod repetat poziții odihnitoare incorecte ce duc la instlarea unei atitudini deficiente de obisnuință care afectează în final atitudinea corpului.

O altă cauză a apariției tulburărilor de statică este pubertatea, vârstă la care apar dezechilibre între creșterea accelerată a corpului în înălțime și dezvoltarea mai lentă a elementelor de susținere.

Un alt motiv pentru care am ales să abordez această temă de licență este acela că în adolescență am acuzat dureri de spate în urma cărora am ajuns la medicul specialist pentru un control amănunțit, loc în care am fost diagnosticată cu cifo-lordoza iar ca urmare am fost nevoită să merg la recuperare pe o perioadă nedeterminată. Aici am întâlnit foarte mulți adolescenți cu astfel de tulburări ale coloanei vertebrale și nu numai. Tot aici mi-am dat seama că acesta este mediul în care vreau să lucrez și că meseria celui care mă îndruma spre corectarea deficienței fizice proprii este meseria pe care vreau să o urmez chiar eu în viitor, motiv pentru care mă aflu astăzi aici și prezint aceasta lucrare de licență.

Capitolul II – Fundamentarea teoretică

2.1 Anatomia și biomecanica coloanei vertebrale

2.1.1 Anatomia coloanei vertebrale

Coloana vertebrală reprezintă o succesiune de piese osoase suprapuse, ce intră în constituția anotomică a acestei tije mobile și rezistente a corpului omenesc, situată pe linia mediană și posterioară a trunchiului cu rol de protecție și ca punct de sprijIn unui mare număr de viscere.(Testut) (fig. 2.1)

Dicționarul medical românesc(1969) definește coloana vertebrală, ca fiind coloana de suport flexibilă a scheletului trunchiului, formată din vertebre separate prin discuri intervetebrale și legate prin ligamente vertebrale.

Întâlnită și sub denumirea de segmentul axial al corpului, coloana vertebrală, are : o structură complexă ( osoasă, fibroasă, elastică, cartilaginoasă și musculară), multiple funcții (de susținere, mișcare, protecție și formogenetică) și numeroase intercondiționări cu toate părțile corpului omenesc, atât în sfera mofologică, cât și în cea funcțională, normală și patologică.

Fig. 2.1 Rahisul

Componenta osoasă a organului axial

Organul axial al corpului omenesc cuprinde 33-34 de piese osoase așezate metameric. Unele sunt independente în număr de 24 întâlnite sub denumirea de vertebre adevărate iar altele sunt sudate acestea fiind în număr de 9-10. (fig. 2.2)

Coloana vertebrală propriu-zisă (rahisul) este construită din vertebrele adevărate care după regiunile ce le formează se deosebesc : 7 vertebre cevicale, 12 vertebre dorsale (toracice) și 5 vertebre lombare.

In prima parte a ontogenezei, vertebrele sudate sau pelvine sunt independente, însă treptat se sudează și formează sacrul cu 5 vertebre și coccigele cu 4-5 vertebre, oase ce participă la constituția anatomică a bazinului.

Fig. 2.2 Coloana vertebrală vedere anterioară, laterală stânga și posterioară

Constituția anatomică a vertebrelor adevărate diferă de la o regiune la alta sau chiar în cadrul aceleiași regiuni, însă toate respectă în principiu un plan unic de construcție morfologică, ceea ce permite descrierea unei vertebre tip. Vertebră tip este o sinteză teoretică a caracteriscticilor principale ale componențelor osoase ale rahisului. La nivelul acesteia se disting două porțiuni și anume anterior o masă osoasă compactă ce reprezintă corpul vertebrei iar posterior, un dispozițiv osos inelar numit arcul neural sau arcul posterior al vertebrei care este legat de corpul vertebral prin intermediul pediculilor. Apofizele musculare(transverse) și articulare sunt anexate arcului vertebral și pediculilor iar orificiul vertebral numit și gaura vertebrală este delimitat de fața posterioară a corpului vertebral împreună cu fețele interne ale lamelor vertebrale și ale pediculilor vertebrali care prin suprapunerea vertebrelor formează canalul vertebral în care este adăpostită măduva spinarii.

Caracterele generale ale vertebrelor (vertebră tip)

a. Corpul vertebrei este partea cea mai voluminoasă și are forma unui cilindru scurt cu două fețe(superioară și inferioară) și o circumferință. Diametrul transversal domină toate celelalte dimensiuni. Având de suportat o greutate tot mai mare în sens cranio-caudal, diametrele corpurilor vertebrale se măresc.

b. Arcul vertebral are o formă neregulată și prezintă posterior și median o apofiză spinoasă, lateral două apofize transverse iar superior și inferior câte două apofize articulare dispuse vertical. Între apofizele articulare și cea spinoasă se află lamele vertebrale. Arcul vertebral se leagă de corpul vertebral prin pediculi vertebrali. Marginea superioară și inferioară a fiecărui pedicul vertebral prezintă câte o scobitură, numită incizura vertebrală prin care ies nervii spinali.

c. Apofiza spinoasă reprezintă proeminența osoasă din plan median și posterior ce începe de la extremitatea posterioară a celor două lame vertebrale și continuă înapoi arcul vertebral. Forma apofizei spinoase este asemănătoare cu cea a unei lame osoase plate, la care se pot observa două fețe (una în dreapta și alta în stânga), două margini (una superioară ascuțită și alta inferioară mai groasă),o bază și un vârf ce poate fi explorat atât palpatoriu cât și somatoscopic fiind foarte evident în unele regiuni ale coloanei vertebrale.

d. Apofizele transverse intervIn în stabilizarea laterală a rahisului, se detașează de arcul vertebral în direcție transversală față de corp și se orientează în afară și puțIn posterior. Ele sunt în număr de două, una în stânga și una în dreapta. Fiecare dintre acestea prezintă două fețe, una anterioară și alta posterioară, două margini, una superioară și alta inferioară, o extremitate liberă (vârful) și o bază care se implantează pe corpul vertebral.

e. Apofizele articulare sunt niște lame în număr de 4, două superioare și două inferioare, dispuse în plan frontal. Cele superioare,privesc înapoi, se desprind de pe marginea superioară a lamelor vertebrale și de pe șanțul dintre apofiza transversă și pedicul iar cele inferioare, privesc înainte, se desprind de pe fața anterioară și marginea inferioară a lamelor vertebrale. Toate cele 4 apofize articulare depășesc în sus sau în jos nivelul fețelor corpului vertebral.

Caracterele specifice ale vertebrelor

Vertebrele coloanei vertebrale cervicale, exceptând primele două vertebre, prezintă unele particularități precum: corpul vertebral mic, gaura vertebrală are formă triunghiulară, apofizele transverse sunt străbătute la bază de câte un orificiu iar la vârf se termină cu doi tuberculi, unul anterior și unul posterior. (fig. 2.3)

Fig. 2.3 Vertebrele C2-T1 – vedere laterală dreapta

Atlasul este prima vertebră cervicală. Aceasta nu prezintă corp vertebral ea fiind alcătuită din două mase laterale, unite printr-un arc posterior și unul anterior ce delimitează o gaură vertebrală de formă circulară (fig. 2.4).

Fig. 2.4 Atlasul – vedere superioară și inferioară

Axisul, a două vertebră cervicală, prezintă o proeminență osoasă de forma unui dinte întâlnită sub denumirea de apofiză odontoidă sau dintele axisului, ce pleacă de pe partea superioară a corpului vertebrei. Dintele pezintă o fețișoară articulară anterioară destinată fețișoarei de pe arcul anterior al atlasului. (fig.2.5)

Fig. 2.5 Axisul – vedere posterosuperioară și anterioară

A 6-a vertebră cervicală se deosebește de celelalte vertebre prin evidențierea tuberculului anterior al procesului transversal întâlnit și sub denumirea de tubercul Chassaignac sau tubercul carotidian. Acesta se poate palpa și este un reper important.

Vertebră a 7-a cervicală sau vertrebra proeminentă este o vertebră de tranziție între regiunea cervicală și cea dorsală. Este caracterizată prin lungimea procesului spinos, ce poate fi palpat cu ușurință. La corpul vertebral se observă dimensiunile mai mari în toate sensurile față de restul vertebrelor cervicale, apofizele semilunare sunt slab dezvoltate, în schimb apar pe corpul vertebral fațete articulare pentru prima coastă. (fig. 2.6)

Fig. 2.6 Vertebră C7 – vedere superioară

Vertebrele toracice se apropie cel mai mult de vertebră tip din punct de vedere morfologic însă caracteristica regională a acestora o constituie faptul că pe corpul lor se află semifațete articulare pentru capul coastei, iar pe apofizele transverse se găsesc fațete articulare pentru tuberozitatea coastei. (fig. 2.7)

Fig. 2.7 Vertebră T6 -vedere superioară și laterală

Vertebrele de la nivelul rahisului lombar au corpul vertebral mai mare comparativ cu celelalte vertebre deoarece acestea ocupă porțiunea bazală a conului superior osos al organului axial, ceea ce face ca solicitările mecanice în statică și dinamică să fie mai mari la acest nivel. Datorită faptului că suportă marea greutate a trunchiului,vertebră a 5-a lombară, are corpul vertebral foarte voluminos și este mai înalt anterior decât posterior, având astfel un aspect cuneiform. (fig. 2.8)

Fig. 2.8 Vertebrele lombare

Sacrul este un os median și nepereche, situat în continuarea coloanei vertebrale lombare, format prin sudarea celor cinci vertebre sacrale și are forma unei piramide orientată cu baza în sus și vârful în jos. Baza prezintă două apofize articulare iar vârful prezintă două proeminențe osoase numite coarne sacrale între care se află hiatul sacral. Sacrul prezintă o față anterioară sau pelvină, una posterioară sau dorsală și două fețe laterale. Fața pelvină prezintă 4 creste orizontale, numite liniile transverse ce indică locul de sudură a celor 5 vertebre, la nivelul cărora se găsesc găurile sacrale anterioare prin care trec ramurile anterioare ale nervilor sacrali. Fața dorsală a sacrului prezintă pe linia mediană o creastă osoasă denumită creasta sacrală mediană. De o parte și de alta a acesteia se găsesc crestele sacrale intermediare și laterale și găurile sacrale posterioare prin care ies ramurile posterioare ale nervilor sacrali. Prin intermediul fețelor laterale ale sacrului, osul sacru se articulează cu osul coxal, realizând articulația sacro-iliaca. Sacrul este străbătut de la bază spre vârf de canalul sacral, corespunzător canalului vertebral, loc în care se află filum terminale ce împreună cu nervii lombari și sacrați alcătuiesc coada de cal. (fig. 2.9 și fig. 2.10)

Coccisul este un os rudimentar, format din patru sau cinci vertebre sudate între ele care reprezintă scheletul cozii, este situat în continuarea sacrului, este un os median și nepereche, cu două fețe, o bază, un vârf și două margini. Baza se articulează cu vârful sacrului. De pe fața ei pornesc coarnele coccisului. (fig. 2.11 și fig. 2.12)

Articulațiile și elementele de legătură ale organului axial

Articulațiile corpurilor vertebrale între ele

Articulațiile se realizează atât între corpurile vertebrale, cât și între apofizele articulare ale vertebrelor. Între apofizele spinoase, transverse și lamele vertebrale se realizează legături la distanță prin intermediul ligamentelor.

Articulațiile corpurilor vertebrale sunt prezente pe toată lungimea rahisului mobil, realizând tipul de articulație amfiartodică. La nivelul coloanei vertebrale cervicale, unii autori, descriu câte două artrodii laterale care ar lua naștere prin articularea apofizelor semilunare ale corpurilor vertebrale, numite uncovertebrale.

Suprafețele articulare pentru corpurile vertebrale sunt reprezentate de fețele superioare și inferioare ale fiecărui corp vertebral ce prezintă o regiune centrală spongioasă,ciuruită și o altă regiune periferică mai densă și mai reliefată ce formează bureletul marginal. Prin suprapunerea a două fețe articulare, se realizează între ele un spațiu lenticular ocupat de discul intervertebral. Aceste suprafețe sunt acoperite de cartilajul hialIn mai gros la periferie. Pe suprafețele cartilaginoase de contact se găsesc niște franjuri care sunt numite franjurile Rathke, cu rol în menținerea discului intervertebral și în menținerea elasticității și supleții lui.

Mijloacele de unire ale corpurilor vertebrale sunt reprezentate de ligamentul interosos sau discul intervertebral, de două benzi longitudinale aplicate pe fața anterioară și posterioară a corpurilor vertebrale, numite ligamentul vertebral comun anterior și repsectiv posterior, cât și de un înveliș perivertebral fibroconjunctiv numit perirahis.

a. Discurile intervertebrale (fig. 2.13) sunt formațiuni fibrocartilaginoase cu forma asemanaoare cu a unei lentile biconvexe care se mulează prin comprimarea sa de către suprafețele articulare în spațiul intervertebral. Acestea sunt în număr de 23 și sunt așezate între fețele de contact ale corpului vertebral la nivelul rahisului articulat. Primul disc se găsește între axis și cea de-a 3-a vertebră cervicală, iar ultimul între corpul celei de-a 5-a vertebră lombară și fața articulară a bazei sacrului.

Fig. 2.13 Discul intervertebral

Discul intervertebral prezintă o porțiune mijlocie mai bombată numită și nucleu pulpos și o circumferință în forma unei benzi transversale numită și inel fibros ce apare pe fața anterioară și pe fețele laterale ale vertebrelor. La nivelul marginei posterioare, circumferința discului este ușor scobită deoarece răspunde canalului rahidian. Pe fața anterioară a circumferinței discului intervertebral se prinde ligamentul vertebral longitudinal iar pe fața posterioară a circumferinței, deci în canalul vertebral, ligamentul vertebral longitudinal posterior care aderă foarte puțIn de circumferințele discului, favorizând astfel hernierea nucleului pulpos în canalul rahidian.

Înălțimea discului intervertebral diferă, la periferie, în funcție de curburile sagitale ale rahisului și de poziția suprafețelor articulare ale corpurilor vertebrale iar la mijloc este mai mare.

Totalitatea discurilor intervertebrale reprezintă aproximativ 25% din înălțimea coloanei vertebrale. Acestea au un rol esențial în mișcările rahisului, inelul fibros limitează diferite mișcări iar nucleul pulpos, datorită elasticității sale servește drept punct de sprinjIn în jurul căruia se mișcă corpurile vertebrale.

b. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o bandă lungă fibroconjunctiva, sidefie, așezată pe fața anterioară a coloanei vertebrale ce se întinde de la occiput la vertebra S2. Este aderent de corpurile vertebrale până la nivelul lamelor terminale și trece ca o punte peste discurile intervertebrale. Între discul intervertebral, copul vertebral și ligament se află un spațiu ocupat de țesut cojunctiv lax, terminații nervoase senzitive și plexuri venoase. Datorită rolului frenator pe care îl are în mișcarea de extensie a coloanei vertebrale, ligamentul vertebral comun anterior, prezintă lățime variabilă în raport cu gradul de amplitudine al mișcării. (fig. 2.14)

c. Ligamentul vertebral comun posterior este prezentat tot ca o bandă longitudinală fibroconjunctivă aflată în interiorul canalului rahidian, pe fața posterioară a corpurilor vertebrale, înaintea măduvei spinării și a durei mater. Aceasta se întinde de la apofiza bazilară a occipitalului până la baza coccigelui, nu aderă la corpii vertebrali și limitează mișcarea de flexie a coloanei vertebrale. Banda este mai lată la nivelul discurilor vertebrale către gaura de conjugare având un rol important în prevenirea hernierii laterale a nucleului pulpos. (fig.2.15)

Articulațiile apofizelor articulare sunt diartroze trohoide în regiunea lombară și plane în regiunea cervicală și toracală. Suprafețele articulare sunt acoperite de un strat subțire de cartilaj hialin. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă fibroasă ce se inseră pe periferia suprafețelor articulare întărite posterior și medial de câte un ligament. Capsula este captușită la interior de un strat sinovial.

Unirea lamelor vertebrale este realizată prin intermediul unor ligamente a căror denumire este dată de culoarea lor. Ligamentele galbene au formă dreptunghiulară, se întind de la procesul articular până la baza procesului spinos, pe toată coloana până la sacru și închid în partea posterioară canalul rahidian. Acestea au multiple roluri precum readucerea rahisului în poziția normală după o flexie datorită elasticității lor, împiedică flexia bruscă sau exagerată a coloanei vertebrale asftel fiind protejate discurile contra leziunilor și contribuie la menținerea poziției verticale. (fig. 2.16)

Unirea apofizelor spinoase este realizată prin intermediul a două tipuri de ligamente: ligamente interspinoase și ligamentul supraspinos. Ligamentele interspinoase sunt în număr egal cu cel al spațiilor interspinoase și se inseră pe procesele spinoase corespunzatoare prin marginile superioară și inferioară. Ligamentul supraspinos are forma unui cordon fibros, puternic, întins în toată regiunea rahisului ce leagă vârful apofizelor spinoase.

La unirea apofizelor transverse contribuie ligamente intertransversale.

Articulațiile rahisului cervical cu capul este reprezentată prin intermediul primelor două vertebre cervicale și a unui aparat ligamentar complex și foarte puternic. Datorită particularităților celor două vertebre, atlas și axis, această regiune prezintă o mobilitate crescută iar deplasarea capului față de rahis este realizată prin două articulații, una superioară și alta inferioară. Articulația superioară este cea dintre atlas și occipital. Suprafețele articulare sunt reprezentate de cele două cavități glenoide ale atlasului și cei doi condili occipitali. Acestea sunt acoperite de cartilaj hialIn și sunt unite printr-o capsulă subțire și două ligamente, unu anterior și unul posterior. Articulația inferioară este cea dintre atlas și axis. Această articulație este alcătuită din două articulații atlanto-axoidiene laterale și o articulație atlanto-axoidiana mediană ce formează împreună o unitate anatomică.

Articulația sacro-vertebrală sau lombo-sacrală leagă sacrul de vertebră a cincea lombară prin intermediul mijloacelor de unire deja cunoscute după tipul articulațiilor vertebrelor adevărate. Fața superioară a primei vertebre sacrale este despărțită de fața inferioară a vertebrei L5 printr-un disc intervertebral.

Articulația sacro-coccigiană este o amfiartroză, la fel ca și articulația lombo-sacrală. Suprafețele articulare sunt eliptice, una convexă situată în vârful sacrului și alta concavă la baza coccisului. Mijloacele de unire sunt ligamentul interosos cu valoarea unui disc intervertebral ce se osifică după vârsta de 40 ani și multiple ligamente periferice ( ligamentul sacrococcigian ventral, ligamentul sacrococcigian dorsal superficial, dorsal profund și două ligamente sacrococcigiene laterale).

Articulația mediococcigiană, la copil este descrisă ca articulațiile vertebrelor adevărate, vertebrele coccigiene fiind independente și unite între ele prin discuri intervertebrale. Cu excepția primei vertebre și restul coccigelui, la adult aceste articulații se osifica.

Aparatul motor al rahisului

Mobilitatea coloanei vertebrale este datorată mușchilor care reprezintă elementele active ale sistemului locomotor. Prin contracție mușchiul scheletic acționează asupra articulațiilor determinând poziți relative ale oaselor și producând un lucru mecanic concretizat prin modificarea relativă a corpului sau a segmenelor acestuia față de mediul extern.

Tabel 2.1 Aparatul motor al rahisului

2.1.2 Biomecanica coloanei vertebrale

Coloana vertebrală împreună cu mușchii și articulațiile ei formează axul de sprijIn al corpului și are rol atât în susținerea acestuia cât și în mișcările trunchiului în toate planurile. în ortostatism și repaus, ea are un traiect ușor sinuos mai ales în plan sagital, curburile conferând o rezistență la presiunea verticală. Curburile atenuează șocurile verticale și favorizează menținerea echilibrului coloanei pe bazin.

Atitudinea coloanei vertebrale depinde și de vârstă, sex, profesie, stare de oboseală etc. De exemplu, atitudinea cifotică a copilului mic dispare abia către sfârșitul primului an, când acesta începe să meargă și când se instalează curbura lombară cu convexitatea înainte pentru păstrarea echilibrului în statiunea bipedă.

Prin formarea curburilor în plan sagital și frontal, coloana vertebrală își mărește rezistența, acestea actionând ca niște resorturi, asigurându-i elasticitatea.

In plan sagital, coloana vertebrală prezintă 2 curburi și anume lordoze, care au concavitatea orientată posterior (lordoza cervicală și lordoza lombară) și cifoze, care au convexitatea orientată posterior(cifoza toracală sau dorasală). Curburile în plan sagital apar în urmatoarea succesiune: la 3 luni, când copilul își ridica capul singur, apare lordoza cervicală; la 6 luni, când poate sta în șezut, se formează cifoza toracală, iar la 9 luni, când se poate menține statiunea bipedă, apare lordoza lombară.

Curburile în plan frontal se numesc scolioze și pot fi drepte sau stângi după locul unde este indreptată convexitatea. în mod normal, coloana prezintă o scolioză toracală dreaptă, cu scolioze de compensație în sens invers în regiunile cervicală și lombară. Acesta este tipul obișnuit (90%) și este determinat de tonusul mai crescut al mușchilor membrului superior la dreptaci. La stângaci (cca 10%) curburile se inversează. Aceste curburi poartă denumirea corectă de "atitudini scoliotice" deoarece sunt redresabile, deosebindu-se în acest fel de "scolioza vertebrală", boală în care curburile coloanei vertebrale sunt fixe, nefiind modificate de mișcări.

Datorită acțiunii gravitației, curburile coloanei vertebrale tind să se accentueze și să ducă la prăbușirea acesteia, însă intervin o serie de factori intrinseci precum ligamentele anterior și posterior, ce se află aproape permanent în tensiune și discurile intervertebrale ce stau sub presiune și anihilează acțiunea din sens invers. între aceste două categorii de elemente anatomice, ce sunt supuse unor forte contrare, se stabileste o anumită stare de echilibru.

Deoarece echilibrul coloanei vertebrale nu se realizează în acelasi mod la toți indivizii normali, ținuta acesteia diferă de la individ la individ și trebuie pusă în legatură cu accentuarea sau diminuarea curburilor în planul antero posterior.

Staffel deosebeste cinci tipuri generale de ținută: a. spatele normal; b.spatele rotund; c.spatele plat; d.spatele concav-plat; e.spatele concav rotund (fig 2.24)

Fig 2.24 Tipuri generale de ținută

a. Spatele normal prezintă curburi normale – "drepți gimnastic" sau "drepți ostașesc". Din profil, verticală care pleacă din punctul cel mai înalt al craniului trece prin dreptul canalului auditiv extern, taie în două marele trohanter, trece la nivelul genunchiului, în imediata apropiere a axei transversale biomecanice a acestei articulații și cade la picior, în articulația atlanto-scafoidiană. De fața, verticală trece prin vârful nasului, împarte sternul în două jumatăți, se suprapune simfizei pubiene și cade la mijlocul distanței dintre cele două plante. De spate, verticală trece prin "proeminența", spinoasa C7 urmărește șirul apofizelor spinoase și șanțul fesier și cade la mijlocul distanței dintre cele două plante.

b. Spatele rotund: convexitatea dorsală coboară în regiunea lombară; concavitatea lombară se micșorează. Bazinul este ușor înclinăt înainte și în jos. Din profil,linia verticală trece prin spatele urechii și al marelui trohanter și cade în articulația astragalo-scafoidiană.

c. Spatele plat ( plan ) se caracterizează prin ștergerea curburilor toracale și lombare. Linia verticală, din profil, trece ca în spatele normal. Omoplații proemină posterior. După Staffel, acest tip de spate este predispus la scolioze cu evoluție gravă.

d. Spatele concav-plat sau lordotic este acela în care dispare curbura toracală iar concavitatea lombară se accentueaza.

e. Spatele concav-rotund se caracterizează prin accentuarea convexității toracale și a concavității lombare .

Indiferent de amplitudinea lor, mișcările coloanei vertebrale, sunt mișcări complexe, în care intervin mai multe segmente vertebrale. În ansambu, coloana , poate execută 5 tipuri de mișcări: flexie, extensie, înclinare laterală stânga și înclinare laterală dreapta, circumductie și rotație. Ele au loc atunci când se cumulează ușoare deplasări ale corpurilor vertebrale,de la nivelul articulațiilor și ale discurilor intervertebrale. Deplasările intervertebrale sunt posibile datorită prezenței nucleului pulpos care joacă rolul unei bile mecanice și care atenuează presiunile și șocurile suferite de rahis. Mișcările sunt limitate de poziția apofizelor articulare, de ligamentele coloanei și de musculatura acesteia.

Amplitudinile medii normale, pe segmente și în totalitate sunt sintetizate în tabelul reprodus după Ivanițki

Tabel 2.2 Amplitudini medii normale

Flexia este mișcarea în care coloana vertebrală se înclină înainte în plan medio-sagital (aplecarea înainte) dar nu toate segmentele participă în aceeași măsură la executarea acesteia. În flexie, partea anterioară a discului intervertebral se aplatizează, în timp ce partea posterioară crește în înălțime. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat în timp ce, celelalte sunt în tensiune. În poziția ortostatică, mușchii care inițiază mișcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal, psoasul-iliac precum și mușchii subhioidinei și sternocleidomastoidianul. Amplitudinea cea mai mare de flexie se relaizează la nivelul regiunii cervicale. În timpul reălizarii mișcării de flexie, intră în acțiune grupul antagonist al extensorilor care gradează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

Coloana vertebrală se comportă ca o pârgie de gradul III în timpul mișcării de flexie, cu punct de sprijin la nivelul articulației sacro-vertebrale, rezistența corepsunde extremității superioare a coloanei și forța o reprezintă mușchii abdominali și psoas-iliac.

Extensia este mișcarea în care coloana vertebrală se înclină înapoi, în plan medio-sagital și este mai redusă decât mișcarea de flexie. Discul intervertebral este aplatizat în timpul realizării acestei mișcări în partea posterioară și crește în înălțime în partea anterioară. Ligamentul vertebral comun anterior este pus în tensiune iar toate celelalte ligamente se relaxează, mișcarea fiind inițiată de mușchii extensori (ai șanțurilor vertebrale) și gradată de flexori (grupul anterior) dar și de intrarea în contact a apofizelor articulare și spinoase în ultima instanță. Regiunea cervicală este regiunea cu cea mai mare amplitudine de extensie.

În timpul mișcării de extensie, coloana vertebrală se comportă ca o pârgie de gradul III ca și în timpul mișcării de flexie, având ca punct de sprijin articulația sacro-vertebrală, ca rezistență extremitatea superioară a coloanei și ca forță mușchii spinali.

Mișcarea de înclinare laterală se realizează în plan frontal și atinge maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Aceasta poate fi dreaptă sau stângă iar discul intervertebral se va turti de parte spre care se realizează înclinarea și își mărește înălțimea de partea opusă. Înclinarea laterală a trunchiului poate avea o amplitudine mai mare în momentul în care se asociază mișcarea și cu un oarecare grad de răsucire a coloanei. Aceasta este realizată de mușchii pătrat lombar, psoas, intervertebrali și dreptul lateral al capului și este limitată de ligamentele intretransverse de partea opusă mișcării și de contactul dintre apofizele transverse de aceeași parte cu înclinarea.

Mișcarea de înclinare laterală se comportă ca o pârgie de gradul III cu punctul de sprijin și rezistența ca și în mișcările de flexie și extensie iar forța este reprezentată de mușchii spinali de aceeași parte cu înclinarea.

Rotația se efectuează în urma unor torsiuni a discurilor intervertebrale, la nivelul unei singure articulații intervertebrale. Aceasta poate fi executată spre stânga sau spre dreapta și este foarte limitată, însă realizată la nivelul întregului rahis amplitudinea devine apreciabilă prin sumarea mișcărilor de rotație de la nivelul fiecărei articulații intervertebrale. Axul longitudinal al coloanei vertebrale este axul în jurul căruia se efectuează mișcarea de rotație.

Mișcarea de rotație se execută cu ajutorul mușchilor oblici abdominali și intercostali ce actionează folosind coastele ca niște pargii și sunt ajutați de sistemul spino-transvers al mușchilor șanțurilor vertebrale.

Circumducția este mișcarea rezultată din executarea alternativă a mișcărilor de flexie, extensie și înclinare laterală dreapta/stânga. În timpul acesteia, coloana vertebrală descrie un con cu baza orientată cranial și vârful orientat caudal, la nivelul articulației lombo-sacrate. Cele trei regiuni ale coloanei vertebrale nu participă în mod egal la realizarea mișcării de circumducție, cea mai mobilă regiune fiind cea cervicală, urmată de regiunea lombară și apoi regiunea toracală.

Mobilitatea coloanei vertebrale variază în raport cu vârsta, ea fiind foarte mare la copii și micșorându-se cu trecerea anilor, ajunge la bătrânețe să fie foarte mică datorită proceselor degenerative de la nivelul discurilor intervertebrale, a suprafețelor articulare a corpilor vertebrali, precum și la nivelul ligamentelor intervertebrale. Aceasta diferă și în raport cu regiunea considerată, fiind maxima în regiunea crevicală, mai mică în regiunea lombară și mult mai redusă în cea toracică.

Mobilitatea de la nivelul regiunii cervicale este cea mai mare și astfel asigură mobilitatea capului și o orientare rapidă și mai completă în spațiu. Extensia este mai amplă decât flexia iar înclinarea laterală se asociază cu un grad de rotație datorită orientării superioare și mediale a fețelor articulare superioare.

In regiunea toracică amplitudinea mișcărilor este mică, orientarea proceselor articulare limitând flexia și extensia dar favorizând înclinarea laterală care este limitată la rândul ei de prezența coastelor și de asocierea la mișcarea propriu-zisă a unui grad de rotație. Mișcarea de rotație este amplă datorită orientării proceselor articulare ale căror fețe sunt tangente la cerc al cărui centru s-ar afla în corpul vertebral. În această regiune, discul intervertebral are înălțimea redusă motiv pentru care mișcările sunt mai puțin ample, dar, acest lucru permite desfășurarea mișcărilor respiratorii. Regiunea toracică este solidarizată de celelelate elemente ale cutiei toracice și se comportă ca o pârghie ceva mai rigidă prin care se transmit rezulatele forțelor de suprasolicitare spre regiunea lombară.

In regiunea lombară raportul disc -corp este de 1:3, deci discul intervertebral este mai înalt comparativ cu corpul motiv pentru care mișcările sunt mai puțin ample decât în regiunea cervicală dar mai ample decât în regiunea toracică. Flexia și extensia sunt mișcări ample în special la nivelul ultimelor trei vertebre lombare datorită dispoziției fețelor articulare. Înclinarea laterală este mai redusă deoarece procesele articulare inferioare de partea opusă mișcării se lovesc de la începutul acesteia de extremitatea anterioară a lamei vertebrei subiacente.

Mișcările capului se fac în articulația atlantooccipitala (flexie și extensie) și atlantoaxoidiana (rotație).

Elementele interesate în mișcările de flexie și extensie de la nivelul articulației atlantooccipitale se comportă ca o pargie de gradul I în care forța este reprezentată de mușchii extensori, punctul de sprijin se află în articulație iar rezistența este dată de greutatea capului. Axul mișcării care indică sensul acesteia este o linie orizontală situată în plan frontal iar mișcarea se realizează cu risipă de energie brațul forței fiind mai scurt decât cel al rezistenței.Amplitudinea de flexie a capului în aceasta articulație este de 20o, iar cea de extensie de 30o.

În articulația atlanto axoidiană se efectuează în special mișcarea de rotație în care atlasul împreună cu capul se răsucește în jurul pivotului format de dinte. Axul în care se realizează mișcarea este vertical și se suprapune axului lung al apofizei odontoide. Amplitudinea mișcării de rotație este de 30o, amplitudinile mai mari fiind atinse prin participarea articulațiilor vertebrelor subiacente.

Mișcarea de înclinare laterală se realizează în jurul unui ax sagital care trece prin fiecare condil occipital și este de numai 15o.

Mobilitatea coloanei vertebrale este influențată și de respirație astfel încât extensia este favorizată de inspirație iar flexia de expirație.

2.2 Tulburări de statică ale coloanei vertebrale

Poziția caracteristică omului este ortostatică, antigravitașională. Menținerea ei prin intervenții neuromioartrokinetice o transformă într-o postură sau atitudine corectă, normală numită și poziția aliniamentului ortostatic.

Postura corpului se dezvoltă în urma unei experiențe repetate ca rezulatat al menținerii în același fel a pozițiilor și al executării în același mod a mișcărilor în situații asemănătoare.

A. Ionescu definește deficiența fizică ca fiind orice abatere de la normal în forma și funcțiunile fizice ale organismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, îi modifică aspectul exterior, îi reduce aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic și îi scade capacitatea de muncă.

Afectarea verticaității corpului determină perturbări ale aliniamentului normal producând deposturări sau dezalinieri ,iar acestea sunt diagnosticate în urma unei evaluari ce se face prin metode subiective și obiective. (fig. 2.25)

Fig. 2.25 Perturbări ale aliniamentului

Metodele subiective sunt reprezentate de somatoscopia genereală și somatoscopia segmentară. Somatoscopia constă în examinarea vizuală a pacientului, global și segmentar, din față, spate și profil, în stare statică și dinamică, modalitate prin care se pot observa eventualele abateri ale aliniamentului normal și pe baza căreia se poate stabili un diagnostic.

Metodele obiective sunt reprezentate de examenul clinic general, examinarea somatoscopică instrumentală a aliniamentului corporal, examenul radiologic, somatometrie și examenul cinetic.

2.2.1 Etiologia tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale

Menținerea posturii corecte a corpului poate fi afectată de disfuncții fizice sau psihosenzoriale trecătoare sau permanente, ce pot determina stări de infirmitate, incapacitate, handicap și/sau invaliditate.

Cauzele deficiențelor fizice sunt clasificate de A. Ionescu în cauze predispozante, favorizante și cauze determinante.

Cauzele predispozante sunt reprezentate de ereditate, influențele suferite de organism în viața intrauterină și la naștere, de tipul constituțional și tipul de activitate nervoasă superioară. Ereditatea constiuie un factor predispozant deoarece descendenții prezintă în majoritatea cazurilor asemănări morfologice și funcționale cu rudele apropiate, iar particularitățile atitudinii corpului pot fi transmise. Pozițiile vicioase ale fătului din viața intrauterină precum și nașterea prematură și accidentele obstetricale pot produce atitudini deficiente și se pot accentua dacă nu sunt depistate și corectate. Tipurile longilin, brevilin,nervos slab, astenic sau instabil și tipul hiperstenic prezintă tendință spre atitudini deficiente.

Condițiile de igienă și microclimat, alimentația iraționala, lipsa de aer și lumină, dormitul pe un pat necorespunzător, îmbrăcăminte strâmtă, activitatea de la locul de muncă, boli cronice, intervenții chirurgicale grave, defecte senzoriale de văz sau auz, convalescență lungă, practicarea anumitor sporturi sau activitatea zilnică realizată în poziții inadecvate reprezintă cauzele favorizante ale tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale.

Cauzele determinante sunt reprezentate de deprinderi posturale greșite, deprinderi profesionale deficitare, malformații congenitale, accidente obstetricale, traumetisme, boli endocrine și de nutriție, boli osoase și articulare, avitaminoze.

În perioada copilăriei și la pubertate, apar cele mai frecvente și cele mai accentuate deficiențe ale posturii prin frecvența tulburărilor de nutriție, rahitismului, anemiei, bolilor infecto-contagioase și prin dezechilibre ce apar între creșterea accelerată a corpului în înălțime și dezvoltarea mai lentă a elemențelor de susținere. Capacitatea de autocontrol a acestora scade, afectând atitudinea corpului prin efortul susținut de aceștia pentru rezolvarea problemelor școlare, ei fiind obligați să stea ore întregi la masa de lucru, de multe ori în poziții incorecte sau prin adoptarea unor poziții odihnitoare ce duc la apariția unor deficiențe de obișnuință.

Apariția unor deviații ale posturii tinde să dezechilibreze întregul corp, dar potrivit legilor biomecanicii se echilibrează prin deposturări compensatorii.

2.2.2 Deficiențele coloanei vertebrale

Deficiența fizică este acea stare patologică, morfologică sau funcțională care intervine în creșterea și dezvoltarea armonioasa a corpului modificând aspectul exterior al organismului, determinând alterarea personalității, pierderea totală sau parțială, temporară sau definitivă a capacității de muncă, precum și dereglarea reacțiilor de adaptare la mediul înconjurător.

In funcție de gravitatea lor, deficiențele posturii pot fi în forme funcționale și forme structurale (deformații). Deficiențele funcționale (deviații, posturi sau atitidini deficiente) sunt tulburări ale funcției de sprijIn și mișcare datorate dezechilibrelor musculare ce duc la încărcarea inadecvată a structurilor articulare, urmată de scăderea randamentului lor și de apariția precoce a oboselii. Dacă acestea nu sunt depistate și corectate la timp se consolidează și devIn puncte de plecare pentru degradări degenerative, care se fixează funcțional și chiar organic transformându-se în deformații.

Deficiențele funcționale nu prezintă modificări structurale ale componențelor anatomice, în timp ce deficiențele structurale prezintă modificări; deviațiile sunt suple, reductibile, deci corectează sau hipercorectează la adoptarea unor poziții sau la executarea unor mișcări test numite probe funcționale în timp ce deformațiile sunt fixe, ireductibile, nu corectează în cazul pozițiilor sau la executarea probelor funcționale; atitudinile deficiente pot fi corectate de cele mai multe ori exclusiv prin mijloace kinetoterapeutice iar deficiențele structurale de cele mai multe ori, pot fi corectate prin tratament complex ortopedico-chirurgical și medical, kinetoterapia fiind adjuvantă acestora.

În funcție de întindere sunt globale (totale) și parțiale (segmentare, regionale sau locale) interesând întregul organism sau anumite segmente, regiuni sau zone ale corpului.

Cifoza

Definiție:Cifoză – “Deformație a coloanei vertebrale care duce la o proeminență dorsală” . (fig. 2.26)

Cifoza este o deviație în plan sagital a coloanei vertebrale cu convexitatea curburii orientată în plan posterior (”kyfos”-lb. greacă = cocoșat, încovoiat).

Fig. 2.26 Cifoza

Clasificare:

1.După localizare există cifoze tipice ce se produc prin accentuarea curburii fiziologice dorsale a coloanei vertebrale și cifoze atipice care se produc în regiunile cu lordoza fiziologică, prin inversarea curburii în regiunea lombară sau cervicală sau prin extindera cifozei dorsale la regiunile supra- sau subiacente sau la întreaga coloană vertebrală (cifoză totală).

2.După gravitate, cifoza poate fi funcțională sau patologică.

Cifozele funcționale (atitudini cifotice sau cifoze nestructurale) sunt cifozele ce nu prezintă la nivelul rahisului modificări morfologice decelabile prin examen radiologic, scad ca incidență cu vârsta, au evoluție lentă și prognostic favorabil, corectează sau hipercorectează prin autoredresare la efectuarea examenului cinetic – proba de control, se corectează exclusiv prin mijloace kinetice dar netratate la timp determină modificări structurale.

Formele cifozelor funcționale sunt : cifoze habituale care sunt consecința adoptării și menținerii îndelungăte a pozițiilor cifozante în activitățile cotidiene, cifoze de creșterece se produc în urma disproporției între creșterea exagerată în înălțime și dezvoltarea insuficientă a forței mușchilor de susținere, cifoze profesionalecare apar în urma activităților profesionale la profesii precum ceasornicari, cismari,croitori,cicliști,etc. și cifoze compensatorii ce sunt frecvente la persoanele cu deficit de vedere sau apar compensator lordotic.

Cifozele patologice (structurale, adevărate sau deformații) sunt cifozele care prezintă modificări morfologice la nivelul rahisului, nu se corectează la proba cinetică, axul vertebral fiind fix, rigid, tratamentul este complex, ortopedico-ghirurgical și kinetoterapeutic.

Formele cifozelor patologice sunt : cifoze congenitale și ereditare datorate unor malformații la nivelul corpilor vertebrali, articulațiilor intervertebrale sau al coastelor; cifoze traumatice sunt consecința unui traumatism, la nivelul rahisului în urma căreia se produc fracturi sau deplasări ale corpurilor vertebrale; cifoze infecțioase care sunt consecința unor boli infecțioase precum tuberculoza vertebrală numită și morb Pott, osteomielită vertebrală,etc.; cifoze reumatismale sunt consecința unor inflamații acute sau a unor procese degenerative; cifoze tumorale, consecința unor tumori vertebrale primitive sau secundare; cifoze endocrine sunt secundare procesului de osteoporoză care apare în sindromul Cushing, postmenopauză sau în hipertiroidie; cifoze carențiale datorate rahitismului, osteomalaciei, osteoporozei dureroase a digestivilor; cifoze distrofice includ cifoza senilă/presenilă, cifoza Scheuermann dureroasă prin distrofie de creștere-epifizată vertebrală, cifoza prin insuficiență musculo-ligamentară distrofică; cifoze neuropsihice prezente în nevroze cu debut violent dureros și sunt însoțite de instalarea contracturilor musculare și cifozele paralitice care sunt cele mai periculoase datorită evoluției rapide și posibilității generării unor deformații grave, vauza cea mai frecventă fiind poliomielita care determină distrugerea neuronilor motori din măduva spinării urmată de paralizii musculare.

3.După întindere există cifoze scurte (angulare 2-3 vertebre), cifoze mijlocii (o regiune :dorsală sau lombară) și cifoze lungi (cuprinde întreaga coloană vertebrală).

4.După momentul apariției: cifoze primare (cifoza apare ca prima afecțiune) și cifoze secundare (cifoza apare compensator altei deficiențe/afecțiuni).

5.După unghiul lui Cobb: cifoze ușoare (unghiul Cobb sub 30o), cifoze medii (unghiul Cobb între 30-60o) și cifoze grave (unghiul Cobb între 60-90o).

Cifoza se poate identifica după anumite simptome precum redoare ușoară sau severă la nivelul coloanei vertebrale toracice, senzația de oboseală, scăderea flexibilității , rigiditatea și tensiunea musculară în zona dorsală, deplasarea spre înainte a capului, redoare toracică și dificultăți ale ventilației pulmonare în patologii severe, modificări ale axei acromiale.

Lordoza

Definiție: “LORDÓZĂ (‹ fr.v {i}; gr. lordosis „gârbovire”) s. f. (MED.) Curbură cu convexitate anterioară a coloanei vertebrale lombare. Este normală (fiziologică) în regiunea cervicală și dorsolombară; este anormală când devine foarte accentuată sau este prezentă în altă regiune a coloanei vertebrale. Apare în rahitism, malformații,paralizii etc.; asociată uneori cu cifoza și scolioza.”

Lordoza reprezintă o deviație a coloanei vertebrale în plan sagital cu convexitatea curburii orientată în plan anterior. (fig. 2.27)

Fig. 2.27 Lordoză

Clasificare:

1.După localizare există lordoze tipice ce se produc prin accentuarea curburii fiziologice lombare/cervicale a coloanei vertebrale și cifoze atipice care se produc în regiunile cu cifoză fiziologică, prin inversarea curburii în regiunea toracală sau prin extinderea lordozei la intreaga coloană vertebrală.

2.După gravitate, lordoza poate fi funcțională sau patologică.

Lordozele funcționale (atitudini lordotice sau lordoze nestructurale) sunt lordozele ce corectează sau hipercorectează prin autoredresare la efectuarea examenului cinetic – proba de control, nu prezintă la nivelul coloanei modificări morfologice decelabile prin examen radiologic, scad ca incidență cu vârsta, au evoluție lentă și prognostic favorabil, netratate la timp determină modificcări structurale și se transformă în lordoză patologică.

Formele lordozelor funcționale sunt : lordoza primei copilăriicare apare la copii între 1 și 5 ani, care mențIn în ortostatism o poziție deficientă cu lordoză lombară accentuată urmată de bombarea abdomenului și regresează odata cu creșterea;lordoza vârstei prepubertare și pubertarese instalează datorită lipsei controlului voluntar;lordoze profesionale care apar în urma activităților profesionale cu trunchiul în extensie și mebrele superioare în plan anterior cum ar fi ospătari, vopsitori,balerine, etc. și lordoze compensatorii cese instalează secundar, în urma unei cifoze primare sau basculații anterioare ale bazinului.

Lordoze patologice (structurale, adevărate sau deformații) sunt lordozele care prezintă modificări morfologice la nivelul rahisului, nu se corectează la proba cinetică, axul vertebral fiind fix,rigid, tratamentul este complex, ortopedico-ghirurgical și kinetoterapeutic. Formele lordozelor patologice sunt : lordoze congenitale și ereditare datorate unor malformații ale vertebrelor și articulațiilor intervertebrale localizate în zona de trecere lombo-sacrală constand în lombalizare (se pararea de sacru a primei vertebre sacrale și asimilarea ei vertebrelor lombare) sau sacralizare (separarea ultimei vertebre lombare și asimilarea ei de către regiunea sacrala); lordoze congenitale și ereditare datorate unor modificari în forma și functia articulației coxofemurale; lordoze traumatice ce se produc în urma unor traumatisme la nivelul coloanei vertebrale sau al articulației coxofemurale și apar prin alterarea discurilor intervertebrale și spondiloliza pediculilor vertebrali urmata de spondilolistezisul corpilor vertebrali lombari; lordoze reumatismale ce apar în reumatismul cronic deformant; lordozele de cauza musculara pot fi lordoze paralitice produse prin pareze sau paralizii ale musculaturii abdominale sau lordoze miopatice ce apar datorită proceselor de atrofie musculara progresiva intalnite în miopatii de diverse cauze; lordoze carentiale (secundare rahitismului) sunt determinate de hipotonia musculara și insuficienta aparatului ligamentar.

Cifolordozele sunt incurbari exagerate ale coloanei vertebrale în plan sagittal concomitente și alterne, de tip cifotic și lordotic. (fig. 2. 28)

Fig. 2.28 Cifolordoză

Cifolordozele pot fi în funcție de modul de aparitie primitive sau secundare iar în funcție de localizare pot fi tipice sau atipice. Formele acestora se regăsesc în formele cifozelor și lordozelor functionale și patologice.

Cifolordozele primitive sunt acelea când cele două curburi se accentuează concomitent (In rahitism , reumatism) iar Cifolordozele secundare sau compensatorii sunt acelea când apar ca urmare a unei cifoze sau lordoze primare netratate la timp, care se complica prin aparitia unei alte incurbari alterne supra sau subiacente.

Cifolordozele tipice sunt atunci când se accentuează curburile fiziologice iar cifolordozele atipice se formează când una din curburi este mai scurta sau mai lungă decat curbura fiziologica.

Scolioza

Definiție: Scolioza reprezintă o deficient tridimensionala a coloanei vertebrale ce prezintă deviatii în cele trei planuri anatomice: frontal, sagital și transversal. în plan frontal apare deviație laterală cu una sau mai multe curburi, în plan transversal apare rotația apofizelor spinoase vertebrale spre convexitate iar în plan sagital apare gibozitatea costală. (fig. 2.29)

Fig. 2.29 Scolioză toracală și lombară

T. Sbenghe definește scolioza ca fiind o boala evolutivă caracterizată prin una sau mai multe curburi, însoțită de rotații vertebrale cu tendința de compensare superioară și inferioară curburii primare și cu posibilitate redusă de redresare completă.

A. Ionescu definește scolioza ca fiind o încurbare laterală însoțită de rotația corpurilor vertebrale spre convexitate ce determină apariția ghebului costal cu modificarea poziției centurii scapulare sau bazinului.

În plan frontal coloana vertebrală este deviată lateral și prezintă una sau mai multe curburi alterne. Scolioza cu o singură curbură este denumită scolioza în C și poate fii unică sau partială. Scolioza unică (totala) afectează întreaga coloana vertebrală iar cea partială se limitează la o regiune a coloanei vertebrale (lombară, dorsala sau cervicală). Din punctul de vedere al evolutiei, scolioza în C poate să rămână unică dacă tonusul muscular este bun și menține capul deasupra centrului de greutate sau poate să apară o nouă curbură (de compensare) în sens invers, deasupra sau sub curbura primitivă dacă se instalează hipotonia musculară formându-se astfel scolioza în S. Scolioza este denumită în funcție de orientarea convexitatii curburii care poate fii spre dreapta sau spre stânga iar în cazul scoliozei cu mai multe curburi se denumește mai întâi sensul curburii inițiale și apoi cel al curburii sau curburilor secundare.

În plan transversal are loc rotația corpilor vertebrale ce își orientează apofizele spinoase spre convexitate.

În plan sagital se produce rotația corpurilor vertebrale. Când scolioza este localizată, primar sau secundar, la nivelul coloanei dorsale, rotația vertebrală angrenează și coastele ale căror arcuri își accentuează încurbarea și proemină, realizând așa numita gibozitate costală posterioară. Totodată coastele sunt atrase în sens caudal de tensiunea musculaturii abdominale încat converg și chiar se intrigă, aspectul gibozității devenind monstrous. Când scolioza este localizată la nivel lombar (în cazul scoliozei în C) sau și la nivel lombar (în cazul scoliozei în S) rotația corpurilor vertebrale lombare determină proeminența apofizelor transverse din această regiune și formarea unor gibozităti paraspinale. Daca scolioza are mai multe încurbări, gibozitățile se vor evidenția de partea convexităților.

Clasificare:

După gravitate scoliozele se clasifică în funcționale și patologice.

Scoliozele funcționale sunt numite și atitudini scoliotice sau scolioze nestructurale; nu prezintă modificări morfologice decelabile prin examen radiologic; sunt suple, reductibile, corectează sau hipercorectează prin autoredresare, prin adoptarea unor poziții; sunt mai des întâlnite la fete; evolutia acestora este lentă și au prognostic favorabil; uneori se pot corecta exclusiv prin mijloacele kinoteterapeutice; în mod excepțional se pot transforma în scolioze structurale.

Formele scoliozelor funcționale: scolioza habituală sau de deprindere se produce prin menținerea unor atitudini vicioase, asimetrice, de sprijin prelungit unipodal și\sau utilizarea repetată a unui membru superior în transportul de greutăți; scolioza profesională este determinată de poziții asimetrice caracteristice unor activități profesionale sau sportive (proiectanții, scrima, tenis, canoe etc.); scolioza statică apare în urma unor asimetrii morfologice ale bazinului și membrelor inferioare cauza principală fiind inegalitatea lungimii membrelor inferioare, ca urmare a unor traumatisme; scolioza nou-nascutului este determinată de eventuale poziții asimetrice ale fătului în ultima perioadă a vieții intrauterine și are prognostic favorabil.

Scoliozele patologice sau structurale prezintă deformări complexe precum reducerea volumului vertebrelor de partea convexitatii, devin cuneiforme, gibozitățile costale sunt constante și monstruoase. Acest tip de scolioze sunt ireductibile, nici o manevră nefiind în masură să reducă încurbările. Scoliozele patologice sunt de două tipuri: cu etiologie cunoscută și cu etiolegie și mecanisme patogenice încă necunoscute (scolioze idiopatice sau esențiale).

Scoliozele structurale cu etiologie cunoscută: scolioza congenitală este foarte diferită ca aspect, datorită multitudinii malformațiilor ce pot apărea la nivelul vertebrelor și coastelor; scolioza rahitica se incadrează în grupa scoliozelor metabolice și sunt secundare rahitismuluim, devenind manifeste către vârsta preșcolară când presiunea pe corpurile vertebrale crește; scolioza paralitica se instalează ca urmare a lezării neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei spinării și se manifestă clinic prin pareză sau paralizii asimetrice ale mușchilor spatelui; scolioza posttraumatica este foarte rară și apare imediat după traumatism în cazul afectării directe a coloanei vertebrale sau tardive în cazul afectării inițiale a altor elemente ale aparatului de sprijin; scolioza toracogena apare ca efect a unor modificări la nivelul toracelui sau ca urmare a unor afecțiuni pulmonare grave; scolioza tuberculoasă este consecința tuberculozei corpurilor vetebrale ce se tasează în plan frontal și sagetal; scoliozele de etiologie rară includ boala Scheuermann, neurofibromatoza Recklinghausen, sindromul Apert, etc.

Scoliozele structurale cu etiologie necunoscuta (esentiale sau idiopatice) reprezintă 85% din totalul scoliozelor au caracter familial și include: scolioza infantilă ce debutează sub vârsta de 4 ani, este deobicei toracică stânga, apare mai des la baieti; scolioza juvenila debutează între 4 si12 ani și scolioza adolescentină care afectează mai ales fetele și evoluează în toată perioada de creștere osoasă.

După localizarea curburii primare: scolioza toracală, scolioza toraco-lombară, scolioza lombară, scolioza cervico-toracală, scolioza cu două curburi localizate toracal și lombar.

După gradul curburii: scolioza ușoară (sub 30o), scolioza medie (30 o-50 o), scolioza gravă (50 o-90 o) și scolioza foarte gravă (peste 90 o).

După suplețea curburii: scolioza mobilă ( gradul I), partial mobilă (gradul II) și fixată (gradul III).

Evoluția scoliozei este dependentă de sediu, gradul de încurbare și vârsta de apariție.

Sediul poate reprezenta indicatorul gravității scoliozei, aceasta scăzând în următoarea ordine: scolioze toracale, toraco-lombare, cervico-toracale și lombare.

Gradul curburii se situează în jurul pragului de 30o, cele de sub 30o având evolutivitate mică iar cele peste această valoare prezentând risc de agravare.

Vârsta de apariție indică prognosticul, cu cât este mai precoce cu atât acesta este mai grav. Agravarea scoliozei este continuă până la maturitatea osoasă. În perioada inițială a evoluției agravarea este relativ lentă iar după apariția primelor semne de pubertate agravarea crețte de 2 până la 8 ori.

Scoliozele evoluează și la vârsta adultă constituind în acest caz factori de risc pentru suferințele vertebrale ( artroze, discopatii etc.) agravarea fiind însă mult mai lentă.

2.2.3 Evaluarea coloanei vertebrale

Evaluarea coloanei vertebrale se realizează prin metode subiective :anamneză, examen somatoscopic și metode obiective reprezentate de examenul clinic general, studiul aliniamențelor, somatometria, examenul cinetic și examenul radiologic.

Anamneza este utilă deoarece ne poate informa asupra etiologiei deficienței: congenitală, familială, secundară unei infecții, carențială, etc.

Somatoscopia reprezentând o inspecție vizuală a corpului uman și urmărind aspectele generale sau de ansamblu ale întregului corp permite aprecierea staturii, starea de nutriție, aliniamentul reperelor anatomice din profil la linia mediană, a existenței eventualeor semne de rahitism, pubertate, etc.

Examenul clinic general este realizat de medic și are ca scop evaluarea prin percuție, palpare și auscultație a starii diverselor aparate și sisteme.

Studiul aliniamentelor sau somatoscopia instrumentală se realizează cu firul cu plumb și\sau cu cadrul antropometric de simetrie raportările realizându-se atât pe verticală cât și pe orizontală. Examinarea se realizează din spate, față și profil pentru a se stabilii diagnosticul de certitudine

Firul cu plumb se așează în dreptul vertebrei C7 și se va urmarii până la nivelul vertebrei S1.

În cazul cifozei la vertical firului cu plumb este tangent punctual dorsal, în vârful curburii. Se măsoară cu rigla dispusă orizuontal: de la C7 la firul cu plumb sageata cervicală (n=30mm) și de la L5 la firul cu plumb (n=30mm)

Diagnosticul de lordoza se stabilește când tangenta este realizată în punctele dorsal și sacral, examinarea fiind completată cu masurarea sageților cervicală și lombară. Pentru examinarea lordozei se folosește și metoda Rombului lui Michaelis, romb format prin unirea cu markerul a gropițelor sacroiliace,L5 și șanțul interfesier.

Diagnosticul scoliozelor se stabilește prin realizarea examinarilor din spate, fața și profil.

Examinarea din spate se efectuează după marcarea apofizelor spinoase cu un creion dermatograf pentru evidențierea încurbărilor laterale ale coloanei vertebrale iar verticala firului cu plumb poate trece prin pliul interfesier (scolioza echilibrată) sau lateral de pliul interfesier (scolioza dezechilibrată) moment în care se va stabili numărul, forma și sensul curburilor.

Se pot constata urmatoarele: lipsa paralelismului între liniile bispinoasă, bicretă și orizontala CAS sau planul suprafeței de spijin în cazul scoliozei în C, sau prezența paralelismului între liniile bispinoasă și bicretă dar nu și cu orizontala CAS sau planul suprafeței de sprijin în cazul scoliozei în S; asimetria omoplatilor (vârful omoplatului de pe partea convexității este ridicat); inegalitatea spațiilor triunghiulare taliei delimitate de marginile laterale ale trunchiului și bazinului și fața medială a membrului superior de aceeași parte (unghiul inferior al triunghiului este mai ascuțit și mai coborât de partea convexitătii curburii); asimetria pliurilor subfesiere (pliul de partea convexitatii lombare este mai coborât); dirijarea extremității superioare a pliului intefesier spre convexitatea curburii lombare.

Examinarea din față evidențiază lipsa paralelismului dintre liniile biacromială, biiliacă, bitrohanteriană, bimaleolară și orizontala CAS sau planul suprafeței de sprijin în cazul scoliozei în C sau prezența paralelismului între liniile biacromială și biiliacă, dar nu și cu orizontala CAS sau planul suprafeței de sprijin în cazul scoliozei în S.

Examinarea din profil evidentiază: gibozitatea costală posterioară situată de partea convexitatii; proeminența paraspinală lombară – în eventualitatea unei scolioze în S – de partea convexitatii curburii lombare datorată proeminențelor apofizelor transverse în musculatura șanțurilor vertebrale; proeminenta vârfului omoplatului de partea convexității; proeminența fesei de partea convexitatii rahisului; gibozității condru-costale anterioare situate pe hemitoracele opus de partea concavității curburii principale; eventuala asociere cu o cifoză dorsală sau lordoză lombară sau o eventuală inversare a curburilor coloanei vertebrale în plan sagetal.

Somatometria reprezintă realizarea măsurătorilor antropometrice generale (talie, greutate, bust, anvergură, perimetre, plici de țesut adipos, capacitate vitală, dinamometrie) pentru aprecierea creșterii și dezvoltării fizice.

În cazul cifozei și lordozei se realizează măsuratori antropometrice speciale ce constau în aprecierea săgetilor cervicală (față de apofiza spinoasă a vertebrei C7) și lombară (fața de apofiza spinoasă a vertebrei L4 sau L5), valori apreciate cu ajutorul riglei gradate.

În cazul scoliozei se realizează măsurători antropometrice speciale ce apreciază: săgeata (în cazul scoliozei în C) sau săgețile (în cazul scoliozei în S); gibozitățile costale; indicele de proporționalitate (raportul dintre lungimea rahisului în linie dreaptă și urmarind șirul apofizelor spinoase de la C7 până la vârful coccisului) și lungimea membrelor inferioare.

Examenul cinetic se realizează pentru diferențierea diagnosticului între deviație și deformație prin adaptările coloanei vertebrale la diverse poziții și mobilizări ale coloanei vertebrale .

Probele funcționale pentru evaluarea cifozei sunt următoarele : ridicare pe vârfuri cu brațele sus și decubit ventral cu extensia capului.

Pentru evaluarea lordozei probele funcționale constau în indicele medius-sol în flexia anterioară și așezat pe un scaun care să permită realizarea unei flexii de 90o a coapselor pe bazin.

Probele de control pentru evaluarea scoliozei sunt reprezentate de: poziția așezat ce permite stabilirea etiologiei scoliozei adevărate (dacă scolioza dispare este consecința inegalității lungimii membrelor inferioare iar daca aceasta persistă tulburarea mecanică inițială își are sediul la nivelul bazinului); pozițiile decubit și atârnat ce permit realizarea diagnosticului diferențial între atitudini scoliotice și scolioze adevărate și indicele medius-sol pentru flexie și înclinarea laterală.

Examenul radiologic permite vizualizarea coloanei în ansamblu, a structurii și a eventualelor ei deviații sau deformații. Se pot constata și eventualele cauze ale deposturărilor: malformații congenitale, epifizite vertebrale în diverse stadii, tuberculoza vertebrală, tumori primitive sau secundare etc.

Pentru cifoză examenul radiologic se realizează pe radiografia de profil prin măsurarea unghiului lui Cobb astfel: se execută desenearea unei linii tangente la primul corp vertebral modificat și tangenta la ultimul corp vertebral modificat. Unghiul format între cele două linii tangente reprezintă unghiul lui Cobb.

Pentru scolioză examenul radiologic se va efectua din față și profil în pozițiile stând și decubit. Aspectul modificărilor radiologice este diferit în funcție de tipul scoliozei:

– în atitudinile scoliotice se constată inflexiunea discretă a coloanei vertebrale, datorată elasicității crescute a discurilor intervertebrale fără alterări morfologice ale corpurilor vertebrale;

– în scoliozele patologice modificările radiologice sunt importante și constau în : inflexiunea laterală cu vertebre modificate, cuneiforme; rotația vertebrei vârf(cea mai deformata) prin proiecția apofizei spinoase spre convexitate.

Unghiul curburii scoliotice poate fii apreciat prin examen radiologic prin mai multe metode: metoda Risser-Ferguson (se precizează mai întâi vertebră vârf în mijlocul căreia se intersectează dreptele care pornesc din vertebrele neutre, cele mai înclinate, ce delimitează lateral curbura; unghiul se deschide spre concaviate) și metoda Cobb ( se trasează doaua linii către concavitate pornind din vertebrele neutre superioară și inferioară, respectiv din marginile superioară și inferioară).

2.2.4 Tratamentul complex al tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale

Tratamentul tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale este complex și trebuie individualizat în funcție de tipul, forma, numărul și localizarea curburilor vertebrale, vârsta , sex, temperament, grad de antrenament, boli asociate etc. Acesta poate fi profilactic ( primar, secundar, tertiar), medicamentos, kinetic, ortopedic și\sau chirurgical.

Tratamentul profilactic constă în adoptarea unor poziții corecte în diverse activitati cotidiene , ca de exemplu: așezat pe scaun cu menținerea unui contact permanent al spatelui cu spătarul până la nivelul spinelor scapulei; evitarea menținerii indelungăte a poziției așezat pe un fotoliu sau scaun inadecvat înălțimii subiectului ; adoptarea poziției corecte la masa de lucru cu o înălțime ce trebuie să ajunga la nivelul pieptului antebrațele sprijininduse pe masă; adoptarea poziției decubit dorsal pe un pat tare fară pernă sau cu pernă mică iar șoldurile și genunchii trebuie să fie perfect extinsi; menținerea în ortostatism a unei distanțe maxime între pubis și apendicele xifoid.

Proflaxia primară este importantă în vederea menținerii aliniamentului normal al coloanei vertebrale. Profilaxia secundară și tertiară se aplică în cazul apariției deviațiilor rahisului.

Tratamentul formelor funcționale se realizează prin mijloace kinetoterapeutice unde exercițiul fizic ocupă locul principal iar acesta are ca obiective urmatoarele: exercitarea componentei neuro-psihice, exercitarea componentei musculare, corectarea deficiențelor secundare compensatorii.

Exercitarea componentei neuro-psihice constă în ștergerea reflexului de atitudine gresită și crearea unui nou reflex neuro-muscular, corect și stabil în gestica cotidiană. Acest lucru se va realiză doar după ce subiectul va conștientiza influența nociva a atitudinii vicioase asupra sănătății, capacității de muncă și inconvenientelor de ordin estetic. Pentru aceasta trebuie cunoscută poziția deficientă, învățată și însușită poziția corectă, învățate mijloacele tehnice corective și susținută și impulsionată acțiunea motrică.

Exercitarea componentei musculare are în vedere musculatura scurtată și cea alungită acestea fiind tonifiate.

În cazul cifozei se are în vedere tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii spatelui realizabilă prin exerciții statice constând în menținerea trunchiului în plan posterior sau prin exerciții active libere sau rezistive și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii regiunii anterioare a toracelui, realizabilă prin aceleași exerciții statice și active libere și aplicabile în cazul musculaturii alungite la care se adaugă și cele active rezistive constând în mișcări excentrice în cursă externă.

În cazul lordozei se vizează tonifierea în condiții de scurtare a musculatuii abdominale realizabilă prin exerciții statice constând în menținerea trunchiului în plan anterior sau prin exerciții active libere sau rezistive și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii sacrolombare realizabilă prin aceleași exerciții statice și active libere aplicabile în cazul musculaturii alungite, la care se adaugă cele active rezistive constând în mișcări excentrice în cursă externă.

În cazul cifolordozei, exercitarea componentei musculare vizează alungirea coloanei vertebrale prin redresarea simultană a curburilor: tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii spatelui și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii regiunii anterioare a toracelui, tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii abdominale și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii regiunii sacrolombare.

În cazul scoliozei, exercitarea componentei musculare constă în: tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii paravertebrale de partea convexității, în cazul scoliozei în C, sau a convexităților alterne, în cazul scoliozei în S, realizabilă prin mișcări concentrice în cursă internă și tonifierea în condiții de alungire a musculaturii paravertebrale de partea concavității, în cazul scoliozei în C, sau a concavităților alterne, în cazul scoliozei în S, realizabilă prin mișcări excentrice în cursă externă.

Corectarea deficiențelor secundare compensatorii este obligatorie știindu-se că atitudinile vicioase determină reechilibrări supra\subiacente . Pentru aceasta se vor execută exerciții de tonifiere a musculaturii spatelui, abdomenului, membrelor și exerciții de creștere a capacitii generale de efort.

La cifoză deficiențele compensatorii sunt reprezentate de: cap și gât înclinat anterior, umeri addusi și coborâți sub orizontala liniei biacromiale, omoplați abdusi și desprinși de grilajul costal, torace înfundat. În principal se are în vedere profilaxia formării lordozei lombare compensatorii.

Deficiențele compensatorii ale lordozei sunt reprezentate de bazin anteroversat, genunchi în hiperextensie și se are în vedere profilaxia formării cifozei dorsale compensatorii.

Mijloacele kinetice utilizate pentru atingerea acestor obiective se sistematizează în exerciții statice (menținerea unor poziții simetrice sau asimetrice corective sau hipercorective urmărind obiectivele de lucru) dinamice și masaj. Exercițiile dinamice sunt reprezentate de exerciții libere de trunchi, membreu superioare,membre inferioare; exerciții de respirație; exerciții cu obiecte portative (baston, minge medicinală, gantere, corzi elastice, săculeți cu nisip, minge Physioball); exerciții la aparate fixe (spalier, bancuță, bară, paralele, scripeți); redresări pasive (presiuni și elongații), active(exerciții autocorective în fața oglinzii); exerciții aplicative (exerciții de mers, târâre, alergare, cățărare, echilibru); exerciții cu partener; exerciții preluate din ramuri sportive (înot, gimnastica, baschet, handbal, fotbal, atletism,volei, etc).

Programul de recuperare prin mijloace kinetoterapeutice se execută pe o durată de aproximativ 45 minute, individual sub supravegherea kinetoterapeutului, ce urmărește corectitudinea exercițiilor.

După însușirea corectă a acestora subiectul va execută programul acasă, zilnic și de 3 ori pe saptamană sub control de specialitate.

Durata tratamentului se poate întinde pe perioade de timp foarte diferite, de la câteva luni până la câțiva ani în funcție de vârsta subiectului, numărul încurbărilor și stadiul bolii.

Tratamentul formelor patologice ale deficiențelor rahisului constă din tratamentul medicamentos, ortopedic, chirurgical și mijloace kinetice.

Tratamentul medicamentos va fi individualizat de la caz la caz în funcție de etiologia deficienței și este de competența medicului specialist.

Tratamentul ortopedic este indicat în situațiile unor deformații structurale osteoarticulare accentuate și cele care prezintă un caracter evolutiv accentuat. Acesta se realizează prin aparate corectoare pasive ce constau din aparate gipsate, corsete sau orteze cu rol în menținerea coloanei în poziție corectă și active ce obțin corecția prin autoredresare activă a coloanei. În cazul scoliozelor tratamentul ortopedic se instituie în următoarele situații: în scoliozele infantile care prezintă o angulație de 40o sau chiar mai mică, dar se constată semne de agravare prezente la un subiect cu hipotonie musculară; în scoliozele juvenile evolutive cu angulație mai mare de 30o; în scoliozele adolescenților când unghiul curburii măsoară sub 40o cu condiția purtării corsetului pentru o perioadă de peste 1 an.

Tratamentul chirurgical se aplică foarte rar în cazul deviațiilor coloanei vertebrale în plan sagital și se limitează următoarele situații: deviații vertebrale grave, evolutive, a căror agravare este lentă dar continuă. Se intervine numai după încetarea creșterii. Cu cât vârsta este mai mică cu atât intervențiile chirurgicale sunt mai riscante, deoarece blochează creșterea în zona fuzională, limitând creșterea în înălțime. Intervențiile chirurgicale în cazurile grave vor fi precedate de tratament ortopedic.

În cazul formelor patologice, tratamentul kinetic consolidează de obicei tratamentul ortopedic sau chirurgical, acesta fiind permanent și aplicat: preparator (cu scop de asuplizare și tonifiere musculară generală),înainte de corecția gipsată (când își propune să asuplizeze coloana vertebrală pentru a ușura obținerea redresării), în cursul imobilizării în aparat gipsat (când tinde să întrețină în special troficitatea musculară), în corset ortopedic (când continuă să tonifice musculatura și să amelioreze corecția) și după suprimarea corsetului (când pe lângă obiectivele enumerate anterior vizează redresarea posturală și integrarea ei în gestica cotidiană).

Corectarea voluntară a ținutei – atât cât permite mobilitatea redusă a coloanei – trebuie exersată de zeci de ori pe zi, în reprize de câte 5-6 minute. Se va adăuga o ședință zilnică de recuperare kinetică mai consistentă de circa 15-20 minute.

Capitolul III – Contribuții la recuperarea prin kinetoterapie a tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale la școlari și preșcolari

3.1 Ipoteză. Scop. Sarcini.

Tulburările de statică ale coloanei vertebrale la școlari și preșcolari pun nenumărate probleme în dezvoltarea fizică și realizarea activităților cotidiene ale acestora. Aceastea pot prezenta dureri și discomfort în stadiul inițial iar dacă nu sunt depistate și tratate în timp util, ajungând în stadiu avansat (patologic) necesită efectuarea tratamentului ortopedic cu ajutorul aparatelor corective sau chiar a tratamentului chirurgical. Deficiențele de la nivelul coloanei vertebrale pot fi prezente la persoanele de orice vârstă care fie le-au moștenit, fie se manifestă ca urmare a unor poziții vicioase în timpul vieții intrauterine sau a unor accidente obstetricale, fie apar în urma unor traumatisme,boli de nutriție sau endocrine, fie mențin poziții incorecte perioade îndelungăte sau prezintă dezechilibre la nivelul aparatului locomotor.

Scopurile lucrării de față este acela de a depista și înlătura cauzele apariției acestor deficiențe, de a trata și de a reda astfel funcționalitatea coloanei vertebrale prin elaborarea unui program de recuperare adecvat realizat în urma evaluării corecte a pacientului astfel încât, cunoscându-se particularitățile individului și respectând principiile recuperării în kinoteterapie, pacientul să beneficieze de un tratament complex și eficient cu efect cât mai rapid.

Pentru îndeplinirea primului scop urmărit în aceasta lucrare de licență și anume depistarea deficiențelor coloanei vertebrale, se vor realiza examenul clinic general al pacientului, examenul clinic și funcțional al coloanei vertebrale, bilanțul articular și bilanțul muscular iar pentru celelalte scopuri se vor elabora și se vor pune în aplicare metode și mijloace ale kinetoterapiei prin care se urmărește ameliorarea și chiar înlăturarea tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale.

3.2 Organizarea cercetării

Organizarea cercetării constă în parcurgerea unor etape ce trebuie respectate.

Prima etapă este aceea de a alege pacienții, urmată de evaluarea acestora și stabilirea diagnosticului. Evaluare constă în: cunoașterea istoricului pacientului prin anamneza; aprecierea staturii, a stării de nutriție, a eventualelor semne de rahitism, pubertate,etc prin somatoscopie; efectuarea examenului clinic general; studiul aliniamentelor; efectuarea probelor de control; somatometria prin măsurători antropometrice generale și speciale; examenul radiologic și alte examene de laborator pentru aprecierea etiologiei deficienței și a ecoului acesteia asupra funcției respiratorii și\sau cardiace.

A doua etapă constă în stabilirea unor obiective de care se va ține cont în elaborarea programului kinetoterapeutic.

A treia etapă reprezintă elaborarea programului kinetoterapeutic individualizat și aplicarea acestuia iar ultima etapă constă într-o evaluare finală prin care se va observa eficacitatea programului aplicat și se vor constată rezultatele obținute.

3.3 Locul și perioada desfașurării. Subiecți

Atât școlarii cât și preșcolarii fac parte din școli speciale în care am avut posibilitatea de a participa la orele de kinetoterapie prin intermediul Programului de Formare Psihopedagocica Nivelul I.

Locul în care a fost desfășurată activitatea cu preșcolarii este reprezentat de gradinița specială pentru preșcolari cu deficiențe mintale, deficiențe asociate și deficiențe neuromotorii din cadrul Scoalii Gimnaziale Speciale "ConstantIn Păunescu", București iar activitatea cu școlarii a fost desfășurată la Școala Gimnazială Specială "Sfântul Nicolae", sector 4, București.

Tratamentul kinetoterapeutic a fost aplicat pe toată perioada anului școlar, primul semestru fiind alocat preșcolarilor iar al II-lea,școlarilor.

Evaluarea la preșcolari s-a realizat pe un eșantion de 23 de subiecți din care s-a lucrat în mod aleatoriu cu subiecții prezenți la orele de kinetoterapie din cadrul orarului școlar.

Tabel 3.1. Evaluarea preșcolarilor

Evaluarea scolarilor s-a realizat pe un eșantion de 27 de subiecți dintre care 14 în clasa a II-a și 13 în clasa a VI-a.

Tabel 3.2 Evaluarea scolarilor de Clasa a II-a

Tabel 3.3 Evaluarea scolarilor de Clasa a VI-a

3.4 Programele kinetoterapeutice utilizate în recuperarea tulburărilor de statică ale coloanei vertebrale

Cifoză dorsală

Tabel 3.4 Exerciții pentru cifoză dorsală

Lordoză lombară

Tabel 3.5 Exerciții pentru lordoză lombară

Cifolordoză

Tabel 3.6 Exerciții pentru cifolordoză

Scolioză C dreapta

Tabel 3.7 Exerciții pentru Scolioză C dreapta

Scolioză S dorsală dreapta lombară stânga

Tabel 3.7 Exerciții pentru Scolioză S dorsală dreapta lombară stânga

Capitolul IV – Concluzii și aprecieri

O prima concluzie este că majoritatea subiecților prezentau și deficiențe fizice. Deficiențele fizice au apărut de la o vârsta foarte mică .

În urma evaluărilor realizate pe eșantioanele de preșcolari și școlari s-au constatat urmatoarele: dintre 23 preșcolari (17 băieți și 6 fete), 4 subiecți au lordoză lombară (3 băieți și o fată), 2 au cifoză dorsală (băieți), 2 au scolioză S (o fată și un băiat), 5 au scolioză C (băieți), 3 au tetrapareză spastică cu deficiențe fizice asociate (2 băieți și o fata) iar 6 nu prezintă deficiente fizice (3 fete și 3 băieți).

Din școlarii de clasa a II-a în număr de 8 băieți și 6 fete s-a constatat ca: un băiat are cifolordoză, 2 fete și un băiat au cifoză dorsală, 2 băieți au lordoză lombară, un băiat și o fată au scolioză C, un băiat are scolioză S, 2 băieți au cifoză și scolioza C, o fată are tetrapareză cu deficiențe fizice asociate iar 2 fete și un baiat nu prezintă deficențe fizice.

Din școlarii de clasa a VI-a în număr de 7 băieți și 6 fete s-au constatat ca: 2 fete și 2 băieți prezintă cifoză dorsală, 2 fete și un băiat au lordoza lombară, o fată are scolioză C și un băiat scolioză S, 2 băieți și o fața au tetrapareză spastică cu deficiențe fizice asociate iar un băiat nu prezintă deficiențe fizice.

Subiectiv s-a constatat ca deficiențele fizice s-au ameliorat, medicul și kinetoterapeutul care au realizat examinarile finale constatând o îmbunătățire a stării fizice a subiecților.

Propuneri: Toți copii cu deficiente fizice să fie testați și din punct de vedere fizic , kinetoterapia să înceapă cât mai precoce și să fie personalizată și adaptată fiecarui caz.

BIBLIOGRAFIE

Albu C, Armbruster Tiberiu-Leonard, Albu M, 2012, „Kinetoterapie Metodologia poziționării și mobilizării pacientului”, editura Polirom;

Albu C, Tiberiu-Leonard Vlad, Albu A, 2004, „Kinetoterapia pasivă”, editura Polirom;

Albu C, Alois G, Albu M, 2007, „Dicționar de kinetoterapie”, editura Polirom, București;

Baciu C, Popovici N, 1964, „examenul clinic al coloanei vertebrale, Viața Medicală”, București;

Baciu C. Clement, 1977, "Anatomia funcțională și biomecanica aparatului locomotor", Editura Sport-Turism

Buzescu Alexandru, „Anatomie și Biomecanică”, note de curs;

Bratu Mircea,2011, „Bazele generale ale kinetoterapiei”, editura Bren, București;

Bratu I, 1977, „Gimnastică pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice”, editura Sport-Turism, București;

Cordun Mariana,1999, „Postura corporală normală și patologică, editura Anefs, București;

Cordun M, 2009, “Kinantropometrie”, Editura Express, București;

Cordun Mariana,1999, „Kinetologie Medicală”, editura Axa, București;

Crețu Antoaneta, 2003, „Ghid de kinetoterapie în bolile reumatice”, editura Bren, București;

Docu-Axelerad Daniel și Docu-Axelerad Any , 2009, "Noțiuni de biomecanică a coloanei vertebrale", Editura Fundației ”Andrei Șaguna”, Constanța

Dumitru Dumitru, 1984, „Reeducarea funcțională în afecțiunile coloanei vertebrale”, editura Sport-Turism, București;

Elbsat R, 2000, „Noțiuni de fizioterapie”, editura Bren, București;

Gavrilescu Dora-Irina, 2010, "Anatomia functionala și biomecanica mișcării", editura Didactica și Pedagogica-Bucuresti

Geambașu Adina, 2008, „Kinetoterapia deficiențelor fizice funcționale”, editura Didactică și pedagogică, R.A.;

Ispas T Cristian, 2003, "Kinetoterapia în afecțiunile ortopedico-traumatice-Deficiențe fizice", ANEFS

Ispas Cristian, 1998, „Noțiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuți”, edtura ART Design, București;

Ifrim GH Mircea, 1983, „Atlas de Anatomie Umană Volumul I, Editura Științifică și Enciclopedică;

Mircea Ioana, 2005, „Kinetoterapie generală și biomecanica”, Editura Universității din Oradea;

Niculescu TH Cezar, Voiculescu Bogdan, Sălăvăstru Carmen, Niță Cristian, „Compendiu Anatomia și Fiziologia Omului”, 2009, editura Corint, București;

Papilian V., 2003, “Anatomia omului”, Editura Bic All, București

Ranga Viorel, "Anatomia omului. Pereții trunchiului",Ed CERMA,Bucuresti

Rață Marinela, 2014, ”Anatomie funcțională și biomecanică”, Ed ALMA MATER, Bacău

Rădulescu Al., 1960, “Scoliozele”, editura Academiei;

Sbenghe T., 1999, „Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei”, editura Medicală, București;

Sidenco Elena-Luminița, 2012, „Coloana vertebrală și membrul inferior-Evaluare mioarticulară în kinetoterapie și în medicină sportivă”, Editura Fundației România de Mâine, București;

Sutcliffe Jenny, 2013, “Remedii pentru dureri de spate”, editura Litera, București;

Țepordei R. și Guțu M., 2011, ”Miologie”, Ed. PIM, Iași

Zaharia C., 1980, “Scolioza-Clinica, Terapie, Recuperare”, editura Medicală, București;

lector A.Bendelic , Prelegere: Anatomia funcțională a coloanei vertebrale, , USMF “N.Testemițanu” Catedra Anatomia Omului

http://sistemul-osos.weebly.com/coloana-vertebral259.html

http://www.esanatos.com/anatomie/coloana-vertebrala/Articulațiile-coloanei-vertebr22918.php

http://dexonline.ro/definitie/cifoz%C4%83

http://dexonline.ro/definitie/lordoz%C4%83/paradigma

http://www.prostemcell.org/leziuni-ale-coloanei-vertebrale/notiuni-de-anatomie-ale-coloanei-vertebrale.html