Programul de studii: DENUMIREA PROGRAMULUI [308292]
Programul de studii: DENUMIREA PROGRAMULUI
ÎNMORMÂNTAREA:ISTORIE, [anonimizat]: [anonimizat]. Lect. Univ. Dr. Teofil Ovidiu STAN Vasile Mădălin TĂUT
2017
CUPRINS
1. Istoria înmormântării………………………………………………………………………..8
2. Simbolismul liturgic al înmormântării……………………………………………………..22
2.1. [anonimizat] a slujbei înmormântării………………26
2.2. Semnificația dogmatică a rugăciunii Dumnezeul duhurilor………………………….27
2.3. Diferența între rugăciunea Dumnezeul duhurilor și rugăciunea de iertare…………………………………………………………………………………27
2.4. Condiția fundamental a [anonimizat]…………………………………………………………………………………..28
2.5. [anonimizat]…………………28
2.6. Stâlpii ce se citesc la casa celui adormit…………………………………………32
3. Lucrurile ce trebuie pregătite pentru slujba de înmormântare………………………..38
3.1. Slujba de înmormântare…………………………………………………………39
3.2. Mormântul din cimitir…………………………………………………………..49
3.3. Parastasul………………………………………………………………………..51
3.4. Ridicarea Panaghiei……………………………………………………………..51
3.5. Trisaghionul pentru morți sau Panihida mică……………………………………53
3.6. [anonimizat]……………………………………………………………………………………53
3.7. Gustarea din apaos………………………………………………………………54
3.8. Coliva…………………………………………………………………………….55
3.9. Alte slujbe de înmormântare…………………………………………………….57
4. Înmormântarea preoților………………………………………………………………59
4.1. Înmormântarea preotului…………………………………………….………….59
4.2. Așezarea în mormânt a preotului decedat…………………………………………..60
5. Comunicarea creștinilor cu cei adormiți………………………………………………63
5.1. Obiecții în legătură cu rugăciunile pentru cei adormiți……………………………..64
6. Obiceiuri intruse la înmormântare………………………………………………………..67
6.1. Ce așezăm pe morminte…………………………………………………………69
6.2 . Doliul………………………………………………………………………..…72
7. Înmormântarea la diferite confesiuni………………………………………………….73
7.1. Înmormântarea la confesiunea Moatorii lui Iehova………………………………73
7.2.Înmormântarea la confesiunea Baptisă…………………………………………..74
7.3.Înmormântarea la confesiunea Penticostală………………………………………76
8. Concluzii……………………………………………………………………………………………………….78
9. Bibliografie……………………………………………………………………………………………………80
9.1. Izvoare…………………………………………………………………………………………………..80
9.2. Cărți………………………………………………………………………………………………………80
9.3. Dicționare………………………………………………………………………………………………81
9.4. Studii…………………………………………………………………………………………………….82
9.5. Site-uri web……………………………………………………………………………………………83
10. Anexe…………………………………………………………………………………………………………84
11. Curriculum vitae………………………………………………………………………………………….99
12. Declarație………………………………………………………………………………………………….102
INTRODUCERE
Lucrarea de față are ca deziderat analizarea teologiei din punctul de vedere al slujirii bisericești, al contextului în care trebuie să-și desfășoare misiunea și al perspectivei interdisciplinare. Teologia ca unică esență și scop explicarea și aprofundarea dogmelor în scopul mântuirii oamenilor din fiecare perioadă de timp are o dimensiune realmente slujitoare în Biserica Ortodoxă. Abaterea de la această direcție transformând-o într-o disciplină pur științifică, nedeplină și ineficientă pentru Biserică. Contextul în care teologia trebuie să-și desfășoare misiunea ei astăzi este definit ca postmodern. Postmodernitatea prin caracterul ei relativist aduce provocări uriașe vieții creștine, precum pluralismul religios și cultural, probleme legate de tehnică și de era informațională. Pentru ca Biserica să acopere o rază cât mai mare de acțiune, teologia este chemată să intre în dialog cu celelalte discipline: știința, cultura, filosofia, ecologia, etc. Moartea este o mare încercare pentru noi, oamenii. Ne încearcă mai întai de toate durerea desparțirii de cei apropiați ai noștri, rude și prieteni, de universul nostru familiar, de tot ce avem, de lucrurile pe care obisnuim sa le facem. Ne încearcă apoi teama de cum ne va fi dat să murim, și cei mai mulți oameni nu se tem atat de moarte, cât de chinurile ei.
Ne încearcă spaima de necunoscut, pentru că nimeni nu știe ce-l asteaptă în lumea de dincolo și, oricât de mare ne-ar fi credința și nădejdea n-avem de unde ști de vom trece cu bine prin vămile văzduhului și de vom fi aflați curați de păcat înaintea "înfricoșătorului scaun de judecată al lui Hristos". Nici un om nu știe care va fi soarta lui în vesnicie. Marea despărtire este un moment de jale, de durere pentru familie și comunitate. Plângerea morților, jelirea, sub o formă sau alta se face la toate popoarele lumii.
Mare este taina morții! După cum au spus mai toți filosofii, e singurul lucru de neocolit din viața noastră, și totuși nu știm ce este cu adevărat și unde ne duce.
Sfintele Scripturi spun despre moarte că vine pe neașteptate („Nu știți ziua, nici ceasul…" – Mt. 25, 13), că pricina ei e păcatul dintâi (Rom. 5, 12); încă vestesc învierea morților și viața ce va să fie a împărăției, dar nu spun nimic despre răstimpul dintre moartea omului și Judecata din urmă. Din istorisirea învierii fiului văduvei din Nain (Lc. 7, 11-6) și cea a lui Lazăr (In. 11, 1-43), înviați de Domnul, nu aflăm nimic despre ce s-a petrecut cu ei până să se întoarcă la viață. Așadar, e limpede că Dumnezeu n-a îngăduit morților să le descopere celor vii tainele lumii de dincolo, pentru că n-a socotit a fi lucrul acesta de folos spre mântuire. însuși Domnul spune în pildă că le e de-ajuns că „au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei!" (Lc. 16, 29). De aici însă nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu poruncește să nu ne punem întrebări despre viața de dincolo. În primele două cazuri citate, tăcerea evangheliștilor se explică prin faptul că esențială aici este învierea celor doi, cu rostul de a preînchipui învierea de obște, la sfârșitul veacurilor, și de a vădi puterea lui Dumnezeu de a o săvârși iar cât privește pilda cu bogatul nemilostiv, Sfinții Părinți arată că diavolii s-ar folosi în chip viclean de asemenea prilejuri, ca să-i înșele pe oameni cu mărturii amăgitoare; fie lucrarea dracului, fie mintea tulburată de boală i-ar fi făcut pe mulți să se dea drept morți întorși la viață, iar oamenii ar fi avut parte mai mult de tulburare și amăgire, decât de folos.Astfel, prin cuvintele: „au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei!", Domnul nu poruncește să nu iscodim soarta omului după moarte, ci ne îndeamnă ca pentru aceasta să cercetăm Scripturile și să luam aminte la cuvintele prorocilor, la mărturia și învățătura sfinților, din care aflăm tot ce ne este de trebuință spre mântuire.
Motivația abordării temei are implicații teologice și personale. Implicațiile teologice fiind actualizarea modului de teologhisire ortodoxă și punctarea unor probleme cu care teologia trebuie să se confrunte. Iar implicațiile personale se îndreaptă cu precădere spre aprofundarea stilului teologiei răsăritene și a contextului actual în care Biserica lucrează la mântuirea lumii.
Modul de abordare a temei este împărțit în șase capitole, care au scopul de a prezenta cursiv contextul în care teologia trebuie acționeze, stilul și responabilitățile slujitoare ale teologiei ortodoxe și provocările la care este chemată să răspundă.
În primul capitol este vorba de primul manuscris liturgic grec care face mențiuni la rugăciuni liturgice pentru adormiți este codexul Barberini Vaticanus Graecus 336 din sec VIII. ÎnacestvechiEvhologhiunuexistă nici o mențiune despre slujba înmormântării, se cuprind doar șapte rugăciuni pentru diferite categorii de adormiți. Faptul că acest vechi manuscris din sec. VIII, care cuprinde aproape toate Sfintele Taine, dar nu cuprinde o slujbă de mângâiere pentru adormiți, atât denecesarăpentruviațacredincioșilor,este,probabil,dinmotivulcăîntimpurile mai vechi, cei adormiți erau prohodiți pe parcursul Sfintei Euharistii. Reminiscențe ale acestei legături dintre înmormântare și Sfânta Euharistie se păstrează până astăzi în slujba înmormântării aflată în uz: Fericirile, Apostolul și Evanghelia, Ecteniile șiChinonicul.
În capitolul doi se vorbește despre simbolismul liturgic al înmormântării, arătându-se că, precum a fost înfășurat corpul Domnului Hristos în giulgiuri albe ce simbolizează haina drepților și curăția sufletească, astfel este îmbrăcat și mortul în haină albă, în haina simbolică; creștinii perioadei primare se îmnormântau numai în stihar alb, spre a închipui credința și dorința ca răposatul să apară nevinovat în fața dreptului Judecător. Tragerea clopotelor mai închipuie și trâmbița îngerească cu care, la învierea de obște, îngerii vor chema pe toți cei din morminte la judecata cea din urmă. Trupul îmbrăcat astfel este așezat Într-un sicriu, cu fața în sus, cu privirea spre răsărit, adică spre raiul de fericire, pe care ni-1 închipuim la răsărit.
În capitolul trei se arată lucrurile trebuincioase la săvârșirea înmormântării, rostul, importanța și simbolistica lor. Coliva , colacul, vinul, pânza, crucea, lumanarea. Ajuns la mormânt, se varsă vinul amestecat cu untedelemn peste trupul răposatului, se închide sicriul și se așază în mormânt. Amestecarea de vin și untdelemn se numește „paus" sau „apaos", este simbol al aromelor sau balsamului cu care femeile mironosițe au uns trupul lui Iisus după moarte. Stropirea cu vin și untdelemn la înmormântare, este simbol al curățirii de păcate.
În capitolul patru este vorba de înmormântarea preoților care este mai complexă decât a mirenilor deoarece preotul este îmbrăcat cu toate veșmintele are Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce în brațe, arătând prin aceasta că a fost slujitor al Domnului, se citesc mai multe Evanghelii si Apostole, trupurile preoților adormiți întru Domnul se așează în morminte întocmai ca și trupurile mirenilor decedați și anume: cu capul spre Apus, având fața îndreptată spre Răsărit.
În capitolul cinci ni se arata cum putem comunica cu cei adormiti acest lucru făcându-se doar prin rugaciune. Potrivit credinței noastre, situația celor care au primit verdictul defavorabil la judecata particulară, se poate schimba prin rugăciunile pentru cei morți și prin celelalte mijloace recomandate de Biserică. De altfel, noi credem că, în viața de dincolo, sufletele își au o situație provizorie, în sensul că, prin rugăciunile Bisericii luptătoare și mai ales prin intervenția mijlocitoare a sfinților, pot să obțină o poziție din ce în ce mai bună, căci așa cum ne asigură însuși Mântuitorul în casa Tatălui Ceresc sunt multe lăcașuri.
În capitolul șase ne sunt prezentate unele obiceiuri intruse care nu apartin de înmormântare și care provoacă disensiunii între credincioșii parohiei, acesta este obiceiul împărțirii prosoapelor și a împărțirii unor bunuri materiale pentru sufletul raposat, prin aceasta cauzându-se mari cheltuieli familiei îndoliate.
În capitolul șapte ne sunt aduse în fața ochilor, rânduieli si obiceiuri de înmormântare la diferite confesiuni, precum: Martorii lui Iehova, Baptiștii și Penticostalii.
Iar în concluzie este prezentată moartea care pentru unii dintre noi este o izbăvire fie de chinurile acestei lumi, fie este o trecere mult asteptată căci dincolo de această viață ne v-om întâlni cu Hristos Împăratul care ne va spune bine slujă bună și credincioasă intră întru bucuria Domnului tău.
ISTORIA ÎNMORMÂNTĂRII
Etimologic vorbind, înmormântarea este slujba în care întreaga comunitate însoțește la mormânt pe unul din frații/surorile decedați, cu credința în învierea trupului și cu nădejdea împărăției lui Dumnezeu. Aceasta este o slujbă a nădejdii având încredințarea ca Iisus Hristos este „Învierea, viața și odihna fiecăruia care nădăjduiește”(Ps. 60). El este cel care S-a pogorât la iad, și a dezlegat pe cei legați, a strivit moartea și a dăruit viață tuturor. Dincolo de slujba înormântării, este un act privind destinul unei persoane.„Cel ce cu mâna Ta dintru neființă m-ai zidit și cu chipul Tău cel Dumnezeiesc m-ai cinstit, iar pentru călcarea poruncii iarăși m-ai întors din pământul din care am fost luat, la asemănarea Ta mă ridică cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu-mă”. Este o slujbă de pocăință fiind singura cale de a intra în „Ceata Sfinților”: „Ceata Sfinților a aflat izvorul vieții și ușa raiului să aflu și eu calea prin pocăință.”
În afară de această denumire – „slujba pentru morți” – în tradiția manuscrisă (rânduiala) mai este numită și „Prohodirea monahului / monahiei / mireanului” sau „Slujba Ieșirii (Exodului)”, cu aceleași adaosuri, în funcție de rangul celui răposat (mireanului, monahului, diaconului, preotului, episcopului); „Slujba înmormântării”,deexempluamonahului, „Slujbapentruceiadormiți”, comună pentru toate categoriile deadormiți;„Rânduiala și slujba care se face monahului răposat”; „slujba Parastasului pentru monahii adormiți”; „slujba morților”; „slujba pentru cel săvârșit”.
Slujba Înmormântării este însă o slujbă lungă și complexă. Pentru studiul ei, un izvor clar de cercetare este tradiția liturgică manuscrisă. Tradiția ortodoxă multiseculară, conține multe elemente referitoare la grija pentru cei adormiți și la trebuința pomeniriilor,dar cu puține informații referitoare la istoria textelor liturgice ale slujbei pentru adormiți. Istoria slujbei propriu-zise a înmormântării începe din secolul al X-lea. Afirmațiile despre cei adormiți menționate în scrierile patristice vizează doar abordarea teologică, dogmatică, eclesiologică și canonică.Despre textele liturgice propriu-zise, mențiunile se fac doar în manuscrisele liturgice.
Primul manuscris liturgic grec care face mențiuni la rugăciuni liturgice pentru adormiți este codexul Barberini Vaticanus Graecus 336 din sec VIII.Nici un alt manuscris liturgic mai vechi decât Evhologhiul Barberini nu există astăzi și, din acest motiv, știința liturgică își începe orice studiu referitor la istoria slujbelor liturgice de la acest codexmanuscris. În acest vechi Evhologhiu nu există nici o mențiune despre slujba înmormântării; se cuprind doar șapte rugăciuni pentru diferite categorii de adormiți.Din acest motiv, putem spune că slujba înmormântării, așa cum o cunoaștem astăzi, nu există în cel mai vechi codex liturgic manuscris. Totuși, codexul Barberini ne pune pe gânduri în legătură cu existența slujbei înmormântării prin faptul că include în a cincea anexă„Ectenii pentru cel adormit ”. Existența acestor „ectenii pentru cel adormit”, și mai ales la anexa Evhologhiului, întărește deja statornica opinie liturgică că în afara tuturor Sfintelor Taine care erau legate de Dumnezeiasca Euharistie, și această slujbă funerară era încadrată în Sfânta Liturghie. Faptul că acest vechi manuscris din sec. VIII, care cuprinde aproape toate Sfintele Taine, dar nu cuprinde o slujbă de mângâiere pentru adormiți, atât de necesară pentru viața credincioșilor, este, probabil, din motivul că în timpurile mai vechi, cei adormiți erau prohodiți pe parcursul Sfintei Euharistii. Reminiscențe ale acestei legături dintre înmormântare și Sfânta Euharistie se păstrează până astăzi în slujba înmormântării aflată în uz: Fericirile, Apostolul și Evanghelia, Ecteniile șiChinonicul.
Nu există documente despre ritualul liturgic întrebuințat de Biserică pentru înmormântarea creștinilor în primele trei secole. Probabil că la început s-au respectat, în această privință, datinile, obiceiurile și formulele de rugăciune obișnuite în ritualul iudaic (pentru creștinii proveniți dintre evrei) ori în păgânism, dintre care, de altfel, multe s-au păstrat și mai tarziu, Biserica străduindu-se să le dea însă un înțeles creștin. Dar curând, transportarea trupurilor la locul de îngropare a început să fie însoțită de cântări cu un conținut creștin. După pacea Bisericii, mulțimile de credincioși și clerici însoțeau trupurile morților pe drumul către cimitire, ca și moaștele sfinților martiri care erau deshumate și aduse în orașe, purtând lumini în mâini și cântând psalmi sau diverse imnuri. Așa au fost transferate, de exemplu, osemintele Sfantului Martir Vavila de la Dafni în Antiohia pe vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că luminile și cântările cu care erau conduși morții exprimă mulțumirea față de Dumnezeu pentru că i-a încununat, ca pe niște atleți, pe cei ce pleacă din mijlocul nostru. În casele unde erau depuși, după ce li se făcea toaleta funebră, ori în biserici, morții erau privegheați, zi și noapte, din ziua morții până la înmormântare, cum s-a făcut, de exemplu, cu trupul împăratului Constantin cel Mare sau cu cel: al Sfântului Ambrozie. Conform sfatului Sfântului Apostol Pavel: „Fraților, nu voim să fiți în neștiință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care n-au nădejde…” (I Tes. IV, 13), era înterzisă jelirea morților și purtarea hainelor de doliu (culoare neagră), pentru că moartea nu constituia motiv de plângere și întristare, ci de bucurie, ca trecere la viața cea fericită și eternă.
Istoricul Eusebiu al Cezareii, descriind înmormântarea împăratului Constantin cel Mare (337d.Hr) menționează:„În mijloc au pășit liturghisitorii lui Dumnezeu, puhoiul curioșilor și toată mulțimea credincioșilor; iar aceia au săvârșit dumnezeiasca slujbă a înmormântării, înălțând cuvenitele rugăciuni.”. Relevantă este mărturia lui Augustin(354-430 Hr) care ne informează că, în timp ce trupul mamei sale nu era încă îngropat, se aducea jertfa mântuirii noastre, adică Sfânta Euharistie, pentruea. Și pluralul folosit (în codexul Barberinii 336 gr. din sec. VIII) la ecteniile diaconești pentru adormiți, ne conduce la părerea că în primul mileniu posibil să fi avut loc și înmormântări în grup,când se întâmplau mai multe decese în aceiași zi sau că aceleași ectenii pentru adormiți se rosteau și în afara slujbei înmormântării, atunci când se săvârșea pomenirea lor, de asemenea legate de SfântaLiturghie. Când anume s-a făcut ruperea slujbei înmormântării de Sfânta Liturghie nu este ușor de spus. Cea mai veche descriere a slujbei înmormântării o întâlnim în scrierile lui Dionisie Areopagitul (sec. V). După descrierea lui Dionisie Areopagitul,episcopul organiza sinaxa,însă nu se săvârșea Sfânta Euharistie,ci o anumită ceremonie legată de eveniment. Această ceremonie avea următoarele elemente:
Adunarea poporului și a soborului de preoți de cătreepiscop;
Dacă cel adormit face parte din treapta sfințiților slujitori se așează în fața Sfântului Jertfelnic, iar dacă este monah sau laic, aproape de ieșire, adică în pronaos(narthex).
După aceasta episcopul citește o rugăciune demulțumire.
Se citesc fragmente referitoare la Înviere din Noul Testament, [se fac] Psalmodieri, se concediază catehumenii și [urmează] pomenirea de către diacon;
Însfârșit,episcopul citește deasupra celui adormit rugăciunea și după aceea se face sărutarea răposatului,mai întâi de către ierarh,și după aceea de către cei prezenți.
Urmează turnarea uleiului peste cel adormit de către ierarh, și după ce citeșteorugăciune,sefaceîngropareaîntr-o„casă”cinstităîmpreunăcualte trupuri sfinte din aceeașitreaptă.
Canonul 41 al Sinodului din Cartagina (419 d. Hr) menționează că atunci cândsefăceauînmormântărisesăvârșeaneapăratșiSfântaLiturghiecucondiția ca preotul să fie ajunat: „Sfintele altarului (Liturghia – n. trad.) să nu se săvârșeascădecâtnumaide personae careauajunat,exceptându-seosingurăziîn an, întru care se săvârșește Cina Domnului. Iar dacă, săvârșindu-se cineva spre seară,fiedintreepiscopi,fiedintreceilalți,șis-arfacepomenirepentruceiadormiți, aceasta să se îndeplinească numai cu rugăciuni, dacă cei ce ar trebui să slujească au prânzit.”Ajunarea clericilor se pare să fie și una din cauzele desprinderii slujbei înmormântării de Sfânta Liturghie, deși aceasta s-ar fi putut întâmpla și din motive mai practice, legate de înmulțirea credincioșilor și existența mai multor decese într-o singură zi, în special la orașe. Prin urmare, multele înmormântări au stârnit separarea de Sfânta Liturghie și lungirea slujbei înmormântării. Trebuia deci să se inventeze un model de slujbă care săcuprindă toate acele vechi rugăciuni funerareși acest model liturgic nu putea să urmeze altceva decât slujba complexă a Utreniei. Primul manuscris liturgic care cuprinde slujba înmormântării este codexul manuscris Grottaferrata (sec. X). Titlul slujbei este: „slujba pentru adormiți”. Planul schematic al acestei prime slujbe cuprinde următoarele elemente:
Începutul: „Binecuvântată esteîmpărăția”;
Cei șase psalmi ai Utreniei sau Ps. 90 („Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt…”);
Ectenia mare pentruadormiți;
Rugăciune;
Aliluia;
Tropare;
Psalmul 118 („Fericiți cei fărăprihană…”);
O altăCatismă;
Cântările 1-3 dinCanon;
Ectenie mică +Rugăciune;
Condacul;
Cântările 4-6 dinCanon;
Condacul;
Cântările 7-9 dinCanon;
Ecteniemică + Rugăciune;
Luminânda;
Laudele;
3 Antifoane: Antifonul I: Ps. 22 (Aliluia de 3 ori);
Tropare și ectenie + rugăciune;
Sedelne și Apostolul (Romani 5:12-6:11);
Antifonul II: Ps. 23 (Aliluia de 3 ori);
Tropare și ectenie + rugăciune;
Sedelne și Apostolul (I Corinteni 15:1-22);
Antifonul III: Ps. 3 (Aliluia de 3 ori);
Tropare și ectenie + rugăciune;
Sedelne și Apostolul (I Corinteni 15:29-50);
Prochimen;
Apostolul (I Tesaloniceni4:13-18);
Aliluia custihuri. Evanghelia (Ioan5:24-30);
Ectenieîntreită.Tropar;
Ultima sărutare șitropare;
Rugăciunea uleiului, turnarea sau ungerea cuulei;
Rugăciune;
Apolisul.
Din planul schematic al slujbei înmormântării se pare că tradiția pe care o reflectă acest manuscris este cea a studiților. Slujba înmormântării cuprinde elementealetipiculuimonahal(deex.Canonul)șiale„rânduieliicântării”(deex. Antifoane, Condacul).
Fără indoială, cele dintai cântări șilecturi sfinte cu care creștinii îi privegheau pe morți și îi conduceau la groapă ar fi fost psalmii biblici, îndeosebi aceia în care era vorba despre viață și moarte. Astfel, Sfântul Grigorie de Nissa spune că, la moartea surorii sale Macrina, s-au cântat psalmi și imnuri și același lucru ne relatează și Sfântul Grigorie de Nazianz la moartea fratelui său. Ieronim spune că la înmormântarea matroanei Paula în Betleem, s-au cântat psalmi în limbile ebraică, latină și siriană, deoarece erau adunați creștini de multe neamuri și fiecare cânta sau asculta psalmi în limba sa.
Cele dintâi reguli privitoare la ritualul creștin de înmormântare le găsim în Constituțile apostolice. Astfel, în cartea a VL-a (cap. 37) din acest document se combate obiceiul iudaic și păgân al spălărilor lustrale după atingerea de morți și se spune că morții care au răposat întru bună-credință să fie scoși din casă și conduși spre groapă cu cântări; autorul anonim citează, mai departe, versete din Psalmii CXV (vers. 6: „Cinstită (scumpă) este înaintea Domnului moartea cuvioșilor Lui”) și CXLV (vers. 7: „întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta…”), care se cântau (citeau) probabil în astfel de ocazii, în cimitire, se recomanda să se citească din Cărțile Sfinte, să se cânte psalmi și să se aducă, în biserici și în cimitire, ca jertfă plăcută Euhartistie, icoana trupului împărătesc al lui Hristos. Probabil că de aici s-a luat obiceiul, răspandit în multe regiuni ale Bisericii vechi, de a se pune părticele din Sfânta Euharistie în gura celor răposați, obicei pe care l-a condamnat sinodul cartaginean din 393 (can.18 între cele de la Cartagina) și apoi sinodul trulan în canonul 83. Tot în Constituțiile apostolice(cartea VIII, cap. 41) ni se dă cea dintâi rânduială de slujbă pentru cei morți, în care găsim și textul unor ectenii și rugăciuni în acest scop.
Un diacon rostea mai întâi o ectenie mare, apoi o ectenie specială pentru cei morți, după care episcopul rostea o rugăciune, în care găsim idei și formule din rugăciunile slujbelor funebre de azi. Slujba se încheia cu o rugăciune pentru plecarea capetelor și ieșirea credincioșilor din biserică. În Evloghionul episcopului Serapion de Thmuis (în Egipt) din sec. IV, găsim textul unei rugăciuni pentru cei morți, asemănătoare cu cea din Constituțiile apostolice, iar în sec. V, scrierea cu titlul Despre ierarhia bisericeascăa lui Dionisie Pseu-do-Areopagitul (cap. VII, 2-3), ne dă o descriere și o interpretare a rânduielii slujbei pentru înmormântarea unui cleric, cum se făcea probabil prin părțile Antiohiei de atunci. Membrii familiei, adunându-se în jurul celui adormit, înălțau cântări de laudă către Izvorul izbăvirii, rugându-L să ajungă și ei la locul de odihnă în care sălășluiesc cei drepți. Apoi îl luau și îl duceau la ierarh, „pentru a-i da cununile cele sfinte”. Acesta aduna ceata preoților și dacă răposatul era cleric, trupul lui era așezat în biserică înfața dumnezeiescului altar, iar dacă era monah era așezat „langă cinstitul presbiteriu, înaintea intrării preoților” în altar. Ierarhul începea el însuși „rugăciunea și mulțumirea către Dumnezeu”; când o termina, diaconii citeau, pe rând, „făgăduințele cele nemincinoase cuprinse în dumnezeieștile Scripturi despre sfânta noastră înviere și cu evlavie cântă cântările psalmistice care au același cuprins și înțeles”. Apoi, primul dintre diaconi făcea ieșirea catehumenilor, după care rostea o ectenie, pomenindu-i pe sfinții care au adormit mai înainte și pe cel adormit atunci și îi îndemna pe toți să se roage pentru fericitul său sfârșit întru Hristos.
După aceea, apropiindu-se de trupul celui adormit, ierarhul rostea o rugăciune pentru el și îi dădea sărutarea sfântă, urmat de toți cei de față. Apoi turna untdelemn sfințit peste trupul celui adormit și făcând pentru toți rugăciunea cea sfântă, așază trupul lui în loc de cinste, împreună cu celelalte trupuri sfinte de aceeași treaptă.
Pseudo-Dionisie nu redă textul rugăciunii rostite de episcop pentru cel mort înainte de sărutarea sfântă; dar în explicarea care urmează, el o rezumă astfel: Rugăciunea cere milostivirea dumnezeiască să ierte celui adormit toate cele ce el a greșit din pricina slăbiciunilor omenești și să-l învrednicească pe dânsul de lumină și în țara celor vii, în sânurile lui Avraam și Isaac și Iacov, în locul”unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”. Precum se vede, atât rugăciunea din Constituțiile apostolice, cât și cea rezumată în descrierea și explicarea slujbei funebre din ierarhia bisericească,conține aceleași idei și expresii pe care le aflăm și în rugăciunea: „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul”, specifică tuturor slujbelor funebre din ritualul bizantin de azi. După părerea unor liturgiști, aceasta ar fi cea mai veche dintre rugăciunile funebre folosite azi. Textul ei îl aflăm nu numai în cele mai vechi Evhologhii,manuscrise grecești (Barberinusgr. 336, sec. VIII și Cod. gr. 226 din Biblioteca publică Leningrad), ci chiar într-un document anterior, și anume Papirusul ele la Nessana din jurul anului 60072, iar formule din ea le găsim reproduse într-o serie întreagă de inscripții mai vechi din Nubia. Nici cel mai vechi Evloghiu-manuscris grecesc (Barberinusgr. 336, din sec. VIII) și nici altele, ulterioare, nu conțin o rânduială a slujbelor funebre, ci numai rugăciuni izolate, pentru diferite categorii de răposați. Abia manuscrisele mai târzii cuprind rânduielile slujbelor funebre din Molitfelnicele ortodoxe de azi; primele ediții tipărite provin abia din secolul XVII. Rânduielile actuale reprezintă o combinație a rugăciunilor pentru morți din vechile rânduieli bisericești și manuscrise de Evloghiicu cântările și lecturile din rânduiala Privegheriide toată noaptea (Pannikhis), care se făcea încădin vechime în biserici în ajunul duminicilor și al sărbătorilor mari și care era cea mai potrivită pentru acest scop. Astfel, Psalmul CXVIII („Fericiți cei fară prihană în cale…”), care alcătuiește Catisma a XVII-a, specifică slujbelor funebre, împărțită în trei antifoane, constituia încă de la început psalmodia Utreniei de duminică și de sâmbătă, în oficiul mănăstiresc, așa cum se cânta la catedrala patriarhală din Constantinopol. Se cânta odinioară și la slujba înmormântării Domnului de la Denia din Sfanta și Marea Vineri, azi păstrate numai sub forma de versete izolate printre strofele Prohodului.
Textul acestui prim manuscris nu reprezintă forma embrionară a slujbei înmormântării, dar se structurează pe scheletul slujbei Utreniei. În perioada aceasta în care apare prima slujbă a înmormântării se întărise tipicul monahal neo-savait în defavoarea „tipicului cântării” (din Constantinopol). Cu toate acestea, tipicul cântărilor nu a dispărut dintr-o dată. Elementele lui au rămas răspândite și în tipicul monahal, care a fost prelucrat de către studiți prin cunoscuta lor reformăliturgică. Prin acest prim manuscris al sec. X ajungem la concluzia că în perioada aparițieislujbeiînmormântăriinuexistaomarevarietateaslujbeiînmormântării pentru diferite categorii de răposați, ci o slujbă comună a înmormântării care deservea toate categoriile. Ceea ce era nestatornicpentru fiecare categoriede adormiți erau rugăciunile speciale. În manuscrisele vechi georgiene, chiar și în sec. XVII nu existau multe slujbe ale înmormântării, ci doar una, care servea pentru toate categoriile de credincioși. După un studiu atent al codicelor manuscrise din sec. X-XII, observăm că slujba înmormântării s-a structurat mai întâi pe slujba Utreniei. Utrenia însă pare a fi „idioritmică”, adică o adevărată slujbă matinală de tip monahal, independentă de Utrenia zilnică, dar construită după exemplul ei.Psalmul 90 care există la începutul slujbei înmormântării nu este un împrumut doar din slujba Panihidei, deoarece în afara acestui psalm, în vechile manuscrise avem și cei 6 psalmi. Perioada dintre sec. VIII și XIII este reprezentată în special de către părinții studiți și cei neo-savaiți. Studiții au fost cei care primii au alcătuit multe sfinte slujbe în forma pe care o cunoaștem astăzi, inclusiv această slujbă a înmormântării. Neo-savaiții au prelucrat ceea ce au preluat de la studiți, dând forma care există până astăzi în viața noastră liturgică. De exemplu, ei au introdus, în general în toate slujbele, și în special în slujba Utreniei, canoanele cu nouă cântări. Studiții, ca primi reformatori ai cultului bizantin, au găsit deja o slujbă a înmormântării pe care noi astăzi nu o cunoaștem. Aceasta conținea probabil rugăciunipentrumorți,ectenii,fragmentedinapostolșievanghelie,pecarele-au preluat, și pe baza acestora au format trunchiul acestei slujbe aînmormântării. În continuare neo-savaiții au prelucrat deja slujba înmormântării studită și dupăcumsepare,auadăugatșielementenoicareleaparțin.Înaceeașiperioadă, paralel cu studiții, culmina în Italia de Sud un mare centru monastic ortodox cu numeroasemănăstiri.MănăstirileItalieideSudurmautipiculstudital „rânduielii cântării”. Renașterea liturgică neo-savaită menționată mai sus, cu renumitele ei adaosuri la slujbe, a influențat Italia de Sud mai târziu. Motivul principal este că imnografia, ca gen de poezie liturgică, s-a remarcat prin imnografii ei locali. Aceștia, au fost influențați direct de către tradiția studită, dar au creat și lucrări noi, și astfel au început a se diferenția în mod propriu. Noile creații imnografice ale poeților din Italia de Sud demonstrează vizibil, pe baza tradiției manuscrise care s-a întipărit în codici, că și italienii eleni au oferit multe creații istoriei noastre liturgice, și din acest motiv s-au numit neo-studiți. Acești monahi italo- elini, vizitând Constantinopolul și Mănăstirea Stoudion, apoi întorcându-se în patria lor, au transmis multe cu privire la cult și tipic, creând astfel o tradiție comună în cult, a cărei bază este cea studită. Tipicul studit n-a fost primit imediat de toate mănăstirile din Sudul Italiei. Astfel, în ceea ce privește slujbele pentru adormiți, semnalăm că manuscrisele din aceeași perioadă nu au uniformitate și conformare cu tipicul studit. De exemplu, în manuscrisele din Italia de Sud, unde există Antifoane în slujba înmormântării, se demonstrează suprapunereadintretipiculmonahalșicel„alcântărilor”,practicăcareaprovenit de pe urma reformei liturgice studite. Astfel, se pare că în Italia de Sud de la început au existat două rânduieli: prima era practica veche de dinainte de reforma liturgică a neo-studiților italo-elini, iar a doua – practica neo-studiților cu reprezentantul ei de bază, Sf. Bartolomeu Calavritul († 1050). Exemple ale acestei noi reforme liturgice, adică a unirii celor două tipicuri: cel al cântărilor și cel monahal, avem în anumiți codici liturgicimanuscriși. În manuscrisele din Italia de Sud slujba înmormântării se prezintă în linii generale asemănătoare. Prin urmare, concluzionăm că neo-savaiții (Palestina și Sinai) și neo-studiții italo-elini au luat deja gata scheletul slujbei înmormântării de la studiții din Constantinopol, adăugând unele elementele proprii. Cu privire la susținerea acestei poziții a noastre există un manuscris sec.XI,caremenționeazăcăslujbaînmormântăriiesteaceeași pentru toți cei adormiți. Ceea ce face diferențierea, în funcție de situație, sunt canoanele. Deci, în vechile manuscrise liturgice, slujba înmormântării este una și aceeași, comună pentru toate categoriile de adormiți. Diferențele pe categorii se făceau prin anumite elemente liturgice variabile, cum ar fi canoanele. Cu timpul această slujbă comună de înmormântare, din motive practice, a început să se diferențiezemaimultșisăiadiferitenume,înfuncțiedecategoriaceloradormiți. Aceastaaconduslaimpresiacăfiecarecategoriedeadormițiareslujbaeiproprie (de înmormântare), deși o astfel de diferențiere nu se observă în perioada timpurie a apariției slujbei înmormântării, ci mult maitârziu.
O parte dintre cântările și rugăciunile din rânduială actuală a slujbelor funebre, care provin din fondul vechi al slujbei Privegherii de toată noaptea Panihida, îl au ca autor, după tradiție, pe Sfântul Gherman I, patriarhul Constantinopolului din sec. al VlII-lea. Din același veac provin și stihirile de la Binecuvântările morților („Ceata sfinților…”), care se cântă în prima parte a slujbelor funebre, precum și cele opt frumoase stihiri idiomeledin slujba înmormântării, care se datorează marelui imnograf și dogmatist, Sfântul loan Damaschinul. Canonulslujbelor funebre este opera lui Teofan, episcopul Niceei dar a înglobat probabil în textul lui, formule și expresii din vechime, în legătură cu cultul martirilor. În cadrul lui, la slujba înmormântării preoților se intercalează, după Cântarea a șasea, Condacul și Icosul obișnuit al slujbelor funebre („Cu sfinții odihnește, Hristoase…”), dar nu singure, ci urmate de încă alte 24 de strofe, care alcătuiesc un condac complet, în forma sa originală. Acest condac este alcătuit de Sfântul Roman Melodul, după alții călugărului Anastasie, probabil prietenul Sfantului Maxim Mărturisitorul.
Rezervarea unor imne speciale pentru anumite categorii de adormiți și varietatea noilor compoziții imnografice au făcut ca, pornind de la trunchiul primar al slujbei comune de înmormântare, să se dezvolte unele slujbe separate. Astăzi, în Evhologhiul Mare există patru categorii de slujbe de înmormântare:
a) Slujba funerară pentru mireni,
b) Slujba funerară pentru monahi,
c) Slujba funerară pentru preoțiși
d) Slujba funerară pentru bărbați mireni.
Această multitudine a slujbelor înmormântării nu a urmat-o toată Biserica Ortodoxă. Prin redactarea Tipicului Patriarhal al Bisericii Mari a lui Hristos din Constantinopol (în sec. XIX – n. trad.), aceasta a decretat săvârșirea comună a slujbei înmormântării pentru toți credincioșii, indiferent de clasă socială, funcție și vârstă. Au existat însă și anumite opinii din partea unor teologi care au fost de acord cu existența mai multor slujbe de înmormântare, argumentând că se poate ca înaintea lui Dumnezeu să nu existe stări sociale; există însă diferențe morale. De exemplu, nu este potrivit să se rostească aceleași tropare pentru maturi și pentru prunci, pentru monahi, sfințiți slujitori și laici. Predominareauneislujbe commune deînmormântareaavutdreptconsecință ignorarea unor compoziții imnografice funerare. La practica Patriarhiei Ecumenice de a scurta slujba înmormântării au contribuit diferite motive. Un motivimportantafostmulteleînmormântăridinorașelemari.Preoțiiseoboseau foarte mult la slujbele de înmormântare. Și patriarhul Moscovei Nikon, în adresarea lui către Biserica Constantinopolului, întreba despre slujba înmormântării, dacă aceasta trebuie săvârșită după Evhologhion sau în formă prescurtată. În răspunsul patriarhului ecumenic Paisie I (1651-1652, 1654- 1655), formulat printr-o hotărâre sinodală, era îndreptățită varianta abreviată, ca cea care s-a impus în practică din cauza multor decese. Răspunsul Sinodului Patriarhiei Ecumenice a fost următorul: „Aici, în părțile Constantinopolului, rânduiala slujbei celor adormiți, s-a schimbat oarecum, scurtând slujba din Evhologhiu din cauza deselor și marilor epidemii care vin, și nu ajung preoți ca să înmormânteze trupurile lor; dar acolo unde situația nu ne obligă să ne grăbim, trebuie respectată rânduiala prevăzută detipic”.
În sec.XI,în manuscrise,se o bservă tendința de a diferenția anumite slujbe de înmormântare de slujba comună. Această diferențier etrebuie înțeleasă numai cu referire la titlul pe care îl poartă fiecare slujbă de înmormântare și careva elemente schimbătoare, cum ar fi rugăciuni, canoane, tropare pentru fiecare categorie de adormiți și nimic maimult. În sec. XII se pare că încep să se consolideze slujbele înmormântării în funcție de categoria celui adormit. Însă studiul tuturor manuscriselor din această perioadă demonstrează că baza slujbei înmormântării este comună pentru toate categoriile de adormiți. În general, în perioada sec. X-XII, slujba înmormântării pentru monahi se pare că predomină în defavoarea celorlalte. De asemenea, ea constituie slujba comună de înmormântare pentru toate treptele de clerici, de la diaconi până la episcop, incluzând și toate treptele monahale, de la începători până la monahii cu schimă mare. În manuscrise mai observăm că după slujba înmormântării monahilor urmează de obicei înmormântarea laicilor și a pruncilor. Acestea nu alcătuiesc alte slujbe de înmormântare în sensul strict al termenului, căci trunchiul lor principal este același cu cel al slujbei monahilor, cu singura diferență a unor tropare speciale, canoane și rugăciuni pentru situații speciale. Din sec. XV-XVI de când avem și primele cărți tipărite, încep să-și facă apariția multele slujbe de înmormântare după cum le cunoaștem astăzi și sunt tipărite în Evhologhiul editurii Asteros. Tot în această perioadă a luat naștere și slujba înmormântării pentru preoți. Însă la baza tuturor acestor slujbe de înmormântare stă scheletul comunpe care l-a trasat tradiția manuscrisă a sec.X- XII.
Până în sec. XIV nu exista decat o singură slujbă a înmormântării, comună pentru toate categoriile de morți (clerici, laici, monahi, copii), care se pare că era cea a înmormântării monahilor de azi; în ea se încadrau rugăciunile proprii pentru diferitele categorii de morți, existente mai dinainte în Evloghiile -manuscris. Slujba de azi a înmormântării laicilor adulți a apărut în Biserica din Constantinopol în cursul secolului. XIV.
Tot atunci se pare că a apărut o randuială specială pentru înmormântarea preoților (clericilor de mir), datorită probabil patriarhului ecumenic Filotei (Kokinos), al cărui rol important în creația liturgică bizantină din secolul XIV e cunoscut, ea a fost introdusă în Biserica Rusiei de mitropolitul Ciprian (1380-1406), fost discipol al patriarhului Filotei. Această slujbă nu era însă uniformă peste tot, ci avea deosebiri locale, în unele variante se citeau, de ex., 7, 8 sau 9 Evanghelii, în altele, 14 sau 15 Evanghelii, dintre care ultima, cea citită la groapă, era de obicei a învierii lui Lazăr.
Slujba specială pentru înmormântarea copiilor nu se întalnește în manuscrise decât din secolul XV înainte; după însemnările din unele cărți de ritual, întocmirea ei s-ar datora unui ieromonah, Gavriil, din Sfântul Munte.
Studiul codicelor manuscrise demonstrează clar că o mulțime de compoziții liturgice imnografice au dispărut din cauza invenției tiparului. Ceea ce avem astăzi în Biserica noastră ca slujbă a înmormântării este o abreviere sau, mai bine zis, o opțiune pentru enoriile noastre, pe măsurile posibilităților timpului. În Micul Evhologhiu aflat în uz, care se folosește oficial de către Biserica Ortodoxă Greacă, există doar o singură slujbă comună pentru adormiți cu titlul: „Slujba funerară, adică pentru adormiți”. Astăzi este omis Ps.90 și Aliluia. Încă și din Ps. 118, din 178 de stihuri se cântă doar 18 stihuri, după cum, de asemenea, nu mai există Ps.50 șiCanonul. Prin urmare cu multele prescurtări,slujba înmormântării și-a pierdut structura ei liturgică inițială, care era slujba Utreniei, și a ajuns să pară o slujbă de sine stătătoare.
SIMBOLISMUL LITURGIC AL ÎNMORMÂNTĂRII
Câteva exemple din explicarea duhovnicească a unor momente din ritualul înmormântării după unii Sfinți Părinți ai Bisericii: îmbrăcarea mortului în haine curate și spălarea lui cu apă caldă și ungerea cu untdelemn sfințit înseamnă: curăția sufletească cu care răposatul trebuie să se înfățișeze în fața lui Dumnezeu. Precum a fost înfășurat corpul Domnului Hristos în giulgiuri albe ce simbolizează haina drepților și curăția sufletească, astfel este îmbrăcat și mortul în haină albă, în haina simbolică; creștinii perioadei primare se îmnormântau numai în stihar alb, spre a închipui credința și dorința ca răposatul să apară nevinovat în fața dreptului Judecător.
Peste acest veșmânt i se dau și hainele stării sale civile, închipuind,răposatul la judecata mare,unde are să dea seama și de faptele serviciului său, nu numai de cele ale sale proprii ca om particular, creștinii, după învățătura Mântuitorului, trebuie să fie îngropați în pământ, unde să aștepte învierea trupurilor lor. Corpul trebuie să-l cinstim și după moarte, căci el este biserica Sfântului Duh și va ieși odată din pământ, cum a ieșit și Mântuitorul și se va înfățișa înaintea dreptului Judecător de aceea înmormântările se vor face în cimitire sfințite de Episcop și trupurile să fie așezate spre odihnă, până la a doua venire, în loc liniștit, sfințit, neatins și netulburat.Înmormântarea creștină, prin toate actele sale de cult, ne prezintă un șir de simboluri. Închiderea gurii și a ochilor de către familie indică deșertăciunea lumii acesteia, cu moartea deodată pier toate vorbele ce se rostesc cu gura și toate poftele ce se stârnesc cu mijlocirea ochilor. Trupul îmbrăcat astfel este așezat Într-un sicriu, cu fața în sus, cu privirea spre răsărit, adică spre raiul de fericire, pe care ni-1 închipuim la răsărit. I se pune pe zăbranic, pe acoperitorul feții, o cruciuliță de lemn spre a închipui că cel răposat a crezut în Hristos, în Crucea Lui și se află și acum sub Sfântul Ei scut. Mortul este apoi stropit mereu cu aghiasmă de către familie și de către ceilalți creștini, ca simbol de sfințire a corpului și spre a închipui dorința ca sufletul lui să se poată prezenta sfințit, în curăție sufletească la înalta judecată cerească. Punerea mâinilor cruciș pe piept înseamnă că răposatul cere iertare de la toți și îi roagă să solicite pentru dânsul mila lui Dumnezeu. Crucea de ceară în mâna adormitului în Domnul, înseamnă steagul de biruință al credinței, în care a viețuit răposatul iar icoana pusă pe piept, simbolizează că răposatul a fost venerator al sfinților și nădăjduitor în ajutorul lor. Pânza albă de pe față închipuie haina nevinovăției ce a primit-o în botez. Trei lumânări și toiagul puse pe piept, închipuie trecerea din lumea întunericului la lumina vieții, întru împărăția Domnului nostrum Iisus Hristos.
Clopotele și sunarea lor de trei ori dimineață, la amiază și seara, în decurs de 3 zile înseamnă glasul de chemare la rugăciune pentru cel adormit și totodată servește ca o notă, că toți v-om urma odată aceeași cale. Tragerea clopotelor mai închipuie și trâmbița îngerească cu care, la învierea de obște, îngerii vor chema pe toți cei din morminte la judecata cea din urmă. Săvârșirea panihidei, a citirii dinApostol și din Evanghelie simbolizează că adormitul creștin a viețuit conform acestor învățături sfinte iar citirea psalmilor de umilință simbolizează cererea îndurării de sus pentru cel răposat și sunt o mângâiere pentru întreaga familie.
În multe părți se obișnuiește ca după ce cel adormit este dus la capelă pentru a fi înmormântat, preotul să se întoarcă la casa răposatului să-i mângâie pe cei întristați, să binecuvinteze și să stea la masă. Atunci, înainte de masă sau după, se săvârșește sfeștania în casa celui mort.
A treia zi, în preajma înmormântării, se împart tuturor celor prezenți lumânări ori făclii care se poartă aprinse la procesiunea de îngropăciune și care simbolizează lumânările întrebuințate de Iosif și Nicodim la înmormântarea Domnului și sunt semn de bucurie pentru că răposatul a sfârșit lupta vieții pământești și se apropie acum de veșnica lumină cerească. Tămâia și cădirea simbolizează miresmele de la mormântul lui Iisus Hristos; mai închipuie apoi și buna mireasmă a virtuților adormitului și sunt totodată și simbol al rugăciunilor înălțate pentru sufletul acestuia (Apocalipsa8, 4). Sigilarea sicriului o înfăptuiește preotul stropind corpul cu vin, cu agheasmă ori cu ulei, în chipul crucii și cu rostirea cuvintelor psalmistului: „Stropi-mă-vei cu isop” (Psalmul 50, 8). Sigilarea simbolizează sfințirea și curățirea corpului, precum și cererea de iertare pentru păcate pentru cel răposat, întocmai cum și David a cerut iertare prin cuvintele de mai sus din psalm. Convoiul mortuar reprezintă ultimul onor ce i se dă celui adormit, iar descoperirea capetelor celor ce-1 petrece pe calea din urmă, închipuie cinstea deosebită arătată față de răposat. Praporii bisericii purtați la înmormântare simbolizează că răposatul a fost membru al bisericii lui Hristos, ostaș al credinței creștine și acum trece în lumea duhurilor sub scutul steagului de biruință al acestei credințe. Crucea este purtată în fruntea convoiului însemnând că, crucea este izvorul învierii noastre și că răposatul, ca un creștin adevărat, și-a purtat crucea vieții și a stat sub ocrotirea ei. Preotul pășește în fruntea convoiului înaintea sicriului spre a simboliza că, precum l-a condus pe creștinul respectiv în biserica prin botez, așa îl conduce acum, iarăși prin biserică și prin mijlocirea ei, la odihna veșnică. Acesta este și rostul ducerii în biserică a mortului; cântarea Catismei în trei stări închipuie că în viața sa creștinul răposat a crezut în Sfânta Treime.
Troparele învierii simbolizează credința în învierea trupurilor. Canonul morților închipuie rugăciunea de umilință și este un îndemn de a ne înălța din lumea deșertăciunilor spre lumea fericirii cerești. Apostolul și Evanghelia se citesc pentru că ele ne dau învățături doveditoare asupra învierii corpurilor și sunt o recunoaștere că răposatul a nădăjduit în aceste sfinte învățături.
Cântarea despărțirii și sărutarea cea din urmă, adică sărutarea crucii și a icoanei hramului așezate pe sicriu sau pe tetrapod, sunt simbolul ultimului rămas bun. Rugăciunea de dezlegare (iertăciunile) reprezintă rugăciunea și mijlocirea bisericii pentru iertarea păcatelor celui adormit. Cântarea „veșnică pomenire” este un îndemn și o provocare ca cei rămași să-și aducă pururea aminte și să se roage pentru cel adormit în Domnul.
La înmormântarea preoților se citesc evanghelii, apostole și rugăciuni mai multe, exprimând prin acestea demnitatea lui preoțească și se săvârșește Sfânta Liturghie, spre a închipui că preotul decedat asistă și acum, pentru ultima oară, la jertfa nesângeroasă.
Aruncarea în groapă, peste sicriu, cu pământ, cărbuni și cenușa din cădelniță, simbolizează adevărul că pământ și cenușă suntem. Turnarea în groapă a untului de lemn din candelă atestă că adormitul a fost tare în faptele sale virtuoase ca untul de lemn, adică cu puterea Duhului Sfânt.
Sigilarea gropii o face preotul cu hârlețul, însemnând cu el în cele patru părți ale gropii, rostind: „Al Domnului este pământul”.
Înainte de a se închide sicriul, preotul varsă cruciș peste trupul celui adormit, vin adus de rudele răposatului zicând: „Stropi-mă-vei cu isop și mă vei curăți”. Apoi se varsă și cărbunii și cenușa din cădelniță zicând: „Pământ și cenușă suntem”. După ce se acoperă sicriul și e coborât în mormânt, preotul aruncă peste el cea dintâi lopată de țărână, cruciș, zicând: „Al Domnului este pământul și plinirea Lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa”. Prin aceasta, se încearcă a-i alina pe cei rămași în viață cu credința că, chiar în pământ, trupul mortului rămâne tot în puterea și sub ocrotirea lui Dumnezeu, Care este stăpânul cerului și al pământului , și se pecetluiește mormântul. Crucea pe mormânt, la capul mortului, semnifică că aici este îngropat un creștin, care a purtat sarcina vieții sale, crucea sa, și a urmat lui Hristos Cel răstignit pe Cruce.
Crucea care străjuiește deci, mormântul creștinului, arată că cel ce doarme somnul de veci sub scutul ei a adormit întru Hristos Biruitorul morții, și nădejdea că se va scula împreună cu El, la învierea cea de obște, iar candela care arde la cruce în semn de rugăciune către Dumnezeu, pentru odihna veșnică a sufletului adormitului. Florile legate în jerbe, împletite în cununi ori aruncate simplu în groapă sau așezate pe mormânt, precum și cele plantate pe mormânt, sunt semnele iubirii sincere, simbolul dorinței de înflorire sufletească a răposatului în viața veșnică și sunt o reminiscență de la înmormântarea Preasfintei Născătoare. Apostolul și Evanghelistul Ioan, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, după porunca și după indicarea unui înger, a luat ramuri de finic și le-a presărat pe mormântul Sfintei Maici .
Biserica admite agapele în înțelesul de milostenie pentru sufletul celui adormit și ca o invitație, ca toți cei prezenți să înalțe într-un gând rugăciuni pentru dânsul, pentru a nu-1 uita. Agapa creștină se face indiferent de gradul lor de păcătoșenie.
II.1. Structura istorică, dogmatică și liturgică a slujbei de înmormântare
Canonul 41 al Sinodului de la Cartagina (din anul 419) atestă în mod lucid faptul că, cu prilejul înmormântărilor, „se celebra dumnezeiasca Euharistie, cu condiția ca preotul să fi postit”. Dumnezeiasca Liturghie a reprezentat primul cadru ceremonial al înmormântării morților și sesizează întreaga comunitate bisericească. Întrucât canonul 18 al Sinodului de la Cartagina și canonul 83 al Sinodului Trullan (691-692) interzic a se da dumnezeiasca împărtășanie celor morți, deducem faptul că pe atunci celebrarea Sfintei Liturghii „înainte de înmormântarea mortului era un obicei răspândit”.
Rânduiala înmormântării s-a desprins repede de oficierea Sfintei Liturghii deoarece moartea unui membru al Bisericii era un fapt neprevăzut și nu putea coincide întotdeauna cu programul liturgic- ritualistic, care impunea post, întrucât decesul se desfășoară și după ora prânzului. Acest fapt a condus la dezvoltarea treptată a rânduielii înmormântării, care constituie în prezent „o utrenie prescurtată”.
Se crede că rugăciunea „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul” a fost forma inițială, primitivă, a acestei utrenii prescurtate în jurul căreia s-a constituit întregul ritual al înmormântării. În cuprinsul înmormântării, această rugăciune e nedespărțită de ectenia de pomenire a morților, ceea ce vrea să arate că acestea au fost întotdeauna împreună și că s-au format deodată, ectenia fiind rugăciunea cea mai simplă care a precedat-o și a produs-o.
Din mulțimea rugăciunilor de la înmormântaretrebuie să distingem această rugăciune care stă în centrul ierurgiei. Celelalte sunt rugăciuni pregătitoare, care ne conduc spre această țintă: dobândirea iertării păcatelor celui adormit și așezarea lui în rai . Această rugăciune sintetizează toate rugăciunile de la înmormântare. Ea fiind cea mai importantă și nu poate lipsi niciodată de la serviciul înmormântării. Valoarea acestei rugăciuni și folosul ei pentru răposați reiese mai ales dacă o analizăm comparativ cu celelalte rugăciuni de iertare care îi urmează.
II.2. Semnificația dogmatică a rugăciunii Dumnezeul duhurilor
Ierurgia înmormântării se face în ziua a doua și a treia după ce a murit creștinul. După moarte, cel răposat nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui, ci numai cei vii și Biserica, prin rugăciuni. Această rugăciune de dezlegare „are tocmai această putere de a dobândi prin rugăciunile celor vii și a Bisericii, mila lui Dumnezeu pentru cel adormit”. Ea este folositoare și trebuincioasă atât pentru cei drepți, cât și pentru cei păcătoși. Celor buni le sporește fericirea, iar celor răi le câștigă mila lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia 31 la Evanghelia după Matei spune: „Că dacă cel mort este un păcătos, să i se dezlege păcatele; iar de e drept, să câștige un adaus de plată și răsplată”.
Așadar, în toate serviciile care se fac pentru pomenirea celor adormiți, cărțile de cult cuprind în rânduielile lor și această rugăciune care nu trebuie să lipsească, fiind deosebit de însemnată.
II.3. Diferența între rugăciuneaDumnezeul duhurilorși rugăciunile de iertare
În edițiile mai vechi ale Molitfelnicului, rugăciunea „Dumnezeul duhurilor” este urmată de rugăciunile de iertare. Aceste rugăciuni sunt speciale, ele referindu-se la anumite păcate, blesteme, afurisenii, legături etc. Ele adâncesc, completează rugăciunea „Dumnezeul Duhurilor”, cerând iertare pentru oarecare păcate pe care le-au săvârșit cei răposați. Astfel, în rugăciunea I de iertare, se cere iertare de blestem și afurisanie. În rugăciunea a Il-a de iertare se cere dezlegarea de orice legătură pusă asupra răposatului. Rugăciunea a IlI-a de iertare repetă cererea din rugăciunea Dumnezeul duhurilor: „să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc”. Unirea rugăciuniigeneralede dezlegareși a rugăciunilor speciale de iertare. Așadar, rugăciunile de iertare se află într-un raport de succesiune și de completare față de rugăciunea de dezlegare. Existând acest raport complementar între rugăciunea „Dumnezeul duhurilor” și între rugăciunile de iertare, se evidențiază valoarea și importanța rugăciunii „Dumnezeul duhurilor”.
II.4. Condiția fundamentală a săvârșirii slujbei înmormântării existența trupului
Apostolul Pavel descrie trupul ca templu al Duhului Sfânt și spune că „voi nu sunteti ai voștri, căci ați fost cumpărați cu preț” . De aici rezultă că omul este lipsit de dreptul de a decide asupra trupului său precum dorește, de vreme ce nu își aparține lui în mod real, ci „își are existența împrumutată” de la Dumnezeu, așa cum arată Maxim Mărturisitorul.
Îngroparea morților cu trupul întreg reprezintă elementul fundamental și statornic al slujbei de înmormântare, cu toate că aceasta nu reprezintă vreo condiție esențială a mântuirii și nu face parte din învățătura Bisericii, ca dogmă a mântuirii.
Mormintele martirilor au reprezentat și prima Sfântă Masă pe care Biserica a început să săvârșească taina pomenirii mântuitoarei lucrări a lui Hristos, care este Dumnezeiasca Euharistie.
II.5. Caracterul hristocentric, eclesiologic și eshatologic al slujbei
Slujba înmormântării are un pronunțat caracter hristocentric și eclesiologic, care reiese din faptul că anumite elemente din slujbă prefigurează și actualizează momentele ce corespund drumului spre moartea pe Cruce și spre mormântul de viață purtător al Domnului nostru Iisus Hristos. Slujba creează o atmosferă de empatie frățească deosebită, stăpânită de nadejdea revederii după învierea cea de obște. După rânduiala de început și psalmul 90, slujba continuă cu psalmul 118: „Fericiți cei fără prihană”, care reprezintă o laudă de o unică însemnătate adusă Legii lui Dumnezeu, ca una ce este îndrumătoare în viața duhovnicească a creștinului. Acest psalm face parte dintre psalmii care erau cântați de evrei după cina pascală și pe care, desigur, i-a cântat și Domnul în noaptea Cinei celei de Taină, după cum au făcut ulterior, imitându-L, și mulți ucenici în ultimele clipe ale vieții lor pământești.
Se crede că acesta este și motivul pentru care Biserica a stabilit ca „Fericiți cei fără prihană” să se cânte la începutul slujbei, ca o ultimă amintire a vieții lui Hristos și a Sfinților. „Fericiți cei fără prihană” a fost încadrată în slujba de înmormântare, unde a primit și caracterul de mulțumire și slăvire a Bisericii adresată către Tatăl ceresc, pentru „sfârșitul creștinesc” al fiecărui membru pe care Biserica îl înmormântează.
Binecuvântările înmormântării descriu realitatea relației vii dintre Dumnezeu și om, o relație de iubire părintească, ca antidot pentru „sentimentul singurătății” și pentru frica de pieire. Canonul de înmormântare alcătuit de Teofan Graptul continuă elogios, iubirea concretă a lui Dumnezeu pentru om, prin spulberarea morții, marele vrăjmaș al omului. Prin canon, se cere ca și cel mort să se bucure de izbăvirea morții: „Mântuitorule, așază-1 unde strălucește lumina Ta”.
După irmosul cântării a noua, se cântă cele opt stihiri, idiomele, alcătuite de Sfântul Ioan Damaschin, în care se deplânge concizia vieții omenești și zădărnicia lucrurilor pământești, înălțându-ni-se cugetul și nădejdea la Dumnezeul Cel veșnic. „Prezentând în mod dramatic și foarte convingător diferența dintre închipuire și realitate, îi asigură pe cei îndurerați că pierderea pe care au suferit-o nu are dimensiunea pe care o simt ei, iar pe ceilalți îi ferește de a-și irosi puterile omenești într-o întreprindere închipuită și fără fundament”.
Același simbolism de mulțumire și doxologic îl au și Fericirile, care alcătuiesc unul dintre cele mai vechi și mai statornice elemente ale slujbei de înmormântare, care se păstrează până azi. Fericirile,făcând parte din „predica de pe munte”, rezumă principiile de bază ale legii morale desăvârșite, reprezintă calea vieții pe care a adus-o în lume Evanghelia creștină. Pe durata cântării Fericirilor, se folosește ca stih: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”, respectiv, cuvântul tâlharului celui pocăit. De altfel, acest stih a constituit și sursa de inspirație pentru realizarea multor tropare pe cele opt glasuri ale muzicii bizantine care sunt intercalate printre Fericiri. Dintre aceste tropare, în slujba de înmormântare se cântă cântari ale glasului 6, în care este cuprinsă această mărturisire a credinței făcută pe cruce de tâlharul cel bun, ca o mărturisire a credinței fiecărui credincios care iese din lumea aceasta și, în același timp, ca un ultim strigăt de pocăință și de cerere a dumnezeieștii mile, ca să devină și acesta precum tâlharul, părtaș al împărăției dumnezeiești. Este reprezentativ în acest sens primul dintre troparele Fericirilor. „Pe tâlharul, care a strigat Ție pe cruce: pomenește-mă, l-ai făcut Hristoase, cetățean al raiului. De pocăința aceluia învrednicește-mă și pe mine, nevrednicul”.
Apostolul din I Tesaloniceni 4, 13-17, „ne mângâie, încredințându-ne despre învierea morților”, lucru consolidat și de citirea Evangheliei de la Ioan5, 24-30. *
Rugăciunile de iertare „Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu înțelepciunea Ta cea de negrăit […]” și celelalte, se roagă ca Dumnezeu să dezlege sufletul celui adormit în Domnul, de orice blestem sau afurisanie, să-i ierte tot păcatul sufletesc și trupesc, ca sufletul său să se odihnească împreună cu drepții, iar trupul să se dea firii, desfacându-se în cele din care a fost alcătuit. În cadrul slujbei de înmormântare, Biserica invită pe credincioși să își ia rămas bun de la fratele adormit printr-o „ultimă sărutare” care alcatuiește un gest prețios al vechii ceremonii a slujbei de înmormântare, care era unită cu Dumnezeiasca Liturghie. Podobiile glasului 2: „Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă […]” și celelalte, în care Biserica ne așază din nou starea vremelnică și stricăcioasă a vieții pământești, ne amintesc că toți v-om muri și ne îndeamnă să ne rugăm cu toții pentru iertarea și odihna celui răposat. În timpul acesta, atât preotul cât și cei din familie, vin pe rând și dau mortului sărutarea cea mai de pe urmă. Această sărutare „este pecetea dragostei și a unirii care-i leagă pe cei vii cu cei morți și totodată semnul iertării și al împăcării, prin care ne luăm rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi”.
În Dumnezeiasca Liturghie, sărutarea pe care o schimbă între ei credincioșii, sugerează legătura dragostei pe care trebuie să o avem în inimi, ca premisă și fundament pentru mărturisirea credinței creștine. Această sărutare vrea să ateste că și după despărțirea prilejuită de moarte, nu se distruge nicidecum această unitate și comuniune care leagă mădularele trupului Bisericii. Sfântul Dionisie Areopagitul scrie că „după rugăciune, ierarhul însuși îl săruta pe cel adormit și împreună cu acesta, toți cei prezenți”.
Moartea și învierea morților pe care o așteptăm este calea prin care credincioșii dobândesc, în Hristos, o comuniune veșnică a vieții. Pe acest hristocentrism eclesiologic, al comuniunii dintre cei vii și cei adormiți, pe care o exprimă atât de realist gestul ultimei sărutări, „se întemeiază și rugăciunile către Dumnezeu ale celor în doliu, constituie unul dintre scopurile principale ale Slujbei de înmormântare.
Încununarea acestei tipologii hristocentrice a slujbei de înmormântare o constituie momentul depunerii trupului mort în sânurile pământului, numit după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „maică și hrănitoare, întrucât din acesta ne și hrănim, și de toate celelalte ne desfâtăm, și către acesta ne întoarcem; căci acesta ne este și patrie, și mormânt”. Apoi preotul toarnă ulei în chipul crucii peste trupul celui mort. Foarte probabil, el a înlocuit libațiile idolatre cu ulei amestecat cu vin și apă (chiar aghiasmă). Această practică creștină este inspirată de teologia biblică referitoare la Sfântul Botez ca „asemănător” mormântului lui Hristos, și trimite și la alte două taine de iertare a păcatelor, adică la Spovedanie și Sfântul Maslu, ca elemente fundamentale ale pregătirii liturgice înaintea morții.
În același timp, ungerea aceasta constituie o ultimă manifestare de cinstire față de „trupurile care merg și poartă jugul împreună cu sufletele” și care înaintează și ele către înnoirea lor eshatologică, cea de pe urmă, potrivit viziunii Prorocului Iezechiel despre oasele uscate, care mai înainte se citea, în afară de Vinerea Mare și la slujba de înmormântare a credincioșilor.
II.6. "Stâlpii" ce se citesc la casa celui adormit
Când într-o societate un enoriaș moare este de datoria familiei acestuia să anunțe parohul enoriei respective în vederea informării acestuia cu privire la slujba înmormântării. Datina ecleziastică indică că îndată după moarte se spală corpul celui adormit „în semn de curățire, cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând cu aceasta că cei răposați au trăit creștinește".
Straiele noi care îmbracă trupul adormitului înfățișează veșmântul nestricăciunii, după cum ne zice Sfântul Apostol Pavel: „Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune". Trupul se plasează în sicriu „pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de descompunere și pentru a arăta că el se află sub acoperământul Celui Preaînalt și odihnește sub umbra Celui Atotputernic" (Ps. 90, 91).
În ceea ce privește curățirea trupului celui decedat, se menționează că citirea unei rugăciuni în vederea spălării cu aghiasmă a celor ce au realizat curățirea mortul, nu este o necesitate; o asemenea molitvă nu își are existența în Trebniciar sfințirea acestei ape nu constituie o trebuință, deoarece „acest obicei afectează chiar rostul stropilor cu aghiazmă care prefigurează fenomenul epifanic al lucrării Sfântului Duh în viața credinciosului". Totodată, o rugăminte specifică binecuvântare a raclei nu se regăsește în Molitfelniculromânesc, dar există credincioși care adresează o astfel de cerință în multe părți ale Bisericii noastre, sicriul fiind un semn al civilizației de a ocroti într-o oarecare măsură osemintele omenești. Pe pieptul mortului se așează o icoană a Mântuitorului sau a Maicii Domnului, iar la capătâiul acestuia, pe un opaiț, se plasează toiagulcare simbolizează firul vieții omului pe pământ. Lumânarea servește ca simbol a luminii lui Hristos, lumină călăuzitoare a sufletului decedatului spre viața veșnică, și de aceea aceasta este poziționată în mâna decedatului.
Între ziua morții și ziua înmormântării are loc slujba Partihidei în cadrul căreia „pe alocurea deci în anumite zone din țară, se citesc și stâlpii, „adică cele 11 Evanghelii ale învierii". Se trag clopotele la biserica din parohie „pentru a înștiința pe ceilalți membri ai parohiei că unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui și să ne aducă aminte că toți suntem muritori".
Răsunetul clopotului întruchipează goarna prin care suntem înformați de îngeri despre sfârșitul lumii: „Și va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiță, și vor aduna pe cei aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini". Se specifică aici că stâlpii care se citesc la mort sunt înțeleși distinct. Astfel, în Teleorman se citesc ca și stâlpi douăsprezece pericope evanghelice, unii le citesc îndată ce a murit credinciosul, iar alții citesc Evanghelii în litania ducerii mortului la biserică și apoi la mormânt. În județul Suceava se practică lectura deplină a Evangheliei de la cei patru evangheliști, după poziționarea decedatului pe masă. În alte părți ale Moldovei stâlpii se lecturează numai la priveghi. În zona Vatra Dornei, stâlpii, stările sau opririle ce se realizeaz în timpul procesiunii ducerii mortului la biserică, fără a se înștiința dacă se citește ceva la aceste stări. Alții citesc Evanghelia Patimilor, adăugând la sfârșit Evanghelia de la Matei sau Evangheliie ce se citesc la slujba de înmormântare a preoților sau de la Maslu, „ceea ce este cu totul nepotrivit". Deoarece, prin lecturarea stâlpilor, se comunică un îndemn evanghelic, iar această practică este considerată „o metodă eficientă de pastorație, prin lectura lor îndeplinin-du-se unul din scopurile cultului divin ortodox; și anume cel didactic, de propovăduire a cuvântului Evangheliei, de învățare a credincioșilor, urmărindu-se în același timp și un scop educativ-psihologic, adică de a mângâia pe cei în întristare cu nădejdea în învierea morților și a vieții veșnice".
În ceea ce privește priveghiul, există anumite datini distincte de la o zonă la alta. Astfel, în Vrancea, la priveghi se realizează un foc în mijlocul curții în jurul căruia se strâng oamenii prezenți acolo. În Bucovina se cântă din bucium, făcând asemănare cu clopotul care îndeplinește scopul de a anunța decesul cuiva. Din această cauză, regăsim în beletristica noastră folclorică ziceri din acestea: „Buciumul sună cu jale; buciumul răsună peste voi…". Verbele a suna și a răsuna au semnificația de a anunța moartea cuiva. În alte părți, la priveghi au loc tot felul de amuzamente și jocuri, care nu sunt decât deformări ale smereniei creștine.Cu aceste situații triste există cântăreți, acompaniați de orchestra trompetiștilor, sperând să-și etaleze talentele de mari compozitori, compun câteva versuri pe care apoi le cântă, versuri lipsite de sens și logică, pentru că, în loc să minimizeze durerea, o intensifică, producând o stare de descurajare. Apoi, susținute de cântecele de nădejde ale cântăreților, în unele zone din țară la astfel de evenimente triste își fac prezența bocitoarele care, în urma unor sume de bani, cântă la cerere melodii de atâta jale, ca și cum ele ar fi îngropate în locul decedatului, obișnuințe, care, desigur că n-au nicio apartenență la datina ecleziastică; aceste plângătoare la comandă chiar distrug evlavia creștină în viața veșnică și cresc descurajarea, care este un păcat împotriva Duhului Sfânt.
Dacă lecturarea cărților sfinte la căpătâiul mortului în casă are rolul de a induce o atmosferă de rugăciune, evitând așa-zisele bisericuțe din jurul sicriului, aceleași citiri în momentul procesiunii de la casa mortului la biserică și apoi la cimitir semnealează o anumită problemă pe care o dezbatem în cele ce urmează. În trecut, pauzele la răspântii au îndeplinit scopul atragerii altor creștini în convoi spre a se ruga pentru cel răposat și apoi ele se mai realizau și pentru odihna fizică a celor ce duceau coșciugul pe umeri. De aceea, popasurile se fac la răspântii, iar preotul pronunță ectenia morților, adică rugăciunea de iertare a păcatelor celui răposat. Această rugăciune a fost implementată, în timp, mai mult din judecăți practice, adică pentru a umple golul rușinos generat de popas în procesiune. Dar credincioșii, din iubire pentru cel răposat, au fost promți în a raporta toate acestea la reducerea păcatelor decedatului și a ruga stăruitor preoții să citească Evanghelii. Or, citirea unor pasaje evanghelice în cadrul acestor opriri nu poate avea niciun efect pozitiv pentru cei prezenți, din cauza sunetelor puternice din străzi și mai ales pe timp neprielnic de vânt, praf, ploi bogate, căldură sufocantă, frig, zăpadă. De la origini, cuvântul evanghelie înseamnă a binevesti, iar cel ce predică Cuvântul și învățătura lui Dumnezeu în condiții precare înseamnă, de departe, că nu dă atenție acestui moment deosebit al comunicării mesajului evanghelic care necesită să se deruleze într-un cadru sobru și solemn. De la această referire a lecturării Evangheliei pe drum cu reducerea păcatelor răposatului s-a ajuns azi, în unele zone, ca accentul să fíe cadă pe măreția procesiunii până la biserică și apoi către cimitir, adică preotul să citescă cât mai multe Evanghelii, să se deplaseze deosebit de lent pe drum ca „să vadă vecinii" ce înmormântare fastuoasă trece; apoi, mai există obișnuința așa-numitelor „poduri" cu obiecte, unele foarte scumpe, ceea ce ne sugerează că înmormântarea, din înțelesul acesteia simplu de rugăciune, obține un alt înțeles, cel al concurării, întrecerii, dintre creștini. Precum am spus, timpul și locul cel mai convenabil pentru citirea stâlpiloreste în noaptea privegherii în camera mortuară. Totuși, există situații speciale, când stâlpii nu pot fi citiți în noaptea priveghiului, aceștia putând fi citiți și înainte de a ridica mortul spre a-1 aduce la biserică. Se îndeamnă ca în aceste situații, când nu se pot citi stâlpii la capul mortului de către preot, cineva dintre cei prezenți să citească din psalmi sau alte lecturi sfinte pentru a concentra atenția tuturor spre rugăciune și pentru a împiedica orice comportament neadecvat a celor prezenți.
În ceea ce privește reunirea dintre stâlpi, podurișivămile văzduhului, sunt necesare câteva lămuriri. Astfel, părerea că stâlpii și-ar fi căpătat denumirea de la vămile văzduhuluieste cel puțin ingenuu. Prin stâlpi, în sens liturgic se înțelege divizarea perioadei de peste an în care se citește Sfânta Evanghelie după cei patru evangheliști la slujba divin publică și după anumite perioade de timp pe parcursul unui an de zile. Noțiunea de stâlpi se găsește în Tipicul cel Mare,înSfânta Evanghelie și în Triod, prin el înțelegându-se lectura în întregime a Sfintei Evanghelii, care este stâlpulsprijinitor al Bisericii creștine. Deci, ca o concluzie despre existența stâlpilor la înmormântare, putem preciza că rolul de căpetenie al stâlpilor funebri este acela de a combate obiceiurile superstițioase și deprinderile imorale din noaptea priveghiului și nu se citesc în drumul spre biserică sau spre cimitir.
În ceea ce privește legătura dintre poduri șivămile văzduhului, trebuie să atragem atenția pentru faptul că sunt noutăți care sunt departe de învățătura noastră de credință. Numim noutate acea plăsnuire sau invenție a cuiva care alcătuiesc o abatere de la regula Bisericii, o înlocuire fie în textul rugăciunii, fie în protocol sau în rânduială. În concepția populară, prin poduri, se observă anumite peste care trece sicriul cu decedatul în ideea de a achitala fiecare vamă ca sufletul să „nu fie luat de diavoli". Dacă am fi de acord cu existența acestei taxeam desființa în același timp rugăcinile Bisericii pentru cei morți, ceea ce încalcă învățăturii noastre de credință ortodoxă; apoi, „un element negativ în cazul vămilor este că oamenii nu se gândesc cum să se întâlneascăsau să se unească cu Hristos, ci cum să treacă de anumite vămi, de parcă depășirea acestor obstacole ar fi un scop în sine. De asemenea, judecata îngerilor răi se substituie judecății particulare pe care o face Dumnezeu, potrivit credinței creștine, sufletului după moarte. Pe lângă acestea, mântuirea sufletului apare ca o târguială ca oricare alta, folosindu-se bani sau alte alimente date de pomană". Precum am specificat, acestea sunt noutăți primejdioase ce trebuie eliminate din ritualul de înmormântare, uneori au un procentaj mai mare decât slujba însăși, ceea ce reprezintă o abatere.
În tradiția Bisericii există o practică care are o bază religiosă și anume cea a dăruirii hainelor și altor obiecte pentru cei morți. Dar această tradiție de dăruire a straielor la înmormântare nu au nimci în comun cu podurile care sunt în legătură cu vămile văzduhului, ca o condiție a plății pentru ca sufletul celui răposat să depășească diavolii din văzduh, dăruirea straielor este absolut legată de binefacere, pentru că binefacerea este o arvună cerească: "Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc", așa cum ne învață și rugăciunea din cărțile de slujbă care evidențiază faptul că Hristos este Cel ce binecuvântează, prin mâna preotului, straiele oferite de familie pentru răposat: „să-i fie lui de pomenire și spre iertarea păcatelor".
Învățătura ortodoxă ce se desface din rugăciunea de premărire a hainelor nu accentuează pe dăruirea hainelor cu obiectivul de a plăti un diavol sau mai mulți să-i accepte sufletului celui decedat să meargă prin vămi, ci, dimpotrivă, în rugăciune se evidențiază foarte clar binefacerea, binefacere pe care ne-a poruncit-o însuși Mântuitorul să o realizăm oriunde și oricând. Ea este aranjată la înmormântare sau la pomeniri ca un sprijin realizat din partea familieipe lângă rugăciune, care este capitalul. Pentru sufletul celui decedat, în calea lui spre văzduh, esențiale sunt credința și faptele cele bune realizate pe pământ, la care doar se alătură, ca un pogorământ al lui Dumnezeu, rugăciunile și binefacerile făcute de familie pentru răposat. Smerenia excesivă a unor credincioși face ca uneori lucrurile, forțate fiind, să capete un alt sens, depășind câteodată nu doar granițeleî nvățăturii noastre ortodoxe, chiar devenind hilare. Am întâlnit situații în care coșciugul cu răposatul, vara, este transportat de boi cu sania de lemn și chiar am primit obsevații că „merg prea repede că dacă merg repede se hâlțânămortul și hălțănatva fi și înceruri".
LUCRURILE CE TREBUIE PREGĂTITE PENTRU SLUJBA DE ÎNMORMÂNTARE
Coliva- reprezintă indicatorul vizibil al evlaviei noastre în Înviere și nemurire și simbolizează însuși corpul mortului, fiindcă hrana cea dintâi a trupului omenesc este grâul din care se prepară coliva.
Colacul- înfățișează viața veșnică.
Vinul- care se varsă peste colivă- trimit la binemirositoarele și balsamul cu care a fost uns trupul Domnului.
Pânza (voalul) – folosit pentru a acoperi trupul mortului- sugerează acoperământul lui Hristos.
Crucea- așezată în mâinile mortului și icoana regăsită pe pieptul acestuia- înfățișează încredințarea sufletului la Hristos de către creștin.
Toiagul- regăsit la căpătâiul mortului – reprezintă candelele aprinse ori lumina faptelor bune pe care creștinul le va folosi pentru al întâmpina pe Hristos la Judecata de apoi. Toiagul mai simbolizează firul vieții omului pe pământ.
Lumânarea- îndeplinește rolul de ghid alsufletului pe calea spre veșnicie, împrăștiind întunericul morții și apropiindu-se de Hristos care a menționat: „Eu sunt Lumina vieții: cel ce-mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții" (Ioan 8,12).
Pomul – de haine și cu diferite fructe și dulciuri, covrigi – simbolizează existența și inexistența; de asemenea reprezintă raiul în care s-a dus sufletul adormitului sau semnifică pomul cunoștinței binelui și răului. Acesta mai reprezintă un „substitut al mortului", amintind de „pomul vieții despre care se menționează în Facerea, dar și în Apocalipsă. Pomul simbolic pentru înmormântare se face dintr-o creangă de măr sau prun cu multe ramuri curățate de coajă până rămân albe, în care se pun diferite fructe: mere, prune, lămâi, stafide, smochine, iar în vârf, nuci".
III.1. Slujba de înmormântare
Datoria creștinilor vii este să-i înmormânteze pe cei adormiți după obiceiul Bisericii Ortodoxe ea fiind cea mai deosebită slujbă din credința ortodoxă, pentru că în aceasta întâlnim o coexistență între descurajarea pierderii celui drag și convingerea învierii lui; aici, la această slujbă, se „văd” sufletele „deschise" ale oamenilor care trebuie să depășească această traumă a despărțirii. Dacă pentru cei prezenți la slujbă evlavia în Dumnezeu s-a exprimat de-a lungul vremii prin implicarea lor în viața liturgică a Bisericii, la această slujbă de înmormântare aceștia urmează să treacă un examen al suferinței, dar și al speranței în înviere, al părerii că, de fapt, persoana dragă nu s-a pierdut, ci trăiește; este vie, dar într-o altă dimensiune, superioară vieții omenești de pe pământ.
De aceea, slujba de înmormântare, prin grija deosebită a Bisericii, are o aranjare logică, în care se pune accentul întocmai pe rugăciunea pentru cei morți, pentru ca ei să capete dezlegarea păcatelor, dar accentuează și partea domolirii suferinței cauzată de pierderea celui drag, în înțelesul de a-i întări credința și a le înfățișa faptul că, nu moartea în sine este îngrozitoare ci doar durerea separării este groaznică. Astfel, Biserica, prin slujba de înmormântare, dorește să expună celor prezenți la slujbă, că, urmărind mereu mântuirea, vor fi capabili să îngăduie momentul despărțirii mai ușor; dar, în același timp, ei înșiși își vor vedea propria lor moarte mai calmi, cu credință, pentru că cel unit cu Hristos pe pământ, unit va fi și în ceruri, iar recompensa satisfacției va de păși înțelegerea omenească.
Slujba de înmormântare are loc în a treia zi după moarte, în amintirea învierii Mântuitorului în a treia zi. După ce s-a realizat „ieșirea” din casă, adică Panihida, cortegiul funerar merge spre biserică, pe drum cântându-se „Sfinte Dumnezeule" lugubru, ca o cântare „ce este închinată Sfintei Treimi, Căreia cel adormit I-a slujit; și ca una ce este cântată și de îngerii din ceruri, cu care nădăjduim și ne rugăm ca mortul să se unească, pentru a slăvi împreună cu ei pe Dumnezeu".
În biserică i se face adormitului aranjarea propriu-zisă a înmormântării, „pentru că aici se adună obștea credincioșilor care însoțesc răposatul pe ultimul drum și tot aici, în locașul sfânt, a fost el botezat, cununat, împărtășit și înduhovnicit, prin participarea Ia sfintele slujbe".Menționăm faptul că este bine să îndeplinim datina Bisericii noastre care înfățișează că slujba de înmormântare trebuie realizată în biserică și nu la casa mortului, așa cum greșit cer unii credincioși mai puțin catehizați. Astfel, în primul rând, chiar și îndrumările tipiconale de la această slujbă arată că, după ce au plecat de la casa celui răposat, „mergând înainte preoții cu făclii, iar diaconul cu făclie și cădelniță și, venind la biserică, pun sicriul cu trupul în pridvor…".
Slujba de înmormântare trebuie înfăptuită în biserică, fiindcă la casa adormitului, spațiul din casă este mic pentru amploarea acestei slujbe și datorită dimensiunii spațiului o parte din asistență este nevoită să stea afară așa că pot apărea și factori autonomi de voința omului cum ar fi condițiile meteo neprielnice.Acest lucruinfluențează în mod evident parcursul întregului ritual al înmormântării, împreună cu predica de la sfârșit, care este o acțiune deosebit de importantă a slujbei pentru cei prezenți în groaznica suferință a pierderii celui drag.
În biserică, prin caracterul slujbei înseși se instituie o atmosferă gravă, de o deosebită greutate, care contribuie și ca parte didactică față de credincioși, însuflându-le nădejea în bucuria învierii lui Hristos, care este garanția învierii noastre. Atmosfera de tihnă care se afirmă pe tot parcursul slujbei captează astfel, atenția celor prezenți. În modul acesta, toate cântările ajung direct și adânc în sufletele celor de față.
Slujba înmormântării pornește eu blagoslovirea preotului slujitor însoțită de cunoscutul început, după care se cântă din troparul: „Cel ce prin adâncul înțelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chivernisești și ceea ce este de folos tuturor le dăruiești; Unu- le, Ziditorule, odihnește, Doamne, sufletul adormitului robului Tău, că spre Tine nădejdea și-a pus, spre Făcătorul și Ziditorul și Dumnezeul nostru".Aici, cei prezenți la slujbă se roagă lui Dumnezeu pentru odihnacelui mort, iar asigurarea efectului rugăciunii este acordată de troparul ce urmeză; „Pe tine zid și liman te avem și rugătoare bine primită către Dumnezeu, pe Care L-ai născut, Născătoare de Dumnezeu, nenuntită; ceea ce ești credincioșilor mântuire". Deci Maica Domnului este o „rugătoare bine primită către Dumnezeu", iar cei ce se roagă ei au convingerea că rugăciunea le-a fost ascultată, ea fiind „credincioșilor mântuire" datorită relației ontologice cu Fiul ei și Dumnezeul nostru, Care mântuiește pe tot omul care crede în El. Urmează apoi Psalmul 118, în trei stări, care este cel mai lung dinPsaltire, cuprinzând 22 de strofe a câte 8 versuri,cuprinzând 176 de versuri. Strofele corespund celor 22 de litere ale alfabetului ebraic, astfel încât până la sfârșitul psalmului este parcurs întreg alfabetul. Acest psalm are ca idee principală legea dumnezeiască care conține toate îndrumările dezvelite de Dumnezeu omului și comunicate prin predicatorii Lui religioși. De aceea, descoperim aici cuvinte ca: nelegiuire, ordin, promisiune, înțelepciune, cale, gândire. Aceste cuvinte repetitive urmăresc realizarea înțelegerii acestora pe deplin de cititori sau, în cazul de față la slujba de înmormântare, de cei prezenți în biserică. Psalmul mai expune credința pe care trebuie să o aibă omul față de Dumnezeu, dar mai incită omul și la reflectare, la o cugetare referitoare vieții și la sfârșitul acesteia. Vom exprima în cele ce urmează versete de la slujba înmormântării mirenilor cele însemnate cu cruce, care de altfel, în practică, numai acestea se rostesc la această slujbă, urmate de fiecare dată de Aliluia.
„Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.” Acest stihslăvește și satisface pe acela care ocrotește poruncile lui Dumnezeu și nu înfăptuiește păcate, având o viață curată. „Aprins e sufletul meu de dorireajudecăților Tale, în toată vremea.” Gândul orientat întotdeauna la judecata lui Dumnezeu îl face pe om să nu mai păcătuiască. „Istovitu-s-a sufletul meu de trândăvire, întărește-mă întru cuvintele Tale!”Acest verset arată năzuința omului de a cunoaște și de a realiza poruncile lui Dumnezeu; de aceea are nevoie de Dumnezeu să-l întărească pentru această cunoaștere care-1 luminează.„Pleacă inima mea la mărturiile Tale, și nu la lăcomie!”Mereu omul se roagă la Dumnezeu să alunge duhul viclean de la el, ca să nu se rătăcească de cele cerești, apropiindu-se de cele pământești. „Mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoșilor, care părăsesc legea Ta”.Face referire la acea jale a omului drept care își vede semenii săi că se îndepărtează de Dumnezeu și se apropiede diavol, care-1 duce spre pierzanie în iad.
„Părtaș sunt cu toți cei ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale.” Este o declarație a omului iubitor de Dumnezeu că se îmbină cu cei care se tem și săvârșesc poruncile lui Dumnezeu,prezentându-și statornicia față de El. „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit, înțelepțește-mă, și mă voi învăța poruncile Tale!”Acest stih ne aduce aminte că Dumnezeu a creat omul, iar omul este nevoi să fie înțelept pentru a-I mulțumi prin săvârșirea poruncilor Lui. „Că m-am făcut ca un foale de fum, dar îndreptările Tale nu le-am uitat!”„Foalele, încălzindu-se, se moleșesc și, suflându-se, se umflă. Așa se moleșește de desfătare și firea trupului și se umflă și se ridică asupra sufletului.”„Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că îndreptările Tale am căutat!” Omul este creația lui Dumnezeu și prin urmare așteaptă să ia parte la mântuirea promisă.„De la judecățile Tale nu m-am abătut, că Tu ai pus mie lege.” Omul caută să realizeze poruncile date de Dumnezeu, să de-a ascultare pentru al îndruma spre fericirea veșnică. „Plecata inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac, spre răsplătire.”Omul care ascultă de Dumnezeu primește ca răsplătire bucuria veșnică.
„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta.” Se arată intervenția lui Dumnezeu în colectivitate pentru a o salva de la stricăciunea veșnică, recompensând pe cei drepți și pedepsind pe cei nedrepți. „Caută spre mine, șimă miluiește, după judecata Ta, față de cei ce iubesc numele Tău!” Este strigătul omului către Dumnezeu pentru a nu fi pedepsit cu păcătoșii, ci miluit odată cu cei ce-L iubesc pe El. „Tânăr sunt eu și defăimat, dar îndreptările Tale nu le-am uitat. Când Dumnezeu i-a poruncit dumnezeiescului Samuil să-l pună împărat pe unul dintre feciorii lui lesei, proorocul i-a defăimat pe toți ceilalți, care erau împodobiți și cu virtutea, și cu puterea, și cu frumusețea trupului; și l-a întrebat pe lesei de a mai rămas vreunul din copii. Și, zicând acesta că i-a mai rămas un băiat mic care paște turmele și că acela este nevrednic de împărăție, Sa- muil a poruncit să-l aducă și pe el; și l-a uns numaidecât ce a venit. Acest dara pomenit aici proorocul, zicând: Pe mine, cel ce eram tânăr și socotit de părinți simplu, neînsemnat. Tu m-ai învrednicit de atâta darși m-ai făcut prooroc și împărat împreună, pentru care doresc să păzesc ale Tale îndreptări cu toată sârguința”.
„Glasul meu auzi-1, Doamne, după mila Ta, după judecata Ta înviază-mă! ”Din nou se expune strigătul omului către Dumnezeu, ca să nu-1 judece după păcatele lui, ci să-l Judece cu mila Sa imensă.
„Căpeteniile m-au prigonit în zadar; iar de cuvintele Tale s-a înfricoșat inima mea.” Acest stih înfățișează faptul că omul evlavios nu trebuie să aibă frică de mai-marii zilei care fac nedreptăți, ci să aibă frică de a nu nesocoti poruncile Iui Dumnezeu, pentru că fericirea veșnică este legată indispensabil de îndeplinrea acestora.Ceea ce fac „căpeteniile" zilei nu au de-a face cu fericirea veșnică a credinciosului, căci aceste căpetenii pot omorî trupul, dar nu și sufletul, adică să-l depărteze de Dumnezeu, această depărtare însemnând iadul veșnic. „Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda și judecățile Tale vor ajuta mie.” exprimă speranța omului credincios că va exista și după pragul mormântului, și de aceea îl slăvește pe Dumnezeu pentru îngrijorarea față de creația Sa prin gândurile ce au drep scop de a-1 îndruma pe om spre adevărata cale ce duce la bucuria veșnică.
Așadar, doar din aceste câteva stihuri ale Psalmului 118 rânduite de Biserică la Slujba de înmormântarereiese învățătura prin care se descoperă celor prezenți caleacare duce la bucuria veșnică, adică la mântuire, care se poate realiza prin săvârșirea poruncilor lui Dumnezeu.
Calea pe care „ceata sfinților" a aflat-o, după cum ne prezintă prima blagoslovire de la slujbă, ne rugăm și noi s-o găsim, dar acest lucru se poate înfăptui numai prin „pocăință” și supunere: „eu sunt oaia cea piedută". Aici este remarcată tema mesianică, umanitatea fiind înstrainată, are nevoie de Păstorul Cel Bun care s-o readucă pe calea mântuirii. Următoarea binecuvântare arată că sfinții, pentru credința în Fiul lui Dumnezeu, au fost „junghiați ca niște miei"; pentru aceasta au fost mutați la „viața neîmbătrânitoare și pururea veșnică” la care și noi năzuim să ajungem. Prin urmare ne adresăm mucenicilor să se roage „Mielului lui Dumnezeu", ca Acesta să „ne dăruiască nouă dezlegarea datoriilor”, adică să ne ierte de păcate. Mântuitorul descoperă apoi că cei care în viață „crucea ca jugul au luat" vor fi complet recompensați: „Veniți de luați darurile, pe care le-am gătit vouă, și cununile cerești", încredințându-ne și pe noi, cei vii, că dacă vom lua și noi crucea, dăruită nouă de Mântuitorul, vom fi părtași de darurile cerești.O mărturisire a stării de păcătoșenie în care se află omul, dar și dorința lui de mântuire, sunt descrise de im- nografi în cea de-a patra binecuvântare de la slujba de înmormântare: Deși este „chipul slavei celei negrăite", „poartă rănile păcatelor", omul dorește să fie „iarăși cetățean al raiului".
În următoarea blagoslovire este surprinsă de imnografi, cu o desăvârșită iscusință, întreaga teologie creștină. Se exprimă faptul că omul este creat de Dumnezeu primind virtutea „chipului dumnezeiesc", dar, deoarece omul „pentru călcarea poruncii" iarăși a fost întors în pământul din care a fost luat, se roagă ca să fie din nou împodobit „cu frumusețea cea dintâi”.
În continuare, cei prezenți la slujbă, se roagă ca Dumnezeu să-l odihnească pe cel adormit așezându-1 „în rai”, imnografii arată cum este în rai și anume că „cetele sfinților și drepții ca luminătorii strălucesc",„Slava” de la sfârșitul blagoslovirilor înmormântării înfățișeazăun îndemn adresat nouă că, dacă vrem să fim scoși din „focul cel de veci”, din iad, trebuie ca „pe o Dumnezeire în trei străluciri și cu dreaptă credință să o lăudăm", dar nu oricum, ci strigânddin adâncul sufletului, adică rugăciunea trebuie să ,fie sinceră, curată, rostită din toată credința noastră.
Binecuvântările înmormântării se termină cu un sfat elogios la adresa Maicii lui Dumnezeu, pronunțat de noi pentru că „neamul omenesc a aflat mântuirea'' prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Ectenia întreită pentru morți ce se pronunță la slujba de înmormântare, deși conform îndrumărilor obișnuite, se rostește de mai multe ori pe parcursul slujbei, în practică, ea se zice în acest moment, deci după binecuvântările înmormântării. În această ectenie preoții, împreună cu cei prezenți la înmormântare, se roagă „ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletul celui adormit unde drepții seodihnesc cerând pentru aceasta „mila lui Dumnezeu, împărăția cerurilor și iertarea păcatelor de la Hristos, împăratul cel fără de moarte și Dumnezeul nostru". În rugăciunea de la această ectenie întreită a morților, imnografii ne expun faptul că Dumnezeu a creat lumea nevăzută a „duhurilor" și lumea văzută „a tot trupul” și că a „călcat" moartea și pe diavol l-a „surpat”, dăruind viața cea veșnică care, față de cea dintâi, este „nestricăciosă", adică omul nu mai poate greși: „De unde a fugit pe vecie toată durerea, întristarea și suspinarea".
Ecfonisul ecteniei înfățișează coincidența faptului că Hristos este „învierea și viața și odihna celui adormit" și prin urmare noi „slavă îi înălțăm, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. În continuarea slujbei, melurgii, respectând același filon al îndoctrinării celor de față, distinge mai mult pe partea didactică a slujbei, adică urmărește să priceapă în totalitate că viața pământească este doar o rânduirepentru viața cerească. Așadar este necesar să fim cu luare-aminte la modul nostru de trai, așa cum se prezintă și în alăturata catismă: „Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis; că în deșert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim, unde împreună sunt împărații și săracii…”. În timp ce slujba se desfășoară, imnografii emană o anumită forță, o anumită putere a textului lor, ceea ce îndeamnă participanții la înmormântare să depunăun anumit activism; adică cel puțin condaculde la această slujbă trebuie să fie interpretat de toți, preoți și creștini, fiindcă condacul include în ceea ce este fundamental, slujba de înmormântare în întregime: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit".
Pe lângă aceasta, și icosul de la slujba înmormântării ne avertizează pe noi, oamenii, că „din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge…", având, astfel, grijă cum ne plănuim viața trecătoare de pe pământ, pentru a o „câștiga” pe cea veșnică: „Tu singur ești fără de moarte, Cel ce ai făcut și ai zidit pe om; iar noi, pământenii, din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge, precum ai poruncit Cel ce m-ai zidit și mi-ai zis: pământ ești și în pământ vei merge, unde toți pământenii mergem, făcând tânguire de îngropare cântarea: „Aliluia”. Sfântul Macarie Egipteanul, răspunzând la întrebarea de ce a trebuit ca omul să meargă din nou în pământ, adică să moară, spune că „Dumnezeu rânduiește astfel lucrurile și are loc descompunerea trupurilor, pentru ca să se vădească și să cunoască odată întru totul liberul arbitru pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor de la început și să se arate că de voia omului depinde să se întoarcă spre bine sau spre rău". Sfântul evidențiază în continuare libertatea omului lăsată de Dumnezeu: voința de a alege: „Nici cel desăvârșit nu este împins de vreo putere la săvârșirea binelui, după cum nici cel afundat în păcat și făcut vas al diavolului, prin care toată lumea a fost condamnată, nu este legat de vreo necesitate pentru a săvârși răul; chiar și acesta are libertatea de a deveni vas al alegerii și vieții. La fel și cei îmbătați de divinitate, deși plini și încătușați de Duhul Sfânt, nu sunt constrânși de vreo putere, ci au libertatea de a se întoarce și de a face ceea ce vor în acest veac".
Același principiu al revenirii în pământ o expune într-o formă lirică la slujba de înmormântare Sfântul Ioan Damaschin în următoarea stihiră idiomelă: „După chipul și după asemănare ai plăsmuit cu mâna pe om și l-ai pus în rai să stăpânească peste făpturile Tale; dar din invidia diavolului fiind amăgit, s-a făcut părtaș mâncării, călcător poruncilor Tale făcându-se. Pentru aceasta l-ai osândit să se întoarcă iarăși în pământul din care a fost luat, Doamne, și să-și ceară odihnă”.
„Fericirile” instituite de Biserică la slujba de înmormântare înfățișează Predica de munte a Mântuitorului, având și ele un scop didactic-teologic, adică ele sunt înalte stări duhovnicești la care omul aspiră și pe care trebuie să le ajungă pentru a putea intra în împărăția lui Dumnezeu.
Prin urmare, prima fericire „Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția cerurilor" insuflă o stare de cucernicie, căci prin această fericire se manifestă faptul că un om elevat sau neînvățat, înstărit sau umil are în suflet „un loc pe care nu-1 poate umple nici avuția, nici mărirea, nici știința, ci numai Dumnezeu. Săraci cu duhul sunt acei care, oricât de mult bine ar fi făcut, în loc să se laude, se smeresc și recunosc că mai au încă de făcut mult bine și zic: n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem". În continuarea Fericirilor li se asigură acelor care îndeplinesc aceste „condiții", expuse în prima jumătate din fiecare fericire, că în cer faptele lor își vor găsi răsplată. Adică, cei care și-au plâns păcatele vor fi alinați; cei care au fost blânzi „aceia vor moșteni pământul"; cei care au fost înfometați și au însetat pentru dreptate „se vor sătura"; cei milostivi „vor fi miluiți"; cei care au avut o inimă neprihănită și onestă, nemincinoasă, „aceia vor vedea pe Dumnezeu". De asemenea, cei care au cercetat să întreprindă mereu pace, oricare ar fi situația, „aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema"; aceia care în viața pământească au răbdat pedepse în numele dreptății „a lor este împărăția cerurilor”. Mântuitorul își încheie Predica Sa de pe munte enunțând că vor fi fericiți toți aceia care vor îndura batjocuri și prigoniri, care apără și răspândesc crezul în Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Spre sfârșit, Fericirile ne garantează de faptul că cei care săvârșesc aceste împrejurări tămăduitoare vor avea „multă plată în ceruri". Iată că Biserica îi întărește prin „Fericiri" pe credincioșii participanți la slujba de înmormântare, sădindu-le în suflet nădejdea; în primul rând că cel adormit nu merge în mormânt, ci în cer, însoțit de rugăciunile Bisericii, unde va fi răsplătit, iar cei prezenți învață să nu se întristeze „ca toți cei care nu au nădejde; pentru că, de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El".
Avem în vedere că verbalizarea „Sfintei Evanghelii” în fața celor prezenți în biserică la slujba de înmormântare ajunge la punctul maxim al învățăturii duhovnicești ce se conturează din această slujbă. Astfel, când Hristos exprimă, prin gura preotului, că „tot cel ce ascultă cuvintele Mele are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață”, se vorbește despre o întreagă teologie în ceea ce privește că cei care în viața pământească au trăit cu Hristos și prin Hristos nu se vor îndrepta la judecată, pentru că ei, prin acțiunile bune realizate pe pământ, prin Spovedanie și Cuminecare s-au unit deja cu Mântuitorul, mutându-se, așa cum ne zice și Sfânta Evanghelie, la viața cea fericită din cer. Desigur, acesta este idealul pe care-1 pot atinge puțini pământeni. Și anume, cei care intr- adevăr s-au unit cu Hristos prin mărturisirea credinței lor, martirii, sfinții jerfitori, marii pustnicii; apoi, după declarația unor sfinți, chiar și unii dintre simplii laici, care, deși nu au fost martirizați sau n-au trăit prin pustiuri și peșteri, au trăit o viață într-o curățenie deplină în mijlocul lumii. Foarte mulți dintre acești „sfinți nevăzuți" trăind, poate, lângă noi, fără măcar să ne dăm seama de așa ceva, constituie etaloane de sfințenie, pentru că și ei au fost oameni cu voință liberă, dar viața pământeană și-au închinat-o pe deplin lui Hristos.
Dacă imnografii la slujba de înmormântare, în derularea ei, au evidențiat mai mult partea didactică, adică au căutat să le arate celor prezoriți vanitatea vieții trăite fără Hristos, inspirindu-le totodată și credința în învierea celor adormiți, la sfârșitul slujbei, ei au așezat și partea de rugăciuni care se referă exclusiv la cei adormiți întru Domnul și anume cele trei rugăciuni de dezlegare. În aceste rugăciuni de dezlegare, preoții se roagă la Dumnezeu „pentru ca sufletul să meargă acolo de unde ființă și- a luat până la obșteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit…" sau să-l ierte „pentru orice a greșit în această viață, cu cuvântul sau cu gândul, dezlegându-l și de legătura pusă asupra lui, cu care el însuși din mânie sau din altă pricină s-a legat pe șine sau de la arhiereu sau de la altcineva a suferit o alunecare ca aceasta, prin invidia și prin lucrarea diavolului".
După rugăciunile de dezlegare urmează predica sau necrologul; o parte foarte importantă, de asemenea, din slujba înmormântării, pentru că în aceste minute preotul poate să prezinte un cuvânt de învățătură care ar egala cu foarte multe predici rostite cu alte momente. În cuvântul de cunoștință și de alinare pentru familia îndoliată, preotul remarcă însușirile celui adormit și evidențiază faptul că moartea pentru credincioși este o trecere de la o viață nedesăvârșită de pe pământ la o viață desăvârșită în ceruri, în împărăția lui Dumnezeu.
După predică are loc sărutarea icoanei sau a Sfintei Cruci, aflată pe pieptul mortului, timp în care preoții și strana cântă frumoasele stihiri: „Veniți, fraților, să dăm mortului sărutarea cea mal de pe urmă, mulțumind lui Dumnezeu.,," și celelalte, în care Biserica ne proiectează zădărnicia vieții omenești, sfătuindu-ne ca acum, la separarea de cel ce pleacă dintre noi, prin „sărutare" care este semnul dragostei și al împăcării să ne luăm rămas bun, rugându-ne pentru el. După aceasta urmează otpustul și întreita cântare „Veșnica pomenire", în care „noi ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe de o parte,. El să-Și aducă aminte pururea de cel adormit întru împărăția cerurilor, iar pe de altă parte, cei vii sunt îndemnați să păstreze neîntrerupta legătura spirituală cu cel răposat, să nu-1 dea uitării, ci să-l pomenească neîncetat în rugăciunile lor".
III.2. Mormântul din cimitir
Ajuns la mormânt, se varsă vinul amestecat cu untedelemn peste trupul răposatului, se închide sicriul și se așază în mormânt. Semnalăm că turnarea se face înainte de închiderea sicriului, la casa mortului, în cazul în care sicriul se duce acoperit; sau la cimitir, dacă sicriul se duce descoperit.
Amestecarea de vin și untdelemn se numește „paus" sau „apaos", „este simbol al aromelor sau balsamului cu care femeile mironosițe au uns trupul lui Iisus după moarte. Stropirea cu vin și untdelemn la înmormântare, este simbol al curățirii de păcate”: „Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi”. Legătura dintre acest act al turnării apaosului și această formulă pe care o rostește preotul își are explicația în cuvântul Sfântului Ambrozie care zice că zăpada este albă și totuși se murdărește, dar urmarea pe care o aduce harul dumnezeiesc este nestricăcioasă. Explicarea acestei acțiuni este că răposatul își cere iertare prin aceste cuvinte, așa cum în vechime David și-a cerut iertare. După stropirea cu apaos, se pune capacul peste sicriu și se așază în mormânt; preotul, cu lopata, aruncă puțin pământ în mormânt, zicând: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc într-însa". Acest verset din Psalmul 23 exprimă părerea prin faptul că atât cei vii cât și cei morți sunt sub ocrotirea lui Dumnezeu. Apoi se înfige la căpătâiul adormitului Sânta Cruce care străjuiește mormântul, ea fiind „semn puternic și înfricoșător împotriva tuturor dușmanilor celor văzuți și celor nevăzuți, alungare și îndepărtare a tuturor uneltirilor și ispitelor diavolești; iar pentru dreptcredincioși, ajutor, întărire în credință, sprijinire în nădejde, biruință în ispite și sporire în toate virtuțile…".
Mormintele pentru creștini nu sunt expresii ale neantului, ci locuri anume pregătite cu cruci sfințite la căpătâiele răposaților, spre a arăta credința în învierea trupurilor. Ele sunt locuri de veșnică odihnă pentru trupurile celor dragi: strămoși, moși, părinți, frați, surori, copii și alte rude, prieteni și cunoscuți, înaintași binefăcători care au adormit cu credința în Hristos Domnul. Aici, trupurile așteaptă ziua învierii și a judecății de obște, după care urmează viața veșnica. Datorită credinței în învierea lui Hristos întru care toți vom învia, s-a schimbat numele locului în care odihnesc cei răposați.
Pentru ilustra lor semnificație și pentru valoarea lor religios-morală și umanitară, cimitirile și mormintele trebuie prețuite și îngrijite cu cea mai mare dragoste arătată față de cei dragi, pentru că iubirea față de ei depășește granițele mormântului. Desigur, totul trebuie făcut dintr-o conștiință creștină ortodoxă, păstrând o armonie în ceea ce privește grija față de morminte dar în limita bunului simț, nu prin construcția de morminte faraonice, nu numai din marmură foarte scumpă, căci acest lucru nu-1 ajută cu absolut nimic pe cel decedat. După rânduiala din cimitire șl bunul simț arătat față de îngrijirea mormintelor poate fi apreciat nivelul de civilizație al unui neam sau al unui popor.
Fiindcă în ea actualizăm roadele jertfei lui Hristos, din care se împărtășesc atât cei vii cât și cei morți, rugăciunea „Dumnezeul duhurilor…" o întâlnim în liturghia Sfântului Iacob, ruda Domnului și în liturghiile Sfinților Vasile și Ioan. De asemenea, ne mai întâlnim cu ea și la Proscomidie, la scoaterea Sfântului Agneț, pomenindu-se atât cei vii cât și cei morți, evidențiindu-se legătura dintre cei vii și cei adormiți. Nu trebuie neglijați cei adormiți, această afirmație este reflectată din spusele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Rugăciunea, milostenia și Jertfa cea fără de sânge pot multe pentru soarta păcătosului trecut dincolo de mormânt. Deci rugăciunile și jertfele lui Iov pentru fiii săi curățeau pe aceștia din urmă; ce poate împiedica pe Dumnezeu să curețe, prin rugăciunile și milosteniile noastre, pe cei morți? Domnul dă unora după rugăciunile celorlalți".
III.3. Parastasul
În afară de rugăciunile generale pentru cei adormiți pe care le-am amintit mai sus, Biserica a mai rânduit și rugăciuni particulare pentru morți. Aceste rugăciuni speciale se numesc „parastase", cuvânt de origine grecească, care înseamnă „a veni în ajutor”. Parastasul este o prescurtare a slujbei înmormântării. Partea principală este constituită din rugăciunile de dezlegare și de iertare, citite de preot, urmate apoi, ca și la înmormântare, de cântarea „Veșnica pomenire". Deci, parastasele sunt rugăciuni de mijlocire a celor vii pentru cei morți. Ele se săvârșesc la trei zile după moarte, când rostim rugăciuni pentru morți, în amintirea învierii celei de-a treia zi a Mântuitorului, așa cum se menționează și în Așezămintele Apostolice: „Să se pomenească ziua a treia a morților cu psalmi, cu citiri și cu rugăciuni, din pricina Celui ce a înviat după trei zile, la nouă zile, în amintirea faptului că Mântuitorul Și-a dat sufletul în ceasul al nouălea din zi, la patruzeci de zile, pentru că Mântuitorul S-a înălțat la ceruri la patruzeci de zile după înviere, când creștinii se roagă să fie și sufletele morților lor înălțate în locurile cerești; la trei, șase, nouă luni, în cinstea Sfintei Treimi; la un an, după tradiția că apostolii și primii creștini aveau obiceiul de a se ruga la mormintele mucenicilor atunci când se împlinea un an de la moartea lor, după care rânduiaun agape, chiar la mormintele lor. De aceea și creștinii de azi săvârșec parastasele până la împlinirea a șapte ani de la moarte, când se socotește că trupul celor răposați s-a prefăcut în pământ.
III.4. Ridicarea Panaghiei
După cum ne mărturisesc și îndrumările tipiconale din Panihidă și Molitfelnic, „când se împlinesc 40 de zile de la ziua morți se ridică panaghia". Panaghia înseamnă întru-tot-Sfânta, Preasfânta, cu privire la Preasfânta Treime sau Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, către care se adresează rugăciunile din slujba săvârșită. Triunghiul se scoate dintr-un colac anume pregătit, laturile reprezentând treimea și unitatea Persoanelor Sfintei Treimi.
Panaghia se produce în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, fiindcă noi prin moartea sa cea dumnezeiască am cunoscut Treimea. Panaghia se săvârșește pentru ca sufletul celui răposat, după aceste 40 de zile, să dobândească ajutor de la Dumnezeu și de la Maica Domnului pentru călătoria pe care o face plecând de pe pământ la cer. Preotul taie o bucată din colac în formă de triunghi, după care o așază pe icoana cu Maica Domnului și „înalță părticica din colac exclamând: „Mare este numele” și toți răspund: „Sfintei Treimi” și face semnul crucii pe icoană, iarăși zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută nouă” și toți răspund: „Cu rugăciunile ei, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mâtuiește pe noi”. Atunci, aducându-se cântări Maicii lui Dumnezeu, se face „ridicarea părticelei sau Panaghiei” și se arată că se aduce lui Dumnezeu, iar expresia „Mare este numele Sfintei Treimi” cuprinde mărturia Dumnezeului a toate și Acestuia se aduce înainte pâinea și se preaslăvește numele Lui. Iar cu formula: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută nouă”, se predică întruparea Cuvântului, aceasta fiind cântarea Născătoarei de Dumnezeu. Colacul ce se pune înaintea ei, ca dar, se aduce înainte mai mult Celui întrupat printr- însa și Celui ce a suferit de bunăvoie pentru noi. De aceea și cel ce înalță preotul, face semnul Sfintei Cruci. În timpul cântării către Maica Domnului, preotul împreună cu cei prezenți ridică icoana pe care se află părticica taiată din colac și o leagănă în sus și în jos, exprimând legătura tainică dintre cei vii și cei morți. După cântare, părticica este ruptă în mai multe bucățele și împărțită familiei mortului. Mai subliniem faptul că scoaterea părticelei din colac se realizează numai la slujba de pomenire de 40 zile de la moarte.
III.5. Trisaghionul pentru morți sau Panihida mică
În afară de slujba Parastasului, mai întâlnim în Panihidă, Molitfelnic și Li- turghier, rânduiala mică pentru morți, care este o prescurtare a Parastasului, cu numele de ”Litia mică pentru morți”, în care la ectenie se pomenesc toți morții.
La mănăstiri se face vineri seara și se numește Litie, pentru că se merge în procesiune la cimitir, ieșindu-se din biserică după slujbă. La catedrale și bisericile de mir, Litia mică se întocmește, de regulă la sfârșitul Liturghiei și se numește Trisaghion pentru morți sau Panihida mică. Această slujbă se săvârșește și la cimitir, la mormânt sau la casa mortului, cu ocazia pomenirilor parastaselor, care se fac la termenele stabilite după tradiție pentru pomenirea morților.
III.6. Praznicul sau agapa, mâncarea ce se dă întru pomenirea celui adormit
În Biserica Ortodoxă, pomana își are rădăcini în vechile agape din trecut. Termenul de „agape” include ideea de sacrificiu. Jertfa de pe Crucea Mântuitorului reprezintă iubirea supremă. Iubirea lui Dumnezeu și iubirea față de aproapele sunt legile esențiale ale Bisericii noastre. Prin iubire, creștinii formează o comunitate aparte. Duhul iubirii „este tainica putere care-i ține lalolată în aceeași unitate de credință și în același spirit de devotament și sacrificiu”. În acest scop există și astăzi tradiția ca după un hram, o înmormântare, un parastas, să se dea de pomană mâncare. Uneori, se pierde caracterul sobru de rugăciune și milostenie dată pentru pomenirea sufletului cuiva și a se ajunge la situația în care credincioșii să se laude că au avut o „masă mai frumoasă și cu mâncare fină”. Nu ajută cu nimic astfel de practici, ba chiar dăunează credincioșilor, mutându-le gândul de la rugăciune smerită, la un orgoliu deviant. Trebuie păstrat un minim de bunăcuviință și solemnitate la aceste mese, fiecare participant având o atitudine sobră, rugându-se atât la începutul mesei, cât și la sfârșitul ei, mulțumind, astfel, lui Dumnezeu.
Biserica, prin preoții ei, caută mijloacele cele mai eficiente pentru a menține un echilibru al bunei-cuviințe la astfel de agape. Credincioșii sunt receptivi de obicei la învățăturile preoților, dându-și seama că praznicile realizate cu multă gălăgie și deranj, nu-1 ajută cu nimic pe cel răposat. La originea practicilor deviante se află insuficienta cunoaștere a învățăturii dreptei credințe. Credincioșii trebuie să înțeleagă rostul pomenilor și înțelesul lor. Pomana trebuie să aibă, în esență, un caracter de rugăciune către Dumnezeu și de pioasă cinstire a memoriei decedaților, să nu fie prilej de trufie pentru urmași.
III.7. Gustarea din apaos
Simbolizează comuniunea cu cei adormiți, prin care ne exprimăm dragostea sau legătura cu ei. Apaosul care se dă celor prezenți la agapa de pomenire este diferit de Sfânta împărtășanie, din care se pot împărtăși toți credincioșii cu aceeași linguriță. Apaosul ce se dă la mesele de pomană, deși este binecuvântat de preot, nu are sfințenia Sfintei împărtășanii, adică în cazul în care un credincios este bolnav de o boală transmisibilă, dacă se gustă din acealși pahar sau cană, acea boală se poate transmite la toate persoanele sau cel puțin la persoanele cu imunitate scăzută. De aceea, se recomandă ca apaosul să se toarne dintr-un vas mai mare în paharul fiecăruia, evitandu-se astfel transmiterea diferitelor boli. Legănarea colivei și a apaosului și turnarea apaosului peste colivă, simbolizează comuniunea sau legătura cu răposații același lucru îl simbolizează și gustarea din colivă și din apaos. Rugăciunile pentru morți au temei atât în Sfânta Scriptură, cât și în cărțile de cult și sunt o exprimare a învățăturii noastre de credință creștin-ortodoxă. Mijlocirile Bisericii și ale celor vii pentru cei adormiți ne întăresc și mai mult convingerea că, imediat după Judecata Particulară, Bunul Dumnezeu va auzi rugăciunile și le va ierta păcatele lor; urmând ca la Marea Judecată Universală, fiecare drept-credincios să aibă „un colțișor de rai”, după Cum spunea Părintele Cleopa. Rugăciunile și cererile preotului se unesc cu rugăciunile lui Hristos, infinit superioare și bine primite la Tatăl. Preotul este cel care aduce rugăciunile în fața lui Dumnezeu, dar este și organ văzut al lucrărilor simțitoare; cel prin care credincioșii primesc binecuvântărirle de la Dumnezeu. El, „conștient de smerenia lui, conștient de calitatea lui de om, se roagă lui Hristos și-l aduce rugăciunile și jertfele credincioșilor ca unei alte Persoane. Și amândouă aceste lucruri sunt adevărate: în preot lucrează Hristos, dar lucrează ca persoană deosebită de preot".
III.8. Coliva
La început coliva a servit ca hrană, iar mai apoi la pomenirea mortilor, dupa modele și tradiții care existau deja în lumea pagână a timpului. Coliva, facută din grâu fiert, îndulcită cu miere sau cu zahăr, închipuie însuși trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul (din care se face pâinea). Ea este o ofrandă ce se aduce pentru sufletele mortilor la zilele rânduite pentru pomenirea lor (în ritualul Bisericii Ortodoxe, la români). Coliva închipuie însuși trupul mortului și este o expresie materială a credintei în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Hristos însuși le-a înfațișat ca simboluri ale învierii trupurilor; după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întai în pământ și apoi să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întai se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; I Cor. 15, 36). Dulciurile și aromele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pentru care se face coliva, sau dulceata vieții celei vesnice pe care speram să o dobândească mortul.
Tot coliva mai are o semnificație profundă și tainică: Boabele de grâu, care sunt adunate laolaltă, simbolizează Biserica lui Hristos si pe membrii ei, cei vii si adormiți, care se gasesc împreună în rugăciune. De aceea, la sfârșitul parastasului, cand preotul binecuvintează coliva, creștinii se apropie, apucă cu mânile de marginile farfuriei și o leagănă în semn de oferire către Dumnezeu. Coliva mai închipuie și trupul celui adormit și este în același timp un semn văzut al credinței nostre în Înviere, pentru că este făcută din boabe de grâu pe care însuși Mântuitorul le-a înfațișat ca purtând în ele icoana sau asemanare învierii trupului: după cum bobul de grâu ca să încolțească și să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ, apoi să putrezească și în final să dea rod, tot asa si trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune. De aceia la binecuvântarea colivei de către preot când se cântă Veșnica Pomenire, rudele și prietenii celui adormit ridică farfuria cu coliva, leganând-o pe mâini în semn de comuniune sau legătura cu răposatul. Acelasi lucru îl închipuie și gustarea din colivă după binecuvântarea ei.
Același rost îl are și coliva simplă, neînsoțită de vin, adusă de cei vii în biserică la ziua numelui lor, spre cinstea și pomenirea praznicului sau sfinților sărbătoriți în acea zi sau spre pomenirea morților care poartă numele acelor sfinți. Ea se binecuvântează de către preoți fie seara, la sfârșitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfârșitul Liturghiei, după rugăciunea Amvonului, printr-o rugaciune deosebita: «Doamne, Cela ce ai făcut toate cu cuvântul Tău…».
Coliva se face la parastase (termene de pomenire: la 40 de zile, 3 luni, 6 si 9 luni si la un an de la deces, apoi in fiecare an, pana la 7 ani); la sâmbetele morților înscrise în calendar, împreună cu coliva se aduc și colaci sau pâine, vin și lumânări, care închipuiesc Trupul, Sângele și Lumina lui Hristos. Obiceiul de a aduce vin la înmormântare și parastas și de a stropi cu el cruciș trupul mortului sau mormântul ori pardoseala bisericii (la parastas) reprezintă o datină veche care, după unele păreri, ar fi o prelungire a libațiunilor (stropirilor) cu vin, pe care strămoșii noștri romani le făceau pe morminte. În creștinism, această stropire amintește de aromatele și balsamul cu care a fost uns Trupul Domnului la punerea Lui în mormânt, vinul acesta preînchipuie și învierea pentru viața cea veșnică. În unele regiuni vinul se amestecă cu untdelemn și simbolizează, prin stropire, curățirea trupului de întinăciunea păcatelor, iar în alte regiuni se amestecă cu apa îndulcită ori cu agheazma și poarta numele de paos sau paus (lat. pausum = încetare, odihnă, moarte, de aici repausat sau răposat, adica mort); în unele părți prin paos (paus) se înțelege ofranda (vin, pâine, vase) ce se aduce pentru morți la biserică.
În Ardeal se aduce la înmormântări și parastase numai un colac, fară colivă. În locul ei se aduce un „pom“ (de obicei un brăduț) împodobit cu zaharicale și lumânărele, care se poartă înaintea mortului când se îndreaptă spre cimitir, pomul se înfige în mormant (când se aduce la parastase se dă de pomană). Uneori în loc de pom se ia o simpla ramură care se înfige în colac și se ridică în timpul cântării (asa cum se ridică coliva la „Vesnica pomenire…“). Obiceiul de a aduce în loc de colivă un colac și pom se întâlnește și în Moldova, dar aici pomul se aduce numai la 40 de zile de la moarte și se binecuvintează împreună cu lucrurile care se dau de pomană. La parastas se împart, în biserică, lumânări aprinse, mai întâi preoților, ca și la înmormântare: lumânările acestea simbolizează atât pe Hristos „Lumina lumii“, cât și lumina candelei credinței și a faptelor bune, care însoțesc sufletul celui răposat. Aceeasi semnificație o au lumânările din sfeșnice și cele care se aprind la căpătâiul mortului ori la morminte, ca și candelele care ard la morminte.
Legănarea colivei cu mâinile este, pe de-o parte, expresia legăturii sufletești vii și reale cu cei adormiți, iar pe de altă parte, încă un semn al învierii, asemănător celui din Sfânta Liturghie când preoții leagănă sfântul aer deasupra Darurilor la citirea Crezului până la momentul când se zic cuvintele “Și a Înviat a treia zi, dupa Scripturi”, închipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia morții și învierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).
III.9. Alte slujbe de înmormântare
În afară de slujba de înmormântare a mirenilor, mai există încă câteva slujbe de înmormântare oferite de Biserică și anume: cea a pruncilor, cea a clericilor de mir, a călugărilor și slujba de înmormântare din Săptămâna Luminată. Cea mai des întocmită slujbă este cea de înmormântare a mirenilor și prin urmarea aceasta va fi dezbătută în cele ce urmează. Prin urmarea nu se insistă a se constitui o analiză detaliată a fiecăreia, ci ne mulțumim să îmfățisăm caracterul lor esențial.
Astfel, slujba de înmormântare a copiilor botezați, este mai scurtă, cântările și rugăciunile ei exprimă mai puțină jale și durere, deoarece la această slujbă nu ne rugăm pentru iertarea păcatelor, ci ne rugăm „pentru odihna nevinovatului prunc și pentru ca Domnul, după a Sa făgăduință, să-l cinstească de cereasca Sa împărăție" știind că „a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor…". La înmormântarea duhovnicilor de mir, slujba este mai rafinată și mai maiestuoasă decât cea a laicilor, ca pentru purtători ai darului dumnezeiesc, înfăptuitori ai Sfintelor Taine și ai sfințirii mirenilor.
Înmormântarea călugărilor, este tot atât de lungă ca și cea a clericilor mireni, însă are cântările, citirile și rugăciunile ei proprii, diferite de celelalte slujbe ale înmormântării, în ele menționându-se lupta și necesitățile vieții călugărești. În sfârșit, la înmormântarea din Săptămâna Luminată nu se realizează ordinea obișnuită a înmormântării, deoarece „acestea sunt zile de bucurie și de veselie, iar nu de jale și plângere. Și toți câți murim întru credința învierii și a vieții celei veșnice, întru Hristos înviem". Mai amintim doar faptul că aceeași datină a înmormântării din Săptămâna Luminată se comemorează la toți cei morți în acest timp: mireni, clerici și călugări, de orice vârstă.
ÎNMORMÂNTAREA PREOȚILOR
IV.1. Înmormântarea preotului
Înmormântarea nu este o taină, este o ierurgie. Pentru săvârșirea ei, nu se pretind veșminte liturgice mai multe decât pentru săvârșirea Sfintelor Taine. Preotul, îmbrăcat cu epitrahil și felon, cu crucea și cu lumânarea în mâna stângă și cu cădelnița în dreapta săvârșește slujba înmormântării. Cărțile noastre de cult, adică Euhologhiul și Aghiasmatarul, prevăd la începutul rânduielii înmormântării preoților de mir următoarele povățuiri: Preoții merg de se îmbracă cu veșmintele lor, și cel mai mare zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru… Ceea ce n-au precizat, însă, cărțile de cult a precizat practica vieții și anume: înmormântările se fac, pretutindeni, îmbrăcându-se preoții cu epitrahil și felon. Nici la înmormântarea preoților nu se pretinde în această privință nimic mai mult decît la înmormântarea mirenilor. De altfel se știe că atâtea înmormântări de preoți și, chiar arhierei s-au făcut fiind preoții îmbrăcați numai cu epitrahil și felon.
Dacă, eventual, în unele părți ale lumii creștine ortodoxe se mai păstrează uzul îmbrăcării preoților în toate veșmintele liturgice pentru săvârșirea înmormântării, aceasta este o reminiscență din timpurile când slujba înmormântării era precedată totdeauna de Sf. Liturghie. În asemenea cazuri, în chip logic și natural, preoții care au săvârșit Sf. Liturghie continuau slujba înmormântării cu aceleași veșminte de la Liturghie. În asemenea cazuri preoții erau îmbrăcați cu toate veșmintele bisericești spre a săvârși Sf. Liturghie și, nu în mod special pentru a săvârși slujba înmormântării. Despre o asemenea practică veche și despre faptul că în unele părți ale lumii creștine ortodoxe Liturghia premerge și astăzi slujbei înmormântării, avem mărturii pozitive, ca de exemplu în timpul expunerii răposatului se săvârșea în vechime și Sf. Liturghie, practică despre care Fericitul Augustin vorbește ca despre un uz general. La Sf. Liturghie aduceau creștinii jertfe sau daruri de pâine, pe care Sf. Ioan Gură de Aur le privește ca eleimo- zină, prin care se onorează răposatul. Aceste jertfe deveniră din secolul IV regulă. De asemenea se făcea Sf. Liturghie cu prilejul înmormântării. În Constituțiile Apostolice creștinii sunt invitați să aducă pentru frații lor adormiți întru Domnul sacrificiu euharistiei în biserică și în cimitire. Acestei datine, adică de a pune în legătură cu înmormântarea și serbarea Sf. Liturghii urmează unii creștini și în ziua de astăzi, cu toate că aceasta nu este prescris în chip hotărât. Ei o fac aceasta, căci săvârșirea Sf. Liturghii nu e numai un act, prin care se preamărește serbarea, ci ea e și un act de folos pentru mântuirea sufletelor celor răposați.
Din tot ceea ce am arătat până acum se desprinde concluzia că pentru săvârșirea slujbei înmormântării preotul trebuie să fie îmbrăcat cu epitrahil și felon. Acest fel de a se îmbrăca este obligatoriu chiar și la înmormântarea preoților și a călugărilor. De altfel, sunt cunoscute cele două principii călăuzitoare în privința îmbrăcării preoților pentru săvârșirea sfintelor slujbe, și anume: nici un fel de slujbă religioasă, oficială, nu se poate săvârși în biserică, sau înafara bisericii, fără ca preotul să fie îmbrăcat cu epitrahilul; dacă rânduiala slujbei, ce urmează a fi săvârșită, prevede citirea Sf. Evanghelii, atunci preotul trebuie să îmbrace necondiționat și felonul.
IV.2. Așezarea în mormânt a preotului decedat
Cărțile de cult spun, la înmormântarea mirenilor, numai următoarele lucruri: „Și așa ajungând la mormânt, mai înainte de a se coborâ trupul mortului în groapă, se citește de către arhiereu ori de către părintele sufletesc rugăciunile de dezlegare
Pe alocuri, acum se face sărutarea. Și se cântă: Veniți fraților… Și după ce s-a așezat trupul în mormânt, preotul luând pământ cu lopata, aruncă cruciș deasupra sicriului, zicînd: Al Domnului este pămîntul… Și după aceea varsă peste sicriu și cenușa din cădelniță, și așa se acoperea mormântul..,”
Iar la sfârșitul rânduielii de înmormântare a preoților se spune: „Iară ajungînd la cimitir, după ce s-au citit si rugăciunile de dezlegare, trupul celui adormit se așează în mormânt, așa cum s-a arătat la rânduiala pentru mireni” Cartea: „învățătura de credință creștină ortodoxă”, publicată cu binecuvântarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Patriarh Justinian, spune, în privința așezării în morminte a trupurilor celor decedați, următoarele: „Să se așeze cu fața spre Răsărit, ca și la Botez, pentru că din spre Răsărit ne-a venit Hristos, lumina cea adevărată, și tot din spre Răsărit va veni El la judecata viitoare” (Matei 24, 27). Potrivit acestui text, toate trupurile celor decedați se așează în groapă la fel, ncfăcându-se nici un fel de deosebire între trupurile mirenilor și cele ale preoților.
Practica bisericească, de atâtea ori seculară, ne învață același, lucru. În general, în toate țările ortodoxe și aproape pretutindeni în țară la noi, trupurile preoților adormiți întru Domnul se așează în morminte întocmai ca și trupurile mirenilor decedați și anume: cu capul spre Apus, având fața îndreptată spre Răsărit. În felul acesta sunt înmormântați pretutindeni patriarhii, mitropoliții și episcopii ortodocși. În felul acesta sunt îngropați marea majoritate a preoților noștri. Aceasta este o așezare creștinească și corectă a celor adormiți.
La înviere, factorul important este și, rămâne Iisus Hristos. „Fulgerul care iese de la Răsărit și se arată până la Apus este Fiul Omului” (Mat. 24, 27). Este ușor de înțeles că în acele clipe cutremurătoare toate fețele și toți, ochii celor înviați vor privi nu mai spre acest Fulger strălucitor. În fața luminii lui Iisus Hristos, care vine să judece lumea, dispar ca valoare, ca strălucire și importanță nu numai preoții, dar și episcopii, mitropoliții și patriarhii lumii. Deci nu mai este vorba ca atunci credincioșii să mai privească la preotul lor, care și, el merge la judecată, ca oricare pământean, ci caută spre Hristos, judecătorul tuturor preotul, atâta timp cât a fost viu și a slujit în altar, n-a fost totdeauna cu fața spre credincioși. Dimpotrivă, de cele mai multe ori preotul a fost, în timpul slujbelor, cu fața spre Răsărit, având în spatele sale pe credincioși. Deci nu este nimic nenatural ca și la înviere preotul să fie tot cu fața spre Răsărit și toți credincioșii săi să-l imite, întâmpinând împreună pe Iisus Hristos, judecătorul lumii în consecință, nu există nici un motiv ca preotul să fie așezat în mormânt altfel decât ceilalți credincioși. Deci, cazurile cu totul izolate, când trupul preotului decedat a fost așezat în mormânt cu capul spre Răsărit și, cu fața spre Apus, sunt o abatere de la regula generală, sunt o greșală. Foarte probabil că această practică greșită este o consecință a unei confuzii provenită din deosebirea care se face între așezarea trupului unui mirean și aceea a așezării trupului unui preot, decedat, în biserică pentru săvârșirea prohodului. Observăm că prohodul se face în pronaosul sau naosul bisericii, preotul stând cu fața spre altar, deci înaintea mortului. Mortul mirean se așează în biserică cu fața spre Răsărit, și așa se și înmormântează, pe cînd preotul mort se așează cu fața spre Apus, adică privind spre popor.
Așezarea aceasta a trupului preotului decedat, cu fața spre Apus, se face numai în biserică, nu și în mormânt. În morminte, atât trupurile mirenilor cât și trupurile preoților adormiți se așează cu capul spre Apus și cu fața spre Răsărit.De la această regulă generală se fac uneori anumite abateri, determinate de poziția cimitirului, de poziția bisericii din cimitir, de căile și, cărările care se fac în cimitir, pentru a comunica cei vii.
COMUNIUNEA CREȘTINILOR CU CEI ADORMIȚI
Iubirea, element fundamental în relațiile dintre creștini, este aceea care restaurează, prin har, și integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiți. Ea menține legătura vie între cele două lumi în care acționează Biserica și determină uneori schimbări radicale, orientând viața spre înțelegerea și apropierea de semeni, ale căror griji, preocupări, bucurii le apropie cel care posedă adevărata dragoste creștină.
Alexei Homiakov spunea că ne mîntuim în și prin comuniune cu Dumnezeu și semenii noștri, în comuniune de iubire și rugăciune, în întrajutorare reciprocă în viața aceasta și după moarte, și pierim în izolare prin păcat. Sub semnul acestei nevoi firești de comuniune lainică regăsim și rugăciunile pentru cei plecați dintre noi, fie ei drepți, fie ei păcătoși, având încredințarea că tot ceea ce este bun și cerem de la Dumnezeu ni se va da (Ioan 5, 14), atât nouă, celor de aici, cât și celor care nu mai sunt printre cei vii, dacă vom face acest lucru motivați de o puternică iubire lăuntrică.
Unitatea dintre cele două înfățișări ale Bisericii, care exprimă de fapt acțiunea ei pe pământ și în cer, pune în evidență necesitatea continuării iubirii creștine și dincolo de sfârșitul existenței noastre terestre. Aceasta presupune o lărgire a domeniului iubirii creștine dincolo de limitele înțelegerii umane obișnuite, atât temporal cât și spațial. Iubirea, după concepția creștină, se extinde asupra tuturor fără nici o discriminare. Ea poate și trebuie să se manifeste atât față de cei drepți cât și față de cei păcătoși, atât față de cei din lăuntrul cât și din afara Bisericii (Matei 5, 44-46). După învățătura noastră creștină, moartea fizică aduce imediat sufletul în fața a două stări posibile și anume: o stare de fericire, raiul, și alta de suferință profundă, iadul. După faptele săvârșite în viața pământească, sufletul se poate învrednici, fie de rai, sau locul unde merg fericiții care mor în Domnul, fie de iad, care mai este numit gheena focului, focul cel veșnic gătit diavolului și îngerilor lui. Punând în fața noastră această perspectivă a continuării existenței sufletelor într-una din cele două ipostaze, Mântuitorul ne atrage atenția asupra modului în care putem câștiga accesul la viața cea neîmbătrânitoare și fericită a celor drepți. Hristos este Cel ce dă viață veșnică(Ioan 10, 28) căci El are cuvintele vieții veșnice. El dă viață veșnică tuturor celor ce cred în El și ascultă cuvintele lui. Câștigarea vieții veșnice înseamnă, în termeni teologici, câștigarea mântuirii care se poate dobândi prin urmarea poruncilor Mân- tuitorului și rămânerea în comuniune neîntreruptă cu El. Prin ascultarea de Biserică, împărtășirea cu Sfintele Taine dătătoare de har, prin credință, nădejde și dragoste de frați și prin fapte bune stăm mereu în comuniune cu Dumnezeu. Căci dacă Hristos este în noi, trupul e mort pentru păcat, iar duhul, viață pentru dreptate(Romani 8, 10), adică pentru împărăția lui Dumnezeu. Hristos, stăpânul vieții și al morții cel ce stăpânește și peste morți și peste vii ne-a îndemnat la o comuniune a dragostei tuturor membrilor Bisericii, ca modalitate de trăire în spiritul poruncii Sale mântuitoare. Iubirea care nu piere niciodată și care poate lega pe toți într-o unire neîntreruptă de la Hristos până la sfârșitul veacurilor, este liantul nostru, al celor vii cu acei care au murit trupește, este mijlocul prin care păstrăm legătura cu toți membrii Bisericii din toate timpurile, este cheia care deschide ușa fericirii veșnice. Iubirea ne face solidari cu cei ce au adormit în Domnul, membri ai Bisericii și să-i avem întotdeauna în gândurile noastre mai ales atunci când înălțăm rugăciune către Dumnezeu.
Prin această acțiune a noastră, a celor vii, care ne considerăm alături sufletește de cei adormiți, fii ai Bisericii și ne rugăm pentru sufletele lor ca și pentru sufletele noastre, arătăm dragostea noastră față de ei, contribuind la mântuirea comună, cunoscut fiind faptul că mântuirea se poate dobândi mai ușor în comuniune cu toate mădularele Bisericii. Rugăciunile pentru cei adormiți reliefează și mai bine comuniunea sfinților prin mijlocirea Bisericii între noi și sfinți, precum și legătura noastră cu sufletele celor adormiți.
V.1. Obiecții în legătură cu rugăciunile pentru cel adormiți
Sâmbăta următoare, iată o nouă particularitate a teologiei bizantine, e consacrată morților. Există trei mari Sâmbete, distribuite în economia liturghiei Bizantine, care corespund celor trei mari perioade ale anului: înainte de postul Crăciunului, înainte de Paște și de Cincizecime. De fiecare dată, pomenirea morților primește ceva din sensul sărbătorii de care este legată, către care este orientată. Înainte de postul Crăciunului, ea primește sensul căinței, al solidarității. Acum, înainte de Cincizecime, fiecare mort este pomenit cu adevărat în lumina, în radiația de Duhul Sfânt
Există și astăzi multe obiecții care se aduc cultului morților și îndeosebi rugăciunilor și celorlalte practici recomandate de Biserică spre folosul sufletelor celor adormiți. Cele mai multe dintre ele vin de la cei care neagă temeiul lor biblic și valoarea pentru mântuirea sufletelor.
Rugăciunile pentru cei adormiți se încadrează în slujbele recomandate de Sfânta Scriptură și practicate în Biserica creștină de la începuturile ei. Ele se întemeiază pe concepția creștină potrivit căreia toți oamenii sunt chemați la mântuire și-n acest sens, iubirea dată ca poruncă de întemeietorul Bisericii, care trebuie să-i cuprindă pe toți, este mijlocul sigur pentru obținerea ei. Dar iubirea pentru creația lui Dumnezeu, omul, este motivată de faptul că ea se adresează părții celei mai de preț: sufletul, prin care omul este destinat nemuririi.
Moartea este înțeleasă ca distrugere, desființare totală a omului. Omul în concepția creștină , își continuă, prin sufletul său, existența, dincolo de sfârșitul vieții trupești, în veșnicie, după alte legi pe care parțial Dumnezeu ni le-a descoperit prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Potrivit acestora, sensul vieții de dincolo este determinat de modul în care omul a trăit viața pământească, importante fiind două elemente: credința și faptele bune.
Slujbele și practicile Bisericii care privesc relațiile membrilor Bisericii terestre cu sufletele celor plecați dintre noi, trebuie socotite ca subsumate legăturii ființiale dintre membrii celor două laturi ale Bisericii.
Temeiurile biblice și patristice privitoare la această practică, prezentate în lucrare, exprimă, în esență, că aceasta este expresia cea mai înaltă a comuniunii intime dintre Biserica luptătoare și Biserica triumfătoare care ne determină pe noi, creștinii, să păstrăm specificul nostru, să fim noi înșine.
Dacă Biserica Romano-Catolică, prin doctrina și prin practicile privitoare la cultul morților, a accentuat prea mult rolul judecății particulare, în detrimentul celei universale, cultele protestante în opoziție față de aceasta desființează judecata particulară, dând întreaga importanță numai judecății universale.
Potrivit credinței noastre, situația celor care au primit verdictul defavorabil la judecata particulară, se poate schimba prin rugăciunile pentru cei morți și prin celelalte mijloace recomandate de Biserică. De altfel, noi credem că, în viața de dincolo, sufletele își au o situație provizorie, în sensul că, prin rugăciunile Bisericii luptătoare și mai ales prin intervenția mijlocitoare a sfinților, pot să obțină o poziție din ce în ce mai bună, căci așa cum ne asigură însuși Mântuitorul în casa Tatălui Ceresc sunt multe lăcașuri.
OBICEIURI INTRUSE LA ÎNMORMÂNTARE
Moartea ca întrerupere a firului vieții pământești a prilejuit crearea de variate datini cu prilejul înhumării. Unele sunt comune întregii lumi creștine, altele au un conținut specific românesc, dar cu aceeași fundamentare aproape bimilenară. Există și datini la fel de creștinești, dar cu caracter mai restrâns cum ar fi împodobirea steagurilor bisericești mortuare cu năframa neagră, a crucii purtată înaintea sicriului, precum și prezența celor șase gropari ce poartă pe umeri sicriul cu corpul neînsuflețit ale adormitului.
În cadrul obiceiurilor cu caracter local se înscriu și alte elemente. Astfel, preotul și cântărețul bisericesc primesc lumânările înfășurate în câte o năframă neagră, în timp ce cortegiul îndoliat primește doar lumânări aprinse. Îmbrăcat în această formă exterioară, simplă, ritualul înmormântării determină și pecetea emotivă a părerii de rău pentru cel dispărut, exprimată în tristețea și ochii înlăcrimați ai celor prezenți. Se mai are în vedere și o grijă deosebită pentru mormântul proaspăt, pentru estetica lui, rămânând în această formă inițială timp de 40 de zile.
Credincioșii mai vârstnici de pe valea Almăjului își mai amintesc că odinioară cu prilejul înmormântării unui membru al unei familii ce se îndeletnicea cu păstoritul, preotul și cântărețul bisericesc primeau câte o traistă de pomană, confecționată din lână și în culori. Tot pe atunci, alte familii dădeau groparilor și celor ce purtau steagurile funebre câte un prosop lung, din bumbac țesut în casă cu broderie albă și cipcă la capete. Atât traistele, cât și prosoapele erau pregătite din timp, cu destinație precisă pentru cel care va muri dintre noi.
Această mică răsplată cu articolele de mai sus, donate la cel mult 13 persoane care asigură prohodul și înmormântarea celui adormit nu afectau familia cu cheltuieli mari de înmormântare. Ritualul funebru și-a păstrat forma simplă, veche, cu substratul ei religios resimțit de toți cei prezenți la înmormântare. Preotul era chemat să mai citească și rugăciunea specifiică, precum și să tămâieze bunurile dăruite, pe care femeia din casă, conform datinei le da de pomană celui decedat.
Din nefericire în zilele noastre a apărut la înmormântare, un obicei nou al prosoapelor, înmânate întregii adunare într-un număr exagerat de mare. Nu își are explicația nici în continuarea unei datini vechi și nici în aceea a micii rencompense, ci este mai degrabă o încercare neizbutită de împodobire exterioară a ritualului funebru și de exuberanță exagerată și fără sens a familiei celui decedat. Risipirea de prosoape multicolore este apăsătoare privirii și înlătură imaginea pietății religioase a întregului cortegiu. Se mai poate observa și o anume distanță existentă între familia adormitului, lovită de durere, și restul alaiului rămas parcă fără nici o manifestare de compasiune, de-a dreptul absent.
Obiceiul intrus al prosoapelor mai poate determina rivalități, generează invidie între credincioșii păstoriți, între cei cu posibilități materiale mai substanțiale, și alții cu mijloace mai modeste. Distribuirea prosoapelor apasă evident și asupra cheltuielilor de înmormântare pentru familia respectivă, obligată de această menire la eforturi și sacrificii inutile.
Dimpotrivă, activitatea pastorală cuprinde și păzirea credincioșilor de toate neajunsurile ivite prin lipsa de cumpătare. Iubirea tuturor credincioșilor și armonia între ei trebuie să rămână scopul principal,ceea ce impune să procedăm cu grijă la înlăturarea folosirii excesive a prosoapelor la înmormântare ca mijloc de împodobire a cortegiului funerar. Ritualul funebru trebuie să-și păstreze îmbrăcămintea smereniei, făcându-ne cu toții părtașii durerii familiei respective și venind în ajutorul celor ce dispun de mijloace mai modeste, întreaga desfășurare a ritualului prohodului în condiții și atmosferă mai sobră care exprimă o participare afectivă reală a celor prezenți la durerea acelei familii, iar corpul neînsuflețit al defunctului respectiv este însoțit de obicei de toți până la punerea lui în cimitir, ca un ultim salut din partea tuturor. Dimpotrivă, risipa de prosoape este cel mai adesea însoțită de șușoteli, chiar de zâmbete discrete ce umbresc săvârșirea cu sfințenie a prohodului, iar cortegiul funebru se risipește în parte în drum spre cimitir, ca un act de prezență și compasiune ipocrită față de familia îndoliată.
Ritualul solemn al înmormântării presupune, prin urmare, înlăturarea acestor practici intruse și păstrarea cu fermitate a datinilor străvechi ce constituie bunul de preț al Bisericii noastre dreptmăritoare.
VI.1. Ce așezăm pe morminte
Pentru noi românii ortodocși, nu este bine să se pună stâlpi în loc de cruce, la mormintele bărbaților, deoarece nu există nici o justificare. În primul rând nu este consemnat numele celui trecut la cele veșnice, apoi este clar că Dumnezeu nu face deosebire între sexe, nu poate avea preferință pentru unul sau altul dintre ele. Valoarea omului o dă sufletul său, viața sa, iar nu sexul. Istoria Bisericii arată că în rândul sfinților s-au ridicat în egală măsură atât bărbați cât și femei. Harul lui Dumnezeu nu părtinește pe nimeni, ci se dă tuturor oamenilor la fel dacă este cerut cu credință și se colaborează cu el spre mântuire.
După înțelepciunea cea tainică a lui Dumnezeu, oamenii sunt diferențiați în bărbați și femei, numai în lumea aceasta trecătoare. Și tot ce este trecător dispare, piere, se schimbă. Așa este și sexul, care se stinge în mormânt odată cu trupul. Numai sufletul rațional și liber rămâne nemuritor și același la bărbat și la femeie. Deosebirea dintre suflete o face calitatea lor, virtutea lor, prin care creștinul se apropie de Dumnezeu sau se depărtează de El.
Identitatea sufletelor omenești în această viață și dispariția deosebirii dintre sexe o arată însuși Mântuitorul lisus Hristos, în convorbirea Sa cu fariseii: „Căci după înviere oamenii nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca și îngerii lui Dumnezeu în ceruri" (¡Matei 22, 30). Dumnezeu atotștiutor cunoaște pe toți, vii și adormiți, căutând la inima omului și nu la sex, iar creștinii dreptmăritori rugându-se Lui, cer iertarea păcatelor, odihna și fericirea veșnică, fără deosebire de sex.
Pe de altă parte, în general stâlpul de la mormânt este utilizat de creștinii eterodocși, care refuză nu numai crucea, ci și cultul sfinților, al icoanelor. Stâlpul în esență, nu are nici o semnificație, deoarece acei creștini refuzând cultul morților, nu le fac pomenire, nu le pun parastase. Așezarea stâlpului la mormânt este astfel un obicei străin de „legea" noastră strămoșească, iar preotul este chemat să explice acest lucru credincioșilor săi, acolo unde este cazul, aceștia ascultând și urmând sfaturile păstorilor înțelepți. Obiceiurile de împrumut trebuiesc îndepărtate, ca să nu se denatureze credința și tradiția Bisericii noastre dreptmăritoare care ne-a păstrat ființa națională.
Ținând seama de semnificația crucii în viața creștinilor dreptmăritori, ea trebuie pusă și pe mormântul celor adormiți. Crucea este sinteza Evangheliei, sensul puterii prin care ne mântuim, prin jertfa de pe Golgota, adusă de Iisus Hristos Dumnezeu, din iubire pentru iertarea păcatelor noastre și împăcarea cu Părintele ceresc (Romani 1, 16; Coloseni 2, 14). Din jertfa de pe cruce izvorăște harul atotputernic al lui Dumnezeu. În umbra crucii, sub scutul și purtarea de grijă a harului ceresc, ne desfășurăm toată viața, de la naștere până la moarte. Lucrarea harului nu se oprește la mormânt, ci trece dincolo de el, în veșnicie. Prin harul Sfântului Botez am devenit fiii lui Dumnezeu și tot numai prin har ne menținem etern în starea de binebuvântare și fericire cerească. Odată cu moartea încetează în noi numai cele materiale, neputincioase și trecătoare, încetează viața trupului și cele legate de el, dar sufletul trăiește dincolo de mormânt și așteaptă învierea trupului. Sufletul așteaptă învierea de obște spre a se uni cu trupul și împreunăsă se prezinte înaintea Judecății de apoi a lui Hristos Dumnezeu.
Crucea indică faptul că acolo odihnește în Domnul, trupul unui creștin care a crezut și crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel care a murit și a înviat pentru mântuirea tuturor. Trupul a murit ca plată a păcatului (Romani 6, 23), dar el a luptat împreună cu sufletul spre a scăpa din robia păcatului. Pentru lupta lor cea bună, Dumnezeu le va da odihnă și fericire veșnică. Tocmai credința în înviere și nădejdea întru fericirea veșnică este străjuită de crucea care umbrește și ocrotește trupul celui din mormânt, până la reunirea sa cu sufletul. Astfel, prin credința în cruce, cel așezat în mormânt se leagă și în chip văzut și material de Hristos Domnul, la care a trecut cu sufletul curat.
Așezând crucea la mormânt, creștinii evlavioși ce trec prin fața ei își descoperă capul și cu inima curată își fac semnul sfintei cruci, rostind din adâncul sufletului creștineasca rugăciune: „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu drepții pe cel adormit" Cu această rugăciune ne-am pomenit din strămoși, dovadă că așa este bine și frumos înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Iar Părintele ceresc aude rugăciunile noastre și le primește, pentru că izvorăsc din dragoste față de El și de aproapele nostru și le răsplătește după voia Sa și după dorința inimii noastre. De o asemenea rugăciune de iertare avem trebuință toți cei vii și adormiți, cunoscuți și necunoscuți.
Prin urmare, pe morminte, creștinii dreptmăritori își pun numai crucea Mîntuitorului: Iisus Hristos, Stăpînul vieții și al morții, Cel ce a biruit puterile întunericului și ale diavolului, a rupt zapisul păcatului și a deschis ușile raiului (Coloseni 2, 14). Sfânta cruce este semnul văzut al puterii infinite a lui Dumnezeu care ni se dă prin lucrarea harului divin, fără de care nu este mântuire, nici acum nici în veacul viitor. Sfânta cruce este semnul Fiului Omului care se va arăta pe cer la a doua Sa venire pe pământ să judece lumea (Matei 24, 30). Sub semnul și în lumina harului ei este bine și necesar să aștepte și trupul venirea a doua a Mântuitorului Iisus Hristos, spre a se învrednici să stea de-a dreapta măririi Sale.
Să rămânem în veac sub semnul crucii, să muncim și să ne odihnim sub aripile ei mântuitoare, ca să fim în veci ai lui Hristos Dumnezeu, căci „și dacă trăim, și dacă murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 8). Sub semnul ei au luptat strămoșii noștri și prin ea au biruit. Ea le străjuiește mormântul și credința, după cum vorbesc de la sine atâtea pietre funerare străvechi descoperite pe pământul nostru. Prin ea ne legăm, strâns uniți cu marii și vrednicii noștri înaintași, eroii neamului, pe urmele cărora trebuie să pășim, cu aceeași dragoste de legea strămoșească, de patria și poporul nostru.
VI.2. Doliul
Dacă există o situație care dă omului dreptul să-și exprime sentimentele, împrejurarea aceasta este moartea, și acceptarea oricărei expresii sentimentale care are legătură cu moartea este poarta care conduce spre autenticitate și eliberare. În perioada care urmează morții, cei îndurerați au dreptul să-și exprime sentimentele în orice mod. Dar manifestări precum urlete, smulgerea părului, lovirea în piept și lacrimi vărsate continuu îi deranjează mulți.Refuzul celor vii de a vorbi despre moarte se datorează în principal fricii că nu vor putea să-și rețină lacrimile, dar ar fi necesar ca cei mângâiați să cunoască faptul că pierderea doare, că sentimentele puternice sunt îndreptățite și că este neapărată nevoie ca cineva să aștepte repetarea și prezența lor continuă ca parte a lucrării durerii. Sentimentele puternice ale celui îndurerat nu trebuie considerate niciodată ca o manifestare patologică și prin urmare condamnate, ci acceptate ca o parte a realității morții. Când un om este îndoliat, descoperă foarte repede că este în esență singur în dificultatea lui și că foarte puțini oameni știu cum să-l ajute. Cel suferind simte o singurătate înfricoșătoare și o parte a acestei izolări i-o impun ceilalți.
Veșmântul negru tradițional de doliu are scopul să distingă pe cel îndurerat și să-i asigure posibilitatea de a se tângui fără implicația celorlalți și fără responsabilități. Obiceiul de a purta veșminte de doliu a suferit schimbări, dar hainele închise la culoare sunt încă considerate cele mai potrivite pentru doliu. Mulți oameni, când au o moarte în familie, își cumpără haine noi de la pompe funebre ca să le poarte la înmormântare. Dar faptul că veșmintele negre nu mai sunt purtate după înmormântare arată că gestul acesta nu slujește altui scop decât conformării tipiconale la anumite obiceiuri de înmormântare.
Durearea pe care o crează moartea și pierderea unei persoane iubite este așa cum am văzut, un sentiment puternic și prin urmare trebuie tratat ca atare. Un mod de înfruntare al durerii îl reprezintă înlesnirea și curajul exprimării ei. Tânguitul și doliul au slujit de veacuri tocmai acest scop.
VII. ÎNMORMÂNTAREA LA DIFERITE CONFESIUNI
VII.1. Înmormântarea la confesiunea Moatorii lui Iehova
Î-Care este apartenența dumneavoastră religioasă?
R-Martori ai lui Iehova.
Î-Ați participat la slujbe de înmormântare în cultul dumneavoastra?
R-Am fost la o singură înmormântare, o simplă participare.
Î-Cum se desfășoară, care sunt obiceiurile?
R-Un obicei este acela de a vorbi despre presoana decedată cum a devenit martor al lui Iehova, în ce an s-a botezat, ce fel de viață a dus alături de familie dacă și copiii sunt martori, dacă i-au urmat exemplul. Se mai vorbește despre câți oameni au studiat cu el, despre înviere și despre mângâierea pe care trebuie să le-o oferim părinților.
Î-Există mai multe momente de învățătură îmbinate cu cântece?
R-Este doar un singur cântec la înmormântare, atunci când decedatul este scos afară și dus spre mormânt. În general se ține o cuvântare bazată pe biblie, cu exemple din versetele biblice de unde deducem că Iehova ne promite că ne va asigura viața pe care o dorim în paradis, unde va face învieri. De exemplu, se vorbește despre Iisus, regăsit în Ioan 11, că va face înviere; chiar și pe Lazăr l-a înviat. Ne ajută să înțelegem ca moartea este considerată un somn.
Î-Se realizează slujba dinaintea înmormântării, numită Priveghi?
R-Nu.
Î-Ce alte activități se mai desfășoară sau ce discuții se mai poartă?
R-În general se urează condoleanțe familiei îndoliate. Adesea folosim versetele biblice din 2 Corinteni 1, 3-4, care ne asigură că Dumnezeu, prin Iisus Hristos, este tandru, iubitor, ne oferă mângâiere chiar și în zile de necaz, precum este înmormântarea. Acest verset ne învață cum să aducem mângâiere persoanelor care au rămas îndurerate în urma pierderii unui membru al familiei.
Î-Biserica dumneavoastră, ține doliu sau se roagă pentru cel adormit?
R-Nu se practică aceste lucruri și nu se ține doliu.
Î-Se crede în nădejdea învierii sufletului celui decedat?
R-Se crede. Dumnezeu ne dă speranța că ne oferă o viață. După Armaghedon, va face înviere unde vor fi judecați atât cei drepți cât și cei nedrepți.
Î- Pe drumul pe care cortegiul funerar se îndreaptă spre groapă, există ceva anume specific, se cântă ceva sau se zice vreun verset biblic?
R- Nu. Se păstrează un moment de reculegere, de tăcere eventual se cântă o cântare sau două. Ca de exemplu este cântarea 111 care spune „că-i va chema pe cei din moarte”, cântarea 134 unde se spune că tu și eu vom fi mereu în lumea nouă. Depinde de familia celui decedat, dacă au vreo preferință, sau dacă decedatului i-au plăcut anumite cântări, se vor cânta și acestea.
VII.2. Înmormântarea la confesiunea Baptistă
R- Au multe în comun credința ortodoxă cu cea baptistă.
Î- Cum are loc priveghiul, în sine?
R-După ce pleacă sufletul din om, după ce moare, se așează decedatul într-un sicriu și seara, din respect pentru el, pentru familie, ca să întărim familia, ne adunăm împreună la slujba de priveghi. Se începe cu o rugăciune, se cere binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrare, peste familia rămasă îndurerată, cerem puterea lui Dumnezeu peste familie dragostea lui Dumnezeu să rămână mai departe, îl încredințăm în mâna lui Dumnezeu ca el să-l păzească de acum înainte. Noi credem că pentru cel mort nu mai putem face nimic de aceea căutăm și cuvântul lui Dumnezeu îndreptându-l către cei care sunt în viață, așa cum spune cuvântul lui Dumnezeu „mai bine într-o casă cu jale”, acolo îți aduci aminte de viață, poate mâine voi fi eu în locul lui și cum mă pregătesc , dacă sunt pregătit pentru ceea ce ne așteaptă după moarte. În acest interval se începe cu o rugăciune, apoi se citește un cuvântdin Sfânta Scriptură, un mesaj cu privire la viața aceasta.
Î- Ne puteți relata un pasaj sau două de la slujba priveghiului sau a înmormântării, despre ce le vorbiți oamenilor?
R-Tema principală este aceea a mângâierii sufletului dar și a înțelege cuvântului lui Dumnezeu. Se fac două sau trei seri de priveghi. La acestea ne orientăm mai mult spre psalmi, ca de exemplu psalmul 90, în care căutăm și punem înainte cuvântul lui Dumnezeu, El ne cheamă să medităm, așa cum spune versetul 10 „învață-ne să numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înțeleaptă”, „anii vieții noastre se ridică la 70 de ani, timpul lor nu este decât trudă și durere căci trec iute și noi zburăm”.Cel mai mult ne îndreptăm atenția spre cei care au mai rămas înca în viață, încercăm să-i conștientizăm că noi umblăm după lucrurile acestea pământești, dar ele vor arde, cum spune Domnul nostru Iisus Hristos „faceți-vă comori în ceruri”.
Avem anumite cântări de înmormântare, ca de exemplu „La revedere, ne vom vedea/ La revedere, ne-om saluta,/ La revedere, ne-om întâlni/ Acolo sus în veșnicii./ La revedere, frați și surori./ La revedere, ascultători/ La revedere, pe viitor,/ Să ne vedem cu toții-n cer.”
Î- Cum decurge ziua înmormântării?
R-Pe la mijlocul zilei, în jurul orei 13, ne pregătim pentru înmormântare, atenția ne-o îndreptăm spre familie, ne rugăm, dacă durerea e mai mare, stăruim mai mult în rugăciune, ca Dumnezeu să le dea putere să treacă peste aceasta, să înțeleagă că a fost voia Lui, El știe de ce a trebuit să plece sufletul acela, așa cum spunea Iov, „așa cum le-am primitpe cele rele să le primim și pe cele bune ca să fim plăcuți lui Dumnezeu”. După aceste rugăciuni se pornește la drum, decedatul se duce la groapă, daca drumul e mai lung, se orpesc de două, trei ori, se mai citește un cuvânt îndreptap spre latura omului, că e trecător. Când se ajunge la poarta cimitirului, se citește rugăciunea Tatăl nostru, când ajunge la mormânt se citesc iar cuvinte din Sfânta Scriptură „din țărână ești și în țărână te vei întoarce”, sufletul pleacă la Dumnezeu, trupul rămâne în țărână. Se introduce sicriul în mormânt după care se face o rugăciune de mulțumire înaintea lui Dumnezeu că au fost prezenți atât membrii ai familiei cât și alte persoane, se mulțumește pentru buna desfășurare a ritualului înmormântării. După încheierea acestei slujbe, dacă sunt oameni din depărtări, nu se face pomană ci o masă a dragostei pentru aceștia, dacă întâlnim oameni mai săraci le pregătim și lor o masă îndemnându-i să mânânce.
VII.3. Înmormântarea la confesiunea Penticostală
Programul de la Biserică: joi seara de la ora 19:00 la 20:30, duminică dimineața de la ora 10:00 la 12:00.Unii oameni recită poezii iar alții cântă cântări speciale, de la ora 10:00 până la ora 11:30. În acest interval de timp, doi oameni citesc un pasaj biblic, se citesc trei rugăciuni, în picioare și cu capul plecat. A doua rugăciune se rostește pentru cei bolnavi, neputincioși, se mai cântă o cântare, se mai citește un verset sau un pasaj biblic, după care se rostește cea de-a treia rugăciune de mulțumire.
Când este înmormântare, se anunță pastorul și se stabilește ziua și ora la care să se oficieze slujba de înmormântare. Înainte de înmormântare se face priveghiul care durează o oră jumătate. La priveghi se face Evanghelizarea adica se citesc cateva pasaje biblice tematice se cântă din harfă anumite pricesne tematice, acest lucru se face de două sau de trei ori. La această slujbă, familia îndoliată invită un prezbiter. Se cântă cântări specifice înmormântărilor. În încheiere se rostește o rugăciune de mulțumire: „Mulțumim Doamne că ne-ai ajutat să petrecem seara aceasta în numele Tău, s-a vestit cuvântul Tău, Doamne facă-se voia Ta. La înmormântare, oamenii prezenți intră în odaia în care este așezat cel decedat, se începe cu o cântare, pe urmă se citește din psalmi, ca de exemplu, psalmul 90, sau din viața lui Iisus. Se mai cântă după care se iese cu decedatul în curte. O dată așezat, doi, trei oameni cântă alte două cântări, se rostește o rugăciune, se citește din Biblie. În continuare, cei prezenți iau adormitul și se îndreaptă spre cimitir. La ieșire din curte se citește un pasaj biblic, de exemplu din 1 Corinteni 15, 35-„cum vor învia morții?”, din Ioan 11-„Învierea lui Lazăr”, din Luca 16-„Pilda bogatului nemilostiv”.Apoi se mai cântă una sau două cântări după care se introduce sicriul cu cel decedat, în groapă, rostindu-se câteva rugăciuni.
Cântări ce se cântă la înmormântările penticostale: „La miezul nopții va veni”, „Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu”, „Când suferințele nu vor mai fi”, „Atăzi aici, mâine unde-om fi?”, „Al vieții timp oricât ar fi”, „Precum trec stelele strălucitoare”.
CONCLUZII
Moartea este o mare încercare pentru noi, oamenii. Ne încearcă mai întâi de toate, durerea despărțirii de cei apropiați ai noștri, rude și prieteni, de universul nostru familiar, de tot ce avem, de lucrurile pe care obișnuim să le facem… Ne încearcă apoi teama de cum ne va fi dat să murim, și cei mai mulți oameni nu se tem nici de moarte, nici de chinurile ei.
Ne încearcă spaima de necunoscut, pentru că nimeni nu știe ce-l așteaptă în lumea de dincolo și, oricât de mare ne-ar fi credința și nădejdea n-avem de unde ști dacă vom trece cu bine prin vămile văzduhului și de vom fi aflați curați de păcat înaintea "înfricoșătorului scaun de judecată al lui Hristos". Nici un om nu știe care va fi soarta lui în veșnicie.
O oarecare alinare o aflăm la gândul că pentru starea noastră păcătoasă, moartea are și unele foloase. De pildă, cei chinuiți de suferință așteaptă moartea ca pe o izbăvire. De multe rele ale trupului și sufletului îl scapă moartea pe om, după cum spun Parinții, și nu trebuie s-o socotim ca lucru de temut, deși a fost rea la început, căci a urmat păcatul și este osânda lui.
"Deși moartea ne-a adus-o păcatul, Dumnezeu a pus-o în slujba mântuirii noastre", spune Sfântul Ioan Gură de Aur, care socotește moartea" mai degrabă o purtare de grijă decât o pedeapsă".
Mort cu sufletul din pricina păcatului, de n-ar fi murit omul și cu trupul, relele izvorâte din starea sa păcătoasă s-ar fi înmulțit peste masură. Obișnuindu-se cu starea lui păcătoasă, și-ar fi dus viața în deplină neștiință și orbire. Dar gândul la moartea care vine pe neașteptate îl ajută să vadă scurtimea vieții de aici și să se pregătească pentru ceea ce va să fie, plecându-l spre o grabnică pocăință.
De s-ar ști nemuritori, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur", ar fi nespus de mult iubite trupurile și toți, nu s-ar îngriji de altceva decât de trup și s-ar face tot mai trupești și mai îngroșați".
De n-ar fi moartea, starea de păcătoșenie ar fi veșnică. Moartea a fost dată ca leac pentru neputințele trupești ale omului. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare scrie că Dumnezeu "n-a împiedicat stingerea noastră pentru ca nu cumva, din pricina nemuririi, neputința noastră să fie veșnică." Îngăduind moartea, Dumnezeu pregătește prin pronia Sa, întoarcerea omului la starea din rai, pe care avea s-o împlinească Hristos, și urcarea lui la starea mai înaltă, de nestricăciune și nemurire, bineștiind că sămânța nu dă rod dacă nu moare (cf. In. 12,24; 1 Cor. 15, 35-44).
Moartea este leac și pentru neputințele spirituale. După cum arată Părinții, prin moarte s-a "împiedicat înveșnicirea răului". O data cu moartea, moare și păcatul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că prin pronia lui Dumnezeu, moartea este o eliberare pentru omul căzut și în chip înțelept s-a dat legea morții, ca să se limiteze nebunia minții, care se mișcă pururea spre rău.
De aceea, spune Sfântul Maxim: "Sfârșitul vieții acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte, ci izbăvire de moarte, despărțire de stricăciune, slobozire din robie și încetarea tulburșrii, […], risipirea întunericului, odihna de osteneli și liniștirea fierberii, acoperirea rușinii și scăparea de patimi, dispariția păcatului și, ca să spun pe scurt, hotarul tuturor relelor."
Moartea cea de obște, care-și are obârșia în păcatul dintâi, de unde s-a întins la toți oamenii, ca și a fiecărui om în parte, pricinuită de boală, de stricăciunea firii omenești, ori uneltită cu sălbăticie, rămâne mereu un rod al răutății, și Dumnezeu o îngăduie, ca să nu se încalce libertatea omului, chiar dacă e întoarsă spre rău și făptuiește rele. Însă stă în puterea lui Dumnezeu ca omul să moară atunci când ceasul este cel mai prielnic pentru sufletul lui.
BIBLIOGRAFIE
IZVOARE
1Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului părinte Teoctist, E.I.B.M.B.O.R , București 2006.
2. Eusebiu de Cezarea,” Viața lui Constantin cel Mare,” cartea IV, 66.
3. Macarie Egipteanul, Sfântul “Scrieri”.
CĂRȚI
1. Agheasmatar, ”Slujba înmormântării”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
2. BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr Ene „Liturgica specială pentru facultățile de teologie”, retipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, editura București, 2005.
3.FAROS Filoteu, Pr. „Moartea și doliul o teologie a nădejdii”, editura Sofia, București, 2012.
4.FOUNDOULIS, Ioannis” Dialoguri Liturgice” trad. Rom de V. Manolache, Editura. Bizantină, vol IV, București,2006.
5.GRIGORIE DE NISSA,Sfântul ” Viața Sfintei Macrina” Ed. Anastasia, Colectia Biblioteca Patristica, București, 2004.
6.LARCHET, Jean Claude.”Tradiția Ortodoxă despre viata de dupa moarte”editura Sofia București 2006.
7.MIRON, Vasile Arhimandrit. Lector. Univ. Dr.”Sfintele Taine și ierurgii în ritul liturgic ortodox, ” Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
8.MITROFANOVICI Vasile, Tarnavschi Teodor, ”Liturgica Bisericii Ortodoxe”, Cernăuți, 1929.
9.MOLITFELNIC, Editura Institutului Biblic, București, 1984.
10.NECULA, Nicolae D, Pr.prof.Dr.” Tradiție și înoire în slujire Liturgică”, Vol I, Editura Episcopiei Dunarii de Jos, Galați, 1996.
11.PANIHIDA, Editura Trinitas, Iași, 2000, “Slujba de înmormântare a mirenilor.
12.PINTEA, Florica. Prof.” Homorodul de mijloc, în leagăn de codru, monografie folclorică” editura Solstițiu.
13.SCRIMA Andre “Liturgica bizantină a Cincizecimii” în “Biserica Liturgică”EdituraHumanitas 2005.
14.SIMION, Florea Marian, “Înmormântarea la români”, studiu etnografic, București, 1995.
15.STAMATE, Marin Pr. ”Practici de cult în legătură cu cei răposați ”, în Îndrumător Bisericesc, nr 2 Galați, 1986.
16.STĂNILOAE, Dumitru. Pr. Prof. Dr. “Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă”, Craiova, 1986.
17.“Tâlcuirea Psalmilor Împăratului Prooroc David, a fericitului Teodorit, Episcopul Kirului, tipărită la Sfânta Mănăstire Sfinții Arhangheli-Petru Vodă, 2003.
18.UNGUREANU, Mihail Adeodatus. Pr. “Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor”, Editura Doxologia, 2012.
19.VASILE, Episcopul Oradei, “Cuvântări liturgice”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1973.
20.VORONCA, Elena Niculiță “Datinile și credințele poporului roman”, editura Polirom, Iași, 1998.
21.ZAHARIA, Adrian. Pr. Dr.”Vămile văzduhului, în Teologie și viață”, 2009.
DICȚIONARE
1.Aga, Victor.Pr.” Simbolica biblică și crestină. ” Dictionar enciclopedic. ed . II-a, Editura. Arhiepiscopia Timisoarei, 2005.
2.Bria, Ion.Pr. Prof. Dr.”Dicționar de teologie ortodoxă de la A-Z”, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, editura institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
STUDII
1. BERBENȚEA, Ioța Pr.“ Obiceiuri vechi și “intruse” de înmormantare,” în Mitropolia Banatului, nr 4, 1987.
2. BRANIȘTE, Ene. Pr. Prof. Dr. “Despre inovații în săvârșirea serviciilor divine”, în Studii Teologice, V. nr. 3-4, 1953.
3. CÂNDEA, Spiridon. Pr. Dr.” Întrebări și răspunsuri cu privire la înmormântarea Preoților” în Mitropolia Ardealului, nr 7-8,1962 .
4. DRĂGUȘIN,Valeriu. Pr.”Rugăciunile pentru cei adormiți, în lumina Sfintei Scripturi” în Ortodoxia, nr 4, 1986.
5. NEAGA, Nicolae. Pr. Prof. Dr. “În fluxul fericirii-psalmul 118”, în Mitropolia Banatului, 1987, nr. 3-6.
6. PASCHIA, Gheorghe. Pr. Dr. “Comuniunea diintre vii și morți după epitafurile arheologice și cele contemporane”, în Studii Teologice, 1978, nr. 1-2.
7. PETRICĂ, Vasile. Pr.” Îngăduințe și restricții la slujba înmormantării ”, Mitropolia Banatului, 1977.
8. POPESCU, M.Teodor. “Caritatea creștină”, în Biserica Ortodoxă Română, 1945.
9. PROCOPOVICIU, Petre. Pr. Prof. ” Rugăciunile Bisericii pentru morți”, în Mitropolia Ardealului, 1957.
10. RADU, Simion. Prot. Dr.“Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți și temeiurile lor” în Mitropolia Banatului, nr 10-12, 1978.
11. RADU, Simion. Prot. Dr. “Pentru o creștinească îngrijire a cimitirelor și mormintelor”, în Mitropolia Banatului, 1986, nr. 6.
12. RADU, Simion Prot. Dr.“Ce punem pe morminte?” în Mitropolia Banatului, nr 2, 1988.
13. STĂNILOAIE, Dumitru.Pr. Prof. Dr .”Starea sufletelor după judecata particulară în învățătura ortodoxă și catolică”, în Ortodoxia, an V, nr. 4, 1953.
14. STOICU, I. Pr.”Rugăciunea Dumnezeul duhurilor și-a tot trupul”, în Mitropolia Banatului, 1964.
SITE-URI WEB
1.http://ortodox.md/ce-este-coliva-originea-si-semnificatia-colivei/
2.http://teologie.net/data/pdf/Christodoulou-slujba-inmormantarii.pdf Autor părinte Themistoclis Christodoulou
3.http://www.pemptousia.ro/2013/01/ingroparea-mortilor-cu-trupul-intreg-element-central-al-slujbei-de-inmormantare/Protopresviter D. V. Tzérpos, Ultima taină. Slujba de înmormântare sau ardereamorților, ed. Ouranós, Atena 2012.
ANEXE
Anexa 1.
Video-dialog cu o membră a cultului martorii lui Iehova despre înmormântare.
Anexa 2.
Video-dialog cu un membru al cultului Baptist despre înmormântare.
Anexa 3.
Video-dialog cu un membru al cultului penticostal despre înmormântare.
Anexa 4.
Înmormântarea cultului ortodox.
Anexa 5.
Obiceiul trecerii colacului peste sicriul cu cel decedat.
Anexa 6.
Anexa 7.
Cădirea celui decedat.
Anexa 8.
Oferirea cocilor copiilor pentru sufletul celui adormit.
Anexa 9.
Obiceiul oferirii ștergarelor preoților slujitori.
Anexa 10.
Bocetele pentru cel adormit.
Anexa 11.
Jelirea de către familie a celui decedat.
Anexa 12.
Obiceiului așezării crucii peste sicriu și punerea banilor sub cruce pentru sufletul celui adormit.
Anexa 13.
Sărutarea cea de pe urmă a crucii pentru cel adormit.
Anexa 14.
Punerea capacului și pregătirea pentru ultimul drum.
Anexa 15.
Ducerea celui decedat, de către familie spre mormânt.
Anexa 16.
Convoiul funerar alături de preoții care săvârșesc citirea stâlpilor pe tot parcursul drumului.
Anexa 17.
Preoții și cântăreții cântă “Sfinte Dumnezeule”, funebru.
Anexa 18.
Carul mortuar urmat de cortegiul funerar.
Anexa 19.
Așezarea mortului în groapă.
Anexa 20.
Turnarea, în semnul crucii, a apei sfințite, simbolizând curățirea celui adormit “Spăla-mă-vei și mai mult decât zăpada mă voi albi”.
Anexa 21.
Pecetluirea gropii până la cea de-a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.
Anexa 22.
Pomana pentru sufletul celui adormit.
Anexa 23.
Slujba parastasului la 40 de zile.
Anexa 24.
Înmormântarea Arhiereului, Preasfinția Sa, Justinian Chira.
Anexa 25.
Înmormântarea Arhiereului îmbrăcat în toate veșmintele având Sfânta Evanghelie în brațe ca semn al propovăduirii acesteia.
Anexa 26.
Înmormântarea preotului îmbrăcat în toate veșmintele preoțești.
Anexa 27.
Purtarea sicriul cu preotul adormit de către confrații lui spre mormânt.
Anexa 28.Înmormântarea unui ieromonah după ritul răsăritean.
Anexa 29.
Punerea în groapă a ieromohaului după ritul răsăritean.
Anexa 30.
Înmormântarea unui monah.
DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE
PRIVIND AUTENTICITATEA LUCRĂRII DE LICENȚĂ
Subsemnatul: TĂUT MĂDĂLIN VASILE, legitimat cu seria SM nr. 477658, CNP 1940916303921, absolvent al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, Centrul Universitar din Baia Mare, Facultatea de Litere, programul de studii la zi, promoția 2013-2017, în calitate de autor, declar pe propria răspundere că lucrarea de licență, cu titlul ÎNMORMÂNTAREA: ISTORIE, SIMBOLISTICĂ ȘI IMPORTANȚĂ, este rezultatul propriei activități intelectuale, pe baza cercetărilor mele și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate în textul lucrării și în bibliografie.
Declar că această lucrare nu conține porțiuni plagiate, iar sursele bibliografice au fost folosite cu respectarea legislației române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.
Declar, de asemenea, că această lucrare nu a mai fost prezentată în fața unei alte comisii de examen de licență.
În cazul constatării ulterioare a unor declarații false, voi suporta sancțiunile administrative, respective anularea examenului de licență.
Baia Mare Autor, (Prenume,Nume) Semnătura
Data: ________ Vasile Mădălin, Tăut __________
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Programul de studii: DENUMIREA PROGRAMULUI [308292] (ID: 308292)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.