Introducere……..5 [308147]

Cuprins

Introducere………………….………………………………………………………….5

Capitolul 1: [anonimizat],

la nivel mondial și național………………………………………………………………………………8

Capitolul 2: Caracterele morfologice ale plantelor luate în

considerație………………………………………………………………………………………………………13

2.1. Caracterele morfologice ale speciei Huperzia selago (L.) Bernh. ……………….13

2.2. Caracterele morfologice ale speciei Asplenium ceterach L. ……………………….14

2.3. Caracterele morfologice ale speciei Polypodium vulgare L. ……………………….15

2.4. Caracterele morfologice ale speciei Ephedra distachya L ……………………16

2.5. Caracterele morfologice ale speciei Ginkgo biloba L. ……………………………….16

2.6. Caracterele morfologice ale speciei Thuja occidentalis L. ………………………….17

Capitolul 3: Materiale și metode de lucru……………………………………………………19

Capitolul 4: Histo-anatomia organelor vegetale la speciile luate în

studiu………………………………………………………………………………………………………………….20

4.1. Histo-anatomia organelor vegetative ale speciei Huperzia selago

(L.) Bernh. …………………………………………………………………………………………..20

4.2. Histo-anatomia organelor vegetative ale speciei Asplenium ceterach L …………22

4.3. Histo-anatomia organelor vegetative ale speciei Polypodium vulgare L. ……….25

4.4. Histo-anatomia organelor vegetative ale speciei Ephedra distachya L. ………..28

4.5. Histo-anatomia organelor vegetative ale speciei Ginkgo biloba L. ………………..31

4.6. Histo-anatomia organelor vegetative ale speciei Thuja occidentalis L. ………….33

Capitlul 5: Importanța terapeutică a taxonilor studiați……………………………34

Concluziile părții științifice…………………………………………………………………………….41

Capitolul 6: Aplicații metodice ale cercetării în cadrul curriculumului

de biologie……………………………………………………………………………………………………..43?

6.1 Organizarea și proiectarea demersului didactic

6.2. Etapele proiectării demersului didactic personalizat

6.3. Metode utilizate pentru optimizarea procesului de învățământ

6.4. Diversificarea formelor de organizare a procesului de învățământ

6.5. [anonimizat]

6.6. [anonimizat] 6.1- 6.6 pui ce ai facut tu la metodica!!!!!

Concluziile părții metodice

Bibliografie

Introducere

Lumea fascinantă a [anonimizat], culorilor și structurilor intime au atras atenția omului din cele mai vechi timpuri. [anonimizat] a făcut eforturi neîntrerupte pentru a cunoaște această lume iar aceste eforturi au fost bogate în rezultate.

[anonimizat], [anonimizat] o seamă de plante încă din cele mai vechi timpuri. O [anonimizat], cunoașterea și utilizarea alimentară și chiar medicinală a mai multor plante. Cunoștințele despre utilizarea plantelor în tratarea unor boli, se pare că sunt cel puțin tot atât de vechi ca și cele despre plante în general.

Plantele au o mare importanță economică, fiind în primul rând o sursă importantă de hrană, dar și o sursă la fel de importantă de principii active, fiind utilizate în scopuri medicinale.

Este de înțeles că problema plantelor medicinale, în zilele noastre, nu mai este privită printr-o prismă contemplativă ci prin prisma valorificării lor superioare, ele reprezentând o sursă cu potențial economic remarcabil, practic inepuizabil și cu largi posibilități de dezvoltare și aplicare nu numai în prezent ci și în viitor2.

In lucrarea metodico-științifică, pe care am elaborate-o, ne-am propus să evidențiem elementele histologice ale acelor organe vegetative ce conțin principiile active,, la câteva specii de ferigi și gimnosperme, întâlnite în flora spontană. Unele dintre specii au și valoare ornamentală, fiind întâlnite frecvent în parcuri și grădini.

Pteridofitele, numite și criptogame vasculare, sunt cele dintâi cormofite, adică plante

care au aparatul vegetativ format din radăcină, tulpină și frunze adevărate, diferențiate și din

punct de vedere anatomic. Ele au apărut încă din Devonian, atingând un vârf de evoluție în

Carbonifer. Increngătura prezintă plante ierboase dar la tropice și arborescente.

Gimnospermele au apărut în era mezozoică, în Triasic, iar în Jurasic, perioada următoare a Triasicului, gimnospermele străvechi au avut parte de o mare dezvoltare..Ele constituie o încrengătură intermediară între pteridofite și angiosperme. Această încrengătură cuprinde plante lemnoase, arbori și arbuști, răspândite mai cu seamă în regiunile cu climă răcoroasă de câmpie și de dealuri din nordul Europei, Asiei și America de Nord, unde formează păduri întinse cunoscute sub numele de taiga. Sunt plante monoice, rar dioice, cu tulpini cu ramificație monopodială, foarte rar simpodială, cu îngroșări secundare, prin activitatea meristemelor secundare. Histologia și anatomia organelor vegetale la specii de ferigi și gimnosperme este un subiect destul de rar abortat în lucrările de botanică atât în litaratura de specialitate românească, cât și straină.

Lucrarea metodico-științifică prezintă careacterele generale dar și structura histo-anatomică a organelor vegetative, utilizate în scop terapeutic, la 6 specii dintre care 3 sunt de pteridofite și 3 gimnosperme. Dintre pteridofite am luat în studiu: Hupertzia selago (L.) Bernh. (brădișor) – ferigă inferioară, Aspelenum ceterach L. (unghia-ciutei), și Polypodium vulgare L. (feriguța dulce) (ambele ferigi superioare). Dintre gimnosperme: Ephedra distachya L. (cârcel), Ginkgo biloba L. (arborele pagodă) și Thuja occidentalis L. (tuie). Au fost observate la microscopul optic secțiuni transversale efectuate prin rădăcina (după caz), rizom și frunza acestor specii. Considerăm că acest studiu contribuie la o mai bună cunoaștere a acestui grup de plante ale căror proprietăți terapeutice sunt bine cunoscute și utilizate.

Tema aleasă poate fi adaptată în funcție de clasă, de vârstă și interese atât pentru elevii din din ciclul gimnazial, cât și cel liceal. Tema lucrării credem că va spori interesul elevilor pentru minunata lume a plantelor, pentru beneficiile pe care acestea ni le oferă, necerând nimic în schimb. Astfel elevii își pot lărgi orizontul de cunoaștere a naturii, de descoperire a plantelor, dezvoltându-le dorința de ocrotire a speciilor vegetale, în special, și a naturii, în general.

Realizarea acestei lucrări licență este rodul sprijinului științific competent și al înțelegerii acordate de doamna Prof. univ. dr. Rodica Bercu, căreia îi adresez întreaga mea considerație și admirație. Aceleași calde mulțumiri aduc și tuturor celor care vor aprecia rezultatul strădaniei mele.

Capitolul 1

Scurt istoric al cercetărilor de histo-anatomie vegetală la nivel

mondial și național

Primele cunoștințe referitoare la plante au apărut în China antică datând de aproximativ 2.200 ani î.Hr. și sunt datorate lui Yen-Ti. Cunoștințele sale au fost adunate în opera intitulată „Tson–King” în care sunt descrise proprietățile și procedeele de cultură pentru peste 100 de specii de plante, în special alimentare.

Civilizația hindusă dădea plantelor o semnificație religioasă sfântă, considerându-le aducătoare de noroc, de sănătate, dătătoare de forță. Așa sunt ele tratate în celebrele cărți religioase indiene, numite „Vede”, datând din mileniul II î.Hr. In Grecia antică, plantele au început a fi studiate din punct de vedere științific. In acest sens trebuie să menționăm pe celebrul filozof Aristotel (384-332 î.Hr.) (Fig. 1, A), care afirma că lumea vie formează un tot invizibil, plantele și animalele prezentând o unitate structural. Discipolul său, Theophrast (372 – 283 î.Hr.) (Fig. 1, B), este considerat unul dintre părinții botanicii deaorece pentru prima data el împarte plantele în arbori, arbuști, semiarbuști și ierburi, în două lucrari de căpătâi „Cauzele plantelor” și „Cercetarea plantelor”. El afirmă că plante au corpul format din trei părți: rădăcină, tulpină și frunză, făcând pentru prima data deosebirea între cotiledoane și frunzele verzi.

Fig. 1. Aristotel (A), Theophrast (B), Plinius Secundus (C) și Dioscoride Pedanios (D) (A- Web 1; B- Web 2; C- Web 3; D-Web 4).

În Roma antică, pe baza cercetărilor științifice dezvoltate de greci, direcția autorii latini îmbină partea științifică cu latura practică. Astfel, Plinius Secundus (Plinius cel Bătrân) (23–79 d.Hr) (Fig. 1, C), în opera sa „Historia Naturalis”, face, în 16 din cele 37 volume, un studiu amplu asupra plantelor, descriind peste 1.000 de specii

Dioscoride Pedanios, medic, farmacolog și botanist grec, care a trăit la Roma în timpul împăratului Noro (Fig. 1, D) a descris, în opera sa „De materia medica”, peste 700 de plante. El este adeptul medicamentației bazate pe plante. După proprietățile lor, el grupează plantele în: aromate, alimentare, medicinale și veninoase.

În Evul mediu dezvoltarea științei nu a reprezentat un progres ci, dimpotrivă, un regres evident. După căderea Romei (476 d.Hr.) științele au luat avânt în țările vorbitoare de limbă arabă. Astfel putem aminti pe medicul tadjic Ibn-Sina (Avicenna) (980-1037), El-Biruni (Sec. XI) și Kazuini (sec. XIII), care au descris și denumit noi plante, unele denumiri dăinuind până astăzi: Oryza, Alkana, Alkekengi, etc. (din Bavaru și Bercu, 2002 p. 12).

Noile descoperiri geografice din secolul al XV-lea, călătoriile spre Indii, Africa, America și inventarea tiparului din perioada Renașterii au influențat, în sens pozitiv, dezvoltatrea științelor, inclusiv a botanicii. În această perioadă se evidențiază și mari botaniști dintre care cităm: J. Jung (Jungius) (1587-1657), considerat unul dintre fondatorii morfologiei plantelor. El descrie și denumește, pentru prima dată, în lucrările sale, forme de tulpini, tipuri de frunze și de inflorescențe (spic, umbelă, corimb), care s-au păstrat până în zilele noastre13 (din Ciobanu, 1971 p. 17).

Printre părinții Anatomiei vegetale sunt medicul italian Marcello Malpighi (1628-1694) care descrie anatomia scoarței trunchiului, mugurii și frunzelele, descrie și desenează sămânța și încolțirea ei, peri, gale, plante parazite și epifite în cartea sa „Anatomae Plantarum”, publică între anii 1675–1679.

Alt părinte al Anatomiei vegetale este considerat și englezul Nehemia Grew (1628-1711) care în opera sa „Anatomy of plants”, descrie și desenează anatomia rădăcinii, tulpinii, frunzei, fructelor și semințelor la multe plante, descrieri care, pentru corectitudinea lor, sunt folosite și astăzi în manualele botanice.

Secolul al XVIII-lea este dominat de personalitatea botanistului Carl von Linné (1707-1778) (Fig. 2, A) considerat, astăzi, părintele Botanicii sistematice. El a introdus, pentru prima dată, în botanică, nomenclatura binară din limba latină: primul nume reprezintă genul iar al doilea specia (ex. Cucurbita pepo), alcătuind și un sistem artificial de clasificare al plantelor, descriind peste 10.000 de specii (din Bavaru și Bercu, 2002 p. 13).

Fig. 2. Carl von Linné (A) și Johann Wolfgang von Goethe (B) (A- Web 5; B- Web 6).

Prima lucrare modernă de Morfologie se datorează ilustrului poet, dramaturg, filozof dar și naturalist german. Johann Wolfgang von Goethe (Fig 2, B) intitulată „O încercare de a explica metamorfoza plantelor” (1790). În carte sa, Goethe emite ideea naturii comune a tuturor organelor plantelor introducând, în biologie, termenul de metamorfoză (transformare, modificare). Astfel, el demonstrează originea părților florale în frunze, care se modifică – se metamorfozează – în vederea îndeplinirii unei alte funcții, și anume, a celei de reproducere.

După anul 1800 numărul botaniștilor crește foarte mult. Amintim pe Wilhelm Hoffmeister (1824-1877) (Fig. 3, A), care cu lucrarea sa „Morfologia generală a plantelor” (1868), începe orientarea experimentală în morfologie. În 1868, Johannes von Hanstein (1882-1880) propune o teorie, cunoscută sub numele de „teoria foițelor histogene”, prin care încerca să demonstreze formarea țesuturilor definitive din structura primară a tulpinii și a rădăcinii. Eduard Adolf Strasburger (1844-1912) (Fig. 3, B) adună în 1878 cercetările proprii și ale înaintașilor săi într-un tratat de „Anatomia și morfologia plantelor”, cunoscut și recunoscut și astăzi. Simon Schwendener (1829-1919), botanist elvețian face studii importante legate de studiul stomatelor.

Gottlieb Haberlandt (1854-1945) (Fig. 3, C) anatomist german, în cercetările sale nu se rezumă la descrierea structurilor vegetale, ci caută să le interpreteze și să le determine funcțiile. El face studii importante asupra vârfului vegetativ din rădăcină și tulpină, propunând o nouă teorie asupra originii țesuturilor definitive din vârfurile vegetative (din Bavaru și Bercu, 2002 p. 13, 14; Ciobanu, 1971 p. 18, 19).

Fig. 3. Wilhelm Hoffmeister (A), Eduard Strasburger (B) și Gottlieb Haberlandt (C) (A- Web 7; B- Web 8; C- Web 9).

Date generale privind morfologia și anatomia rizomului și frunzei, cu referire specială asupra diferitelor tipuri de stel, găsim în foarte multe lucrări. Dintre autorii cei mai importanți cităm pe Benson (1911), Bierhorst (1971), Bir (1980), Hayata (1929), Ogura (1938), Scagel și colaboratorii (1992) și Sporne (1975) (Bercu, 2006 p. 7-15).

O contribuție importantă la așezarea citofiziologiei în centrul preocupărilor biologiei a fost dată de studiile efectuate de botanistul și citologul Max Schultze (1825-1875).

În secolul trecut, nu putem trece cu vederea tratatul complex de botanică a lui Louis Emberger și Marius Chadefaud „Traité de Botanique Systématique” (1960) precum și cele a lui Robert Chodat, Véronique Pizon, Gaston Bonnier, Johannes Guttenberg, ș.a.m.d.

In țara noastră apar, la sfârșitul secolului al XIX-lea, timide cercetări în domeniul morfologiei și anatomiei plantelor. Astfel, Atanasie Fătu (1816-1886) (Fig. 4), în urma unui concurs, a ocupat postul de profesor la Catedra de botanică și zoologie de la Universitatea din Iași. Pasionat de știință și dascăl excelent, în 1877, tipărește, la Iași, primul manual românesc de botanică pentru Universități Partea I-a a manualului cuprinde Histologia, Organografia și Fiziologia vegetală (în total 482 pagini). Partea a II-a (Taxonomia și Fitogeografia) a rămas sub formă de manuscris; astăzi se găsește în fondurile Academiei Române. Această carte inaugurează literatura didactică românească în domeniul științelor biologice. Este prima încercare de a crea și populariza o terminologie românească în toate disciplinele botanice, mulți dintre termeni au rămas valabili până astăzi (Burduja și Toma, 1979 se pune ca atare!; Mititiuc și Toniuc, 2006 p.160).

Cercetărilor de Morfologie din țara noastră nu li s-au acordat importanța, pe care botaniștii au dat-o studiilor de Taxonomie și Fiziologie vegetală, dar ele nu lipsesc din literatura noastră științifică. Printre naturaliștii de la noi, care au publicat lucrări de morfologie, se numără:

Mihail Gușuleac (1887-1960), profesor la Universitatea București, a publicat numeroase studii privitoare la structura fructelor și a propus un sistem original de clasificare ale acestora (Ceaușescu și Mohan, 1977 p. 65).

Profesorul Ioan Grințescu (1874-1963), de la Universitatea din Cluj, a publicat un amplu „Curs de botanică”, pentru uni-versități, între anii 1928-1934, care este și primul curs închegat de „Morfologia plantelor” din țara noastră și a îndrumat pașii multor botaniști în pregătirea lor profesională. În același domeniu a publicat și profesorul Ioan Traian Tarnavschi de la Universitatea din București care s-a ocupat și de studiul polenului, a cromozomilor, structurii orgaanelor vegetale dar și a florii și fructelor, etc. (Bavaru și Bercu, 2002 p. 14).

Cursuri universitare și tratate de Botanică au publicat și profesorii: Alex. Buia (Craiova), G. Bucur (Timișoara), I. Ciobanu (Cluj), I. Morariu (Brașov), C. Toma (Iași), G. Șerbănescu-Jitariu (București), M. Andrei (Univ. București), R. Bercu (Univ Ovidius din Constanța), M. Niculescu (Univ. din Craiova), N. Ianovici (Univ de Vest Timișoara), etc.

Tematica de cercetare botanică s-a amplificat foarte mult prin relația care se creează între cercetarea teoretică, fundamentală și cea aplicativă.

Capitolul 2

Caracterele morfologice ale plantelor luate în considerație

2.1. Caracterele morfologice ale speciei Huperzia selago (L.) Bernh.

Huperzia selago (L.) Bernh., cunoscută popular ca: brădișor, chedica-ursului, cornișor, laba-ursului, netoata, soldina, struțișor.aparține familiei Hupertziaceae.

Planta este răspândită aproape în toată lumea. La noi în țară este prezentă în lanțul carpatic prin păduri umbroase, turbării submontane și montane, locuri umede și jnepenișuri.

Brădișorul este o plantă erbacee, sempervirescentă, perenă, ce ajunge la 20 cm înălțime. Tulpinile sale sunt repente și erecte, cu ramificații dihotomice, acoperite de frunze, mai mult sau mai puțin aciculare, asemănătoare celor de brad (Ciocârlan, 2000 p. 76; Săvulescu, 1952 p. 32, 33).

Frunze caulinare mici (microfile) sunt întregi, sesile, foarte des așezate pe tulpină, diferențiate în asimilatoare (trofofile) și frunze sporofite (purtătoare de sporangi). Trofofilele sunt înguste, solziforme, dispuse spiralat (Fig. 5, A).

Fig. 5. Huperzia selago (L.) Bernh. (brădișor), cu trofofile (A) și sporofite (B) (A- original; B- din Mohan, 2007).

Sporofilele sunt mai mici, grupate în spice terminale mai mult sau mai puțin evidente, la vârful ramurilor purtând sporangi pe fața superioară (Fig. 5, B). Sporangii sunt reniformi și uniformi, dispuși izolat și axilar la baza sporofilelor. Ei produc izospori, din care se dezvoltă protale mari, napiforme (Web 11; Ciocârlan, 2000 p. 76; Mohan, 2007 p. 36).

2.2. Caracterele morfologice ale speciei Asplenium ceterach L.

Unghia-ciutei sau feriga-cu-solzi – Asplenium ceterach L. aparține familiei Aspleniaceae. Planta se găsește în zona Europei Centrale și de Vest, inclusiv regiunea mediteraneană. Preferă locații montane, crescând pe pereții stâncoși, mai ales roci alcaline și plăcându-i să crească în plin soare, necesitând umiditate mică, după caz. Planta poate fi găsită până la 2.700 m deasupra nivelului mării.

Cercetări relativ recente au arătat că, capacitatea plantei de a rezista dezhidratării se datorează enzimelor peroxidaza și polifenol oxidaza ale căror concentrații cresc atunci când feriga este supusă lipsei de apă (Živković, 2010 se pune ca atare!).

Planta în sol are un rizom scurt, din care se dezvoltă frunze cu pețiol scurt (fronde) cu limbul acoperit de numeroși peri portocalii-brunii, situați numai pe fața inferioară, nu și pe cea superioară Frunzele sunt lungi, penat-lanceolate și dințate pe margini (Fig. 6). Pe fața dorsală a frunzelor, de-a lungul nervurilor, apar sori, cu spori care cad pe solul acid și umed si astfel din acesștia se va forma în final o nouă plantă (Ciocârlan, 2000 p. 88; Săvulescu, 1952 p. 124, 125).

Fig. 6. Asplenium ceterach L.(unghia-ciutei) – habitusul plantei (original).

2.3. Caracterele morfologice ale speciei Polypodium vulgare L.

Polypodium vulgare L. este cunoscută popular sub numele de feriguță, feriguță dulce sau iarbă dulce și aparține familiei Polypodiaceae. Planta este răspândită în tot vestul Europei, în munții Carpați, nordul Africii, Asia și America de Nord (Haufler și colab. 1995 se pune ca atare!).

Feriguța trăiește în diferite habitate, cum sunt: zonele stâncoase, pe ziduri și copaci, dar și pe sol, în condiții de umiditate și umbră.

Este o ferigă, relativ mică (30 cm înălțime). In sol are un rizom orizontal, puțin cărnos, acoperit de scvame. Frunzele sunt rare, glabre cu limbul oblong-lanceolat, profund penat partit iar pețiolul este lung și subțire (Fig. 7) (Ciocârlan, 2000 p. 92; Haufler și colab., 1995 se pune ca atare – se repeta!; Săvulescu, 1952 p. 148, 149; Web 12).

Fig. 7. Polypodium vulgare L.(feriguța) – habitusul plantei (original).

2.4. Caracterele morfologice ale speciei Ephedra distachya L.

Planta face parte din familia Ephedraceae, fiind cunoscută popular sub numele de cârcel. Cârcelul este originar din zona mediteraneeană. Planta crește pe soluri nisipoase (rezervația Dunele maritime de la Agigea) și în Transilvania (Suat, Lancrâm, Cheile Turzii).

Ephedra distachya L. este un subarbust dioic (rar monoic), cu aspect de tufă (20-25 cm înălțime) asemănătoare speciei Equisetum.

Tulpina este ramificată, repentă, verde asimilatoare, cu ramurile răsucite.

Funzele sunt opuse și foarte reduse, dând impresia că ramurile sunt lipsite de frunze.

Florile unisexuate sunt dispuse la noduri iar fructele sunt bace de culoare roșie (Fig. 8) (Ciocârlan, 2000 p. 103; Săvulescu, 1952 p. 187, 188).

Fig. 8. Ephedra distachya L. (cârcel), planta cu tulpini și fructe (Web 13).

2.5. Caracterele morfologice ale speciei Ginkgo biloba L.

Ginkgo biloba L. (fam. Ginkgoaceae), este cunoscut sub numele de arborele pagodă, fiind originar din China și Japonia, dar datorită deosebitelor sale calități fitoterapeutice este cultivat în Europa, Asia, America de Nord și în zonele temperate din Noua Zeelandă și Argentina. Este un arbore înalt de până la 30 m, bine ramificat, având o coroană bogată, cu frunze pețiolate, căzătoare, deltoide. Frunza, care cel mai adesea prezintă doi lobi, este străbătută de o nervațiune dicotomică (Fig. 9). Ginkgo biloba are flori dioic, unisexuate, cele femeiești lung pedunculate. Numele plantei este datorat aspectului fructului, o drupă falsă urât mirositoare, ce îmbracă o singură sămânță, pe care chinezii au numit-o ginkio (piersică de argint) (Web 14; Ciocârlan, 2000 p. 112; Palade, 1998, pag 161, 162; Săvulescu p. 155).

Ginkgo biloba L. se pare că este unul dintre cei mai vechi arbori de pe Terra, linia sa evolutivă se pare ca ar fi început înainte de Jurascul inferior, aproape acum 190 milioane ani (Del Tredici, 1989 se pune ca atare!; Taylor T.N și Taylor E, 1993 p. 543).

Fig. 9. Arborele pagodă (Ginkgo biloba L.) (Web 14).

2.6. Caracterele morfologice ale speciei Thuja occidentalis L.

Thuja occidentalis L. este un conifer din familia Cupresaceae, fiind cunoscut popular ca arborele-vieții, tuie, brăduliță sau tămâie. Este orignar din zonele sud-estice ale Aericii de Nord. Arborele are o formă conică, cu ramuri scurte și dese și numeroși lăstari, cu ramificare aplatizată. Frunzele verzi, pe toată perioada de vegetație, sunt solzoase, de culoare verde. Pe timpul iernii ele capătă o nuanță bronz. Planta poate atinge înălțimea de 12 – 20 m și diametru de 0,4-1,5 m, având un ritm de creștere lent, dzvoltându-se bine în plin soare dar și în semiumbră.

Thuja occidentalis rezistă bine la ger, preferând soluri ravene, bine drenate și calcaroase. Nu suportă excesul de umiditate din sol dar suportă bine tunderea.

Conurile sunt mici (8 mm) de culoare brun-deschis. (Web 15; Ciocârlan, 2000 p 115; Săvulescu, 1952 p. 177, 178).

Fig. 10. Thuja occidentalis L. (arborele-vieții) cu frunze și conuri (Web 15).

Capitolul 3

Material si metode de lucru

Materialul vegetal a fost colectat în lunile iunie-august, 2016 din următoarele locații: Huperzia selago din munții Ceahlau (spre cabana Dochia), Asplenium ceterach și Polypodium vulgare din Munții Măcinului – varful Pricopan, Ephedra distachya – Statiunea Dunele marine de la Agigea, Ginkgo biloba – Grădina Botanică “Al. Borza” Cluj-Napoca și Thuja occidentalis din parcul Tăbăcărie, Constanța.

Secțiunile efectuate prin petalele florilor, observațiile anatomice și microfotografiile s-au realizat în laboratorul de Morfologie și anatomie vegetală al Facultății de Științe ale Naturii și Științe Agricole. Pentru analiza histo-anatomică a petalelor florilor s-au efectuat secțiuni transversale prin tulpina speciilor studiate, folosindu-se tehnica manuală. Secțiunile obținute au fost supuse, ulterior, dublei colorări – carmin alaunat cu verde de iod (Bercu și Jianu, 2003 p. 14-16). Metoda de colorare presupune următoarele etape:

I. Secțiunile se trec prin apa de Javel (hipoclorit de sodiu) 15% și se țin 5-10 minute (până devine albă). Operațiunea se efectueaza de două ori;

II. Spalare cu H2O acidulată (sol. 1%), acid acetic glacial;

III. Spalare cu apa distilat[ până nu mai miroase a clor;

VI. Colorare cu verde de iod (1-5 min.). Dacă secțiunile sunt prea colorate se spală cu alcool etilic 70% (mai precis 73ml. alcool etilic și restul apă distilată).

V. Spălarea cu apa distilată până ce apa devine curată.;

VI. Colorarea cu carmin alaunat (10-12 min.);

VII. Spălarea cu apa distilată până când apa este curată.;

VIII. Trecerea secțiunilor în serii cu apă și glicerină. Se lasă câte 1-2 minute: 1). apa distilată 2 parți (66 ml. H2O) +glicerină 1parte (3ml.); 2). apă distilată 1 parte + glicerina 1 parte; 3). apa distilată 1 parte + glicerină 2 părți; 4). glicerină pură.

IX. Montarea secțiunilor s-a efectuat în gelatină glicerinată.

Observațiile și microfotografiile s-au realizat la un microscop de cercetare de tip BIOROM T, la care s-a atașat o cameră video TOPICA 6001.

Prin metodele de lucru folosite pentru obținerea secțiunilor transversale prin tulpină s-au identificat țesuturile componente și organizarea structurală a tulpinii acestui organ vegetativ, punându-se în evidemță elementele secretoare ce conțin principii bioactive la taxonii studiați.

Capitolul 4

5.1. Histo-anatomia organelor vegetale ale speciei

Huperzia selago (L.) Bernh.

Pe secțiune transversală tulpina are un contur circular-costat. La exterior se găsește epiderma unistratificată cu celule, mai mult sau mai puțin izodiametrice. Scoarța este diferențiată în două zone. Prima zona este de natură parenchimatică, cu ceule aproape rotunde și spații intercelulare. Cea de a doua zonă (din jurul cilindrului central) este reprezentată printr-un manșon gros de celule sclerificate – teacă de stereom – cu rol mecanic ceea ce face ca endoderma să fie absentă.

Cilindrul central este reprezentat prin periciclu uni- pe alocuri pluristratificat și țesuturile conducătoare grupate în fasciculele vasculare sub formă de bandelete dispuse transversal și alternativ, imprimând stelului caracter de plectostel – tip primitiv de stel (derivat din protostel). Vasele de protoxilem se sprijină pe periciclu iar central sunt cele de metaxilem. Țesutul liberian este alcătuit din vase liberiene, lipsite de celule anexe și puține celule de parenchim liberian (Fig. 11).

In figura 12, A și B sunt redate două etape în formarea stelului în tulpina erectă provenită din cea repentă (la nivelul bifurcației caulinare): ințial cele 2 steluri sunt înconjurate de o teacă de stereom, sclerificată comună. Treptat celulele tecii înconjoară fiecare stel în parte, individualizând cele 2 steluri caulinare. Ulterior ele se vor înconjura fiecare de scoarță, urmându-și traseul său ascendent respectiv repent.

Fig. 11. Secțiune transversală prin tulpina repentă de Huperzia selago (x 347): pc- periciclu, ts- teacă de stereom, țlb- țesut liberian, țlm- țesut lemnos.

Fig. 12. Secțiuni transversale prin tulpină de Huperzia selago la nivelul bifurcației celor două tulpini. Stadiu primar (A, x 210) și avansat de separare (B, x 320): pc- periciclu, sm- stel matur, st- stel tânăr, ts- teacă de stereom, țlb- țesut liberian, țlm- țesut lemnos.

Frunza, din punct de vedere anatomic prezintă, pe secțiune transversală, o epidermă superioară, una inferioară între care se găsește mezofilul.

Epiderma superioară, la fel ca și cea inferioară, este unistratificată cu celule mici izodiametrice, acoperite de o cuticulă fină. Intre cele două epiderme se află mezofilul. Ambele epiderme au stomate.

Mezofilul este alcătuit din mai multe straturi de celule rotund-ovale – mezofil omogen. În mezofil se găsește un fascicul vascular al nervurii, slab dezvoltat alcătuit din puține vase de lemn și liber (Fig. 13).

Fig. 13. Secțiune transversală prin limb – desen efectuat la cameră clară (x- 127): ei- epidermă inferioară, es- epidermă superioară, n- nervură, m- mezofil s- stomată.

5.2. Histo-anatomia speciei Asplenium ceterach L.

Rădăcina adventivă

Rădăcina adventivă este de tip diarh având două fascicule de xilem și două fascicule de floem. Fiecare dintre cele două fascicule de xilem sunt reprezentate prin două vase de protoxilem (care se sprijină pe periciclu) și două vase mari de metaxilem, situate central. Cele două fascicul de floem sunt alcătuite din vase de metafloem către periferie și de metafloem spre centru (Fig. 14).

Fig. 14. Secțiune transversală prin rădăcina adventivă de Asplenium ceterach (x 500): fl- floem, pc- periciclu, r- rizodermă, sc- scoarță, ts- teacă de stereom, x- xilem.

Frunza

Pețiolul prezintă, pe secțiune transversală la exterior epiderma unistratificată cu celule imici izodiametrice, urmată de scoarță. Scoarța este diferențiată în două zone. Zona externă reprezentată prin 6-7 straturi de celule cu pereții ușor lignificați (sclerificați) și a doua zonă este formată din 11, pe alocuri 13 straturi de celule parenchimatice, cu pereți subțiri celulozici și spații intercelulare (Fig. 15).

Cemtral se observă prezența a două meristele cu contur ovoidal, de tip concentric hadrocentric. Fiecare are valoare de stel deoarece au endodermă și periciclu propriu. Țesutul conducător lemnos este alcătuit din vase de metaxilem și protoxilem iar cel liberian din vase liberiene, celule anexe și puțin parenchim liberian (Fig 15).

Fig. 15. Secțiune transversală prin baza pețiolului de Asplenium ceterach (x 180): e- epidermă, fl- floem, ms- meristele, sp- scoarță parenchimatică, ss- scoarță sclerenchimatiă, scl- sclerenchim, x- xilem.

Limbul, pe secțiune transversală prezintă o epidermă superioară, unistratificată, cu celule ușor alungite tangențial și una inferioară asemănătoare cu cea superioară dar cu celule ceva mai mici și cu stomate din loc în loc. Intre cele două epiderme se află mezofilul.

Fig. 16. Secțiune transversală prin limb de Asplenium ceterach (x 390): ei- epiderma nferioară, es- epiderma superioară, fv- fascicul vascular, l- lacună, țl- țesut lacunar, țp- țesut palisadic.

Mezofilul este format di țesut palisadic (două straturi) și țesut lacunar mai bine dezvoltat (6-7 straturi de celule). Celulele țesutului palisadic sunt prozenchimatice, cu pereți subțiri celulozici și mici spații intercelulare, conținând un număr mare de cloroplaste. Celulele țesutului lacunar sun de diferite forma și mărimi, unele lobate, cu pereți subțiri celulozici și spații largi intercelulare. Ele au mai puține cloroplaste decît celulele țesutului palisadic (Fig. 16). In concluzie, mezofilul este heterogen iar limbul hipostomatic.

In mezofil se observă fasciculul vascular colateral închis al nervurii mediane cu țesutul lemnos către epiderma superioară și cel liberian către cea inferioară (Fig. 16).

5.3. Histo-anatomia speciei Polypodium vulgare L.

Rizomul

Pe secțiune transversală, rizomul are o structură primară. Epidermă unistratificată este neacoperită de cuticulă. Scoarța este diferențiată în două zone:

– o zonă externă (hipoderma), pluristratificată de natură sclerenchimatică (10-12 straturi de celule);

– o zona internă parenchimatică cu 8-9 straturi de celule, cu pereți subțiri celulozici și spații intercelulalre (Fig. 17).

Fig. 17. Secțiune transversală prin rizom: e- epidermă, ed- endodermă, fl- floem, m- meristele, pc- periciclu, ss- scoarță sclerenchimtică, sp- scoarță parenchimatică, x- xilem.

Stelul este un dictiostel, cu număr variabil de meristeluri (fascicule vasculare fiecare cu valoare de stel), în funcție de urmele radiculare și foliare care vor părăsi rizomul.

Meristelurile, sunt fascicule vasculare de tip concentric hadrocentrice (țesutul lemnos plasat în mijloc iar cel liberian dipus de jur împrejurul acestuia), fiecare cu endodermă și periciclu propriu având fiecare valoare de stel (polistel). Ele au formă circulară, fiind separate de raze medulare primare. Xilemul este reprezentat prin vase de proto și metaxilem iar țesutul liberian prin vase liberiene, celule anexe și parencchim liberian (Fig. 17).

Frunza

Pețiolul are, pe secțiune transversală, un contur aproape circular. La exterior se găsește epiderma unistratificată formată din celule mici fără spații intercelulare și aproape izodiametrice. Umează scoarța diferențiată în două zone: una externă pluristratificată de naruă sclerenchimatică bine dezvoltată (16-18 straturi de celule) urmată de cea de a doua zonă, tot pluristratificată, ceva mai slab dezvoltată (7-8 straturi de celule), de natură parenchimatică (Fig. 18).

Stelul este reprezentat printr-un fascicul vascular – meristel – de tip concemtic hadrocentric, care este gata să se desprindă în două, meristele ce vor merge în ramurile laterale.

Fig. 18. Secțiune transversală prin pețiol: e- epidermă, ed- endodermă, fl- floem, pc- periciclu, ss- scoarță sclerenchimtică, sp- scoarță parenchimatică, x- xilem.

Limbul, pe secțiune transversală, prezintă o epidermă superioară și una inferioară iar între ele mezofilul. In mezofil se găsesc nervura mediană și câteva nervuri secundare.

Epiderma superioară ca și cea inferioară este alcătuită dintr-un strat de celule mai mult sau mai puțin pătratice mari, regulat așezate și fără spații intercelulare. Mezofilul este omogen format din 6, pe alocuri, 7 straturi de celule parenchimatice, cu pereți subțiri celulozici și spații intercelulare. In zona nervurii mediane se găsește fasciculul vascular ala acesteia la care se observă xilemul dispus excentric și către epiderma inferioară țesutul liberian (Fig. 19). Intregul fascicul vascular este protejat de o teacă perifasciculară, sclerenchimatică (Fig. 19).

Fig. 19. Porțiune dintr-o secțiune transversală prin limb: ct- cuticulă, ei- epidermă inferioară, es- epidermă superioară, fv- fascicul vascular, m- mezofil, tp- teacă perifasciculară.

5.4. Histo-anatomia speciei Ephedra distachya L.

Planta are o structură tipic xeromorfă. Astfel, ramul prezintă, la exterior, o epidermă unistratificată, cu celule izodiametrice și pereți îngroșați, acoperiți de ceară vegetală. Din loc în loc se observă stomate, plasate ușor sub nivelul epidermei.

Urmează cortexul (scoarța) care este diferențiat în două zone: una externă în care alternează coloane de fibre sclerenchimatice, cu benzi de țesut asimilator (dispus în palisă) și o zonă internă de natură parenchimatică. În acest parenchim se găsesc și grupuri de fibre sclerenchimatice corticale (Fig. 20).

In structura stelului predomină elemente vasculare secundare, fiind reprezentat prin 8 fascicule mixte între care există cambiu intrerfascicular și intrafascicular între cele două tipuri de țesuturi conducătoare. Țesutul liberian este format din vase liberiene, neânsoțite de celule anexe și câteva celule de parenchim liberian. Așa cum afirmă și Toma și Rugină (1998 p. 60), în zona liberului se remarcă fibre sclerenchimatice perifloemice. Țesutul lemnuos este alcătuit din vase lemnoase (traheide cu punctuațiuni areolate). Se remarcă și elemente din structura primară (către măduvă). Între fascicule sunt razele medulare parenchimatice (în anul întâi viață) (Fig. 21, A, B).

Fig. 20. Secțiuni transversale prin ram – ansamblu (x 80): e- epidermă, fsc- fibre sclerenchimatice corticale, fv- fascicul vascular, m- măduvă, pa- parenchim asimilator, sh- sclerenchim hipodermic.

Fig. 21. Secțiuni transversale prin ram – detalii. Porțiune cu epidermă și scoarță (A, x 350). Fascicul vascular (B, x 200): c- cambiu, ct- celule taninifere, cv- ceară vegetală, e- epidermă, fl- floem, fsc- fibre sclerenchimatice corticale, fsm- fibre sclerenchimatice medulare, fsp- fibre sclerenchimatice perifloemice, pa- parenchim asimilator palisadic, s- stomată, sh- sclerenchim hipodermic, x- xilem.

Măduva este situată central. Pe alocuri în parenchimul medular se observă fibre sclerenchimatice medulare (Fig. 20).

Tulpina

Are aproximativ aceeași structură cu ramul numai că există deosebire în cadrul stelului, țesutul liberian formând un inel continuu subțire iar lemnul are aspect compact, fiind străbătut de raze medulare sclerificate (după primul an de viață).

Măduva, ca și cea de la ram, este parenchimatică, cu celule mari, multe taninifere.

5.5. Histo-anatomia speciei Ginkgo biloba L.

Frunza

Pețiolul, pe secțiune transversală, are un contur hemisferic, cu o față plană și una convexă. Epiderma este unistratificată, cu celule rectangulare, ușor alungite tangențial.

Pereții externi ai celulelor epidermice sunt bombați și parțial îngroșați, cutinizați.

Scoarța este diferențiată în două zone: o zonă externă de natură sclerenchimatică – 2 – pe alocuri, un strat de celule sclerenchimatice ar cea de a doua zonă este de natură parenchimatică, de asemenea pluristratificată. În zona parenchimatică se observă canale rezinifere (3-5) cu celule glandulare protejate la exterior de un strat de celule sclerificate (Fig. 22, A, B). In poziție centrală se observă 4 fascicule vasculare colateral deschise, înconjurate de o endodermă unistratificată (Fig, 22, B).

Fig. 22. Secțiune transversală prin pețiol – ansamblu (A, x 50) și cu stel – detaliu (B, x 156): cr- canale rezinifere, e- epidermă, ed- endodermă, fl- floem, fv- fascicul vascular, pc- periciclu sc- scoarță, țt- țesut tranzitoriu, x- xilem.

Sub endodermă se observă și un periciclu discontinuu și sclerificat. Între aceste straturi și fasciculele vasculare se găsește țesutul de transfuzie a cărei celule conțin druze.

Limbul are o epidermă superioară cu celule mai mult sau mai puțin rectangulare și cu pereți ușor îngroșați. Epiderma inferioară are celulele mai mici și ușor alungite radiar. Ca și la alte specii de conifere descrise de Bavaru și Bercu (2002 p. 257, 258), la nivelul epidermei inferioare se găsesc stomate (limb hipostomatic), cu camere substomatice evidente (Fig. 23).

Mezofilul este format din celule mari, multe cu pereți cutați, iar unele cu tendință de așezare în palisă, conținând numeroase cloroplaste.

În mezofil se află fascicule vasculare, de tip colateral deschis, care alternează cu câte un canal rezinifer mare (Fig. 23). În unele celule din mezofil se găsește tanin și rareori oxalat de calciu. Se remarcă prezența între nervuri a canalelor rezinifere asemînătoare cu cele din pețiol dar mult mai mari (Fig. 23).

In concluzie, așa cum au descris Toma și Rugină în 1998 p. 61, 62, și cercetările noastre arată faptul că limbul are o structură bifacială inegal ecvifacială.

Fig. 23. Secțiune transversală prin limb (x 100): cr- canal rezinifer, ei- epidermă inferioară, es- epidermă superioară, fv- fascicul vascular, mz- mezofil, s- stomată tp- teacă perifasciculară.

5.6. Histo-anatomia speciei Thuja occidentalis L.

Frunza de Thuja occidentalis are o față facială și două laterale, cu structură invers heterofacial-bifacială, după dispoziția țesuturilor conducătoare în aripile laterale.

Se observă, pe secțiune transversală, la exterior, epiderma, cu pereți lignificați, urmată de o hipodermă, cu celule care de asemenea au pereți lignificați. Urmează mezofilul format din țesut palisadic și lacunar (lateral) iar central se observă nervura mediană formată din 3 fascicule vasculare colateral deschise, unul al feții faciale si două ale fețelor laterale (Fig. 24, A, B). Intre endodermă și fasciculul nervurilor fețelor frunzei se remarcă țesutul tranzitoriu, format din celule traheidale și celule ale parenchimului traheidal. In mezofil sunt prezente canale rezinifere. Ici colo se găsesc și câteva idioblaste (Fig. 24, A, B).

Fig. 24. Secțiuni transversale prin frunză. Ansamblu (A, x 95). Detaliu (B, x 158): cb- cambiu, e- epidermă, ed- endodermă, fls- floem secundar, fv- fascicul vascular, h- hipodermă, id- idioblast, mz- mezofil, tt- țesut de transfuziune, tscl- teacă sclerenchimatică, xs- xilem secundar.

Capitolul 5

Importanța terapeutică a taxonilor studiați

Brădișor (Huperzia selago L.)

De la acestă plantă se utilizează planta întreaga, rizom sau cel mai des sunt utilizate părțile aeriene (Herba Huperzii) și sporii (Fig. 25 A, B).

Perioada de recoltare pentru planta întreagă este în lunile iulie-august iar a sporilor în perioada septembrie-octombrie (Mohan, 2003 p. 36).

Planta conține alcaloizi din grupa flabelidanului (huperzinele A și B, primul fiind inhibitor al colinesterazei). Ea este folosită pentru uz intern în calculoză renală sau vezicală, alcoolism, tabagism, litiaza renală, litiaza vezicală, constipație, tuse, inflamații în zona bucală și farungiană. Pentru uz extern este utilizată în: dermatite, eczeme, opăreli la copii, psoriazis, alopecie (Fig. 25, A, B) (Pârvu, 2000 p. 74).

Conform ultimelor cercetări Huperzia selago manifestă efeiciență în maladia Alzheimer (Web 15).

Fig. 25. Preparate farmaceutice din rădăcini (A) și părți aeriene (B) ale speciei Hupertia selago L. (brădișor) (Web 15).

Unghia-ciutei (Asplenium ceterach L)

Proprietățile medicinale ale ferigii Asplenium ceterach L. sunt apreciate de mult timp.

De la această plantă se folosesc atât frunzele, datorită proprietăților lor diuretice și antiinflamatorii, cât și rizomul. Frunzele și rizomul se recoltează în perioada septembrie-octombrie ale anului (Fig. 26).

Principalele principii active ale ferigii unghia-ciutei sunt: acid galic, fenoli, hidrocarburi monoterpenice, taninuri, substente triterpene, amare, rășinoase, saponine, dar și alte substante antioxidante, antiseptice și antibacteriene (Marian, 2007 p 86).

Fig. 26. Rizom uscat și mărunțit de unghia-ciutei (Web 16).

Sub formă de infuzii din frunze, planta este eficientă în tratamentul afecțiunilor urogenitale și respiratorii superioare, în eliminarea pietrelor la rinichi, dar și pentru calmarea tusei sau inflamațiilor gâtului și gurii. De asemenea rădăcina are efecte emoliente, sedative, diuretice, antitusive și astringent (Web 17, Pârvu, 2000 p. 700, 701).

Feriguța dulce (Polypodium vulgare L.)

Părțile utilizate de la feriguță sunt: rizomul cu rădăcinile sale (de cele mai multe ori), uneori frunzele sau chiar planta întreagă.

Rizomul este dulce, conține zaharuri (15,5% zaharoză și 4,2% glucoză), tanin și uleiuri, are un miros specific, mai degrabă neplăcut. La început are un gust dulce (dulceag), dar ulterior acesta devine dezagreabil. Perioada optimă de recoltare a rizomului este în luna octombrie sau noiembrie, deși el poate fi colectate chiar până în februarie.

Frunzele de feriguță pot fi de asemenea folosite, dar au mai puține principii active. Cenușa de frunze arse este bogată în carbonat de potasiu (Fig. 27, A) (Web 17).

Feriguța stimulează secreția biliară și este un laxativ blând. In medicină rizomul este folosit in mod traditional ca tratament pentru hepatită și icter și ca remediu pentru indigestie și pierderea apetitului.

Rizomul este și un bun antihelmintic, colagog, emolient, diuretic, expectorant, pectorali, purgativ și tonic, datorită fitosteroizilor din rizom (Camps și colab., 1990). Acesta poate fi utilizat fie în stare proaspătă sau uscată și este cel mai bine recoltate în luna octombrie sau noiembrie, deși pot fi colectate până în februarie.

Ceaiul din rizomi este folosit în tratamentul pleurezie, urticarie, dureri de gât și dureri de stomac și ca un laxativ ușor pentru copii. Acesta a fost, de asemenea, considerat de valoare pentru boli pulmonare si boli de ficat. Un ceai sau sirop din planta întreagă este antihelmintic.

(Web 18; Camps și colab., 1990 se pune ca atare!!; Pârvu, 2000 p. 118).

In alimentație, rizomul, datorită gustului dulce-amar, în mod tradițional a fost utilizat în unele produse de cofetărie, cum ar fi nugaua pentru proprietățile sale aromatice (Fig. 27, B). In 1971 cercetătorii au depistat în rizom o saponină – osladin – responsabilă pentru gustul dulce al rizomuilor (de 500 de ori mai dulce față de zahăr) (Fischer, 1999 p. 31; Jizba și colab., 1971 se pune ca atare!!).

Fig. 27. Frunze și rizom mărunțite de feriguță duce (A) și nuga cu rizomul aceleași plante (B) (Web 18).

Cârcelul (Ephedra distachya L.)

Efedra este una dintre cele mai vechi plante medicinale, folosită în China cu sute de ani în urmă chiar mii, în tratamentul febrei, tusei, astmului, durerilor de cap, de gât și infecțiilor pulmonare (Marian, 1999 p. 131).

Părțile aerine ale acestei plante (Ephedrae Herba), sunt utilizate în scopuri terapeutice și se recoltează în timpul înfloritului. Se usucă la umbră, în șoproane sau camere bine aerisite și se păstrează în pungi de hârtie.

Ca principii active, prezente în părțile aeriene ale cârcelului sunt menționați alcaloizi (l-efedrină, d-pseudoefedrină), tanin, rezine, substanțe minerale, zaharuri, mucilagii, urme de ulei volatil, substanțe minerale și alte tipuri de compuși chimici. Trebuie specificat faptul că, efedrina din plantă are un efect asemănător cu adrenalinei însă nu atât de accentuat, stimulează respirația, crește circulația sângelui și tensiunea arterială, are proprietăți bronhodilatatoare, antispastice și local vasoconstrictoare, rinite, astm bronșic, expectorant (Palade, 1997, pag. 175). Prin proprietățile sale vasoconstrictoare are efect asupra sistemului circulator.

Produsele farmaceutice pe bază de efedrină sunt utilizate în: astmul bronșic, ca antidot în intoxicațiile cu morfină și scopolamină, dureri de gât și iritațiiale acestuia, iar ca uz extern este utilizat ca decongestiv al mucoasei nazale. În doze mai mici se utilizează în bronșită asmatiformă și emfizem pulmonar. Se folosește, de asemenea, în afecțiuni ale căilor respiratorii, în răceală, astm bronșic (Web 19).

Fig. 28. Comprimate de Ephedra distachya L. (cârcelul) (Web 19).

Cârcelul ajută în scăderea tensiunii arteriale, îndepărtează starea de oboseală si mai ales de somnolență. Fiind antialergic, dă rezultate bune, aplicat sub forma de cataplasmă, în scăderea inflamațiilor și în tratamentul erupțiilor cutanate. Poate fi folosit sub formă de infuzie, soluție, pulberi, comprimate, supozitoare (Fig 28, A, B) (Web 20; Pârvu, 2000 p. 116).

Arborele pagodă (Ginkgo biloba L.)

Părțile utilizate, în scop terapeutic, de la acestă plantă sunt frunzele (unde sunt multe principii active) dar și fructele sale (Fig. 29, A).

In frunzele de Ginkgo biloba sunt prezente numeroase substanțe active, în special substanțe fenolice și acizi organici și flavonoizi. Mai importante fiind biflavonele (ginkgetol, izoginkgetol), glicozide, terpenoide (ginkgolide, bilobalide), care stimulează circulația la nivelul arteriorelor, în special circulația cerebrală (Marian, 1999 p. 160).

Eficiența terapeutică a acestei plante medicinale este strâns legată de prezența în cantități suficiente a unor principii active. Efectele terapeutice ale frunzelor de Gingko biloba: neurotropice, antioxidante la nivelul creierului, vasodilatatoare la nivelul arterelor, venelor si capilarelor, antiinflamatoare, antitrombotice, antispastice, activatoare a circulatiei sanguine, antialergice. Extractul din frunze de ginkgo este folosit în îmbunătățirea circulației la nivelul creerului, întărind astfel memoria, și diminuează riscul de accident vascular, ajută în cazuri de demență, în prevenția apariției bolii Altzheimer, are proprietăți antioxidante. Este benefic în afecțiuni cardiovasculare, în depresie, în tromboflebită, retinopatie diabetică, degenerescență musculară.

Fig. 29. Frunze și fructe de Ginkgo biloba (A), comprimate de Ginkgo biloba (B) și extract dinfrunze (C) (Foto: sano-food.com) (A- Web 21; B- Web 22; C- Web 23).

Efectele terapeutice ale fructelor de Gingko biloba: expectorante, tuberculostatice, antiastmatice, antibronsitice, sedative, digestive, vermifuge.

In vederea eficientizării terapeutice a plntei s-au creat așa-numitele extracte standardizate, unde substanțele active sunt precis dozate și introduse în comprimate (Fig. 29, B), în tincturi, în capsule, în siropuri etc. pe care le găsim în magazinele și farmaciile naturiste (Web 24; Mohan, 2003 p. 69; Dumitru R. și Dumitru E., 1992 p. 105-107). Frunzele acestei plante sunt utilizate și în cosmetică (Tournier, 1999 p. 91).

Arborele-vieții (Thuja occidentalis L.)

În frunzele de tuia și în muguri se găsesc uleiuri volatile cu proprietăți terapeutice deosebite. Trebuie însă menționat faptul că tuia este o planta parțial toxică, din cauza conținutului de tuionei, substanță care îi confer și mirosul caracteristic.

Tuia se găsește în farmacii ca ulei esențial, în tincture, supozitoare dar și în creme untoase (unguente).

Arborele-vieții se folosește cu preponderență ca medicament homeopat.

Dintre tratamentele naturiste, cu această specie de tuia putem cita: tratează eficient toate tipurile de negi și condiloame cauzate de HPV (Human Papilloma Virus), are efect antireumatic, este diuretic și crește frecvența urinărilor, eliminând acumularea de acid uric, este emenagog (calmează durerile mari în timpul menstruației la femei). De asemenea, tuia se mai poate folosi ca adjuvant în tratarea chisturilor ovariene. Este expectorant, ajutând la decongestionare și ameliorarea simptomelor răcelii și tusei. Uleiul de tuia ține insectele la distanță, căci el este foarte toxic (Pârvu, 2000 p. 681; Web 25; Web 26).

Fig. 30. Tinctura de Thuja occidentalis (tuie) (A) și ulei esențial din aceeași plantă (B) (A- Web 25; B- Web 26).

Concluziile părții științifice

I. In ceea ce privesc caracterele histo-anatomice ale ferigilor luate în considerație se pot trage câteva concluzii.

Radacina adventivă a fost analizată numai la specia Asplenium ceterah, fiind de tip diarh din punct de evedere al tipuui de stel. La exterior este prezentă rizoderma urmată de scoarță. Se remarcă teaca de stereom, ce protejează stelul.

La Hupertia selago – ferigă inferioară – s-a analizat tulpina repentă și cea erectă, ambele fiind caracterizate de prezenta tecii parenchimatice ce protejează cilindrul central, stelul fiind de tip plectostel.

Rizomul, care a fost analizat la speciile Asplenium, ceterach și Polypodium vulgare are același plan de organizare structurală: epidermă, scoarță, diferențiată în două zone – una seclerenchimatică și alta parenchimatică, și cilindru central (stel). Diferă, numărul de straturi ale celor două zone aparținătoare cortexului și numărul de fascicule concentrice hadrocentrice din cadrul stelului. Se remarcă prezența endodermei pentru fiecare vascuicul vascular și periciclul, acesta din urmă fiind, pe alocuri bistratificat.

Frunza. Pețiolul la ambele specii de ferigi superioare – Asplenium ceterach și Polypodium vulgare, prezintă la exterior epiderma cu stomate, din loc în loc, scoarța diferențiată în zonă sclerenchimatică și alta parenchimatică și stelul de tip dictiostel.

Limbul (pinula), pe secțiune transversală, la toate speciile de ferigi are epiderma superioară, epidermă inferioară și între ele mezofilul. Mezofilul este omogen la Hupertia selago și Polypodium vulgare și heterogen la Asplenium ceterach. Diferă conformația celulelor epidermei superioare și inferioare.

II. In ceea ce privesc caracterele histo-anatomice ale gimnospermelor studiate se constată unele concluzii cum ar fi:

– la cârcel (Ephedra distachya) atât ramul cât și tulpina au o structură tipic xeromorfă (epidermă unistratificată, acoperită și cu ceară vegetală și cortexul (scoarța) diferențiat într-o zonă externă în care alternează coloane de fibre sclerenchimatice, cu benzi de țesut asimilator (dispus în palisă) și o zonă internă de natură parenchimatică. În acest parenchim se găsesc și grupuri de fibre sclerenchimatice corticale. In structura stelului predomină elemente vasculare secundare, ele fiind reprezentate prin 8 fascicule mixte între care există cambiu intrer- și intrafascicular.

La frunza de Ginkgo biloba, pețiolul, pe secțiune transversală, are epiderma unistratificată cu pereții externi îngroșați, cutinizați. Scoarța este diferențiată în două zone pluristratificate: o zonă externă de natură sclerenchimatică iar cea de a doua zonă este de natură parenchimatică. Stelul este polifascicular, format din 4 fascicule vasculare colaterale, înconjurate de o endodermă, cu țesuturile conducătoare dispuse tipic caulinar. Limbul speciei Ginkgo biloba prezintă succesiunea obișnuită de țesuturi. Mezofilul care este omogen format din celule parenchimatice. În mezofil se află fascicule vasculare, de tip colateral deschis, care alternează cu câte un canal rezinifer mare.

Limbul frunzei de Thuja occidentalis are o față facială și două laterale, cu structură invers heterofacial-bifacială.

Țesurul mecanic la speciile studiate, este reprezentat prin fibre sclerenchimatice corticale, sclerenchim hipodermic, medulare sau fibre sclerenchimatice perifloemic, la cârnel, colenchim angular numai la Ginkgo biloba.

Elementele histologice secretoare sunt reprezentate prin canale rezinifere (toate gimnospermele), iar pentru restul speciilor de către celulele secretoare: oxalifere, mucilaginoase, taninifere acestea din urmă prezente și la coniferele studiate. Celulele organelor vegetale la speciile studiate mai conțin substanțe rășinoase, acid galic, acizi fenolici, alcaloizi, etc.

Speciile studiate au valoare terapeutică, fiind utilizate în tratarea multor afecțiuni: renale, alcoolism, tabagism,

ficat, cardio-vasculare și pulmonare, respiratorii pentru calmarea tusei sau inflamațiilor gâtului și gurii, bronșită, astm bronșic Unele au efect antireumatic, tratarea afecțiunilor aparatului genital (dureri menstruale, chisturi ovariene), respirator espectornt, ajutând la decongestionare și ameliorarea simptomelor răcelii și tusei, antihelmintic etc.

Bibliografie

I. Partea științifică

11. Bavaru A., Bercu Rodica, 2002, Morfologia și anatomia plantelor, Edit. Ex Ponto, Constanța, p. 257-258.

2. Bercu Rodica, Jianu D. Loreley, 2003, Practicum de Morfologie și anatomie a plantelor, Edit. „Ovidius” University Press, Constanța, p. 14-16.

33. Bercu Rodica, 2006, Histoanatomia organelor vegetative la unele specii apaținând ordinului Polypodiales, Edit. Ex Ponto, Constanța, p. 7-15.

4. Bercu Rodica, 2013, Anatomy of Ginkgo biloba L. leaf (Ginkgoaceae), Annals of RSCB, vol. XVIII(1): 223-227.

5. Burduja C., Toma C., 1979, Opera botanică a doctorului Anastasie Fătu (1816-1886), Culeg. de Studii și Artic. de Biol., Grăd. Bot. Iași, 1: 21-30.

6. Camps F., Claveria E., Coll J., Marco M.P., Messeguer J., Mela E., 1990, Ecdysteroid production in tissue cultures of Polypodium vulgare, Phytochemistry, 29(12): 3819 – 3821.

7. Ceaușescu I., Mohan Gh. 1977, Din viața si opera marilor biologi, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 266 pp.

8. Ciobanu I., 1971, Morfologia plantelor, Edit. Didactică și Pedagogică, București, p. 17, 18, 19.

9. Ciocârlan V., 2000, Flora ilustrată a României: pteridophyta et spermatophyta, editia 2 revizuită și adugită, Edit. Ceres, București, p. 76, 88, 92, 103, 112, 115.

10. Del Tredici P., 1989, Ginkgos and multituberculates: evolutionary interactions in the Tertiary, Bio Systems, 21-22: 327-337.

11. Duke J.A., Bogenschutz-Godwin Mary Jo, duCellier Judy, Duke K. Peggy-Ann, 2002, Handbook of medicinal herbs, CRC Press, London New York Washington, D.C., 896 pp.

1112. Dumitru R., Dumitru Ecaterina, 1992, Terapie naturistă, Edit. Științifică, București, p. 105-107.

1213. Fischer E., 2000, Dicționarul plantelor medicinale, Edit. Gemma Press, București, p. 31.

1314. Haufler C.H., Windham Mi.D., Rabe E.W., 1995, Reticulate Evolution in the Polypodium vulgare Complex, Systematic Botany, 20(2): 89–109.

16. Hurduc N., Milică C., 1966, Cum s-au adaptat plantele la condițiile de viață neprielnice, Edit. Științifică, București, p. 5, 6.

17. Jizba J., Dolejs L., Herout V., Sorm F., 1971, The structure of osladin — The sweet principle of the rhizomes of Polypodium vulgare L., Tetrahedron Lett., vol. 18: 1329-1332.

18. Klimko Małgorzata, Korszun Stanisława, Bykowska Joanna, 2015, Comparative morphology and anatomy of the leaves of Ginkgo biloba L. cultivars, Acta Sci. Pol. Hortorum Cultus, 14(4): 169-189.

19. Marian Isabela (editor), 2007, 1000 de plante medicinale (1000 Kräuter), Edit. Aquila, Oradea’93, Oradea, p. 86, 131, 160.

20. Mititiuc M., Toniuc Angela, 2006, Grădina Botanică Iași – File de istorie, Edit. Universității "Al. I. Cuza", Iași, p. 160.

21. Mohan Gh., 2007, Atlasul plantelor medicinale din Romania, Edit. Corint, București, p. 36, 69.

22. Palade Madelena, 1998, Palade, Madelena, Botanica farmaceutică (Sistematică generală), Vol. II, 1998, Edit. Tehnică, București p. 161, 162, 175.

23. Pârvu C., 2000, Universul plantelor, Mică enciclopedie (ediția 3, revăzută și completată), Edit. Enciclopedică, București, p. 74, 218, 681, 700-701.

24. Pop I., Hodișan I., Mititelu D., Lungu Lucia, Cristurean I., Mihai Gh., 1983, Botanică sistematică, Edit. Didactică și Pedagogică, București, p. 272, 273.

25. Popovici Lucia, Moruzi Constanța, Toma I., 1994, Atlas Botanic, Edit. Didactică și Pedagogică, București, p. 10-13.

26. Radu A., Andronescu Ecaterina, Füzi I., 1981, Botanică farmaceutică (ediția 2, Revizuită), Edit. Didactică și Pedagogică, București, p. 4, 139, 363.

27. Stan I., Simeanu C.G., 2008, The anatomic study of the Ginkgo biloba L. leaf, Krajobrazna arhitektura: 803-807.

28. Săvulescu Tr. (red. șef), 1952, Flora R.P.R., vol. I, Edit. Academiei R.P.R., București, p. 32, 33; 124,125; 148, 149; 155, 187, 178.

29. Taylor T.N., Taylor L. Edith 1993, The Biology of Evolution of Fossil Plants, Prentice Hall, College Div, New Jersey, p. 543.

30. Toma C., Rugină Rodica, 1998, Anatomia plantelor medicinale. Atlas, Edit. Academiei Române, București, p. 60, 61, 62.

31. Tournier Madeleine, 1999, Cosmetică naturistă, Edit. L.V.B., Bucuresti, p. 91.

32. Živković Suzana, 2010, Dehydration-related changes of peroxidase and polyphenol oxidase activity in fronds of the resurrection fern Asplenium ceterach L., Arch. Biol. Sci., 62(4): 1071–1081.

Pagini Web

Web1http://www.ipedia.ro/aristotel-cel-dintai-mare-ganditor-al-lumii-340/accesat 20.02.2017

Web 2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Teofrast accesat 20.02.2017

Web 3 https://ro.wikipedia.org/wiki/Plinius_cel_Batran accesat 20.02.2017

Weeb 4 http://www.greekmedicine.net/whos_who/Dioscorides.htm accesat 20.02.2017

Web 5 https://ro.wikipedia.org/wiki/Carl_Linn%C3%A9 accesat 20.02.2017

Web 6 https://ro.wikipedia.org/wiki/Johann_Wolfgang_von_Goethe accesat 20.02.2017

Web 7 https://en.wikipedia.org/wiki/Wilhelm_Hofmeister accesat 20.02.2017

Web 8 https://ro.wikipedia.org/wiki/Eduard_Strasburger accesat 20.02.2017

Web 9 https://en.wikipedia.org/wiki/Gottlieb_Haberlandt accesat 20.02.2017

Web 10 https://ro.wikipedia.org/wiki/Anastasie_Fatu accesat 20.02.2017

Web 11 https://ro.wikipedia.org/wiki/Licopodiacee accesat 20.02.2017

Web 12 http://www.naturalmedicinalherbs.net/herbs/p/polypodium-vulgare=polypody 20.02.2017

Web 13 https://ro.wikipedia.org/wiki/Dunele_marine_de_la_Agige accesat 20.02.2017

Web14http://www.tehnopress.ro/webfiles/books_documents/pdf_extras/36_interior_plante%20toxice.pdf accesat 20.02.2017

Web15

http://www.tehnopress.ro/webfiles/books_documents/pdf_extras/36_interior_plante%20toxice.pdf accesat 20.02.2017

Web 16 https://en.wikipedia.org/wiki/Thuja_occidentalis accesat 23.03.2017

Web 17 http://nethastane.blogspot.ro/2013/08/altin-otu-ceterach-officinarum-l.html accesat 20.02.2017

Web 19 http://www.canadianforcesrunning.net/Ephedrine.htm accesat 21.02.2017

Web 20 https://bodygeek.ro/carcelul-ephedra-distachya-planta-ce-trateaza-afectiunile-respiratorii accesat 21.02.2017

Web 21 http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/ginkgo-biloba-11661356/ accesat 21.02.2017

We 22 https://bodygeek.ro/ginkgo-biloba-un-medicament-minune-pentru-organism accesat 21.02.2017

Web 23 http://www.made-in-china.com accesat 21.02.2017

Web 24 http://www.csid.ro/plante-medicinale-fitoterapice-si-gemoterapice/ginkgo-biloba-11661356/ accesat 21.02.2017

Web25https://www.amazon.com/Secale-Cornutum-Mother-Tincture-Boiron/dp/B0026PVBO6 accesat 21.02.2017

Web 26 https://www.organicfacts.net/health-benefits/essential-oils/health-benefits-of-thuja-essential-oil.html accesat 21.02.2017

II. Partea metodica