Teză de doctorat [308096]

Universitatea de Vest Timișoara
Facultatea de Științe Economice

Eugenia Grecu

Teză de doctorat

Conducător științific:
prof.univ.dr.Uie Băbăiță

Timișoara,2003

Universitatea de Vest Timișoara
Facultatea de Științe Economice

Eugenia Grecu

“[anonimizat]”

Inflation-Unemployment Relationship in
Romanian Economy

Conducător științific: prof.univ.dr.Ilie Băbăiță

Timișoara

2003

CUVÂNT ÎNAINTE 1

CAPITOLUL 1. [anonimizat] 3

.Teoria cantitativă 3

Decalajul inflaționist 9

Modelul dublei spirale inflaționiste a lui Bent Hansen 13

1.4.Inflația prin cerere și inflația prin costuri 16

Teoria inflației structurale 22

1.6.Stagflația și slumpflația 25

Teoria valorii entropice 28

.Un punct de vedere cu privire la realizarea schimbului în condiții

inflaționiste 29

Considerații cu privire la teoria informațională a inflației și

curbele P-C-V 30

Dezechilibre ce stau la baza spiralei inflaționiste 35

Mecanisme de inducere a spiralei inflaționiste 35

Cauzele și consecințele inflației 40

1.9.Spirala inflaționistă în România în perioada de tranziție 42

CAPITOLUL 2. IMPLICAȚIILE TEORIEI ANTICIPAȚIILOR ASUPRA

POLITICILOR MACROECONOMICE….’ 50

2.1.Impactul anticipațiilor asupra inflației 50

Anticipațiile ajustabile 52

Anticipațiile raționale 54

Conceptul de anticipații raționale 54

Modelul anticipațiilor raționale 58

Politicile macroeconomice și anticipațiile raționale 60

Politicile de stabilizare și constrângerea intertemporală a statului 64

2.5.1.Susținerea datoriei publice și politici macroeconomice 65

Limite ale teoriei anticipațiilor raționale 70

Anticipațiile agenților economici și preferințele acestora pentru

active lichide 72

CAPITOLUL 3. CARACTERISTICI ALE PROCESULUI INFLAȚIONIST

ÎN ROMÂNIA 81

Premise ale procesului inflaționist în România 81

Evoluția procesului inflaționist în perioadal990-2001 87

Factori determinanți ai inflației 103

3.4.[anonimizat] 112

3.4.1.Implicații macroeconomice ale arieratelor 112

[anonimizat] 115

Legătura dintre arierate și exporturi 117

Efectele inflației 119

Analiza statistică a concentrării inflației 125

CAPITOLUL 4. PARTICULARITĂȚI ALE ȘOMAJULUI ÎN ROMÂNIA.. . 134

Grupurile sociale și inflația 134

.Repartiția între salarii și profituri 134

Raporturile de forțe dintre grupurile sociale și inflație 136

Aspecte specifice șomajului în România 138

4.3.0 abordare neconvențională a pieței forței de muncă 146

Analiza statistică a evoluției șomajului 163

CAPITOLUL 5. CURBA LUI PHILLIPS 167

Curba originală a lui Phillips 169

Modelul excesului de cerere a lui Lipsey 170

[anonimizat] 174

Curba lui Phillips pe termen scurt și lung 176

Noua teorie microeconomică și Curba lui Phillips 184

Anticipațiile raționale și Curba luiPhillips 195

Locul Curbei lui Phillips în modelele macroeconomice 197

[anonimizat] 205

Analiza statistică a [anonimizat] 209

CAPITOLUL 6. ELEMENTE SPECIFICE TRANZIȚIEI ROMÂNEȘTI 229

Limite ale determinărilor statistice 229

[anonimizat] 231

.[anonimizat] 231

Băncile centrale independente 234

Paralela cu mercantilismul 238

6.2.4.[anonimizat] 241

Acumularea primitivă a capitalului în România 248

Eficacitatea programelor de reformă 250

Comparații internaționale 260

.Analiză comparativă în zona central-est europeană 260

Pentagonul stabilizării macroeconomice 262

Modele ale relației inflație șomaj 275

Politici de țintire a inflației și combatere a șomajului 290

Politici de țintire a inflație 290

Politici de combatere a șomajului 292

Restricții și exigențe ale politicii ocupării în perioada

de tranziție 295

6.4.2.2.Integrarea politicii ocupării în strategiile economice 297

CAPITOLUL 7. CONCLUZII 301

Anexe 309

Bibliografie 316

CUVÂNT ÎNAINTE

Inflația și șomajul sunt unele dintre cele mai mari probleme ale teoriei economice și politicilor macroeconomice contemporane.Adeseori,sondajele de opinie indică faptul că inflația sau șomajul este inamicul public numărul unu. Gândirea economică actuală consacră inflația ca fiind cel mai nociv fenomen economic, și în același timp, efectul tuturor relelor în economie pentru că perturbă funcționarea sistemului de prețuri.Ea creează o redistribuție arbitrară de la debitori la creditori,incită mai degrabă la speculații și mai puțin la desfășurarea unei activități de investiții productive,este costisitoare și dificil de eliminat,etc.Șomajul este indezirabil deoarece distorsionează viețile unor oameni și este asociat cu o pierdere irecuperabilă a producției reale.Un șomaj ridicat reprezintă o problemă economică ,dar și una socială.Din punct de vedere economic,șomajul este o risipă de resurse prețioase.Din punct de vedere social,el este cauza unor suferințe profunde,întrucât șomerii se luptă să supraviețuiască cu venituri mici. Un domeniu clasic de studiu este posibila relație dintre fenomenul inflației și al șomaj ului.Problema este cum se realizează un echilibru între cele două „rele”:inflația și șomajul și cum se iau deciziile referitoare la nivelurile acceptabile pentru acestea.Pentru economia românească această problematică este foarte complexă.

Lucrarea „Relația inflație-șomaj în economia românească”își propune să analizeze cele mai importante aspecte pe care le comportă această corelație și să contureze posibile răspunsuri pentru realizarea unui echilibru.Lucrarea este structurată pe șase capitole la care se adaugă un al șaptelea în care sunt formulate concluziile. Plecând de la principalele abordări ale inflației și șomajului am analizat cum se prezintă aceste fenomene,dar mai ales relația dintre ele,influențele care se exercită asupra acestei relații și cum poate fi ea modelată cât mai adecvat.

Mai întăi am realizat o expunere a celor mai importante abordări ale spiralei inflaționiste,pentru ca apoi să evidențiez manifestările și consecințele acesteia la noi în țară în ultimele decenii.

Am analizat și implicațiile teoriei anticipațiilor asupra politicilor macroeconomice.După prezentarea conceptelor,a politicilor de stabilizare și a limitelor teoriei anticipațiilor,am încercat să modelez legătura care există între anticipațiile agenților economici români și preferințele acestora pentru active lichide.

Pentru a înțelege cât mai bine influențele care există în relația inflație-șomaj ,înainte de explorarea propriu-zisă,am identificat cele mai semnificative aspecte pe care le comportă fiecare dintre laturile relației.

Astfel,pentru a cunoaște caracteristicile procesului inflaționist românesc am analizat premisele,evoluția și factorii determinanți ai acestuia,precum și efectele produse.Prin analiza statistică a concentrării inflației(în funcție de repartiția nivelurilor lunare pe grupe de indici și în funcție de nivelul inflației pe ani)am stabilit cât de mare e deosebirea între clasele nivelurilor lunare de indici.

In scopul identificării particularităților șomajului românesc am studiat legătura dintre grupurile sociale și inflație,raportul cerere-ofertă pe piața muncii,dar și o abordare mai puțin convențională a acestei piețe și o agendă de tranziție a politicilor forței de muncă;Cu ajutorul analizei statistice am încercat să identific tendințele semnificative de evoluție a șomajului românesc pentru ca ulterior să investighez dacă aceste tendințe se regăsesc în cadrul relației inflație-șomaj.

Un moment de referință în studiul unei posibile corelații între inflație și șomaj este reprezentat de curba lui Phillips , care a pus în evidență o relație negativă între rata de creștere a salariilor nominale și rata șomajului. Aceată corelație a generat numeroase estimări și tentative de verificări.Cercetările ulterioare au arătat că relația inflație-șomaj este foarte instabilă și că în anumite cazuri ea nu există. Principala concluzie a curbei lui Phillips s-a crezut că o constituie arbitrajul dintre șomaj și inflație; Experiența ulterioară a arătat că nu poate fi vorba de un compromis între inflație și șomaj, decât de cel mult pe termen foarte scurt.Totuși,descoperirea curbei Phillips a jucat un rol important în dezvoltarea timpurie a macroeconomiei și în aplicarea sa curentă de către decidenții politici.De aceea am expus succint controversele care s-au iscat în jurul acestei problematici,pentru a trece ulterior la estimarea unor posibile corelații între elementele relației și la modelarea cât mai adecvată a acesteia .

Relația inflație-șomaj în economia românească nu poate fi detașată de problematica tranziției la o economie de piață;în acest context,am avut în atenție corelația economic-politic mai ales în ceea ce privește ciclul politico-economic și independența băncii centrale;Dintr-o perspectivă critică am analizat și impactul privatizării și a programelor de reformă asupra existenței inflației și șomajului, precum și acumularea primitivă de capital ce însoțește trecerea de la o societate necapitalistă la una capitalistă și o posibilă paralelă cu mercantilismul european al secolelor trecute.

O perspectivă interesantă de studiu comparat a inflației și șomajului a fost cea conferită de „pentagonul stabilizării macroeconomice” care realizează conexiunea cu rata de creștere,deficitul bugetar și deficitul contului curent al balanței de plăți ca procent din PIB.Am realizat o comparație în evoluție dinamică între nivelul acestor parametrii și în plus a ariei pentagonului în România și respectiv Cehia,Ungaria și Polonia astfel încât să fie posibilă vizualizarea compromisurilor de politică macroeconomică,respectiv care a fost mix-ul de politici favorizat de fiecare țară în parte pentru ca apoi să estimez cum poate fi modelată multiliniar această corelație.

Actuala tranziție a țărilor din est este o provocare atât pentru teoria economică,cât și pentru evaluările cantitative.Tranziția este însoțită de un efort crescut în sistemul economic și cu siguranță relația inflație-șomaj are rolul de lider în această ecuație.Dinamica șomajului și a inflației nu sunt corelate într-un mod clasic.De aceea,am analizat un model derivat din cel general al stagflației și care se bazează pe date empirice de-a lungul ultimilor 30 ani.Am luat în considerare ,pe de o parte, evoluțiile,din ultimele trei decenii,din trei țări vestice:Franța,Marea Britanie și Belgia,iar pe de altă parte evoluțiile din perioada de tranziție la o economie de piață din țările din zona central-est europeană-studiate și cu ajutorul “pentagonului stabilizării macroeconomice”.Modelul poate da indicii pentru a descoperi fazele de tranziție în economiile din zona central-est europeană referitoare la relația inflație- șomaj și încearcă să releve modalități posibile de trecere de la situația actuală a economiilor estice la minimul cerut pentru acceptarea în structurile europene. Se pare că tranziția actuală a țărilor estice va fi integrată într-un proces mai general al tranziției economice pe termen lung, care include și țările vestice. Problema esențială a tranzițiilor estice este aceea, dacă să urmeze aceleași etape ca și țările vestice în trecut, sau dacă există posibilități de evitare a unor etape.

Aș dori să adresez mulțumiri deosebite domnului prof.univ.dr.Ilie Băbăiță care cu competență și înțelegere m-a coordonat pe tot parcursul realizării lucrării de doctorat.De asemenea,mulțumesc pentru sprijinul acordat profesorilor recenzori și președintelui comisiei de doctorat.

CAPITOLUL 1.

SPIRALA INFLAȚIONISTĂ-MANIFESTĂRI ȘI CONSECINȚE

Inflația a fost și a rămas una dintre cele mai complexe și mai controversate probleme contemporane.Pe baza intereselor variate ale grupărilor socio-profesionale și în limitele firești ale cunoașterii și reflectării unui proces atât de dinamic și de complex,au fost elaborate în literatura de specialitate numeroase puncte de vedere cu privire la natura însăși a inflației. Astfel,există autori care privesc inflația ca o formă specială de sporire a prețurilor,un anume raport între mărimea fluxurilor bănești și cea a fluxurilor reale;Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real,care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei,fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur și a celor neconvertibili în general,ca și creșterea durabilă și generalizată a prețurilor.

Teoria cantitativă

Teoria cantitativă este deseori considerată drept teoria clasică sau neoclasică a inflației. Ea poate fi prezentată sub două forme:

Ecuația “tranzacțiilor”, formulată de J. Fisher

Ecuația “cererii de bani”, formulată de Școala de la Cambridge

Ecuația tranzacțiilor a lui Irving Fisher

Fisher a căutat o abordare macroeconomică care să-i dea posibilitatea să formuleze o relație între oferta de bani și nivelul general al prețurilor. Ecuația tranzacțiilor a servit scopului său deoarece ea descria o relație între oferta de bani M și viteza de rotație a banilor V, volumul real al tranzacțiilor T și nivelul prețurilor P: M*V= PT ’ (1)

In realitate, această relație este o identitate din care nu pot fi trase concluzii suplimentare. Cum fiecărei cumpărări îi revine o vânzare, valoarea totală a vânzărilor (volumul tranzacțiilor înmulțit cu nivelul mediu al prețurilor) trebuie, în mod necesar, să fie egală cu valoarea totală a achizițiilor. Aceasta din urmă trebuie, la rândul ei, să fie egală cu oferta existentă de bani înmulțită cu frecvența medie cu care banii circulă între diferiți deținători. Totuși, se poate presupune că viteza de circulație a banilor este determinată de evoluțiile instituționale din sectorul monetar și că ea rămâne

constantă pe termen scurt (V= V ). Se poate, de asemenea presupune că sectorul real determină volumul tranzacțiilor și că acesta este și el fixat la un nivel prestabilit (T=

T ). Pe baza acestor presupuneri ecuația tranzacțiilor poate fi interpretată ca determinând nivelul general al prețurilor.

P=(E/r)M (2)

Nivelul prețurilor este ridicat proporțional cu oferta de bani M; constanta de proporționalitate este reprezentată de raportul V /T .

în literatura economică există și o a doua prezentare a ecuației tranzacțiilor: P-Ă = F,-M (3)

în locul volumului tranzacțiilor , în ecuația (3) apare produsul național net “reaP\Temeiul acestei înlocuiri îl constituie presupunerea că PNN real este direct proporțional cu volumul real al tranzacțiilor.

Ecuația Cambridge

Spre deosebire de ecuația lui Fisher, ecuația celor de la Cambridge utilizează o abordare microeconomică. A. Marshall ]și A.C. Pigou2 au încercat să afle ce determină cantitatea de bani pe care un agent economic (gospodărie sau firmă) ar dori să o dețină atunci când are nevoie de lichidități pentru încheierea unei tranzacții.

Deoarece banii concurează cu alte plasamente, împărțirea averii în bani și alte active financiare este optimă numai dacă utilitatea marginală a ultimei unități a cererii de bani este egală cu utilitatea marginală a unei investiții într-un activ alternativ. Pigou a simplificat această abordare, presupunând că agentul economic nu-si va modifica relația existentă între averea sa și volumul tranzacțiilor realizate de el și venitul său, pe termen scurt. Astfel, cererea de bani a indivizilor poate fi înglobată într-o cerere macroeconomică da bani, M°, care este direct proporțională cu nivelul nominal al venitului XP.

M°= k-XP (4)

De exemplu, dacă gospodăriile și firmele dețin o cantitate medie de lichidități care se ridică la o zecime din venitul lor nominal, atunci coeficientul optim al cererii de bani k este 0,1. Dacă la funcția cererii de bani adăugăm una a ofertei de bani și presupunem că piața monetară este în stare de echilibru, atunci

Md= Ms=M (5)

Putem stabili următoarea relație între ecuațiile lui Fisher și, respectiv, a Școlii de la Cambridge:

M– = M-V, =P-X (6)

k ’

Unde Vx =\/k, adică viteza de circulație a banilor este egală cu inversul

coeficientului cererii de bani. Relația (6) este o ecuație formală, asemenea identității lui Fisher(3). Interpretările economice ale celor două abordări diferă considerabil.

. Din ipoteza că V IT sau Vx/X este constant, rezultă că elasticitatea nivelului general al prețurilor în raport cu o variație a ofertei de bani este egală cu unu. Acest rezultat alcătuiește esența teoriei cantitativei Elasticitatea lui P în raport cu M este:

_ dP M_

Din ecuația (6) putem obține: dP _ Vx dM X

înlocuind-o în ecuația (7), obținem:

Și acest rezultat poate fi transformat cu ajutorul definiției lui Vx în:

XP M ș rip,M ~ MX P ~ 1

Din ecuația (3) putem deduce o relație folosită de modelul monetarist. Derivând ecuația (3),

Xdp + PdX = MdVx + VxdM (11)

împărțind ambii termeni cu 1/XP, dP dX P + X

Dacă folosim definiția vitezei venitului Vx= PX / M, atunci putem transforma ecuația (12) în:

dP dX dM dVx

— + = + —^ (13)

Ecuația (13) reprezintă versiunea în funcție de venit a ecuațiilor sub forma ratelor de creștere. Rata de creștere a venitului nominal ( suma termenilor din membrul stâng) este, prin definiție, egală cu rata de creștere a ofertei de bani și rata de variație a vitezei de circulație a banilor. Pe baza presupunerii teoriei neoclasice, conform căreia viteza de circulație a banilor este constantă (dVx/ Vx = 0), ecuația (13) poate fi simplificată astfel:

dM dP dX

= h sau m = n-±- x (14)

M P X

Adică, rata de creștere a ofertei de bani (m)este egală cu suma ratelor de creștere a produsului național real (x) și a inflației (n).

Modelul neoclasic

Modelul neoclasic prevede că prețurile relative și cantitățile de bunuri oferite și cerute sunt determinate în cadrul sectorului real, în timp ce prețurile nominale sau nivelul general al prețurilor este determinat în sectorul monetar. De aceea este posibilă analiza, separat, a sectorului real și a celui monetar.

Analiza sectorului real se prezintă astfel:

X = X(N) (funcția neoclasică de producție) (15)

— = (condiția de maximizare a profitului) (16)

PdN

Fig.l.la redă binecunoscuta funcție neoclasică de producție . O creștere a utilizării forței de muncă, ce reprezintă factorul de producție variabil, determină o creștere de mai mică amploare (mai puțin decât proporțională) a producției ;prin urmare, productivitatea marginală a muncii dXJdN scade.

Fig. 1.1b redă oferta^) și cererea (N°) de forță de muncă. Oferta de forță de muncă este o funcție crescătoare a salariului real. Funcția cererii de forță de muncă se deduce din ecuația de maximizare a profitului firmei (adică prețul este egal cu costul marginal).

Costul marginal al firmei se definește ca fiind alcătuit din cheltuielile suplimentare efectuate în scopul obținerii unei cantități suplimentare de producție. Dacă singurul factor variabil este munca, atunci costul marginal este egal cu raportul W/(dX/cJN), sau cu rata salariilor nominale împărțite la productivitatea marginală a muncii. In condițiile unei concurențe perfecte, profiturile sunt maximizate atunci când:

în acest caz, condiția de maximizare a profiturilor firmei poate fi interpretată și drept o funcție a cererii de forță de muncă din partea firmei. Deoarece productivitatea marginală a muncii, (dX/dN)(N) scade pe măsură ce N crește, între cererea de muncă și salariul real există o relație negativă. Punctul G din fig. 1.1b [(W/P)°,N°] reprezintă echilibrul pieței forței de muncă. Salariile reale flexibile garantează că va exista întotdeauna un punct de echilibru de tipul lui G. Un exces al ofertei forței de muncă,

cum este AB în fig. 1.1b, va fi eliminat de concurența care există pe piața muncii, în așa fel încât salariul real scade.

Excedentul cererii de forței de muncă generează o creștere a salariilor reale. Dacă în funcția de producție din fig.l.la înlocuim nivelul N° al ocupării, obținem nivelul de ocupare deplină a producției, X°. Prin urmare, ocuparea, producția și prețul relativ al acestui model, adică salariul real W/P, sunt complet determinate. Figura la redă, de asemenea, echilibrul care se realiză pe piața bunurilor la X°. în acest moment, cheltuielile totale ale firmelor și gospodăriilor sunt egale cu valoarea totală a producției, indiferent de nivelul general al prețurilor.

în modelul neoclasic, legea lui Say își păstrează valabilitatea în situație de echilibru. Legea spune că, într-o economie de schimb, suma excedentelor cererii pe piețele tuturor bunurilor și factorilor este egală cu 0. Presupunând că există n piețe, din care n-l se află în echilibru (adică pe aceste piețe excesul de cerere este nul), rezultă automat că și acea piață se află în echilibru . aplicând legea lui Say modelului cu două piețe – și anume, piața bunurilor și piața muncii – aceasta se scrie:

Expresia din prima paranteză reprezintă excesul de cerere pe piața bunurilor; cea de-a doua – excesul de ofertă de pe piața forței de muncă. în figura 1.1b se arată că pe piața muncii există echilibru [N°((W/P)°)-Ns((W/P)n)=0] la un nivel al salariului real de (W/P) . Cu ajutoml legii lui Say, putem acum conchide că și pe piața bunurilor există echilibru:

[D( (W/P)°)-S([=0](20)

Modelul neoclasic poate fi completat introducând piața monetară. Cererea de monedă MD este dată de ecuația Cambridge; oferta de monedă este exogenă.

MD -KXP (cererea de bani) (4)

Ms = M (oferta de bani) (5)

în fig. 1.2, cererea de bani este dată sub forma unei raze ce trece prin origine. Ecuația acestei drepte rezultă rezolvând ecuația (4) pentru P și din presupunerea că nivelul producției reale este de X :

P = -L=-Md
KX

Panta ofertei este determinată de raportul 1 ! KX sau V x IX . Panta este cu

atât mai mică cu cât X este mai mare și Vx, viteza venitului, mai mică. Intersecția funcției verticale a ofertei de bani cu dreapta cererii de bani determină nivelul general al prețurilor Po. Așadar, piața monetară determină nivelul absolut al prețurilor. O ofertă da bani M\ mai mare corespunde pantei date a funcției cererii de monedă, dar pentru un nivel mai ridicat al prețurilor Pi (pentru aceasta, comparați punctele A și B din fig.1.2).

Modelul neoclasic este caracterizat de o dihotomie între două sisteme de determinare a prețurilor: prețurile relative rezultă din condițiile ofertei și ale cererii din sectorul real (ele sunt independente de nivelul ofertei de bani); în schimb,prețurile nominale sau nivelul general al prețurilor sunt o funcție a ofertei de bani. Ecuația cantității înregistrează această relație. Dublarea ofertei de bani va dubla toate prețurile nominale, dar nu va afecta deloc prețurile relative, și, deci, volumul bunurilor cerute și al bunurilor oferite rămân constante. Această proprietate a modelului neoclasic – și anume că o modificare a ofertei de bani afectează numai nivelul general al prețurilor, neinfluențând prețurile relative și, prin urmare, nici producția și nici ocuparea – este cunoscută sub denumirea de “neutralitate a banilor”.

Economiștii clasici ,ca Smith, Ricardo și Mill, nu înzestrau însă banii cu proprietatea de neutralitate. Așa cum sublinia O’Brien o creștere a ofertei de bani ridică nivelul general al prețurilor; cu toate acestea, nu realizează acest lucru în mod direct, ci printr-un mecanism complex de transmisie. Sporirea balanțelor de lichidități ale agenților economici duce la cheltuieli sporite și la producerea, într-o primă fază, de efecte reale – mai precis la o creștere a producției și ocupării. Ajustarea prețurilor intră în scenă decalată cu un interval de timp. In plus, Hume nu presupune, asemeni analizei neoclasice, existența unei ocupări depline. In cele din urmă, impactul pozitiv al unei creșteri a ofertei de bani asupra producției și ocupării durează numai până în momentul în care nivelul general al prețurilor a crescut până la un nivel ce să corespundă ofertei mai mari de bani. In sistemul clasic, prin urmare, banii nu sunt deloc neutrii: variațiile ofertei de bani au ca efect variații ale producției și ocupării, precum și ale nivelului general al prețurilor .

în modelul monetarist al inflației, teoria cantitativă a banilor joacă un rol puțin diferit de cel jucat în modelul neoclasic. Teoria cantitativă este una a statisticilor comparative din care pot fi deduse nivelurile generale ale prețurilor diferite pentru diferite niveluri alternative ale ofertei de bani, astfel încât sectorul real să fie în echilibm. Considerăm că în schema modelului monetarist, teoria cantitativă poate fi interpretată drept o teorie a venitului nominal care afirmă că “modificările stocului de bani reprezintă factorul determinant ce modifică veniturile nominale”. Variațiile ofertei de bani (sau ale ratei de creștere a ofertei de bani) modifică, cel puțin pe termen scurt, atât nivelul general al prețurilor cât și variabilele reale. Prin urmare, cantitatea banilor nu este neutră. Dacă privim însă condițiile de echilibru pe termen lung în care s-au realizat toate ajustările necesare, atunci dihotomia neoclasică a sistemului de prețuri este valabilă din nou, iar rezultatele teorie neoclasice a cantității sunt identice cu cele ale teoriei monétariste.

J. M. Keynes a investigat relațiile existente între inflație, fiscalitate și distribuția venitului ce rezultă dintr-o creștere neanticipată a cheltuielilor, altele decât cele pentru consum. Aspectele acestei analize care se ocupă de inflație au devenit mai târziu cunoscute sub denumirea generică de “decalaj (gap) inflaționist”. Acest model a fost elaborat în mod expres pentru soluționarea problemelor de finanțare a războiului, lucru ce reiese în mod evident din ipoteza sa specială referitoare la legătura dintre salarii și prețuri. Intr-o manieră mai generală, tema abordată de Keynes poate fi exprimată astfel: daca presupunem că o componentă a cererii globale dintr-o economie cu ocupare deplină crește brusc și neașteptat problema este în ce fel inflația care-i succede va reduce proporția reală a fiecăreia din celelalte componente ale cererii globale totale.

Eseul lui Keynes este un model exemplar de exercitare a gândirii macroeconomice care a ajutat enorm la avansarea dezbaterilor “științifice” asupra inflației. S. Maital și J. A. Trevithick au reanimat interesul față de acest model, în special față de consecințele acestuia asupra teoriei distribuției veniturilor.

Modelul lui Keynes arată astfel:

X nivelul producției reale (la prețurile existente înainte de primele manifestări inflaționiste)

E veniturile private (inclusiv plățile legate de transferuri)

Ț impozite directe

E? venituri private nete = E-T (22)

Keynes a presupus că guvernul (inclusiv investitorii privați) are posibilitatea să achiziționeze bunuri și servicii (G) , în condițiile vechiului set de prețuri. Așadar, partea din venitul național ce rămâne la dispoziția familiilor este de :X- G

Prin urmare, venitul privat net trebuie comparat cu un volum de bunuri și servicii oferite spre consum privat. Pentru a determina extinderea gap-ului inflaționist trebuie luat în calcul nivelul economiilor private. în exemplul lui Keynes, cererea globală efectivă E1 este data de diferența dintre veniturile private nete Ed și economiile private .

Acest fapt duce la obținerea următorului rezultat:

E‘ cererea globală efectivă X- G volumul de bunuri – servicii disponibile pentru consum privat

Gap -ul inflaționist^ E'-(X-G) (23)

Gap-ul inflaționist exprimă, deci, excesul de cerere înregistrat pe piața bunurilor de consum și serviciilor. în exemplul lui Keynes, acesta sporește nivelul general al prețurilor . Producția reală care, în condițiile fostelor prețuri, se ridică la X – G se vinde, în condițiile prețurilor curente, cu E\ ceea ce generează profituri necuvenite – adică profituri la care firmele nu se așteptaseră, în valoare egală cu

E'~ ( X – G ) – care, la rândul lor, induc apariția unui exces de cerere pe piața

bunurilor și deci a unor efecte inflaționiste.

Totuși, ratele marginale de impozitare mai ridicate ale firmelor în cadrul sistemului de impozitare progresivă, precum și înclinația sporită spre economii a întreprinzătorilor fac ca numai o parte din profiturile necuvenite să aibă un impact inflaționist. De exemplu, Keynes presupune că, pentru eliminarea excesului real de cerere și pentru încheierea procesului inflaționist, ar fi suficientă o a doua etapă de creșteri ale prețurilor în proporție de câteva procente.

Această analiză își păstrează valabilitatea numai în contextul existenței unor salarii nominale constante; însă excesul cererii de pe piața bunurilor va exercita presiuni asupra cererii de pe piața forței de muncă unde se presupune că există inițial o ocupare deplină. Alături de percepțiile favorabile ale întreprinzătorilor în legătură cu profiturile, avem de-a face cu o creștere a salariilor nominale în concordanță perfectă cu creșterea anterioară înregistrată de nivelul general al prețurilor. O dată restabilite la nivelul lor inițial, salariile reale vor crea un nou gap inflaționist pe piața bunurilor, care la rându-i va determina o nouă creștere a prețurilor. Dacă și salariile nominale urmează aceeași evoluție din etapa anterioară, atunci prețurile vor crește în continuare. Rezultă o spirală inflaționistă.

Esențială pentru demonstrația lui Keynes este ipoteza decalajului înregistrat de salarii, și anume că salariile se ajustează la variațiile nivelului general al prețurilor cu un decalaj temporal. Creșterile de prețuri o iau înaintea creșterilor de salarii, care le urmează cu un decalaj clar, astfel că salariile reale sunt împinse în mod constant sub nivelul la care se găseau înainte de declanșarea procesului inflaționist. Keynes a concluzionat că:salariile și celelalte costuri vor determina creșterea prețurilor,dar, cu toate acestea, prețurile (în condițiile prezumțiilor de mai sus) se vor menține întotdeauna înaintea lor;oricât ar crește salariile, acțiunea de cheltuire a lor va împinge întotdeauna prețurile mult în avans .

Procesul inflaționist descris de Keynes este, practic, la bază, un proces de redistribuție. Inflația acționează asemeni unei pompe care transferă venitul de la salariați, care au o înclinație spre economii redusă și o rată marginală de impozite mai mică, către sectorul antreprenori al, caracterizat de o înclinație mai mare spre economii, și o rată marginală de impozitare mai mare. Gap-ul inflaționist este deci alimentat de însuși procesul inflaționist în cadrul căruia salariile reale se micșorează datorită ajustării declarate a salariilor nominale.

Unii autori neokeynesieni, ca A. Smithies" , G. Ackley și H. Scherf au transpus analiza realizată de Keynes într-un model formal, bine delimitat. Smithies și Ackley sunt doi autori care au aderat îndeaproape la versiunea lui Keynes. Acest model constă în următoarele opt ecuații:

A = Ă (24)

Variabila A rămâne constantă. Ea reprezintă cheltuielile guvernamentale reale precum și investițiile private și publice, date exogen.

(25)

= (m + A) + (cw + c„) – V- – (1 – )X0 (32)

•* r

La nivelul A al cheltuielilor autonome și în condițiile salariilor (Wo) și a prețurilor (Po), IGt este egal cu 0,iar cheltuielile suplimentare vor spori A cu cantitatea

AA. Această sporire determină, pentru W() și P(, date, o insuficiență a bunurilor, de natură inflaționistă, pozitivă, așa cum se poate observa din ecuația (32). Deoarece, pentru perioada în cauză, salariile sunt fixe (Wt = <pPo), insuficiența de pe piața bunurilor poate fi compensată (resorbită) numai printr-o creștere a prețurilor.

'Frish.H-Teorii ale inflației,p. 196,Ed.Sedona,Timișoara, 1997

Creșterea de preț de la P(, la Pi necesară pentru atingerea acestui obiectiv poate fi calculată cu ajutorul ecuației (32), cu observația că W, = (pP() iar IGt = 0.

(m + A + AA) + (cw -cli)(p^^–(\-cll)X0 =0

•* r

_ (Cfy cu)cpNQ

P0 XQ(\-cu)-{m + A + AA)

Acest rezultat arată că rata inflației (mai exact, raportul dintre nivelul prețurilor în perioada 1 și cel din perioada 0) depinde direct proporțional de diferența cw~ cUi precum și de AA. Cu cât înclinația marginală spre consum a salariaților este mai mare față de cea a întreprinzătorilor și cu cât este mai mare creșterea cheltuielilor autonome AA, cu atât prețurile vor crește mai mult. De asemenea, rata inflației depinde invers proporțional de oferta Xo de producție reală obținută cu o ocupare deplină;

Ecuația (33) exprimă rata inflației din perioada de tranziție de la t0 la t\. Pentru a afla ce se întâmplă în intervalele ulterioare trebuie să facem apel la ipoteza decalajului înregistrat de salarii. Creșterea prețurilor de la P0 la Pj resoarbe insuficiența bunurilor, dar în perioada a 2 – a ridică salariile nominale la W2 = (pP\ și, prin urmare, restabilește nivelul inițial al salariilor nominale. Ecuația (32) arată că reajustarea valorilor nominale prin creștere induce reapariția unei insuficienței pe piața bunurilor ce poate fi eliminată numai printr-o nouă etapă de creșteri ale prețurilor, creșteri ale căror magnitudini sunt date de ecuația (33). Procesul inflaționist continuă atâta vreme cât rata cheltuielilor individuale, dată exogen, depășește nivelul inițial de echilibru. Scopul modelului este de a demonstra că: în urma primei etape de creștere a prețurilor de la Po la Pi, salariul real se diminuează. Inflația care urmează acestei etape este necesară pentru a împiedica salariul real să revină la nivelul său inițial. Acest obiectiv este atins cu succes numai datorită faptului că salariile nominale se ajustează decalat la variațiile nivelului general al prețurilor.

Maital și Trevithick au declanșat dezbateri asupra modelului. Maital a încercat să afle ce tip de distribuție a veniturilor în salarii și profituri corespunde unei rate date a investițiilor de g = AJ Xo și ce rată a inflației este necesară pentru a produce distribuția “funcțională” a venitului care să corespundă unei anumite g,unde g=rata dată a investiții lor. Versiunea Smithies – Ackley a modelului lui Keynes oferă răspunsuri directe și indirecte la aceste întrebări.

Maital a demonstrat că fiecare rată a investițiilor A/Xo corespunde unei anume părți a venitului forței de muncă, pentru înclinații marginale spre consum date, cu și cw. la această rată a investițiilor, economiile planificate sunt egale cu cheltuielile altele decât de consum A, ceea ce presupune IG, = 0. această proporție de echilibru a salariilor poate fi dedusă din ecuația (32) a modelului Smithies – Ackley cu condiția să punem IG = 0 și să rezolvăm pentru proporția salariilor (partea din venituri care reprezintă salariile).

m + A

X, {Cw — Cu )

Dacă rata investițiilor A/Xo sporește cu un procent, atunci partea veniturilor forței de muncă trebuie să se diminueze cu l/(c» – cv) procente.

Ecuația(33) ne indică cât de mare trebuie să fie creșterea venitului general al prețurilor pentru a reduce partea din venituri care reprezintă salariile (sau rata

salariului real) ce corespunde unei sporiri a ratei investițiilor . Creșterea cheltuielilor autonome AA determină o ridicare a nivelului general al prețurilor și astfel diminuarea necesară a salariului real sau a părții din venituri ce merge către mâna de lucru, prin intermediul procesului decalat de ajustare a salariilor.

Modelul dublei spirale inflaționiste a lui Bent Hansen

Modelul inflaționist al lui Bent Hansen poate fi privit drept o evoluție ulterioară a modelului spiralei inflaționiste . Spre deosebire de Keynes care a luat în considerare numai insuficiența de bunuri, Hansen s-a ocupat atât de piața bunurilor cât și de cea a muncii. El a realizat deosebirea dintre o insuficiență a bunurilor și insuficiența factorilor. Modelul se întemeiază pe două presupuneri importante:

Cantitatea mâinii de lucru este dată exogen și este fixă. Producția ce poate fi obținută _utilizând întreaga forță de lucru disponibilă (producția ocupării depline, X) nu poate fi depășită.

Prețurile și salariile nominale sunt perfect flexibile.

Modelul lui Hansen este alcătuit din trei ecuații de comportament, 35-37, și din două funcții de reacție a prețului, 38 și 39.

X = X (35)

unde X este o constantă ce reprezintă capacitatea de producție de ocupare deplină.

Aceasta este o ecuație a ofertei planificate de produse.

( P\

D= – , h' < 0 (37)

\W )

Această ecuație reprezintă cererea planificată de produse.

Ecuația (36) poate fi înțeleasă ca o funcție a ofertei globale, pentru economia respectivă. Pe măsură ce raportul dintre prețuri și salarii crește, (pe măsură ce salariile reale scad), întreprinzătorii sporesc cantitatea de produse pe care doresc să o ofere pe

piață. Spre deosebire de aceasta, cererea privată de bunuri scade pe măsură ce P/W crește (pe măsură ce salariile reale scad). Acest tip de evoluție se datorează faptului că o creștere a P/W duce la o creștere a părții de profituri din cadrul unui venit real, de ocupare deplină, constant și la o scădere a părții deținute de salarii. După exemplul lui Keynes, Hansen a presupus, în continuare, că înclinația marginală spre consum a întreprinzătorilor este inferioară celei a salariaților. De aici rezultă că, pe măsură ce P/W crește, cererea planificată scade.

Fig.1.3 redă grafic modelul Hansen. Pe abscisă se găsește producția reală X iar pe ordonată raportul prețuri/salarii. în (P/W)0, întâlnim o insuficiență de factori măsurată de distanța AB. Insuficiența factorilor X – X = AB reprezintă cantitatea de produse planificată a fi obținută peste maximul realizabil, adică peste producția X de ocupare deplină. Hansen a considerat că această insuficiență a factorilor de producție reprezintă un indice al excesului de cerere pe piața muncii. Hansen a extins, prin urmare, modelul într-o asemenea măsură încât el să cuprindă o funcție de reacție a salariilor, valabilă pentru piața muncii.

^- = F(X-X), F(0) = 0; F’> 0 (38)

dt

Aceasta este funcția neoclasică a reacției salariilor, conform căreia variația ratei salariilor nominale este în legătură directă și pozitivă cu nivelul excesului de cerere de pe piața muncii.

Intervalul AD reprezintă cantitatea excesului de cerere pe piața bunurilor la nivelul (P/W)o, insuficiența bunurilor. Cererea planificată de bunuri depășește oferta maximă realizabilă cu cantitatea AD. Presupunând existența unei funcții neoclasice de reacție a prețului, rezultă o sporire a prețurilor bunurilor.

-j- = /(D-X), f(0) = 0; /'> 0 (39) dt

Se consideră punctul F, unde D – X este egal cu zero, dar X – X este mai mare decât zero. Deși pe piața bunurilor domnește echilibrul, pe piața muncii se înregistrează un exces de cerere. De aici rezultă că salariul real crește fiindcă prețurile bunurilor rămân constante, în vreme ce salariile nominale sporesc. Raportul preț/salariu se deplasează în direcția indicată de săgeată. în condițiile unei valori mai mici a raportului preț/salariu (unui salariu real mai ridicat), pe piața bunurilor ia naștere un exces de cerere astfel încât începe să crească și nivelul prețurilor. în

punctul G, de pildă , D-X > 0 și X – X >0, ceea ce implică W > 0 și P>0.

în punctul E, piața muncii este în echilibru (X – X = 0), dar se manifestă un exces de cerere pe piața bunurilor (D-X > 0).

în concordanță cu funcțiile de reacție a prețului și salariului din ecuațiile (38) și (39), P/W începe să crească și salariul real începe să scadă. Se poate presupune că acest proces ar putea duce economia în punctul A, unde salariul real a scăzut în asemenea măsură încât pe piața muncii apare un exces de cerere, alături de cel de pe piața bunurilor, astfel încât atât prețurile, cât și salariile nominale încep să crească.

Aceste analize duc la concluzia că în intervalul EF trebuie să existe o stare de “cvasi-echilibru”, în decursul căreia salariile și prețurile cresc în același ritm, astfel încât salariul real rămâne constant. Dovada poate fi exprimată în mod clar astfel: în F variația salariilor nominale dW/dt este pozitivă; dW/dt scade pe măsură ce P/W scade și dW/dt în E. Totuși, în E, variația prețurilor dP/dt este pozitivă. Pe măsură ce P/W crește ca valoare, dP/dt scade și în F, dP/dt în 0. De aici deducem că trebuie să existe

un punct PAV situat între E și F cum ar fi (P/W)0, cu proprietatea că prețurile și salariile cresc în același ritm.

în acest cvasi-echilibru, este valabilă următoarea relație analitică:

Scopul modelului lui Hansen este să demonstreze prin metode simple că poate exista o situație inflaționistă de echilibru în care există un exces de cerere, concomitent, atât pe piața bunurilor cât și pe cea a muncii.

Acest model prezintă însă o serie de dezavantaje:

Modelul ignoră rolul anticipațiilor pe piețele bunurilor și factorilor de producție. Acest defect este însă comun tuturor modelelor inflaționiste mai vechi.

Hansen impunea o limită superioară absolută a capacității, X, producția maximă obținută în condițiile ocupării totale. Nu se poate discuta

problema ridicată de Friedman, a împărțirii impactului unui impuls monetar în etape inflaționiste de producție.

Dacă presupunem că funcția cererii apare specificată în forma folosită de Patinkin, astfel încât ea conține atât balanțele reale de lichidități M/P, cât și prețurile relative ale bunurilor și forței de muncă.

D – £>l ș—, — I D(m/P) > 0 (46)

în acest caz, cvasi-echilibrul poate fi menținut în timp numai cu condiția ca oferta de bani să crească în același ritm cu rata inflației, astfel încât cererile de bani M/P să rămână constante. Dacă oferta nominală de bani ar rămâne constantă, atunci cvasi-echilibrul ar fi instabil din pricina faptului că scăderea cererilor de bani ar deplasa către stânga funcția cererii (fig.1.4.). Acest efect, al balanțelor reale, (efectul Patinkin) ar putea împinge funcția cererii atât de mult către stânga încât excesul de cerere să dispară și cvasi-echilibrul inflaționist să fie înlocuit de un echilibru staționar în punctul G (cu X – X = 0 și D – X = 0).

Inflația prin cerere și inflația prin costuri

O temă centrală a dezbaterilor asupra inflației a constituit-o clasificarea inflației în două tipuri: inflația prin cerere și inflația prin costuri1. Astfel:

S-a căutat să se determine cauza sau punctul de lansare al procesului inflaționist pe cale de a se manifesta.

S-a încercat să se ofere o bază pentru acțiunile politicii economice, în scopul de a afla dacă procesul inflaționist poate fi stopat printr-o limitare a cererii monetare fără o creștere a ratei șomajului.

în cadrul acestei analize sunt utilizate funcția macroeconomică a cererii Do și funcția macroeconomică a ofertei So (în fig.1.5. produsul național real X se găsește pe abscisă, iar nivelul P al prețurilor pe ordonată).

Se observă că , curba cererii globale este o funcție descrescătoare de nivelul prețurilor și că cea a ofertei este o funcție descrescătoare. Dar,funcțiile respective sunt

]Băbăiță,I.,Duță,Alexandrina-.E'coHom/epolitică-Piețe și/?re/zzr/,p.259,Tipografia Universității, Timișoara, 1993

funcții macroeconomice sau globale și nu se referă la piețe individuale. Dacă derivăm funcția Do a cererii într-un sistem macroeconomic complet, atunci ea trebuie interpretată ca o curbă de echilibru. Fiecare punct de pe D corespunde unui posibil echilibru de pe piața bunurilor și monetară, cu alte cuvinte, unei intersecții a curbelor IS și LM. De exemplu, o deplasare de la A la B pe Di ar trebui interpretată astfel: dacă nivelul prețurilor crește în condițiile unei oferte date de bani, atunci piața monetară se dezechilibrează; rezultă un exces de cerere pentru bani. Acest lucru duce la creșterea ratei dobânzii, ceea ce elimină dezechilibrul de pe piața monetară și reduce componentele cererii de consum și investiții care sunt influențate de către dobândă. Punctul B diferă de A prin aceea că în B piețele bunurilor și monetară se află din nou în echilibru, dar la un nivel al prețurilor și dobânzii mai ridicate.

Curba ofertei globale descrie oferta de bunuri planificată de firme în condițiile unor niveluri generale ale prețurilor alternative, sub presupunerea că piața muncii își păstrează echilibrul. Intersecția dintre D0 și So reprezintă deci un punct de echilibru general pentru întreaga economie. Dacă presupunem că funcția cererii globale se deplasează de la Do la Di, ( fig.l.6.)o asemenea deplasare autonomă a funcției cererii poate rezulta în urma acțiunii oricărui factor care are ca efect deplasarea fie a curbei IS, fie a curbei LM, fie a amândurora simultan. Intre acești factori se pot include:

sporirea înclinației spre consum și/sau o variație a cheltuielilor individuale cu investițiile, în sectorul privat.

creșterea cheltuielilor guvernamentale

creșterea ofertei de bani

o combinație între 2 și 3

creșterea exporturilor într-o economie deschisă.

Dacă presupunem că funcția cererii globale se deplasează de la Do la Di ca urmare a unei sporiri a cheltuielilor guvernamentale, pe care acestea și le finanțează printr-o creștere a ofertei de bani, reducându-și balanțele de lichidități,creșterea cererii globale determină o insuficiență de bunuri în mărime de X0X2 (fig.1.6) și o creștere a nivelului general al prețurilor corespunzătoare conceptului de exces al cererii. Inflația prin cerere poate fi interpretată într-o manieră mai modernă în conformitate cu Noua Microeconomie.

Firmele vor încerca să angajeze noi salariați de pe piața forței de muncă, sporind salariul oferit. Salariații (lucrătorii) își întemeiază decizia referitoare la oferta de muncă în funcție de salariul real W/P , unde W reprezintă rata salariului nominal iar P nivelul așteptat al prețurilor. Din cauză că anticipațiile de preț P* vor fi ajustate numai cu un decalaj temporal la variația nivelului global al prețurilor, lucrătorii vor interpreta greșit creșterea salariilor nominale drept o creștere a salariilor reale. Acest lucru duce la o creștere a ocupării și a producției reale pe curba ofertei globale So pe direcția AB. în momentul inflației prin cerere, creșterea cererii globale conduce, în general, la o expansiune a producției X dincolo de Xo sau la o creștere corespondentă a folosirii N a mâinii de lucru peste nivelul inițial No. N. J. Gordon a remarcat că noțiunea de inflație prin cerere a fost sprijinită în anii ’60 de două școli de gândire economică: școala keynesiană, care pune excesul de cerere pe seama unor impulsuri nemonetare, cum ar fi creșterile autonome ale cheltuielilor guvernului sau sectorului privat, și școala teoriei cantitative, care consideră variația ofertei de bani drept cauză a deplasării funcției cererii globale '.Dacă se examinează punctul B din flgl.6,se observă că acesta nu poate reprezenta o poziție stabilă. După o anumită perioadă de timp, lucrătorii își vor da seama că salariul lor real nu a crescut din cauză că și nivelul prețurilor a crescut, la rândul său. Ei își vor corecta anticipațiile legate de nivelul general al prețurilor și le vor plasa la valori mai ridicate, în concordanță cu creșterile de prețuri care au survenit. Prin urmare, o creștere a salariilor nominale va avea loc din nou, pentru a restabili salariul real la nivelul său de echilibru; curba ofertei globale se deplasează spre stânga ". Curba ofertei Si din figura 6 reflectă ajustarea completă a salariilor nominale la creșterea prețurilor. în noul punct de echilibru C există același salariu real ca și în A, dar cu deosebirea că, între timp, atât salariul nominal cât și nivelul general al prețurilor au crescut.

Astfel, inflația prin cerere are loc în două etape distincte (fig.1.6):

AB, caracterizată printr-o creștere a nivelului general al prețurilor și o creștere temporară a producției și ocupării.

BC, o creștere suplimentară a nivelului general al prețurilor și o ajustare a funcției ofertei la costurile cele mai ridicate.

în ceea ce privește inflația prin cerere, F. Machlup considera că expansiunile autonome ale cererii (cheltuieli efectuate de guvern, de firme, de consumatori) sunt însoțite de sporiri corespunzătoare (competitive) ale prețurilor și salariilor” .

Cazul standard al inflație prin costuri, manifestată într-o economie închisă, este cel al unei sporiri autonome, singulare a salariilor nominale fără ca ea să fi fost precedată de creșteri ale productivității muncii sau ale nivelului general al prețurilor.

Aceasta poate rezulta din anticipațiile inflaționiste false sau din obiectivul sindicatelor de a modifica distribuirea veniturilor. Nu numai creșterile de salarii ci și creșterile prețurilor altor factori de producție ce rezultă din practici monopoliste de pe piață pot declanșa inflația prin costuri.

O creștere independentă a costurilor deplasează curba ofertei globale de la So la Si, fiecare nivel al producției X este obținut la un nivel al costurilor (un nivel general al prețurilor) mai mare. în fig.1.7, la vechiul nivel al prețurilor P0 ia naștere un exces de cerere pentru bunuri XjXo. Acesta duce la o creștere a nivelului general al prețurilor de la P0 la P2.

Presupunem, mai întâi, că sporirea costurilor, presiunea acestora, nu este susținută de o creștere a ofertei de bani. în acest caz poziția curbei Do rămâne neschimbată. Inflația prin costuri duce la o diminuare a balanțelor de la Mo/Po la Mq/P2ș In acest moment intră în scenă transferul dintre piețele bunurilor și piața monetară; mecanismul dobânzii, care, la rându-i, se manifestă sub forma unui efect de expulzare pe piața bunurilor; cu alte cuvinte, componentele sensibile la dobândă ale cererii private sunt reduse. Scăderea cererii globale induce un declin al producției și livrărilor (punctul E din fig. 1.7). Reacția imediată la o asemenea presiune autonomă din partea prețurilor. Ca și în cazul inflației prin cerere analizat anterior, este puțin probabil că reacția inițială în fața unei creșteri a costurilor (punctul E din fig. 1.7) se va dovedi a fi un punct de echilibru stabil. De exemplu, stagflația este considerată ca fiind inacceptabilă, și banca centrală sporește oferta de bani sau susține creșterile autonome anterioare ale prețurilor și/sau salariilor, atunci curba cererii se deplasează către dreapta, spreDl. Acum producția și livrările sporesc iar nivelul prețurilor continuă să crească până când un nou echilibru va fi atins în punctul F. Traseul complet de ajustare, în contextul unei asemenea inflații prin costuri, caracterizată de o sporire decalată a ofertei de bani, se realizează, pe baza săgeților de la D la E și de la Ela F.

F. Machlup a îmbunătățit studiul inflației prin cerere sau prin costuri evidențiind și alte deosebiri între cele două tipuri de inflație. Inflația prin cerere poate fi autonomă, indusă sau sprijinită. Inflația autonomă prin cerere se datorează deplasărilor funcției globale a cererii care sunt independente de creșterea realizată sau anticipată a costurilor. Acestea din urmă duc la creșteri ale salariilor care vor determina efectuarea unor cheltuieli de consum sporite. Creșterea costurilor care generează oscilații ale funcției globale a cererii este legată de o creștere a ofertei de bani, deoarece firmele afectate trebuie ori să-și reducă balanțele de lichidități ori să apeleze la credite bancare de mai mare anvergură. O creștere susținută a cererii globale are loc dacă guvernul încearcă să facă uz de măsuri de politică fiscală sau monetară în scopul măririi cererii sau compensării declinului cererii globale cauzat de inflația prin costuri. în oricare din aceste cazuri, funcția cererii globale se va deplasa ca răspuns la politica economică.

Astfel se pot interpreta mai precis deplasările funcției globale a cererii descrise în fig.1.6 și 1.7. Mișcarea funcției globale a cererii de Ia A la B în lungul curbei din fig.1.6 reprezintă o deplasare autonomă: ea descrie o situație de inflație prin cerere autonomă. Spre deosebire de acesta, fig.1.7 redă o situație de inflație prin cerere sprijinită, deoarece cea care a determinat modificarea poziției curbei cererii globale a fost creșterea ofertei de bani de către banca centrală.

După Machlup, inflația prin costuri se datorează variațiilor prețurilor și salariilor administrate. Spre deosebire de salariile și prețurile de piață, acestea sunt rezultatul negocierilor colective și se aplică în mod uniform. Inflația prin costuri apare în două forme: agresivă și defensivă. Cea dintâi este produsă de încercările de creștere a salariilor reale în condițiile unui nivel dat al productivității muncii; cealaltă ia naștere în urma încercărilor de restabilire a nivelului anterior, de echilibru, al salariilor reale.

Această clasificare este aplicabilă nu numai costurilor salariale, ci și costurilor legate de ceilalți factori de producție importanți (ca de pildă energia). în fig.1.7 deplasarea curbei ofertei de la S0 la Si corespunde unei inflații “agresive” prin costuri, în sensul definiției date de Machlup. în schimb, deplasarea aceleiași curbe din fig.1.6 este de natură “defensivă”. Ea rezultă din ajustarea salariilor nominale la nivelul general al prețurilor mai ridicat, Pi, nivel generat de inflația prin cerere.

A. Lindeck1 a analizat inflația prin costuri și a împărțit-o în trei tipuri:

Inflația exogenă prin costuri;

Inflația prin prețuri relative sau pretenții legate de venituri;

Inflația de “inerție”.

Cauzele primului tip pot fi creșteri exogene ale costurilor datorate unor prețuri de import mai ridicate pentru bunurile intermediare (șocul petrolului), practicarea de către firme a unor adaosuri pentru profituri mai mari, “nejustificate”, și rate ale salariilor “nejustificat” de mari datorate negocierilor colective dintre patronat și sindicate. Acest tip de inflație ar putea explica sporirea singulară (o singură dată) a nivelului prețurilor.

Cel de-al doilea tip al inflației prin costuri este cauzat de încercările diferiților agenți economici sau diferitelor grupuri de agenți care dețin puterea pe piață asupra prețurilor relative sau nivelurilor salariilor de a-și modifica prețurile relative sau parțiale relative de venit. Agenții compară produsul lor (sau prețurile factorilor de producție) cu produsele (sau prețurile factorilor) altor agenți economici. Un caz particular al acestei stări de lucruri este modelul comportamental în care un agent (sau un grup de agenți) i încearcă să mențină o relație fixă dintre prețul (sau salariul) său și cel al unui grup de referință j. Această relație poate atunci fi scrisă astfel:

P.

— = A, A este constantă (47)

Pj

Acest model comportamental implică un efect de creștere a costurilor .Noțiunea fundamentală este aceea că, la nivel macroeconomic, un asemenea model comportamental ar putea crea pretenții referitoare la venituri care ar depăși venitul real produs în condițiile nivelului general al prețurilor.

Cel de-al treilea tip al inflației prin costuri se bazează pe faptul că agenții economici se așteaptă la o creștere a nivelului viitor al prețurilor. Inflația prin costuri ia naștere atunci când gospodăriile și firmele încearcă să-și protejeze venitul real dorit ajustându-și nivelul salariilor și prețurile lor la inflația viitoare așteptată. Spre

bindbeck, A.-Inflation,Global,International and National Aspects,p. 127,Leuven University Press,Leuven, 1980

deosebire de inflația prin costuri datorată prețurilor relative aici agenții economici nu încearcă șă-și îmbunătățească poziția relativă; ei caută numai să întâmpine o scădere așteptată a valorii reale a propriilor prețuri și salarii. în măsura în care creșterea nivelului prețurilor este rezultatul unei încercări de protejare a venitului real al agenților sau grupurilor de agenți, această inflație poate fi denumită “inflație de inerție”.

Se observă că inflația autonomă prin costuri și cea prin prețuri relative ale lui Lindbeck sunt incluse în cadrul inflației agresive prin costuri a lui Machlup.

Deși deosebirea dintre inflația prin costuri și cea prin cerere nu este depășită din punct de vedere științific, totuși, unele evoluții recente ale teoriei inflației nu au ținut cont de această deosebire. Un motiv important pentru aceasta îl constituie faptul că respectivele distincții au rămas la nivel pur teoretic. Nimeni n-a elaborat o metodă empirică de clasificare a episoadelor inflaționiste efective.

O încercare de a stabili dacă prețurile sau salariile nominale sunt cele care sporesc primele aduce mult cu vechea problemă a oului și găinii. în funcție de perioada de bază aleasă, o creștere a salariilor poate fi interpretată fie ca un impuls autonom din partea salariilor, fie ca o ajustare la o creștere anterioară a nivelului general al prețurilor. Un mod de gândire similar este aplicabil și la prețuri. Aceeași obiecție poate fi adusă încercării monetari ști lor de a justifica inflația printr-o accelerare anterioară a creșterii ofertei de bani. în funcție de perioada de bază aleasă, sporirea ofertei de bani poate fi înțeleasă ca o măsură de susținere pe care evoluțiile inflaționiste au obligat autoritățile monetare să o ia.

în mod obișnuit se vorbește despre inflația prin costuri și salarii atunci când salariile nominale cresc mai rapid decât productivitatea muncii;dar, și în situația unei inflații prin cerere, salariile nominale trebuie să crească mai rapid decât productivitatea muncii;afirmația conform căreia creșterea cheltuielilor nominale depășește creșterea produsului național real ca un criteriu al inflației prin cerere-este tautologică, întrucât ea trebuie să fie valabilă în orice tip de inflație.

De un deosebit interes este testul lui Machlup, care ține sub observație variația distribuției venitului datorată inflației. Dacă partea de profituri crește ca urmare a procesului inflaționist, atunci are loc o inflație prin cerere; dacă sporește partea salariilor, acest lucru indică manifestarea unei inflații prin costuri. Totuși, și acest test este discutabil pentru că alegerea unei perioade de referință influențează măsurarea variațiilor înregistrate în părțile de distribuție a veniturilor.

P. A. Samuelson și R.M. Solow1 au propus următoarea delimitare: Dacă o restrângere de mici proporții a cererii globale frânează pronunțat rata de creștere a costurilor salaríale (și cu ceilalți factori de producție) și ridică abia sesizabil rata șomajului, atunci putem conchide că este vorba de o inflație prin cerere. Pe de altă parte, dacă o reducere minoră a cererii globale nu are nici un efect de temperare asupra creșterii prețurilor și salariilor – cu alte cuvinte, dacă ar fi nevoie de un șomaj considerabil pentru a împiedica sporirile de prețuri – atunci putem considera inflația drept inflație prin costuri. Totuși, și acest experiment își pierde puterea de anticipare atunci când inflația prin cerere sau costuri reprezintă o fază de ajustare (BC în fig.1.6 și respective EF în fig.1.7). Pentru acest caz Samuelson și Solow au creat un al treilea tip de inflație, cel mixt, care cuprinde atât elemente ale naturii costurilor, cât și elemente ale naturii cererii.

Samuelson, P. A., Solow, R.M.-Redings in Mycroeco»o»j/c.v,p.375,Holt,Rinehart,Winston,New

York, 1971

Dincolo de imposibilitatea de a identifica, în mod unic, un caz concret al inflației folosind metode empirice, conceptul de inflație prin cerere sau costuri mai are un defect grav: este inerent static. El poate explica o creștere singulară a nivelului general al prețurilor ca urmare a unei deplasări a curbei cererii sau a curbei ofertei. în ambele situații excesul rezultant al cererii este disipat de o creștere a nivelului general al prețurilor. Dacă se încearcă folosirea acestui model pentru explicarea inflației, adică a sporirii continue a nivelului general al prețurilor, atunci trebuie presupus că cele două curbe, a cererii și a ofertei, se deplasează necontenit în sus. Modelul static este adecvat explicării unei creșteri singulare a nivelului general al prețurilor (cu o singură ocazie), însă nu și analizării unor creșteri continue ale prețurilor, cum sunt cele care caracterizează fenomenul inflaționist.

Teoria inflației structurale

P. Streeten, W. Baumol, G. Maynard și W. Ryekegem au încercat să afle prin ipoteza inflației structurale1 care sunt cauzele care au generat creșterile inflaționiste din țările occidentale după cel de-al doilea război mondial.Acestă ipoteză a fost testată empiric în câteva țări din OCDE. Astfel, s-a formulat ideea că această tendință inflaționistă ar fi cauzată de 4 factori de natură tehnologică și comportamentală: diferența de productivitate dintre sectorul industrial și sectorul serviciilor, o rată uniformă de creștere a salariilor nominale în cele două sectoare, existența unor elasticități diferite în funcție de preț și de venit pentru sectorul producției și o flexibilitate limitată a prețurilor și salariilor.în urma acțiunii celor 4 factori principali se consideră că apar presiuni de natura costurilor în sectorul serviciilor (sector considerat a fi „conservator", față de cel industrial, considerat „progresist"), presiuni generatoare de inflație prin costuri.

Deci, inflația structurală presupune o elasticitate redusă în funcție de preț si o elasticitate mare în funcție de venit a cererii pentru produsele din sectorul serviciilor.

în aceste condiții, prin acest model s-a formulat ideea conform căreia nivelul general al prețurilor crește într-un ritm direct proporțional cu ritmul de creștere al prețurilor pentru producția sectorului de servicii sau static.

aTeoria contractuală Hicks-Tobin cu privire la oferta de muncă

J. Tobin și J. Hicks au considerat că inflația structurală ar fi cauzată în principal de faptul că salariile nominale cresc într-un ritm uniform, în timp ce productivitatea muncii variază între cele două sectoare. Pentru susținerea acestei idei se aduce ca argument faptul că : cererea sau oferta de forță de muncă presupun că ambele grupe de participanți așteaptă să întemeieze o relație de durată similară celor din contractele de închiriere sau de concesiune și că atât salariații, cât și firmele au tot interesul să se asigure de respectarea contractului de muncă în conformitate cu condițiile negociate, deoarece orice schimbare dă naștere unor costuri de ajustare mai mari pentru ambele părți.

Teoria celor doi specialiști pune la baza ideilor susținute caracterul de continuitate a contractului de muncă, ceea ce pe termen scurt nu permite o ajustare permanentă a salariilor nominale și, deci, fără consecințe imediate în planul creșterii ] ['ugui^A.-Itiflația-concepteJeorii și politici eco/?om/ce,p.65,Editura Economică,București,2000 prețurilor. Totuși, pe termen lung se constată o influență asupra creșterii prețurilor (ratei inflației) datorate creșterii salariilor nominale prin negocierile periodice.

biModelul scandinav al inflației

O.Aukrust,G.Edgren,K.Odhener,B.Belassa-creatorii modelului scandinav-au elaborat un model inflaționist specific unei țări mici, cu o economie deschisă, care nu poate influența în mod decisiv prețurile de pe piața internațională și care dispune de două grupe de produse: produsele expuse influențelor internaționale, care formează sectorul „expus" (E), și produsele protejate la influențele pieții internaționale, care formează sectorul „protejat" (P); în sectorul „E" modelul scandinav include industriile care produc bunuri pentru export, precum și firmele producătoare de bunuri destinate pieței interne și care sunt supuse unei concurențe din partea înlocuitorilor lor importanți, în timp ce sectorul „P" cuprinde toate firmele care produc pentru piața internă și nu sunt expuse competiției din afară, cum ar fi majoritatea industriilor prestatoare de servicii, industria construcțiilor, agricultura și activitățile guvernamentale.

Modelul scandinav pornește de la o serie de presupuneri sintetizate astfel:

1 .Progresul tehnic se realizează cu precădere în sectorul E;

Productivitatea muncii crește mai rapid în sectorul E;

Concurența diferită din cele două sisteme duce la construirea unor strategii diferite de stabilire a prețurilor. Sectorul E ține cont de prețul internațional, iar sectorul P pornește de la costurile totale.

La modelul inflaționist scandinav din fig.l.8.se pot face următoarele observații:

Cursul valutar fix și prețurile de pe piața internațională determină prețurile de ofertă în monedă națională din sectorul E și, deci, rata inflației din sectorul E este egală cu rata mondială a inflației;

Pe termen lung, distribuirea constantă a venitului în sectorul E se bazează pe egalitatea dintre rata de creștere a salariilor nominale și suma ratei inflației și rata de creștere a productivității muncii din sector;

Conform principiului solidarității, în negocierile salariale se ajunge să se păstreze același ritm de creștere a salariilor din cele două sectoare. Acest lucru este cunoscut sub numele de „efect de revărsare";

Deoarece costurile cu forța de muncă cresc într-un procent constant, se ajunge ca în sectorul P rata inflației să fie egală cu diferența dintre ritmul de creștere a salariilor nominale și rata de creștere a productivității muncii;

Rata internă a inflației este determinată de suma ratei inflației din cele două sectoare ponderate fiecare cu coeficienți corespunzători, coeficienți a căror sumă este egală cu unitatea.

Abaterea ratei inflației interne de la suma ratelor inflației din cele două sectoare este justificată astfel de ponderea structurală a celor doi coeficienți, motivată de diferența de productivitate aferentă sectorului E și P.

c. Modelul scandinav generalizat

Diferența existentă între modelul inflaționist scandinav și modelele bazate pe curba lui Phillips au dus la ideea combinării acestora și formulării unui model generalizat, care să țină cont atât de surplusul de cerere globală, cât și de inflația generată de costurile totale. Există două interpretări ale acestui model generalizat, și anume: interpretarea Aukrust-Calmfors și interpretarea Branson-Myhrman.

IjPrima interpretare aparține grupului format din O.Aukrust și L. Calmfors și se bazează pe presupunerea că ponderile utilizate în însumarea celor două componente a ratei interne a inflației sunt constante.în condițiile unei creșteri a ratei mondiale a inflației și existenței unui preț mai mic (pentru o perioadă dată) pe piața țării în discuție se va ajunge la o creștere a cererii pentm bunurile sectorului E, ceea ce va duce la un volum al vânzărilor mai ridicat cu următoarele consecințe:

-sporirea cererii de forță de muncă din partea sectorului E;

-creșterea ușoară a salariilor în condițiile unei productivități constante, ceea ce va duce automat la creșterea imediată a prețurilor și deci a ratei efective a inflației;

-creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și deci o scădere a șomajului sub nivelul ratei naturale din curba lui Phillips;

-înregistrarea unor profituri suplimentare în sectorul expus.

Se obține astfel o rată a inflației mai mică decât cea determinată prin modelul Aukrust – EFO, ceea ce permite extinderea producției și creșterea în continuare a gradului ocupării forței de muncă de unde se va realiza un nou salt inflaționist peste limita de toleranță a modelului Aukrust – EFO. Ca urmare a efectului de revărsare în sectorul P se va produce o aliniere a salariilor la cele din sectorul E, având ca finalitate imediată creșterea sensibilă a prețurilor datorată în special creșterii cererii pentru aceste bunuri interne pe fondul unor venituri salariale mari. în acest moment se poate vorbi de un echilibru temporar între rata inflației mondiale și rata internă a inflației.

Din punctul de vedere al curbei lui Phillips creșterea inflației peste nivelul așteptat va duce la o deplasare în sus a curbei, caz în care veniturile obținute în plus din creșterile noi ale prețurilor vor reveni pentru puțin timp în cea mai mare parte patronilor, deoarece forța de muncă va solicita o nouă negociere a salariilor cu implicații viitoare asupra ratei viitoare a inflației.

Această interpretare a modelului pune în evidență două aspecte pe termen lung:

modelul Aukrust – FFO determină evoluția ratei inflației;

curba lui Phillips impune dimensiunea surplusului de cerere/ratei șomajului în limitele modelului Aukrust-EFO.

2)A doua interpretare aparține grupului format din W. Branson și J. Myhrman1 și se bazează pe presupunerea că ponderile utilizate în însumarea celor două componente ale ratei interne a inflației nu sunt constante, situație în care politica economică a statului se controlează cu ajutorul politicii fiscale și monetare, în acest caz, rata inflației este stabilită în conformitate cu cerințele curbei lui Phillips.

Atunci când rata inflației efective depășește rata neutră din modelul Aukrust – Edgren – Odhner se realizează o ajustare între sectoare, în sensul că, dacă nivelul de toleranță nu este depășit, coeficientul sectorului P se micșorează în favoarea sectorului E, și invers.

Esența modelului pentru cea de-a doua interpretate poate fi prezentată astfel: printr-o politică fiscală și monetară adecvată, guvernul reușește să mărească cererea de bunuri și servicii din ambele sectoare, economia fiind într-un echilibru general Gl, în care rata șomajului scade și cea a inflației crește în comparație cu punctul G de start; atunci firmele din cele două sectoare vor căuta să mărească salariile pentru a păstra veniturile reale. Majorarea salariilor se face în sectorul P prin simpla adăugare la prețul inițial a creșterii corespunzătoare, în timp ce în sectorul E aceasta presupune diminuarea profitului (cursul de schimb valutar este fix și prețurile pe piața mondială sunt stabile). Rezultatul constă în faptul că profitul din sectorul P rămâne neschimbat permițând dezvoltarea capacităților de producție și angajări de personal, în timp ce în sectorul E profitul este diminuat și nu permite investiții suplimentare cu efecte în ceea ce privește competitivitatea firmelor. Scăderea ratei de creștere a producției și a ocupării din sectorul E atrage după sine încetinirea creșterii reale generale și micșorarea ponderii față de sectorul P. Concomitent se realizează o deplasare a distribuției ocupării, lucrătorii transferându-se din sectorul E în P.

Pe ansamblu, rata efectivă a inflației din punctul Gl este mai mare decât cea așteptată, fapt care determină o revizuire a ratei așteptate pentru perioada viitoare. Acest lucru va duce la o deplasare în sus a curbei lui Phillips ce va avea ca efect o frânare a producție în cele două sectoare și o creștere a ratei generale a șomajului.

De aceea ,în concluzie se poate spune: formularea curbei lui Phillips determină rata inflației ca o funcție a excesului de cerere, în timp ce ecuația Aukurst -EFO determină părțile reale deținute de cele două sectoare.

Stagflația și șlumpflația

în teoria economică stagflația este definită ca o stare nefavorabilă a economiei în care se manifestă a inflație rapidă și o lipsă de creștere economică

sau când nivelul prețurilor crește concomitent cu șomajul. Există două forme de apariție și explicare a stagflației, și anume: l)stagflația ca o consecință a inflației prin cerere și2) stagflația ca un rezultat al inflației prin ofertă.

1 )Stagflația obținută prin cerere

Stagflația rezultată în urma unei perioade de inflație prin cerere se caracterizează prin prețuri și costuri în continuă creștere, concomitent cu scăderea sau stagnarea producției reale. Aceasta își face apariția în faza de avânt a ciclului afacerilor ca urmare a declanșării creșterii cererii globale, cauzată în urma acțiunii unor factori ce au influență cel puțin asupra uneia din curbele IS sau LM. Dintre acești factori se pot distinge:-o creștere a înclinației spre consum;

-o creștere a ofertei de bani;

-o creștere a cheltuielilor guvernamentale;

-o creștere a exporturilor unei economii deschise.

Reprezentarea funcției macroeconomice a cererii(D)și a ofertei(S), contribuie la explicația stagflației prin cerere;Aceasta constă în faptul că:

pe termen scurt creșterea cererii globale generează o insuficiență de bunuri în economie, iar firmele sunt dispuse să își mărească producția pe seama unor salarii reale mai mici în condițiile unei creșteri a prețurilor. Acest lucru îi nemulțumește pe salariați care se vor aștepta la prețuri mai mari corectându-și anticipațiile inflaționiste;

trecerea de la situația de echilibru pe termen scurt la dezechilibru se realizează ca urmare a deplasării în sus a curbei ofertei (S), când prețurile vor crește peste anticipații, iar producția va scădea.în acest moment, rata anticipațiilor inflaționiste este depășită, ceea ce va determina o nouă corecție a anticipațiilor inflaționiste. In același timp, va avea loc o nouă creștere a salariilor nominale ceea ce va determina o nouă deplasare în sus a curbei ofertei. Noul punct de echilibru obținut la intersecția dintre cele două curbe, care corespunde la aceleași producții ale și acelorași salarii reale, dar la valori nominale mai mari, va fi valabil pe termen lung.

2)Stagflația obținută prin ofertă

In situația apariției unor evenimente deosebite (dezastre naturale, monopolul statal, scăderea productivității muncii, schimburi dezavantajoase cu străinătatea și creșteri masive ale veniturilor și profiturilor), inițiativa creșterilor inflaționiste apare din partea curbei ofertei.

In condițiile unor costuri mai ridicate la producători apare problema păstrării volumului de producție la prețuri mari, ceea ce va avea ca efect

deplasarea curbei ofertei globale în sus. în același timp, scăderea productivității marginale a muncii va putea duce la o deplasare în jos a curbei ofertei globale.

Există două categorii de modele ce presupun, fie presiunile salaríale exercitate în vederea menținerii nivelului lor real, fie presiunile exercitate de prețurile produselor în încercarea de menținere a profitului.

în general ,se poate spune că stagflația își face apariția atunci când curba ofertei se deplasează în sus iară a fi însoțită de o creștere a ofertei de bani, iar funcția cererii rămâne neschimbată.Soluția ieșirii dintr-o astfel de perioadă ar fi ca deplasarea curbei ofertei să fie însoțită de creșterea ofertei nominale de bani prin măsuri monetare și fiscale expansioniste, caz în care guvernul sporește cererea globală și creșterea economică prin recunoașterea salariului real anterior și creșterea anterioară a prețurilor. Astfel, se poate face o analiză a stagflației studiind tipul ofertei globale, care poate fi adaptabilă sau neadaptabilă ofertei de bani a guvernului.

în cazul unei oferte neadaptabile se pornește de la o creștere substanțială a salariilor nominale ca urmare a unor presiuni sindicale și pe fondul unei creșteri a ratei inflației.Se deosebesc în acest caz două etape:

Etapa în care anticipațiile sunt fixe și raportate la prețurile inițiale. Este etapa când creșterea salariilor deplasează în sus și spre stânga oferta globală, în timp ce cererea rămâne nemodificată pe fondul unei scăderi a creșterii reale (a producției) la prețuri ridicate, ca urmare a excesului de cerere din partea consumatorilor (populație, guvern etc.) la nivelul inițial al prețurilor (fixe). Scăderea producției și creșterea salariilor conduce la o ofertă din partea producătorilor la un nivel superior al prețurilor inițiale. în acest moment apare un punct de echilibru temporar (în care salariații sunt mulțumiți dar nu și firmele), dar acest nou nivel al prețurilor pentru oferta producătorilor determină o modificare a anticipațiilor inflaționiste;

Etapa anticipațiilor ajustabile cu privire la prețurile viitoare. Modificarea anticipațiilor cu privire la noul preț va duce la o accentuare a decalajului existent între creșterea continuă a prețurilor și scăderea producției. Acceptarea prețurilor de către consumatori în condițiile noilor anticipații inflaționiste atrage după sine apariția unui nou punct de echilibru în care firmele devin mulțumite dar nu și salariații (care constată scăderea salariului lor real de la o zi la alta).în aceste condiții curba ofertei se deplasează în continuare în sus, caz în care se va relua în aceeași logică o nouă ajustare a viitoarelor prețuri care va conduce la noi majorări de salarii etc. Există însă un moment când salariații „ghicesc" noul nivel al anticipațiilor inflaționiste și când guvernul prin măsurile sale reușește să limiteze decalajul înregistrat între creșterea prețurilor și scăderea producției reale, caz în care pe curba ofertei se ajunge la un punct de echilibru de durată.

în toată această deplasare în sus a curbei ofertei pe piața forței de muncă se constată o scădere a nivelului ocupării pentru a se face față unor salarii ridicate.

în cazul unei oferte adaptabile din partea statului cu privire la intervenția rapidă prin măsuri ce au ca finalitate mărirea ofertei de bani în economie se pornește de la aceeași solicitare de majorare a salariilor pe fondul unei creșteri generale a prețurilor, când se ajunge în situația deplasării curbei ofertei în sus până la același punct de echilibru temporar. Din acest moment, statul, ca urmare a presiunilor și/sau intereselor politice, intervine în sensul măririi cererii globale, ceea ce va avea ca efect creșterea gradului de ocupare. Continuarea politicilor monetare și fiscale în fiecare punct de echilibru temporar va duce, în final, la o scurtare a duratei de manifestare a decalajului dintre creșterea continuă a presiunilor și scăderea producției. Inițiativa va aparține firmelor care vor oferi la un moment dat o cantitate mai mare de produse decât în momentele precedente, ca urmare a împrumutării (avantajoase) pe piața creditului și a existenței excesului de cerere din partea statului. Se va ajunge la un punct de echilibru durabil, de. unde curba ofertei nu se va mai deplasa în sus.

Există explicații ale stagflației oferite și pe fondul unor evenimente cu influențe majore asupra inflației la nivel mondial;de exemplu explicația oferită pentru „șocul petrolier" din perioada 1973-1974 când prețul petrolului s-a mărit de patru ori, concomitent cu limitarea ofertei de către OPEC .

în concluzie,se poate spune că stagflația semnifică acea situație din economie care se caracterizează prin inflație rapidă și prin lipsa de creștere notabilă a economiei,adesea prin”creștere zero”(sau chiar prin recesiune economică).în condițiile stagflației productivitatea regresează fără ca masa monetară să se reducă,aceasta acoperind creșterile de prețuri începute anterior.

Termenul de slumpflație sintetizează un declin economic,o scădere a producției naționale,pe de o parte și o inflație rapidă sau chiar galopantă pe de altă parte.în ultimele decenii au fost prezente toate corelațiile posibile între aspectele cantitative ale inflației și cele ale dinamicii economice.în fostele țări socialiste din zona central- est europeană,printre care se numără și România,inflația s-a desfășurat la cote alarmante.Un asemenea proces inflaționist a fost însoțit de scăderi notabile ale producției,de stagnări ale acesteia și doar arareori de creșteri economice moderate.

Teoria valorii entropice

în condițiile trecerii la o eră a tehnologiilor de nivel înalt și a informației, era necesar să apară ideea luării în calcul, pe lângă muncă, utilitate marginală și raritate și a unor elemente noi, cum ar fi: informația, mediu social, inflația și entropia sistemului. Acest lucru a fost făcut de profesorul român Paul Bran în lucrările sale despre valoare.După o prezentare schematizată și sintetică a teoriilor valorii muncă și a valori marginale, bazându-se pe două legi ale fizicii, legea conservării materiei și legea entropiei, abordând prin paralelism fenomene și procese biologice, fizice și chimice cu cele social-economice, Paul Bran reușește să pună în evidență noțiunile de potențial natural și potențial social.Profesorul P. Bran definește într-un „ecocâmp" teoria valorii entropice ca un model general ce are în vedere formarea formelor fizice, sociale și bănești ale valorii prin contribuția a patru factori generali: mediul natural, mediul social, întreprinderea aflată în stare de producție și întreprinderea aflată în stare de consum. Valoarea, considerată ca o formă concretă de entropie joasă sau de energie (potențial economic) „curge" prin societatea umană, fiind indestmctibilă, dar, în același timp, foarte greu de reținut în circuitul economic.în concepția profesorului Paul Bran, un rol deosebit de important îl au atât procesele economice de tip producție și consum, cât și procesele naturale din mediu și procesele specifice vieții sociale.

Teoria valorii entropice nu renunță la conceptul de utilitate, ci îi conferă un conținut mult mai cuprinzător, cu două înțelesuri:

ca o „corespondență" între producător și consumator;

ca o „premisă" a gradului de scoatere și de reconservare de potențial din produs și din serviciu.

Forma matematică a modelului teoriei valorii entropice se prezintă astfel:

c-v(s)+Pn-Ps=c’- v'(s') – p't deșeuri + Pe^s (48)

unde:c-v(s) – intrările de capital sub formă de servicii asigurate de structura de producție, munca salariată (v sau s) și restul structurii (capital constant, c), notată cu Pesto; Pn – potențialul natural asigurat de mediu natural; Ps – potențial asigurat de societate; c'+v'is'j+p' – potențial conservat în produs, notat cu Per; deșeuri – pierderi entropice; Pe^s – partea de potențial economic cedată sub formă de produse și servicii mediului natural și societății;După conceptele teoriei valorii entropice vom avea următoarea relație:

Pcsto + Pn + Ps = Pertn + deșeuri^ Pe^s (49)

Inflația este avută în vedere atunci când apare necesitatea măsurării valorii cu ajutorul unui etalon și aceasta trebuie să fie redată societății sub formă de informație cu ajutorul termenului de preț. Drept etalon se folosește o unitate monetară cu o anumită putere de cumpărare, care poate fi variabilă, obținându-se astfel fenomenul „înșelării colective" prin inflație, adică are loc deprecierea puterii de cumpărare la nivel macroeconomic.

Un punct de vedere cu privire Ia realizarea schimbului în condiții inflaționiste

Se cunoaște că raportul care există între diferite lucruri care fac obiectul tranzacțiilor noastre, se numește valoare și se știe că, pentru a se putea realiza, această valoare trebuie să fie trecută prin focul pieței, prin cuantificări succesive cu ajutorul unui etalon exprimat valoric în unitatea monetară a fiecărui stat. Vorbind despre valoarea unui bun sau serviciu, I. Strat spune că :în general, valoarea unui lucru reprezintă cantitatea de muncă și de capital ce a absorbit acel lucru pentru a fi creat. La această părere s-au mai adus completări de natură marginalistă prin raportarea la cerere și ofertă, de către neoclasici.în condițiile în care prețul poate fi considerat o informație cu privire la cu cât este evaluat bunul respectiv pe piață în unități monetare, iar inflația măsoară creșterea la nivel general a prețurilor de consum, putem spune că într-o situație inflaționistă evaluarea unui bun în unități monetare va fi influențată de două aspecte:

Primul aspect este de natură internă și se justifică prin necesitatea adaptării prețurilor la noile realități cauzate de creșterea valorică a unor elemente de cheltuieli.

Cel de-al doilea aspect este de natură externă și se explică prin evaluările externe realizate de piață a diferitelor influențe inflaționiste asupra prețurilor. Deosebirea între aceste aspecte constă în faptul că primul este impus de ofertanții produsului prin prețul lor, în timp ce al doilea este rezultatul unei creșteri așteptate de piață, deci este așteptată de cererea pentru acel produs.

In aceste condiții,se consideră că valoarea constituie elementul esențial în formarea prețurilor, chiar și în condiții de inflație, într-o economie de schimb.Orice bun/serviciu capătă o prioritate valorică atât la nivel de colectivitate, cât și în fața fiecărui consumator. La intersecția celor două priorități valorice, coroborată cu nevoia individuală și puterea de cumpărare (influențată de inflație), rezultă valoarea de pe piață ce se poate exprima prin preț. Orice modificare de preț (și ca urmare a inflației) atrage după sine o modificare a priorităților și o reordonare valorică.Privit prin prisma teoriei valorii, prețul remunerează sau penalizează o anumită combinație de factori de producție. De aceea, el trebuie să se descompună în anumite elemente corespunzătoare factorilor de producție consumați.

Acest lucru justifică posibilitatea obținerii, în același moment și/sau în același loc, a prețurilor diferite pentru același produs. Astfel, prețul este o funcție de c,v,p,

5, unde c- capital constant, v – salariile și p – profitul, iar 5 – reprezintă coeficientul de remunerare (pozitiv) sau penalizare (negativ).

P=f(c,v,p,5) = c-v-p*5 (50)

P se regăsește la intersecția celor patru elemente așa cum rezultă și din

fig.1.10

Penalizarea se manifestă atunci când nevoia individuală crește sau scade, puterea de cumpărare scade, iar prioritatea scade atât la nivel de colectivitate, cât și la nivel individual. Dimpotrivă, în cazul unei remunerări vom avea o creștere a puterii de cumpărare individuale pe fondul unei creșteri a priorității colective sau individuale. Acest lucru explică, în condiții de concurență, posibilitatea obținerii în același moment și în același loc sau nu a unor prețuri diferite pentru același produs.

Aspectul intern, precizat anterior, influențează în stadiul producției pe actualii c și v, în timp ce în stadiul desfacerii îl va influența pe viitorul p. Pentru bunurile produse și aflate în etapa desfacerii aspectul extern influențează pe actualul p, deoarece c și v au fost achitate în etapa producției. Pentru stadiul producției acest aspect influențează doar intrările de factori necesari producției, adică pe viitorii c și v.Evoluția acestor valori poate fi văzută și prin prisma ciclului de viață al produselor, în sensul că la lansare prețurile sunt atractive pentru cumpărători, ca urmare a noutății produsului și a politicilor de promovare/marketing, în timp ce pe măsură ce produsul trece la următoarele stadii ale ciclului de viață prețul poate să crească și pot să apară noi produse mai atractive.

Astfel,se poate spune că schimbul realizat în condiții inflaționiste influențează prin preț nivelul cererii, prin redimensionarea acesteia. Valoarea este influențată, la rândul său, de cele două aspecte (intern și extern), prin schimbarea priorității colective și individuale.

Considerații cu privire la teoria informațională a inflației și

curbele P-C-V

De-a lungul timpului au existat multe explicații cu privire la modul de formare, întreținere si dezvoltare a fenomenului inflaționist. în noile condiții macro- și microeconomice, când informația transformată în cunoaștere predomină socio-eco-

câmpul schimburilor și când prețul semnifică informația despre valoarea de tranzacție a unui bun sau serviciu,se poate spune că inflația se manifestă prin deprecierea puterii de cumpărare a banilor și are ca finalitate o depreciere a informației cu privire la socioecovaloarea tranzacțională.

Pentru evaluarea fenomenului inflaționist ca punctul de plecare se poate lua entropia economică înregistrată de socioecocâmpul în care își desfășoară activitatea, la care se raportează toți „actorii economici" și în care sunt „lansate" toate produsele și serviciile. Astfel, socioecocâmpul se schimbă cu fiecare entitate pe care o conține „substanță", „energie" și „informație".

Realizarea echilibrului general prin atingerea obiectivelor specifice „careului magic" constituie o „Mecca economică" pentru politicieni și economiști, în condițiile în care echilibrul general este văzut ca o sumă de echilibre și dezechilibre parțiale; în plus, de existența unui echilibru total nu poate fi vorba atât timp cât sistemul economic creează și consumă valoare. In aceste condiții, o deprecierea controlată a informației cu privire la eco-socio-valoarea de tranzacționare poale stimula creșterea economică la un moment dat, caz în care se găsește justificarea pentru opțiunea economică de inflație târâtoare.

în sinteză,se consideră inflația drept o depreciere a informației cu privire la socioecovaloarea tranzacțională.

Pornind de la teoria valorii penalizatoare/remuneratoare, în care utilitatea, prioritatea colectivă și cea individuală își regăsește locul prin coeficientul penaliza- tor/remunerator (5)( din relația (50) P=f(c,v,p, 5) = c+v+p* 5) se poate stabili că:

în condiții de remunerare inflaționistă a capitalului investit și a forței de muncă Ieșirile sunt întotdeauna mai mari decât Intrările. Aceste Ieșiri remunerează factorii de producție consumați și dau posibilitatea, până la retrageri fizice de fluxuri monetare din parte investitorului, reluării proceselor economice la un alt nivel sau la același nivel fizic în condiții de inflație. Ieșirile mai mari explică opțiunea economică pentru o rată a inflației de 3-4% anual.

în condiții de penalizare inflaționistă la scară națională a factorilor de producție se va face simțită o afectare în primele cicluri economice a lui p, urmând ca după această penalizare unilaterală să urmeze, în ordine, v și c. în acest caz, Ieșirile devin mai mici decât Intrările, iar economia trebuie să facă față unei deflații sau slagflații corespunzătoare.

Este necesară completarea acestei explicații a fenomenului inflaționist în corelație cu mecanismul producerii inflației și cu cele două aspecte, intern și extern, ale schimbului inflaționist:

l)Explicația prin prisma aspectului intern corelat cu inflația așteptată Remunerarea factorilor de producție în primul ciclu al activității economice duce la apariția unor tensiuni inflaționiste. Rolul inițiator în această etapă îi revine lui p, ca urmare a tendinței investitorului de a se proteja față de viitoarele devalorizări așteptate ale banilor (inflația așteptată în economie). Declanșarea inflației se realizează ca urmare a reacțiilor și presiunilor salariale prin care se pretind majorări de salarii în scopul acoperirii creșterilor de prețuri. Odată v și p majorat în cele două etape, extinderea și generalizarea fenomenului inflaționist se realizează prin simpla creștere normală a lui c din amonte, care cuprinde un v' și un p' majorat.

2) Explicația prin prisma aspectului extern corelat cu inflația neașteptată. Atunci când inflația nu este așteptată și se manifestă o creștere a prețurilor din afara procesului de creare a valorii, rolul major în prima etapă revine lui c și v, capitalul fiind astfel penalizat (p scade) în condițiile prețului constant. Inițiativa revenindu-i mediului economic, rolul de factor catalizator al producerii inflației revine statului, prin politica economică însoțită de deficite bugetare acoperite prin emisiune monetară.

Multiplicarea la scara economiei naționale a acestui mecanism duce la scăparea de sub control a prețurilor, cu atât mai mult cu cât economia este liberă (descentralizată).în practică se realizează o combinare și o completare a acestor două aspecte, de aceea fenomenul inflaționist este foarte greu de atenuat de la nivel microeconomic. Sarcina atenuării revine statului prin politici economico-financiare adecvate scopurilor sale.

în cazul în care există o supraevaluare internă a unei componente din prețul suportat de consumatorul final sau o majorare a cheltuielilor statului iară acoperire bugetară din impozitele aplicate asupra lui P și p,rezultatul constă într-o stare inflaționistă a economiei.

Aceasta reprezintă o secvență din mulțimea de asemenea secvențe ce se produc la nivel de economie, în condițiile unei reluări continue a proceselor economice creatoare și consumatoare de valori. Este foarte important să știm ce presupune realizarea acestor valori, atunci când viteza de circulație a banilor în economie este mică.Răspunsul la această întrebare constă în apariția unei cantități mari de bani noi în economie fără acoperire în bunuri și servicii și, în final, o destabilizare a prețurilor pentru bunuri și servicii.

într-un circuit economic sunt implicați atât actori economici productivi, cât și neproductivi;C din sfera activităților productive reprezintă capitalul investit de întreprinzător în aceste activități, care are în structura sa, din circuitul precedent, o descompunere similară (C=C'W-P'), aceasta fiind în fapt reluarea procesului de creare a valorilor;V reprezintă cheltuielile cu salariile, care trebuie să asigure un minim de subzistență pentru salariat și familia sa (c") plus o parte ce poate fi economisită (p"). Tot ce se adaugă capitalului investit poate fi acoperit cu bani vechi și/noi, în funcție de viteza de circulație a banilor în economie (Vr), iar Bnll, Bnl2 reprezintă părți componente ale lui Bnl. Desigur, există posibilitatea acoperirii acestor valori noi din banii existenți în economie (Bv) parțial, dar în condiții de inflație și a unei viteze de circulație reduse sau constante acest lucru nu este posibil.

Aceeași explicație este valabilă și pentru P, care reprezintă remunerarea capitalului investit, sursă a viitoarelor investiții pentru reluarea procesului creator de valori. Statul va impune în acest caz numai componentele P și p, valori ce se vor constitui în surse de finanțare pentru activitățile neproductive.

Coeficienții a și p sunt coeficienți subunitari pozitivi și reprezintă ponderea părții rămase neacoperite cu bani vechi pentru fiecare circuit. Suma acestor coeficienți nu trebuie să fie egală cu unitatea. Acești coeficienți se pot constitui și în coeficienți specifici anticipațiilor inflaționiste ajustabile (a) și raționale (p) sperați de către administrația statului, deoarece statul dispune de informații pe baza cărora să-i anticipeze. în acest caz, statul devine furnizor de anticipații inflaționiste, în timp ce actorii pe piață vor deveni beneficiarii acestor anticipații inflaționiste.

Coeficientul remunerator/penalizator 5 este cel care în condiții inflaționiste ar trebui să fie supraunitar și pozitiv, cu excepția entităților aliate în situații critice (faliment, declin). Acest coeficient este influențat de coeficienții a și p, caz în care se poate spune că va reprezenta nivelul real al coeficientului corespunzător anticipațiilor inflaționiste.

Pentru că din activitățile productive se finanțează acțiunile neproductive din ciclul următor celui productiv, pe motiv că realizarea lui %(P^p) este decalată

de momentul producerii valorii, putem considera banii utilizați în sectorul neproductiv ca deja existenți în economie (Bvl și Bv2). Dacă Bvl și Bv2 nu vor fi suficienți pentru acoperirea activităților neproductive, atunci statul trebuie să facă rost de bani. Soluția ar consta în majorarea impozitelor și taxelor, soluție greu de pus în practică, sau în găsirea altor surse, însă, cea mai rapidă soluție o reprezintă emisiunea de bani noi (Bn3), fapt ce va duce la o depreciere a economiilor populației, adică o impozitare indirectă prin deprecierea monedei naționale. Fenomenul reluat zi de zi, lună de lună, an de an, va duce în final la destabilizarea prețurilor din economie, când actorii economici se așteaptă, sau nu, la o anumită inflație și când aceștia reacționează,sau nu,prin măsuri corespunzătoare. Deprecierea informației cu privire la socio-eco-valoarea tranzacțională se poate calcula pe baza relațiilor următoare:

în stare de echilibru general vom avea:

¿a,Vj+XPi5Pi=(Bni+Bn2K (51)

în condiții de inflație egalitatea se transformă într-o inegalitate de forma:

I^V. + XP.SPi^Bn, + Bn2)Vr (52)

diferența dintre cei doi membri corespunde unui Bn3 utilizat în avans de stat pentru acoperirea cheltuielilor sale, caz în care dezechilibrul se agravează obținându-se relația următoare.

+ZP.8P. <(Bni+Bn2+Bn3K (53)

se cunoaște la nivel macroeconomic Bnl, Bn2, Bn3 și Vr și nivelul așteptat al deprecierii puterii de cumpărare (rt*) ceea ce ne permite să scriem că:

. (Bn1 +Bn2 +Bn3)Vr

Coeficienții a; și p, nu pot fi determinați niciodată cu exactitate în condițiile unei economii reale, în același timp, coeficientul 6 este cunoscut numai vânzătorului.

Curbele P-C-V ale deprecierii informatici socio-eco-valorii tranzacționale pot fi puse în evidență pornind de la următorul set de ipoteze:

existența a două sectoare: unul productiv și unul neproductiv;

descompunerea succesivă a socio-eco-valorii de tranzacționare în C,V și 5P și a lui V în C' și P';

componenta C provine numai din sectorul productiv;

toate componentele de natura lui C au aceeași structură și interesează prin numărul de apariții cumulate pe un nivel de descompunere. în mod identic se descompun și cu componentele V și P. Contorizarea apariției componentelor se face prin simpla codificare a lui C cu c, a lui V cu v și a lui P cu p;

din motive de simplificare a demonstrației se presupune că pentru a produce un bun sau un serviciu se folosește o singură materie primă, iar fiecare componentă apare pe un nivel de descompunere o singură dată;

o economie dezvoltată are asigurată o descompunere pe cel puțin 40 de asemenea niveluri, în timp ce o economie mai puțin dezvoltată prezintă o descompunere cuprinsă între 5-10 niveluri.

Din punct de vedere informațional, componentele de natura lui p predomină structura informațională a socio-eco-valorii de tranzacționare, prin faptul că aportul cel mai mare la deprecierea informației de tranzacționare îl are aceeași componentă p, care se regăsește de fiecare dată în componența componentelor c și v (la nesfârșit).

Forma acestor curbe se păstrează chiar și la un număr de niveluri de descompunere foarte mare când aceste curbe par a deveni simple drepte perpendiculare pe abscisă. Aceste curbe nu sunt perpendiculare deoarece funcția de reprezentare este de natură exponențială pe intervale de descompunere foarte mici. Se poate sintetiza următoarea teorie informațională a inflației:

Inflația reprezintă o depreciere a informației cu privire la socio-eco- valoarea tranzacțională;

Cel mai mare aport la deprecierea informațională aparține componentei p, ca urmare a interesului exprimat de fiecare actor în socio-eco- câmpul informațional de protejare a câștigurilor individuale;

O economie prosperă nu poate evita această depreciere informațională a socio-eco-valorii de tranzacționare ca urmare a creării valorii prin componenta p.

Curbele P-C-V explică aportul fiecărei componente la rata efectivă a inflației. In concluzie, se poate afirma că: goana actorilor pe piață pentru a se proteja în fața viitorului prin intermediul lui p întreține inflația.

Dezechilibre care stau la baza spiralei inflaționiste

Câteva explicații asupra spiralei inflaționiste pot fi formulate cu ajutorul modelului ofertei și cererii globale având în vedere legăturile care pot exista între ele.

Mecanisme de inducere a spiralei inflaționiste

Inflația indusă prin costuri poate fi explicată pornind de la faptul că nivelul prețurilor se modifică drept efect al schimbărilor în sectorul productiv. Cele care “împing” prețurile și le fac să crească sunt costurile de producție.

întreprinderile nu consimt să producă decât dacă își asigură acoperirea costurilor și obțin o marjă de beneficiu “normală”.

Dacă presupunem că revendicările sindicale sunt parțial satisfăcute și lucrătorii beneficiază de salarii monetare superioare, firmelor nu le convine continuarea activității lor productive decât cu condiția ridicării prețurilor de vânzare. Situația se poate reprezenta grafic astfel:

Dacă se adoptă ipoteza costurilor variabile medii și marginale constante până la limita capacității de producție a firmelor, vom avea un traseu orizontal al curbei ofertei globale până la ocuparea deplină.

Câteodată nivelul venitului real, nivelul prețului de ofertă la care firmele acceptă să-și vândă bunurile și serviciile, va fi superior ceea ce face ca punctul Pq să

se deplaseze în Pj. Astfel, curba ofertei suferă o deplasare în sus de la OGq la OG .

Cu curba OGq prețul de ofertă va fi Pq: fiind dat nivelul cererii reprezentat de DGq, este determinat un volum de producție Yq. După creșterea renumerațiilor

salaríale, echilibrul între oferta și cererea globală se realizează în continuare în punctul E j pentru un nivel de producție și deci de ocupare Y j inferior celui precedent

pentru un nivel de preț mai ridicat Pj. O creștere autonomă a salariilor nominale

provoacă o deplasare în sus a curbei ofertei globale. Doar o translație a curbei cererii spre dreapta permite menținerea activității economice și a ocupării la nivelul Yq, dar

la un nou preț de ofertă Pj. Creșterile salariale și de prețuri cresc nevoile de mijloace

de plată. Pentru a evita un șomaj, judecat din punct de vedere politic ca intolerabil, autoritățile monetare pot să determine creșterea ofertei de monedă (este ceea ce se numește o politică monetară “binevoitoare”). De altfel, câștigurile de putere de cumpărare obținute vor dispărea odată cu creșterea prețurilor și noi revendicări vor fi formulate la încheierea obținerii noilor creșteți ale salariilor nominale1. Astfel, poate fi declanșat un proces inflaționist care se traduce printr-o deplasare continuă în sus și la dreapta a curbei ofertei și cererii globale.

Inflația prin costuri nu are în mod necesar la origine remunerațiile salariale. Ea poate fi provocată de alte elemente de cost: prețul materiilor prime și al energiei, creșterea costului capitalului, etc.

în ceea ce privește materile prime se poate spune că acestea intervin, de fapt, în amonte de procesul de producție și cererea lor este, în general, foarte rigidă. De aceea, o creștere a prețurilor materiilor prime, va avea un efect imediat asupra anumitor prețuri; însă datorită propagării prin schimburile interindustriale, în final va fi afectat amsamblul prețurilor. Ponderea scăzută a materiilor prime în prețul majorității bunurilor finale (care adesea au o valoare adaugată mare) joacă un rol de amortizare. Dacă creșterea prețurilor materiilor prime este considerabilă, impactul său asupra nivelului general al prețului poate fi atât de însemnat încât să antreneze inflația și să declanșeze o amplificare a acesteia prin spirala salariu-preț. Acestui efect autoîntreținut I se adaugă un altul; generalizarea creșterii prețurilor deteriorează venitul real al furnizorilor de materii prime, care sunt determinați să efectueze o nouă ridicare a prețurilor bunurilor de care dispun.

De exemplu, dacă se consideră o întreprindere în care în prețul produsului, materiile prime, salariile, celelalte costuri si profitul reprezintă fiecare câte 25%. Presupunem că se produce o creștere a costului materiilor prime cu 30%. întreprinderea poate transmite, atenua sau amplifica creșterea inițială de 30% a costurilor cu materiie prime, acționând asupra salariilor, altor costuri, măririi profitului sau nivelului productivității. Se pot distinge cel puțin trei situații2:

Tabelul 1.2.Ipoteza de transmitere a creșterii inițiale

Creșterea importantă a salariilor (+40%) compensată prin creșteri mai mici a altor costuri și profituri provoacă o transmitere – simplă repercursiune – a creșterii inițiale e prețului materiilor prime care este egală cu creșterea prețului produsului finit. Dacă întreprinderea înregistrează un spor de productivitate globală, de exemplu de 10%, ea va fi în măsură să atenueze creșterea prețurilor sale (30%-10%), inflația repercutată ar fi de 20% sau să sporească și mai mult salariile și profiturile repercutând inflația la nivelul de 30%

' SamueIson,P.,Nordhaus,W.-£co«ow/e /)o//7/c<5,p.358,Editura Teora,București,2000 ~Băbăiță,I.,Duță,Alexandrina-£’<:ew0»?/<'’ politică-Piețe și prețuri,p.266,Tipografia Universității, Timișoara, 1993

3)

Cu toată stabilitatea altor costuri, creșterea puternică a salariilor (+50%) și mai ales a profiturilor (+80%) determină o rată de accelerare a prețurilor de vânzare (+40%). Aceasta ar putea fi atenuată doar de sporurile de productivitate globală. Daca acest spor ar fi de 10%, efectul ar fi o simplă repercursiune a șocului inițial.

Șocul inițial poate fi amplificat și în cazul în care întreprinzătorul reduce producția pentru că nu dispune de mijloacele necesare pentru a se aproviziona, la nivelul anterior creșterii prețurilor la materiile prime sau crește prețul de vânzare pentru a-și procura resursele de care are nevoie; Acționând astfel, el creează o penurie care amplifică creșterea inițială a prețurilor.

Dacă inflația indusă prin costuri provine dintr-o modificare a curbei ofertei globale, inflația prin exces de cerere se explică printr-o schimbare a funcției cererii globale (fig.1.12.)

Oferta globală keynesiană poate fi reprezentată ca o curbă în L răsturnată la nivelul ocupării depline. Legătură între nivelțil prețului mediu și nivelul produsului real poate fi vizualizată într-o manieră foarte flexibilă pe măsură ce ocuparea deplină este în curs de a fi realizată. în partea orizontală a curbei ofertei globale, creșterea venitului real poate să se realizeze fără creșterea prețurilor; este ceea ce se produce

pentru o deplasare a ofertei globale de la DG1 la DGq2. Ca răspuns la o cerere

suplimentară la prețuri curente, întreprinderile pot să-și sporească nivelul de activitate datorită existenței unor capacități de producție excedentare și a mâinii de lucru aflată în șomaj.

între DGq2 DG creșterea produsului nu poate avea loc fără creșterea prețului; aceasta este cu atât mai puternică cu cât ne raportăm la Ypg. Asupra acestei

zone intermediare a curbei ofertei globale există o serie de controverse aprige în legătură cu cele mai bine fondate politici expansioniste.

De la pragul ocupării depline – notat aici Y3 – toate creșterile cererii globale

(de exemplu de la DG la DG ) nu se traduc decât printr-o creștere a prețurilor, PIB-ul rămânând neschimbat. în acest caz, se regăsește situația neoclasică. De aceea, sunt necesare politici economice care vizează “răcirea” economiei.

Creșterea nivelului prețurilor provocată de creșterea cererii globale în zonele intermediară și verticală a curbei ofertei globale este calificată: inflație prin cerere. Ea este, într-o oarecare măsură, prețul plătit pentru a atinge utilizarea cea mai ridicată posibilă a factorilor de producție disponibili.

Fenomenul inflaționist nu este o stare realizată odată pentru toți, dar este un proces care se derulează în timp. După ce a fost analizată inflația prin costuri independent de nivelul dezechilibrului între oferta și cererea globală, este necesar sa fie subliniate legăturile susceptibile de a se realiza între aceste forme de inflație, care generează spirala inflaționistă.

1 Presupunem o situație inițială de echilibru în punctul Q; nivelul prețului și producția aferente sunt respectiv Yq si Pq.

Toate schimbările în funcția cererii globale de la DGq la DG și DG

provoacă o creștere a nivelului general al prețurilor întotdeauna mai mare decât Q, la X și V; este mecanismul de declanșare a unui proces inflaționist. Ținând cont de noul nivel al prețurilor, lucrătorii vor negocia salarii mai mari; totodată forțele stimulante ale cererii globale se exercită în sensul creșterii și în consecință profiturile cresc. La limită, acest proces continuu de inflație va deschide calea “hiper-infîației”.

în mod alternativ, dată fiind o creștere autonomă a costurilor, cauzată de exemplu de o creștere a salariilor nominale, considerăm o deplasare a curbei ofertei globale

de la OGq la OG ; Economia tinde spre un nou punct de echilibru R cu o scădere a producției și o creștere a prețurilor (YjJPj). Orice translație în sus a curbei

ofertei globale, de exemplu în OG , (în condițiile în care se presupune că , curba cererii globale rămâne în DGq) va deplasa punctul de echilibru în S cu prețuri mai

ridicate, dar cu o scădere a producției (Y2) și o creștere a șomajului. în aceste

condiții, scăderile continue ale nivelului activității economice și creșterea șomajului trebuie să fie puse în relație cu procesul inflaționist indus prin costuri.

Problema decisivă este de a cunoaște schimbările pe care le poate cunoaște funcția cererii globale care produce modificările funcției ofertei globale.

Puterile publice doresc să mențină, un nivel ridicat de ocupare ca să poata adopta o politică monetară și fiscală expansionistă; Curba cererii globale se

deplasează în DG ; T constituie un nou punct de echilibru caracterizat printr-un nivel de preț, superior și o producție care revine la nivelul său inițial.

Creșterea prețurilor tinde să reducă câștigurile de putere de cumpărare rezultate din creșterea inițială a remunerațiilor salariale. La încheierea obținerii unei revalorizări nominale a salariului se vor produce noi revendicări salariale ;în timp ce această satisfacere va fi obținută, curba ofertei globale va cunoaște o noua translație în sus. Astfel, poate fi pus în evidență un proces inflaționist continuu (Q-»R—>T—>U-»V)

Economia poate cunoaște același fenomen al spiralei inflaționiste plecând de la o situație de subocupare. Pornind de la punctul R, o creștere autonomă a costurilor va antrena o creștere a curbei ofertei și economia va tinde spre un nou punct de echilibru S. Orice deplasare în sus a funcției cererii globale, de exemplu de la DGq la

DG va determina un nou punct de intersecție (U). Astfel, economia poate să se înscrie pe o spirală inflaționistă prin costuri sub efectul unei creșteri continue a curbei ofertei din cauza presiunilor sindicale.

în concluzie, procesul inflaționist poate fi inițiat de cerere și amplificat de costuri; dar, odată declanșată spirala inflaționistă este dificil de diagnosticat clar originea deoarece mecanismele economice care o cauzează (costurile și cererea) coexistă.

Cauzele și consecințele inflației

împletirea mecanismelor care generează inflație nu împiedică în totalitate încercarea de a stabili o ierarhizare a cauzelor acesteia: de la imediate la mai profunde(fig. 1.14). Astfel se poate realiza următoarea reprezentare:

Anticipații

lilemente socio-economice Modificați ale împărțirii PIB

Efectele inflației sunt de asemenea numeroase și suprapuse parțial cauzelor. Se pot recunoaște câteva avantaje ale creșterii nivelului general al prețurilor (ex. Reducerea greutății specifice a datoriilor, a prețului de plătit pentru întreținerea ratelor de creștere ridicate). Dar acest efect de stimulare a producției, care face din inflație “un rău necesar” nu poate fi acceptat decât pentru o “inflație târâtoare”. Altfel, rezultă o serie de costuri ale inflației (fig.1.15).

Consecințele inflației ar putea fi sintetizate astfel:

-In cazul diferențialului inflaționist defavorabil între economie și principalii parteneri comerciali, posibilități de dezechilibru a balanței comerciale

Riscuri de devalorizare în regim de parități fixe

Dereglări în alegerea investițiilor Activități de distribuție privilegiate în detrimentul celor productive

Insuficiența investițiilor pe termen lung —> risc de îmbătrânire a rețelei – Dereglări ale comportamentului actorilor economici: multiplicarea comportamentelor neproductive, reorientarea economiei spre funciar.

în concluzie, se poate spune că inflația rămâne o chestiune nodală a analizei și politicii economice. Obiectivul central al politicilor anti-inflaționiste este stabilizarea nivelului general al prețurilor; Pluralitatea cauzelor antrenează pluralitatea politicilor anti-inflaționiste (politica veniturilor, politica industrială, politica prețurilor, politici bugetare și monetare, politica monetară externă). Dar, odată cu internaționalizarea economiilor, acest obiectiv nu mai este suficient; este necesară limitarea inflației împreună cu principalii participanți la schimbul internațional.

1.9.SpiraIa inflaționistă în România în perioada de tranziție

Inflația a constituit și va constitui, în continuare, una dintre cele mai sensibile și vulnerabile probleme cu care se confruntă societatea, atât prin ritmul pe care l-a înregistrat și persistența de lungă durată, cât și prin implicațiile sale de amploare economică și socială. în ultimul deceniu, la noi, toate sondajele de opinie arată în mod constant că pericolul de care se teme cel mai mult populația este creșterea prețurilor.

Tendința de creștere generalizată și accelerată a prețurilor – inflația – nu este un fenomen tocmai nou pentm România ultimilor 20 ani. în realitate, inflația s-a manifestat din plin și înainte de 1990. Elementul detonator al procesului a fost reprezentat de creșterea salariilor nominale, fără un corespondent real în planul producției și al productivității. Acestea s-au tradus prin creșteri substanțiale de prețuri la începutul anilor ’80. în perioada economiei centralizate, prețurile au fost stabilite administrativ la niveluri la care cererea depășea oferta și piețele cunoșteau penuria. Pentru a readuce aceste piețe în echilibru era necesar ca prețul să crească pentru a stimula producătorii să sporească producția, iar consumatorii să economisească aceste bunuri rare. Dar, prețurile bunurilor și serviciilor fixate arbitrar nu au fost ajustate față de creșterea cererii agregate1. Evidențierea existenței unor tensiuni independente de evoluția prețului este posibilă cu ajutorul: teoriei cererii excedentare. Astfel în cazul în care se înregistrează un exces de cerere globală, există inflație și într-o economie în care prețurile sunt fixate administrativ ca în economia planificată. Și pentru că piața nu se poate ajusta prin prețuri, ajustarea se face prin cantități și apare penuria. în acest mod: nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomerație, cozile sunt manifestări ale inflației de aceeași natură ca și creșterile de prețuri, însă au loc în economiile în care prețurile sunt fixate administrativ. Această inflație reprimată poate fi reliefată cu ajutorul bumerangului monetar definit ca acumularea de economii forțate. Inflația de acest tip (corectivă) a fost una dintre cauzele majore ale inflației din 1990-1991.

Trecerea la economia de piață a necesitat implementarea a noi mecanisme și pârghii economice, dintre care liberalizarea prețurilor a reprezentat o verigă principală, menită a permite dimensionarea obiectivă a valorii bunurilor și serviciilor realizate, potrivit legităților și particularităților pieței, a interdependenței dintre cerere și ofertă și determinarea reală a cifrei de afaceri și a relațiilor economice în structura agregatului de producție, repartiție, circulație și consum și nu în ultimul rând, evaluarea performanțelor financiare.

Evoluția inflației a fost determinată de influența simultană sau alternativă a unor factori economici, monetari, sociali, politici, interni și externi, dintre care trebuie consemnată: liberalizarea prețurilor, deprecierea cursului valutar, eliminarea treptată a subvenționării unor produse, amplificarea costurilor de producție datorită unor activități neperformante care au condus la cheltuieli nejustificate cu consumurile tehnologice ridicate, cu forța de muncă, cu stocul de produse finite nevandabile, cu

dobânzi la creditele acordate. Trebuie menționate și creșterile de prețuri din sfera comercializării mărfurilor, ca urmare a evoluției adaosului comercial, a evoluției simultane a prețurilor cu anticipație sau prin “contaminare”.

Procesul inflaționist a cunoscut o evoluție continuă deoarece o serie de factori l-au alimentat permanent: cerere, costuri, structuri, grupuri sociale, importuri, anticipații raționale 6tc.

La începutul tranziției de la economia centralizată la cea de piață s-a declanșat un dezechilibu monetar major. în condițiile unei scăderi masive a volumului producției, masa banilor în circulație (M2) nu numai că nu a scăzut, dar dimpotrivă a înregistrat o creștere spectaculoasă.

Variația procentuală față de sfârșitul anului anterior cea mai semnificativă a fost următoarea:în 1991 de 100,87% față del990,în 1993de 140,95%față de 1992,în 1994 de 138,09% față de 1993,în 1997 de 104,88%față de 1996 \

Această evoluție contrastantă a fost confirmată de creșterea exorbitantă a prețurilor cu amănuntul (în anul 1991 și 1992 de circa 200%, iar în 1993 de 295% pentru ca în 1994 să ajungă la circa 20% din nivelul anterior).

în primii ani ai tranziției, subvenționarea unor prețuri de consum a dus la proliferarea comerțului ilicit cu mărfuri și la o inflație ascunsă, bazată pe acumulările de prețuri neadevărate și apoi transformarea inflației reprimate în inflație fățișă, care s-a manifestat exploziv.

Datorită promovării unei politici monetare relaxate s-a manifestat o inflație prin cerere. Excesul de cerere a dus la ceea ce se numește “spirală inflaționistă” sau “cercul vicios al inflației”". Excesul de cerere a antrenat creșterea prețurilor, ceea ce a contribuit la amorsarea unei creșteri a producției, deoarece producătorii știau că prin prețuri mărite își vor mări prosperitatea și ca urmare au încercat să-și amplifice producția. Dar, creșterea producției a antrenat creșterea salariilor pentru că salariații au dorit să participe și ei la împărțirea prosperității firmelor la care lucrează. însă creșterea salariilor a determinat creșterea (cel puțin temporară) a puterii de cumpărare și a antrenat o nouă creștere a cererii excedentare. Aceasta fiind mai puternică decât cererea inițială, a generat un nou tur al circuitului: cererea respectivă a antrenat o și mai mare creștere a prețurilor, care la rândul sau a antrenat creșterea producției și deci ' ********-Rapoarte anuale ale BNR 1990-2002

“ Cema,S.-Inflația-repere pentru o sintezăjp.30,Caiete de studii ale BNR nr. 1/1995

a salariilor, ceea ce a dus la creșterea puterii de cumpărare și deci a cererii excedentare și implicit la un cerc vicios.

Motorul procesului inflaționist a fost reprezentat însă de costuri. Unul dintre acestea este salariul. El este element de cost și în consecință creșterea salariilor a determinat creșterea prețurilor, chiar dacă nu în aceeași proporție. Dar, creșterea prețurilor chiar dacă mai mică decât a salariilor a provocat adeseori scăderea producției, mai ales când piața nu a fost foarte favorabilă. Creșterea prețurilor de producție combinată cu scăderea ofertei au determinat creșterea prețurilor cu amănuntul și implicit reducerea puterii de cumpărare a salariaților, care inițial a crescut. Scăderea puterii de cumpărare a clasei salariale a provocat din nou insatisfacția acestei clase și deci noi lupte care au condus la o nouă creștere de salarii ș.a.m.d. Aceasta reprezintă “spirala inflaționistă prețuri – salarii”, similară cu cea anterioară doar că se pornește de la o creștere de salarii și se ajunge din nou la o creștere de salarii. Astfel, un prim circuit inflaționist este însoțit de un al doilea și multiplicarea poate continua la nesfârșit. Absolut nejustificate au fost majorările de salarii din domenii subvenționate de administrația centrală (minerit, transporturi etc.).

Tabelul 1.6. Indicii câștigului salarial real în perioada 1990-2000

Sursa datelor:Anuaml Statistic al României 2001

La efectele nefavorabile provocate de creșterile salariale nejustificate de performanțele economice se mai adaugă cele cauzate de: producția pe stoc (cum ar fi de exemplu în metalurgie) și majorarea numărului de salariați în perioada de declin . In aceste condiții, tensiunile acumulate în costuri au creat presiuni asupra prețurilor. Numeroase regii autonome și societăți comerciale de stat au acordat majorări salariale substanțiale în condițiile în care au acumulat pierderi determinate: fie de lipsa de profitabilitate specifică activității (cum e cazul mai multor societăți din industria extractivă), fie valoarea creanțelor pe care nu le-au putut recupera de la rău platnici (cum e cazul regiilor care produc și distribuie energie electrică și termică). De aceea, în cazul regiilor și societăților de stat, cu structură de monopol, creșterile de prețuri s- au transferat asupra întregului sistem de prețuri.

Creșterea costurilor nu a fost determinată doar de creșterea salariilor. în structura costului intră și alte elemente care pot crește dintr-o cauză sau alta, generând astfel creșteri de prețuri de tip inflaționist. Creșterea prețurilor materiilor prime importate și a bunurilor de consum importate duce la creșterea prețurilor cu amănuntul ale bunurilor respective.

Pentru întreaga perioadă postdecembristă sunt discutabile pozițiile BNR în ce privește politica de curs în sensul că nu au fost întreprinse întotdeauna măsurile cele mai adecvate pentru stabilitatea și protecția monedei naționale. Dimpotrivă, în practică a fost promovată concepția că prin deprecierea accelerată a cursului leului s-ar stimula exportul și s-ar limita și restricționarea importului; Deprecierea monetară a favorizat exporturile, dar a majorat în același timp costul importurilor și pentru că o parte dintre ele au fost indispensabile, acestea s-au efectuat cu orice preț și s-a instalat astfel cercul vicios al deprecierii în lanț și al inflației crescânde. Judecând prin prisma rezultatelor, această politică nu a rezolvat nimic, iar dezechilibrul balanței comerciale, an de an, a fost foarte mare.Politica BNR de finanțare a exportului prin curs de schimb mereu depreciat ca unic mijloc de încurajare a exportului nu a constituit un succes.în bilanțul BNR acesta a adus pierderi importante din diferențe de curs nefavorabil. Deprecierea în avans a cursului în raport cu deprecierea internă rezultată din mișcarea prețurilor (mai ales în perioada 1990-1993) a constituit o politică discutabilă a BNR, care a transformat cursul valutar într-un factor accelerator de inflație în mod direct prin majorarea excesivă a prețurilor la produsele importante, cât și indirect prin impactul psihologic asupra pieței. Ar fi fost imperios necesar ca practic cursul de schimb să fie cu un pas în urma deprecierii interne,tocmai pentru a nu fi un factor accelerator de inflație.’’Importul de inflație”prin cursul puternic și continuu depreciat al leului ar fi trebuit limitat și evitat.

Un factor generator de inflație este structura economiei reale. Ritmul lent al reformelor și caracterul adeseori contradictoriu al politicilor de restructurare au cauzat acumularea unor dezechilibre profunde. Din nefericire, politicile la nivel macroeconomic nu au fost completate în mod adecvat de măsuri necesare de reformă și ajustare la nivel microeconomic. De aceea, inflația corectivă s-a împletit cu cea structurală. Intr-o industrie în care marea miză nu a fost productivitatea, competitivitatea și eficiența ci dezvoltarea extensivă și supraefortul de a produce mai mult, s-au înmulțit tradiționalele pierderi cauzate de risipă și de modul învechit în care a fost organizată munca în întreprinderile cu capital de stat. In lipsa concurenței, producătorii au înțeles că pot să dicteze prețurile și să comande pe piață. Ei au produs mai puțin, cu costuri mai mari și au vândut mai scump. Ei sunt cei care încă produc inflație dintr-un motiv clar: inflația continuă să fíe un canal prin care populația și societățile mici și mijlocii competitive (atâtea câte sunt) subvenționează industria1.

In actuala structură a economiei românești nu a fost posibil să se obțină o reducere a inflației fără o creștere a deficitului extern.

Tabelul 1.8. Evoluția soldului contului curent și a datoriei externe a României în perioada 1990-2001

Sursa datelor Rapoarte anuale BNR1990-2001

Explicația o constituie morișca de consumat resurse fără efect economic corespunzător pe care o reprezintă întreprinderile de stat generatoare de pierderi și plăți restante; La adăpostul faptului că nimeni și nimic nu le deranjează realmente cu

ceva aceste întreprinderi trăiesc ,indiferent de situație,pe seama societății.în funcție de tipul de constrângere prioritară din economie,ele își deplasează locul prioritar din care profită:fie sustrăgând substanță internă,prin inflație,fie absorbind substanță externă prin deficitul comercial.In ambele cazuri cea care plătește este populațiaiîn cazul inflației imediat,iar în cazul îndatorării externe ceva mai târziu.

Politicile de constrângeri monetare ale BNR și Ministerului Finanțelor au acordat deopotrivă prioritate absolută stăpânirii inflației prin absorbția leilor de pe piață.Drept rezultat,întreprinderile de stat generatoare de pierderi,când nu au mai putut recurge la substanțiale măriri ale prețurilor interne și-au intensificat înfruptarea din resursele exteme.De la introducerea convertibilității parțiale,interne și de cont curent a leului,la sfârșitul anului 1991,inflația și deficitul extern au fost în contrasens.Absorbind masiv din inflația înaltă din 1992-1993 segmentul neperformant al economiei a presat mai slab asupra resurselor din străinătate,deficitul extern fiind relativ modest.Introducerea pentru prima oară in România a dobânzilor real pozitive în 1994 a bulversat întreprinderile generatoare de pierderi și arierate.Nedezmeticite din șoc aceste nu au știut pe ce pedală să apese și de aceea,în mod pasager,inflația și deficitul extern au dat împreună înapoi.După șocul,din 1995,aceste întreprinderi și-au adaptat strategia și nu mai dau greș în a irosi resursele,și așa restrânse și greu de obținut ale țării.Ele au fost încurajate inadmisibil de politica de stimulare a producției industriale înaintea restructurării.Astfel,în pofida unor cheltuieli masive ale statului,ca replică la încercarea guvernanților de a reduce inflația prin blocări administrative ale prețurilor,segmentul neperformant al economiei a presat puternic asupra resurselor externe.

Inflația structurală este rezultatul disproporțiilor care au apărut în economie. Pe fondul acestor dezechilibre (între productivitățile, ratele creșterilor salariilor nominale, elasticitățile în funcție de preț și venit, flexibilitățile limitate ale prețurilor și salariilor din sectoarele industriale și de servicii) s-a manifestat o cerere excesivă pentru produsele unor ramuri, fapt care a accentuat procesul de creștere a prețurilor. Inflația structurală a fost favorizată și de imobilitatea factorilor de producție.

Un alt factor inflaționist este deficitul bugetului de stat. Când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile curente cel mai ușor mijloc de acoperire a diferenței îl constituie apelul la împrumutul acordat de banca centrală. Ca urmare, masa banilor în circulație crește fără ca nevoile circulației să fi crescut și ele deoarece statul nu se împrumută pentru a produce mărfuri sau a oferi servicii suplimentare, ci pentru a consuma, micșorând volumul mărfurilor și serviciilor disponibile pentru populație. Astfel, tendința statului de a acoperii cheltuielile neproductive care nu și-au găsit corespondent în veniturile bugetare, a generat un dezechilibru inflaționist.

Tabelul 1.9. Execuția bugetului de stat în perioada 1990-2001

Sursa datelor Rapoarte anuale ale BNR 1990-2001

O cauză semnificativă a inflației a fost creșterea creditelor acordate de BNR pentru finanțarea întreprinderilor de stat (creditele zise “structurale” și creditele preferențiale). Comparativ cu acestea, creditele acordate în mod direct de BNR pentru acoperirea deficitului contului Trezoreriei au fost mult mai reduse. Creșterea inflației a fost chiar mai mare decât nivelul corespunzător deficitului financiar deoarece, de fiecare dată când s-a înregistrat o amplificare a procesului inflaționist, cererea de monedă s-a redus foarte mult. Inflația anihilează funcția monedei de mijloc de rezervă, precum tendința agenților economici din sectorul privat și a populației de a economisi sub formă de depuneri la băncile comerciale. în fapt viteza de circulație a monedei e crescut de la cca. două rotații în 1990 la aproximativ 7 rotații în 1993-1994 și a început din nou să se încetinească numai odată cu 1995 când efectele măsurilor antiinflaționiste din perioada anterioară au început să dea rezultate.

Tabelul 1.10. Evoluția vitezei de rotație a banilor în perioada 1990-2001

Sursa datelor:Rapoarte anuale ale BNR 1990-2001

Au coexistat niveluri înalte ale dobânzilor cu creșteri substanțiale ale masei monetare,cu creșteri ale vitezei de circulație a banilor(reflectând scăderea cererii reale de bani)și cu inflații ridicate. Acest fapt se datorește schimbărilor frecvente în utilizarea instrumentelor de politică monetară,volumului mare de credite direcționate și necorelării dintre politica fiscală, și cea monetară.Politica monetară a fost mai degrabă declarativ restrictivă,în fapt controlul asupra expansiunii creditului exercitându-se prin dobândă și nu prin limitarea cantitativă a acestuia.Practic,în condițiile în care, declarativ, agregatele monetre reprezentau ancora nominală ,s-a încercat utilizarea ,de altfel fără succes,a cursului de schimb drept ancoră efectivă.Utilizarea tehnicilor de “moral suasion”și impunerea administrativă a nivelului dobânzii au creat iluzia de bani scumpi,în timp ce masa monetară creștea cu repeziciune ;în anumite perioade ,nivelul refinanțării de la BNR depășea baza monetară. încercările de remonetizare din 1994(inflație 62 la sută, creștere masă monetară 138 la sută),1995(inflație 28 la sută,creștere masă monetară 66 la sută), 1.996(inflație 57 la sută,creștere masă monetară 66 la sută),în lipsa unei dezvoltări a intermedierii financiare, au subminat insăși încercarea de reducere a inflației.De aceea,într-o bună măsură inflația mare din 1997 este și rezultatul unei inflații amânate din anii precedenți1.

Analiza procesului inflaționist nu poate ignora rolul grupurilor sociale conștiente de identitatea lor care încearcă în manieră specifică să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerințelor echilibrului economic. Astfel, inflația este provocată nu atât de grupurile sociale, cât de organismele care reprezintă

aceste grupuri: “socio-structuri” precum: sindicatele muncitorești, organizațiile patronale și statul. Sindicatele și-au luat foarte în serios rolul de “gardieni ai puterii de cumpărare”.Grație lor și presiunilor exercitate s-au accentuat disparitățile evoluțiilor salariilor între ramuri și au fost facilitate politicile de individualizare.Din nefericire,nu au fost plafonate salariile.Deoarece din partea sindicatelor tipul de comportament dominant a fost cel agresiv și de refuz de a se adapta, s-a accentuat tendința de dezvoltare a inflației.

Inflația socială a fost determinată de creșterea cererii pentru servicii sociale,ajutor de șomaj,asistență socială,pensii majorate,asistență medicală mai bună.Tot în acest sens a acționat și creșterea cheltuielilor pentru protecția mediului natural.

Prin prisma teoriei anticipațiilor raționale, procesul de formare a ratei viitoare a inflației se poate explica prin ansamblul informațiilor de care dispun agenții economici. Contextul inflaționist influențează mentalitățile și in consecință predicțiile incorecte au generat amplificarea tendințelor inflaționiste.

De aceea, datorită impactului permanent pe care inflația îl are asupra patrimoniului productiv național, a activităților desfășurate și a standardului de trai al populației este imperios necesar a fi cunoscute formele și canalele de transmitere a presiunilor inflaționiste pentru a stabili cele mai eficiente mijloace de combatere a acestora.

CAPITOLUL 2.

IMPLICAȚIILE TEORIEI ANTICIPAȚIILOR ASUPRA
POLITICILOR MACROECONOMICE

2.1.Impactul anticipațiilor asupra inflației

Teoria anticipațiilor și-a făcut apariția pentru prima dată într-un articol din 1961 al lui Muth despre piața asigurărilor și piața mărfurilor.Muth1 își punea întrebarea de ce nici o regulă,formulă sau model n-a avut succes în prognoza prețurilor pe piețele financiare.Răspunsul său constă în faptul că toate informațiile care maximalizează acuratețea previziunilor prețurilor trebuie incluse instantaneu în deciziile curente ale speculanților,ale căror prevederi și deci anticipații devin astfel”raționale”.Agenții economici își formează anticipațiile pe baza acelorași informații folosite de politicieni și deci acționează în direcția neutralizării oricărei încercări sistematice de intervenție a statului în economie.De fapt,agenții economici simulează piața formându-și previziuni ale prețurilor și deci anticipații ale modificării prețurilor în același mod în care piața determină prețurile actuale;Previziunile nu pot fi perfecte pentru că economia este supusă întâmplării,șocurilor imprevizibile iar aceasta implică faptul că anticipațiile pot fi uneori eronate

Conceptul tradițional al anticipațiilor în gândirea economică datează încă din perioada lui J.R. Hicks, care îl tratează în lucrarea sa de referință”Valoarea și capitalul”. Hicks a dezbătut noțiunea de anticipațiiîn corelație cu analiza realizată de el asupra stabilității echilibrului economic general. Stabilitatea unui punct de echilibru depinde de modul în care se modifică anticipațiile ca urmare a producerii unui șoc ce determină sistemul să devieze de la echilibrul său. în acest context problema centrală este cea de a formula relația dintre modificarea anticipațiilor și tulburarea echilibrului. în acest scop, Hicks a folosit noțiunea de elasticitate a anticipațiilor sau, cu alte cuvinte, relația dintre variația procentuală a valorii așteptate a unei variabile și variația procentuală a valorii efective a aceleiași variabile. Hicks a definit elasticitatea anticipațiilor unei anumite persoane în privința prețului bunului X ca fiind un raport între creșterea proporțională a prețurilor viitoare așteptate ale lui X și creșterea procentuală a prețului său curent.Dacă p este prețul care se așteaptă să prevaleze în viitor, iar p este prețul efectiv al unui bun la momentul prezent, atunci putem scrie

dpi p

Dacă £*p= 1, atunci o creștere de 10% a prețului curent se manifestă printr-o creștere cu 10 la sută a prețului viitor așteptat. Dacă s*p= 0, atunci modificarea prețului curent nu provoacă nici o schimbare în anticipații: oamenii se așteaptă ca prețul să revină la nivelul său anterior. Când s*p > 1, o creștere a prețurilor curente generează anticiparea unei creșteri mai mari în viitor: agenții economici se așteaptă ca sporirea prețurilor să aibă o tendință pozitivă.

Conceptul hicksian al elasticității anticipațiilor este doar un instalment al analizei stabilității economice. El nu explică formarea sau modificarea anticipațiilor. Pe scurt, se poate spune că un echilibru economic este stabil atunci când elasticitatea

anticipațiilor este subunitară. Invers, echilibrul este instabil dacă s*p > 7, iar e*p =7 reprezintă linia de demarcație dintre stabilitate și instabilitate.

Sunt necesare câteva precizări semantice:Toate activitățile economice care implică viitorul – cu alte cuvinte, orice planuri economice pe care oamenii și le fac- sunt afectate de anticipații. Dificultatea fundamentală în analiza anticipațiilor constă chiar în natura lor. Anticipațiile sunt fenomene psihologice care nu pot fi urmărite în mod direct, cantitativ( asemeni prețurilor, de pildă). Așa cum spunea S.A.Ozga, “anticipațiile propriu-zise reprezintă atitudini, dispoziții, mentalități care ne determină comportamentul sau cel puțin îl însoțesc”1 .

Pentru a analiza anticipațiile trebuie folosită una din următoarele două metode: fie introspecția, prin care o persoană își proiectează propria experiență subiectivă asupra altor agenți economici, fie formularea procuristă, prin care se stabilește o corelație între anticipațiile neobservabile și magnitudinile observabile pe cale empirică. Teoria modernă a inflației folosește exclusiv cea de-a doua metodă.

întrucât limbajul comun este deseori ambiguu, trebuie să se realizeze delimitarea dintre (1) anticipații, (2) anticipații sau previziuni și (3) planuri sau intenții. O așteptare este o afirmație în legătură cu un eveniment viitor necunoscut. O așteptare economică se referă, cum este și normal, la evenimente economice. Ea se distinge doar în foarte mică măsură de o anticipație sau previziune. O previziune poate fi considerată drept o așteptare devenită mai precisă; este o formă explicită și în special cantitativă a unei anticipații. Previziunile și anticipațiile se referă, după H. Theil la evenimente viitoare asupra desfășurării cărora agentul economic previzionar nu are nici un fel de control. Prin contrast, planurile cuprind, pe lângă previziuni și anticipații, și variabile-instrument pe care individul le poate controla.

în ceea ce privește formarea anticipațiilor, trebuie evidențiate trei elemente: l)Individul, care procesează anumite informații;2) Informația sau observația însăși;3)Anticipațiile propriu-zise.Corelațiile existente între aceste elemente sunt prezentate în figura2.1. în această schemă individul joacă rolul de procesant al informației. în mod analitic, o succesiune temporală de anticipații poate fi considerată rezultatul unui proces continuu de primire și prelucrare a informației. Scopul acestei activități este de a formula anticipații (sau previziuni) în legătură cu valorile viitoare ale variabilelor economice sau de a le revizui pe cele deja existente. Precizia unei previziuni depinde de informația disponibilă, precum și de maniera de prelucrare a acesteia. Atâta vreme cât un agent economic dispune numai de informații rudimentare despre modul de funcționare a sistemului, el este nevoit să-și formeze anticipațiile pe baza unor modele de prelucrare mai puțin intensivă a informației. în asemenea cazuri, este foarte potrivit modelul anticipațiilor ajustabile: valoarea viitoare a unei variabile este în funcție de valorile sale anterioare. Dacă există însă o cantitate mai mare de informație disponibilă, atunci,potrivit lui Muth, modelul anticipațiilor ajustabile devine insuficient, pentru că ar presupune pierderea informației suplimentare. Această idee se află la baza concepției anticipațiilor raționale, în care anticipațiile legate de o anumită variabilă economică se formează pe scheletul unui model economic consistent.

Conceptul central de la care pornește teoria anticipațiilor raționale este exprimat într-o afirmație a celor doi susținători principali ai acesteia, T.J. Sargent și

N. Wallace1: “Spunem că anticipațiile în legătură cu o variabilă sunt raționale dacă ele depind într-o măsură corespunzătoare de aceleași elemente pe care teoria economică le consideră ca determinând în mod efectiv acea variabilă.“

Cele două tipuri de anticipații care apar în scrierile contemporane dedicate teoriei inflației suntianticipații ajustabile și anticipații raționale.

2.2. Anticipațiile ajustabile

In discutarea modelului curbei lui Phillips și a teoriei monétariste a inflației, noțiunea de anticipații ajustabile este folosită pentru a explica procesul de formare a anticipațiilor. Modelul ridică însă două probleme legate de:

modul cum își corectează agenții privați erorile de previziune atunci când nivelul așteptat al variabilei diferă față de nivelul său efectiv

felul în care anticipațiile în legătură cu nivelul viitor al inflației se pot pune în legătură cu observațiile realizate în trecut

Prima dintre probleme presupune că anticipațiile există deja, referindu-se doar la modalitatea de ajustare a lor în conformitate cu observațiile efectuate asupra realității, însă cea de a doua este mult mai profundă și este fundamentală. Ea se referă la faptul că anticipațiile însele nu sunt observabile în mod direct și trebuie, prin urmare, corelate cu observațiile din trecut. Având în vedere aceste două probleme, se poate scrie modelul anticipațiilor ajustabile sub două forme:

n\ ~ nt_i = – n,_x ) 0 < 9 < 1 (2)

Această ecuație arată că variația ratei de așteptare a inflației (adică diferența * * .

nt ~ni~i) este proporțională cu eroarea de previzionare, definită ca diferență între ratele efective și cele așteptate ale inflației din perioada anterioară. Dacă rata efectivă a inflației a fost așteptată corect, atunci rata așteptată a inflației pentru perioada

următoare va fi revizuită, în sensul majorării sau reducerii, cu o sumă egală cu un procent 0 al erorii de previzionare -n\_x). Această formulare exprimă capacitatea

aaenților economici de a învăța din greșelile altora și poate fi interprețată corect similar metodelor psihologice de învățare. Conform gândirii psihologice, actul învățării poate fi descris sub forma unei modificări comportamentale bazată pe experiența acumulată1.Printr-o transformare simplă a ecuației (2)se poate obține o altă formă larg răspândită a modelului anticipațiilor ajustabile:

n, =0n,_x + (1 -0)n]_x (3)

Această formulare reprezintă o altă modalitate de a descrie comportamentul de învățare: rata așteptată a inflației la momentul t-1, unde parametrii de ajustare 0 și (1- 0) servesc drept ponderi.

A doua prezentare a modelului anticipațiilor ajustabile încearcă să explice cum se formează aceasta. Anticipațiile inflaționiste care nu sunt observabile direct, sunt legate de ratele inflației observabile în trecut. Modelul anticipațiilor ajustabile sugerează că variabila așteptată (psihologică) poate fi redată sub forma unei medii ponderate a ratelor trecute ale inflației.

Efectuând substituția, se observă că prima forma a acestui model implică:

n] = 0nt_x + (1 – 0)n,_2 + 1 – 6)2 7r,_3 +….

+e{\-ey-'nl_n+(\-o)7t'l_n (4)

Cum n tinde la infinit, rezultă că:

*’ = o – 0)M *1-1=Z (5)

/=i i=i

unde suma ponderilor este egală cu unitatea:

Î>,=1 (6)

/=1

Ponderile exprimă influența pe care fostele rate ale inflației o exercită asupra formării ratei așteptate actuale a inflației. Klein2 aprecia că influența observațiilor efectuate în trecutul mai îndepărtat se diminuează lent în cazul unei memorii de lungă durată. Cu alte cuvinte, informațiile provenite dintr-un trecut mai îndepărtat influențează încă în mod considerabil formarea anticipațiilor legate de viitor. Din contră, în cazul unei memorii de scurtă durată, doar informațiile provenite din trecutul foarte apropiat se dovedesc relevante, în vreme ce informațiile din trecutul îndepărtat dețin ponderi foarte mici.

Trebuie însă ținut cont de faptul că agenții economici nu reprezintă un mediu omogen ci dimpotrivă unul foarte eterogen.în ceea ce privește stocarea informațiilor sub formă de engrame,în biologie ,se consideră că memoria de lungă durată este dominantă în cazul persoanelor de vârstă adultă și îndeosebi a vârstnicilor;în cazul acestora memoria de lungă durată prevalează asupra celei de scurtă durată;în schimb in cazul vârstei tinere situația este inversă consemnându-se o dominanță a memoriei de scurtă durată asupra celei de lungă durată.

Oricât ar părea de plauzibilă presupunerea comportamentală pe care o implică noțiunea de anticipații ajustabile, ea lasă, totuși, loc următoarelor obiecții:

Anticipațiile ajustabile implică posibilitatea ca observațiile așteptate și cele efective să se distanțeze continuu unele de celelalte, chiar dacă cele din urmă se înscriu intr-un tipar ușor de perceput în timp. Aceasta prezintă o importanță deosebită în ceea ce privește accelerarea și încetinirea inflației.

Dacă un agent economic dispune, pe lângă o serie de observații anterioare, referitoare la variabila ce urmează a fi previzionată, și de alte informații (de pildă, observații referitoare la o altă variabilă economică), atunci utilizarea metodei anticipațiilor ajustabile ar conduce la pierderea acelor informații. In această situație, este firesc să folosească teoria economică pentru a realiza o prelucrare a acelor informații și pentru a le utiliza conform anticipațiilor

Anticipațiile raționale

în 1961, J.F. Muth a prezentat conceptul anticipațiilor raționale (AR) ca fiind o alternativă a anticipațiilor ajustabile (AA). El a pornit de la presupunerea că anticipațiile, reprezentând previzionări inspirate asupra unor evenimente viitoare, sunt esențialmente similare anticipațiilor pe care teoria economică le conferă evenimentelor respective. De la formularea originală a lui Muth a trebuit să se scurgă un deceniu pentru ca noțiunea anticipațiilor raționale să fie acceptată de economiști. Reușita finală s-a datorat și criticilor privind curba lui Phillips,apărute în câteva publicații importante,semnate de către R.E. Lucas, urmate de articolele lui T.J. Sargent și N. Wallace și R.J. Barro.

Sargent a reluat afirmația lui Muth și a considerat că acestea (AR) nu înseamnă altceva decât presupunerea că anticipațiile membrilor societății depind, într-o măsură corespunzătoare, de acele elemente de care literatura economică afirmă că ar trebui să depindă. Ipoteza lui Muth afirmă, practic,că există o teorie economică relevantă și că previziunile derivate din această teorie sunt cele mai bune cu putință. Anticipațiile sunt raționale atunci când ele coincid cu previziunile deduse din teoria economică relevantă.

în cadrul unui model economic cu variabile endogene ( cele dependente, redate de modelul respectiv), exogene și predeterminate (provenite din exterior), se poate formula conceptul anticipațiilor raționale cu mai multă precizie. Anticipațiile raționale reprezintă acea estimare nedistorsionată a variabilelor endogene (ce rezultă din model) în care se cunoaște și se utilizează toată informația referitoare la valorile variabilelor exogene și predeterminate

Conceptul de “anticipații raționale”

Teoria care a dominat gândirea economică pe parcursul anilor ‘70 și la începutul anilor ‘80, “Teoria anticipațiilor raționale”, a fost creată de Robert Lucas. Acesta a primit Premiul Nobel în 1995 pentru nucleul teoriei sale care spune că agenții economici raționali își corectează comportamentele în funcție de politicile economice anunțate ale guvernului.

Sunt două aspecte fundamentale legate de anticipațiile raționale. în primul rând, Lucas a pornit de la ipoteza că recesiunile se corectează prin ele însele (automat).

Raționamentul este următorul: din momentul în care oamenii constată că încep să întâmpine greutăți, pot trece până la șase luni ca să își dea seama că se găsesc în mijlocul unei recesiuni. Asta se întâmplă pentru că oamenii conștientizează rapid greutățile lor, însă le trebuie un timp să își dea seama că aceleași greutăți le au și ceilalți. Când acest moment se întâmplă, confuzia se risipește și piața începe să acționeze către refacere. Astfel producătorii își reduc prețurile pentru a atrage clienții, iar forța de muncă își reduce pretențiile salariale pentru a putea găsi mai ușor un loc de muncă. în acest fel prețurile scad, puterea de cumpărare a monedei crește și se produce același efect ca în cazul creșterii masei monetare. Prin urmare guvernul nu ar trebui sa întreprindă nimic, ci doar să aștepte ca piața să se autocorecteze.

Al doilea aspect constă în faptul că intervenția statului poate fi ineficientă și/sau dăunătoare economiei. Să presupunem că guvernul, având în față indicatorii macroeconomici, își dă seama că economia intră în recesiune. Această informație, însă, este accesibilă și oricărui agent economic care citește ziarele. Prin urmare încercările guvernului de a crește masa monetară nu se produc înainte de decizia agenților economici de a-și diminua prețurile. Concluzia pe care o desprinde Lucas este că guvernul nu poate fi mai rapid decât piața în a descoperi problema (începutul unei recesiuni).

Lucas ^erge și mai departe (dezvoltând teoria lui Milton Friedman). Să presupunem că guvernul adoptă o politică antirecesionistă previzibilă: de fiecare dată când se constată că rata șomajului crește cu un procent, guvernul crește masa monetară cu un procent.

Agenții economici raționali se vor aștepta la aceste creșteri și își vor crea reacții automate la aceasta politică monetară în cadrul sistemelor lor de stabilire a prețurilor. Prin urmare, pentru a fi eficientă, politica monetară ar trebui să-i surprindă pe agenții economici cu creșteri aleatorii. însă astfel de intervenții aleatorii ar destabiliza economia. Deci, singura concluzie logică este că eforturile guvernului de a controla economia pot fi dăunătoare.

Definirea termenului de “anticipații raționale” și a politicilor macroeconomice cărora li se aplică

în limbajul curent, anticipațiile raționale se referă la un presupus comportament al oamenilor. Presupunerea arată că oamenii iau decizii economice bazându-se pe toate informațiile disponibile (acțiuni ale guvernului, strategii viitoare pe care executivul le-ar putea aplica în cazul modificărilor din economie etc.) care pot influența consecințele viitoare ale deciziilor lor. Ei au tendința de a folosi aceste informații în așa fel încât să nu repete greșelile din trecut.

Prin urmare, anticipațiile raționale atribuie oamenilor o viziune completă, largă și temeinică asupra problemelor din viitor care le pot influenta major existența. Deciziile prezente ale oamenilor sunt afectate de anticipațiile în legătură cu viitorul. Potrivit teoriei anticipațiilor raționale, oamenii folosesc în cel mai bun mod posibil informațiile de care dispun și nu repetă erorile trecutului. Și chiar dacă deciziile pe care le iau și planurile pe care le fac se desfășoară într-un mediu plin de necunoscute (fapt care îi predispune la greșeli), ei învață să nu repete folosirea greșită a informațiilor economice. Și asta se întâmplă pentru că economia îi recompensează pe cei care fac previziuni bune și îi penalizează pe cei care greșesc.

Politicile la care se aplică teoria anticipațiilor raționale se referă la gestionarea influențarea cererii de bunuri și servicii cu scopul aplatizării ciclurilor economice. Aceste politici se numesc politici ale cererii, politici ale cererii agregate sau politici anti-ciclice. în cazul în care aceste politici sunt create și implementate de guvern , ele iau forma politicilor fiscale, iar dacă sunt elaborate de banca centrală se numesc politici monetare.

în general guvernul și banca centrală intervin în economie, în caz de recesiune, prin politici fiscale și monetare expansioniste , pentru “a pune economia pe picioare”

Teoria anticipațiilor raționale a fost elaborată ca o reacție critică la metodele tradiționale de a trata economia și rolul politicilor macroeconomice. în esență acestea susțin că punerea în aplicare de către stat a politicilor fiscale și monetare stimulatoare în caz de recesiune și restrictive în caz de boom, va îmbunătăți performanțele pe termen lung ale economiei și standardul de viață al oamenilor.

Anticipațiile oamenilor formate în mod rațional creează dificultăți guvernului care aplică politicile de influențare a cererii. Pentru aceasta, se va lua ca exemplu modul în care se iau deciziile de stabilire a prețului forței de muncă (salariului) pe piața muncii.Acest caz este un exemplu ce se bazează pe faptul că forța de muncă, când negociază și încheie contractele de muncă, nu-și formează rațional anticipațiile în legătură cu condițiile economice viitoare.Să presupunem că economia se află în recesiune. Guvernul dorește să stimuleze ocuparea și creșterea producției pentru agenții economici. Pentru a realiza acest lucru statul are în vedere faptul că una din modalitățile de a stimula producătorii de a produce mai mult decât și-au planificat este să-i facă să vadă oportunități de profit suplimentar. Prin urmare guvernul va crește cheltuielile pe care le face cu achiziționarea de bunuri și servicii în raport cu impozitele și taxele pe care le colectează din economie. Diferența (deficitul bugetar) o acoperă prin creare de monedă. Prețurile încep să urce, pe măsură ce agenții economici resimt efectele cererii suplimentare pentru produsele și serviciile lor1.

în tot acest timp, forța de muncă se presupune că nu se uită în viitor și la prețurile în creștere și continuă să lucreze pentru aproape aceleași salarii. Iată cum se creează oportunități de creștere a profitului pentru firme: prețurile pentru producția vândută cresc, în timp ce costul principal (cel cu forța de muncă) rămâne același. Efectul: firmele se dezvoltă și angajează mai multă forță de muncă.

In acest exemplu muncitorii oferă mai multă muncă la același nivel al salariului real (salariul nominal corectat cu indicele prețurilor) sau chiar mai mic. Pentru că dacă muncitorii ar fi negociat salariile având în față anticipările în legătură cu creșterea generalizată a prețurilor sau dacă salariile ar fi fost indexate pentru a ține pasul cu indicele general al prețurilor, atunci o astfel de politică a guvernului și a autorităților monetare nu ar da roade.

Prin urmare sunt două “critici” ale teoriei anticipațiilor raționale referitoare la exemplul prezentat.

In primul rând, procesul descris poate funcționa numai dacă forța de muncă, pe parcursul negocierilor cu patronatul, nu anticipează creșterea generalizată a prețurilor. Este clar, în același timp, că politicile fiscale și monetare care urmăresc stimularea cheltuirii unei sume cât mai mari de bani din economie, nu ar funcționa dacă ar fi complet previzibile sau așteptate. Și asta se întâmplă pentru că forța de muncă nu ar încheia, de bună voie și în deplină cunoaștere a situației, un contract care

Amacher,R.,Ulbrich,H.-£co/70w/c Principles andPolicies,p.\49,Journal of Monetary Economics,Jan, 1976

Contraatacul constă în ideea nerepetării greșelilor din trecut. Astfel, dacă, încheind un contract pe trei ani, muncitorii constată că în acest timp inflația le-a erodat salariile reale, în viitor vor încheia contracte pe perioade mai mici și raționalitatea ar putea intra, din nou, în funcțiune. Sau, chiar daca ar încheia contracte pe perioade mai mari, ar putea introduce în ele clauze de indexare a salariile în funcție de indicele general al prețurilor.

Teoria anticipațiilor raționale poate fi criticată pentru că aceasta solicită (din partea oamenilor) prea multa înțelepciune și intuiție, pentru a fi

credibilă;Totuși,validitatea teoriei nu presupune ca fiecare consumator, muncitor sau om de afaceri să fie un prevăzător perfect al prețurilor și altor evenimente economice din viitor. Spre exemplu, în cazul negocierilor salariale dintre sindicate și patronate, nu e necesar ca fiecare membru al sindicatului să fie în detaliu informat asupra politicii guvernamentale și a efectelor acestora asupra nivelurilor viitoare ale prețurilor, este suficient ca aceste informații să le dețină doar sindicatul.

Același raționament îl putem aplica și în cazul micilor întreprinderi agricole sau a asociațiilor familiale, care nu e nevoie să dispună de personal specializat pentru previzionarea modificărilor în principalele variabile macroeconomice. Tot ceea ce trebuie ei să facă ca să cunoască aceste lucruri în timp util, este să citească publicațiile de specialitate, statisticile oficiale etc.

Situația este și mai interesantă în cazul piețelor de capital. Astfel informația de care dispun agenții economici importanți care se împrumută sau investesc pe piața de capital se reflectă, aproape instantaneu, în ratele dobânzii, semnale care pot fi rapid însușite și de micii investitori și debitori. Studiile au arătat că pe piețele financiare, inclusiv pe piața valorilor mobiliare, informațiile sunt cel mai bine (eficient) folosite, în sensul că prețurile se ajustează rapid reflectând informațiile furnizate de experți.

Miza previzionării corecte a efectelor politicii guvernului asupra activităților viitoare este extrem de mare în cazul marilor companii industriale și comerciale. Orice acțiune întreprinsă de acestea (ca urmare a modificării anticipațiilor) se va propaga pe piața bunurilor și a factorilor de producție, ducând mesajul către ceilalți agenți economici (mai mari sau mai mici).

In sprijinul validității teoriei anticipațiilor raționale vine și noua interpretare a curbei Phillips. Aceasta face parte dintr-o teorie mai amplă a ciclurilor economice.în trecut, ratele ridicate ale inflației erau asociate cu rate ridicate ale ocupării (sau cu rate scăzute ale șomajului), respectiv rate joase ale inflației erau asociate cu rate joase ale ocupării (sau rate înalte ale șomajului). Acest fapt a fost demonstrat de A. W. Phillips, după studierea corelațiilor dintre rata șomajului și rata salariilor în Marea Britanie .în prezent, însă, curba Phillips nu mai este privită ca un instrument stabil. Astfel rate ridicate ale șomajului merg mână în mână cu rate ridicate ale inflației. Susținătorii teoriei anticipațiilor raționale interpretează noua dinamică a curbei Phillips ca făcând

arte dintr-o economie în care operează principiul anticipațiilor raționale.Astfel, dacă uvernul încearcă să mărească rata ocupării (scadă rata șomajului) prin creșterea cererii agregate ca urmare a unei “injecții” de masă monetară în economie, oamenii vor încorpora rapid în anticipațiile lor faptul că va urma o creștere a prețurilor și a salariilor nominale și, deci, o scădere a salariilor reale. Firmele, de asemenea, nu vor face greșeala de a considera presiunile asupra prețurilor și cererii ca fiind oportunități viitoare de profit și, prin urmare, nu vor creste producția și ocuparea.

Politica construită în jurul teoriei anticipațiilor raționale nu spune că acțiunile întreprinse de banca centrală în domeniul monetar și cele fiscale întreprinse de guvern nu au nici un efect asupra producției și ocupării. Ele generează efecte, dar numai dacă iau populația prin surprindere.

Prin urmare trebuie făcută distincția între politici care sunt așteptate (previzionate) și politici care surprind populația și agenții economici. Numai cele din urmă pot face oamenii să-și modifice anticipațiile în ceea ce privește oportunitățile viitoare de câștig și deci să-și modifice comportamentul planificat1.

în cazul politicilor așteptate, teoria anticipațiilor raționale argumentează că nu există nici o bază, nici teoretică, nici practică, de a crede că astfel de politici pot fi exploatate de către guvernanți. în această categorie intră politicile predictibile ale băncii centrale prin care se impun restricții asupra masei monetare, în perioadele de expansiune economică și se relaxează reglementările în perioadele când economia începe “să șchioapete”. Singurul efect al acestor măsuri (luând exemplul relaxării monetare), este creșterea inflației și nicidecum expansiunea economică de ansamblu.

în cazul politicilor-surpriză, efectele pot fi mai degrabă observate, pentru că oamenii își modifică comportamentul ca urmare a faptului că planurile făcute inițial nu mai sunt valabile.

ModeIuI anticipațiilor raționale

Modelul anticipațiilor raționale poate fi sintetizat cu ajutorul a 4 ecuații care definesc activitatea economică.

1. Ecuația cererii totale:

unde MtV reprezintă cererea totală definită ca produs între masa monetară și viteza de circulație a banilor (de câte ori o unitate monetară este folosită în tranzacțiile economice). Expresia poate fi rearanjată după cum urmează:

Pt = (V/P) M, w

2. Ce-a de-a doua ecuație reprezintă ecuația masei monetare, care ne arată că masa monetară este proporțională cu nivelul activității economice, Y, la care se adaugă un termen desemnând eroarea care permite șocurilor monetare să influențeze sistemul:

M t = 0Yt.! + s ’ (10)

In timp, aceste șocuri tind să se anuleze, astfel încât E [st ] = O.

Lipsey,R.G.-77ie Place of the Phillips Curve in Macroeconomics Models,^. 185,Wiley,New

York, 1978

conomic ecuații care au ca variabile prețurile actuale și prețurile așteptate:

VIV +b(p; -E[p;j) ’ (11)

Anticipațiile unui anumit agent economic în legătură cu prețurile sale se bazează pe observațiile nivelului general al prețurilor: E[P/] = /(Pt). Dacă prețul actual al agentului economic, Pt‘, este mai mare decât nivelul așteptat al prețului E[ />' ] . atunci agentul trage concluzia că prețul relativ al bunurilor și serviciilor sale a crescut (piața conferă o mai mare valoare produselor sale) și, prin urmare, va angaja o cantitate sporită de resurse pentru producerea unor astfel de bunuri. Astfel Y/ > Y*,

unde Y* reprezintă nivelul normal al producției acelui agent economic.

Agregând toți agenții economici din economie, vom obține ecuația ofertei totale, care ne arată că producția actuala va depăși nivelul normal atunci când nivelul prețului actual depășește nivelul așteptat al prețului, situația datorată, probabil, unor șocuri ale economiei reale sau monetare:

(12)

4.Ce-a de-a patra ecuație definește anticipațiile în legătură cu prețurile ca fiind raționale, acesta înseamnă că anticipațiile în legătură cu nivelul general al prețurilor se bazează pe toate informațiile disponibile din perioada cea mai recentă It.j.

Aceste informații disponibile, cunoscute și ca „Setul informațional”, pot include elemente ca rata de creștere a masei monetare, modificări ale politicii fiscale, șocuri ale sistemului prețurilor, anticipații în domeniul inflației etc.

Modelul funcționează conform graficului următor:

Ycriitul in.il V^PI?nf4l

-ca urmare a unei creșteri neanticipate a masei monetare (definită prin termenul e, > O), cererea agregată se va deplasa în sus și spre dreapta (de la A la B);

-această creștere a cererii globale va genera o presiune în sensul creșterii asupra nivelului general al prețurilor, ceea ce va duce la o mișcare a curbei cererii agregate de-a lungul curbei ofertei agregate (de la A la C). Pe măsură ce prețurile cresc, puterea de cumpărare scade (de la B la C);

-această creștere a nivelului general al prețurilor este interpretată de agenții economici producători ca o creștere a prețurilor relative ale produselor sau serviciilor pe care aceștia le vând. Ca urmare, reacția lor va fi de a crește producția pentru aceste bunuri și servicii. O dată cu trecerea timpului, producătorii își dau seama că această creștere a prețurilor reprezintă o creștere a nivelului absolut al prețurilor și al celui relativ. Prin urmare ei își vor ajusta anticipațiile legate de prețuri printr-o mișcare la stânga și în sus a curbei ofertei globale (ASo la ASi). Producția scade, prețurile cresc, iar puterea de cumpărare este și mai mult diminuată (de la C la D)

Agenții economici producători au fost păcăliți să producă mai mult. Reacția la descoperirea creșterii nivelului absolut al prețurilor constă în ajustarea anticipațiilor lor în legătură cu nivelul general al prețurilor. Realizându-se această ajustare, curba funcției ofertei agregate se deplasează în sus, astfel încât, în decursul unei perioade de timp, nivelul actual al producției, Y , rămâne același. Cu toate acestea nivelul general al prețurilor a crescut.

Deși, în acest exemplu , șocul care a determinat deplasarea curbei cererii globale a fost o creștere neanticipată a masei monetare, rezultate similare se pot obține și ca urmare a unei politici fiscale expansioniste.

Politicile macroeconomice și anticipațiile raționale

Politica de stabilizare și anticipațiile raționale privind prețurile

Agenții economici reacționează în mod diferit la politicile macroeconomice anunțate și implementate de guvern, fie revizuindu-și anticipațiile într-o manieră coerentă cu evoluția situației lor (anticipații-anticipații ajustabile), fie, anticipând politicile viitoare ce sunt susceptibile a fi dirijate de către autorități (anticipații- anticipații raționale).

Efectele politicilor monetare și ale politicilor bugetare sunt transmise mediului de activitate economică prin variații determinate ale cererii globale.

Mecanismul de funcționare al anticipațiilor este următorul: creșterea cererii globale poate genera o creștere a producției și a venitului, numai dacă această creștere presupune și o creștere neanticipată a prețurilor pe piețele bunurilor. Dacă creșterea prețurilor este anticipată de către agenții economici, aceasta va genera o creștere echivalentă a salariilor (pentru a menține salariul real la cel puțin același nivel), ceea ce duce la creșterea costurilor de producție și la anularea efectului benefic al creșterii prețurilor asupra rentabilității. Oferta globală va scădea, deci, nu va crește.

Un asemenea efect nu poate sa apară dacă sunt efectuate anticipațiile prețurilor. în acest caz, anticipațiile se adaptează sistematic, cu un anumit decalaj, la mișcările observate. Situația este diferită în cazul în care anticipațiile sunt raționale, bazându-se pe o cunoaștere precisă a mecanismelor și dinamicii economiei.

Anticipațiile inflației si eficacitatea politicilor sistematice

Pentru a studia implicațiile anticipațiilor raționale ale prețurilor asupra eficacității politicilor de stabilizare,punctul de plecare este un model simplu cerere lobală-ofertă globală. Acest model are la bază ipoteza flexibilității perfecte a preturilor care asigură echilibrul continuu pe piața bunurilor. Ceea ce se desprinde dintr-un astfel de model, pe baza unei analize matematice a ecuațiilor și variabilelor implicate, este că politicile sistematice sunt conduse prin reguli perfect cunoscute de către agenții economici sau care sunt prestabilite de către autorități. în ambele cazuri, această politică este încorporată în anticipațiile agenților privind masa monetară sau cheltuielile publice, nemaiexistând erori de anticipare a politicilor (numai în cazul în care venitul de echilibru se va abate de la nivelul său natural).

Prin urmare singurele politici care ar putea influența nivelul activității economice sunt cele neanticipate (surpriză).

Efectele politicilor prestabilite și a celor neanticipate pot fi ilustrate prin intermediul fig.2.3. și 2.4 și luând ca exemplu reducerea masei monetare (prestabilită sau neanticipată).

Reducerea masei monetare are un impact negativ asupra cererii globale, exprimat printro deplasare a curbei D spre stânga până la D\ Deplasarea verticală a curbei cererii globale (segmentul aa’) este egală cu reducerea anticipată a masei monetare. In același timp reducerea masei monetare se traduce printr-o deviație echivalentă a anticipărilor de prețuri, generând o creștere a ofertei globale (alunecarea curbei S în jos către S’).

Această creștere a ofertei neutralizează efectul recisiv al contracției prestabilite a masei monetare.Deplasarea verticală a celor două curbe, S și D, este identică, iar neutralizarea va fi completă, la noul echilibru (punctul A’) venitul rămânând neschimbat.In cazul unei reduceri neanticipate a masei monetare nu se va declanșa o reacție favorabilă a ofertei globale. Cazul este ilustrat în fig.2.4.

Fig.2.4.Politica neanticipată

în acest caz, datorită faptului că anticipațiile prețurilor nu sunt revizuite în jos, curba S nu va putea reacționa ca și în cazul precedent. Noul echilibru corespunde punctului a’, unde venitul (y’) este inferior nivelului său natural, astfel încât scăderea prețurilor este inferioară reducerii masei monetare.

Rezultatul ineficienței politicilor prestabilite are implicații evidente asupra pertinenței politicilor active de reglare a cererii ce urmăresc amortizarea fluctuațiilor venitului în jurul nivelului său natural.

Agenții economici vor încorpora în ansamblul lor de informații politica prestabilită și deci, variabilele masei monetare antrenate de aplicarea acestei anticipații vor fi variații perfect anticipate și nu vor avea nici o influență asupra nivelului activității.

Concluzia care se desprinde este aplicarea unei politici monetare pasive. Autoritățile monetare ar trebui să se abțină de la orice acțiune asupra mersului economiei. O asemenea politică ar putea, de exemplu, lua forma unei reguli de creștere a masei monetare. Această politică a fost preconizată de reprezentații școlii monétariste, mai ales de Milton Friedman și are meritul de a asigura stabilitatea ratei inflației, fără destabilizarea nivelului activității economice.

Acest rezultat nu este valabil, însă, dacă autoritățile monetare nu au un avantaj informațional față de sectorul privat privind natura și amploarea intervențiilor care influențează activitatea economică.

Dacă această simetrie a informațiilor este suplă, o politică activă de reglare a cererii globale redevine eficientă, în pofida raționalității anticipațiilor de prețuri.

Ipoteza anticipațiilor raționale ia în considerare și costul real al unei politici de dezinflație. în acest context, în lipsa unei dinamici inflaționiste, această politică poate fi asimilată unei scăderi a nivelului general al prețurilor.

Dacă această politică este prestabilită, ea se va traduce printr-o reducere imediată a nivelului general al prețurilor, iară ca nivelul activității economice să fie afectat. Această perspectivă de inflație neînsemnată depinde de ipoteza în care politicile anticipate sunt pe deplin credibile. Dacă politica de dezinflație este circumstanțială, anticipările de prețuri nu vor putea fi de loc deviate iar contracția monetară va antrena o recesiune a activității economice.

Rezultatul neutralității politicilor sistematice este legat de ipoteza flexibilității perfecte a prețurilor, ce implică echilibrul continuu între cerere și ofertă pe piața bunurilor. Această ipoteză permite reabilitarea politicilor active, într-o optică de

, e a veniturilor, în ciuda prezenței anticipațiilor raționale. Modele care au venit în sprijinul acestui argument aparțin lui S. Fischer și W. H. Buiter1. Ceea ce fac ceste modele este să introducă o anumita vâscozitate în mecanismul de ajustare a turilor sau salariilor. Această vâscozitate poate lua forma contractelor salariale care P SUnt negociate în același timp pentru toți lucrătorii și a căror durată depășește pe cea a procesului productiv. Aceasta modifică funcția ofertei globale a economiei și ermite politicilor sistematice să-și exerseze influența asupra venitului ,iar ipotezei de flexibilitate perfectă a prețurilor să-și manifeste influența asupra pieței bunurilor.

Prin urmare vorbim despre vâscozitate ca o flexibilitate imperfectă a prețurilor ce împiedică realizarea spontană a echilibrului pe piața bunurilor.

Conform logicii keynesiene a prețurilor fixe, venitul este determinat prin partea scurtă a pieței, care se presupune a fi cea a cererii globale.

Pentru analiză se folosește un model, în cadrul căruia se presupune că nivelul

curent al prețurilor, pt, nu se adaptează imediat la nivelul prețurilor, p* , ce asigură

echilibrul între cererea și oferta globală de bunuri.

Explicația vâscozității prețurilor rezidă în prezența costurilor de ajustare care se presupun a fi în creștere. Intenția de ajustarea a prețurilor poate lua forma unui mecanism de ajustare parțial pt spre p* .Acest mecanism ia forma următoare:

pt + pt.1 = (p(p* -p,.]) , 0 < (p<\ (13)

Vâscozitatea prețurilor este exprimată prin coeficientul (p , a cărui valoare depinde de importanța costului de ajustare. Dacă (p = O, prețurile vor fi complet rigide, cupt = pt-i. Dacă cp <> O,costurile de ajustare sunt nule numai dacăpt = p* . Prețurile sunt, deci, perfect flexibile și se adaptează fără întâziere la nivelul lor de echilibru. Intre cele două cazuri limită, valorile lui (p exprimă diferit gradul de vâscozitate al prețurilor.

Din relația anterioară se poate deduce că vâscozitatea este un fenomen care se manifestă pe termen scurt. Termenul lung îl putem defini ca fiind perioada în care prețurile rămân constante numai dacă p, = pt-i = pt-2 = … = p și unde nu există

șocuri de genul p* = p . Relația (13) implică, deci, p = p* , adică o convergență a prețurilor spre nivelul lor de echilibru.

Ipoteza anticipațiilor raționale implică formarea de către agenți a propriilor anticipații ale prețurilor în conformitate cu structura modelului economic. Anticipațiile prețurilor care determină comportamentul ofertei globale sunt revizuite ținând cont de vâscozitatea efectivă a prețurilor.

Se poate lua drept exemplu o reducere prestabilită a masei monetare ce va antrena imediat o scădere a cererii globale, provocând o recesiune a activității economice, așa cum se observă în fig.2.5.Reducerea masei monetare și, deci, a cererii globale, antrenează o reducere a nivelului general al prețurilor pe care agenții economici raționali o vor integra în previziunile lor. Acest lucru se traduce printr-o creștere a ofertei globale ce compensează efectele recisive ale reducerii prestabilite ale masei monetare.

Amacher,R.,Ulbrich,H .-Economic Principles and Policies,p.326,North-Holland,Amsterdam, 1986

Fi°.2.5.Recesiunea ca urmare a reducerii prestabilite a masei monetare

Noua curbă a ofertei este S\ Distanța pe verticală între S și S’ corespunde variației observate a prețurilor:

ab = p, – pt.\ (14)

Vechiului echilibru îi corespunde prețul pt.i . Intersecția lui S’ cu noua curbă a

cererii globale D’ determină nivelul prețului de echilibru p* . Segmentul cd ce

separă punctele c și d corespunde diferenței p* – pt-i. Se observă că alunecarea în jos a curbei ofertei este importantă.

In ciuda raționalității anticipărilor de prețuri ce sunt formate într-o manieră coerentă cu funcționarea economiei, reducerea prestabilită a masei monetare antrenează o recesiune a activității economice imediat după realizarea sa. însă această recesiune are un caracter temporar. Prețurile se presupun a nu fi rigide, ci numai imperfect flexibile pe termen scurt. Reducerea prețurilor va putea continua până când va exista o abatere a prețului curent față de prețul de echilibru.

In perioada următoare, anticipațiile prețurilor vor fi îndreptate in jos, determinând o deplasare suplimentară a curbei ofertei globale către S”. Această reducere suplimentară a prețurilor, generată de expansiunea ofertei globale, va antrena reluarea activității economice chiar la nivelul y” al venitului.

Pe termen lung, când ajustarea prețurilor va fi încheiată, recesiunea inițială va fi complet rezolvată și venitul va fi redus la nivelul său natural.

In concluzie,se poate spune că viteza reducerii prețurilor crește cu valoarea coeficientului de ajustare al acestora. Profunzimea și durata recesiunii activității economice și, deci, costul dezinflației, sunt proporționale cu gradul de vâscozitate al prețurilor; se poate constata că, ipoteza de flexibilitate imperfectă a prețurilor restabilește eficiența politicilor sistematice în ciuda raționalității anticipațiilor.

2.5. Politicile de stabilizare și constrângerea bugetară intertemporală a statului

Teoria anticipațiilor raționale nu se limitează doar la domeniul previziunii prețurilor bunurilor sau activelor financiare, ci și la a prevedea corect politicile macroeconomice viitoare. Cunoscând mecanismele economiei ,ca și autoritățile, agenții au nevoie de două elemente suplimentare pentru a evalua politicile

BB oeconomice viitoare: sistemul de preferințe al autorităților și natura

1113 strângerilor economice pe care le suferă.Este important de stabilit ce rol au C strângerile bugetare (în special cele intertemporale, de solvabilitate) pe care le suferă autoritățile și cum influențează ele anticipațiile agenților economici.

2 5 1. Susținerea datoriei publice și politici macroeconomice

Problema solvabilității statului (finanțarea dobânzilor și datoriei publice) se pune pentru că, în primul rând, presiunea fiscală are limite, neputând să depășească un anumit prag, dincolo de care activitatea economica va fi asfixiată și, în al doilea rând, există o serie de presiuni politice și sociale care se opun creșterii fiscalității.

-Criteriul de susținere a datoriei publice

Contractarea datoriei publice este consecința existenței deficitelor bugetare, adică insuficienței încasărilor fiscale în raport cu ansamblul cheltuielilor statului pe o anumită perioadă.( în schimb, în caz de excedent al încasărilor asupra cheltuielilor publice, statul are posibilitatea de a retrage o creștere echivalentă a datoriei publice existente). Legătura între contractarea sau retragerea datoriei publice și starea bugetului în fiecare perioadă reprezintă constrângerea bugetară în termeni de flux.

Astfel, în măsura în care statul este supus unei constrângeri de solvabilitate, recurgerea la împrumut pentru a finanța cheltuielile publice nu constituie un mijloc de reducere a impozitelor curente, ci mai degrabă un mecanism care permite amânarea plăților în timp. Impozitele curente, cărora li se substituie datoria publică, vor fi ridicate în viitor, pentru a asigura serviciul datoriei publice și pentru a satisface, astfel, constrângerea bugetară intertemporală. Datoria publică reprezintă, deci, o impozitare amânată în timp, adică un mijloc de a reporta sarcina impozitelor de la generația prezentă la generațiile viitoare.

Se pune, de asemenea, problema suportabilității raportului datorie/venit. Și aceasta pentru că, în realitate, marja de manevră de care dispun autoritățile în materie de buget este cu mult mai restrânsă decât o implică constrângerea intertemporală. Aceasta înseamnă că datoria este garantată numai dacă excedentele primare sunt suficiente în raport cu datoria publică existentă. Ori este posibil ca, datorită caracterului aleatoriu al mai multor categorii de cheltuieli și a limitelor (în sus) presiunii fiscale, autoritățile să nu fie în măsură să degajeze excedentele primare suficiente pentru a satisface constrângerea bugetară intertemporală. în acest caz, datoria publică (și, în general, politica bugetară) va fi de nesusținut. Dată fiind structura bugetului va exista o creștere a dobânzilor asupra datoriei publice sub formă de ‘'bulgăre de zăpadă” care va duce, mai devreme sau mai târziu, la o explozie a datoriei publice. Aceasta implică prăbușirea încrederii în capacitatea statului de a-și achita datoria și face, practic, imposibilă, continuarea cu recurgerea la noi împrumuturi. Singura soluție care poate fi luată în considerare, într-un asemenea caz, este monetizarea unei părți a datoriei publice, soluție care ar duce la hiperinflație. -Datorie publică, politică monetară și inflație

S-a dovedit că o inflație mai puternică permite o marjă de manevrare a politicii bugetare mai ridicată.Ea determină o creștere a pragului de susținere a datoriei publice sau, într-o variantă alternativă, o reducere a excedentului bugetar primar care asigură stabilitatea raportului datorie/venit. La creștere și la rate ale dobânzilor nominale neschimbate, o mai puternică inflație permite autorităților să ducă politici fiscale și bugetare mai puțin riguroase fără ca datoria publică să devină de nesusținut. Explicația rezidă din faptul că inflația funcționează în realitate ca o taxă (taxa inflaționistă) care procură încasări implicite statului, devalorizând, în mod continuu, datoria publică existentă. în lipsa inflației, nu ar fi exclus ca creșterea datoriei publice și riscul crescut de nesusținere pe care acesta îl comportă să incite autoritățile să recurgă la inflație, care ar reprezenta mijlocul cel mai facil, dar și cel mai parșiv de corecție bugetară.

Pentru a explica mai bine acest mecanism,se va introduce posibilitatea ca deficitele bugetare să fie acoperite, în același timp, prin recurgerea la împrumut și recurgerea la finanțarea monetară. Finanțarea monetară corespunde monedei emise de Banca centrală.Concluzia privește incidența inflaționistă a deficitelor bugetare finanțate de împrumut. Dacă agenții formează anticipări raționale care privesc politicile macroeconomice, ei vor încorpora în previziunile lor aceste considerații de solvabilitate intertemporală a statului. Ei vor tine cont în special de faptul că, crearea de deficite bugetare și creșterea raportului datorie/venit care îl însoțește, incită autoritățile să accelereze creșterea masei monetare cu scopul de a împinge mai departe pragul de susținere a datoriei publice. Aceasta ar putea hrăni anticipațiile inflaționiste, generând o accelerare efectivă a inflației chiar dacă deficitele bugetare curente sunt finanțate în întregime prin împrumut., care este de obicei privit ca neinflaționist. Se poate remarca, totuși că o asemenea incidență inflaționistă ar putea să nu apară în cazul unui deficit tranzitoriu.Acest efect apare, mai probabil, în cazul deficitelor bugetare structurale și pentru economiile cu datorie publică excesivă, aproape de pragul de nesusținere.

O a doua concluzie ,dezvoltată de Th. Sargent si N. Wallace1, privește conflictele virtuale între politica monetară și politica bugetară într-o perspectiva de dezinflație. S-a constatat că atât politica bugetară, care constă în a fixa profilul excedentelor primare, cât și politica monetară care constă în a fixa rata de creștere a masei monetare, monetizând o parte a datoriei publice, sunt necesare într-un raport de interdependență prin constrângerea solvabilității statului. De obicei, în acest raport, autoritățile monetare nu au greutate în raport cu autoritățile bugetare. O poziție de forță, însă, le-ar permite să mențină o politică fermă în materie de monetizare a datoriei publice, care ar duce profilul intertemporal al deficitelor bugetare în zona alegerilor cu caracter monetar. în majoritatea cazurilor, însă, autoritățile monetare joacă un rol de supraveghetor, rol necesar pentru a evita situațiile de nesusținere a datoriei publice, date fiind alegerile efectuate în materie de fiscalitate și cheltuieli publice.

Intr-un asemenea cadru instituțional, autoritățile monetare ar avea o marjă de acțiune foarte limitată, pentru a putea duce o politică de dezinflație care să fie coerentă în timp. A duce o politică monetară restrictivă pentru a combate inflația curentă, antrenează o scădere a veniturilor și pune datoria publică pe o traiectorie instabilă, dacă profilul temporal al excedentelor bugetare primare rămâne neschimbat. Aceasta ridică, mai devreme sau mai târziu, problema susținerii datoriei publice, care, in lipsa unei corecții bugetare, duce în mod ireversibil la devierea politicii monetare pentru a. satisface constrângerea de solvabilitate a statului. într-un asemenea caz, politica monetară nu are puterea să reducă, într-o manieră durabilă, inflația. în absența unei acțiuni coordonate cu politica bugetară, politica monetară singură nu ar putea decât să împingă inflația în timp, dilema autorităților monetare fiind nu mai puțină inflație și mai mult șomaj azi, ci mai puțină inflație azi și mai multă inflație mâine.

Reducerea durabilă a inflației ar avea o influență mai mare asupra restrângerii politicii bugetare decât asupra tradiționalei utilizări a unei politici monetare

Sargent T.J.,Wallace, ~N.-Rational Expectations and the Dynamics of Hiper inflat ion, P-350,International Economic Review,Jun, 1973

estrictive. Această soluție ar avea, în plus, avantajul de a tempera creșterea ratelor dobânzii care însoțește politicile de dezinflație pur monetare și care exercită efecte nocive asupra investițiilor, ocupării si dezvoltării în economie.

Este interesant de analizat efectele pe care variațiile datoriei publice le pot exercita asupra sferei reale a activității economice. Variațiile datoriei publice sunt datorate creării de deficite bugetare care, la rândul lor, pot proveni dintr-o creștere a cheltuielilor publice și/sau dintr-o reducere a impozitelor. Cu scopul de a izola efectele generate de variațiile cheltuielilor publice de cele ale impozitelor, se vor realiza doua ipoteze. In primul rând se va presupune că cheltuielile publice rămân invariabile, prin urmare deficitele bugetare care duc la recurgerea de împrumuturi sunt generate numai de realizările fiscale. în al doilea rând se va analiza cazul în care impozitele sunt forfetare și nu exercită nici o distorsiune în sistemul de stimulare a agenților economici. în cele din urmă se va examina cazul în care rata de creștere este inferioară ratei dobânzii reale. Aceasta ridică problema susținerii datoriei publice și supune politica bugetară unei constrângeri de solvabilitate intertemporală.

-Principiul de echivalență a datoriei publice și a impozitului

Dacă agenții economici sunt raționali, ei vor reacționa la o creștere a îndatorării publice, ținând cont de constrângerea de solvabilitate a statului. Aceasta implică, că recurgerea curentă la împrumut va avea ca și consecință o creștere a impozitelor în viitor, permițând să se genereze excedente bugetare primare și să se finanțeze, astfel, plata dobânzilor privind datoria publică suplimentară. în lipsa unei asemenea creșteri a impozitelor, veniturile suplimentare vor trebui sa fie furnizate de

A

stat prin creare de monedă. In măsura în care aceasta este anticipată de agenții economici raționali, creșterea datoriei publice va avea consecințe inflaționiste imediate. Prin urmare se ignoră această posibilitate de monetizare a datoriei publice și se reține doar constrângerea de solvabilitate. Creșterea curentă a îndatorării publice va fi, deci, interpretată de agenții economici ca o impozitare amânată în timp.

Impactul datoriei publice asupra economiei depinde, în mod esențial, de comportamentul gospodăriilor în materie de consum și economisire.Se face presupunerea că gospodăriile se comportă într-o manieră prospectivă, conform ipotezei anticipațiilor raționale și, de asemenea,se presupune că piețele capitalurilor sunt perfecte, dându-le posibilitatea de a da și a lua cu împrumut fără limite, cu o rată a dobânzii constantă. Deciziile de consum ale gospodăriilor vor fi, atunci, mai puțin constrânse de venitul curent decât prevede modelul keynesian; Gospodăriilor nu le prea place riscul și, deci, vor încerca să netezească consumul lor intertemporal, deconectându-se de la venitul curent. Consumul gospodăriilor va fi mai degrabă legat de patrimoniul lor total care este cu mult mai volatil decât venitul curent.

Când se vorbește de anticipațiile venitului gospodăriilor este important să se definească adâncimea orizontului lor de previziune. Din practică se știe că orizontul temporal al agenților economici este finit. R. Barro1 a dezvoltat o teorie conform căreia agenții economici nu sunt motivați doar de maximizarea propriei lor bunăstări, ci și de cea a urmașilor (altruism inter-generațional). Dacă fiecare generație ia în considerare bunăstarea urmașilor săi în propriul calcul de optimizare, ea va găsi varianta optimă de a o delega moștenitorilor, iar creșterea ei va fi ajustată îin funcție de puterea de cumpărare așteptată a urmașilor. Se poate deduce că, cu cât puterea de cumpărare așteptată a generației următoare este mai ridicată, cu atât mai puțin generația prezentă va fi dispusă să consimtă un efort de economisire important în

Barro,R.i.-Rațional Expectations and the Role of Monetary Policyjp.29, Journal of Monetary

Economics, Jan, 1976 vederea constituirii unei moșteniri. Existența acestui lanț neîntrerupt de transferuri ințer-generationale de putere de cumpărare, modifică complet natura orizontului temporal al gospodăriilor. Astfel, acestea pot fi asimilate “dinastiilor” cu orizont infinit (chiar dacă durata de viață este finită).

Atâta timp cât cheltuielile publice rămân neschimbate, metoda finanțării lor, prin impozitare prezentă sau viitoare (împrumut), este neutră în raport cu deciziile de consum ale gospodăriilor și, deci, în raport cu afectarea resurselor economiei. Această teoremă de neutralitate a datoriei publice, numită și principiul de echivalență a datoriei publice și a impozitelor, a fost creată de Ricardo și modernizat de R. Barro.Explicația acestui rezultat rezidă din ipoteze specifice care au fost adoptate, care fac ca substituirea impozitelor curente prin recurgerea la împrumut, să nu aibă nici o incidență asupra constrângerii bugetare intertemporale a gospodăriilor, care determină alegerile lor de consum. Cum gospodăriile sunt raționale, ele vor realiza perfect că recurgerea curentă la împrumut este sinonimă cu o impozitare amânată în timp, care va fi pusă în responsabilitatea generațiilor viitoare. Creșterea venitului disponibil al generației prezente (antrenată de relaxarea fiscala) erodează, deci, bunăstarea virtuală a generațiilor viitoare. Dar, cum generația prezentă se simte solidară cu generațiile viitoare, ea reacționează la această deteriorare a condiției celor din urmă printr-un efort de economisire suplimentar, concretizat într-o creștere a transferurilor inter-generaționale de putere de cumpărare (a moștenirilor). Acest transfer de venit către generațiile viitoare este suficient pentru a neutraliza creșterea viitoare a impozitelor, necesară pentru a asigura serviciul datoriei publice.

în consecință, recurgerea la împrumut nu are nici o incidență asupra posibilităților de consum intertemporal al gospodăriilor și nu ar trebui, deci, să altereze alegerile pe care acestea le fac înainte ca datoria publică să se substituie impozitelor.

-Transferurile inter-generaționale și non-neutralitățile datoriei publice

Principiul de echivalare a datoriei publice și a impozitelor are implicații destul de puternice în ceea ce privește eficacitatea politicilor bugetare. Astfel, politicile de relaxare fiscală finanțate prin împrumuturi, ca cele duse în SUA de administrația Kennedy în anii ‘60 si de administrația Reagan la începutul anilor ‘80, ar fi perfect neutre în raport cu nivelul activității economice. Dacă asemenea politici au o anumită eficacitate în practică este pentru că în realitate impozitele nu sunt forfetare. Reducerea taxelor de impozitare permite atenuarea distorsiunilor în sistemul de consum al gospodăriilor, cu implicații asupra rentabilității capitalului (în sensul creșterii), care favorizează economisirea și formarea de capital. Aceste efecte de stimulare a ofertei globale sunt la originea unei relansări a creșterii ca urmare a unei relaxări fiscale. Efectele relansării cererii (conform teoriei keynesiene vor fi neutralizate de variațiile compensatoare ale ratei de economisire ale gospodăriilor, prevăzând impozitele viitoare care implică recurgerea curentă la împrumut.

Cu. toate acestea, efectele keynesiene ale politicii bugetare pot reapărea dacă se ridică ipoteza de flexibilitate perfectă a prețurilor sau ipoteza de absență a contrângerilor de lichiditate, care sunt subadiacente acestei analize ricardiene. în prezența rigidităților nominale, gospodăriile pot suferi constrângeri de folosire pe piața muncii, care pot reabilita venitul curent, ca argument principal al funcției de consum. La fel, dacă gospodăriile suferă raționalizări pe piața creditului, lichiditatea l°r și, deci, venitul curent, va fi factorul determinant al consumului lor.Astfel, scutirile fiscale finanțate prin împrumut, care cresc venitul disponibil al gospodăriilor, pot exercita efecte expansioniste obișnuite trecând prin relansarea cererii. Aceste efecte

I ^ ¿g SCurtă durată și nu pot sta la baza unei analize pe termen lung a deficitelor bugetare.

A stabili o incidență reală pe termen lung a datoriei publice implică o depășire : a principiului de echivalare a datoriei publice și a impozitelor. Acest lucru se poate face ridicând una sau alta din cele doua ipoteze fundamentale ale acestei analize care sunt ipoteza unei piețe perfecte a capitalurilor și ipoteza de altruism inter- generational1. Ipoteza pieței perfecte a capitalurilor implică faptul că gospodăriile pot să împrumute cu aceeași rată a dobânzii ca și statul (ipoteză utopică pentru că cele două instituții nu prezintă aceleași riscuri de solvabilitate). Prin urmare riscul de intoleranță a datoriei publice este cu mult mai scăzut, datorită faptului că statul are puterea legală de a crește impozitele sau de a apela la emisiunile monetare. Astfel, rata dobânzii corespunzând datoriei publice (căreia îi sunt actualizate excedentele bugetare primare în raport cu datoria publică) va fi mai mică decât rata dobânzii aplicabilă gospodăriilor (căreia îi sunt actualizate veniturile salariale intertemporale).

Din punct de vedere tehnic, prezența acestei neconcordanțe, între rata dobânzii '•publică” și “privată”, implică faptul că în ecuația constrângerii bugetare intertemporale a gospodăriilor, patrimoniul total al acestora va fi afectat de datoria publica existentă și de impozitele percepute. Astfel o reducere de impozite finanțată prin împrumut implică o creștere a patrimoniului total al gospodăriilor. Totul se întâmplă ca și cum statul s-ar împrumuta pe piața capitalurilor în beneficiul gospodăriilor, cu condiții relativ mai favorabile în termeni de rate ale dobânzii, exploatând avantajul său comparativ de solvabilitate.

într-o manieră similară, ipoteza de altruism inter-generațional este, interesantă din punct de vedere al analizei științifice, dar puțin realistă. Aceasta înseamnă că nu se poate îndepărta categoric posibilitatea unei atitudini nesolidare cu generațiile viitoare. Apoi, în cazul numeroaselor gospodării lanțul descendentei este, fizic, rupt. Un alt argument ar fi că, chiar dacă comportamentele altruiste sunt prezente, acestea nu acoperă, în mod necesar, forma de transfer de putere de cumpărare spre generațiile următoare. De obicei altruismul inter-generational ia forma investiției în capitalul uman, adică cheltuieli de educație a descendenților. în toate aceste cazuri, ipoteza de orizont infinit nu mai este viabilă și validitatea teoremei neutralității datoriei publice este afectată.

Dacă gospodăriile își maximizează utilitatea asupra unui orizont de timp finit, o relaxare fiscală finanțată prin împrumuturi, va modifica într-o formă semnificativă constrângerea bugetară intertemporală la care sunt supuse deciziile lor de consum. Astlel patrimoniul gospodăriilor va crește (ca urmare a reducerii impozitelor curente), lucru care le permite să crească consumul în detrimentul economisirii curente. Scăderea economisirii încetinește formarea capitalului și, deci, creșterea economică.

In cazul orizonturilor de timp finite, creșterea datoriei publice ar avea un efect nociv asupra activității economice reale pe termen lung și, în același timp, ar afecta dublu bunăstarea generațiilor viitoare. Acestea ar suporta, pe de o parte, o presiune fiscală crescută și, pe de altă parte, ar dispune de un stoc de capital diminuat care ar limita și mai mult capacitățile lor de consum.

Pentru a sintetiza informațiile privitoare la politicile de stabilizare și constrângere bugetară intertemporală ale statului, trebuie precizat că, dacă agenții economici sunt raționali, ei vor încorpora în previziunile lor constrângerile de solvabilitate intertemporală pe care le suferă autoritățile în elaborarea politicilor lor.

in cazul în care impozitul pe investiții (dezvoltare) este inferior ratei dobânzii reale, I rtuj datorie publică-venit este pe o traiectorie explozivă, care nu poate fi susținută. Statul este, în acest caz, supus unei constrângeri bugetare intertemporale.. Aceasta implică faptul că datoria publică existentă trebuie sa aibă, ca și contra-parte, excedente bugetare viitoare care să poată acoperi dobânzi de o valoare prezentă

echivalentă.

Ca o primă concluzie desprinsă de aici,se poate afirma că, dacă statul este supus unei constrângeri de solvabilitate, recurgerea la împrumut pentru a finanța cheltuielile publice nu constituie un mijloc de a reduce impozitele curente, ci mai degrabă un mecanism care permite amânarea plății acestora în timp.

A doua concluzie este că dacă autoritățile nu pot să degajeze excedentele primare suficiente pentru a satisface constrângerea bugetară intertemporală (cheltuieli publice care nu pot fi acoperite ca urmate a unei presiuni fiscale aflate la limită), datoria publică va fi nesustenabilă. Aceasta face practic imposibilă recurgerea la un împrumut.

Finanțarea monetară a deficitelor bugetare permite să se împingă pragul de susținere a datoriei publice cu prețul unei accelerări a inflației. Creșterea datoriei publice poate, deci, să hrănească anticipațiile inflaționiste care se traduc printr-o accelerare efectivă a inflației, chiar dacă deficitele curente nu sunt monetizate.

într-o manieră similară, o politică monetară de dezinflație implică un conflict virtual cu politica bugetară, în măsura în care ea crește riscul de nesusținere a datoriei publice;Astfel, a stabili credibilitatea politicii monetare și a prognoza anticipațiile de inflație se poate dovedi posibil fără o restrângere paralelă a politicii bugetare.

Principiul de echivalare a datoriei publice și a impozitelor implică neutralitatea variațiilor datoriei publice în raport cu nivelul activității economice și a altor variabile reale ale economiei. Acest rezultat de neutralitate nu este verificat decât dacă luăm în calcul o serie de ipoteze restrictive cum ar fi:

-absența de distorsiuni fiscale;

-existența de piețe financiare perfecte;

-existența altruismului inter-generațional.

Limite ale teoriei anticipațiilor raționale

A

In primul rând nu este de bun simț să presupunem că producătorii își stabilesc prețurile pe baza trendurilor macroeconomice. Este puțin probabil ca agenții economici să își fixeze bugetul, prețurile si cererile salariale în funcție de indicatori ca: rata inflației și șomajului, rata de creștere a PIB-ului etc. Doar un economist, care este la curent cu toți acești indicatori ar adopta un astfel de comportament.

In al doilea rând este puțin probabil să prepunem ca oamenii sunt perfect raționali sau perfect informați. Cea mai mare parte a teoriei lui Lucas se bazează pe astfel de presupuneri idealiste. De fapt totul a pornit de la atacul pe care adepții teoriei anticipațiilor raționale l-au făcut asupra keynesismului. Remarci de genul: “Presupunerea implicită din modelele keynesiene a fost că oamenii pot fi păcăliți la nesfârșit”, “Problema cu modelele vechi (keynesiene) a fost că ele presupuneau că oamenii sunt proști ca noaptea și că pot fi păcăliți de către guvern în a-și schimba comportamentul”, generează un univers în alb și negru creat de Lucas și discipolii săi: dacă oamenii nu se comportă conform unor calculatoare sau manuale de statistică , atunci, conform teoriei lui Keynes, ei ar trebui să fie ușor de manipulat. Presupunerile

ș;<iin modelele keynesiene-potrivit cărora oamenii pot fi manipulați de către guvern în si schimba comportamentul-și respectiv cele din modelul anticipațiilor raționale- ^ionform căruia oamenii sunt foarte buni cunoscători a informațiilor economice la zi și a datelor statistice-generează limitele unui întreg univers;Adevămi pare însă să fie între aceste extreme.

Astfel keynesienii și-au bazat teoriile pe adevărul istoric și nu pe presupunerea că oamenii sunt ignoranți. De exemplu,în timpul severei recesiuni din 1982 din SUA. Guvernul a decis (după îndelungi dezbateri si mediatizări) să crească artificial masa monetară. însă agenții economici raționali (după cum afirma Lucas) nu au crescut prețurile și, deci, nu au generat inflație. Dimpotrivă, în 1983 inflația s-a diminuat și au început să se creeze locuri de muncă, trend care a durat timp de șapte ani.Prin urmare ar trebui să luăm în considerare nu numai ignoranța/cunoașterea de către cetățeni a politicii monetare a guvernului, dar și alte cauze cum sunt anticipațiile raționale și rigiditatea prețurilor.

în al treilea rând, teoria lui Lucas nu explică realitatea prea bine.Astfel recesiunile din 1980-1982 și 1990-1992 s-au comportat diferit față de previziunile din modelul anticipațiilor raționale. Potrivit lui Lucas, recesiunile se întâmplă datorită faptului că cetățenii sunt contrariați temporar de situația creată. Dar, o dată ce muncitorii își vor da seama că economia se află în recesiune își vor reduce prețențiile salariale, ceea ce va restaura ocuparea deplină. în realitate, însă, situația a stat altfel. După ce rata șomajului a atins 10.7% in iama lui 1982, i-au trebuit șapte ani ca să revină la nivelul din 1979, adică la 5%-6%. Este evident că nu le-au trebuit muncitorilor 8 ani ca să își dea seama că se află în recesiune și să își reducă solicitările de salarii până la nivelul optim.

Problema principală a teoriei anticipațiilor raționale este că recesiunile durează prea mult pentru a le putea atribui unei confuzii temporare a cetățenilor.

Prin anii ‘80 economiștii au început să își dea seama de limitele teoriei anticipațiilor raționale . Unul dintre aceștia a fost Lucas însuși care nu s-a obosit să-și apere teoria de atacurile ziariștilor.Existența recesiunilor a fost întotdeauna” un ghimpe în coasta economiștilor ofertei”și aceasta pentru că recesiunile arată că piața nu este magică și că, de multe ori, duce la suferință si sărăcie.Totuși economiștii de dreapta au încercat, de-a lungul timpului, două explicații pentru a ieși „cu basmaua curată”. Prima constă în învinovățirea guvernului pentru intervențiile păguboase în mecanismele pieței. ;doar recesiunile sunt o problemă exclusiv a pieței libere(principiul laissez-faire-ului), pentru că o dată cu apariția statelor modeme ale bunăstării, națiunile au redus recesiunile și au început sa genereze o creștere economică fără precedent. Ce-a de-a doua, aflată la polul opus, este exemplificată de teoria “ciclurilor economice”și susține că recesiunile sunt niște procese benefice de auto-curățare a pieței. Datorită recesiunilor, piața se adaptează schimbărilor.

Teoria ciclurilor economice a fost prezentată ca un înlocuitor al teoriei anticipațiilor raționale, dar spre deosebire de monetarism sau teoria anticipațiilor raționale, nu a devenit o mișcare importantă.

2 6 Anticipațiile agenților economici și preferințele acestora pentru active lichide

Anticipațiile agenților economici nu sunt nici pe departe perfecte;Cu toate acestea ele au jucat în ultimele decenii un rol important în explicarea erorilor teoriei economice convenționale,în special în ceea ce privește economiile aflate în tranziție. Modul în care agenții economici percep o anumită realitate economică trebuie avut în vedere atât de către organele de decizie cât și de către teoreticieni.Opiniile agenților economici cu privire la tendințele și direcțiile de evoluție ale unor variabile economice ,precum și valorile previzionate ale acestor variabile,joacă un rol semnificativ în procesul de cristalizare a deciziilor.Practic,orice politică economică încearcă să convingă agenții economici să adopte un comportament compatibil cu obiectivele politicii respective,deoarece în caz contrar această politică devine inoportună.

Dacă agenții economici doresc să prevadă evoluția inflației în anul următor,folosind anticipații adaptative,ei vor lua în considerare rata inflației din anul precedent,ajustând această valoare în funcție de condițiile existente în prezent.Acuratețea unei asemenea ajustări va depinde de eroarea pe care ei au facut-o în anul trecut în prezicerea inflației din anul curent.Așteptările adaptative vor supraestima sau subestima permanent o variabilă ce are o evoluție continuu ascendentă sau descendentă.Anticipațiile nu exclud producerea unor erori.Totuși agenții economici încearcă să se conformeze principiului prudenței în activitatea lor,adoptând în consecință un comportament de aversiune față de risc.De aceea,factorul cu impactul cel mai mare este modul în care agenții economici percep realitatea economică și tendințele de evoluție a diverselor variabile cum ar fi,de exemplu,accelerarea sau reducerea ratei inflației și nu estimarea concretă a valorii acestor variabile.

Sursa datelor.Rapoarte anuale BNR 1990-2001

Din analiza statistică(corelație bivariatăjcu ajutorul programului SPSS a valorilor indicelui prețurilor de consum(IPC cumulați 990=0)și a cursului valutar(lei/$)am determinat coeficientul de corelație Pearson și nivelul de semnificație pentru cele două variabile avute în vedere.Rezultatele analizei au confirmat existența Unei asocieri pozitive între creșterea inflației și deprecierea monedei

naționale.Coeficientul de corelație Pearson este de 0.999ceea ce indică o corelație deosebit de puternică în acest sens.Dar,coeficientul de corelație arată o asociere liniară între variabile și nu o legătură cauzală-Semnificația statistică a acestui rezultat(utilizând testul2-tailed)adică șansa ca această corelație să apară accidental este sub 1%-

PTabelul 2.2.Corelația între IPC și cursul valutar

Correlations

**• Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Independent: CURSVAL

Se observă că cele mai adecvate modele(0.997)ale corelației IPC(variabilă dependentă) în funcție de Cursul valutar( vâri abilă independentă) sunt cele: liniare (LIN),quadratice(QUA) și cubice(CUB).

Am analizat și corelația inversă dintre Cursul valutar(variabilă dependentă) și IPC(variabilă independentă).

Tabelul 2.3.Corelația curs valutar-IPC

Independent: IPC

Dependent:CURS VALUTAR

Upper

Se constată,de asemenea, că cele mai adecvate modele (0.997)sunt cele:liniare,quadratice și cubice.

Am analizat corelația dintre depozitele populației și cursul

valutar,inflație,variația anuală a salariului nominal și real net,rata nominală și reală a dobânzii.Ecuația de regresie utilizată a fost:

undeY=depozitele populației;CV=cursul valutar:IPC=indicele prețurilor de consum;SN=variația salariului nominal net;SR= variația salariului real net;RND=rata nominală a dobânzi i;RRD=rata reală a dobânzii.

Am realizat analiza pe bază de funcții de regresie utilizând trei forme diferite:mai întâi evoluția economiilor populației(relația(16)),apoi a depozitelor în lei(relația( 17)) și ulterior a depozitelor în valută convertibilă(relația(18)).

Tabelul 2.4. Evoluția economiilor populației,cursului valutar,inflației,variației salariului nominal și real,ratei nominale și reale a dobânzii

Sursa datelor:Rapoarte anuale BNR 1990-2001

Model Summary

a- Predictors: (Constant), rata reala dob, rata dobânzii, curs valutar, salariu real, salariu nominal, IPC

Tabelul exemplifică adecvarea modelului fiind calculat R*2 care reprezintă fracțiunea din varianța depozitelor populației explicată de cursul valutar,IPC,variația salariului nominal și real,rata nominala și reală a dobânzii.Astfel,se observă că 99,5% din varianța variabilei depozitele populației este explicată de variabilele:curs valutar,IPC cumulat,variația salariului mediu nominal și real net,rata nominală și reală a dobânzii.

Rezultatul regresiei se poate prezenta astfel:

Y=23 85665-4695.994CV+1309.403 IPC-156944SN-98995.1SR+279099.2RND-78657.2RRD (16)

(2277017) (1577.194) (302.675) (168243.2) (332139.9) (189464.5) (153926.1)

Sig =(.343) (.031) (.008) (.394) (.778) (.201) (.631)

R*2=0.995

R*2ajustat=0.989

undeY=depozitele populației;CV=cursul valutar:IPC=indicele prețurilor de consum;SN=variația salariului nominal net;SR= variația salariului real net;RND=rata nominală a dobânzii;RRD=rata reală a dobânzii.

a- Predictors: (Constant), rata reala dob, rata dobânzii, curs valutar, salariu real, salariu nominal, IPC

Coefficients?

a- Dependent Variable: depozite

YH446493.8+290.383CV+118.909IPC+7674.667SN-19067.2SR-8841.650RND+10966.010RRD (17) (597813.6) (414.081) (79.465) (44170.991) (87200.845) (49742.468) (10966.010)

Sig=(.489) (.514) (.195) (.869) (.836) (.866) (.797)

R*2=0.998 R*2ajustat=0.996

undeYl=depozitele în lei ale populației;CV=cursul valutar:IPC=indicele prețurilor de consum;SN=variația salariului nominal net;SR= variația salariului real net;RND=rata nominală a dobânzii;RRD=rata reală a dobânzii.

Yv=506342.8+3637.159CV+51.869IPC+213397.0SN-255256SR-381214RND+164398.2RRD (18) (4114464) (2849.917) (546.919) (304007.7) (600161.6) (342353.5) (164398.2)

Sig=(-907) (.258) (.928) (.514) (.688) (.316) (.580)

r*2=0.995 R*2ajustat=0.989

undeYv=depozitele în valută ale populației;CV=cursul valutar:IPC=indicele prețurilor de consum;SN=variația salariului nominal net;SR= variația salariului real net;RND=rata nominală a dobânzii;RRD=rata reală a dobânzii.

în ecuațiile (16),(17)și (18) cifrele din primul set de paranteze reflectă erorile standard estimate pentru diverșii coeficienți de corelație,iar cifrele din cel de-al doilea set de paranteze reprezintă estimațiile nivelurilor de semnificație.Unul dintre avantajele prezentării rezultatelor unei regresii în forma anterioară este posibilitatea de a vedea cu mai multă claritate dacă un anumit coeficient de corelație este semnificativ din punct de vedere statistic(adică dacă este semnificativ diferit de 0)sau nu.

Semnul pozitiv al coeficientului estimat pentru IPC,b2, în relațiile(16),(17)și (18) implică existența unei relații reciproce între deținerile de depozite și IPC.O explicație posibilă a acestei relații este nivelul inferior al creșterii inflației față de creșterea deținerilor de active lichide(Ml)De fapt,aplicând interpretarea monetară a ratei inflației(masa monetară influențează în mod esențial rata inflației)creșterea ratei inflației este rezultatul direct al creșterii masei monetare.Dar,în aproape toate economiile,stocul de Ml este mai ridicat decât baza monetară1 este foarte probabil ca o creștere a masei monetare să conducă la o creștere mai mare a depozitelor la vedere decât a inflației,datorită efectului de multiplicare monetară.Drept urmare,acest rezultat corespunde anticipațiilor relizate de Baumol și Tobin,și anume,absenței iluziei monetare:când se înregistrează o dublare a nivelului general al prețurilor,cererea pentru active lichide va crește cel puțin de două ori,în cazul în care celelalte variabile rămân constante.în concluzie,subliniind lipsa iluziei monetare,se poate spune că agenții economici au recunoscut faptul că,datorită inflației ridicate,moneda națională își reduce puterea de cumpărare,devenind o monedă” mai slabă”;Implicit o monedă mai slabă determină scăderea veniturilor reale în bani și în consecință subiecții economici își transferă deținerile de active lichide într-o monedă relativ mai putemică(dolari,iar în ultimul an,2003,în euro)pentru a se proteja împotriva reducerii viitoare a veniturilor lor reale.

Coeficientului estimat pentru cursul valutar,bl,în ecuațiile(17)și (18)este pozitiv și semnificativ din punct de vedere statistic;el arată că creșterea continuă a cursului valutar(deprecierea monedei naționale în comparație cu monedele străine)determină o creștere a deținerilor de active lichide(deci cursul valutar influențează în mod direct deținerile de lichidități,atât în lei(relațial7),cât și în valută(relațial8). Se remarcă totodată o influență mai puternică a creșterii cursului valutar asupra depozitelor în monedă străină(bl=3637.159)din relația(18)decât asupra depozitelor în lei(bl=290.383)din relația(17)

Sachs,J.D.,Larrain,B.F.,-M7croeco«ow/'ci,p.336,Harvester Wheatsheaf,New York, 1993

Variația salariului nominal net(b3)are o influență pozitivă asupra economisirii,atât în lei (relația 17)cât și în valută(relațial8).Se observă o influență mai mare asupra depozitelor în valută(b3=213397.0)față de cele în

lei(b3=7674.667).Aceasta se explică prin faptul că subiecții economici schimbă veniturile excedentare în dețineri de active lichide.In schimb,variația salariului real net(b4)are o influență negativă asupra economisirii în toate cele trei

relații,constatându-se o influență mai mare asupra depozitelor în valută (b4=-255256)față de cele în lei(b4=-17067).

Rata nominală a dobânzii are o influență negativă asupra ratei economisirii(în lei b5=-8841.65 și în valută b5=-38121);într-o țară în tranziție,cu o creștere continuă a nivelului general al prețurilor,impactul ratei nominale a dobânzii poate fi chiar de sens opus evoluției indicate de teoria economică1.în perioada analizată influența este mult mai puternică asupra depozitelor în valută.Rata reală a dobânzii exercită însă o influență pozitivă semnificativă asupra ratei economisirii(în lei b6=10966.01,iar în valută b6=164398);Impactul este mult mai mare asupra economisirii în valută. Rezidenții unei țări în curs de tranziție,cum este și România,a cărei monedă națională este permanent depreciată au observat acest fenomen,anticipând o evoluție asemănătoare pe un termen nelimitat în viitor.O asemenea anticipație le influențează preferința pentru lichidități;Astfel,ca urmare a anticipațiilor lor,adoptă un comportament de aversiune față de risc și constituie depozite în lei și în valută,în funcție de gradul diferit de certitudine referitor la un câștig efectiv(cursul valutar)sau o pierdere anticipată(moneda națională).Drept urmare,odată cu reducerea valorii monedei naționale în comparație cu monedele străine,există motive întemeiate pentru ca populația să dețină monede străine și nu monedă națională. Oamenii vor percepe dezavantajele legate de deținerile reale de importante cantități de bani în momentele de criză valutară,deoarece va avea loc o accentuare a inflației.De aceea,ei vor converti deținerile excesive de bani în active străine.în perioada 1994-1996 când a avut loc o creștere a venitului real,s-a înregistrat și o creștere a depozitelor în valută.După 1996 volumuldepozitelor la termen în valută a crescut în mod continuu,cu toate că rata inflației și deprecierea cursului valutar nu au putut fi menținute sub control(în 1997 și 1999 veniturile reale în bani ale subiecților s-au redus).Această evoluție este rezultatul direct al aplicării principiului prudenței de către agenții economici:aceștia au înțeles procesul ce se desfășoară în economie și au anticipat o continuă depreciere viitoare a cursului valutar,concomitent cu o rată ridicată a inflației.Deci,cu toate că a avut loc o reducere a veniturilor reale în bani,agenții economici au folosit depozitele în valută ca o metodă prudențială pentru a preveni o reducere viitoare a veniturilor lor și pentru a-și asigura posibilitatea obținerii unui câștig din evoluția cursului valutar.în concluzie,se poate spune că deținerea unei experiențe precedente cu privire la efectele politicilor adoptate de către autorități este un factor ce influențează în mod semnificativ anticipațiile agentului economic.

Sachs,J.D.,Lairain,B-F-,–A7tfcroecotfow/cs,p.235,Harvester Wheatsheaf,New York, 1993

CAPITOLUL 3.

CARACTERISTICI ALE PROCESULUI INFLAȚIONIST ÎN

ROMÂNIA

Premise ale procesului inflaționist în România

în perioada 1949-1989 în condițiile economiei planificate,concentrarea maximă a puterii de decizie asupra coordonatelor dezvoltării economico-sociale a țării a condus la un comportament voluntarist ce neglija atât acțiunea legilor economice,cât și posibilitățile reale ale economiei naționale.în consecință, se stabileau prin plan obiective cu atât mai nerealiste,cu cât nerealizarea lor repetată era consecvent ignorată.Indicatorii sintetici ai economiei naționale erau planificați cu evoluții favorabile accelerate,în condițiile în care,în realitate, nivelurile lor înregistrau progrese lente,stagnări sau chiar involuții'.Ca în toate sistemele de planificare centralizată,intervenția statului în economie s-a realizat exclusiv prin mijloace directe,administrative.Aceasta a condus la un sistem artificial de alocare a resurselor necesare desfășurării activității economice,sistem în cadrul căruia eficiența economică își pierduse funcțiile.Semnificația reală a noțiunii de sistem de prețuri,care în economia de piață este atașată mecanismelor cu rol esențial în alocarea resurselor,s-a pierdut în cvasitotalitate în cazul economiei românești până în 1989.Cauza a reprezentat-o abaterea permanentă și substanțială a prețurilor de la valoarea care este determinată,în cazul pieței,de echilibru dinamic dintre cerere și oferta.Cauzele acestei abateri,aflate în relații de intercondiționare,au constat în rigiditatea forțată a prețurilor,prezentată în mod oficial drept “stabilitate”;rolul cvasiinexistent al cumpărătorului,deci,în general,al cererii,în stabilirea nivelului de preț;fixarea apriorică,prin plan,a rentabilității fiecărui produs,prin care se urmărea,după caz,nivelarea artificială a eficienței economice sau stimularea unor anumite ramuri,subramuri sau întreprinderi,după cu totul alte criterii decât cele economice.

în aceste condiții,’’sistemul de prețuri” practicat în economia României reprezenta,în ultimă instanță,un mecanism de realizare a unor obiective de natură politică.Consecințele au fost extrem de defavorabile,prin distorsionarea semnalelor pe care prețurile ar fi trebuit să le emită:în primul rând,a semnalelor către economia reală,ceea ce a generat și agravat dereglările și dezechilibrele acesteia; în al doilea rând,a semnalelor către înșiși factorii de decizie de la centru: prețuri le nu mai constituiau elementul informațional necesar comparațiilor și analizelor necesare fundamentării deciziilor,astfel încât acestea din urmă,indiferent de scopul lor,își sporeau caracterul arbitrar.

O ilustrare a efectelor negative ale unei astfel de utilizări a sistemului de prețuri o reprezintă politica “resurselor primare ieftine”. Valoarea pământului nu era în nici un fel reflectată prin preț,iar prețurile puternic subvenționate de stat la o serie de materii prime (cărbune, energie electrică),precum și alte distorsionări în cazul prețurilor unor materii prime de baza pentru industria siderurgică,au generat deformai în lanț pe întregul proces de producție-consum până la utilizatorul final.

Toate aceste trăsături ale prețurilor în perioada economiei planificate centralizat au condus la deformarea nivelului și dinamicii eficienței micro și macroeconomice, au defavorizat promovarea tehnologiilor de vârf,creșterea productivității și a eficienței fondurilor fixe și a investițiilor.De asemenea,ruptura totală dintre prețurile pieței interne și ale pieței mondiale a deformat și a influențat negativ eficiența comerțului exterior.

CAPITOLUL 3.

CARACTERISTICI ALE PROCESULUI INFLAȚIONIST ÎN

ROMÂNIA

3 l. Premise ale procesului inflaționist în România

în perioada 1949-1989 în condițiile economiei planificate,concentrarea maximă a puterii de decizie asupra coordonatelor dezvoltării economico-sociale a țării a condus la un comportament voluntarist ce neglija atât acțiunea legilor economice,cât și posibilitățile reale ale economiei naționale.în consecință, se stabileau prin plan obiective cu atât mai nerealiste,cu cât nerealizarea lor repetată era consecvent ignorată.Indicatorii sintetici ai economiei naționale erau planificați cu evoluții favorabile accelerate,în condițiile în care,în realitate, nivelurile lor înregistrau progrese lente,stagnări sau chiar involuții1.Ca în toate sistemele de planificare centralizată,intervenția statului în economie s-a realizat exclusiv prin mijloace directe,administrative.Aceasta a condus la un sistem artificial de alocare a resurselor necesare desfășurării activității economice,sistem în cadrul căruia eficiența economică își pierduse funcțiile.Semnificația reală a noțiunii de sistem de prețuri,care în economia de piață este atașată mecanismelor cu rol esențial în alocarea resurselor,s-a pierdut în cvasitotalitate în cazul economiei românești până în 1989.Cauza a reprezentat-o abaterea permanentă și substanțială a prețurilor de la valoarea care este determinată,în cazul pieței,de echilibru dinamic dintre cerere și oferta. Cauzele acestei abateri,aflate în relații de intercondiționare,au constat în rigiditatea forțată a prețurilor,prezentată în mod oficial drept “stabilitate”;rolul cvasiinexistent al cumpărătorului,deci,în general,al cererii,în stabilirea nivelului de preț;fixarea apriorică,prin plan,a rentabilității fiecărui produs,prin care se urmărea,după caz,nivelarea artificială a eficienței economice sau stimularea unor anumite ramuri,subramuri sau întreprinderi,după cu totul alte criterii decât cele economice.

în aceste condiții,’’sistemul de prețuri” practicat în economia României reprezenta,în ultimă instanță,un mecanism de realizare a unor obiective de natură politică.Consecințele au fost extrem de defavorabile,prin distorsionarea semnalelor pe care prețurile ar fi trebuit să le emită:în primul rând,a semnalelor către economia reală,ceea ce a generat și agravat dereglările și dezechilibrele acesteia; în al doilea rând,a semnalelor către înșiși factorii de decizie de la centru:prețurile nu mai constituiau elementul informațional necesar comparațiilor și analizelor necesare fundamentării deciziilor,astfel încât acestea din urmă,indiferent de scopul lor,își sporeau caracterul arbitrar.

O ilustrare a efectelor negative ale unei astfel de utilizări a sistemului de prețuri o reprezintă politica “resurselor primare ieftine”.Valoarea pământului nu era în nici un fel reflectată prin preț,iar prețurile puternic subvenționate de stat la o serie de materii prime (cărbune, energie electrică),precum și alte distorsionări în cazul prețurilor unor materii prime de baza pentru industria siderurgică,au generat deformai in lanț pe întregul proces de producție-consum până la utilizatorul final.

Toate aceste trăsături ale prețurilor în perioada economiei planificate centralizat au condus la deformarea nivelului și dinamicii eficienței micro și macroeconomice, au defavorizat promovarea tehnologiilor de vârf,creșterea productivității și a eficienței fondurilor fixe și a investițiilor.De asemenea,ruptura totală dintre prețurile pieței interne și ale pieței mondiale a deformat și a influențat negativ eficiența comerțului exterior.

Sistemul de creditare practicat era un alt element perturbator al alocării eficiente a resurselor. Creditul era acordat oricând era nevoie,cu dobânzi simbolice.Astfel, nu reprezenta un element restrictiv pentru modul de gospodărire,de către întreprinderi,a fondurilor de care dispuneau.Inexistența falimentului,combinată cu accesul arbitrar la credite duceau la supraviețuirea pe timp nelimitat a unităților economice,oricât de ineficiente.

în România,rigiditățile în funcționare și restricțiile politice și ideologice din economie au fost impinse,uneori,până la absurd.

Evoluția economiei a urmărit mai degrabă obiective ideologice decât economice,rezultatul fiind o structură pe ramuri artificială,grav dezechilibrată și, prin aceasta,ineficentă și nesustenabilă pe termen lung.

Prima și cea mai importantă trăsătură a fost industrializarea forțată,demarată în primii ani de conducere planificată,și continuată consecvent,până la prăbușirea sistemului.Producția industrială era în 1989 de 65 ori mai mare decât în 1938,iar ponderea industriei și a construcțiilor în formarea venitului național a crescut de la 35,2 la sută în 1938,1a 70,1 la sută în 1970,pentru a scădea lent,până la 62,2 la sută în anul 1989.Creșterea ar fi fost respectabilă dacă ar fi avut și alte calități decât aceea de indicator statistic.Dar această producție era,în mare măsură,realizată în condiții de calitate îndoielnică,pentru piețe inexistente sau,cel puțin,insolvabile.

Structura producției industriale era irațională,grav dezechilibrată.Este semnificativ că metalurgia feroasă a crescut de 72 ori în perioada 1938-1988,într-o țară ce trebuia să importe cea mai mare parte a minereului de fier și a cărbunelui cocsificabil (întrucât oțelăriile electrice au fost prea puțin dezvoltate). în schimb,industria alimentara a crescut de numai 12 ori în același interval,în ciuda unui potențial natural remarcabil.Cât despre petrochimie , capacitatea de prelucrare totală – de 36 milioane tone de țiței pe an – depășea de 3-4 ori producția internă de țiței.Prin prelucrarea țițeiului de import ,mai cu seama în condițiile instabilității prețurilor , nu s-au obținut decât pierderi de sute de milioane de dolari.

Risipa de resurse poate fi ilustrată și prin discrepanța dintre ponderile în efect și efort din chimie, metalurgie feroasă și materiale de construcții : în anul 1988, cele trei ramuri dețineau împreună doar 19 la sută din volumul producției industriale, deși ponderea lor în consumul energetic al industriei era de aproape 53 la sută.în multe ramuri industriale, îndeosebi în cele energofage, dinamică producției a fost cu mult mai redusă decât cea a consumului de energie : astfel , în perioada 1985-1988, în chimie, producția marfa a crescut cu 7 la sută, iar consumul energetic cu 20 la sută, în metalurgie neferoasă cu 4,3 la sută și, respectiv, 9,8 la sută.

Consumul exagerat de resurse în industrie a determinat neglijarea , până aproape de distrugere , a unor ramuri dispunând de . condiții extrem de favorabile în România, cum sunt agricultura și turismul.De asemenea, infrastructura a fost neglijată , dincolo de orice limite admisibile.

p'; . Pe lângă dezvoltarea disproporționată a economiei naționale, s-a forțat și

extinderea absolută a gamei de produse, urmărindu-se producerea în țară a aproape tuturor mărfurilor și bunurilor necesare, fără a se lua în considerare posibilitățile tehnice, tehnologice și eficienta unei astfel de abordări.Practic , se urmărea realizarea unei autarhii economice, ignorându-se total efectele benefice ce puteau fi obținute pnn punerea în valoare, prin comerțul internațional, a avantajelor comparative.

Agricultura ,deși, pe hârtie, recoltele record erau an de an tot mai mari, se afla într-o situație și mai gravă. Decenii de-a rândul, prin intermediul “foarfecelor prețurilor” dintre produsele agricole și cele industriale și prin alte forme de redistribuire a venitului net în societate, această ramură a subvenționat, practic, dezvoltarea forțată a industriei. Cu o înzestrare tehnică insuficientă, tributară modelului sovietic de dezvoltare, agricultura se confrunta și cu o lipsă acută de forță de muncă. Politica de industrializare a determinat o migrație masivă a forței de muncă spre orașe, la sate rămânând în special bătrânii.

în cadrul structurii pe sectoare a economiei naționale, conform clasificării utilizate în socialism, ponderea “sferei neproductive” (cum erau denumite o mare parte a serviciilor), s-a redus continuu. Această evoluție, reflectată în ponderea fondurilor fixe din economie, indica o scădere de la 23 la sută în 1980 la 18,4 la sută în 1989.

Politica utilizării forței de muncă era strâns legată cu politica socială, urmărind obiective precise, cele politice având prioritate absolută față de cele economice.Oficial, șomajul nu exista în România. Ca multe alte fenomene ale pieței, eliminate în mod artificial de la suprafața vieții economice și sociale, șomajul își făcea însă apariția în multiple forme deghizate: utilizarea fracțională a timpului de lucru, prelungirea obligatorie a studiilor și a serviciului militar pentru a întârzia momentul angajării în muncă, participarea în timpul programului la “acțiuni social – culturale”, etc.Consecvența liniei ideologice impunea și creșterea continuă a ponderii și rolului “clasei muncitoare” în societate. Aceasta a fost, de altfel, unul dintre motivele disproporțiilor structurale din economie, deja menționate. Creșterea numărului de muncitori necesita existența unor imense capacități de producție în industrie, indiferent de eficiența și oportunitatea economică a menținerii acestora. De asemenea, alocarea resurselor de forță de muncă în mod excesiv industriei și construcțiilor determina deficitul acestor resurse în alte ramuri, îndeosebi în servicii, dar și în agricultură, unde scăderea forței de muncă nu era datorată caracterului industrial și creșterii productivității muncii, ci restricțiilor de ordin ideologic.

Ponderea populației ocupate în industrie și construcții a crescut neîncetat, de la

la sută în 1983, la 45,1 la sută în 1989. Pe lângă absența resurselor materiale și a piețelor de desfacere, mai cu seamă în condițiile unei ponderi disproporționat de mari a celor două ramuri, este evident caracterul “labor intensiv” al evoluției : în 1938,

la sută din populația ocupată realiza, în industrie și construcții, 35,2 la sută din venitul național. După o jumătate de secol de “progres”, 45,1 la sută din forța de muncă angrenată în aceleași ramuri abia realiza 65 la sută din venitul național.

îndreptat către egalizarea forțată a veniturilor în societate, sistemul de salarizare practic era abuziv si nestimulativ. Diferențierile mici între salarii, necorelate cu diferențele dintre eforturile depuse de lucrători, dintre pregătirea profesională și calitatea muncii efectuate au condus, alături de lipsa constrângerii reprezentate de amenințarea șomajului la creșterea continuă a dezinteresului pentru muncă și la pervertirea comportamentului social. Eforturile de îmbunătățire a pregătirii și de perfecționare a abilității profesionale erau considerate nejustificat de costisitoare, preferându-se în schimb găsirea unor locuri de muncă pe cât posibil comode și stabilirea de relații cât mai bune cu șefii ierarhici, în scopul câștigării unui tratament preferențial.

Sistemul de promovare în muncă și în funcții de conducere era și el deformat, criteriul politic jucând aici un rol foarte însemnat. Cum, pe măsura avansării pe scara ierarhică, criteriul competenței pierdea din ce în ce mai mult teren in favoarea dosarului politic, în multe cazuri întreprinderile duceau lipsă de manageri dotați, astfel

că posibilitățile de îmbunătățire a activității economice, chiar atunci când existau, de multe ori nu erau folosite.

Politica economică dusă de regimul comunist din România a avut și o caracteristică neîntâlnită în cazul altor țări comuniste. Este vorba de rambursarea în ritm forțat, extrem de accelerat, în anii ’80 a datoriei externe, datorie contractată, de altfel, în timpul aceleași conduceri, pentru realizarea obiectivelor menționate anterior, în perioada 1980 – 1989, economia țării a generat excedente forțate – în special ale balanței comerciale – care au permis rambursarea unui volum de credite de 13,8 miliarde dolari. Acest efort extraordinar a subordonat politica comercială și pe cea de dezvoltare structurală a economiei naționale, creând noi dezechilibre și accentuându- le pe cele existente, repercutându-se, în final, asupra nivelului de trai al populației, care a scăzut dramatic.

Pentru atingerea scopului propus, nejustificat de posibilitățile reale ale economiei românești, au fost combinate doua politici economice divergente: politica de comprimare și substituire a importurilor și cea de promovare a exporturilor. S-a forțat asimilarea în țară a cât mai multor produse și tehnologii, fără o bază adecvată, multe din aceste asimilări reprezentând eșecuri nerecunoscute ca atare. Consecințele inevitabile nu s-au lăsat așteptate: reducerea potențialului productiv și, ca urmare, a capacității de generare a exporturilor. Menținerea lor forțată a dus la neglijarea gravă a pieței interne. Suprasolicitarea capacităților angajate în producția pentru export a adâncit gradul de uzură al acestora. Toate acestea s-au produs în condițiile unei dependențe puternice de importul de materii prime, destinate unei producții ineficiente, pentru exportul pe piețe internaționale în multe cazuri saturate; din acest motiv, a fost necesară acceptarea pentru exporturile făcute a unor prețuri reduse, însemnând, în ultimă instanță, pierderi de venit național prin comerțul exterior practicat.

La rândul ei, economia nominală nu reușea altceva decât să deformeze și mai mult imaginea economiei reale, prîntr-o multitudine de mijloace.Cel mai important a fost sistemul de prețuri. în condițiile în care acestea nu aveau un rol de semnalizare și, în final, de alocare a resurselor, importanța lor era tot mai mult contabilă1. Subevaluarea resurselor primare, stabilirea prin plan a rentabilității, ca și a costurilor, inclusiv cel salarial, ca și multe alte distorsiuni induse, voluntar sau nu, de însăși filozofia regimului centralizat au condus la pierderea oricărei baze autentice a prețurilor, afectând până la urmă, capacitatea de adoptare a unor decizii raționale.

Economia românească se caracterizează de asemenea prîntr-o bugetizare autotcuprinzătoare. între unitățile economice și bugetul statului erau stabilite relații permanente, atât prin intermediul “vărsămintelor” la buget și al subvențiilor de la buget, cât și prin intermediul prețurilor, instrumente prin care se realiza subvenționarea activităților cu pierderi sau cu rentabilități mici pe seama rezultatelor activităților eficiente. Această redistribuire administrativă a acumulărilor se facea atât între întreprinderile aceleiași ramuri, cât și între ramurile economiei naționale. Principala victimă a acestei politici economice a fost agricultura.

Gradul de bugetizare al economiei este reflectat de proporția de peste 90 la sută a absorbției venitului net creat în unitățile economice. Această intervenție discreționară a statului pentru centralizarea resurselor și alocarea lor în domeniile “prioritare”, dar ineficiente, a dominat considerabil posibilitățile de autofinanțare a întreprinderilor. Din acest motiv, activitatea investitională avea un caracter

Amsten,H.A.,Kochanovicz,J.,Taylor,L.-T/ata în fața provocărilor,restructurarea economiilor din Europa de £st,p.26,Oeconomica,l/1997

hipercentralizat etatist, ilustrat de faptul că ponderea medie a alocațiilor bugetare anuale pentru investiții în cheltuielile cu caracter economic ale statului a crescut continuu, ajungând la 70,5 la sută în perioada 1981-1985 și la circa 81 la sută în perioada 1986-1989*.

In sfârșit, dar nu în cele din urmă, evoluțiile în plan monetar au marcat tot mai evident dezechilibrele grave din economie.Principala evoluție înregistrată de situația monetară a țării în perioada 1985 – 1989 privește poziția externă: în ultimii patru ani ai regimului comunist s-au restituit datorii externe în sumă de circa 7 miliarde de dolari și s-au majorat rezervele valutare cu peste un miliard de dolari. Această dinamică accelerată a fost însă numai în aparență favorabilă: fiind realizată forțat și chiar înainte de termenele contractuale, rambursarea datoriei externe a fost făcută cu prețul secătuirii de resurse a țării, al suprimării accesului la tehnologia occidentală, al izolării tot mai accentuate a țării. Caracterul artificial al acestei evoluții a apărut evident încă din 1990, când trendul a fost inversat.

Pe plan intern,a continuat acumularea de excedente în conturile guvernamentale, iară corespondent în realitatea economică. S-a menținut tehnica preluării la buget a acumulărilor – acolo unde acestea existau – în paralel cu subvenționarea ramurilor ineficiente, nivelându-se rezultatele și descurajându-se orice inițiativă.

In anul 1989 scăderea soldului conturilor guvernamentale are ca principală cauză acoperirea unor debite față de bănci ale întreprinderilor aflate în pragul falimentului. Faptul că tocmai acesta este anul creșterii celei mai rapide a creditului intern total relevă, pe de o parte, accentuarea dezechilibrelor economice și, pe de alta, rigiditatea mecanismului de alocare a creditului.

In întreaga perioadă prezentată, masa monetară a crescut într-un ritm ce a devansat produsul intern brut, ceea ce arată acumularea subterană a tensiunilor inflaționiste. Iluzia bogăției populației se amplifica odată cu golirea magazinelor și lungirea cozilor. Lipsit de orice alt mijloc de a-și demonstra succesul, regimul comunist permite acumularea banilor la populație, fără vreun corespondent în volumul mărfurilor și serviciilor de pe piață. Este de notat, în acest sens, faptul că acumulările bănești ale populației (în numerar și la casa de economii) reprezentau, în 1985:25 la sută din produsul intern brut și 65 la sută din masa monetară totală, pentru ca, în 1989 să ajungă la 35 la sută și, respectiv, 66 la sută.

Transpunând această situație în termenii ecuației de echilibru dintre cererea și oferta de bani ( M = PY/ V ), se constată cu ușurință că viteza de rotație a banilor este încetinită artificial. Practic, nu este vorba de o creștere a cererii reale de bani, în contrapartida ofertei, ci de un proces de economisire forțată, în condițiile penuriei generalizate de mărfuri. Această stare de fapt a îngreunat, după 1989, adoptarea deciziilor de restabilire a echilibrului monetar.

Politica economică promovată de regimul comunist a provocat economiei naționale a României disproporții și dezechilibre grave, a subminat continuu funcționalitatea și capacitatea productivă a acesteia. Produsul intern brut – de 1567 de dolari pe cap de locuitor în anul 1989 – situa România pe penultimul loc în Europa, iar economia țării era deja în plină recesiune. După un ușor declin, de 0,5 la sută, în 1988, produsul intern brut s-a redus cu 5,8 la sută în 1989. Astfel,devenise evident eșecul acestui mod de dezvoltare, care genera continuu ineficiență.

Rădulescu,E.-/«77a//a și dezechilibrele fundamentale ale economiei românești, p. 15,Caiet de studii BNR,nr.3,1996

în pofida numeroaselor programe de creștere a productivității muncii și de reducere a costurilor totale de producție, indicatorii de eficiență, atât la nivel macro, cât și micro economic, au evidențiat, în perioada 1970-1989, evoluții descendente. Rata înaltă a acumulării ( 27,9 la sută în perioada 1981-1985 ) nu a fost însoțită de o creștere a eficienței medii și marginale a fondurilor fixe, ci, dimpotrivă, de o scădere, ilustrând caracterul preponderent extensiv al dezvoltării și suprasaturarea economiei cu tehnică depreciată moral, la care s-a adăugat un grad înalt de uzură fizică la unele categorii de mașini și utilaje, ca și o subutilizare cronica a aparatului de producție.

Manifestarea accentuată a acestor neajunsuri a condus la puternice perturbații ale fluxurilor materiale și financiare pe ramuri și în profil teritorial, determinând declanșarea unor reacții nefavorabile, a unor “blocaje în lanț”.

Ineficienta macroeconomică se reflecta în devansarea ritmului de creștere a venitului național de către produsul social, invers față de ceea ce prevedeau planurile de dezvoltare. Astfel, indicele de devansare a fost de 1,04 în perioada 1980-1985 și de 1,23 în perioada 1985-1989.

Prin ponderea pe care o deținea în venitul național și produsul social, industria a contribuit substanțial la diminuarea eficienței macroeconomice. Existau numeroase întreprinderi cu pierderi, mai ales după 1985, în special în industria energiei electrice, minieră, metalurgică și chimică în care, spre exemplu, mărimea pierderilor reprezenta peste 50 la sută din prețul de livrare al produselor. La sfârșitul anului 1989 existau peste 1700 de unități economice de stat și peste 3400 de unități cooperatiste care înregistrau pierderi.

Toate aceste efecte negative ale politicii economice asupra economiei naționale s-au reflectat într-o scădere, din ce în ce mai accentuată în ultimii ani ai deceniului al nouălea, a nivelului de trai. Aceasta se manifesta printr-o penurie generalizată a bunurilor de consum și a obiectelor de folosință îndelungată, reflectată și în extinderea din ce în ce mai mult a “cartelării” produselor. Penuria mergea însă până acolo încât nici mărfurile raționalizate nu puteau fi asigurate în cantitățile promise. Lipseau produse strict necesare, iar calitatea serviciilor publice și a tuturor produselor era în continuă scădere.

în economia de tip comunist, piața a dispărut în formele ei clasice de manifestare în economiile libere, fiind înlocuită în funcțiile sale esențiale cu planul. Dar economia reprezintă un organism ale cărui legități de funcționare acționează în orice societate, ceea ce se modifică o dată cu schimbarea condițiilor fiind doar efectele produse. De aceea, în contextul multiplelor restricții impuse de sistemul economiei de comandă, forțele pieței nu și-au încetat activitatea, tendința lor autoreglatoare defulându-se în efecte care, sub forme sui-generis, refac, pe un alt plan, echilibrele distruse în ordinea aparentă, formele concrete de manifestare a acestei conservări a echilibrelor au fost multiple. Una din cele mai frecvențe și mai bine cunoscute o reprezintă formarea unei puternice și extinse piețe negre, cuprinzând acele .segmente care, pe “piața” oficială, erau marcate de penurie. Exista atât piața produselor deficitare, vândute cu prețuri mult superioare celor oficiale, cât și piața valutelor străine, a aprobărilor pentru cumpărarea obiectelor de folosință îndelungată, a tuturor serviciilor prestate de persoane particulare sau chiar de funcționari publici, în cadrul obligațiilor lor de serviciu. De fapt, în acest caz pe piața neagră se comercializau prioritățile.Apariția și extinderea continuă a pieței negre a fost acompaniată de corupție, răspândită cu aceeași repeziciune. Sistemul preferențial de

tratare a membrilor societății, în funcție de relațiile avute sau de puterea de corupere, avantajele total nejustificate ale celor care aveau acces, tocmai prin ocolirea legii, la resursele deficitare de orice fel, au condus la inechități sociale mult mai grave, prin natura lor, decât cele din societățile bazate pe concurența competențelor, inițiativelor și calităților personale.

Evoluția procesului inflaționist în perioada 1990-2001

întreaga configurație – economică, socială și politică – din anul 1990, facea extrem de dificilă adoptarea măsurilor pentru restabilirea echilibrelor fundamentale. Fragilitatea scenei politice obliga la un plus de prudență, ceea ce, în planul politicii economice, se traducea prin întârzierea pașilor decisivi pentru restructurare.

Dincolo de restricțiile cu caracter politic, secvențialitatea și cadența măsurilor în economie au fost mai mult decât dificil de stabilit. în principiu, formula care a fost, în cele din urmă, adoptată a fost corectă: atenția autorităților s-a concentrat asupra creării unui cadru microeconomic adecvat, lăsând sectorul real să evolueze mult mai puțin încorsetat în reglementări de ordin administrativ. în schimb, cadența măsurilor a fost excesiv de scăzută. Astfel, este simptomatic faptul că liberalizarea prețurilor a început în octombrie 1990 și s-a încheiat, în linii mari, abia în iulie 1993. Cu alte cuvinte, cel mai important mecanism de alocare a resurselor în economia de piață – prețul – a continuat să fie în mod semnificativ distorsionat timp de trei ani și jumătate după răsturnarea regimului totalitar. în consecință, toate celelalte pârghii de influențare indirectă a evoluțiilor din economie au acționat fie parțial, fie distorsionat1.

Intervenția directă a statului în economie – cu excepția, notabilă, a controlului unor prețuri – a devenit, practic, inexistentă, ceea ce a condus la critici din partea întregului spectru politic. La stânga – pentru că se lăsa frâu liber forțelor “anarhice” ale pieței; la dreapta – pentru că nu se rezolva problema spinoasă a mamuților industriali ineficienți, a căror supraviețuire blochează creșterea ramurilor viabile ale economiei. Atunci când, totuși, au fost adoptate măsuri cu caracter administrativ pentru influențarea sectorului real, acestea s-au dovedit, de multe ori, nefericite.

Liberalizarea comerțului exterior, corporatizarea unei mai mari părți a sectorului de stat al economiei și declanșarea procesului de liberalizare a prețurilor au fost cele mai importante măsuri adoptate in 1990 de modificare a reglementărilor preexistente in economie. Politica urmata a fost insa puternic expansionista: statul a cheltuit, practic, integral excedentele bugetare din anii anteriori, in favoarea întreprinderilor – in general, a celor mai puțin performante – salariații au primit numeroase compensații bănești pentru anii anteriori, au fost restituite “părțile sociale”, salariul orar real a crescut substanțial (nu atât prîntr-o modificare semnificativa a nivelului nominal, cat pe seama scăderii săptămânii de lucru). Politica monetară a rămas .extrem de laxă: plafoanele de credit își pierduseră semnificația în condițiile cheltuielilor uriașe făcute din resurse guvernamentale (echivalente cu circa 25 la sută din PIB), în timp ce dobânzile au rămas simbolice.

Efectul combinat al acestor politici a fost o dramatică înrăutățire a fluxurilor externe: exporturile s-au prăbușit, importurile au crescut rapid, rezervele valutare au fost epuizate în mai puțin de nouă luni. După ce în 1989 fluxurile externe au generat

§£eXport net reprezentând 4,1 la sută din PIB, în 1990 s-a ajuns la importuri nete echivalând cu nu mai puțin de 9,2 la sută din PIB. Ca urmare, singurul avantaj al conomiei romanești – o poziție externă relativ confortabilă – a fost anulat, aruncând tara într-o situație paradoxală: fără datorii externe, dar în pragul încetării plăților1.

S-ar putea spime ca rezultatele anului 1990 au fost o lecție deosebit de dură pentru noile autorități, care nu au evaluat corect influența abolirii constrângerilor administrative ale vechiului regim.

Anul 1991 a fost un an frământat pentru societatea românească, un an în care economia a încercat să-și redefmească sensul și să-și găsească echilibrul, într-un cadru juridic si instituțional restructurat fundamental.Ca urmare a liberalizării prețurilor care a debutat la 1 noiembrie 1990 s-a înregistrat o rată înaltă a inflației. Fenomenul inflationist post-liberalizare a avut un pronunțat caracter corectiv, fiind determinat de cauze multiple, unele monetare, altele general economice. Dificultățile întâmpinate în realizarea mix -ului adecvat de măsuri care să arate cauzele și nu efectele procesului inflaționist, precum și faptul că restricțiile adoptate de sistemul bancar în domeniul creditării nu au fost sprijinite prin pârghiile capabile sa le translateze efectul in planul economiei reale, au făcut ca rezultatele palpabile în stăpânirea inflației să întârzie până după încheierea anului 1991. Această evoluție a arătat că politica monetară poate cataliza unele procese, poate orienta politica macroeconomică, dar în nici un caz nu se poate substitui acesteia.

Structura economiei românești a rămas în continuare distorsionată fiind caracterizată prin ponderea mare a ramurilor producătoare de mijloace destinate investițiilor, a căror flexibilitate este limitată.

Factorilor interni de dezechilibru li s-a adăugat impactul negativ al unor evoluții interne cu totul defavorabile. Pe de o parte, dezmembrarea CAER – ului a condus la scăderea abruptă a relațiilor comerciale cu țările membre, cu un puternic efect demultiplicator asupra variabilelor macroeconomice. Pe de altă parte, conflictul din zona Golfului a antrenat printre altele, blocarea importantelor creanțe ale României asupra Irakului, cu o influență imediată asupra fluxurilor balanței de plăți.în aceste condiții interne și externe tendința de descreștere economică nu a putut fi stopată, procesul inflaționist a înregistrat rate înalte, s-a menținut deficitul balanței de plăți curente și a început să se manifeste fenomenul șomajului.

Controlul creșterii masei monetare – prin limitarea expansiunii creditului acordat sectorului neguvernamental – a fost considerat esențial, atât pentru temperarea presiunilor inflaționiste, cât și pentru accelerarea procesului de restructurare economică. Această opțiune a BNR, prevăzuta în acordul cu FMI, a fost justificată de amploarea deosebită a problemelor de ordin monetar acumulate în ultimii ani. Pe de o parte, populația deținea un mare volum de resurse bănești – ce reprezentau 48,4% din totalul masei monetare la sfârșitul anului 1990 – pentru care acoperirea în bunuri și servicii ajunsese (conform datelor statistice), la numai 9%. Pe de altă parte, volumul creditelor acordat întreprinderilor numai în anii 1989 și 1990 crescuse cu 286 miliarde lei, deși PIB scăzuse, chiar în prețuri curente, cu aproape 13 miliarde lei. în această situație, este evident ca întregul spor de credit finanța acumularea de stocuri fără utilitate reală iar politica laxă de creditare nu sprijinea în nici un fel producția, dar stimula inflația.

Limitarea expansiunii creditului la nivel macroeconomic nu și-a găsit însă un corespondent la nivel macroeconomic în accelerarea procesului de restructurare a întreprinderilor.

******-Rap0arte anuale BNR 1990-2002

Măsurile efectiv aplicate de agenții economici au fost slabe, deoarece trictiile de ordin monetar au putut fi evitate prin mecanismul arieratelor de plăți. Tt nrinderile nu au trecut la reducerea stocurilor, redimensionarea numărului de aqiati schimbarea opticii manageriale, ci au continuat să producă în aceeași manieră ca și în trecut, de multe ori chiar mai rău. în lipsa creditului bancar, care nu a acomodat acest comportament, întreprinderile au găsit supapa de acoperire a proastei lor gestiuni în întârzierea plăților către furnizori1. Prin generalizarea neplății furnizorilor, s-a creat un blocaj în lanț al plăților, care a cuprins atât întreprinderile bune, cât și cele rele.

Contradicția dintre o politică monetară restrictivă și o administrație ce nu a contracarat suficient de hotărât indisciplina financiară, devenită endemică, a permis amplificarea blocajului plăților, în paralel cu acumularea stocurilor și agravarea celorlalte dificultăți de ordin structural ale economiei. în acest fel se explică și amploarea deosebită a procesului inflaționist, în pofida politicii monetare restrictive.

în fața blocajului financiar, ce tindea sa devină o serioasă problemă socială și politică, Parlamentul a adoptat compensarea globală a plăților restante, soluție cu caracter politic, stabilită într-un moment deosebit de acut. Compensarea globală a tratat însă efectul, nu și cauza blocajului, ceea ce a generat pericolul transferului balastului disfimcționalităților sectorului real în cel bancar, fără vreo ameliorare a

celui dintâi.

Din considerente sociale, liberalizarea prețurilor s-a făcut în mai multe etape, prelungindu-se pe parcursul a circa 18 luni. în această perioadă, inflația a fost preponderent corectivă, iar combaterea ei prin dobânzi real pozitive pe lângă faptul că ar fi produs un șoc greu asimilabil de societate (rate de dobândă de 200-300 la sută ar fi creat în primul rând o barieră psihologică), ar fi încetinit, de fapt, realinierea prețurilor la condițiile dictate de piața și ar fi amplificat recesiunea.

Inflația corectivă nu poate fi considerată încheiată odată cu absorbirea efectelor unificării cursurilor din noiembrie 1991. După mai bine de un an și jumătate de la declanșarea liberalizării prețurilor, inflația a tins să capete caracter structural și galopat, fiind o amenințare majoră pentru stabilizarea economiei.

Iluzia creditului abundent și ieftin a alimentat procesul inflaționist și a susținut comportamentul anormal al agenților economici.BNR a apelat în prima parte a anului 1991 la mecanismul plafoanelor de credit, trecând ulterior la reglarea indirectă a ofertei de bani prin pârghii specifice (rata dobânzii,mecanismul rezervelor obligatorii).

Anul 1992 s-a scurs fără evoluții importante în politica economică. Ajustarea structurală, a fost spontană și necoordonată, fiind cauzată în special de abrupta restructurare a cererii, mergând pentru unele sectoare de activitate, până la dispariția, practic, a piețelor de desfacere.

Politica fiscala nu a răspuns în suficientă măsura noului cadru al economiei de piață. Veniturile statului au fost asigurate, în continuare, prin metode nestimulative (impozit pe salariu, impozit pe circulația mărfurilor), iar intre cheltuieli o pondere disproporționat de mare a revenit subvențiilor, inclusiv pentru susținerea unor domenii de activitate fără nici o perspectivă de redresare.

Politica de prețuri a continuat abordarea gradualistă. în 1992 s-au produs liberalizări în mai multe etape ale prețurilor pentru unele produse, dar s-au menținut

Khan,M.,Clifton,E.-Inter-Enterprises Arreas in Transforming Economies:The Case of Aowam'a,p.85,IMF Paper, 1994

, care induc rigidități și discrepanțe între prețurile interne și cele externe,

re8cum Î^ prețurile relative ale diferitelor produse.

0^ p0iitica monetară a fost ezitantă și marcată de fluctuații. Creditele cu dobânzi 1 c rentiale, pe de o parte, și creșterea rapidă, în ultima parte a anului, a masei 0 netare fără corespondent în capacitatea de resorbție, pe de altă parte au alimentat în țeastă perioadă reinflamararea procesului inflaționist.

Experiența anului 1992 a arătat cu certitudine că, nu numai fiecare element de litică economică, luat ca entitate distinctă, trebuie clar conturat și definit ci și ansamblul acestora trebuie să fie sincronizat și coerent. în absența unei sincronizări adecvate, efectul fiecărei măriri parțiale tinde să scadă sau chiar să se transforme

într-unul pervers.

în 1992 capacitățile de producție au înregistrat un grad de utilizare variind între 10 și 80%. Numărul de salariați a scăzut față de anul anterior cu 10,6%.

Creșterea accentuată a prețurilor a continuat și în 1992. Prețurile de consum al populației au crescut, în perioada decembrie 1991 – decembrie 1992 cu 199,2%, într-un ritm mediu lunar de 9,6%. Componenta corectivă a acestei creșteri a fost într-un declin important în raport cu situația din anul precedent, întrucât în anul 1992 reducerile de subvenții s-au realizat în doua etape (în lunile mai și septembrie), iar efectul fiecăreia nu s-a ridicat, cifric la un nivel foarte important. Rezultă, așadar, că prelungirea duratei liberalizării prețurilor a devenit, ea însăși, o sursă a inflației, care a accentuat creșterile de preț, și a antrenat, ca o consecință firească, transformarea progresivă a inflației corective în inflație structurală suplimentară.

Un alt element îngrijorător l-a constituit reluarea creșterii accelerate a prețurilor cu amănuntul în ultimile patru luni ale anului, produsă atât ca urmare a ascensiunii puternice a prețurilor cu ridicata din această perioadă, cât și a menținerii anticipațiilor inflaționiste ale agenților economici, inclusiv ale populației. Practic, în condițiile incertitudinilor manifestate anterior publicării programului guvernamental, prețurile au fost majorate într-o proporție mai ridicată decât cea justificată de dinamică elementelor de cost.

Prețurile cu ridicata au crescut mai lent decât cele cu amănuntul. Aceasta se explică și prin aceea că prețurile cu ridicata nu au reflectat încă integral costul factorilor de producție, întrucât amortizarea nu a fost inclusă la nivelul reevaluat al fondurilor fixe – cel de natură să asigure, de fapt, producția simplă.

Deși anul 1992 a fost însoțit de un declin al veniturilor reale, acesta a fost mai scăzut decât cel al producției și al productivității muncii, ceea ce a făcut ca ajustarea salariilor în funcție de costul vieții – deși justificată din punct de vedere social – să fie nesustenabilă economic, reprezentând un factor “clasic” de întreținere a inflației stmcturale.

Deși s-a reușit evitarea unei creșteri explozive a salariilor, mecanismul indexărilor a alimentat procesul inflaționist, fără a opri scăderea nivelului de trai. Echilibrul, atât cât era, s-a realizat prin inflația anuala cu trei cifre și prin atragerea de resurse reale din exterior, adică prin deficit al balanței de plăți.

Rezultatele anului 1992 au arătat ca trebuie sa existe o intercorelare a diferitelor instrumente utilizate, altfel efectul poate fi mult atenuat sau chiar transformat într-unul pervers.Cel mai edificator exemplu îl constituie nesincronizarea politicii valutare cu politica de credit și de dobânzi a BNR. Practic, în condițiile ratei înalte a inflației(210,4%)și a unei rate a dobânzii pasive scăzute(28,3%), dobânzile practicate în economie au fost puternic negative în termeni reali(-182,1%), ceea ce a favorizat tendința operatorilor de pe piață de a-și proteja valoarea reală a activelor financiare prin constituirea de depozite în valută. Mai mult în ultimele luni ale anului,

Bp? a cursului valutar s-a suprapus creșterii rapide a masei monetare în moneda blocarea consecutjvă creșterii deficitului bugetar și acordării creditelor preferențiale,

1 h° inând din interior obiectivul declarat al stabilității cursului.

|^ în cursul anului 1993 s-a depășit o importantă etapă a reformei economice. -h alizarea prețurilor s-a încheiat, practic, odată cu ridicarea subvențiilor rămase 1 ^ y uneje bunuri de consum și cu eliminarea restricțiilor privind adaosul comercial. Introducerea TVA a reprezentat ultima creștere corectivă a prețurilor.Aplicarea ștuturor acestor măsuri a permis intrarea efectivă în funcțiune a mecanismelor indirecte de control monetar, specifice economiei de piață.

Rata inflației s-a menținut la cote extrem de ridicate (peste 12 la sută lunar și circa 295.5 la sută la sfârșitul anului), cea mai înaltă între toate țările în tranziție din Europa Centrala și de Răsărit (cu excepția țărilor din fosta Uniune Sovietica). Probabil, cauza accelerării inflației a fost pierderea “iluziei monetare” a populației – reprezentată de atenția acordată de cetățean mai degrabă nivelului nominal al însemnelor bănești decât valorii lor reale. Reducerea relativă a depozitelor în sistemul bancar, ca și preferința accentuată pentru păstrarea activelor în valută, au reprezentat semne caracteristice ale pierderii “iluziei monetare”. Scăderea cererii reale de bani s-a măsurat prin accelerarea vitezei de rotație a banilor. Implicațiile au fost foarte severe. Intr-un mediu deja puternic inflaționist, scăderea în continuare a cererii reale de bani s-a manifestat practic prin creșterea rapidă a cererii de mărfuri, ceea ce a contribuit în mod suplimentar la accelerarea procesului inflaționist. în acest fel procesul s-a autoalimentat, chiar dacă a permis eliminarea excesului de masă monetară și reducerea valorii reale a stocului de credite neperformante din economie. Practic, inflația a constituit o cale de atenuare pe termen scurt a șocurilor în perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare. Inflația a reprezentat o pârghie de perpetuare a vechilor structuri și de menținere a risipei și ineficienței. încercarea de a trata efectele (cum ar fi de exemplu indexarea veniturilor) și nu cauzele fenomenului, nu au făcut decât să amplifice presiunile inflaționiste și să majoreze costul măsurilor antiinflaționiste.

Producția industriala și-a continuat declinul accentuat. Răspunsul la această situație a fost (ca și în 1991 și 1992) continuarea injecției monetare în condiții preferențiale de dobândă. Deși în mod formal Banca Naționala nu și-a modificat dobânda sa de referință(stabilită din decembrie 1992 la 70 la sută)semnificația practică a acesteia a scăzut continuu, sub impactul volumului tot mai ridicat de credite acordate în condiții preferențiale. De exemplu, în luna aprilie, în structura creditelor de refinanțare acordate de BNR, creditele cu dobândă preferențială (situată între 10 și 24,5 la sută pe an) au ajuns să dețină peste 96 la sută din total. Creditarea preferențială a fost asigurată cu precădere pentru ramurile ale căror prețuri erau controlate de stat (agricultura,energie). Totuși, deteriorarea condițiilor de producție nu a putut fi controlată prin pârghii monetare decât vremelnic. Căderea producției a fost generată de dificultățile de adaptare ale ofertei interne la volumul și structura cererii agregate, dar și de incertitudinile pe care le generau accelerarea procesului inflaționist și accesul limitat la resurse valutare. în plus, menținerea sub control a anumitor prețuri cu ridicata la niveluri departe de cele reale au introdus distorsiuni suplimentare Și au inhibat producția. Astfel, emisiunea monetară fără acoperire, pentru creditarea preferențială a unor sectoare de activitate, nu a fost de natură să stimuleze creșterea reală, ci doar a menținut distorsiunile în alocarea resurselor și a inhibat creșterea în sectoarele potențial viabile.

Excesul de lichiditate din economie a atras majorarea artificială a cererii de șș ^.ceasta s-a datorat nu numai migrației naturale către valută (pentru Vai ‘ficarea reală a disponibilităților bănești, ce se putea realiza prin majorarea y rturilor) ci și cererii de valută pentru motive speculativeîn condițiile în care mediul al inflației în 1993 a fost de 256,1%,rata medie a dobânzilor pasive a fost de doar 33,8%,ceea ce a condus la dobânzi reale puternic negative -222,3%). Ambele fenomene au majorat dezechilibrul de pe piața valutară.

în afara factorilor de natură emoțională, stabilirea cursului leului a fost afectată și de preocuparea pentru utilizarea acestuia ca pârghie antiinflaționistă. BNR a căutat sa adopte o poziție echilibrata: pentru a evita agravarea tensiunilor interne, a limitat deprecierea, inclusiv prin pârghii administrative, dar a permis ca aceasta să se realizeze treptat, pentru a nu agrava dificultățile balanței de plăți.

Caracterul supraevaluat al cursului interbancar a rezultat și din următoarele semnale convergente:

menținerea dezechilibrului contului curent (care a reprezentat 19,5 la sută din încasările valutare curente)

decalajul permanent dintre cursul interbancar și cel determinat liber de piață. Pe piețele paralele: case de schimb valutar, ’’piața gri”, piața neagră, leul a fost cotat mult mai slab decât pe piața interbancară. Nu poate fi ignorată nici influența anticipărilor și a conjuncturii. Nivelul cursului valutar stabilit liber pe piață a fost deosebit de semnificativ pentru evaluarea de către operatori a politicii economice a statului

evoluția prețurilor interne comparativ cu aceea a cursului valutar. în cursul anului 1993, în termeni reali, moneda națională s-a apreciat în raport cu dolarul SUA cu circa 26 la sută. Supraevaluarea deși a condus la ieftinirea importurilor, a reușit să tempereze pe termen limitat procesul inflaționist și a menținut dependența de finanțarea externă.

Deși, ameliorată într-o anumită măsură, disciplina financiară a continuat să reprezinte o problemă presantă, în condițiile unor constrângeri slabe la nivelul microeconomic. Astfel, volumul arieratelor agenților economici nu a mai atins, în termeni reali, nivelurile din anii anteriori (situându-se în jurul valorii de 25 la sută din PIB).

Evoluția indicatorilor economici fundamentali arată că în 1994 a fost depășită faza critică a tranziției, iar producția a revenit pe un trend crescător și s-a consemnat o creștere a PIB cu 3,5 la sută.

Mai puțin favorabilă a fost evoluția balanței comerciale. Aceasta demonstrează că, cel puțin în parte, creșterea economică a fost alimentată prin importuri suplimentare (ceea ce nu a fost sustenabilă pe termen mediu și lung pentru ca nu a fost de natură să genereze noi fluxuri de exporturi).

Din păcate, măsurile adoptate de autoritățile române, care aveau drept obiectiv accelerarea procesului de privatizare nu au avut rezultatele scontate și de aceea puterea motorului dezvoltării economice care este inițiativa și interesul privat a fost nesemnificativă.

Inflația corectivă, care s-a dovedit principalul element component al costurilor tranziției, a cunoscut un semnificativ proces de calmare sub efectul politicilor stabilizatoare și antiinflaționiste, promovate mai ales în domeniul monetar și bugetar. Astfel, în 1994, mișcările corective de prețuri, inițiate de autorități, au fost mai limitate decât în anii precedenți, ca urmare a încheierii, în linii mari, a procesului de liberalizare a prețurilor. Prețurile la consumator au sporit cu 61,7 la sută comparativ cu 295,5 la sută înregistrate în anul anterior, iar rata medie lunară 4,1 la

– fnci de circa trei ori inferioară celei realizate în anul precedent (12,1 la sută). în hinib prețurile producției industriale au avut o creștere mai accentuata comparativ cu cea a prețurilor de consum.

Evoluția câștigurilor salariale a fost subordonată obiectivelor generale de reducere a costurilor totale și unitare, în condițiile garantării unui nivel minim al standardului de viata prin indexări și compensări salariale, în âincție de evoluția ‘nflationistă. Din nefericire ca efect al presiunilor sindicale și al comportamentelor xnanaCTeriale nespecifice unei economi de piața s-au menținut insa marile decalaje create" in anii anteriori, intre salariile angajaților din unitățile bugetare, industrie alimentara, ușoara, etc. si cele din regiile autonome. în măsura în care mecanismul indexărilor automate nu a fost corelat cu performanțele producției și cu evoluția productivității muncii – a contribuit la perpetuarea inflației.

în 1994 creația monetară a Băncii Centrale a fost substanțial mai mică decât absorbția prin dobânzi; în plus, creșterea rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale a mărit nevoia de lichiditate a acestora.

Dobânzile oferite, ca și instrumentele diversificate, au reprezentat reacția băncilor la creditul extrem de scump furnizat de BNR. După anunțarea liberalizării licitației valutare (confirmată de convergența cursurilor, inclusiv de pe “piața neagră”) economiile populației în lei au crescut rapid și au indicat redobândirea încrederii in moneda naționala si creșterea in termeni reali a cererii de bani.

Măsurile adoptate în țara noastră în 1994 au vizat asigurarea unui cadru macroeconomic care sa permită și să inducă restructurarea microeconomică. Totuși, pârghiile financiare au fost prea slabe pentru acest rol si imediat ce politicile monetare si fiscale s-au relaxat, dezechilibrele structurale au răbufnit cu putere reînnoita.

în 1995 s-a consemnat o creștere economică de 6,9 la sută; Aceasta a fost susținuta de cererea interna, care a inclus și expansiunea din ramurile dependente de aprovizionarea de pe piața internă.

Cererea agregată din economie a crescut sensibil, ca urmare a modificării în același sens a celor mai importante componente ale sale: consumul final al populației a crescut cu 17 la sută (ca urmare a creșterii veniturilor salariate si a reducerii ratei șomajului de la 10,9 la sută la 8,9 la sută); formarea brută a capitalului fix a crescut cu 13,1 la sută (pe seama creșterii încrederii investitorilor, datorata la rândul ei, ameliorării climatului de afaceri); consumul final al administrației private s-a majorat cu 6,8 la sută. Producția a fost stimulată de o mai bună lichiditate valutară, care a permis majorarea substanțială a importurilor. Astfel, într-o abordare agregata, la nivel macroeconomic, se poate aprecia ca prin creșterea susținuta a cererii, mai rapida decât a economisirii, a fost generat un deficit al ofertei. Acesta putea conduce fie la o amplificare a inflației, fie la creșterea importurilor. în cazul țării noastre, nu s-a produs o creștere a inflației. Rata inflației s-a menținut în cea mai mare parte a lui 1995 pe o traiectorie descendentă, astfel încât creșterea prețurilor la consumator la sfârșitul-anului a fost de 27,8 la sută (fată de 61,7 la sută în 1994 și 300 la sută în 1993).

Nu a putut fi evitată, însă, creșterea deficitului extern. în aceste condiții, politica monetara a rămas restrictiva, iar dobânzile – ridicate in termeni reali. în acest fel s-a urmărit limitarea cererii agregate, a cărei creștere depășise deja capacitatea ofertei interne de a o satisface.

Capacitatea pârghiilor macroeconomice, în general, și a celor monetare, în special, de a influența alocarea resurselor în economie, a rămas inevitabil limitată, întreprinderile structural ineficiente au continuat să producă, fiind încurajate, pe de o parte, de ecranarea influențelor unor elemente de costuri prin prețuri controlate (de

Wm etuj produselor energetice), iar pe de altă parte, de constrângerile exemp • sja^e care le-au permis acumularea de arierate fără declanșarea l^^^-dor de reorganizare sau lichidare juridică potrivit legii, precum și constituirea Sp Stocuri fără desfacere.

Creșterea creditelor structurale acordate în baza unor legi sau a unor hotărâri Guvernamentale a reflectat existența unor deficiențe în funcționarea sectorului real al ¡bonomiei Creditarea agenților economici cu probleme, în condiții mai favorabile decât cele ale pieței a avut două influențe negative: a continuat alocarea ineficientă a resurselor și nu a transmis un semnal adecvat, care să inducă ajustările necesare.

Pentru atenuarea presiunilor induse de creșterea rapida a cererii interne, ietele monetara si valutara s-au orientat in 1995 mai degrabă înspre menținerea dobânzilor pe un palier relativ ridicat, decât spre deprecierea cursului leului. Aceasta tendința a fost, îndeosebi, rodul funcționarii mecanismelor pieței.

în ultimele luni ale anului s-a produs însă o accelerare a ratei inflației. Aceasta a reflectat nu numai impactul creșterii costurilor de producție, inclusiv sub influenta deprecierii leului, ci și creșterea cererii solvabile, alimentată printre altele, de surplusul de lichiditate furnizat prin emisiune.

în 1996, economia României a înregistrat o rată de creștere pozitivă, dar totuși inconsistentă. în circumstanțele specifice celor două campanii electorale (locale si generale) politicile macroeconomice au fost laxe și în consecință indicatorii economici au înregistrat o evoluție contradictorie.

Anul 1996 a marcat o resuscitare a inflației. Indicele prețurilor de consum a crescut cu 56,9 la sută, adică mai mult de doua ori decât nivelul înregistrat cu un an in

urină.

Politica prețurilor nu a suferit modificări semnificative față de anii anteriori. Din motive sociale, prețurile pentru unele bunuri de bază (faină, lapte, came) și servicii de bază (transport public, energie electrica, chirii) au fost in continuare prețuri administrate de stat. însă, această politică a subvențiilor nu și-a atins obiectivele: pe de o parte, cererea ridicată pentru produse subvenționate nu a putut fi corelată cu oferta și, pe de altă parte, producția bunurilor și serviciilor subvenționate și rezultatele financiare obținute de producători au fost deopotrivă afectate. Astfel, au fost induse pierderi și au fost generate arierate. De asemenea, în măsura în care creditele acordate unor asemenea producători s-au transformat în împrumuturi neperformante, această politică de prețuri a influențat și sistemul bancar.

Creșterea ridicată a prețurilor în comparație cu 1995 a avut originea în dezechilibrul dintre cerere și ofertă și în creșterea costurilor. în primul caz, oferta a urmat un trend descrescător ca rezultat al declinului producției autohtone și a unor importuri, în timp ce cererea a fost în creștere datorită sporirii veniturilor salariale. Din motive electorale, o alta cauză a fost politica salarială laxă care a indus frecvențe și substanțiale creșteri de salarii și cheltuieli sociale.

. Inflația a crescut în a doua jumătate a lui 1996 datorită mai multor factori: costuri ridicate (induse de ajustarea prețurilor subvenționate de stat pentru unele bunuri si servicii), anticipațiile nefavorabile ale operatorilor de pe piața, creșterea deficitului balanței comerciale și a celui bugetar.

In 1996 deprecierea monetara nu a putut fi stopată. Funcționarea nesatisfacătoare a pieței valutare a reprezentat un factor de îngrijorare care s-a repercutat atât în evaluările agenților economici, cât și în cele ale organismelor financiare internaționale.

în 1997 ansamblul politicilor macroeconomice a vizat: liberalizarea prețurilor – crearea si dezvoltarea piețelor financiare ca mijloace fundamentale de donare a economiei și alocare eficientă a resurselor.

^eSU Evoluția prețurilor în 1997 a reflectat decizia de a desăvârși reforma în acest . Creșterea prețurilor la consumator a fost de 151,4 la sută si s-a datorat in domeniu- urm~torjjor factori: amploarea mare a liberalizării prețurilor controlate;

^^terea presiunilor inflaționiste prin incorporarea unei părți a inflației corective în tía structurala; lipsa unor constrângeri ferme care sa împiedice transmiterea 10 terilor de prețuri intre sectoare necorelate economic (inclusiv evoluția lenta a C nesului de restructurare a întreprinderilor ineficente si de mari dimensiuni din ectorul de stat); inconsistenta politicilor macroeconomice in partea a doua a anului; suplimentarea presiunilor inflaționiste ca mijloc de adaptare la declinul abrupt al nivelului de activitate economică.

Statul a încetat să mai administreze prețurile alimentelor de bază,limitându-și intervenția la tarifele pentru energie și la cele pentru unele servicii publice și a trecut la corelarea prețului țițeiului brut din producția interna cu prețul mondial; ca urmare a liberalizărilor, creșterea nivelului general al prețurilor a inclus și o importantă componentă corectivă. Au fost astfel eliminați unii factori perturbatori, în special în sectoarele agricol, energetic și al serviciilor publice. Controlul prețurilor s-a mai menținut pentru un număr restrâns de produse provenind din sectoare dominate de structuri de monopol si care au beneficiat de subvenționare. Tendința înregistrată pe parcursul anului a fost de reducere treptată a acestui număr, astfel că, la sfârșitul anului, ponderea produselor cu prețuri ajustate administrativ a ajuns să reprezinte 7,7 la sută din coșul de consum al populației, comparativ cu 24 la sută la începutul anului.

în 1997 creșterea prețurilor a fost în mai mică măsură determinată de factori ai cererii agregate. Politica salarială a fost în prima parte a anului corelată cu politicile macroeconomice de stabilizare, dar majorările salariale importante din a doua parte a anului au influențat, in sensul creșterii, nivelul general al prețurilor.

Politica monetara a contribuit, in prima parte a anului, la limitarea influentelor liberalizărilor de prețuri și micșorarea totală a inflației de fond. Relaxarea constrângerilor monetare din a doua parte a anului a reprezentat un factor de activare a inflației si a anticipațiilor inflaționiste.

Factorul determinant al inflației l-a reprezentat capacitatea redusă a întreprinderilor de a absorbi șocurile nominale produse de creșterea prețurilor input- urilor prin ajustarea corespunzătoare a activității. Aceasta s-a datorat in principal competitivității reduse a economiei romanești, constrângerilor financiare slabe si conducerii deficitare a întreprinderilor precum si lipsei unei îmbunătățiri a situației de ansamblu a acestora. în aceste condiții, majorarea costurilor s-a translatat, in mare măsura, in prețurile produselor. Producția pe stoc a imobilizat sistematic surse financiare proprii si atrase forțat (prin neplata datoriilor față de furnizorii de energie si față de stat sau prin neachitarea la termen a împrumuturilor de la bănci) si a provocat dezechilibre majore pe piața: pe de o parte, a fost creata o oferta fără cerere pe piața bunurilor de consum intermediar si, pe de alta parte, prin salariile incasate de cei care au produs fara sa poata vinde, s-au creat presiuni inflaționiste pe piața bunurilor de consum final. Pierderile acumulate sistematic de marile intreprinderi de stat au alimentat tendința de recuperare a lor prin majorarea prețurilor si tarifelor; tendința a devenit realitate in toate cazurile in care intreprinderile in cauza ocupa poziții monopoliste.

După efectuarea corecțiilor de prețuri si liberalizarea cursului de schimb realizate in prima parte a anului, politica de depreciere nominală lentă a cursului de

naționale au contribuit la reinflamarea inflației.

în 1998 politica salarială nu a fost corelată cu celelalte măsuri care au vizat reprimarea inflației. în prima parte a anului autoritățile au promovat sub presiuni sindicale, un sistem de indexare a câștigurilor salariale, fapt ce a permis majorarea veniturilor chiar și pentru salariații întreprinderilor de stat neprofitabile și insolvabile. Efectele generate de aceasta măsura au fost parțial compensate de constrângerile exercitate de celelalte politici inflaționiste, mai ales de componentele monetara si valutara, astfel încât ratele lunare ale inflației s-au înscris in intervalul martie – august pe o panta descendenta. Spre sfârșitul anului s-a renunțat la sistemul indexărilor, dar tensiunile acumulate anterior, precum și unele corecții aduse sistemului de salarizare din sectorul bugetar au accentuat presiunile cererii asupra ofertei, relansând inflația într-un moment in care stabilitatea macroeconomică devenise foarte fragila. Creșterea nominală a salariilor s-a produs ca efect al renegocierii contractelor colective de munca si mai ales al modificării legislației privind statutul unor categorii de salariați (in sectoarele sănătate, învățământ, administrație), fapt care a făcut ca politica salarială aplicată în sectoarele bugetare să se găsească în discordanță cu prioritățile etapei.

Restructurarea întreprinderilor problemă a fost superficială, vizând mai mult aspectele organizatorice și mai puțin pe cele capabile să genereze îmbunătățirea de fond a activității (de exemplu CONEL). Din nefericire, în multe cazuri, restructurarea în minerit și prelucrarea petrolului a condus la înlocuirea cheltuielilor generate de o funcționare neprofitabilă, cu cele provocate de trecerea în conservare a unor capacități.

Prin impunerea unui control foarte strict asupra variabilelor monetare, politica monetară a atenuat considerabil anticipațiile inflaționiste, precum și impactul asupra prețurilor generat de ajustările fiscale și de modificarea prețurilor administrative; în partea a doua a anului, politica monetara a temperat tendința de depreciere mai accelerata a cursului de schimb si efectul ei asupra inflației. Strategia a fost bazata pe ancora monetara. Aceasta a fost baza monetara, iar efectul obținut a fost cel scontat, ln Pianul controlului inflației. Insuficenta convergență a mix-ului de politici economice a atras însă evoluții nedorite, fie în privința ratei dobânzilor, fie a cursului valutar.

In 1999, la restricțiile impuse de ritmul lent al reformelor s-a adăugat și

A erea generată de existența unui vârf al serviciului datoriei externe de l^onstranc, ^ ja sută ¿in datoria publică pe termen mediu și lung a României.

BSPrl intrării țării în incapacitate de plată, considerat la începutul anului de către perico 1-manci’are și de rating internaționale ca fiind iminent, a impus ca prioritate

BllL * a severă a contului curent, ca mijloc de atenuare a constrângerii externe; SSPl rul acestei orientări l-a constituit achitarea integrală a serviciului datoriei * ulterior refacerea rezervelor valutare. Totodată, necesitatea evitării

A lansării unei crize bancare sistemice și a accelerării și adâncirii procesului de fUstructurare bancară au impus realizarea stabilizării financiare. în acest context, arcina fundamentală a politicii monetare, de a continua în ritm alert procesul • inflației, a fost serios pusă în dificultate, autoritatea monetară fiind chemată să " ervească în mod decisiv și primele două obiective. Caracterul conflictual al obiectivelor urmărite a adus prejudicii eficacității politicii monetare.

|n 1999 tendința deprecierii leului în termeni reali a fost stimulată printr-o politică flexibilă de flotare controlată. în primele trei luni ale anului s-a produs o depreciere semnificativă a cursului de schimb. în luna martie s-au conjugat o serie de factori interni si externi (trecerea Bancorex sub administrarea speciala a BNR; tergiversarea semnării acordului stand-by cu FMI; declanșarea conflictului din Iugoslavia) care au accentuat unele anticipații negative din partea operatorilor pe piața valutară. Aceștia au forțat nivelul cursului, provocând un overshooting, care avea însă $ă se resoarbă spre sfârșitul lunii. Astfel, cursul de schimb ajunsese aproape de echilibru. în următoarele nouă luni ale anului, deprecierea cursului de schimb s-a tăcut într-un ritm mai redus decât cel al inflației, fără a fi afectată semnificativ competitivitatea exportului românesc.

La finele anului 1999, nivelul prețurilor de consum a fost cu 54,8 la sută superior celui înregistrat in decembrie 1998, iar rata medie lunara a inflației de 3,7 la sută. Mecanismul de ajustare automata a prețurilor administrate a diminuat preocuparea furnizorilor de utilități de a-și reduce propriile costuri. Absența constrângerilor bugetare ferme la nivelul unor întreprinderi a permis acestora să acopere prin prețuri sau prin deficite cvasifiscale, lipsa ajustărilor structurale. Evoluția prețurilor administrate (corectate periodic cu acordul autorităților, în funcție de evoluția cursului de schimb, de indicele general al prețurilor de consum sau prin sistemul de accizare, după caz) a contribuit direct cu circa 15 puncte procentuale, la creșterea generală a prețurilor.

O injecție masivă de lichiditate a trebuit să fie făcută pentru asanarea sistemului bancar. Absența finanțării externe a făcut ca puținele resurse financiare interne să fie disputate de Guvern, bănci și sectorul întreprinderilor de stat. Cumularea acestor factori a condus la creșterea masei monetare (M2) cu 45 procente.

Politica salarială a vizat plafonarea fondului de salarii la nivelul înregistrat în ultimul trimestru al anului precedent la un număr de 25 de societăți cu pierderi. Totodată, continuarea procesului de restructurare și creșterea, pe această cale, a ratei șomajului au dus la diminuarea presiunii pentru creșteri salariale.

Nereușita în amorsarea trendului descrescător al inflației în 1999 a confirmat faptul că pe fondul unei insuficente coerențe a mix-ului de politici economice, îndeplinirea unuia dintre obiectivele macroeconomice afectează considerabil atingerea altuia. Dacă în 1998 reducerea ratei inflației a avut ca supapă deteriorarea contului curent, în 1999 ajustarea externă s-a realizat pe seama ratării dezinflației. Rata înaltă de sacrificiu, în cazul celor două obiective macroeconomice a fost în mare parte consecința credibilității reduse a programelor de stabilizare și al ritmului lent al transformărilor comportamentale la nivel microeconomic.

pup"‘^eje iuni ale anului 2000 inflația a fost ridicată, salariații au câștigat mai * veniturile bănești reale au scăzut. în această perioadă, inflația s-a datorat în Pu*in? • mare parte modificării regimului TVA, care a însemnat printre altele, ^entuarea impozitării unor bunuri de consum curent.

8CCe Autoritatea monetară a urmărit să imprime o restrictivitate crescută politicii tare. S-au remarcat însă o serie de aspecte contradictorii: fi – apariția unei cereri suplimentare de rezerve de mari dimensiuni (Majoritatea cererii de rezerve a băncilor, de o amploare mai puțin obișnuita a reflectat fenomenul de creștere masiva a depozitelor la sfârșitul anului anterior. Aceasta a constituit un factor de susținere a controlului lichidității) impactul favorabil al structurii si managementului datoriei publice interne asupra lichidității. (Sub presiunea scadentei titlurilor in valuta si a plătii cuponului titlurilor in lei emise in contul restructurării sistemului bancar, Ministerul Finanțelor a fost nevoit sa suplimenteze emisiunile de titluri de stat in lei; în contextul în care aceste plăți au fost efectuate în contul băncii centrale, rambursările efectuate de Trezorerie au prilejuit o absorbție considerabilă)

persistența excesului pe piața valutară (Tendința de reducere accelerată a cererii de valută din partea clienților, precum și cea de scurtare a pozițiilor valutare ale băncilor au condus la intensificarea intervențiilor băncii centrale pe piața valutara, aceasta vizând atât evitarea aprecerii în termeni nominali a leului, cât și consolidarea pe această cale a rezervei valutare)

manifestarea unor probleme de lichiditate la nivelul unor bănci (Ajutorul acordat de BNR s-a concretizat în acordarea creditului special și în efectuarea de plasamente din Contul Trezoreriei)

în a doua parte a anului, în pofida unei așteptate remontări a anticipațiilor inflaționiste, în special pe fondul anunțatelor majorări de prețuri, conduita politicii monetare a determinat coborârea ratelor dobânzilor pe toate palierele pieței monetare. Aceasta s-a soldat cu reașezarea raportului dintre randamentul depozitelor în moneda națională și cel al investițiilor în dolari, în defavoarea primeia.

Principalele constrângeri cărora politica monetara a trebuit să le facă față au fost reprezentate de: majorarea raportului dintre ofertă și cerere pe piața valutară; administrarea datoriei publice interne; amplificarea rolului de împrumutător de ultimă instanță al autorităților monetare și în consecință al acțiunii sale nefaste asupra controlului lichidității. (De exemplu, la operațiunile efectuate în scopul sprijinirii Băncii Agricole s-a adăugat deschiderea unei linii de credit în favoarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, destinată rambursării, în condițiile legii, a depozitelor persoanelor fizice aflate la Bankcoop). Acțiunea factorilor monetari s-a materializat în prezența simultană a injecțiilor și absorbțiilor monetare, dominația celor dintâi determinând apariția și persistenta excesului de lichiditate. Principalele operațiuni ale Băncii Centrale cu efecte directe asupra lichidității au constat în: cumpărările de valuta de pe piața valutară, creditul special (care a continuat să se manifeste ca factor de expansiune monetară), operațiunile cu titluri de stat (care au prilejuit noi injecții monetare), atragerea de depozite.

în anul 2001 indicatorii macroeconomici au reflectat continuarea procesului de relansare economică(PIB-ul real a crescut față de anul anterior cu3,8%) ;Cu toate obstacolele generate de o economie aflată în restructurare,procesul de dezinflație a continuat și rata inflației s-a aflat cu 10,4 puncte procentuale sub nivelul anului

2000,situându-se la nivelul de 34,5 la sută.Creșterea prețurilor a fost parțial determinată de factori corectori ¡ajustarea periodică a prețurilor administrate și modificarea accizelor la unele produse cu prețuri libere,dar supuse sistemului de accizare ;într-o mai mică măsură,inflația a fost întreținută de inexistența unui climat concurențial în sectorul utilităților publice(dominat de monopoluri de stat),persistența indisciplinei financiare și a constrângerilor bugetare slabe și de relaxarea politicilor în domeniul veniturilor.

Pe parcursul anului arieratele au crescut cu 41% în termeni nominali(10,6% în termeni reali).In ultima lună a anului au fost anulate datorii și penalități ale Societății Termoelectrica și ale unor societăți miniere și astfel s-a consemnat o diminuare a arieratelor,fără însă a se da un semnal favorabil disciplinei financiare.

Totuși,punerea în practică a măsurilor cuprinse în programele de restructurare a făcut posibilă privatizarea a 127 de societăți comerciale și a creat premise pentru reducerea în viitor a arieratelor și pierderilor(numai SIDEX privatizată în 2001 înregistrase la sfârșitul anului precedent pierderi reprezentând peste 88% din totalul pierderilor societăților neprofitabile aflate în restructurare).

în scopul contracarării presiunilor si anticipațiilor inflaționiste sezoniere și a celor generate de incertitudinile privind programul economic al noii administrații, în primele luni ale anului a fost înregistrată o înăsprire a politicii monetare.Prin inițierea ulterioară a reducerii ratei dobânzii,banca centrală a urmărit să confirme trendul descendent pe care intrase inflația și să disciplineze anticipațiile inflaționiste.în cel de-al doilea semestru,intensificarea acestor anticipații,precum și pericolul adâncirii deficitului de cont curent au impus stoparea scăderii ratelor dobânzii .Deși spre finele anului presiunile inflaționiste s-au accentuat,BNR nu a recurs la majorarea propriilor rate ale dobânzii,urmărind prin aceasta să consolideze încrederea publicului în continuarea trendului dezinflației,deoarece puseurile inflaționiste au fost de natură conjuncturală și temporară.

Deși s-a urmărit refacerea credibilității instituțiilor statului, aceasta nu s-a putut realiza pentru că reformele nu au fost accelerate, îndeosebi în ceea ce privește ajustările structurale, care să asigure premisele necesare unei dezinflații substanțiale și eliminării unor surse importante ale deficitelor cvasifiscale.

în toate economiile bazate pe mecanismele pieței s-a putut constata că procesul inflaționist este alimentat prin oferta de bani neacoperită de resurse materiale într-o structură adecvată1. Prin această prismă, o politică monetară laxă și acomodativă, care permite creșterea masei monetare în același ritm cu inflația, nu este în măsură să îmbunătățească oferta de resurse reale din economie, ci doar să perpetueze procesul inflaționist.

BNR a urmărit limitarea creșterii masei monetare, aceasta fiind practic singura armă la dispoziția autorității monetare pentru lupta contra inflației.

în concluzie, se poate spune că inflația reprezintă principala amenințare pentru o economie, de natură să-i compromită evoluția stabilă și sănătoasă. în mod deosebit, în cazul unei economii aflate în plin proces de restructurare, care a moștenit grave dezechilibre, limitarea procesului inflaționist reprezintă, totodată, o formă de stimulare indirectă, dar nu mai puțin eficace, a însăși restructurării.

în ceea ce privește evoluția inflației în România se poate conchide că:

Balcerowicz,L -Libertate și dezvoltare-Economia pieței libere,p.74,Editura Compania,București,2001

§/ ilatia – afost un factor de instabilitate

I' * Inflația a fost, în ultimul deceniu, unul dintre principalii factori de instabilitate

ediului economic românesc, atât prin nivel, cât și prin volatilitate, previzionarea evoluției sale și acoperirea costurilor asociate fiind dificil de realizat. Dezechilibrele rsis'tente la nivelul cererii și ofertei agregate au condus la transformarea inflației corective, preponderentă în primii ani de tranziție la economia de piață, în inflație Istructurală, posibil de controlat numai în cazul în care politica monetară beneficiază de sprijinul celorlalte politici macroeconomice (restructurarea economiei și politica fiscală prudentă fiind esențiale ).

în România, inflația a fost recunoscută ca problemă începând din noiembrie 1990- momentul declanșării reformei economice. Fenomenul a existat însă și înainte de această dată (decalaje între cererea și oferta internă au fost sesizate încă de la începutul anilor ’80, pe fondul rambursării accelerate și înainte de termen a datoriei externe), dar tensiunile acumulate au fost reprimate și mascate prin intermediul pârghiilor specifice economiei planificate.

-Persistența cauzelor de fond

în ultimul deceniu, inflația în România a fost oscilantă și, în general, ridicată, în principal ca urmare a:

Efectelor întârzierii restructurării de fond a economiei;

întreruperii în nenumărate rânduri a eforturilor de stabilizare;

Politicii salariale neadecvate;

Indisciplinei financiare extinse;

Cauzele de fond care au generat creșterile de prețuri au rămas în tot acest timp, practic, aceleași, distincte fiind doar formele de manifestare, alternanțele de intensitate si elementele conjuncturale asociate.

-Evoluția prețurilor de consum în anii: 1991-1993

începând din 1991, timp de trei ani, pe parcursul cărora s-au consumat principalele etape de liberalizare a prețurilor, inflația s-a aflat pe o pantă ascendentă, nivelul maxim fiind înregistrat in 1993, când prețurile de consum au avut o variație medie anuală de peste 256 procente. Creșterile ample de prețuri înregistrate în această perioada s-au datorat liberalizărilor graduale, dar și altor măsuri, cum au fost cele de reformă fiscală și cele privind cursul de schimb al monedei naționale.

-Evoluția prețurilor de consum în anii: 1994-1997

în 1994, pe fondul reluării creșterii economice și al temporizării reformei prețurilor, inflația s-a calmat. Forțarea creșterii economice, practic pe vechile structuri, și operațiunile cvasifiscale la care au recurs autoritățile pentru a menține în funcțiune un aparat productiv inadecvat au fost principalele cauze pentru care nici expansiunea economiei și nici procesul de dezinflație nu au fost durabile; în 1997 inflația a reizbucnit, ultima etapă majoră de liberalizare (care a însemnat ridicarea oricăror restricții privind prețurile alimentelor și renunțarea la politica de subevaluare a energiei electrice, termice și gazelor naturale) producându-se pe fondul unui declin al produsului intern brut de peste 6 procente.

-Evoluția prețurilor de consum în anii: 1998-2001

Inflația a continuat să fie ridicată și în următorii ani: 1998 si 1999, pe fondul continuării declinului economic de ansamblu, majorarea TVA, evoluțiile prețurilor și tarifelor administrate practicate la utilitățile publice (mai ales scumpirea energiei

electrice prin eliminarea subvențiilor încrucișate) și deprecierea cursului de schimb au creat presiuni continue asupra prețurilor; abia în anul 2000, odată cu reluarea creșterii economice, a început un proces de dezinflație, rata anuală de creștere a prețurilor de iconsum reducându-se cu peste 14 puncte procentuale.

-Evoluția prețurilor de consum și cea a prețurilor producției industriale.

în toată perioada analizată, prețurile producătorilor industriali au exercitat presiuni semnificative asupra prețurilor de consum, rata lor de creștere fiind, în majoritatea situațiilor, mai amplă decât rata inflației. Statisticile pun în evidență un raport invers doar în anii 1992, 1993 si 1998, când măsurile luate în cadrul reformei prețurilor sau a celei fiscale au vizat doar prețurile la consumator. Prețurile producției industriale au reflectat creșterea continuă a costurilor sub impactul eliminării treptate a subvențiilor și performanțelor economice modeste; evoluția costurilor salariale, reevaluarea repetată a activelor circulante și a mijloacelor fixe, pierderile înregistrate de mulți agenți economici au fost un motiv în plus de presiuni asupra prețurilor.

Inconsecvența măsurilor de reformă economică, susținerea financiară acordată de autorități întreprinderilor de stat neviabile, întârzierea restructurării și privatizării acestora, precum și preocuparea insuficientă pentru asigurarea unui climat concurențial care să conducă la eliminarea comportamentului inflaționist al monopolurilor din sfera utilităților publice au frânat procesul de tranziție spre o economie de piață funcțională

-Tergiversarea procesului de liberalizare a prețurilor

Liberalizarea graduală a prețurilor, prea mult prelungită și marcată de inconsecvențe, a fost unul din principalii factori care au condus la creșterea prețurilor; progresul inițial obținut după primele trei etape (noiembrie 1990, aprilie 1991 si iulie 1991) s-a pierdut pe parcurs din cauza distorsiunilor provocate de subvenții și de anumite forme de control indirect al prețurilor; următoarea etapă majoră de liberalizare a întârziat până în 1997.

Reforma graduală a prețurilor a presupus stabilirea prin metode administrative a nivelului prețurilor și tarifelor anumitor produse, în general ale celor furnizate de companii monopoliste (utilitățile publice, serviciile poștale și cele de telefonie fixă, transportul pe calea ferată) sau cu o concurență limitată (transportul urban de călători, serviciile de apă și canalizare). în intervalul 1990-1996 toate aceste produse și servicii au fost subvenționate în faza de consum sau în cea de producție; pe măsura eliminării treptate a subvențiilor, prețurile și tarifele au fost reconsiderate administrativ, creșterile, în cazul lor, fiind, în general, mai moderate decât cele înregistrate de prețurile producătorilor industriali sau de prețurile de consum.

In 1997, au fost eliminate subvențiile de la bugetul de stat destinate consumului acestor produse și servicii, iar cele acordate de autoritățile locale au fost semnificativ reduse, s-a trecut la un regim de administrare, utilizând drept parametri de ajustare inflația și cursul de schimb, după caz, corecțiile urmând să se facă periodic. Regimul de administrare a rămas nemodificat până în prezent.

-Regimul de administrare a prețurilor-generator de inflație prin costuri

Noul regim a însemnat restrângerea intervenției autorităților și, în mod teoretic, a fost un pas spre o liberalizare deplină. în practică însă, caracterul permisiv al sistemului de reglementare a prețurilor și tarifelor administrate, cu deosebire în ceea ce privește utilitățile publice oferite în regim de monopol, s-a dovedit a fi o frână puternică în atingerea obiectivelor de inflație; creșterile de prețuri ample și dese,

:strate în cazul majorității produselor și serviciilor reglementate, au provocat 'nflație prin costuri, propagată în lanț, greu de contracarat prin acțiuni de politică Monetară, precum și anticipații pe măsură.

în toată această perioadă au fost evidente derapajele politicii de prețuri în zona monopolurilor, atât a celor de stat, cât și a celor private (unica societate de telefonie fixă a fost privatizată în 1998); creșterea prețurilor și tarifelor practicate a fost, în majoritatea cazurilor, sensibil mai mare decât cea justificată de evoluția indicatorilor utilizați drept parametrii de ajustare; chiar dacă efectele directe au fost modeste datorită ponderii relativ reduse pe care aceste produse și servicii o dețin în coșul de consum, efectele propagate prin intermediul costurilor și prețurilor producătorilor e probabil să fi fost relevante, mai ales în cazul energiei.

-Efecte negative ale reformei prețurilor

Modul în care s-a desfășurat reforma în domeniul prețurilor a avut multiple consecințe asupra evoluției acestora, între care se disting:

Coexistența, pe perioadă îndelungată, a prețurilor liberalizate cu cele administrate sau doar supravegheate a făcut ca prețul, cel mai important mecanism de alocare a resurselor în economia de piață, să fie în continuare distorsionat;

Tendința întreprinderilor de stat de a efectua de fiecare dată corecții de prețuri la nivelul maxim admis de reglementările emise de autorități, etapele de liberalizare a prețurilor fiind prilejuri de evitare a contrângerilor bugetare;

– Alimentarea periodică a anticipațiilor inflaționiste și accentuarea simultană a presiunilor sindicale, care au reclamat indexări cât mai prompte și mai acoperitoare pentru a-i proteja pe salariați împotriva efectelor inflației ; pe fondul acestor manifestări, costurile salariale au fost în creștere, iar dezinflația a fost întârziată;

Amplificarea periodică a dezechilibrului dintre cerere și ofertă, mai ales la primele etape majore cuprinse în programul de liberalizare, intens mediatizat; populația, tinzând să păstreze cât mai puțin timp banii de teama inflației, a cumpărat mărfuri sau i-a transformat în valută; efectele acestor manifestări s-au suprapus condițiilor inițiale care au determinat creșterea prețurilor, imprimând inflației tendințe accentuate de autoalimentare.

-Impactul modificării regimului fiscal asupra inflației

Modificările regimului fiscal, numeroase în ultimii 10 ani, au contribuit, de asemenea, la majorarea prețurilor;deși,teoretic, înăsprirea politicii fiscale ar fi trebuit să conducă la comprimarea cererii agregate și, prin urmare, la atenuarea presiunilor inflaționiste, efectul a fost inversat de indisciplina financiară, inelasticitatea cererii și expansiunea cheltuielilor guvernamentale.

-Impactul asupra inflației a modificării regimului fiscal și a costurilor fiscale

aferente forței de muncă

Fiscalitatea legată de forța de muncă salariată a avut efecte majore asupra prețurilor producătorilor. Din analiza structurii costurilor salariale reiese că, deși în România sumele care revin salariaților sunt mici (în medie, ele au oscilat între 151 dolari, nivel maxim atins in 1990 și 65 dolari, nivelul minim atins în 1992), forța de muncă nu este ieftină pentru angajator, care trebuie să suporte numeroase obligații de

-i Prima creștere importantă a costurilor salariale s-a produs în 1991, când, odată P reintroducerea impozitului pe salarii, acestea s-au dublat in termeni reali. Apoi au j^nnat creșteri succesive și accentuate ale costurilor salariale determinate de regimul contribuțiilor și cotizațiilor din alte sectoare care prestează servicii sociale, mai ales sănătatea și învățământul.

-Necorelarea creșterilor salariale cu rezultatele economice Politica salarială neadecvată a fost pe parcursul anilor’90 una din principalele cauze ale inflației, astfel: conservarea puterii de cumpărare a salariilor a avut loc concomitent cu scăderea producției; supradimensionarea forței de muncă și necorelarea creșterilor salariale cu rezultatele economice, practici des întâlnite în marile întreprinderi neperformante au majorat artificial costurile, provocând presiuni asupra prețurilor; politica veniturilor salariale nejustificat de mari a fost și continuă să fie aplicată de societățile și companiile naționale cu poziție monopolistă.

-Indisciplina financiară accentuată, reflectată de acumularea arieratelor Arieratele din economie au persistat pe parcursul ultimilor 10 ani, constrângerile bugetare slabe și indisciplina financiară extinsă favorizând acumulări însemnate de datorii restante între întreprinderi sau față de bugetul de stat și alți creditori. După încercarea autorităților de a fluidiza fluxurile financiare prin compensare globală, arieratele s-au stabilizat în intervalul 1993-1995, nedepășind 25 la sută din PIB, după care au început să crească până la un nivel de peste 42 de procente din PIB in 1999. Dacă în primii ani ai reformei acumularea de arierate era specifică sectorului de stat, în 1999 aproape 47 la sută din acestea se localizau în sectorul privat.Acumularea arieratelor a avut impact inflaționist cert, cu atât mai mult cu cât a fost în strânsă legătură cu derapajele politicii salariale;în majoritatea întreprinderilor neperformante și în companiile naționale care furnizează utilități publice,creșterile salariale au fost acoperite în mod sistematic prin arierate și prin majorarea prețurilor și tarifelor aferente produselor și serviciilor respective.

-Evoluția nefavorabilă a cursului de schimb

Cursul de schimb a exercitat în toți acești ani presiuni asupra costurilor și, implicit, asupra prețurilor.Aceste presiuni au variat ca intensitate, în funcție de politicile aplicate. La începutul reformei, ajustările de curs au fost mai rare, dar mai abrupte, trecerea pe la un palier de stabilitate pe altul provocând de fiecare dată adevărate explozii ale prețurilor prin influențele obiective și prin anticipații.După liberalizarea pieței valutare, în 1997, nu s-au mai înregistrat episoade de depreciere abruptă a cursului monedei naționale, dar atât prețurile producției industriale cât și cele de consum au continuat să manifeste o sensibilitate ridicată față de variațiile cursului.

3.3 Factori determinanți ai inflației

3 3

O politică monetară inflaționistă, care acomodează creșterea prețurilor prin emisiune suplimentară de moneda, oferă numai iluzia creșterii volumului resurselor reale, menținând distorsiunile din economie, întârziind restructurarea și mărind, în final, costul acesteia.

Pe de altă parte, măsurile de politică monetară, oricât de corect fundamentate, ș t produce efectele urmărite în cazul în care se adresează unui sector real rigid, care nu reacționează la pârghiile economice clasice: modificarea dobânzilor, a fe rețurilor și a cursului de schimb. Ilustrarea acestui tip de nefuncționalitate s-a r oncretizat, în primii ani ai tranziției economiei românești, în neutralizarea impulsurilor politicii monetare (impulsuri care ar fi trebuit să stimuleze raționalizarea alocării resurselor reale) prin intermediul conservării fluxurilor locative existente; acest refuz al ajustărilor structurale a luat forma arieratelor de plăți care au “finanțat” continuarea consumului ineficient de resurse, eludând costurile, penalizatoare ale acestei ineficiente .

Pe lângă rigiditate, caracterul neomogen al mediului de implementare a politicii monetare a BNR a fost altă sursă esențială a ineficacității acesteia în perioada primilor ani ai deceniului nouă. Concret, în condițiile coexistentei in economie a unor preturi aflate in stadii diferite de liberalizare, o aceeași rată a dobânzilor produce, de fapt, efecte de intensitate diferită asupra rezultatelor financiare ale agenților economici beneficiari de credite. Similar, eficacitatea și, ca urmare, consecvența politicii cursului de schimb, au fost afectate de caracterul neomogen al liberalizării prețurilor, precum și de diferențierea modalităților de acces al agenților economici la piața valutară. Evident, soluția acestor probleme nu trebuie căutata în diferențierea creditului și dobânzii pe criterii sectoriale sau microeconomice – lucru imposibil sau, cel puțin, ineficace datorită caracterului esențialmente indirect și macroeconomic al politicii monetare -,ci în generalizarea cât mai rapidă a “regulilor jocului” pentru toate piețele integrate în economia naționala.

Procesul inflaționist deschis, declanșat odată cu liberalizarea prețurilor, s-a situat în permanență la niveluri superioare celor avute în vedere. Principalele cauze sunt:

Dezechilibrul structural dintre cerere și ofertă. Deceniile de economie planificată au construit o structură economică având drept caracteristici principale creșterea extensivă, prioritatea sectorului industrial – îndeosebi, a ramurilor mari consumatoare de resurse – și orientate spre o diviziune internațională a muncii sectorizată pe criterii politice. Această structură a economiei și-a dovedit brusc caracterul artificial și nesustenabil odată cu dereglementarea pieței interne și cu destrămarea bazelor politice care stăteau la baza funcționarii piețelor externe.In aceste condiții, o parte însemnată a ofertei interne nu și-a mai găsit corespondent în cerere, dar a continuat, parțial, să subziste, atât inerțial,cât și grație constrângerilor bugetare slabe și capacității de “finanțare” prin arierate. De aceea, restabilirea echilibrelor fundamentale în economie presupune redirecționarea resurselor societății spre acele domenii de activitate pentru care, în noile condiții, exista cerere reală internă sau externă. Cât timp rațiuni de ordin social vor sta la baza menținerii în funcțiune și întârzierii restructurării unor activități lipsite de perspective, resursele financiare consumate pentru supraviețuirea acestora nu pot fi create, în ultimă instanță, decât prin emisiune monetară inflaționistă.

– Disfuncționalitățile perioadei de tranziție. Dereglementarea accelerată a activității economice după 1989 și întârzierile în crearea noilor instituții și mecanisme de piață au antrenat, într-o primă etapă, producerea unor importante pierderi materiale și scurgeri fără echivalent din avuția națională. Sustrageri de materiale și produse industriale, de multe ori acoperite prin relaxarea normelor de consum, distrugeri de

1 Calvo,G.,Coricelli,F.-Oz///n/i Collapse in Eastern Europe:The Role of Cre<^//,p.l5,IMFWorking Paper, 1995,

pentru produsele neafectate sau afectate doar marginal de modificarea corectivă a anumitelor prețuri.

• In consecință, modificările structurale ale prețurilor relative, care ar fi trebuit să restabilească funcția esențiala a sistemului de prețuri – cea de alocare eficientă a resurselor -, în scopul declanșării ajustării structurale a economiei, au fost atenuate de mișcarea concomitentă, în același sens și fără mari discrepanțe proporționale, a tuturor prețurilor. Anticipările inflaționiste ale publicului s-au dovedit “raționale”, eliminând posibilitatea unor efecte pozitive asupra PIB real, efecte care au fost urmărite atât prin

Lane,T -Market d/scz/?/me,p.l2,IMFWorking Paper, 1993

debitori.

Cu toate acestea, pentru a asigura sincronizarea politicii monetare cu celelalte componente ale politicii macroeconomice, și în special cu liberalizarea în trepte a prețurilor; BNR a optat pentru adoptarea unei poziții prudente și graduale în ajustarea ratelor dobânzii. Abordarea graduală a fost impusă de caracterul preponderent corectiv al inflației din primele etape de liberalizare a prețurilor, ca și de ineficenta familiarizare a societăți romanești cu funcționarea mecanismelor de piață. Nu a putut fi pierdut din vedere faptul că, în economia de comandă, o serie de ramuri și activități ineficente au fost susținute permanent prin redistribuiri de resurse realizate implicit, prin distorsiunile de preț și de curs valutar, sau explicit prin subvenții directe. Odată cu procesul de liberalizare a prețurilor și cu reducerea subvențiilor explicite, s-a accentuat dependenta unor activități de existenta altor forme de subvenționare, singurele rămase accesibile o anumită perioadă de timp fiind dobânda real negativă (sub rata inflației) și cursul valutar supraevaluat.

Din aceste motive, abia în luna iunie 1992, rata de referință a BNR a ajims la 80% pe an, ceea ce, în condițiile reducerii ritmului de creștere a prețurilor, reprezintă un nivel pozitiv în termeni reali. Deși, această rată a fost menținută până în luna decembrie a aceluiași an, impactul ei a fost neutralizat treptat ca urmare a răspunsului BNR la presiunile tot mai insistente din partea sectorului real pentru creditarea în condiții preferențiale. Practic, întreaga creștere a masei monetare din ultimele luni ale anului 1992 s-a realizat pe seama creditelor cu dobândă preferențială, refinanțarea în condiții curente scăzând tot mai mult în cifre absolute și relative.

Privite a posteriori aceste facilități de credit și-au atins doar în mică măsură scopul. Astfel, creditul pentru decontări speciale a redus numai pe termen scurt volumul arieratelor de plăți, care au început sa crească spre sfârșitul anului 1992, dovedind încă o dată, că blocajul financiar are cauze fundamentale localizate în afara sectorului bancar.

Creditul pentru agricultură, care echivalează cu o subvenție implicită, s-a dovedit a nu fi în măsură să reducă presiunile inflaționiste exercitate de prețurile produselor agricole, așa cum s-a pretins în momentul solicitării acestei facilități, în schimb a generat suspiciuni cu privire la onestitatea cu care a fost efectiv utilizat. Mai mult, faptul ca producătorii agricoli au avut acces la o resursă de creditare cu un preț derizoriu a stimulat procesul de acumulare de stocuri de produse agricole, a căror desfacere pe piață a fost întârziată, obligând astfel guvernul să apeleze la importuri costisitoare.

Aceasta dovedește că odată cu încheierea procesului de liberalizare a prețurilor, menținerea unor subvenții implicite prin diferențierea dobânzilor nu și-a mai găsit justificarea.

balanței de plăți prin descurajarea exportatorilor și încurajarea importatorilor. Ca ' urmare, rezervele valutare existente la începutul anului 1990 s-au epuizat rapid, fără o 'i nfluență semnificativă asupra fenomenului inflaționist. De aceea, se poate spune că dificultățile din economie nu pot fi disociate de acumularea la scara societății romanești a unui ansamblu de probleme a căror amânare, an după an, riscă să genereze situații fără ieșire. între aceste probleme, inevitabil intercondiționate, o importanță deosebită pentru performanța economică prezintă următoarele:

Inconsecvența legislativă. In sistemul juridic românesc coexista reglementări din perioada interbelica si din timpul economiei planificate centralizat cu acte normative aliniate la standardele occidentale actuale. Uneori, măsurile adoptate, chiar dacă în principiu corecte, nu țin seama de nivelul resurselor disponibile, ceea ce are drept efect menținerea incertitudinilor, a lipsei de consecvență și, tot mai frecvent, a revenirilor legislative.

Regimul difuz și confuz de proprietate. Privatizarea este lentă și ezitantă, iar restituirea proprietăților nu a fost definitiv tranșată. Statul rămâne proprietar majoritar în industrie și în alte sectoare economice cheie, care se disting prin management tot mai neperformant și rezultate în continuă deteriorare.

Indisciplina financiară și contractuală perpetuează un comportament în disonanță cu cele mai elementare reguli ale economiei de piață.ln numele respectării democratice a drepturilor și libertăților persoanelor fizice și juridice, țara noastră a ajuns în situația în care debitorul, chiar cel de rea credință, este apărat în dauna creditorului. Această stare de fapt se regăsește în lungirea la nesfârșit a acțiunilor în justiție și adoptarea unor soluții care dezavantajează în fapt creditorul,chiar atunci când câștigă procesul,și în perpetuarea fără opreliști a indisciplinei contractuale și de plăți, debitorii rău platnici nefiind practic penalizați pentru conduita lor. Această situație are un impact negativ asupra însăși construirii mecanismelor care stau la baza funcționării economiei de piață, în care disciplina contractuală și de plăți trebuie să reprezinte o lege de fier, cu mult mai tare decât cea.reprezentată în trecut de disciplina de plan.

Structurarea lentă a instituțiilor specifice economiei de piață. Astfel, Bursa de Valori și piața RASDAQ au o adâncime modestă, iar rolul lor în alocarea resurselor de investiții este marginal. Bursa de mărfuri funcționează încă și mai slab, ceea ce descurajează producția.

înrăutățirea comportamentului agenților economici, îndeosebi din industriile rămase în proprietatea statului, care au abandonat, practic în totalitate, funcția de investiții-acumulare în favoarea funcției de asigurare a resurselor în vederea acoperirii costurilor salariale tot mai mari.

Agravarea structurii sociale, ca urmare a scăderii populației active – și încă și mai mult a acelei părți care contribuie direct la formarea veniturilor publice – și creșterea concomitentă a ponderii persoanelor asistate, ale căror venituri sunt constituite prin redistribuire: pensionari, șomeri, bursieri…

Consumul administrației publice, la rândul lui, s-a înscris pe o nefirească pantă ascendentă. Dincolo de nefirescul situației reprezentate de creșterea consumului

||. „ condițiile economiei de piață față de nivelul înregistrat în timpul planificării publie 1 . ctu| aCestei evoluții se concretizează și în creșterea consumului și

Fentrahzaie’ . ..

aderea economisirii.

SCa în strânsă conexiune cu scăderea ratei acumulării, absorbția internă, pentru BL și pentru investiții, s-a bazat în tot mai mare măsură pe resurse externe. H^ularea în timp a deficitelor a atașat constrângerii externe dimensiuni tot mai rnnificative. L-a această situație s-a ajuns datorită următoarelor cauze principale: p? Deficitul ridicat al balanței comerciale, pe seama majorării importurilor și scăderii exporturilor.

Creșterea deficitului contului curent, produsă în special ca urmare a evoluțiilor fluxurilor balanței comerciale.

Capacitatea limitată de a atrage resurse financiare externe.

Creșterea serviciului datoriei externe.

Acumularea în timp a problemelor menționate a fost favorizată de răspunsul neconvingător al politicilor urmate de autorități. Evoluțiile în acest plan s-au

caracterizat prin.

Derapajul politicii economice, manifestat prin încetinirea privatizării, absența practică a măsurilor de restructurare în economie și creșterea salariilor reale, în contradicție cu rezultatele în planul producției și al productivității.

Incertitudini majore pe scena politică și semnale confuze și contradictorii cu privire la orientarea viitoare a politicii economice au fost transmise atât din interiorul executivului, cât și din cadrul majorității parlamentare;Aceste orientări erau în sine lăudabile, dar nu aveau acoperire în situația economiei și a finanțelor țării.în mod special s-a insistat asupra dorinței de relaxare fiscală, pe seama reducerii veniturilor statului, concomitent cu majorarea cheltuielilor, orientare care era în contradicție cu resursele disponibile ale economiei și cu înrăutățirea mediului extern.

Politica veniturilor a fost permisivă. Creșterea costurilor salariale a amplificat deteriorarea performanțelor din economie, ceea ce a condus, în final, la majorarea deficitului extern. Această stare de lucruri pune mai mult în lumină inconsistența teoriilor care mizează pe stimularea cererii pentru creșterea producției. într-o economie deschisă – cum tinde să devină economia romanească- mai ales dacă oferta internă agregată este afectată de constrângeri structurale (calitate necorespunzătoare a mărfurilor, parametrii tehnico -funcționali depășiți etc.), stimularea cererii interne atrage cu preponderență înrăutățirea balanței de plăți1.

-Restructurarea sectorului neperformant al economiei a înregistrat rezultate sub anticipații. Constrângerile bugetare slabe la nivel microeconomic au condus, de altfel, la majorarea salariilor și menținerea inelastică a cererii de importuri, chiar în condițiile diminuării puternice a producției. S-a produs o decorelare dramatică între scăderea producției și menținerea neschimbată a numărului de salariați, ale căror salarii reale chiar au crescut, în contradicție cu performantele producției. Decorelarea a fost mai accentuată în industriile aflate în proprietatea statului și rămase în poziție de monopol pe piața internă. în consecință, procesul de selecție adversă s-a manifestat cu putere: accesul la resurse a fost menținut pentru sectorul guvernamental – care a consumat mai mult – și pentru industriile neperformante, în dauna sectorului performant, cu potențial de creștere sănătoasă.

1 Calvo,G.,Coricelli,F.-Ozz/pzz/ Collapse in Eastern Europe.The Role of Credit,^. 17,IMF Working Paper, 1995

108

Privatizarea a evoluat neuniform. Ponderea sectorului privat în economie rămâne net mai scăzută decât în țările din Europa Centrală, iar evoluția recentă a acestuia este îndoienică. Probabil, o contribuție însemnată revine fenomenului de selecție adversă, prin evicțiunea sectorului performant al economiei.Până în prezent, managementul privat rămâne, în multe cazuri, neperformant, asemenea celui din sectorul de stat al economiei.

Se observă că inflația este un fenomen cu cauzalitate multiplă care depinde de toți subiecții economici care contribuie la modelarea proceselor financiare.

Dacă aceștia au fost factorii procesului inflaționist de la începutul perioadei investigate,analizând evoluția din ultimii ani(1997-2001) ai economiei românești se pot constata câteva dominante ale inflației:

-Cererea internă și importul net

Cererea internă s-a majorat continuu prin ambele sale componente :consumul și acumularea ;dar,cererea internă a fost satisfăcută cu prețul unui import net substanțial. In ultimii ani,consumul final a reflectat tendința de creștere manifestată de toate componentele sale,între care dominantă a fost cea a consumului populației(încurajat de creșterea veniturilor).Administrația publică și-a extins consumul,în principal,datorită eforturilor depuse de autorități pentru aducerea sectoarelor de apărare și ordine publică la standarde care să-i permită României integrarea euroatlantică.

Acumularea a crescut atât pe seama formării brute de capital fix,cît și ca efect al evoluției stocurilor materiale.Rata de investiție,calculată ca raport procentual între formarea brută de capital fix și valoarea adăugată brută,s-a majorat atingând cel mai înalt ritm în 2001.In ceea ce privește investițiile, sectorul privat a fost dominant,dar au crescut și cele din sectorul de stat.

-Oferta

în ultimii ani s-a înregistrat o extindere a pieței interne și o diminuare a dezechilibrului cerere-ofertă.Creșterea producției totale s-a realizat prin îmbunătățirea rezultatelor obținute în majoritatea sectoarelor economiei reale,dar,mai ales în industrie și construcții.Evoluții pozitive au fost înregistrate și în producția agricolă,în sectorul serviciilor și în activitatea băncilor.

-10

-Componenta fiscală și acomodarea cvasifiscală

Presiunii inflaționiste generate de expansiunea cheltuielilor bugetare și forțarea scăderii dobânzilor în economie i s-a adăugat influența exercitată de către Ministerul Finanțelor Publice,pentru cheltuieli curente ,a disponibilităților din contul în valută.în ultimii ani a crescut importanța finanțării externe a deficitului bugetar.Finanțarea internă a fost asigurată cu preponderență de investitorii nebancari.

Efectele restructurării sistemului bancar au influențat nivelul datoriei publice prin preluarea activelor neperformante ale băncilor de stat(Banca Agricolă și Bancorex)

Nivelul de îndatorare al României(sub 30%)este sensibil inferior plafonului de 60%stabilit de Tratatul de la Maastricht.Dar,în timp ce în majoritatea țărilor europene ponderea datoriei publice în PIB este inferioară gradului de monetizare a economiei,la noi raportul este invers,ceea ce pune în evidență constrângerile impuse pe plan intern finanțării deficitului bugetar și necesitatea menținerii acestuia în limite sustenabile(cu atât mai mult cu cât alternativa finanțării externe depinde de promovarea unor politici economice prudente)

-Forța de muncă

Raportul de dependență economică(numărul de pensionari și șomeri ce revin la 1000 de salariați plătitori de impozite)a scăzut treptat întrerupând tendința de înrăutățire consemnată în trecut.

-Veniturile

In primii ani ai tranziției încercările autorităților de a impune constrângeri bugetare întreprinderilor aflate sub controlul statului nu au avut efectul scontat ;măsurile promovate nu au modificat esențial comportamentul salarial al unităților respective (din industria extractivă,energetică,poștă și

telecomunicații).Creșteri salariale semnificative s-au înregistrat și în sectorul bugetar,iar la nivelul economiei naționale s-a consemnat creșterea în termeni reali a câștigului salarial mediu net.Dat fiind decalajul dintre ritmul de creștere a câștigurilor salariale nete și cel al productivității,dinamică salariilor a contribuit la dezvoltarea inflației prin costuri.

– Datorită intensificării presiunilor pe piața forței de muncă,a majorării 'lor reale și a consumului final al populației se poate aprecia că cererea internă șjlirtnsum a constituit un factor de presiune inflaționistă.

Mediul extern

IIP în ultimii ani am asistat la o accentuare a deficitului comercial pe fondul E| ensjflCării tranzacțiilor externe ;s-a înregistrat o puternică majorare a importurilor jS? -tă -creșterii economice,investițiilor în retehnologizare,facilităților vamale și cererii inteme.Ținând cont de volumul ridicat al importurilor comparativ cu cel al i DOrturilor,creșterile de prețuri pe plan extern au influențat prin intermediul inflației importate și nivelul prețurilor interne.Factorii externi cu impact semnificativ asupra inflației importate au fost :prețul internațional al petrolului,cursul de schimb euro- dolar și nivelul inflației în țările care dețin o pondere importantă în comerțul exterior al României.Acești factori au acționat atât în mod direct,prin efectul asupra prețurilor interne la energie și combustibili și prin prețurile bunurilor de consum importate,cât și indirect,prin intermediul influenței exercitate asupra costurilor de producție ale celorlalte bunuri și servicii.

-Cursul de schimb

în perioada deceniului nouă,adeseori cursul de schimb a fost utilizat ca ajustor al balanței comerciale.Abia în ultimii ani politica valutară a urmărit o mai bună exploatare a valențelor sale antiinflaționiste.

Se poate aprecia că,în raportul conflictual dintre consolidarea procesului dezinflaționist,pe de o parte,și menținerea competitivității externe și consolidarea rezervelor valutare,pe de altă parte,evoluția cursului de schimb a asigurat un compromis adecvat.

Implicațiile arieratelor inter-întreprinderi asupra inflației

3.4.1 Implicații macroeconomice ale arieratelor

într-o economie de piață creditele între întreprinderi reprezintă o modalitate normală prin care se fac afaceri, iar existența acestora n-ar trebui să fie, în mod normal, un motiv de îngrijorare. într-o economie de piața dezvoltată, matură, creditele bancare și non-bancare sunt – ca pondere – aproximativ egale. Când anumite întreprinderi au exces de lichiditate, acordă împrumuturi, apărând astfel credite non- bancare (în afara băncilor). Complicații apar atât pe plan teoretic cât și practic atunci când aceste credite nu sunt acordate în mod voluntar, sau atunci când plățile datorate sunt, de fapt, plăți amânate sine die, adică arierate cu o probabilitate foarte mică de a fi rezolvate.

Arieratele dintre întreprinderi sunt un simptom al unei economii încordate pensionate.în timpul recesiunilor perioada de efectuare a plăților crește; firmele mai slabe, cu o forță concurențială mai mică încearcă să supraviețuiască apelând la amânarea plăților și, în consecință, cauzează probleme financiare altor firme.Dar într-o economie care funcționează bine, disciplina de piață (financiară) este o “regulă de aur” a jocului și, în final, companiile care nu-și pot îndeplini obligațiile ies din circuitul economic. O atenție din ce în ce mai mare a fost acordată arieratelor dintre întreprinderi în economiile fost centralizate, datorită, în principal:

brute reflectând primitivismul instituțional al mediului pieței interne;

| impactul arieratelor, în calitatea lor de cvasi-bani interni temporari, asupra W politicii monetare și, în ultimă instanță, asupra politicii de stabilizare. Evoluția arieratelor în economiile în curs de transformare, mai ales în acelea care au început procesul de reformă mai târziu, a reliefat extraordinara rigiditate structurală a acestor sisteme și a ridicat semne de întrebare asupra fundamentelor microeconomice ale politicii de stabilizare macroeconomică în perioada tranziției.

Se poate presupune că atunci când cu cât mai mult un sistem este mai rigid (inadecvat) din punct de vedere structural și instituțional, cu atât mai mult arieratele vor apare ca problemă a structurii. Arieratele par să influențeze sistemul într-un dublu sens: pe de o parte ele par să funcționeze ca un mecanism de auto-apărare (ca anticorpi creați de un organism) împotriva presiunii de schimbare – structurile vechi opun rezistență schimbării; pe de altă parte, ele pot încetini periculos de mult ritmul restructurării și al ajustării prin relaxarea disciplinei financiare. în economiile fost centralizate arieratele ajută la menținerea, în esență, a sindromului unui buget "moale” ; întreprinderile au o putere de a negocia mai mare decât într-o economie de

anume: gradul înalt de putere decizională a întreprinderilor, atunci când acestea nu sunt afectate de costrângerile bugetului “tare” (hard budget).

Arieratele relaxează disciplina de piață și sunt, în consecință, un tampon împotriva impactului șocurilor, moderând declinul producției.Măsura în care se realizează această moderare depinde de dinamică inflației; cu cât inflația este mai mare, cu atât efectul său moderator este mai mic. Pe de altă parte, arieratele favorizează perpetuarea restricțiilor bugetare slabe, complică politica monetară și încetinesc restructurarea (iar astfel, mențin alocarea greșită a resurselor).

Y

yi yO

Fio 3.3 care utilizează diagrama convențională IS-LM, încearcă să arate Iv/i 1 în care întârzierea plăților moderează declinul producției atunci când se aplică monetar. înăsprirea politicii monetare ar însemna, în mod normal, o glisare a iP^ LM către LM1, dar datorită creșterii arieratelor, aceasta, este cu mult mai mică – Bl „ ja lM2. în consecință, declinul producției este moderat de la YO la Y2 (în loc de Durabilitatea deplasării LM depinde de măsura și modul în care vor fi acceptate m utoierate) de către sistem arieratele inter -întreprinderi.

Un mod de a ilustra slăbiciunea piețelor în timpul tranziției este de a distinge între arieratele nominale nete și cele reale nete. Arieratele nete sunt considerate o măsură a ineficienței sistemului.Ele presupun fungibilitatea (convertibilitatea) reciprocă a plăților de făcut și a plăților de încasat, ceea ce nu arată cu fidelitate pierderile înregistrate de sistem. Acest lucru este arătat în fig.3.3 de deplasarea curbei IS de la ISO la IS1; moderarea reală a declinului producției este mai mică decât cea nominală, după cum se vede și în fig.3.3: Y3 este mai mic decât Y2.

Compensarea reciprocă a arieratelor și obținerea unui volum net de arierate (prin eludarea pieței), este parțial analoagă cu încercarea de a fi avut plăți multilaterale în interiorul fostului bloc CAER, încercare la care s-au opus toate țările foste membre datorită “durității” (calității) diferite a bunurilor care făceau obiectul schimbului. Arieratele nominale nete sunt întotdeauna mai mici decât cele reale nete deoarece ele implică tranzacții care nu ar avea loc dacă s-ar aplica constrângeri bugetare tari1.

Arieratele nu reprezintă o creare de bani din moment ce, datorită restricției de numerar, dacă prețurile ar crește mai repede decât ar scădea producția și nu ar interveni nici o inovație financiară care sa afecteze în mod semnificativ velocitatea banilor, economia ar ajunge, mai devreme sau mai târziu, la un punct mort. Se poate afirma că arieratele reprezintă ele însele, o inovație financiară, dar caracterul lor de lichiditate temporară invalidează aceasta afirmație; arieratele sunt doar un substitut temporar al banilor interni (credite bancare). Se poate imagina o situație în care banii lichizi și creditele bancare s-ar folosi doar pentru plata salariilor și efectuarea de alte plăți în monedă, în timp ce restul tranzacțiilor – care se bazează pe arierate – se transformă în compensații (barter-uri); acesta ar fi un sistem monetar dual, cu un segment demonetizat al tranzacțiilor. Dar această demonetizare crescândă ar continua să fie supusă restricției de numerar și ar trebui să se oprească la un punct unde, fie intervine o nouă injecție de monedă pentru a sprijini tranzacțiile adiționale bazate pe bani (sau creșterea lor nominală datorită creșterii salariilor), fie vor începe din nou să crească arieratele inter-întreprinderi.

Arieratele provoacă inflație întrucât permit firmelor să-și crească prețurile și salariile fără să se teamă de consecințe imediate. O politică monetară aspră – care practică plafoane mici de credite și rate ale dobânzii înalte – ar conduce la o scădere puternică a producției dacă arieratele nu ar oferi o “fereastră de oportunitate” întreprinderilor pentru a scăpa de constrângerile financiare.

în mod paradoxal, arieratele pot avea și un potențial anti-hiperinflaționist când conduc la o stare de lucruri mai puțin rea decât ceea ce rezultă dintr-o acomodare completă a masei monetare (destinată să finanțeze, fără nici o restricție, întreprinderile care merg în pierdere și deficitele bugetare). Aceasta este, desigur, o exagerare, întrucât hiperinflația și arieratele pot coexista. întrucât reprezintă doar un substitut temporar pentru banii reali, plățile întârziate contribuie într-un mod pervers

ral n(j0genizarea” dinamicii masei monetare. Creșterea lor, legată atât ca o cauză, cât ¡¡i un efect – via anticipări inflaționiste – de creșterea prețurilor și a salariilor, face H caacută criza de numerar și amplifică o dilemă a decidenților în a alege între două liltrerne: fie să încerce să controleze inflația privind-o ca pe un fenomen, în cele din jlfțjță pur monetar, folosind unilateral politica monetară și riscând astfel să provoace ^colapsul economiei; fíe să acomodeze automat masa monetară conform “nevoilor” onomiei, acțiune care ar alimenta inflația, și, ulterior, ar provoca hiperinflație.

3 4.2 Factorul încordare – în explicarea arieratelor

Există câteva explicații principale pentru creșterea arieratelor în perioada de tranziție. Acestea includ: starea de neclaritate privind drepturile de proprietate și ce înseamnă aceasta pentru comportamentul întreprinderilor; setul de stimulente care modelează comportamentul si duce la “eșecuri de coordonare pe piețele de credit” ; subdezvoltarea financiară (instituționala) si lipsa de informațiiJ; penuria de lichiditate reală ca urmare a creșterii brutale a prețurilor după liberalizarea lor și lipsa de credibilitate a politicii economice .

Aceste explicații sunt interdependente și ele arată două din cele mai importante caracteristici și probleme în abordarea fenomenului arieratelor în economiile în transformare și anume, structura și alocarea greșită a resurselor. Ambele au făcut ca sistemul să fie supus unei încordări, unei tensiuni extraordinare o dată cu producerea șocurilor interne (reforma) și a șocurilor externe; arieratele sunt un rezultat al acestei încordări.

Structura se referă la rețeaua de aranjamente instituționale (incluzând reguli de comportament înrădăcinate în societate)și de interese bazate pe interdependențele materiale/productive și pe distribuirea drepturilor de proprietate care creează o logică a mișcării sistemului și face întreprinderile prizonierele sale. Interesele statornice sunt o consecință și a structurii industriale ca o moștenire a sistemului centralizat care se caracterizează prin legături în lanț, în comparație cu economia de piață ca sistem dinamic complex ce se bizuie – în esență – pe legături paralele. Aceasta structură industrială, hiperconcentrată și având la origine legături în lanț, explică gradul de monopolizare în economiile de tranziție.Se poate chiar vorbi despre o “putere a structurii” , care este bine ilustrată de puterea debitorilor asupra creditorilor denumită “pasivitatea creditorului”.Această putere nu este de natură conspiratională, “cartelul” fiind în necunoștință de cauză, deoarece se bazează pe regulile funcționării sistemului.In acest caz, fiecare creditor în parte, găsește prohibititive costurile încercării de a impune disciplina financiară și optimizează renunțând la tentativa de a obliga debitorul să plătească.Arieratele sunt un produs al structurii,dar în același timp, ele constituie un mecanism care o protejează și îi sporește puterea.Acest lucru este posibil, întrucât întreprinderile, care sunt prinse în “rețeaua” plăților de făcut și a celor de primit interdependente, găsesc spațiul de desfășurare al tranzacțiilor potențiale, limitat la cele care presupun acceptarea de arierate; companiile care solicită ca

g ¿g plată banii reali vor evita partenerii care nu au lichiditate reală. Astfel, I niodȘ 1jnt^rziate limitează “libertatea de a alege” și, în consecință, reduc varietatea și, Hgl?; – calitatea input-urilor afectează calitatea output-ului. Pentru unele : 1 – icjerj _ cele care nu au o “mentalitate defensivă de supraviețuire” acest efect

mi tare poate spori tentația de a ieși din capcana arieratelor și a “puterii structurii.” ^ in ^ ¿oua trăsătură și problemă este cea a dimensiunii alocării

p corespunzătoare a resurselor, adică pur și simplu dimensiunea dezechilibrelor – la loile prețuri relative – , care indică amploarea ajustărilor structurale necesare în |comparație cu capacitatea sistemului de a întreprinde schimbări rapide și pe scară

larga1.

Planificarea centralizată, cu incapacitatea sa inerentă de a face calcule rationale, și industralizarea forțată au lăsat ca moștenire o alocare ineficentă a resurselor, a cărei magnitudine a fost scoasă la iveală de către liberalizarea prețurilor. Ceea ce arată prețurile libere, era înainte ascuns de către prețurile administrate și de o puternică redistribuire a veniturilor: o diferență foarte mare între ratele de profitabilitate și o foarte largă dispersie a unităților ce corespund mai multor categorii: întreprinderi cu valoare adăugată negativă; întreprinderi neprofitabile care, au totuși o valoare adăugată pozitivă și care, pot fi împărțite în firme non-viabile și firme potențialmente viabile; întreprinderi profitabile.

Diferența mare între ratele de profitabilitate și larga dispersie a întreprinderilor cu performanțe diferite înseamnă că, dacă s-ar impune în mod strict disciplina de piață (financiară), un mare număr de întreprinderi s-ar scufunda – ca rezultat al unei profunde realocări a resurselor; și anume, producția totala ar scădea substanțial din moment ce distrugerea provocată de piață este mai mare decât efectele constructive, aceasta cel puțin într-o primă etapă (când se manifestă așa numitul efect al curbei J). în acest proces sunt implicate două aspecte importante: unul este aria realocării (dislocării) și al doilea este viteza necesară pentru menținerea unui echilibru între intrările în și ieșirile din circuitul economiei. Se poate presupune că, cu cât sunt mai mari amploarea și viteza necesare desfășurării procesului, cu atât acest dezechilibru și încordarea din economie vor fi mai mari. De fapt, când vorbim despre reacția scăzută pe latura ofertei (producției), identificăm tocmai acest dezechilibru.

Problema amplorii și vitezei realocării resurselor se poate pune în orice economie, indiferent de gradul de ocupare a forței de muncă; orice modificare semnificativă a prețurilor relative ar trebui să provoace o realocare de resurse.Dar, se poate presupune că, cu cât gradul de ocupare al forței de muncă este mai mic, cu atât mai mare va fi rezistența la schimbări. în acest sens, ar fi interesant de notat experiența țărilor industrializate, care au trebuit să absoarbă șocul prețurilor petrolului în anii ’70;Ele și-au permis luxul să întreprindă ajustările necesare într-un sistem relativ lejer,în principal datorită calității funcționării economiilor lor, statutului lor de “creatori” ai prețurilor mondiale (price-makers) pentru produse manufacturate și reciclării petrodolarilor. A fost folosită și politica monetară pentru a întârzia schimbările, ceea ce a dus la o creștere a inflației mondiale.

Economiile fost centralizate, prin excelență, preiau prețurile mondiale (sunt “price-takers”); aceste economii au trebuit să absoarbă efectele înrăutățirii raportului de schimb .Odată ce prețurile mondiale au început sa guverneze toate tranzacțiile comerciale ele au trebuit sa facă față unei prăbușiri aproape instantanee a comerțului est-european după dispariția CAER-ului. Pe lângă aceasta, s-a produs o comprimare puternică a comerțului intern și, relaționat, a ofertei/cererii agregate, ca rezultat al

B| eXtraordinare a “costurilor informaționale și tranzacționale” pentru multe creștem ^ceasta este“implozia comerțului” cunoscută și ca“distrugerea relației”. BBp Datorită neclarității referitoare la drepturile de proprietate, se poate presupune F eficiența s-a făcut din ce în ce mai simțită în multe întreprinderi .Acest fenomen 1111 țnsoțit de delapidare pe scară largă. Pentm economiile în curs de transformare, Pir0 cauzată de dimensiunea necesară a realocării, combinată cu aranjamentele 'nstituționale primitive și cu lipsa de “capital organizațional” , a fost agravată de

locuri exogene extrem de severe.

într-un sistem supus unor tensiuni substanțiale, există forțe puternice care *nduc o înclinație de a genera inflație ca mod de a difuza încordare prin amânarea costurilor de ajustare.Taxa prin inflație și rata negativă a dobânzii reprezintă subvenții implicite pentru cei care nu rezistă financiar. întreprinderile nerentabile sunt interesate în a crește prețurile într-un ritm mai rapid decât dinamică costurilor și, în plus, formează un lobby puternic pentru obținerea de credite ieftine. Eforturile lor sunt ușurate deoarece piețele sunt puternic monopolizate, iar în curs de schimb fix – ca o ancoră și ca un factor de disciplinare pe piață – este, practic, aproape imposibil. în momentul în care politica de stabilizare este orientată spre combaterea inflației și politica monetară devine mai aspră, arieratele formează un mijloc de evadare pentru întreprinderi de a continua să obțină credit cu cost zero și, de asemenea, le permite să ridice continuu prețurile. Mai mult, întreprinderile neprofitabile vor privi inclusiv diminuarea ratelor real negative ale dobânzii ca pe un șoc major, întrucât aceasta înseamnă o reducere substanțială a subvențiilor implicite .

Se poate face o analogie cu țările în curs de dezvoltare importatoare de petrol care, în perioada următoare socului prețurilor petrolului au devenit puternic îndatorate împrumutând la rate ale dobânzii real negative mari; aceste rate erau aproape o invitație la a împrumuta. Când ratele dobânzii au devenit pozitive în termeni reali (pe piața mondială a capitalului), s-a declanșat o reacție în lanț și a început să se extindă criza datoriilor din anii ’80. Principala diferență este că, în timp ce întreprinderile din economiile în curs de transformare au posibilitatea de a utiliza arierate, economiile naționale se confruntă, în mod esențial, cu restricții bugetare “tari” și sunt obligate de către comunitatea internaționala să se supună disciplinei financiare.

Un alt factor este elementul politic.O deosebită importanță prezintă credibilitatea politicii economice.Aceasta depinde de măsura în care în sistem se pot efectua ajustări structurale în perioada în care se promovează politica respectivă.

3.4.3 Legătura dintre arierate și exporturi

M. Khan si E. Clifton au arătat cum s-au dezvoltat arieratele în România, ca unul din cele mai ilustrative cazuri în economiile fost centralizate; La sfârșitul lui 1991, arieratele brute se cifrau la 1,777 miliarde lei, ceea ce a reprezentat cca. 56% din PIB în prețurile din decembrie ’92. Creșterea extraordinară a creditelor dintre întreprinderi nu ar fi trebuit să surprindă deoarece România a avut una din cele mai distorsionate economii. Au existat, de asemenea, o politica de industrializare care a ignorat flagrant avantajele comparative, politici comerciale care se desfășurau contrar logicii funcționării economiei de comandă, și o “terapie șoc” sui generis în anii ’80.

Gradul înalt de alocare greșită a resurselor și reducerea extremă a consumului j eCt prin restrângerea absorbției interne și indirect, prin substituiri forțate în f" m 5 _ au dus la o explozie a prețurilor după liberalizarea acestora. Această §COni zie nu a favorizat aplicarea unei politici economice monetare mai restrictive prin eXT irea de plafoane de credit reduse. După ce a căutat în zadar alte soluții, și cedând U 1 siunilor politice, guvernul român a procedat la o “compensare globală”. Deși însoțită de măsuri al căror scop era neutralizarea influenței noii injecții monetare, lconipensarea a atras după sine fenomenul hazardului moral.

Arieratele au reapărut în anul imediat următor (1992) într-un climat J caracterizat de impunerea unor rate nominale ale dobânzii mult mai înalte – în încercarea de a le face pozitive în termeni reali; creditele bancare mai puțin ieftine au crescut atracția exercitată de arierate ca cvasi-bani temporari. în pofida unei rate anuale a inflației care a depășit 200%, arieratele brute s-au situat la un nivel de aproximativ 30% din PIB la sfârșitul lui 1992, scăzând apoi treptat (în 1993 la 25,1%, în 1994 la 24,8%, pentru ca în 1995 să atingă 23,9% din PIB,valoare în jurul căreia se va menține până în 2000.

Se poate presupune că injecții monetare selective (credite subvenționate pentru anumite sectoare) și un comportament mai prudent al întreprinderilor au determinat o creștere mai lentă a arieratelor (o creștere mai mică în termeni relativi). Injecția monetara a fost folosită în încercarea de a rupe “solidaritatea debitorilor”, folosind acele întreprinderi ale căror produse aveau o vandabilitate mare (ca electricitatea) și, astfel, puteau pretinde plata de la debitori.

Arieratele, ca substitut temporar al lichidității reale, ajută firmele să supraviețuiască, dar exercită presiuni asupra dezvoltării întreprinderilor care dispun de potențial de creștere. în aceste situații arieratele tind să aducă evoluția întreprinderilor la un numitor comun, ceea ce explică de ce întreprinderile care se pot dezvolta încearcă să scape de restricția de lichiditate reală, iar calea de a o face când economia nu are lichiditate internă, și împrumuturi externe nu sunt disponibile, este de a crește exporturile.După cum pare să sugereze experiența României, dimensiunea sporită a exporturilor poate fi un efect secundar al arieratelor, având potențialul de a le stăvili creșterea. Datele pentru 1992 (comparativ cu anul anterior) indică o creștere de 22% a exporturilor și o creștere de numai 16% a importurilor în valută forte, în condițiile în care economia a continuat sa meargă în jos – PIB-ul a scăzut cu aproape 8,8%'. O devalorizare substanțială a cursului de schimb (care a avut loc de-a lungul întregului an) a contribuit, și ea, la stimularea exporturilor.

Exporturile au devenit mai atractive, întrucât ajutau întreprinderile care doreau să se dezvolte, prin: rezolvarea problemei lichidității și evitarea stavilei puse în calea dezvoltării lor de către arierate; scăparea din “capcana rețelei” și construirea unui lanț nou de furnizori și clienți de încredere; obținerea unui activ mult mai prețuit (valuta forte), care menține atât o lichiditate, cât și o valoare înaltă.Acest efect, prin intermediul exporturilor, a fost înlesnit de faptul ca întreprinderile au avut libertatea de a deține cont în valută forte. în mediul puternic incert și inflaționist, această libertate a facilitat o tendința de dolarizare, ale căror trăsături sunt similare cu procesul întâlnit în America Latină; “Legea Gresham, inversată” a fost întotdeauna prezentă în economiile de comandă, dar ea pare să fi câștigat în actualitate din moment ce comercianților li s-a permis să dețină conturi în devize. Dar, în măsura în care valuta forte este stocată (privită doar ca acumulare de valoare) și nu este folosită

fetru a media tranzacții, alături de o prudență completă a băncilor , rolul de rtizare pe care îl au exporturile asupra arieratelor se reduce.

Pentru o economie deschisă și de dimensiuni reduse, relația dintre arierate și ș orturi nu ar trebui să constituie o surpriză: abordarea monetară a balanței de plăți oferă cadrul analitic necesar pentru înțelegerea motivului pentru care arieratele pot «doar să întârzie momentul când o reducere a creditului intern va induce un flux de lichiditate (valută) din afara țării. Această relație devine din ce în ce mai neclară cu cât crește dimensiunea economiei. O economie de mari proporții, care este mai puțin dependentă de comerțul exterior și a cărei producție este compusă în mare măsură din bunuri non-comercializabile capătă trasaturile unei economii închise, iar modelul economiei deschise devine mai puțin potrivit. In acest caz, este îndoielnic ca stimulii pentru export vor fi la fel de puternici și, deci, efectul moderator asupra dinamicii arieratelor va fi cu mult mai mic, sau neglijabil. Argumentul economiei închise poate fi extins, luând în considerare gradul de “slăbiciune” a producției economiilor în curs de transformare;această “slăbiciune” le micșorează capacitatea de a exporta1.

Arieratele pot avea o influență moderatoare asupra declinului producției, mai ales în contextul unei puternice înăspriri a politicii de credite. Acest efect impietează asupra restructurării pe linia avantajelor comparative, prin reducerea spațiului de acțiune al firmelor care se bucură de un potențial de creștere. In plus, arieratele sporesc “deficitul colectiv de informație”și îngreunează posibilitatea de a distinge întreprinderile bune de cele proaste; Arieratele sporesc incertitudinea și reduc înclinația spre investiții pe termen lung. Acest din urmă efect trebuie considerat având în vedere și dezacumularea cauzată de salariile excesive, care, la rândul lor, sunt posibil de realizat prin existența arieratelor.

Datorită impactului negativ pe care îl au asupra economiei,arieratele ar trebui să constituie motiv de îngrijorare majoră pentru decidenți.

Efectele inflației

5

-Inflația scăzută- precondiție a creșterii economice durabile

Inflația e larg percepută ca un fenomen negativ, fapt demonstrat, pe de o parte, de eforturile autorităților pentru reducerea acesteia, iar pe de altă parte,de preocuparea publicului în urmărirea evoluției indicelui prețurilor de consum, cea mai utilizată măsură a inflației. încă de la începutul anilor ’80, majoritatea economiștilor au ajuns la concluzia că o economie în care autoritățile încearcă promovarea creșterii economice prin politici fiscale și monetare expansioniste va fi confruntată cu majorarea inflației și pe termen lung, cu creșterea șomajului. Prin urmare, inflația scăzută era considerată ca o precondiție a creșterii economice viitoare, iar practica economică a susținut acest punct de vedere prin evoluția înregistrată de țările dezvoltate ale lumii;în anul 2000,inflația în țările OCDE a fost de 1,8 la sută, în scădere constantă de la 10,5 la sută în 1981, iar 23 de țări au consemnat rate ale inflației sub 5 la sută(față de numai două în 1981).Chiar dacă ideea necesității unei rate scăzute a inflației este aproape unanim acceptată, consensul nu se repetă și în cazul nivelului optim al acesteia. Există economiști care consideră dezirabilă o inflație zero, susținând că o astfel de situație ar elimina efectul de iluzie monetară și ar simplifica deciziile de natură economica, care altminteri trebuie să țină cont de variațiile intervenite la nivelul prețurilor. Există de asemenea opinii conform cărora

Hg Un prim argument pentru care inflația reprezintă un fenomen nociv e acela că ^ntr-un astfel de mediu prețurile relative își pierd corelarea și posibilitatea de transmitere a unor semnale coerente cu privire la eficiența economică, fapt ce inhibă mecanismul de alocare rațională a resurselor în cadrul economiei.

-Inflația – ca o taxă asupra veniturilor

în al doilea rând, încercarea publicului de a atenua pierderile generate de inflație se concretizează în amplificarea cererii de mărfuri, ceea ce contribuie la accelerarea în continuare a procesului inflaționist. Manifestări ale acestui comportament economic viciat au apărut și în țara noastră, agenții economici fiind mai degrabă preocupați de conservarea patrimoniului material și financiar decât de activitatea productivă. Astfel, pentru a se proteja împotriva inflației, întreprinderile și-au majorat stocurile materiale, ceea ce a dus, la încetinirea circuitului economic și subutilizarea resurselor. Reversul acestei atitudini a fost lipsa interesului pentru investiții care să actualizeze stocul de capital tehnologic și să instruiască forța de muncă, demonstrând caracterul iluzoriu al speranțelor legate de valabilitatea, fie și pe termen scurt, a curbei Philips în cazul unei economii cu inflație galopantă (1991- 1993)

-Inflația afectează valoarea reală a încasărilor fiscale

Acest efect se constată atunci când există un lag semnificativ în colectarea veniturilor cuvenite statului(efectul Oiivera-Tanzi).Pentru că în majoritatea cazurilor autoritățile nu dispun de un mecanism care să prevină erodarea veniturilor fiscale între momentul înregistrării obligației și cel al plății,fenomenul inițiază un proces destabilizator care în anii’ 80 a stat la baza inflației ridicate din multe țări în curs de dezvoltare.în fig.3.4 este ilustrat efectul Olivera-Tanzi prin evoluția din ultimul deceniu din România,a inflației și a ponderii în PIB a veniturilor încasate de bugetul public național.

300

Procesul investițional este afectat și de distorsiunile induse de inflație în alocarea resurselor prin intermediul sistemului de impozitare.

Un prim exemplu în acest sens îl reprezintă influența negativă asupra veniturilor agenților economici, exercitată de aplicarea unui mecanism de amortizare bazat pe costul istoric al activelor. O problemă similară apare în cazul câștigurilor de capital, în care impozitul se aplică asupra diferenței dintre prețul de vânzare și cel de achiziție, companiile suportând anumite cheltuieli chiar și numai dacă prețul de vânzare reprezintă doar actualizarea la nivelul inflației a valorii activului respectiv. -Inflația – descurajează investițiile străine

Incertitudinea generată de un mediu inflaționist reprezintă un puternic factor inhibitor și în atragerea investițiilor străine, element esențial în reducerea unei datorii externe costisitoare și asigurarea finanțării autonome a deficitului de cont curent. Impactul asupra mediilor investiționale externe a fost cu atât mai mare cu cât țările din aceeași grupă de dezvoltare au înregistrat progrese net superioare în ceea ce privește stăpânirea inflației – majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est au atins în ultimi trei ani medii anuale ale inflației sub 15 la sută, România continuând să se situeze la niveluri de peste 45 la sută.

Volumul investițiilor străine directe nu este exclusiv determinat de inflație, ci depinde de o serie de alți factori care țin, de pildă, de structura economiei și de cadrul legislativ, însă un mediu inflaționist este incompatibil cu ideea de stabilitate macroeconomică și este evident că economiile cu această caracteristică beneficiază de influxuri directe relativ mici.

Ratele înalte ale inflației sunt asociate cu un grad ridicat de volatilitate,fapt care face dificilă formularea unor aprecieri referitoare la variația viitoare a prețurilor și deci extinde componenta neanticipată a inflației,cu efect asupra redistribuirii avuției și veniturilor societății.

-Inflația – favorizează debitorii, prin redistribuirea avuției

Redistribuirea avuției se produce prin erodarea activelor financiare ale căror randamente sunt stabilite în termeni nominali, caz în care – în condițiile unei inflații neanticipate – are loc un transfer de valoare între creditor și debitor, în favoarea acestuia din urmă. în România,transferul real de resurse dintre debitori și creditori a favorizat investițiile ineficiente, producătoare de pierderi, limitând, într-un orizont scurt,presiunea creditelor neperformante și lăsând impresia că utilizarea unor politici inflaționiste ar constitui o soluție pentru aceste probleme. Pe termen mai lung însă, efectele adverse ale unei astfel de practici nu au întârziat să apară: amânarea restructurării sectorului real, majorarea datoriei publice, creșterea deficitului bugetar, decapitalizarea băncilor, dezintermedierea financiară.

Jj y „ • _ slăbește soliditatea sistemului financiar Wf.ț în încercarea de a minimiza impactul cu sistemul bancar, autoritățile au • Valizat măsuri de recapitalizare a băncilor controlate de către stat, prin injecții I ^jrgCte de capital din surse bugetare, dar mai ales prin preluarea la datoria publică a rtof0iiului de credite neperformante, iar banca centrală a ridicat succesiv limita I minimă a capitalului social al societății bancare. Intervențiile au fost însă insuficiente, astfel încât în 1998 rata riscului de credit în sistemul bancar ajunsese la 58,5 la sută, iar raportul creanțe restante și îndoielnice/capital propriu, la 253,6 la sută1.

In România, inflația a provocat: dezintermediere financiară

Deteriorarea calității sistemului bancar nu a făcut decât să accentueze procesul de dezintermediere financiară, băncile preferând plasamentele interbancare sau achiziționarea de titluri de stat în locul creditării economiei.

-în România, inflația a provocat: restrângerea economiilor și a investițiilor

Tabelul 3.4.Formarea brută de capital fix în perioada 1990-2001

Sursa datelor:Rapoarte anuale BNR 1990-2001

Creșterea neanticipată și asimetrică a prețurilor conduce, la o distribuire inechitabilă a veniturilor între diferitele categorii sociale,afectând în mai mare măsură clasele sociale defavorizate. Fenomenul a fost resimțit acut și în România în septembrie 2001, salariul net real pe economie reprezenta numai 59,7 la sută din nivelul lunii octombrie 1990. Sistemul de indexare a veniturilor populației adoptat de autorități în scopul atenuării costurilor inflației a eșuat practic în asigurarea unei protecții sociale reale, periclitând în schimb procesul dezinflaționist.Literatura de specialitate acceptă astfel de măsuri de protecție numai pentru cazul în care episoadele inflaționiste se datorează unor șocuri în afara controlului autorităților, indexarea atenuând pierderile de eficiență cauzate de șocurile respective. In cazul în care inflația este rezultatul unor politici expansioniste, practica indexării nu face decât să accentueze „dependența” factorilor de decizie de o formă ascunsă și costisitoare de impozitare.

Kaxei prin inflație i s-au adăugat efectele negative ale iluziei monetare, care anifestat în sPec^ *n Primii ara ce au urmat liberalizării prețurilor (1991- s-al' m^cesl lucru a defavorizat puternic deținătorii de economii bănești, erodate de BPp!' condițiile unor rate real negative ale dobânzilor. Ar fi fost de așteptat ca Bir ~t rii de active bănești să se preocupe mai mult de schimbarea acestor active Ir6 j ca să le protejeze puterea de cumpărare, însă acest lucru nu s-a întâmplat decât ’ jcă măsura, populația nefiind pregătită să reacționeze în fața fenomenului .. jst fenomenul de dezeconomisire se observă și la nivelul economiei ș *j0*nale rata economisirii brute scăzând de la 23 la sută în 1992 la 15 la sută în

2000.

FÍ2.3.5. Rata economisirii brute în perioada 1992-2001

restabilirea echilibrelor fundamentale ale economiei.

– în ultimii ani(l997-2001) se remarcă o scădere a prețurilor de consum al populațieiAstfel,rata inflației a fost sistematic inferioară celei din anul precedent.Progresele obținute pe linia dezinflației trebuie apreciate însă și prin raportare la obiectiv.Ținta de inflație a fost revizuită crescător ca urmare a scumpirilor prognozate în a doua parte a anului.Presiuni inflaționiste au fost exercitate în ultimul timp și de prețurile de producție,al căror ritm de creștere l-a devansat pe cel înregistrat de prețurile la consumator ,pe fondul majorării cererii de produse intermediare și de capital,o dată cu accelerarea creșterii economice.

123

Analiza statistică a concentrării inflației

Concentrarea nivelurilor individuale ale unei caracteristici într-o colectivitate reprezintă cumularea valorilor unei variabile statistice intr-un număr mic de cazuri, fenomenul de concentrare fiind opus fenomenului de dispersare sau împrăștiere.

In analiza statistică a evoluției inflației, cunoașterea concentrării frecvenței nivelelor indicilor de prețuri pe o perioada de timp oferă elemente suplimentare de relevare a unor aspecte noi, privind modul de derulare pe întreaga perioada de timp cât și pe subperioadele acesteia a fenomenului de inflație.

Concentrarea statistică urmărește cuantificarea gradului de apropiere sau depărtare a unei repartiții concrete, în cazul prezent a indicilor prețurilor bunurilor de consum, față de o posibilă distribuție egalitară a frecvenței indicilor.

O repartiție egalitară a frecvenței indicilor de prețuri, care practic este puțin probabil de a se realiza, ar presupune ca n% din numărul de indici ai perioadei analizate, octombrie 1990 – decembrie 2001 și în care se regăsesc 134 luni, cu același număr de indici de prețuri, să posede tot n% din nivelul inflației întregii perioade. în această situație avem o echirepartiție a manifestării inflației, aspect care însă nu se confirmă practic în economiile în care prețurile au fost reașezate după principii economice și cu atât mai mult în economiile de tranziție, printre care și economia noastră națională.

Gradul de concentrare a inflației în perioada scursă de la începutul procesului de liberalizare a prețurilor din octombrie 1990 și până la sfârșitul anului 2001 poate fi apreciat și măsurat cu tehnici statistice multiple, dintre care un loc principal îl are curba de concentrare cunoscută sub denumirea de curba Lorenz-Gini. Aceasta reprezintă o curba sintetică ce ține seama simultan de frecvențele absolute, respectiv de numărul de indici ai prețurilor de consum dintr-o grupă de prețuri și de valorile caracteristicii statistice, adică a nivelului inflației de grupă, față de nivelul total al inflației în raport cu care se produce concentrarea.

Tabelul 3.7. Indicii lunari ai prețurilor de consum(IPC)în România(luna anterioară=100)

Sursa datelor:***Buletine statistice lunare;http://ww\v.insse.ro

Abordarea concentrării inflației în prezentul studiu a fost realizată în două direcții: a) în funcție de repartiția nivelurilor lunare ale inflației pe grupe de indici; b) în funcție de nivelul inflației pe ani.

Pentru a se compara caracteristicile alese, datele absolute ale seriilor se transformă în mărimi relative de structură, care se cumulează formând serii cumulative crescătoare.

a) Concentrarea inflației pe niveluri lunare de inflație

în vederea construirii frecvențelor relative cumulate ale numărului de indici din fiecare grupă de prețuri am avut în vedere relațiile:

n = ^jni iar ni % = 100 (1)

/=1

/'=!

în care:

ns – numărul de indici dintr-o grupă (frecvența grupei) n – numărul total de indici ai perioadei = 134 k – numărul de grupe (intervale de grupare)

Frecvența cumulată a numărului de indici pe grupe de inflație lunare, notată n* %, se calculează astfel:

tt/*=2X% (2)

M

Pentru al doilea șir de date referitor la ponderile cumulate ale inflației de grupă în inflația totală și care constituie a doua caracteristică am pornit de la expresiile:

P = YJP,ni, iar m, % = 100 (3)

w Xpa

1=1

în care:

pj – centrul clasei de preț i;

p – suma produselor dintre centrul clasei de preț, ce reprezintă un indice mediu de preț si frecvența clasei.

Structura cumulată a nivelurilor inflației pe grupe în inflația totala, notată m*%, se determină astfel:

m] % = ^ mJ % (4)

7=1

Calculul frecvențelor cumulate pentru cele două caracteristici este posibil în această formă atunci când nivelurile caracteristicilor pe grupe se pot însuma la nivelul ansamblului, ceea ce este valabil numai pentru repartiția frecvențelor numărului de indici.

Pentru calculul structurii inflației pe grupe, relația 3 nu este corectă, întrucât între indicii de prețuri ai unei perioade de timp nu se realizează o relație de sumă de indici, ci de produs de indici.La nivelul unei grupe de indici, inflația de grupă notată cu Gi se va calcula astfel:

G, = p"' (5)

iar mărimea inflației întregii perioade, notată cu G va fi un produs al nivelurilor inflațiilor pe grupe de forma:

GT —«i —m? —/?ș> —n, —nL.

= 11 Pi =Pi xiV X/V x-'.xpi' x…xPk‘

/=i

Pentru aflarea structurilor cumulate ale inflației pe grupe necesare concentrării, am logaritmat relația 6, după cum urmează:

lgG = n, \gp, + n, lg p, + «3lgp, +. + … + nk lg (7)

Stmctura simplă a inflației de grupă în inflația totală se calculează potrivit

relației:

mo/o = ”_^Km

lgG

Stmctura cumulată a nivelurilor inflației pe grupe, notată cu m] % se determină în continuare potrivit relației 4.

Pe baza distribuției celor 134 indici lunari de prețuri din perioada octombrie 1990 – decembrie 2001 o repartiție formată din 10 grupe de intervale preț, am calculat pentm cele două caracteristici nivelurile cumulate, redate în coloanele 3 si 8 din tabelul 3.8..

Tabelul 3.8.Calculul structurilor cumulate a numărului de indici ai prețurilor și a structurilor cumulate ale inflației pe grupe,în perioada octl990-dec2001

Potrivit datelor din coloana 5 a tabelului 3.8 în care am calculat produsul p"‘ ,

rezultă că în întreaga perioadă a avut loc o creștere a prețurilor de 1671,5 ori, în timp ce datele oficiale calculate prin înmulțirea separată a celor 134 indici de prețuri arată o creștere de 1716,2 ori, diferența provenind din folosirea mijlocului de interval pi

pentru întreaga frecvență a grupei. Având în vedere diferența nesemnificativă între abordarea realizata aici și cea oficială, consider că pentru obiectivul formulat și anume concentrarea inflației, datele rezultate pot fi folosite în continuare.

Din tabel rezultă că, numărul de indici care prezintă niveluri lunare mai scăzute de inflație dar care au o pondere ridicată în totalul celor 134 luni, dețin structuri mai scăzute în inflația întregii perioade. Astfel indicii lunari de până la 103,9% și care reprezintă 51,5% din numărul lor total dețin o pondere cumulată de 20,23% din inflația perioadei analizate.

inflație, dar care au o pondere scăzută în totalul indicilor, dețin o pondere mai ridicată în nivelul inflației din perioada analizată. De exemplu, indicii de preț lunari cu niveluri de peste 115%, ca pondere cumulată, reprezintă 5,2% dar, în schimb, au avut o contribuție de 18,096% în nivelul inflației întregii perioade.

Corrado Gini a introdus noțiunea de “curbă de concentrare”. Aria de concentrare este suprafața mărginită de curba de concentrare și diagonala întâi a sistemului de referință.Această diagonală se numește linia repartiției egale sau a perfectei egalități(dreapta echirepartiției sau de concentrație nulă).

Reprezentarea grafică a curbei de concentrare este redată în fig3.7:

Gradul de concentrare este determinat de mărimea ariei cuprinse între curba de concentrare și diagonala OA a graficului din fig.3.7 și se calculează ca raport între această arie de concentrare și constanta 0,5, constantă ce reprezintă jumătatea pătratului AA'OA", care este de fapt aria triunghiului OAA'. Cu cât aria de concentrare este mai ridicată în cadrul ariei triunghiului cu atât și concentrarea este mai puternică. In situația unei concentrări maxime aria de concentrare se confundă cu aria triunghiului OAA' iar dacă structura tuturor grupelor de indici ai prețurilor este egală cu structura inflației pe grupe, atunci am avea repartiții echivalente, iar curba de concentrare se confundă cu diagonala O A.

Prin raportarea ariei de concentrare la aria triunghiului în această variantă a reieșit un grad de 0,406 ceea ce reprezintă o concentrare mai puțin decât moderată.în varianta de concentrare prezentată se regăsește o concentrare de dreapta a inflației, reieșită atât din grafic cât și din faptul că cea mai mare pondere în nivelul inflației totale o deține jumătatea a doua de indici, adică nivelurile mari ale indicilor de preț, în timp ce prima jumătate a indicilor de preț cu nivelurile mai scăzute deține o pondere mai redusă în inflația totală.

Cred că această variantă de concentrare a inflației s-a datorat faptului că în primii ani de la începutul procesului de liberalizare a prețurilor și până în anul 1993 au fost înregistrați indici lunari mari de prețuri care se regăsesc în principal în jumătatea a doua. Astfel, din cei 38 indici de preț din subperioada 1990-1993 și care reprezintă 28,35% din numărul total au fost consemnate frecvent niveluri ridicate de peste 110%, numărul de cazuri fiind de 23. Rata medie lunară a inflației pentru această subperioadă a fost de 11,15%, prețurile crescând de 52,69 ori, pentru ca în perioada 1994-2001 când se înregistrează un număr de 96 indici, rata medie lunară să fie de 48,29%, iar prețurile bunurilor de consum să crească de 31,43 ori.

Pe baza acestor concluzii consider că este utilă în analiza statistică a inflației și o concentrare a inflației pe ani, aspect abordat în continuare.

b) Concentrarea inflației în perioada octombrie 1990 – decembrie 2001 în funcție de intensitatea inflației anuale.

în această modalitate de concentrare, frecvențele relative cumulate ale numărului de indici lunari, la nivelul unui an sunt egale pe ani, respectiv 12 indici lunari, cu excepția anului 1990 când a început procesul de liberalizare a prețurilor și în care regăsim numai 2 indici. Frecvențele relative cumulate necesare gradului de concentrare se determină asemănător cu cele determinate în varianta A.

Al doilea șir de date referitor la structura inflației anuale în inflația întregii perioade 1990-2001, se calculează pornind de la relația:

Ga = I"' (9)

• în care:

Ga – creșterea prețurilor la nivelul unui an

7 – indicele mediu lunar de creștere a prețurilor, la nivelul unui an

nj – număr de luni egal cu 2 pentru 1990, iar pentru restul anilor egal cu 12.

Mărimea inflației întregii perioade, notată cu G, va fi un produs al nivelului inflației pe ani, de forma:

^ = ^1990 X Ă99] X Ă992 X • • • X -^2001 (10)

Pentru aflarea structurilor cumulate ale inflației pe ani necesare concentrării, am logaritmat relația 10 astfel:

lgG = 2- lg/1990 + 12 • lg/1991 +12 • lg/

1992 + • • • + 12-lg/200l (11)

Structura simplă a inflației pe ani în inflația perioadei 1990-2001 se determină

astfel:

"IWi% = 12 100 (12)

lgG

^ooi%=12'lg/20°'100

2001 lg G

Structura cumulată a inflației pe ani notată cu m*% se determină prin însumarea succesivă a structurilor simple.

Pe baza distribuției celor 134 indici lunari de prețuri am calculat pentru cele două caracteristici, nivelurile cumulate redate în coloanele 3 si 8 din tabelul 3.9

Tabelul 3.9.Calculul structurilor cumulate a numărului indicilor de preț pe ani și a structurilor cumulate ale inflației pe ani,în perioada octl990-dec2001

în coloana 5 a tabelului 3.9. am calculat produsul I”' din care rezultă că pe

întreaga perioadă 1990-2001 a avut loc o creștere a prețurilor de 1716,02 ,adică tot atât cât indică datele oficiale.

Din tabel rezultă că numărul de indici care prezintă o repartiție echidistantă, cu excepția anului 1990, au în același timp și ponderi diferențiate semnificativ în nivelul inflației totale. Astfel, până la finele anului 1994 când se derulase 37,31% din perioada de timp analizată, s-a realizat o pondere de 59,7% din inflația întregii perioade, pentru ca după aceea, în perioada de timp rămasă și care reprezintă 62,69% să se înregistreze o pondere de 40,3%.

Potrivit datelor din coloana 7 a tabelului 3.9, a reieșit că ponderea anuală cea mai ridicată a întregii perioade a fost în 1993, respectiv 18,46% când s-a consemnat și cea mai ridicată rată medie lunară de creștere de 12,3% în timp ce ponderea anuală cea mai scăzută a fost în anul 1995, respectiv 3,29% ,an în care rata medie lunară de creștere a fost de numai 2,1%.

Reprezentarea grafică a curbei de concentrare este redată în fig.3.8:

în această variantă de concentrare regăsim o concentrare de stânga a inflației, aspect ce rezultă atât din grafic cât și din faptul că cea mai mare pondere în nivelul inflației totale o deține prima parte a perioâdei de timp analizate, în timp ce în a doua parte a perioadei, ponderea în inflația totală a fost mai redusă.Gradul de concentrare a fost de 0,33 în această variantă, ceea ce reprezintă o concentrare cu o intensitate scăzută.

Cuantificarea concentrației inflației în funcție de ponderea inflației de grupă în inflația întregii perioade ca și a ponderilor inflațiilor anuale în inflația perioadei 1990-2001, se poate realiza și prin alte tehnici statistice, printre care se folosesc coeficientul de concentrare Gini (CG) si coeficientul de concentrare Struck (C5), determinați pe baza relațiilor:

în care:

Gj – ponderea inflației din grupa “i” și respectiv a inflațiilor anuale, în inflația perioadei 1990-2001

Al doilea coeficient de concentrare (Struck)se calculează astfel:

Pentru cele două variante de concentrare (a) și (b), din calcul au reieșit coeficienții redați în tabelul 3.10.

Tabelul 3.10 Coeficienții de concentrare Gini și Struck, în cele două variante de concentrare a inflației

Limita minimă a coeficientului Gini în prima variantă de concentrare este 0,316, iar in a doua este 0,288.în prima variantă studiată, valoarea efectivă a coeficientului de 0,406 arată o concentrare scăzută, iar în varianta a doua, chiar mai scăzută, întrucât valoarea coeficientului este 0,339.

Coeficientul Struck confirmă aceste concluzii privind concentrarea inflației din România în perioada 1990-2001.

Curba lui Gini și coeficienții de concentrare pot oferi un instrument util pentru analiza inflației.

Structurile anuale ale inflației, în inflația perioadei 1990-2001 reflectă în fond desfășurarea graduală a procesului de liberalizare a prețurilor. în primii ani au fost întreprinse o serie de măsuri importante în domeniul politicii prețurilor, concretizate în nivelurile ridicate ale inflației cât și în ponderi ridicate. Aceste măsuri din primii ani au creat condițiile pentru ca în următoarele etape de liberalizare a prețurilor să se regăsească indici ai prețurilor bunurilor de consum mai scăzuți.

Studiul concentrării vizează caracterizarea sintetică a evoluției inflației.Curba de concentrare ține seama de efectivele și de valorile globale ale unei caracteristici în scopul reprezentării disparităților dintre distribuția de structură a efectivului și cea a valorilor globale pentru același nivel al caracteristicii.Gradul de concentrare a valorilor globale ale unei caacteristici pe grupe se poate aprecia în funcție de mărimea suprafeței de concentrare.Astfel,cu cât se abate mai mult curba de concentrare față de diagonala pătratului cu atât este mai mare suprafața de concentrare,respectiv,disparitățile dintre grupe sunt mai mari și concentrarea este mai puternică.Când valorile celor două variabile sunt egale,curba de concentrare se suprapune cu diagonala pătratului,reflectând cazul unei echirepartiții.Când întreaga

valoare globală este concentrată la o singură unitate a colectivității,curba de concentrare coincide cu laturile pătratului și concentrarea este maximă.

In esență,măsura concentrării analizează îndepărtarea seriei date față de seria “ideal egalitară”(adică față de dreapta echirepartiție).Concluzia care se impune este că :concentrarea este slabă,adică nu există o prea mare deosebire între clasele nivelurilor lunare de indici(repartiția inflației nu este prea dispersată între clasele nivelurilor lunare de inflație).

Analiza concentrării inflației are numeroase valențe cognitive.Studierea comparativă a disparităților din punct de vedere calitativ în timp poate oferi informații necesare cunoașterii și stăpânirii punctelor de dezechilibru ce prefigurează stări entropice într-un sistem și prin aceasta ajută la modelarea și reorganizarea sistemului economic.

CAPITOLUL 4.

PARTICULARITĂȚI ALE ȘOMAJULUI ÎN ROMÂNIA 4.1Grupurile sociale și inflația

Analiza inflației este de fapt o analiză pluridisciplinară: economică, sociologică și psihologică.Premisa de la care pornește această analiză este că în societățile contemporane există conflicte sociale. în consecință, curbele, ecuațiile, modelele și celelalte instrumente analitice cu care operează știința economică modernă pentru a determina starea de echilibru trebuie plasate de fiecare dată într-un context uman și sociologic concret. Practic, grupurile sociale formează categorii sociale antinomice, a căror atitudine psihologică are o importanță majoră în realizarea sau nerealizarea echilibrelor.Grupurile sociale au comportamente specifice, dar, în general, în măsura în care dobândesc conștiința identității lor, ele nu sunt dispuse să accepte, într-o manieră calmă și resemnată, cerințele echilibrului economic, chiar dacă acestea din urmă sunt cât se poate de evidente.

4.1.1. Repartiția între salarii și profituri

Keynes a pus în evidență incidența repartiției asupra nivelului economisirii și cererii, dar nu a dezvoltat o teorie completă a repartiției. Cei care au realizat o analiză a repartiției alternativă celei neoclasice sunt economiștii de la Cambridge: Kalecki, Joan Robinson, Kaldor1 .Kalecki a considerat că la nivel macroeconomic, venitul național este egal cu suma profiturilor și a salariilor, iar producția națională este egală cu suma investițiilor și a consumului lucrătorilor și întreprinzătorilor. Printr-o ipoteză restrictivă, se consideră că salariații consumă în totalitate salariul:

Venitul național=Zprofiturilor+Zsalariilor

Producția națională=Xinvestițiilor+Zconsumului lucrătorilor+

+Zconsumului întreprinzătorilor Zsalariilor=Xconsumului lucrătorilor Eprofiturilor=Einvestițiilor+Econsumului întreprinzătorilor Analiza lui Kalecki a fost desăvârșită de diverși economiști keynesieni. Astfel, Pasinetti (1962) a enunțat ipoteza de plecare: salariații investesc o parte mai mică din venitul lor, decât deținătorii de capital, dar investesc ,chiar dacă puțin.Kalecki a pus în centrul analizei repartiția grupurilor sociale și comportamentul lor. El a dezvoltat o explicație a formării prețurilor în termeni de costuri la care se adaugă o marjă de beneficiu. Aceasta a fost la originea unei analize noi a repartiției și inflației, care se opune teoriilor neoclasice. Conjuncția acestor două elemente conduce la o analiză în care repartiția produsului național, la nivel macroeconomic, între salarii și profituri este nedeterminată și depinde de raportul de forțe dintre grupurile sociale.

Kalecki a atras atenția asupra faptului că sunt două sisteme distincte de fonnare a prețurilor în lumea modernă: unul care este dominat de ofertă și cerere și altul de costuri mai mult decât de profit.El a analizat formarea prețurilor industriale ca și calculul unui preț de revenire mediu la care este adaugată o marjă de profit brut. Teoria sa a evoluat și a respins ideea lui Keynes (împrumutată de la Marshall) că o creștere a producției cere o creștere a prețurilor deoarece cresc costurile marginale. Se consideră că în general prețul de revenire mediu mai degrabă scade decât crește în timpul creșterii producției. Kalecki a observat că prețurile de revenire sunt compuse din două elemente independente: salariile vărsate și costurile materiilor

prime,furniturilor și surselor de energie. Există o interconexiune între cele două tipuri de formare a prețurilor, deoarece costurile materiilor prime sunt puternic influențate prin ofertă și cerere; negocierea asupra nivelului salariilor nominale depinde de echilibrul de forțe de pe piața muncii.

Dacă se presupune că structura marjelor de profit brut este stabilă, se poate deduce comportarea probabilă a prețurilor pe termen scurt. O creștere a nivelului general de activitate generează o creștere a cererii de materii prime, care crește prețul acestora. Creșterea prețului de revenire conduce la o creștere mai mult sau mai puțin proporțională a prețului. Profiturile nominale cresc și nivelul salariilor reale scade. Aceste condiții vor crea o cerere de creștere a nivelului salariilor nominale. De altfel, o reducere a activității industriale generale tinde să reducă prețul materiilor prime, dar rezistența organizațiilor de lucrători este în general destul de puternică pentru a împiedica reducerea nivelului salariilor nominale (știind că șomajul și reducerea orarului le reduce veniturile).Analiza lui Kalecki pune accentul pe relația între formarea prețului și partea pe care o reprezintă salariile în rezultatele activității. Acest lucru a fost evidențiat și de J. Robinson și Nikolas Kaldor.

Pentru a demonstra că repartiția între salarii și profituri este nedeterminată se consideră următorul exemplu: un produs necesită un kilogram de materii prime la prețul actual de 10 u.m. și cere o oră de muncă la prețul actual de 10 u.m.; costul produsului este 60 u.m. Dacă în mod obișnuit se ia o marjă de beneficiu de 25% prețul de vânzare va fi 75 u.m.Presupunem că se produce o creștere a cererii, a priori, în timp ce elementele de cost nu se modifică; întreprinderea va menține prețul de vânzare de 75 u.m. deoarece ea nu își va lua, decât în caz excepțional, riscul creșterii atât timp cât costurile rămân stabile.Totodată presupunem că salariații revendică o creștere de salarii de 20% și că întreprinderea își va vedea astfel costurile salariale crescând cu 20%. Ea va putea să încerce să mențină prețurile anterioare, dar aceasta se va face cu reducerea profiturilor sale. Dacă însă dorește să-și mențină marja sa de beneficiu anterioară, va trebui să mărească prețul de vânzare. Ținând cont de aprecierea sa asupra reacției pieței la o variație a prețului, ea va adopta una sau alta dintre aceste atitudini, sau o atitudine intermediară care constă în creșterea prețurilor mai puțin decât proporțională cu creșterea salariilor. Se pot evidenția următoarele ipoteze:

Tabelul 4.1.Ipoteze privind creșterea prețurilor

Repartiția este astfel nedeterminată; Dacă întreprinderea poate să reziste presiunilor salariale sau să reporteze asupra prețului creșterile de cost, partea sa în venitul național rămâne stabilă, iar în caz contrar ea se reduce.

Raporturile de forțe dintre grupurile sociale și inflație

Fiecare grup social conștient de identitatea sa încearcă, în maniera sa specifică ,să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerințelor echilibrului economic, iar ca urmare între grupurile sociale există în permanență conflicte, care îmbracă forma unei adevărate lupte sociale.

în această optică, inflația este deci mai întâi, o consecință a luptei pentru împărțirea valorii adăugate. Dacă partajul are loc prin raportul de forțe, salariații și deținătorii de mijloace de producție vor căuta să crească partea care le revine lor.

Dacă consensul se găsește ușor nu va fi inflație; în caz contrar, conflictele pentru împărțirea valorii adăugate induc un mecanism inflaționist.

Trebuie remarcat că susținerea cererii care rezultă din creșterea salariilor, exercită în mod egal pretutindeni o acțiune de scădere a costurilor. Creșterea cererii provoacă economii de scară care induc scăderea costurilor.

Grupurile sociale1 au două tipuri de comportamente: (1) comportamente de adaptare sau de ajustare la necesitățile externe (asemănătoare cu tipul de comportament numit “de resemnare”, descris de literatura consacrată concurenței perfecte), și (2) comportament de rezistență, de refuz, de luptă continuă (asemănător cu tipul de comportament numit “de ruptură”, sau “de dezajustare” din sociologie).începând cu 1990,1a noi,am consemnat din partea grupurilor sociale organizate sub forma sindicatelor un comportament de rezistență și de lupta continuă pentru majorarea veniturilor salariale și conservarea locurilor de muncă.

Prin prisma studierii inflației, problema care se pune este de a ști care este tipul de comportament pe care îl au deținătorii de monedă, agenții economici care acționează asupra prețurilor la un moment dat într-o conjuctură specifică. Dacă tipul de comportament dominant este cel de refuz de a se adapta, există toate șansele ca societatea să se angajeze pe calea unei veritabile inflații deschise. Așadar, investigarea comportamentelor sociale ale participanților la viața economică permite cunoașterea faptului: dacă societatea este sau nu în faza de intrare în inflația deschisă.în România postdecembristă comportamentul dominant a fost cel de refuz și drept consecință economia a fost antrenată într-un proces de inflație deschisă.

In analiza sociologică a inflației se utilizează și o altă clasificare a comportamentelor: (1) comportamente de tip “agresiv” și (2) de tip “defensiv”. Acestă clasificare permite elucidarea unor aspecte importante ale conflictelor sociale, cum ar fi: identificarea grupurilor sociale active și pasive, evaluarea puterii relative a acestor grupuri, stabilirea manierei specifice prin care fiecare grup participă la afirmarea tendinței spre echilibru. De regulă, se consideră că dacă grupul salarial este mai puternic decât grupul patronal, tendința va fi de dezvoltare a procesului inflaționist.Grupurile salariale din România ultimului deceniu s-au dovedit a fi deosebit de puternice și au probat un comportament de tip”agresiv”,care pentru a-și impune dezideratele au recurs la măsuri extreme precum blocarea căilor de comunicație,etc

O variantă a analizei sociologice a inflației este cea propusă de A. Leroux – care susține că inflația este provocată nu atât de grupurile sociale cât de organismele care reprezintă aceste grupuri. Aceste organisme formează “socio-structuri” precum: sindicatele muncitorești, organizațiile patronale și statul. Dinamica relațiilor dintre aceste socio-structuri constituie principalul factor care explică întreținerea și amplificarea procesului inflaționist..Este interesant de urmărit cum în România,în ultimii treisprezece ani, grupuri de interese politico-economice au promovat din rândul sindicatelor o serie de lideri în „fotolii”confortabile în legislativ și executiv.Această decizie a confirmat a posteriori existența unui partizanat al reprezentanților sindicatelor față de anumite grupuri de interese. La noi,sindicatele muncitorești s-au autodefinit drepfi’câinii de pază ai democrației”și adeseori au exacerbat dimensiunea unor conflicte cu patronatul sau cu statul.Din păcate,de multe ori sindicatele au constituit o veritabilă frână în calea restructurării unor activități sau sectoare neperformante,iar statul cel care a pierdut mereu.

Cema,S.-Inflația-reperepentru o sinteză,p.34,Caiete de studii BNR,nrl/1995

Aspecte specifice șomajului în România

Particularități ale șomajului în România

Șomajul este probabil cel mai temut fenomen al timpurilor noastre.Șomerii reprezintă resurse valoroase a căror producție potențială este risipită. Contrapartida materială a șomajului este decalajul recesionist,PIB potențial care nu s-a produs;într-o lume a rarității, cu multe nevoi nesatisfacute,această pierdere este importantă.Ea reprezintă bunuri și servicii care ar fi putut fi produse,dar sunt pierdute pentru totdeauna.

Șomajul a existat dintotdeauna,deși ne-a fost teamă să-i dăm acest nume.Cu toate că nu este un fenomen nou pentru societatea românească,povara sa,care atinge cel puțin o familie din trei,este tot mai greu de suportat.Ca revers al ocupării și expresie a nivelului de nonocupare a forței de muncă,șomajul constituie aspectul cel mai „scump” al costurilor sociale ale tranziției.în economia socialistă guvernul alocă o parte din buget pentru diferite finanțări acordate muncitorilor fie direct, fie prin subvenționări pentru produsele de bază. Guvernul permitea întreprinderilor un buget maleabil, prin care se puteau acoperi anumite pierderi, ca securitatea locurilor de muncă, expunerea la datorii, menținerea unor salarii stabile și alte facilități precum accesul la învățământ, posibilitatea de a primi locuințe, etc. Restructurarea unei economii presupune reducerea siguranței de muncă, ceea ce constituie un preț inevitabil pentru creșterea eficienței. Șomajul împreună cu scăderea salariilor reale sunt doar câteva dintre consecințe.

Șomajul constituie o permanență care devine tot mai incomodă pentru economia contemporană și care după 1989 a luat proporții și în cadrul economiei românești.Comparativ cu rata inflației,rata șomajului a evoluat astfel:

începând cu 1991,șomajul a devenit un fenomen îngrijorător prin dimensiunile sale,prin ritmul extrem de lent în care are loc recuperarea persoanelor reintegrabile,dar mai ales prin tendința de extindere și ponderile alarmante atinse în unele județe.Dinamica fenomenelor sociale ale perioadei de tranziție spre o piață liberă a forței de muncă,a generat șomajul și apoi o recrudescență a lui în zonele altădată”putemic industrializate” .Fenomenul este mult agravat și de nivelul precar al protecției sociale a șomerilor.La începutul perioadei de tranziție șomajul nu a vut un nivel prea ridicat,fapt ce se explică prin cvasiinexistența restructurării.Ulterior ,rata șomajului a crescut pentru ca în proximitatea anilor electorali1996 și 2000 să se diminueze apreciabil. în ultimii ani( 1998-2001),populația ocupată a avut o evoluție sinusoidală,cu minime în primul trimestru și reluarea creșterii în cel de-al doilea,variațiile de la un trimestru la altul reflectând obișnuitele influențe ale relansării activității sezoniere.Din punct de vedere structural se poate consemna o restrângere ușoară a ponderii sectorului industrial și agriculturii(ce s-a constituit adeseori ca „angajator de ultimă instanță”) în favoarea serviciilor și construcțiilor.

Sursa datelor:Anuarul statistic al României 2001

Nivelul șomajului reprezintă un bun indicator al echilibrului dintre cerere și ofertă pe piața forței de muncă,fiind un element cu influență puternică asupra presiunilor salariale și în ultimă instanță ,asupra evoluției inflației.In acest context,analizei acestuia i se cuvine o atenție deosebită,mai ales în condițiile în care pot fi calculate ,practic,două rate ale șomajuluixea oficială(bazată pe numărul șomerilor înregistrați)și cea corespunzătoare metodologiei stabilite de Biroul Internațional al Muncii(BIM).Potrivit definiției BIM sunt considerați șomeri persoanele de peste 15 ani care,în cursul perioadei de referință,îndeplinesc simultan următoarele condiții :l)nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii de venituri;2)sunt în căutarea unui loc de muncă,utilizând în ultimele patru săptămâni diferite metode pentru a-1 găsi;3)sunt dispuse să înceapă lucrul în următoarele 15 zile,dacă ar găsi imediat un loc de muncă.

*9

EZ2I3 Șomeri înregistrați (scala din stanga)

I l Locuri de munca disponibile (scala din stanga)

—O— Raportul cerere-oferta pe piața muncii (scala din dreapta)

Sursa datelonBuletine statistice lunarel999-2001

141

în ultimii ani,rata șomajului BIM indică similar celei oficiale,o atenuare a dezechilibrului manifestat pe piața muncii,care a condus la creșterea expunerii angajatorilor la revendicări salariale(pe o piață încordată a muncii,salariile reale tind sâ crească).Chiar dacă cei doi indicatori prezintă evoluții asemănătoare,indicând în egală măsură tendința de ansamblu a condițiilor de pe piața forței de muncă,există diferențe semnificative,care fac preferabilă utilizarea șomajului BIM pentru o mai bună caracterizare a pieței.Astfel,din șomajul BIM sunt eliminate persoanele care ar putea lucra,dar nu o fac,și cele înregistrate ca șomeri la agențiile de ocupare și formare profesională,dar care desfășoară o activitate remunerată.Analiza atentă a pieței forței de muncă din România indică existența unei economii subterane dezvoltate.afirmația este susținută de :ponderea semnificativă a șomerilor înregistrați care au prestat activități aducătoare de venituri și de discrepanța dintre efectivul de salariați declarat de angajatori și numărul de salariați obținut prin ancheta în gospodării.

Ponderea ridicată a pieței neoficiale a muncii este determinată de insuficienta dezvoltare a pieței organizate a mimcii și de gradul ridicat de fiscalitate.Pe lângă salariile brute,costurile salariale suportate de angajatori cuprind plăți către bugetul asigurărilor sociale,fondul de șomaj,Casa națională a asigurărilor de sănătate,fondul de solidaritate socială,fondul de susținere a învățământului,etc.Aceste contribuții au avut o tendință ascendentă în ultimii ani,ajungând la aproximativ o treime din totalul costurilor salariale;drept consecință s-a extins evaziunea fiscală.

Tabelul 4.5.Sarcini fiscale globale asupra salariilor în România în 2001

Sursa datelonBuletine statistice lunare2000-2002

(Până în ianuarie 2002 a existat și o contribuție la fondul special pentru învățământ de 2%plătită de angajator din fondul de salarii brut).

Totuși,în ultimul timp,datele oficiale pun în evidență ameliorarea raportului cerere-ofertă(adică raportul dintre numărul șomerilor indemnizați și numărul locurilor de muncă disponibile) .Acest indicator confirmă tendința de înăsprire a condițiilor pe piața forței de muncă,dar nu determină măsura în care persoanele în căutarea unui loc

de muncă îndeplinesc cerințele potențialilor angajatori.

Tabelul 4.6.Evoluția populației ocupate și a șomajului (mii persoane)în perioada 1991-2000

Sursa datelonAnuarul statistic al României 2001

Aceste date permit să fie evidențiate mai multe constatări:

-reducerea populației totale,ocupate și active -creșterea populației inactive și dependente

-majorarea indicelui de dependență economică,determinat ca raport între populația dependentă și populația ocupată.

– începând cu anul 2001,odată cu intrarea în vigoare a legii 416/2001 privind venitul minim garantat au fost înregistrate câteva sute de mii de solicitări de acordare a acestei forme de protecție socială(prin evidențierea existenței acestor persoane fără un loc de muncă rata șomajului ar fi crescut brusc de la aproximativ 8% la 12% );o mare parte dintre acestea proveneau din partea unor persoane care se găseau în șomaj de un timp îndelungat și nu mai beneficiau de nici o formă de susținere materială(ajutor de șomaj indemnizație de sprij in)și nu se mai regăseau în evidențele oficilor de forță de muncă ca șomeri;După finalizarea anchetelor sociale ,în cazul confirmării precarității situației materiale aceste persoane au devenit posesoarele unui așa zis venit minim garantat(cu valori cuprinse între 650mii lei și 2milioane lei,în

funcție de numărul persoanelor aflate în întreținere)cu obligația de a presta o muncă în folosul comunității.Considerându-se că aceste persoane obțin im venit,s-a decis ca ele să fíe incluse în categoria persoanelor ocupate;Astfel,rata șomajului a rămas cantonată tot în jurul valorii de 8%;Personal consider că nu s-a procedat corect pentru că acele persoane nu au un loc de muncă(ele doar prestează activități sporadice;în plus trebuie spus că au fost foarte numeroase cazurile când în baza imor certificate medicale persoanele care trebuiau să presteze muncă în folosul comimității s-au eschivat de la această obligație)De aceea,se poate spune că practic rata șomajului real este mai mare decât cea oficială.

In acest context, un fenomen care trebuie privit cu atenție este șomajul diplomelor.Acesta apare pentru că într-o economie de piață importanța unei diplome este o mărime cu valoare relativă.Un tânăr se poate înscrie la un curs pentru a obține o diplomă necesară în acel moment ocupării unui post.Dar e posibil ca la data când el obține diploma locul de muncă vizat să presupună deja alte exigențe, ca urmare a unor restructurări industriale, schimbări tehnice și tehnologice sau pur și simplu nivelul de cunoștințe cerut pentru ocuparea acelui post a crescut concurențial pentru că a crescut și numărul posesorilor de diplomă.Deținătorul unei asemenea diplome poate îngroșa numărul șomerilor.Acest gen de șomaj se poate pune pe seama unui dezechilibru între realități și aspirații,a unei totale decorelări între școală și piața muncii.

Nebănuit acum un deceniu – șomajul diplomelor – a devenit o tristă realitate și la noi. La începutul anilor ’90 am consemnat nesfârșite demonstrații ale studenților și elevilor care au cerut abrogarea sistemului de repartizare în producție a absolvenților. Acest sistem a fost comparat atunci fie cu o practică a neoiobăgiei, fie cu un mod disimulat al muncii moderne forțate. Grupurile de șoc și greviștii foamei de atunci nu au putut prevedea că tocmai prin satisfacerea acestei revendicări cei mai loviți vor fi tocmai ei. După numai câțiva ani, ligile, asociațiile și sindicatele studenților s-au văzut nevoite să-și reconsidere opinia și să aducă în centrul atenției lipsa de protecție socială a absolvenților. In rândul șomerilor a crescut rapid procentul persoanelor cu studii medii și superioare.

Tabelul 4.7. Șomeri cu studii medii si superioare( în perioada 1992 – 2001)

Sursa datelonAnuarul statistic al României 2001

Potrivit O.U.G. 98/1999 s-au înregistrat:

Șomajul diplomelor trebuie corelat și cu autonomia universitară și cu posibilitatea de decizie la nivel local.După 1989, în învățământ am asistat la abolirea centralismului decizional care făcea ca până și lista celor admiși în facultate să fie aprobată de minister. Ca reacție la restricțiile numerice severe la admiterea în facultăți, am consemnat începând cu 1990 o expansiune impresionantă a ratei de cuprindere de la 10,6 % la 25,4 %. în plus au apărut și instituții de învățământ superior particular, care cel puțin prin numărul lor (50) prevalează asupra celor publice (49). S-au produs și câteva mutații structurale: s-a diminuat învățământul tehnic și a crescut exponențial numărul studenților din domeniile: economic, juridic și pedagogic.

Din păcate, reforma învățământului nu a reușit să înlocuiască factura retorică, prea puțin pragmatică a pregătirii universitare și nu s-a trecut la abordări modeme bazate pe planuri strategice și contracte instituționale. Studiile postuniversitare nu au fost scoase din confuzia legislativă și nu au fost reorganizate în forme competitive. Nu a fost părăsită gândirea în termeni pur cantitativi.

în timp ce programele multor facultăți de stat au fost ajustate (e adevărat, adeseori superficial), cele particulare au dezvoltat un număr impresionant de specializări care în prezent ating cifra de 545. Multe specializări reflectă mai degrabă interesul tinerilor sau al părinților pentru o diplomă universitară decât perspectiva integrării pe piața muncii. Aceasta este o posibilă explicație a faptului că foarte mulți dintre absolvenții ultimului deceniu nu-și găsesc rostul pe piața forței de muncă: la sfârșitul anului precedent jumătate dintre tinerii absolvenți cu studii superioare erau șomeri sau nu lucrau pur și simplu, ceea ce a indicat o creștere de 15,5 % față de începutul anului.

Cel dintâi contingent care alimentează șomajul diplomelor este reprezentat de proaspeții absolvenți de liceu și facultate. Tocmai pentru că o mare parte dintre absolvenții învățământului liceal și superior trec de pe băncile școlii și facultății direct în evidența forței de muncă disponibilizate, s-a ajuns astăzi ca România să dețină un trist record al șomajului tânăr; în anumite perioade de timp circa jumătate din numărul șomerilor înregistrați sunt tineri din mediul rural, lipsiți total de proprietăți agricole.

. La nivel central au fost adoptate unele măsuri legislative care însă nu au avut eficiența scontată. De exemplu, încă din 1991 s-a hotărât ca din fondul centralizat de șomaj să fie acoperit timp de un an un procent substanțial din salariul minim brut indexat pe țară, în situația în care tinerii absolvenți de liceu și de facultate sunt angajați de agenții economici. Prin O.G. 35/1997, angajatorii sunt obligați să mențină contractul individual de muncă cel puțin 3 ani de la data încheierii acestuia. Dar puțini absolvenți beneficiază efectiv de această prevedere. O cauză se regăsește în faptul că agenții industriali sunt într-o continuă restructurare ce nu le permite noi angajări. Adeseori, tinerii angajați cu acest statut sunt utilizați în activități care se situează sub pregătirea lor de specialitate și imediat ce este posibil sunt disponibilizați. După care urmează alții la rând și așa mai departe.Recent au fost adoptate măsuri active de combatere a șomajului prin care firmele își pot reduce contribuția la fondul de șomaj dacă angajează șomeri.Reducerea este cu atât mai consistentă ,cu cât firma este mai mică.Persoanele angajate vor fi menținute cel puțin doi sau trei ani.

înrăutățirea condițiilor materiale și creșterea numărului șomerilor îndeosebi în rândul tinerilor au amplificat participarea țării noastre la migrația internațională a forței de muncă. Emigranții români simt în mare măsură persoane calificate sau chiar specializate care nu pot fi ușor înlocuite;Plecarea lor chiar dacă atenuează șomajul duce la scăderea productivității muncii din sectoarele abandonate în locuri în care nu pot fi angajați rapid și la același nivel de pregătire și alte persoane disponibile.

Lipsa de corelare a cifrelor de școlarizare și a planurilor de învățământ cu piața muncii este un factor generator de șomaj ce nu poate fi ignorat. Tocmai de aceea, se impune deplasarea accentului de pe anticiparea ca cineva să rezolve problemele noastre pe inițiativa proprie, de pe așteptare pe producerea și procurarea de resurse; de pe pregătirea prin reproducere de cunoștințe pe pregătirea prin cercetare științifică și elaborarea de proiecte; de pe înmagazinarea de cunoștințe pe inovație; de pe competitivitate locală pe relevanță internațională.

Din analiza pieței muncii se pot distinge câteva trăsături calitative ale șomajului în România:

-caracterul structural,reflectat atât de ponderea șomajului pe termen lung(aflată pe o tendință ascendentă în ultimii ani,până la 49%),cât și de ecartul semnificativ dintre rata șomajului înregistrată în diferite județe ale țării(în medie 15,4% în Hunedoara față de 3,6% în Bihor).Concentrarea șomerilor în anumite zone geografice și mobilitatea scăzută a forței de muncă disponibile reduc posibilitatea atingerii unui echilibru pe piața muncii.

-rigiditatea accentuată,ilustrată de faptul că,deși durata medie a șomajului a depășit 17 luni,ponderea șomerilor dispuși să accepte schimbarea profesiei și să urmeze în acest scop cursuri de recalificare și perfecționare profesională a fost redusă.Atenuarea acestei caracteristici nu a fost stimulată de sistemul asigurărilor sociale destinate șomerilor.Pentru a contracara efectele sociale negative antrenate de restructurarea zonelor monoindustriale sistemul de la noi din țară a prezentat o durată ridicată a asistenței oferite(27 de luni),iar acest lucru a influențat direct persistența șomajului pe termen lung. Chiar dacă rata de înlocuire(raportul dintre valoarea medie a ajutorului acordat și salariul mediu pe economie)este redusă și se situează în jurul valorii de 20%,există o legătură mai puternică între durata asistenței acordate șomerilor și ponderea șomajului pe termen lung,decât între aceasta din urmă și rata de înlocuire.

4.3. O abordare neconvențională a pieței forței de muncă

Orice societate trebuie să poată decide ce anume va produce, cât, în ce cantități și cum va fi distribuită producția. în luarea acestor decizii trebuie evident să se țină cont de ceea ce vor consumatorii, ce tehnologii de producție sunt disponibile, care este nivelul de pregătire a muncitorilor. în timpul perioadei de pre-tranziție aceste decizii erau luate de administratorii și funcționarii angajați de către sistemul birocratic centralizat.După 1989 s-a introdus programul de reformă pentru o piață descentralizată, ca o alternativă majoră la programul centralizat. In străduința de a obține un profit, mii de producători au început să studieze prețurile “corecte” pe care milioane de cumpărători urmau să le plătească pentru bunuri și servicii și pentru salariile a milioane de muncitori, dornici să lucreze. Prelucrând aceste informații și luând în considerație diferitele tehnologii, mecanismul pieței va decide ce anume să se producă, unde, cât să se producă, sau ce locații să se facă. Nimeni nu-și asumă o responsabilitate și, în pofida imperfecțiunilor pieței, milioane de oameni își vor găsi slujbe pe măsură, care să le ofere posibilitatea de cumpărare a produselor pe care și le doresc an de an. Producția, angajații și consumatorii se stabilesc și se coordonează prin semnalele oferite de prețuri prin intermediul pieței.

Piața care-și asumă responsabilitatea de a aloca locuri de muncă muncitorilor și de a coordona deciziile de angajare este piața muncii. Din moment ce o piață are, prin definiție, cumpărători (patronatul) și vânzători (forța de muncă, muncitorii), piața forței de muncă este totuși compusă din toți cumpărătorii și vânzătorii muncii. Atunci când se discută despre piața de muncă, se consideră munca implicit ca fiind cumpărată și vândută ca și alte produse precum cerealele, petrolul sau încălțămintea. Se neglijează faptul că serviciile care asigură munca sunt doar închiriate: muncitorii în sine nu pot fi vânduți sau cumpărați. în plus, întrucât serviciile nu pot fi separate de muncitori, condițiile în care se asigură aceste servicii sunt la fel de importante, dacă nu mai mult decât semnalul prețurilor. Factorii non-pecuniari precum mediul de lucru, structura familiilor, riscul de accident, flexibilitatea orelor de serviciu, statutul persoanelor aflate în concediu de maternitate cântăresc mai mult în tranzacțiile de angajare (decât în piețele pentru bunurile uzuale). Utilizând aceleași ipoteze referitoare la motivațiile de comportament ale pieței de muncă, ca și pentru piața bunurilor și serviciilor ,abordarea convențională nu poate să explice tranzițiile legate de ocuparea forței de muncă,.

O economie de piață funcțională impune îndeplinirea a cel puțin trei cerințe distincte, dar puternic interconectate. Astfel, întreprinderile ar trebui să-și asume responsabilitatea de a obține profit, printr-o producție eficientă. Apoi, statul nu trebuie să mai dispună de subvenții din bugetul anual pentru pierderile suferite de întreprinderi, și nu în ultimul rând, trebuie ca oamenii să-și găsească singuri locuri de muncă sau alte mijloace de câștigare a existenței. Salariile trebuie să fie stabilite pe baza valorii producției;în consecință, un muncitor care produce bunuri cu valoare scăzută va primi salarii mai mici și invers, pentru produsele cu valoare mai mare muncitorii vor primi salarii mai mari.

în condițiile economiei etatiste, salariile erau stabilite de o autoritate centrală și nu în funcție de competența unui muncitor, motiv pentru care, în majoritatea sectoarelor economice (agricultură, industrie, servicii), diferența în acordarea de salarii (salariile diferențiate) era nesemnificativă.în consecință nu au existat suficiente stimulente pentru personalul muncitor, prin care să-și îmbunătățească competențele, întrucât locurile de muncă erau date și nu căutate: în loc ca angajații să-și găsească slujbe, acestea se îndreptau spre ei. Altfel spus, din moment ce salariile și angajările erau planificate și separate de productivitate, nu mai erau motivații prin care personalul să-și dorească mărirea salariilor, sau să desfășoare o activitate mai performantă, care să le permită solicitarea de salarii mai mari.

Lipsa de salarii diferențiate a împiedicat deplasarea forței de muncă spre sectorul de servicii. Deciziile referitoare la investițiile în capitalul uman nu luau în considerare costul real al calificării. Salariile din perioada de pre-tranziție nu reflectau

nivelul de calificare a muncitorilor;de aceea,salariații nu aveau nici un stimulent pentru a investi in educație.

în perioada de după 1989, multe țări din vestul Europei au adoptat diverse politici de emigrare prin intermediul cărora s-a realizat un flux amplu de emigranți din România și din alte țări din Europa Centrală și de Est. Politicile de emigrare ale țărilor din vest au fost “relaxate” în mod deliberat pentru a permite multor persoane cu educație și înaltă calificare să intre in țările lor. Acest proces se numește scurgere de materie cenușie. Un factor favorizant al exodului creierelor este că relativ la perioada de început a tranziției după mai mult de treisprezece ani de experiență de tranziție la o economie de piață salariul real continuă să scadă (Fig.4.6).

' Fig.4.6. Câștigul salarial în termeni reali din 1990-2001

Tabelul 4.8.Câștigului salarial mediu și IPC cumulat( 1990=0) în perioada 1990-2001

Sursa datelor:Anuare statistice ale României 1990- 2001

în perioada de pre-tranziție salariile au fost distorsionate (au reflectat incorect valoarea forței de muncă pentru că ele au fost determinate de guvern și nu prin mecanismul cererii și ofertei. Pentru a remedia această situație, s-a propus următoarea soluție: dacă salariile (prețul muncii) au fost controlate în perioada de pre-tranziție, acest lucru ar presupune că ele nu trebuie să fie controlate în perioada de post- tranziție.

– Din păcate, descrierea parțială a modului de evaluare a salariilor în perioada de pre-tranziție a dus la o diminuare a importanței mecanismului de preț în perioada de

după tranziție. Astfel, descrierea a fost incompletă atât timp cât beneficiile nepecuniare cum ar fi dreptul la un loc de muncă, accesul la o locuință, educație gratuită și produse alimentare subvenționate, nu au fost luate în considerare în mecanismul de preț. Prin urmare, aceste beneficii au fost considerate irelevante și astfel nu au fost incluse în politicile de tranziție legate de forța de muncă. Apoi, încrederea scăzută în mecanismul de preț este eronată de vreme ce aceste beneficii reprezintă o parte semnificativă a dezvoltării economiei naționale. Chiar guvernele celor mai avansate țări au considerat aceste beneficii ne-pecuniare ca fiind o prioritate pentru dezvoltarea economică și pentru crearea unei economii de piață robustă. în mod similar, autoritățile din perioada de dinainte de tranziție în țările central -est europene cum a fost și România, au considerat aceste beneficii (ex. siguranța locului de muncă) ca fiind o responsabilitate foarte bine determinată a guvernului pentru a crea echitate socială. Siguranța locului de muncă a fost un punct forte al sistemului central- planificat;alături de acesta, beneficii esențiale erau garantate prin angajare, iar salariații erau implicați în aspecte legate de întreprindere și participarea forței de muncă era ridicată.

Folosirea eficientă a tuturor resurselor din economie reprezintă, prin definiție, cel mai bun mod de utilizare a acestora. O asemenea utilizare eficientă a resurselor poate fi realizată printr-o participare efectivă a întregii forțe de muncă. Din acest punct de vedere, utilizarea eficientă a forței de muncă poate fi asigurată doar printr-o participare la o scară mai largă a lucrătorilor în economie. Altfel spus, o participare mai mare a forței de muncă implică o egalizare și o distribuție la o scară mai largă a oportunităților de angajare a forței de muncă, facilitate prin accesibilitatea mai mare la educație și pregătire profesională.

Conceptul de șomaj

Șomajul în teoria neoclasică a fost definit și considerat în primul rând un fel de amprentă a operațiunilor economice de pe piață și nu un fenomen mereu de actualitate în cadrul forței de muncă.

Termenul forță de muncă se referă la toți indivizii care fie sunt angajați, fie ar dori să se angajeze pentru plată la un anumit tennen. Cei care nu sunt angajați contra plată, dar doresc să lucreze, sunt șomeri. Definiția dată șomajului și formulată în scopul unor statistici oficiale se referă la cei care au fost dați afară sau și-au dat demisia, în căutarea altui loc de muncă și la cei care tocmai au intrat în câmpul muncii, sau urmează să intre și încă nu și-au găsit un loc de muncă. O rată a participării forței de muncă se calculează raportând forța de muncă la populație.

Personalul care nu mai este angajat sau cei care nu mai așteaptă să fie rechemați din șomaj de către patron, nu se mai consideră ca făcând parte din forța de muncă. Forța de muncă însă, constă atât din angajați, cât și din șomeri. în conformitate cu aceste definiții, raportul dintre numărul de șomeri și forța de muncă reprezintă rata șomajul ui.Frecvent invocată, ca un element de măsură a forței de muncă și a statutului său, conceptul ratei șomajului comportă câteva observații;

în primul rând, rata șomajului ia în considerare doar o parte a unui grup de oameni, într-o anumită perioadă de timp, care doresc să lucreze, dar nu sunt angajați.

Cu toate acestea, în valoarea ratei șomajului nu sunt însă incluși cei care caută în zadar un loc de muncă și nu găsesc, renunțând în final a mai căuta. în al doilea rând, nu ni se spune nimic despre nivelul câștigurilor celor angajați, sau dacă aceste câștiguri ating pragul sărăciei, în sensul că poți fi angajat dar la un nivel al salariului sub minimul de subzistență. în al treilea rând, prin intermediul ratei șomajului aflăm date despre un anumit segment al forței de muncă aflate în inactivitate și suntem prea puțin informați despre acea parte a populației care este angajată. în cele din urmă, o parte substanțială din cei aflați în șomaj ar putea proveni din familii unde există însă și alți membri care nu lucrează.

Această definiție a șomajului este însă diferită de cea dată de alte teorii economice, cum ar fi teoria marxistă (după care el este o consecință a exploatării muncitorilor de către proprietarii mijloacelor de producție, chiar și pe o piață cu concurență perfectă) sau teoria supraproducției (în accepțiunea căreia producția excesivă de bunuri în sistemul capitalist va forța patronatul să disponibilizeze o parte din angajați, pentru a reduce costurile). Neoclasicii consideră că numărul mare de șomeri este cauzat de o neconcordanță temporară între cerere și ofertă. Salariul plătit pentru munca depusă (costul producției) este mai mare decât valoarea pe care el o adaugă producției pe care o realizează (într-o economie de piață și în condiții de competiție perfectă, valoarea produsului este egală cu prețul de piață al produsului). Pentru remedierea situației cerința principală este reducerea salariului, ca singură alternativă a reducerii șomajului. Din acest punct de vedere, în viziunea neoclasică, șomajul apare ca rezultat al tentativelor forței de muncă de a obține un salariu mai mare decât valoarea pe produsul său. Potrivit acestor opinii, funcția șomajului este de a acționa ca un semnal al pieței, dând posibilitatea angajaților să știe că solicită salarii în exces față de contribuția lor la producție. O astfel de descriere suferă de o generalizare exagerată . Șomerii sunt definiți ca fiind un grup omogen ; tuturor șomerilor li se atribuie aceleași caracteristici ca astfel să se poată recurge la o singură soluție necesară: reducerea salariilor ; în consecință, toate categoriile de șomeri vor dispărea.Gândirea neoclasică consideră toate categoriile de șomeri ca fiind un singur grup omogen; prin urmare, șomajul este determinat de o singură cauză, potrivit căreia salariile sunt determinate de guvern și nu de mecanismul cererii și ofertei. în realitate există diverse cauze și diverse tipuri de șomaj.

Tipuri de șomaj

Șomajul se formează pe baza a două mari procese economico-sociale:

pierderea locurilor de muncă de către o parte a populației ocupate

creșterea ofertei de muncă prin realizarea de către noile generații a vârstei legale pentru a se putea angaja și afirmarea nevoii de a lucra a unor persoane apte de muncă dar inactive,în condițiile unei cereri de muncă inferioare acestei creșteri.

în cadrul primului proces,în funcție de cauzele care îl determină se disting mai multe genuri de șomaj:

Șomajul ciclic,denumit uneori și conjunctural,cauzat de crizele economice care au loc,de crizele parțiale sau de alte crize pecifice unei conjuncturi.

Șomajul structural, determinat de tendințele de restructurare

economică,geografică,socială,etccare au loc în diferite țări,mai ales sub incidența crizei energetice și revoluției tehnico-științifice.

Șomajul tehnologic,determinat de înlocuirea vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi,precum și de centralizarea unor capitaluri și unități economice cu restrângerea locurilor de muncă.

Șomajul intermitent,care apare ca urmare a practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de unități economice.

€)Șomajul de discontinuitate,care afectează în mod deosebit femeile și este cauzat de întreruperea activității din motive familiale și de maternitate.

f).Șomajul sezonier,cauzat de întreruperi ale activităților puternic dependente de factori naturali,cum sunt,cele din agricultură,construcții,lucrări publice.

Cel de-al doilea proces generator de șomaj are două aspecte majore:

Unul privește noile generații care ajung pe piața muncii și explică formarea șomajului prin starea economiei(nivel,structură,tehnologie,etcjprin diferența dintre ciclul reproducției forței de muncă și al diferitelor activități economice,prin formarea noilor generații în cadrul mișcării populației sub incidența factorilor naturali- biologici,demografici și economici,care deși se influențează reciproc,nu au unii asupra altora o determinare cauzală,directă și exclusivă.

Celălalt aspect se referă la eșantioanele de populație activă disponibilă care n-au mai lucrat și sunt nevoite să se încadreze pe un loc de muncă,ceea ce explică formarea șomajului prin intrarea lor pe piața muncii datorită unor cauze directe:diminuarea posibilităților de trai în condițiile unor venituri considerate altădată sigure și suficiente(salariul soților,pensiile de urmași,economiile moștenitejcare s-au erodat sub acțiunea inflației și a altor procese din economie(intensificarea mișcării de emancipare a femeilor care nu se mai resemnează la o viață pasivă,ruinarea micilor producători,etc)

Există și alte clasificări consacrate ale șomajului:

Șomajul conjunctural – se referă la șomajul pe termen scurt, care se datorează imperfecțiunilor caracteristice pieței care atrage după sine măsuri de ajustare a cererii și ofertei forței de muncă. De exemplu, anumite firme disponibilizează personal în același timp în care altele fac angajări. Intr-o piață imperfectă informațiile despre locurile vacante ajung eronat, în special în rândul șomerilor, ceea ce constituie un impediment și pentru patroni, pierzându-se astfel timp cu angajările. Acest tip de șomaj îi include și pe acei șomeri care se pot totuși descurca în a-și găsi un nou loc de muncă, fiind vorba de persoane cu un anumit nivel de educație, cu experiență sau alte calificări etc. Mai sunt însă muncitorii care nu beneficiază de alte oportunități; preferă să aștepte alte ocazii sau încearcă să se adapteze comportamentului comercial.

Șomajul structural – apare atunci când schimbările din structura cererii pentru forța de muncă cauzează o neconcordanță între tipurile de calificări solicitate și cele disponibile. Intr-o economie de piață stabilă acest tip de șomaj apare în special în momentul în care un anumit nivel de pregătire sau calificare nu mai este necesar pentru producție și nici nu se poate asigura un transfer al muncitorilor spre alt sector, sau atunci când solicitarea pentru acest nivel de calificare scade, fără să se poată oferi un alt tip de calificare sau experiență necesare producției. Este, așadar, rezultatul atât al unui nivel de calificare depășit, cât și al unei slabe solicitări pentru o anumită calificare. Șomerii aparținând acestui tip de șomaj sunt aceia pentru care ar exista locuri de muncă, dar nu au mijloacele de a le ocupa datorită schimbărilor prea rapide din tehnica know-how.

Șomajul creat prin lipsa de cerere – sau „șomajul clinic” are loc atunci când cererea națională pentru forța de muncă scade, resimțindu-se un declin constant al salariilor reale și al producției. Acest tip de șomaj reprezintă un fenomen orientat spre cerere. 0 economie săracă în absorbția unei forțe de muncă adecvate lasă un gol care poate fi acoperit, de exemplu, prin cheltuieli guvernamentale, sau prin creșterea consumului raportat la venit. Pentru a se studia acest tip de șomaj trebuie avută în vedere schema după care fluxul de muncitori se îndreaptă înspre șomaj, în timp ce fluxul de muncitori spre locurile de muncă este în declin.

Șomajul sezonier – este similar celui creat prin lipsa de cerere, prin faptul că apare datorită unor fluctuații în cererea pentru forța de muncă. Deși, la acest tip de șomaj, fluctuațiile pot fi anticipate regulat, ele urmând niște scheme tipice de-a lungul unui an,este vorba de niște perioade scurte de șomaj care se repetă în fiecare an.

Aceste generalizări sunt însă mult prea ample și confuze. Ca urmare, se ajunge la prezentarea deformată a problemelor existente. Ceea ce trebuie precizat este faptul că restructurarea economiei schimbă structura producției și a consumului, și prin urmare imaginea economiei. De exemplu, restructurarea economică din România a afectat mult agricultura (ex. dezmembrarea cooperativelor agricole de producție,a întreprinderilor agricole de stat), industria extractivă (ex. închiderea minelor din Valea Jiului), industria grea (ex. dezmembrarea unor întreprinderi din industria metalurgică și chimică). Cu toate acestea, restructurarea economică facilitează activitățile din sectorul de servicii, ca de exemplu cele din turism. Fig.4.7 ilustrează contribuția sectorului agricol, industrial și de servicii la formarea PIB-ului României în perioada 1985-2001. Pe baza acestui grafic este evident că aportul serviciilor la producția națională a crescut , în timp ce sectorul agricol și industrial au scăzut (relativ la perioada de pre-tranziție).Totuși,contribuția agriculturii și silviculturii în 1997 este mai mare decât în 1985 doar pentru că PIB a scăzut mai mult decât a scăzut producția agricolă.

Sursa datelorrRapoarte anuale BNR 1990-2001

Pe măsură ce economia națională se îndreaptă spre o structură diferită a producției, evident că va fi nevoie și de o pregătire profesională adecvată pentru serviciile nou create. Atunci când examinăm sectorul de servicii este necesar să se facă o distincție între acest sector și restul economiei. De exemplu, în sectorul industrial se produce o valoare adăugată relativ mare pe muncitor. Aceasta înseamnă că fiecare angajat a lucrat în majoritatea subsectoarelor industriale, cu o cantitate relativ mare de capital fizic și a produs o valoare mai mare, care să acopere materiile prime la sfârșitul procesului de producție. în general, nivelul salariului tinde să ajungă mai mare decât în alte sectoare, devenind și un standard de salarizare distribuit în mod corect. în schimb, sectorul de servicii include slujbe atât cu posibilitatea de venituri foarte mari, cât și foarte mici. Aici sunt incluși informaticienii, programatorii, iar în plus, sectorul cu tehnologie dinamică, precum telecomunicațiile și cel cu tehnologie statică, precum turismul. Dacă, în general, în alte sectoare se poate vorbi de o anumită egalitate, serviciile conferă o economie mai puțin “egală”, din moment ce ea combină activități cu rate divergente de productivitate mai diverse decât în sectorul industrial, în concluzie, cu cât locurile de muncă se deplasează mai mult spre economia serviciilor, cu atât crește inegalitatea dintre câștiguri, pentru că mai mult personal se mută în sectoare care par inerent mai puțin egale.Drept consecință forța de muncă existentă este considerată ca fiind depășită și inadecvată. Prin urmare, un miner care a muncit timp de mulți ani într-o mină este considerat a fi în prezent ineficient și de aceea este disponibilizat, pentru că nu dispune de calificările “aferente” și nu are mobilitatea necesară pentru a îndeplini cerințele pieței. De asemenea, muncitorii care nu au calificările cerute de piață (cum ar fi abilitatea de a vorbi o limbă străină, vestică) nu pot să obțină un loc de muncă. Cu toate acestea, piața forței de muncă din țara noastră nu duce lipsă de capital uman calificat. Se pare că problema nu ține neapărat de prea puțin capital uman, ci de o orientare greșită a acestuia.

în perioada de tranziție, cursurile de recalificare necesită bani, iar un șomer cu siguranță nu îi are. Nici Guvernul nu poate asigura toate cursurile de calificare și recalificare pentru forța de muncă din două motive. în primul rând, în perioada politicilor de tranziție, cheltuielile guvernamentale trebuie să se reducă datorită măsurilor de austeritate. în al doilea rând, creatorii politicilor de reformă consideră că persoanele în vârstă și salariații căsătoriți ar trebui să se descurce de unii singuri în sălbăticia pieței și a liberei alegeri. Astfel se consideră că programele care susțin mobilitatea din punctul de vedere al locului de muncă pot să nu fie prioritare, în special pentru muncitorii în vârstă și cei căsătoriți, luând în considerație diverși factori cum ar fi locuințele, de exemplu, care restricționează mobilitatea în rândul muncitorilor disponibilizați.

Adevărul este că un sistem de piață funcționează în mod normal dacă, și numai dacă se confirmă validitatea ipotezelor concurenței perfect. Pentru a transforma

economie central planificată ca a României într-o economie de piață creatorii politicilor de reformă trebuie să se conformeze ipotezelor competiției perfecte. De aceea, economia națională trebuie văzută ca fiind o întreprindere care consideră oamenii factori de producție, bunuri care nu pot să gândească, nu au sentimente și, prin urmare nu pot să progreseze. Aceasta se numește comercializarea forței de muncă. Implicațiile comercializării forței de muncă constituie o parte inevitabilă a noii lumi globalizate. Ea impune pieței forței de muncă să acționeze ca o copie a pieței bunurilor și serviciilor, fiind un loc în care bunurile (muncitorii) sunt cumpărați și vânduți în mod voluntar ca într-un bazar,în care se așteaptă ca muncitorii să-și caute locuri de muncă, departe de casă. Cu toate acestea, criteriile pentru o concurență perfectă și o comercializare a forței de muncă presupun mai mult decât o simplă cerință de mobilitate a forței de muncă. Comercializarea forței de muncă se bazează pe ipoteza conform căreia muncitorii trebuie să-și schimbe mereu locul de muncă la fel ca și vânzătorii care se mută dintr-o piață în alta; salariile fluctuează zilnic, ca și prețurile la bursă, sau ca și prețurile pe o piață de produse agricole; salariile urcând și coborând, salariații lucrează ceva diferit a doua zi pentru același patron și aceeași plată, indiferent de condițiile de muncă.Dar,trebuie ținut cont de faptul că muncitorii își schimbă locul de muncă chiar dacă nu în mod permanent, că salariile se ajustează, dar nu zilnic, și că piața forței de muncă nu se aseamănă cu o licitație, unde există un număr mare de ofertanți, prețurile se schimbă constant, iar la sfârșitul zilei nu va mai rămâne nimic de cumpărat (fiecare tranzacție are loc o singură dată și epuizează piața

A ’ 5

de mărfuri). In final, orice angajare nu este totuși un eveniment ce se produce doar o singură dată.Tendințele contradictorii dintre cerințele unei piețe în tranziție în vederea obținerii succesului de piață (cum este maximizarea profitului sau minimizarea costurilor) și posibilitățile de asigurare a subzistenței forței de muncă prin intermediul unui câștig sigur, reprezintă mult mai mult decât niște simple probleme sau dificultăți; ele sunt tendințe distructive care pornesc și se propagă de la capacitățile creative ale unui sistem. Astfel de capacități pot fi ușor observate examinând consecințele programelor de tranziție, care copleșesc condiția forței de muncă în România, prin disponibilizări masive (și salarii mici), prin care se intenționează să se reducă costul producției și să se faciliteze dezvoltarea sectorului privat, afectând însă în mare măsură existența oamenilor doar de dragul asigurării creșterii economice. Este necesar ca cerințele impuse de reformă să fie studiate în contextul convingerii promotorilor ei,

conform căreia trebuie să se încurajeze un sistem de salarizare „special”, care să ducă la alocarea muncitorilor în așa fel încât să se urmărească interesul proprietarului privat și nu să se realizeze o distribuție echitabilă a venitului.Arthur Qkun sublinia că scăderea șomajului național cu un punct procentual se asocia eu o creștere de 2,2-2,5 sau chiar 3% a producției naționale.Această afirmație susține faptul că pe măsură ce rata șomajului scade , producția națională va crește.

în final, existența șomajului cronic într-o economie de piață este uneori explicată în termeni de ipoteze ale ratei naturale.Argumentul forte este că rata șomajului nu este nimic altceva decât o relație inversă între inflație și șomaj: când șomajul crește, inflația scade, și invers(“Curba lui Philips”). Punctul slab al acestei teorii este bazarea ei pe legea naturală. Aceasta înseamnă că șomajul este o componentă intrinsecă a atributelor economice ale pieței.

Tabelul 4.10.Variația PIB și a ratei șomajului

Sursa datelor:Rapoarte anuale BNR 1990-2001

Agenda de tranziție a politicilor forței de muncă

Programele de reformă implementate la noi sunt discutabile;Punctul de plecare al acestora este constituit de faptul că trăim într-o comunitate unde fiecare realizează schimburi de bunuri și servicii într-un loc numit piață. Principiile cele mai importante ale comunității, create de „arhitecții reformei economice”, au fost stabilite printr-o serie de ipoteze bine stabilite și legate una de cealaltă. Locuitorii trebuie să fie pregătiți, pentru ca oficialii reformei să poată prezenta noul sistem de piață ca fiind unul care “protejează” comunitatea și care adoptă credințele și valorile ei. Acesta este principiul care călăuzește sistemul de piață al României în noul mileniu, ca și în deceniul care s-a scurs.

Potrivit primului principiu comportamentul economic individual este egocentric, hedonist, liber din punct de vedere social,în timp ce schimbul între membrii comunității este voluntar, fiecare este puternic influențat de tendința “naturală” de a avea mai mult, chiar mai mult decât poate consuma. Potrivit expresiei “cu cât e mai mult, cu atât e mai bine”, membrii își permit să acumuleze mai mult. întrucât în lume resursele sunt în general limitate, evident apare “competiția”, cu tot ceea ce atrage după sine.Este o societate în care se explică celor săraci că cei bogați au mai multe bunuri și putere pentru că muncesc mai mult, sunt mai inteligenți și mai economi. în consecință, membrii comunității sunt sfătuiți să nu fie preocupați de distribuția inegală a averilor comunității sau de felul în care acestea devin proprietatea altor indivizi. Aceste valori și sfaturi promovate plasează populația departe de aceste aspecte, cum ar fi discrepanța dintre cei “ce au” și cei care “nu au”, și de aceea creează un mediu cultural nepărtinitor deteriorării condițiilor sociale ale majorității oamenilor;în viziunea darwinistă(conform căreia cel mai puternic supraviețuiește) un fel de “legea junglei” va submina normele sociale și va apăra interesele elitei comunității.

în aceste condiții “naturale”, oficialitățile programului de reformă aduc în discuție practicile de eficiență și proporționalitate, prin care se trece la cel de-al doilea principiu. Acesta este legat de distribuția dintr-o altă direcție. întrucât într-o economie resursele sunt limitate, prin acest principiu al “alocării eficiente” se cere ca fiecare unitate de input să fie distribuită în așa fel încât câștigul oricărui output să se poată echivala cu ceea ce nu s-ar câștiga dacă s-ar opta pentru fabricarea altui produs. Pe scurt, dacă resursele unei comunități (forță de muncă, materii prime, capital, pământ) se folosesc într-un scop anume, ele nu mai pot fi folosite pentru un altul;Cu toate acestea, trebuie menționat faptul că arhitecții programelor de reformă nu au putut să formuleze nici un standard pasibil pentru a măsura o astfel de pierdere sau câștig pentru o comunitate.

Cel de-al treilea principiu este cunoscut sub numele de legea randamentelor descrescătoare. în conformitate cu acest principiu, alocarea inputurilor oferă cea mai buna soluție numai dacă procesul de transferare al unei unități de input într-o singură utilizare presupune recuperări diminuate.Astfel,se susține că, în timp ce se mențin toate inputurile constante cu excepția unuia (forța de muncă), productivitatea acelui input variabil scade.

Aceste principii au înarmat și au dat putere aliaților politici ai comunității și producătorilor privați de a reasigura membrii comunității că sistemul de piață promovat are o putere incredibilă de a se auto-regla. Puterea de auto-reglare a

sistemului de piață în țările în tranziție este un instrument puternic care determină cine anume primește, ce, cum și când. Este un instrument de planificare în mâinile arhitecților pentru a direcționa sau redirecționa atât distribuția averilor, cât și controlul asupra puterii politice a comunității. Cu toate acestea, spre deosebire de aparatul de control anterior, noul aranjament se bazează pe consensul creat, care intenționează să fie benefic unui segment mic și să subordoneze majoritatea celorlalte. Puterea de autoreglare transformă sistemul economic susținut, în „o economie de piață planificată “, care își stabilește condițiile. De exemplu, muncitorii pot cere doar salariul, care este egal cu valoarea adăugată producției totale, prin adiționarea unei unități de forță de muncă – salariile trebuie să fie egale cu productivitatea unei unități de forță de muncă adiționată (presupunând că există un număr nelimitat de muncitori în comunitate). Aceasta este “productivitatea marginală a forței de muncă”. Există două implicații ale productivității marginale a forței de muncă. în primul rând, dacă productivitatea muncii este supusă randamentelor descrescătoare și producția unui muncitor suplimentar determină salariul, atunci un salariat primește un salariu mai mic decât contribuția pe care a avut-o acesta la bunurile și serviciile produse. Din acest punct de vedere analiza productivității marginale reafirmă că în general salariații beneficiază de contribuția lor: muncitorii sunt într-adevăr subiectul exploatării. în al doilea rând, se consideră că muncitorii sunt lacomi dacă solicită salarii care depășesc “nivelul productivității lor marginale“. Un alt fel de a spune același lucru este că muncitorii sunt șomeri pentru că cer mai mult decât valorează.

în perioada de tranziție disponibilizările muncitorilor se justifică pornind de la ideea că nu ar fi nici o legătură între salariile lor și productivitate. Admitem că există cel puțin o relație cauzală între creșterea productivității forței de muncă și o creștere a salariilor. Dar, teoria productivității marginale se bazează pe diferite ipoteze , însă nu dă nici o informație referitoare la distribuirea venitului personal,nu precizează nimic despre distribuirea venitului între salarii, rentă și profituri; sau despre modul de aprovizionare a factorilor de producție, nimic despre forța de muncă sau capital – care se presupune că sunt constante.

Teoria productivității marginale ne arată că deciziile pieței nu sunt “corecte” sau “echitabile". De exemplu atunci când un “factor de producție “, precum forța de muncă, este în surplus din cauze de șomaj cronic, teoretic dar și practic, angajații vor primi salarii mai mici. Nu există nici un argument care să ne convingă că un salariu scăzut ar corespunde unor noțiuni sociale juste cu scop benefic pentru cetățean.

Teoria productivității marginale ne mai demonstrează faptul că mecanismul pieței este irelevant atunci când acțiunea umană se manifestă în procesul muncii. De exemplu, în timpul unei perioade de șomaj un grup de patroni pot amenința cu reducerea salariilor, exercitându-și astfel puterea de negociere asupra personalului angajat. în alt caz, crescând cantitatea de capital folosit în producție crește și productivitatea muncitorilor, ceea ce poate determina creșterea salariilor. în acest punct, dacă salariile pot fi mărite sau reduse conform deciziei subiective a unui patron, întrebarea este de ce ar trebui considerate salariile determinate de operațiile spontane ale pieței ca cea mai bună rezultantă dintre toate.

Astfel,relația dintre salarii și producție, considerată că ar fi la baza conceptului de competiție și eficiență reprezintă o rețea complexă de supoziții nemărginite, aparținând unui sistem imperfect, folosit în luarea de decizii privind valoarea factorului uman. Ea apare ca o teorie inexactă și părtinitoare care, printr-o detașare de viată și realitate, nu realizează decât o deconectare socială.

Condițiile economice ale țării noastre sunt prezentate adeseori în mod fals sau confuz. Astfel, populației i se dau asigurări că lucrurile merg în direcția cea bună, chiar dacă inegalitatea în distribuția venitului este din ce în ce mai pronunțată, șomajul este în creștere și venitul real scade. Această situație economică dificilă este evidentă în ciuda insistenței cu care Banca Mondială și FMI afirmă că obiectivele generale ale reformei constau în atingerea unor standarde de viață mai ridicate și a unei libertăți individuale mai mari. Prin definiție se știe că singura modalitate prin care se poate obține un standard de viață mai ridicat constă în creșterea veniturilor fiecărui individ. Acest lucru poate fi valabil pentru majoritatea populației, al cărei nivel de viață se deteriorează de la o zi la alta.

Obiecțiile experților în ceea ce privește sistemul anterior de salarizare se bazau pe ideea că productivitatea marginală a muncitorilor era scăzută, în timp ce salariile erau mari; în plus, normele de salarizare erau centralizate. Pentru a remedia situația s-a sugerat creșterea productivității forței de muncă, nu însă prin adiționarea de capital, ci mai degrabă prin creșterea unor norme diferite de salarizare în rândul forței de muncă, propunându-se salariul diferențiat . Acesta facilitează mișcarea forței de muncă înspre sectoare specifice, forța de mimcă fiind motivată să se deplaseze dintr- im loc în altul pentru o slujbă care să-i ofere un salariu bun, corespunzător calificării sale.

Dacă pornim de la platforma politică a tranziției și considerăm șomajul ca un punct inevitabil al reformei, atunci muncitorii vor fi constrânși să opteze pentru locuri de muncă limitate. Oricum posibilitatea de creștere a productivității forței de muncă în vederea îmbunătățirii veniturilor este nesemnificativă. Acest punct este exprimat explicit în studiul Băncii Mondiale care arată că venitul diferențiat nu are legătură cu productivitatea individuală în economiile de piață, pentru că rata progresului tehnologic și capitalul diferă în funcție de industrii și regim. Corelarea slabă dintre efort, productivitate și salarii va fi evidențiată prin ponderea venitului realizat din alte surse decât din muncă. Este nevoie de mult timp pentru a se înțelege cum funcționează salariile și veniturile diferențiate^. Pe scurt, recompensele, spre deosebire de practicile tradiționale, nu se bazează pe munca foarte grea sau pe productivitate.

Adevărul este că producția de bunuri și servicii depinde mult mai mult de calitatea și cantitatea de capital și utilaje, de disponibilitatea resurselor, de accesul la materiile prime necesare producției, decât de efortul și calificarea forței de muncă. O astfel de analiză a neglijat faptul că productivitatea marginală specifică a unui muncitor se completează în mare parte cu alți factori, în special cu capitalul. Pe scurt producția este un proces interactiv: aportul unui singur factor depinde mult de aportul celorlalți factori. Experiența națiunilor industriale avansate, cu sisteme de producție capitaliste, puternic dezvoltate, scoate în evidență clar acest fapt. Este recunoscut faptul că o tendință marcantă a ultimului secol a fost aceea de creștere a factorilor de capital precum tehnologiile legate de forța de muncă, ceea ce a adus la o creștere a productivității marginale a forței de muncă și la adevărate câștiguri în țările Europei de Vest. De exemplu,faptul că în general nivelul de salarizare din Statele Unite este mai mare decât în alte țări, se datorează în mare parte faptului că forța de muncă este în strânsă interacțiune cu alți factori de producție.

Politica economică postdecembristă, care și-a propus să aducă salariile la un nivel diferit al productivității forței de muncă, este o politică discutabilă.Creșterea economică a României între 1965 și 1985 a fost egală cu 6,1% pe an. Această rată de creștere a depășit cu mult țări puternice din punct de vedere economic, cum ar fi Germania, Franța, Statele Unite. Acea rată de creștere a României asigură evidența clară care poate să dezmintă afirmația referitoare la faptul că înainte de perioada de tranziție, salariile nu au avut nici o legătură directă cu productivitatea muncii. Chiar și pe baza criteriilor de tranziție, și a analizei productivității marginale, fiecare muncitor a valorat mai mult pentru patronul său (pentru stat) datorită productivității mai mari a acestora: ca urmare guvernul a plătit muncitorilor mai mult, și astfel salariile au crescut.în mod similar, în perioada de tranziție, politicile legate de piața muncii, care au ca scop reducerea salariilor într-o nouă aliniere la productivitatea muncii sunt discutabile. Productivitatea națională a României este în declin nu din cauza unei scăderi a productivității forței de muncă ci mai degrabă ca o consecință directă a condițiilor impuse de politicile de restructurare implementate în țară;De exemplu, deprecierea monedei naționale, care a dus printre altele la criza de materii prime, acestea devenind mai scumpe din cauza prețurilor care depind de moneda națională; O altă consecință negativă o constituie controlul restrictiv care a afectat sistemul de credite pentru investiții: dobânzile mari au mărit costul rambursării împrumuturilor; mai trebuie menționată inflația care nu afost stăpânită,pentru că acest acest lucru nu a fost dorit cu adevărat. în aceste circumstanțe a afirma că disponibilizarea forței de muncă ar avea loc din cauza salariilor mari și a productivității scăzute este o prezentare tendențioasă a realității.Evident că în aceste condiții salariile reale nu pot decât să scadă ca un rezultat al colapsului în producție.

Un alt obiectiv al programelor de reformă se referă la ideea libertății mai mari a individului. Ipoteza neo-clasică în termeni de competiție activă între angajați și patronat susține că puterea de negociere a muncitorilor este egală cu cea a patronilor și a proprietarilor de capital.

Puterea de negociere a unei persoane ține de calitățile personale ale acesteia, de puterea sa de convingere, de mijloacele materiale.Dar,în România puterea de negociere a salariaților, raportată la cea a patronilor este aproape de zero, pentru că sunt foarte mulți șomeri care își caută locuri de muncă, ele fiind limitate, în timp ce patronii au resurse din abundență (un număr mare de muncitori în șomaj) pentru a le angaja. Dezavantajul relativ al muncitorilor este destul de evident din moment ce ei caută o slujbă, pur și simplu ca să-și asigure mijloacele de existență.Din moment ce șomajul crește însă, iar venitul real scade, este îndoielnic că se poate vorbi de o competiție adevărată îjl rândul forței de muncă în vederea ocupării locurilor de muncă; este mai degrabă o problemă de supraviețuire darwinistă. Concurența fanatică în rândul forței de muncă pentru supraviețuire este dincolo de orice noțiune “romantică” a rivalității individuale în rândul patronilor (preocupați de inputurile cu costurile cele mai scăzute).

Trebuie menționat faptul că majoritatea populației nu are altă sursă de venit (cum ar fi renta, dividende, sau dobânda obținută din investiții) decât venitul câștigat. Este important să se rețină distincția dintre salarii și câștiguri. Termenul de salariu se referă la plata pe oră, iar câștigul se referă la salariul înmulțit cu numărul de ore lucrate. Astfel câștigul depinde atât de salarii cât și de durata de timp în care lucrează un angajat. Iată de ce venitul înseamnă puterea de cumpărare a unei persoane sau a unei familii pe o anumită perioadă (de obicei un an), care include atât câștigul cât și venitul necâștigat, care cuprinde chirii din capital, dividende sau dobânzi din investiții și transferuri primite de la guvern sub forma unor drepturi, ca de exemplu compensațiile de șomaj. Din acest punct de vedere salariile pot crește dar venitul rămâne constant sau chiar scade, în situația în care un angajat lucrează doar câteva ore.

Acest fapt constituie o problemă importantă în perioada de tranziție mai ales pentru personalul disponibilizat(de exemplu,cazul disponibilizărilor în masă din minerit) care nu mai poate să se recalifice sau să se deplaseze în alte zone (așa-zisa “mobilitate ocupațională”) în funcție de nevoile pieței. Dacă se elimină singura sursă de existență a unui individ, ca rezultat al demiterii sale din serviciul pe care l-a avut o viață întreagă, anticipațiile sale de apoi vor fi zadarnice fără o compensare substanțială, beneficiile șomajului fiind cel puțin sub rata de inflație sau a altor forme de ajutor social.

Realitatea politicilor de reformă în România poate fi evidențiată și prin fig.4.9 ,care este relevantă în privința compensațiilor pentru șomaj. Acestea au fost cu mult mai scăzute decât în 1991, rata șomajului este mult mai mare, iar Indicele Prețurilor de Consum (IPC) în valori cumulate indică faptul că, în special după 1996, costul de trai a crescut la valori foarte mari. în aceste condiții, muncitorii șomeri nu au nici o șansă să își îmbunătățească calificările și să se mute în alte regiuni sau sectoare pentru a găsi locuri de muncă mai potrivite pentru ei și care să le ofere salarii mai ridicate.

Sursa datelor: Anuare statistice ale României 1991- 2001

(b)

1400 1200 1000

800

—t—Seriesl ' 600

400

200

Programul de reformă coexistă cu șomajul cronic, contribuind în mare parte la accentuarea sentimentului de nesiguranță în rândul angajaților. Pe măsură ce siguranța locului de muncă se diminuează, puterea de negociere a personalului angajat se va diminua și ea treptat, până ce va dispărea în final1. Pe de altă parte, în realitate patronii au un avantaj relativ din subminarea puterii de negociere a forței de muncă; în mod normal, proprietarii de capital au acces la fonduri de rezervă mult mai substanțiale decât din economisirea din salarii. Această distribuire asimetrică și inegală a puterii de negociere între angajați și patronat este aparentă pentru experții Băncii Mondiale care consideră că reducerea siguranței locului de muncă reprezintă un preț inevitabil pentru creșterea eficienței.Aceștia au afirmat că economiile de tip socialist ar fi favorizat pur și simplu forța de muncă netratând-o ca pe alte bunuri: “economiile socialiste asigurau un grad extraordinar al siguranței forței de muncă, după standardul de tip vest”. Eliminarea securității locurilor de muncă este astfel, într-o manieră superficială, legată de procesul de înlocuire a unui sistem socialist ineficient. Se mai afirmă că

totuși este un lucru să știi că venitul este scăzut, dar relativ sigur și cu totul altceva să știi că ai un venit care scade, fără să știi însă cât. Această nesiguranță este deja o problemă pentru cei care pot găsi un loc de muncă, dar nu știu cât vor avea salariile în viitor, sau cât timp își vor păstra slujba. Este însă mult mai rău pentru cei care nu-și pot găsi un serviciu, sau pentru care munca nu este o opțiune. In acest scenariu ideea unei libertăți individuale mai mari înseamnă să-i arunci pe ceilalți peste bord. Politicile economice care urmăresc obținerea unei libertăți individuale mai mari au ca efect diminuarea puterii de negociere a forței de muncă, ceea ce poate însemna un atentat deliberat la drepturile ei.

Teoria salariilor eficiente este un exemplu în acest sens. Teoria se bazează pe ipoteza că, din moment ce obiectivul unui individ constă în maximizarea veniturilor sale, atunci atât angajații cât și patronatul ar putea câștiga din șomaj, crescând salariile celor rămași în procesul de producție. Un alt câștig ar consta în șansa de a stopa alte disponibilizări, de a reduce posibilitatea de plecare a multor angajați, care caută locuri de muncă mai bine plătite, în îmbunătățirea calității muncii. Din acest punct de vedere, ideea unei libertăți individuale mai mari înseamnă a împinge pe altcineva pe geam afară.

în concluzie, se poate spune că șomajul este o componentă a programelor de reformă. Justificările teoretice sunt nefondate și fără relevanță în progresul unei economii. Ipotezele susținute de adepții reformei pot fi valabile teoretic sau în anumite condiții, dar devin strivitoare și lipsite de logică atunci când se aplică existenței de zi cu zi. în mod ironic afirmația referitoare la “grija pentru om” se dovedește a fi o lozincă golită de substanță ca și cele rostite înaintea perioadei de tranziție. Experții tranziției susțin că disponibilizarea forței de muncă înseamnă nu numai maximizarea propriilor beneficii (persoanele demise se deplasează în altă parte pentru a-și găsi slujbe mai bine plătite), dar este și benefică economiei. Afirmația conform căreia șomajul le acordă indivizilor oportunitatea de a-și îmbunătăți starea socială și a societății se bazează pe o gândire obișnuită. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că o perioadă îndelungată de șomaj , pierderea siguranței locului de muncă și scăderea venitului au dus la modificări în comportamentul celor care își caută un loc de muncă;Astfel,șomerii pe termen lung devin reticenți în a mai căuta un serviciu;unii tineri vor renunța, intrând în șomaj, și nu își vor însuși alte calificări; șomerii mai în vârstă vor ieși complet din categoria de forță de muncă.

Programul de reformă nu oferă nici o precizare asupra apariției sau evoluției șomajului în țările în tranziție sau asupra cauzelor care stau la baza șomajului de termen lung. Adevărul este că economia a devenit cât de cât o economie de piață, iar salariații și-au pierdut puterea de negociere pentru o proporție decentă de profit, la care aceștia contribuie; eficiența economică nu aduce prosperitate cetățenilor și, prin urmare, țara în ansamblu este afectată, suferă. încă de la începutul reformei, nu este absolut nici o evidență în România prin care să se demonstreze faptul că salariile scăzute au adus beneficii întregii economii. în ceea ce privește productivitatea marginală a forței de muncă, aceasta este irelevantă și fără nici o substanță, de vreme ce un diagnostic general acceptat în țările în tranziție reprezintă o perioadă de șomaj mare, iar astfel salariile vor fi cel mai probabil foarte scăzute și neacceptabile din punctul de vedere al echității.

Pentru a analiza evoluția șomajului în ultimul deceniu în România am utilizat valorile lunare ale ratei șomajului în perioada 1992-2002.

Tabelul 4.12.Evoluția șomajului în perioada 1992-2002

Sursa datelor:***Buletine statistice lunareINSSE1992-2002;http://ww\v.insse.ro

Prin termenul de indicatori am desemnat anumite valori atașate variabilelor statistice cantitative prin intermediul cărora se încearcă exprimarea,de o manieră sintetică,a informației conținute în distribuția de frecvențe respective.

Dintre indicatorii de poziție sau ai tendinței centrale am calculat:

-Media aritmetică(mean)-care reprezintă valoarea pe care ar purta-o fiecare unitate statistică dacă distribuția ar fi omogenă(și se calculează ca sumă a valorilor individuale,împărțită la numărul de cazuri)

-Mediana(median)-este acea valoare a caracteristicii unei serii ordonate,crescător sau descrescător,până la care și peste care sunt distribuite în număr egal unitățile colectivității observate,adică jumătate din unități au valori mai mari decât mediana și jumătate au valori mai mici.

-Modul(mod)valoarea modală sau dominanta este valoarea caracteristicii cea mai frecvent observată într-o distribuție Ca interpretare se poate spune că aceasta este valoarea ce caracterizează „individul

Indicatorii de dispersie exprimă gradul de împrăștiere a valorilor individuale ale unei distribuții în jurul valorii centrale și este datorată influenței factorilor aleatori.Principalii indicatori calculați au fost:

-Varianța(variance)-calculată ca medie aritmetică a pătratelor valorilor abaterilor individuale(Abaterile individuale reprezintă diferențele dintre valorile individuale ale seriei și media lor aritmetică)

-Amplitudinea(range)-care se calculează ca diferență dintre cea mai mare și cea mai mică valoare

Indicatorii formei distribuției calculați sunt:

-Indicatori de oblicitate sau de asimetrie(Skewness)-care dau informații asupra modului de repartizare a frecvențelor de o parte sau alta a valorii centrale

-Indicatori de boltire(Kurtosis)-care exprimă măsura aglomerării frecvențelor în zona centrală,pe lângă medie.

– Quantilele sunt valori ale caracteristicii care împart seria în mai multe grupe ale căror efective sunt egale.Quantilele folosite au fost decilele care au împărțit colectivitatea în zece părți egale.

Tabelul 4.13.Analiza statistică a evoluției șomajului lunar ,în ansamblu, în perioada 1992-2002

Statistics

șomaj lunar

a- Multiple modes exist. The smallest value Is shown

Se constată că șomajul a avut în perioada 1992-2002 pentru cei 132 de indici lunari analizați o valoare medie lunară de 9.2545 și o valoare mediană care împarte seria în jumătate de 9.3000;In ceea ce privește modul sau valoarea modală se constată că există mai multe valori care sunt luate cu cea mai mare frecvență iar dintre acestea cea mai mică valoare este 8.7.Deoarece indicatorul de oblicitate Skewness are o valoare negativă rezultă că este vorba despre o distribuție a valorilor spre stânga față de valoarea modală.Indicatorul de boltire Kurtosis indică o distribuție leptocurtică(„cu cocoașă înaltă”).Valoarea minimă este 3.4,iar cea maximă de 13.5 ce determină o amplitudine de 10.10;Se observă că doar 10% din serie are valori sub 6.7 și că 90% din serie ia valori până la 11.47.

Statistics

a-Muitiple modes exist. The smallest value is shown

Se constată că valorile medii anuale sunt semnificativ diferite de valorile șomajului publicate în Anuarele statistice și Rapoartele Ajiuale ale BNR din perioada 1990-2002(care reprezintă valorile înregistrate la sfârșitul intervalului) și care sunt luate ca referință în marea majoritate a analizelor(tabelul 4.2.). De aceea,în investigarea corelației posibile dintre șomaj și un alt indicator(de exemplu:inflația) ar fi util studiul evoluției lunare a șomajului.

Deoarece indicatorii de oblicitate Skewness sunt pozitivi se observă că avem o distribuție asimetrică la dreapta față de valorile modale anuale(cu excepția anului 1992 când indicatorul are o valoare negativă și implicit avem o distribuție asimetrică la stânga față de valorile modale).Indicatorii de boltire Kurtosis au valori negative ceea ce indică o distribuție platicurtică,ce corespunde unei curbe cu “cocoașă scurtă și întinsă” adică mai aplatizată(cu excepția anilor: 1993,1997 și 1998 când consemnăm o distribuție leptocurtică cu “cocoașă înaltă”comparativ cu distribuția”normală”)

In 6 dintre cei 11 ani analizați se înregistreză mai multe valori modale care reprezintă valoarea luată cu cea mai mare frecvență.Se observă că amplitudinea este semnificativă pe aproape tot intervalul analizat(mai puțin în 1995 când este de doar

8 )și are valori foarte mari la limitele intervalului(5.7 înl992și respectiv 5.4 în 2002) Pentru a estima o eventuală sezonalitate a distribuției șomajului am calculat și media nivelurilor lunare în perioada 1992-2002.Se constată că cele mai mici valori le înregistrăm în lunile de vară(în luna august valoarea ratei șomajului este de doar 8.7) după care crește treptat în toamnă și iarnă atingând un maxim în luna februarie(de 10.0364)urmând ca apoi să scadă gradat.Rezultatele sunt în concordanță cu sezonalitatea unor activități din lunile de vară,care fac ca pe această perioadă să existe o sporire a numărului de angajați și implicit o reducere a șomajului.

Tabelul 4.15.Valorile mediei și a deviației standard a șomajului în fiecare dintre lunile anului în perioada 1992-2002

Descriptive Statistics

Pentru a evidenția modul cum se modifică rata șomajului lunar am determinat și variația procentuală a șomajului față de luna precedentă :

Tabelul 4.16.Variația procentuală a șomajului față de luna precedentă în perioada 1992-2002

Sursa datelor:***Buletine statistice lunareINSSE1992-2002;http://www.insse.ro

Se observă o creștere marcantă a șomajului în lunile de iarnă(ceea ce confirmă încă odată sezonalitatea angajărilor)și în perioadele în care s-au produs disponibilizări în masă(1997,1998)De asemenea,se remarcă o majorare dramatică a ratei șomajului (la sfârșitul anului 2001 și mai ales la începutul anului 2002,de la 3,89 până la 47.674%)care corespunde intrării în vigoare a legii 416/2001 privind venitul minim garantat;Explicația este aceea că atunci au fost înregistrate foarte mult solicitări de acordare a acestei forme de protecție socială(prin evidențierea existenței unor persoane fără un loc de muncă ce se găseau în șomaj de mult timp și nu mai beneficiau de ajutor de șomaj sau indemnizație de sprijin);în cazul confirmării precarității situației materiale a acestor persoane,ele au devenit posesoarele”venitului minim garantat” și automat au fost incluse în categoria persoanelor ocupate; Astfel,ulterior,variația procentuală a șomajului indică o scădere continuă și apoi o relativă stabilizare;Totuși,acele persoane nu au un loc de muncă(ele doar prestează activități sporadice în folosul comunității și în plus trebuie menționat că au fost foarte numeroase cazurile când în baza unor certificate medicale persoanele care trebuiau să presteze această activitate s-au eschivat de la această obligație)De aceea,concluzia care se impune este că practic rata șomajului real este mai mare decât cea oficială.

CAPITOLUL 5.
CURBA LUI PHILLIPS

O modalitate interesantă de reprezentare a corelației dintre inflație și șomaj a fost pusă la punct de economistul A.W.Phillip care a exprimat sub raport cantitativ factorii determinanți ai inflației.După ce a studiat cu atenție datele referitoare la nivelul șomajului și a salariilor nominale în Marea Britanie pentru mai mult de un secol,Phillips a ajuns la concluzia că între șomaj și modificarea salariului nominal există o relație invers proporțională.El a constatat că salariile tindeau să crească în perioadele cu șomaj redus și viceversa.Motivul este acela că muncitorii exercitau o presiune mai mică în vederea creșterii salariilor atunci când existau puține locuri de munca disponibile și ,în plus, firmele se opuneau mai ferm cererilor de creștere a salariilor când profiturile erau mici.Curba Phillips ajută la analiza pe termen scurt a fenomenului șomajului și inflației.

Evoluția teoriei contemporane a inflației a fost influențată în mare măsură de apariția modelului curbei lui Phillips, în prima fază prin formularea și acceptarea acestui model, iar apoi prin criticile emise la adresa lui. în istoria curbei lui Phillips se pot distinge trei etape. Prima etapă reprezintă formularea noțiunii respective de către Phillips și Lipsey, pornind de la presupunerea că între rata inflației și rata șomajului există o relație stabilă, invers proporțională. Cea de-a doua etapă a fost dominată de teza "ratei naturale a șomaj ului "-propusă de M.Friedman și E.Phelps- care demonstrează diferența dintre curba lui Phillips pe termen scurt și aceeași curbă pe termen lung . A treia etapă a cuprins discuțiile referitoare la criticarea curbei lui Phillips de către adepții școlii anticipațiilor raționale . Conform acestor puncte de vedere critice, nu există nici o formă sistematică de compensare între inflație și șomaj.

întrucât modelul Phillips-Lipsey, ipoteza ratei naturale a șomajului, și criticile formulate de școala anticipațiilor raționale reprezintă puncte de referință pe drumul către gândirea macroeconomică contemporană, este necesară discutarea modelului curbei lui Phillips în manieră cronologică.

W.A.Phillips (1958), bazându-se pe observații empirice realizate în Marea Britanie, conchidea că între rata de modificare a salariilor și rata șomajului există o relație negativă și stabilă. Aceasta era, însă, numai o relație empirică. Interpretarea teoretică având cea mai mare influență a fost oferită de R.G.Lipsey, care deducea curba lui Phillips din sistemul de cerere și oferta al unei piețe unice a forței de muncă. Pentru o bună perioadă de timp, explicația lui Lipsey a fost considerată interpretarea autentică a curbei lui Phillips.

Conform modelului Phillips-Lipsey, inflația prin salarii se explică prin excesul de cerere de pe piața forței de muncă, rata șomajului fiind astfel interpretată ca un indicator al nivelului excesului de cerere. Prima etapă din istoricul curbei lui Phillips a fost caracterizată în continuare de convingerea că există o curba a lui Phillips descrisă prințr-o relație stabilă și că cei care aplică politica economică pot exploata relația dintre șomaj și inflație prin alegerea unor puncte alternative de pe această curbă ( interpretarea lui Samuelson și Solow dată curbei lui Phillips ). în a doua etapă, ipoteza ratei naturale a șomajului (ipoteza RN), descrisă în mod independent de către M.Friedman (1968) și E.Phelps (1967), a introdus diferențierea dintre curbele lui Phillips valabile pe termen scurt, respectiv lung. Curba lui Phillips pe termen scurt reprezintă o relație negativă (invers proporțională) între rata inflației și rata șomajului, anticipațiile inflaționiste rămânând constante; curba lui Phillips pe termen lung se prezintă sub forma unei drepte verticale corespunzătoare unei anumite rate a șomajului, denumită rata naturală a șomajului.

Rata naturală a șomajului poate corespunde oricărei valori a ratei inflației, cu condiția ca aceasta să fi fost pe deplin anticipată. Atunci când decidenții în politica economică încearcă să coboare rata șomajului sub nivelul său natural, rata inflației va crește peste cel anticipat și are loc o compensare pe termen scurt între rata șomajului și rata neanticipată a inflației. După Friedman și Phelps, un mecanism al anticipațiilor ajustabile conduce la o revizuire treptată a anticipațiilor inflaționiste. Sporirea ratei anticipate a inflației se manifestă printr-o modificare ascendentă a curbei lui Phillips pe termen scurt. Dacă guvernul se încăpățânează să mențină rata șomajului sub nivelul său natural, rata inflației va crește și mai mult. La rândul său, aceasta va determina mărirea anticipațiilor inflaționiste, dând o nouă tendință ascendentă curbei lui Phillips pe termen scurt. Menținerea șomajului sub rata sa naturală va determina accelerarea ratei inflației. Ipoteza RN mai este cunoscută și sub denumirea de "gândirea acceleraționistă". Decidenții în domeniul politicii economice vor reuși să evite accelerarea sau scăderea ratei inflației doar prin gestionarea cererii globale într-o maniera care să permită menținerea șomajului la nivelul său natural. Ipoteza RN reduce considerabil obiectul politicilor monetare și fiscale, dar rămâne totuși posibilă

exploatare sistematică a curbei lui Phillips pe termen scurt de către politica economică.

Sunt demne de interes ideile unor economiști ca Alchian, Hoit, Nortenson, Lucas și Phelps, apărute în cadrul unei remarcabile serii de eseuri publicate sub titlul “Bazele microeconomice ale ocupării și teoria inflației”. Abordările specifice “Noii Microeconomii" sunt utilizate pentru a analiza conceptul ratei naturale a șomajului și pentru a-1 descompune în elementele sale componente. Șomajul dorit și șomajul în așteptare, ca și categorii ale șomajului voluntar, sunt comparate cu definiția keynesiană a șomajului involuntar (daca o creștere a cererii globale duce la o creștere a ocupării – simultan cu declinul salariilor reale, datorat inflației neanticipate, atunci șomajul înregistrat in perioada anterioara era involuntar).

Cea de-a treia etapă din istoricul curbei lui Phillips este reprezentată de critica școlii anticipațiilor raționale. Un grup de teoreticieni (Lucas, 1972-1973; Sargent și Wallace,1975) au combătut ipoteza ratei naturale a șomajului, argumentând că nu este consecventă principiului anticipațiilor ajustabile. în cazul anticipațiilor ajustabile, agenții economici au, de obicei, anticipații subiective, influențabile. Adepții anticipațiilor raționale au argumentat că anticipările inflaționiste aparțin unor persoane inteligente, care ar trebui să ia în considerare toate informațiile disponibile atunci când își alcătuiesc planurile. Modelul curbei lui Phillips, formulat în spiritul tezei RN, nu este combinat cu abordarea macroeconomică corespunzătoare școlii anticipațiilor raționale. Rezultatul este că rata șomajului oscilează aleator în jurul nivelului său natural. Dacă ipoteza RN afirmă că există o curba a lui Phillips pe termen scurt atât timp cât inflația nu este complet anticipată, școala anticipațiilor raționale, în schimb neagă faptul ca relația existentă între partea neanticipată a ratei inflației și rata șomajului ar putea fi exploatată de o politică economică sistematică. Pentru simplificare, se poate spune că, pentru adepții anticipațiilor raționale, nu există o curba a lui Phillips pe termen scurt.

Curba lui Phillips poate fi combinată cu modelul IS-LM, care reprezintă cadrul obișnuit al analizei macroeconomice. în acest context, curba lui Phillips este interpretată ca o curba a ofertei pe termen scurt, așa cum apare ea în majoritatea modelelor macroeconomice din manualele contemporane. Modelul IS-LM,

îmbunătățit cu o curbă Phillips modificată, redă variațiile simultane survenite în mărirea venitului real, a ratei dobânzii și a ratei inflației în situațiile de exces de cerere (sau de ofertă).

5.1. Curba originală a Iui Phillips

Articolul din 1958 al lui A.W. Phillips, consacrat relației dintre variația salariilor și rata șomajului a constituit o inovație interesantă în ceea ce privește teoria modernă a inflației. Pentru perioada 1861 – 1913 în Marea Britanie, Phillips a găsit o relație nonliniară, negativă, între aceste două variabile. Curba originală a lui Phillips este reprodusă în fig.5.1. Pe baza unor dovezi empirice Phillips a dedus că relația existentă între rata de variație a salariilor și rata șomajului din perioada 1913- 1957 poate fi exprimată prin aceeași funcție care fusese estimată și pentru perioada 1861 – 1913. Conform acestei funcții, rata de creștere a salariilor scade pe măsură ce crește rata șomaj ului. Deși departe de a fi perfectă(există câteva puncte exterioare curbei,fără îndoială corespunzând unor evenimente excepționale)curba lui Phillips sugerează o importantă relație sistematică.

Forma originală a curbei lui Phillips are două proprietăți:

Salariile staționează (w = 0) atunci când rata șomajului este de 5,5 %.

Din dispersia punctelor date, Phillips a dedus, în continuare, că există o spirală ciclică ce se manifestă într-un sens invers acelor de ceasornic cu alte cuvinte, salariile cresc mai repede pe măsură ce rata șomajului scade și mai lent pe măsura ce rata șomajului crește, așa cum s-ar putea estima și numai din curba lui Phillips luată separat.

Originalitatea cercetărilor lui Phillips nu a constat în stabilirea unei relații negative între rata de creștere a salariilor și rata șomajului ci, mai degrabă, în teza stabilității acesteia.

Fig.5.2.Spirala ciclică generată de dispersia punctelor de pe curba lui Phillips

în fig.5.2, două valori ale lui w, adică ale ratei de variație a salariilor, corespund fiecărei valori a lui u, care reprezintă rata șomajului. Două puncte corespund ratei șomajului OR: rata inflației prin salarii RB, care apare atunci când rata șomajului scade (când cererea de forță de muncă sporește), și rata inflației prin salarii RA, care apare atunci când rata șomajului crește (când se diminuează cererea forței de muncă). Prin urmare, rata de creștere a salariilor depinde nu numai de u, nu numai de nivelul excesului de cerere, ci și de variația acestuia, care poate fi aproximată prin du/dt. Asemănător, curba lui Phillips poate fi exprimată astfel: w = dW/W = h(u, du/dt). în această privință, Phillips observa că la orice nivel al șomajului există o tendință clară a ritmului de variație a ratei salariilor de a se situa deasupra nivelului mediu, atunci când șomajul descrește în perioada de avânt a ciclului economic, și sub nivelul mediu, când șomajul crește în perioada de declin a ciclului economic.

0 dată construită, curba lui Phillips a evoluat de sine stătător. Majoritatea discuțiilor despre inflație din anii '60 se purtau pe marginea acestui model. Curba lui Phillips părea o explicație plauzibilă, verificabilă pe cale empirică, a tendinței continue de creștere a salariilor, un fenomen pe care teoria clasică a pieței forței de muncă nu-1 putea explica.

La început, curba lui Phillips a însemnat o relație empirică, un fel de "cuantificare fără teoretizare". Această curbă a fost interpretată ca un arbitraj între șomaj și inflație,reprezentând o gamă de opțiuni posibile dintre care guvernanții puteau alege.Descoperirea curbei lui Phillips a jucat un rol important în dezvoltarea macroeconomiei și în aplicarea sa curentă de către decidenții politici.

Ulterior cea mai apreciată interpretare teoretică a fost formulată de R.G Lipsey .

Modelul excesului de cerere al lui Lipsey

Lipsey a obținut curba lui Phillips pornind de la sistemul cererii și ofertei unei piețe unice a forței de muncă. Spre deosebire de teoria nonclasică a pieței forței de muncă, în care cererea și oferta de forță de muncă sunt funcții ale salariului real, Lipsey a utilizat, în cadrul modelului său, salariul nominal. Fig.5.3 descrie situația

existentă pe o piață competitivă a forței de muncă. Cererea și oferta de forță de muncă (N°, respectiv Ns) sunt niște funcții liniare ale nivelului salariului nominal. Echilibrul de pe piață a forței de muncă este determinat de egalitatea dintre N° și N*. corespunzătoare unui punct A, de coordonate {W0, No). Atâta timp cât A^-A/5 = 0, rata de variație a salariilor nominale este considerată a fi nulă1.

Este necesar aici să se facă o observație suplimentară asupra interpretării funcțiilor de cerere și ofertă. Aceste funcții angajează cererea planificată de forță de muncă și ofertă planificată de forță de muncă, corespunzătoare fiecărui nivel al salariilor nominale w. Din acest motiv, lipsa unui exces de cerere pe piața forței de muncă nu înseamnă neapărat că nu există șomeri. Punctul de echilibru A, de pildă, arată doar că numărul de locuri de muncă vacante este egal cu numărul celor aflați în căutare de lucru. Sunt valabile următoarele identități:

NS=N+U (1)

Oferta de forță de muncă Ns este alcătuită din numărul celor angajați (N) și numărul U al șomerilor.

N° -N + V (2)

Cererea de forță de muncă este alcătuită din numărul de salariați plus numărul V al locurilor de muncă vacante. Excesul X de cerere de forță de muncă este egal cu diferența dintre numărul de posturi vacante și numărul șomerilor – ecuația (3). în ceea ce privește oferta de forță de muncă, excesul de cerere de forță de muncă reprezintă diferența dintre rata disponibilităților de locuri de muncă (v) și rata șomajului (u) ca în ecuația (4):

Dacă cererea de forță de muncă va crește de la N° la ND/(ca în fig.5.3), de exemplu, datorită unei creșteri anticipate a profiturilor, atunci excesul de cerere de

forță de muncă, reprezentat de segmentul AB, apare pentru nivelul curent al salariului nominal (W0). în decursul unei perioade succesive de observație empirică nivelul salariului crește la valoarea Wj, o dată cu creșterea gradului de ocupare a forței de muncă.

Lipsey a asociat teoria sa asupra pieței forței de muncă curbei lui Phillips prin intermediul a două funcții:

Funcția neoclasică de ajustare a salariilor, care se prezintă sub forma unei relații pozitive între excesul de cerere de forță de muncă și variația salariilor nominale

Funcția X – U, o relație negativă între excesul de cerere de forță de muncă și rata șomajului. Aceasta a reprezentat o inovație în teoria economică.

Funcția de ajustare a salariilor. Aceasta funcție arată că rata de variație a nivelului salariilor este determinată de diferența dintre cerere și ofertă, adică de excesul de cerere de forță de muncă. Excesul de cerere de forță de muncă x este măsurat de variabilafA0 – A^/A5, unde N° este cererea planificată de forță de muncă, iar Ns oferta planificată de forță de muncă. Cu cât cererea depășește mai mult oferta, cu atât nivelul salariilor crește mai repede. Dacă cererea și oferta de foiță de muncă sunt egale, nivelul salariului nominal va rămâne constant.

Formularea simplă și explicită a funcției de ajustare a salariilor este: w = dWZ W = k [(Ir-Ffj/N5]; altfel spus, variația nivelului salariilor nominale este direct proporțională cu excesul de cerere de forță de muncă. în fig.5.4, un exces OA al cererii de forță de muncă produce o variație relativă AC a salariilor nominale, în vreme ce nivelul salariilor și variația acestuia sunt observabile pe cale empirică, excesul de cerere de forță de muncă N° – N5 reprezintă o diferență între două mărimi planificate, care scapă observației statistice directe. Pentru a aproxima excesul de cerere de forță de muncă este necesară introducerea unei relații auxiliare, pe care Lipsey a obținut-o făcând legătura între excesul de cerere de forță de muncă și rata șomajului.

Lipsey a stabilit aprioric o relație negativă între excesul de cerere de forță de muncă x = (N° – A^ț/A5 și rata u a șomajului.

Argumentând că lipsa excesului de cerere presupune un număr al șomerilor egal cu cel al locurilor de muncă vacante, curba X-U intersectează abscisa în ui care reprezintă nivelul fricțional al șomajului și este echivalent cu un exces al cererii egal cu zero. Cunoscându-se nivelul ui Lipsey a argumentat ca o creștere a excesului de cerere de forță de muncă va antrena diminuarea șomajului (u) și ca o creștere a excesului de ofertă de forță de muncă va determina creșterea ratei șomajului. (Rezultatul îl constituie relația X-U, reprezentată în fig.5.5) Relația excesului de ofertă (la dreapta de uj ) a fost presupusă a fi liniară. Relația excesului de cerere (la stânga de ui) a fost presupusă a fi curbilinie; graficul se apropie asimptotic de axa ordonatei, pentru că rata șomajului nu poate atinge niciodată valoarea zero, nici măcar în cazul unui nivel extrem de ridicat al excesului de cerere.

Din combinarea ecuației de ajustare a salariilor cu relația X – U rezultă o curba Phillips pentru o piață individuală a forței de muncă. Cunoscând relația pozitivă dintre dW/W și (N° – TV^/TV5 din ecuația de ajustare a salariilor și substituind pe dW/W excesului de cerere pe axa verticală din fig.5.5, obținem flg.5.6, care prezintă o curbă a lui Phillips pentru o piață individuală a forței de muncă.

Curba lui Phillips pentru piața totală a forței de muncă (sau curba macro a lui Phillips) reiese din agregarea funcțiilor individuale. Distribuția șomajului și a

posturilor vacante pe piețele individuale ale forței de muncă determină poziția curbei macro a lui Phillips.

Conform modelului Phillips-Lipsey, rata inflației prin salarii se explică prin excesul de cerere de pe piața forței de muncă. Acesta din urmă nefiind observabil în mod direct, se aproximează prin rata șomajului și prin relația auxiliară X – U.

5.3 Modificarea Samuelson – Solow Ia curba lui Phillips

P. Samuelson și R. Solow au popularizat conceptul de curba Phillips. Aceasta lucrare a avut în primul rând, meritul de a fi dovedit importanța acestui concept pentru politica economică. Reușita sa derivă în special din două surse:

Curba lui Phillips fusese modificată astfel încât ea reprezenta o relație între rata inflației și rata șomajului și nu între rata de variație a salariilor și rata șomajului, așa cum fusese în cazul inițial.

Curba lui Phillips a fost recomandată autorităților drept un instrument care să le permită formularea de programe politice cu combinări alternative ale ratelor șomajului și inflației. Așa cum afirmau Samuelson și Solow în 1960, decidenții în domeniul politicii economice vor avea în față un meniu de posibiltăți între diferite grade de șomaj și de stabilitate a prețurilor.

Această formulare a curbei lui Phillips ca o relație între ratele inflației și ale șomajului a ajuns să domine dezbaterile și cercetările ulterioare. Relația dintre formulările lui Phillips-Lipsey și ale lui Samuelson-Solow privind curba lui Phillips este data de o ecuație a marjei de profit inclus în preț. Firmele își determină prețul de vânzare a produselor lor cu ajutorul unui adaos fix, calculat pe baza costurilor efective pe unitatea de muncă depusă.(Acest adaos include marja obișnuită a profitului la nivel de ramură, precum și un provizion pentru deprecierea capitalul fix). Putem urma exemplul lui L.R. Klein și prezenta aceasta relație sub forma următoare:

unde P reprezintă prețul produsului sau nivelul prețului, W nivelul salariului nominal,7V numărul de salariați, iar X nivelul producției reale sau al PNB real. Adaosul a reprezintă o marjă constantă a profitului.

Expresia ( W N )/X redă costurile pe unitatea de muncă. Ea mai poate fi prezentată sub forma unei fracții W/A. înlocuind această relație în ecuația (5) și logaritmând ambii termeni ai egalității vom obține:

log Pi = log( 1+a) + log Wj – log A] (6)

Dacă derivăm ecuația (6) în raport cu timpul – derivarea logaritmică a ecuației (5) – și apoi notăm cu litere mici variațiile relative ale variabilelor, rezultă:

dP dW dA

sau *=w-x (7)

Din modul de formare a prețului se deduce ca rata inflației este egală cu diferența dintre rata de creștere a salariilor nominale și rata de creștere a productivității muncii.

Presupunem că se poate reda curba lui Phillips sub următoarea formă:

7c = 7r+bu'^+p^ 0 < (3 < 1 (8)

Rata de variație a salariilor nominale (exprimată în procente) depinde de rata anticipată a inflației (71), de gradul de presiune a cererii (măsurat prin bu' ) și de rata de creștere a productivității muncii (pA,).

Din ecuațiile (7) și (8) obținem relația curbei lui Phillips, modificată de Samuelson și Solow:

71 = 71 +bu ' *-(l-p)Â. (9)

în această formulă, rata inflației este determinată de presiunea exercitată de cerere asupra pieței muncii (bu1), de rata anticipată a inflației ^)și de termenul(7-/?)X, care arată partea din creșterea productivității muncii ce nu se transferă asupra muncitorilor sub forma unor creșteri de salarii. Cu cât este mai ridicată această componentă a productivității muncii, cu atât este mai scăzută rata inflației. Prin urmare, curba lui Phillips coboară înspre origine.

0 a doua intenție a lui Samuelson și Solow1 a fost să interpreteze curba lui Phillips drept o relație tehnică și, astfel, să sugereze utilizarea sa ca pe un instrument de realizare a politicii economice. Fiecare punct de pe curba lui Phillips poate fi interpretat ca o variantă posibilă a politicii economice. între punctele A și B de pe curba R a lui Phillips se manifestă o relație invers proporțională între ratele șomajului și ale inflației; într-un anume sens, se poate obține o inflație mai scăzută, în schimbul unui șomaj mai ridicat sau un șomaj mai scăzut în schimbul unei inflații mai mari. De pildă, să presupunem că o lungă perioadă de timp prețurile au crescut cu 4 % pe an și ca rata șomajului s-a menținut în jurul valorii de 7,5%. Guvernul considera că această rata a șomajului este excesiv de ridicata și încearcă să o reducă printr-o politică de stimulare a cererii, cum ar fi creșterea deficitului bugetar finanțat printr-o creștere a ofertei de bani. Modelul macroeconomic aplicabil aici este multiplicatorul keynesian al ocupării. Nu trebuie însă uitat că acest multiplicator are atât efecte reale, cât și efecte inflaționiste, astfel încât creșterea cererii globale nu numai ca reduce rata șomajului, dar și sporește rata inflației. Ne putem mișca pe curba lui Phillips de la punctul A la punctul B exploatând relația invers proporțională de compensare dintre inflație și șomaj(fig.5.7.). Devine posibilă, așadar, atingerea unor puncte alternative de pe curba lui Phillips prin ajustarea cererii globale. Folosind această interpretare a curbei lui Phillips criticile au încercat să demonstreze că ea ar fi "naivă”.

Curba lui Phillips pe termen scurt și Curba Iui Phillips pe termen lung

Friedman și Phelps au orientat discuțiile asupra curbei lui Phillips într-o nouă direcție. Spre deosebire de interpretarea dată de Lipsey, care nu ia în considerare rolul anticipațiilor inflaționiste (sau operează cu anticipații inflaționiste statice), Friedman și Phelps critică modelul curbei lui Phillips tocmai din acest motiv.

Ei pun sub semnul întrebării stabilitatea curbei lui Phillips în cazul unor anticipații inflaționiste variabile. Alegerea unui anumit punct de pe curba lui Phillips determină o anumită rata a inflației. După o perioadă de acomodare, rezultă o nouă rată anticipată a inflației, ceea ce provoacă o deplasare a curbei lui Phillips.

Dacă pe termen scurt curba lui Phillips nu este stabilă, ne putem totuși întreba dacă există o relație de compensare între inflație și șomaj pe termen lung. Conform lui Friedman și Phelps, răspunsul este indubitabil negativ. Rate mai ridicate ale inflației determină pe termen lung anticipări inflaționiste mai ridicate, astfel încât curba lui Phillips are o continuă tendință de deplasare ascendentă, ceea ce pe termen lung împiedică orice compensare între inflație și șomaj; Phelps afirma: "Dacă se așteaptă o creștere generală a prețurilor de 4% pe an, iar cererea globală s-ar întâmpla să susțină o inflație de tocmai 4% pe an, de ce ar fi rata asociată a șomajului mai scăzută sau mai ridicată decât cea care ar exista dacă s-ar aștepta o stabilitate a prețurilor viitoare, iar cererea globală s-ar comporta de o manieră care să determine prețuri medii stabile?".

Trebuie subliniat faptul că nici Friedman, nici Phelps nu neagă existența unei curbe a lui Phillips pe termen scurt. Cu toate acestea, ei își mențin părerea că această curbă se mișcă în maniera parametrică atunci când rata inflației se schimbă.

Fig.5.8 prezintă o serie de curbe Phillips, fiecare dintre acestea corespunzând unei rate anticipate a inflației (7r*)diferite. Forma fiecărei curbe este identică cu a celorlalte si ele diferă doar prin valoarea presupusă a ratei anticipate a inflației n*. De aceea, ecuația curbei lui Phillips trebuie extinsă astfel încât ea să cuprindă un parametru al ratei anticipate a inflației:

n=f(u) + n* (9)

Se pot formula următoarele concluzii:

Rate alternative anticipate ale inflației corespund unor curbe Phillips alternative.

Orice modificare a ratei anticipate a inflației duce la o deplasare a curbei lui Phillips; o creștere o deplasează în sus, în vreme ce o scădere o deplasează în direcția originii.

Presupunem că o sporire a cererii nominale globale (de exemplu, un deficit bugetar finanțat prin emisiune monetară) duce la o diminuare a șomajului sub rata sa naturală și, de asemenea, la o creștere a ratei inflației (fig5.9). în termeni de microeconomic, aceasta înseamnă că pe piața forței de muncă salariile nominale au crescut și că pe piața bunurilor au crescut prețurile. în general, într-o asemenea fază, atât patronatul, cât și muncitorii se confruntă cu o "iluzie" monetară. Friedman a explicat aceasta situație astfel:"Să presupunem că, de pildă, o expansiune monetară determină creșterea cererii globale nominale, care, la rândul său, duce la o creștere a prețurilor și a salariilor într-un ritm, să spunem, de 2% pe an. Inițial, muncitorii vor interpreta aceasta situație drept o sporire a salariilor reale – întrucât ei anticipează încă prețuri constante – și,deci, vor fi dispuși să presteze un volum mai mare de muncă (să- și deplaseze în sus curba ofertei), astfel încât crește gradul de ocupare a forței de munca și se diminuează șomajul.Patronatul poate avea aceleași anticipări ca și muncitorii în privința nivelului general al prețurilor, dar ei sunt preocupați direct de prețurile bunurilor pe care le produc și sunt mult mai bine informați în legătură cu acestea. Ei vor interpreta, inițial, creșterea cererii pentru produsele lor și a prețului ca pe o creștere a prețului lor relativ și ca o diminuare a nivelului salariilor reale pe care ei trebuie să le plătească, nivel măsurat în termenii produsului lor. Prin urmare, ei vor fi dispuși să angajeze mai multă forță de muncă (să-și deplaseze în jos curba cererii)"1

Atât muncitorii cât și patronatul suferă de o "iluzie” monetară. Salariații consideră creșterea salariilor lor nominale ca fiind o creștere a salariilor reale. Patronatul are impresia ca o creștere a prețului produsului implică o creștere a prețului sau relativ față de prețurile altor bunuri sau servicii. Cuvintele lui Friedman cuprind o variantă modificată a unui argument oferit de R.E. Lucas1, conform căruia agenții economici individuali, în general, nu pot să facă deosebirea între creșterile de prețuri determinate de factori monetari (cum ar fi sporirea ofertei de bani) și acele creșteri de prețuri care țin de factori reali (creșterea cererii reale). Atât firmele cât și salariații interpretează deci la început creșterea observată în prețul produsului sau în salariile negociate drept o creștere a prețului relativ al produsului lor sau o creștere a salariilor lor reale. Așadar, firmele vor spori volumul de bunuri oferite, iar muncitorii vor spori volumul de muncă oferit. Astfel, pe piața muncii, o creștere a salariilor nominale diminuează șomajul "de fricțiune", sau, mai exact, șomajul "de căutare". Acesta din urmă se reduce din două motive: în primul rând datorită creșterii salariului nominal la actualul loc de muncă, numărul de demisii se reduce; în al doilea rând, durata medie "de căutare" a unei slujbe se scurtează, pentru ca cei aflați în căutarea unui loc de muncă vor găsi mai repede unul a cărui remunerare să corespunda dorințelor lor, atunci când nivelul salariilor se află în creștere.

Este vorba, așadar, despre o situație de dezechilibru; ratele observate de variație a prețurilor și salariilor nu coincid cu valorile anticipate ale acestor variabile. Se inițiază astfel un proces de învățare, care va conduce la conștientizarea faptului că, în general, prețurile au crescut simultan cu salariile (sau o dată cu prețul produselor firmei). în concluzie, nu au crescut nici salariile reale și nici prețurile relative ale produselor, întrucât salariile nominale și nivelul general al prețurilor au sporit în același ritm (cu aceeași rată). în orice caz, agenții economici își măresc anticipațiile inflaționiste, astfel încât, pentru o anume rată de creștere a salariilor nominale, rata anticipată de creștere a salariilor reale (sau al prețului relativ al produselor) se diminuează. Rezultă o creștere a șomajului "de căutare", deoarece salariații proaspăt angajați, care au fost din nou dezamăgiți în anticipațiile lor în legătură cu salariul real, se reîntorc în rândurile șomerilor în căutarea unor salarii al căror nivel să crească într- un ritm peste cel mediu, iar cei care sunt deja șomeri își vor prelungi perioada "de căutare". în mod similar după ce și-au dat seama că prețul relativ al produselor lor nu a crescut deloc sau nu cu atât cu cât se așteptau, firmele vor reduce volumul bunurilor oferite pe piață, deplasându-se înapoi pe curba ofertei. Prin urmare, efectul real inițial al creșterii cererii globale asupra producției și ocupării tinde să dispară. Dacă se dorește menținerea ratei șomajului în mod sistematic sub valoarea sa naturală, trebuie apelat la creșteri succesive ale cererii globale pentru a produce o rată a inflației care să o depășească în mod continuu pe cea anticipată. Prin urmare, rata inflației poate fi descompusă în două elemente: o componentă anticipată și una neanticipată, dintre care doar ultima produce un efect benefic asupra' gradului de ocupare a forței de muncă, în sensul descris de curba lui Phillips. De vreme ce agenții economici învață din experiență (ei extrapolează media ponderată a ratelor trecute ale inflației asupra perioadei viitoare), rezultă că rata efectivă a inflației trebuie accelerată continuu pentru a preveni orice reducere a volumului producției oferite sau a ocupării. Așadar, pentru obținerea efectelor de stimulare a producției și ocupării descrise de curba lui Phillips, rata inflației trebuie să crească în mod continuu. Spre deosebire de interpretarea mai veche a lui Lipsey, în viziunea analizei efectuate de Friedman și Phelps, o reducere permanentă a ratei șomajului necesită o accelerare a ratei inflației.

Situațiile în care rata inflației este anticipată întru totul iar componenta neanticipată este egală cu zero reprezintă stări stabile ale economiei. Rata perfect anticipată a inflației are proprietatea că nu modifică prețurile relative, și deci o atare inflație nu influențează variabilele reale ale sistemului economic. Când se așteaptă o rată a inflației de 3% (adică, cererea globală crește într-o asemenea măsură încât este realizată o rată de 3%) rata șomajului nu este nici superioară nici inferioară celei existente în cazul în care s-ar fi realizat rate ale inflației de 5 sau 10% perfect anticipate.

Rata șomajului care există în această situație a fost denumită de Friedman și Phelps „rata naturală"(RN) a șomajului. Astfel, rata naturală a șomajului are proprietatea de a rămâne constantă la orice nivel al ratei inflației cu condiția ca ea să fie perfect anticipată. 0 altă formulare a principiului este aceea ca o rată perfect anticipată a inflației nu are efecte reale.

Deplasarea curbei lui Phillips

Presupunem că este valabilă curba lui Phillips (Ro) din fig.5.10 și că sistemul economic s-a menținut pentru o lungă perioadă de timp în stare de stabilitate A. Pentru acest punct rata naturală a șomajului este de u = u* = 5,5 procente și rata propriu-zisă a inflației coincide cu cea anticipată, care este nulă (71 = ti* = 0). Printr-o politică de stimulare a cererii globale guvernul reduce rata șomajului la 4%, astfel încât, conform curbei lui Phillips (Ro), rezultă o rată a inflației de 2,8% (punctul B). 0 cerere mai mare pe piața reală duce la salarii mai mari pe piața forței de muncă, salarii prin intermediul cărora firmele caută să recruteze noi muncitori. Cum rata inflației la începutul perioadei era nulă, muncitorii interpretează salariile nominale mai mari drept o creștere a salariilor lor reale, iar firmele privesc creșterile prețurilor produselor lor ca pe niște creșteri ale prețurilor lor relative. Această stare de lucruri determină o sporire a gradului efectiv de ocupare a forței de muncă.

Dacă prețurile se măresc într-un ritm de 2,8%, atunci salariile reale propriu- zise se situează sub nivelul așteptat al salariilor reale, iar prețurile relative încasate efectiv de firme sunt inferioare celor anticipate. Ambele efecte se datorează apariției unei inflații neanticipate. Adepții ipotezei ratei naturale a inflației insistă asupra procesului de învățare care începe acum. Printre agenții economici încep să se dezvolte anticipări ale unei inflații pozitive, anticipații care în condițiile unei productivități a muncii constante, determină o deplasare ascendentă a curbei lui Phillips și transformarea ei în Rj. Curba Ri, este valabilă în ipoteza că rata anticipată a inflației este 7c* = 2,8%. Din fig.5.10 se poate observa că pe curba R„ o rată efectivă a inflației de 2,8% corespunde tot ratei naturale a șomajului de 5,5% (punctul C de pe Ri). 0 rată a șomajului de 4% nu poate fi menținută decât dacă un nou impuls aplicat cererii ridică rata inflației la 5,6 (punctul D de pe R). Dar și această situație este numai temporară întru-cât agenții economici vor observa discrepanța dintre rata anticipată a inflației (de 2,8%) și cea efectivă (de 5,6%). Din nou, procesul de ajustare începe să ridice rata anticipată a inflației la nivelul celei reale, mai ridicată.

Curba lui Phillips se deplasează de la Ri la R2: ca urmare, rata șomajului revine la valoarea de 5,5 procente, dar în condițiile unei rate a inflației perfect anticipate de 5,6%. 0 nouă încercare de a coborî u sub valoarea lui u* duce la o accelerare suplimentară a ratei inflației. 0 diminuare permanentă a ratei șomajului sub valoarea sa naturală produce deci o accelerare a inflației. Acest argument este însă valabil și în sens invers. Să presupunem că în urma unei încercări de diminuare a ratei șomajului rata inflației a atins nivelul inacceptabil de 5,6% (punctul E din fig.5.10).

Decidenții din domeniul politicii economice vor încerca acum să reducă rata inflației la un nivel mai acceptabil, să spunem de 2,8%. Din moment ce este valabilă curba lui Phillips R2 , aceasta se poate întâmpla numai dacă autoritățile adoptă o politică deflaționistă care să mărească rata șomajului peste valoarea ei naturală.

In punctul B' apare din nou o discrepanță între rata anticipată a inflației mai ridicată (ti* = 5,6%) și rata efectivă (reală) a inflației (tc = 2,8%). Conform modelului anticipațiilor ajustabile, anticipările privind rata inflației vor fi revizuite în sensul descreșterii lor. Aceasta determină o deplasare spre stânga a curbei lui Phillips către R3 concomitent cu o reducere a ratei șomajului. In punctul C' revizuirea ratei anticipate a inflației s-a încheiat iar rata șomajului a revenit la nivelul natural. 0 reducere ulterioară a inflației necesită o nouă implementare a unui program deflaționist, care determină din nou o creștere temporară a ratei șomajului peste nivelul natural. Dacă rata șomajului este menținută permanent deasupra valorii sale naturale prin intermediul unei politici corespondente deflaționiste, aceasta va determina o descreștere a ratei inflației până se atinge din nou curba Ro.

Pornind de la considerațiile anterioare se poate alcătui un model formal care constă în două ecuații. Ecuația (11), care descrie curba lui Phillips, concretizează ipoteza ratei naturale a șomajului, în vreme ce a doua ecuație explică mecanismul anticipațiilor ajustabile.

Curba lui Phillips corespunzătoare ipotezei ratei naturale este dată de:

Fig.5.12. Deplasarea curbei Phillips generată de ajustarea anticipațiilor

Politica economică are, în acest moment, următoarea alternativă: să încerce să controleze: fie rata inflației 7it, fie rata șomajului ui.

Presupunem că cei care aplică politica economică sunt în măsură să stabilizeze, prin intermediul politicii monetare, rata inflației la nivelul din fig.5.12. în acest caz, datorită procesului de ajustare a anticipațiilor, curba lui Phillips se deplasează către dreapta, spre punctul B, făcând astfel ca rata șomajului să crească treptat. în punctul B rata 7it, a inflației este complet anticipată, eroarea de anticipare este nulă, iar situația se caracterizează prin următoarea egalitate:

7Tt = 7l*t=TCt-.l=TC*t-Î (I5)

în această stare de siguranță nu se mai produce nici o deplasare a curbei lui Phillips în sens ascendent, ea rămânând stabilă.

Dacă însă guvernanții aleg cea de-a doua posibilitate – cea dezbătută de Friedman-și încearcă să mențină rata șomajului la nivelul ui prin stimularea unui exces de cerere cu ajutorul programelor monetare și fiscale, atunci rata inflației va crește la valoarea nh ca în fig.5.12, deoarece rata anticipată n este deja egală cu 07i, . Numai componenta neanticipată a ratei reale a inflației – adică 7t, .-Btt, – poate determina ut să devieze de la u. Menținând rata șomajului la valoarea ui, guvernul generează o accelerare a ratei inflației, prin intermediul unei curbe a lui Phillips pe termen scurt într-o continuă mișcare.

Daca considerăm acum această problemă pe termen lung presupunem că anticipațiile sunt complet ajustate; rata reală a inflației nu deviază de la valoarea ei anticipată. Ipoteza ratei naturale afirmă că în aceste condiții rata șomajului se află la nivelul ei natural. Rata naturală poate fi dedusă considerând, în ecuația (11) nx-nx*= 0. Rezultă că 0= – b(ut – u ) sau că ut = u . înseamnă că pe termen lung nu există nici o relație de compensare între rata inflației și rata șomajului. Rata naturală u a șomajului este compatibilă cu diferite rate ale inflației – de exemplu, punctele B și D de pe curba lui Phillips pe termen lung, din fig.5.12. Dar aceste rate ale inflației au două proprietăți: sunt complet anticipate și rămân constante.

Putem obține unele informații suplimentare rezolvând sistemul format din ecuațiile (11) și (12) pentru nt. Daca substituim în ecuația(l 1) rata anticipată a inflației deducem următoarea expresie:

Inconvenientul acestei ecuații îl reprezintă rata inobservabilă – 7tx-Y, pe care o eliminăm folosind așa-numita transformare Koyck. Decalăm ecuația (11) cu o

(1- 0) 7ut_! = (1- 0) nx-i *- b(l- 0)(ut_!-u*) (17)

Scăzând ecuația (17) din ecuația (16) și rearanjând termenii, obținem:

7Tt = 7IT_1 + b(l- 0)(uT_i-U *) – b(uT-u *)

Această ecuație explică curba Phillips a anticipațiilor ajustabile cu ajutorul unor variabile observabile. Termenul 7ix_i + b(l-0)(uT_i-u ) înlocuiește variabila nx * a anticipațiilor; cel de-al doilea termen dă expresia pantei curbei lui Phillips în forma ratei naturale. Rearanjând termenii ecuației (18), o putem exprima astfel:

nx = tit_i + b0(ux-u *) – b(l- 0)(uT-uT_i)

Rata reală a inflației este, în acest caz, explicată prin intermediul ratei decalate a inflației, al nivelului excesului de cerere indicat de devierea lui ut de la u, și al variației nivelului excesului de cerere, exprimată prin variația ratei șomajului Aut = uT-uT_i.

Astfel, curba Phillips a anticipațiilor ajustabile cere ca în relație să intre șomajul, variația ratei șomajului și rata decalată a inflației.

Curba lui Phillips pe termen lung reprezintă o relație între 7it și ut , într-o situație de stabilitate în care inflația este perfect anticipată iar ratele inflației și șomajului nu variază. Trebuie îndeplinite următoarele condiții:

(20)

Ut = Ut-1

Din aceste condiții și din ecuația (19) rezultă că ut= u*.

în acest fel, pe termen lung, curba lui Phillips se transformă într-o dreaptă verticală perpendiculară pe abscisă în punctul dat de valoarea ratei naturale a șomajului.

Cele trei faze ale curbei lui Phillips în viziunea lui Friedman

Friedman a distins trei faze ale curbei lui Phillips. Prima a fost acceptarea unei relații stabile de compensare dintre inflație și șomaj, sau curba "stabilă" a lui Phillips. 0 a doua etapă este constituită de ipoteza ratei naturale a șomajului, de departajarea dintre curba lui Phillips pe termen scurt în condițiile unor anumite anticipații inflaționiste date și curba lui Phillips pe termen lung, a anticipațiilor ajustabile, care este o dreaptă verticală perpendiculară în punctul ratei naturale a

183

șomajului. Această a doua fază este de acum unanim acceptată și integrată literaturii economice. Friedman intuiește că există și o a treia fază – o curbă a lui Phillips cu panta pozitivă, deci nu verticală – ce reprezintă o "perioadă de tranziție" în care sistemul monetar este incompatibil cu evoluțiile economice de sporire a inflației și șomajului. Aceasta se poate explica astfel:pe de o parte,în cadrul perioadei contemporane de tranziție, politică de stabilizare dusă de guvern duce la o creștere a ratei inflației;pe de altă parte, inflația ridicată determină intervenții frecvente din partea guvernului în scopul controlării ei, de vreme ce sistemul nostru monetar se bazează încă pe noțiunea de prețuri normale sau de stabilitate a prețurilor. Politica de intervenții eșalonate care rezultă produce mari variații ale ratelor reale și anticipate ale inflației.

Primul efect al acestei instabilități crescute a inflației este de diminuare a perioadelor optime ale contractelor. Timpul necesar ajustării contractelor în derulare și a aranjamentelor deja existente creează rigidități care limitează eficiența mecanismului pieței. Acest efect este unul clar. Mai puțin clar este însă efectul acestor rigidități asupra ratei reale a șomajului. Răspunsul economic la aceste rigidități și incertitudini îl constituie creșterea stocurilor. Pe piața muncii însă aceasta poate cauza două evoluții opuse: (a) angajări masive ele către firme, și deci diminuarea șomajului sau (b) un număr mare de muncitori care se găsesc între slujbe și un șomaj mai ridicat.

Cel de-al doilea efect al volatilității inflației este limitarea capacității prețurilor de piață de a coordona activitățile economice. "Cu cât rata generală a inflației este mai volatilă, cu atât devine mai greu să deducem din prețurile absolute un semnal referitor la prețurile relative: informațiile privitoare la prețurile relative sunt bruiate de "zgomotul" produs de informațiile inflaționiste" .

Din nou dificultățile de identificare a semnalelor pieței diminuează eficiența mecanismului pieței;dar, concluzia exprimată în acest context de Friedman a fost ca: "devine plauzibilă posibilitatea ca nivelul mediu al șomajului să fie sporit de cantitatea crescândă de bruiaje din semnalele pieței ".Această explicație prezintă câteva inconveniente: un bruiaj crescând în sistemul de prețuri poate însemna fie că șomajul "de fricțiune sporește și că mai mulți muncitori se află între slujbe, fie că șomerii își diminuează perioada de căutare deoarece confundă variația prețurilor absolute (creșterea salariilor nominale) cu variația prețurilor relative (creșterea salariilor reale).

Rezumând argumentarea lui Friedman, putem afirma că în decursul unei perioade de tranziție volatilitatea crescută a ratei inflației și intervenționismul accentuat al guvernului conferă sistemului de prețuri mai puțină eficiență. Friedman însă nu a reușit să demonstreze că acești factori influențează rata medie a șomajului într-o asemenea manieră încât să se poată stabili o curbă a lui Phillips cu panta pozitivă.

5.5 Noua teorie microeconomică și curba lui Phillips

Noua teorie microeconomică combină Teoria Walrasiană a echilibrului general cu teoria piețelor imperfecte. Pe piețe individuale prevalează concurența; nu există monopoluri pure și nici puteri de monopol. Spre deosebire de modelul walrasian însă nu se poate presupune aici existența unei informări perfecte a agenților economici. Participanții la schimburile de pe piață nu sunt informați despre toate condițiile cererii și ofertei și nici nu cunosc întregul set al prețurilor de echilibru.

După A.A.Alchian, cel care a stabilit cu fundamentul teoretic al noii microeconomii, postulatul walrasian al perfectei informări poate fi înlocuit de următoarele două teoreme privitoare la producerea informației:

Producerea și obținerea informației sunt subordonate legilor producției: obținerea și răspândirea mai rapidă a informației îi mărește costul.

Specializarea în activități de informare este eficientă. Rezultă că există specialiști implicați temporar sau permanent în producerea și folosirea informației.

Dacă aceste două teoreme substituie postulatul walrasian al perfectei informări, rezultă că procesele de căutare sunt importante din punct de vedere economic. Vânzătorii sau cumpărătorii nu vor accepta prima ofertă întâlnită, ci vor căuta un preț mai bun și își vor ghida deciziile conform unei funcții a prețului maxim sau minim așteptat pentru contractare. Aceasta funcție de căutare este descrisă în curba p*t din fig.5.13. p=f(t)

Pe măsură ce timpul de căutare crește, prețul maxim așteptat care poate fi întâlnit crește cu o rație descrescătoare. Atunci când există o informare perfectă, există un singur preț de piață, sau de echilibru, iar funcția de căutare urmează o dreaptă paralelă cu abscisa, proceselor de căutare explică două fenomene importante: rigiditatea prețurilor și șomajul "de căutare". Dacă cererea și oferta s-ar afla mereu în echilibru, prin intermediul unei mișcări a prețului de echilibru al pieței, atunci variațiile aleatorii ale cererii ar produce variații neprevăzute și de mare amploare ale acelui preț de piață. Prin urmare, costurile de căutare și informare ar crește foarte mult atât pentru cumpărător cât și pentru vânzător. Pe majoritatea piețelor, costurile de căutare sunt reduse, datorită faptului că, pe de o parte, vânzătorii își alcătuiesc stocuri, iar pe de altă parte, cumpărătorii formează cozi, astfel că ambele părți pot încheia tranzacții la prețuri previzibile. Prețul stabil, însoțit de stocuri și de cozi este ușor mai ridicat decât ar fi fost dacă nu ar fi fost stabilizat de acele stocuri și de acele cozi, dar prețul mai ridicat este compensat prin evitarea căutărilor și a unor eventuale anticipări incorecte ale prețurilor.

Variația prețului de echilibru al pieței, însoțită de o informare imperfectă, duce de asemenea la un fixing al prețurilor în situația unui exces de cerere, cu scopul de a reduce costurile de căutare.

Teoria proceselor de căutare, aplicată pieței muncii, explică șomajul de căutare" ca fiind un rezultat al comportamentului rațional al celor ce muncesc. Alchian considera ca: Dacă acțiunile de căutare și de găsire sunt mai costisitoare în cazul în care respectivul este angajat, atunci el poate avea motiv să aleagă șomajul temporar ca

formă eficientă de producere sau de investire în informație.

Un lucrător care intră în șomaj "de căutare", alege într-un anume sens. să fie un Ubgr-profesionist în domeniul colectării informațiilor despre slujbe disponibile și diferențe de remunerare. Prin urmare, numărul șomerilor este prea ridicat, iar numărul acestor "liber-profesioniști" ar trebui exclus din total. Totuși, din abordare mai rezultă că toți acei potențiali lucrători care nu se "angajează" în activitatea de căutare pun mai mult preț Pe utilitatea marginală a timpului liber decât pe salariul real. Ei sunt. prin urmare, în șomaj voluntar.

Rata naturală a șomajului și formele sale

în eseul “Rolul politicii monetare”Friedman a introdus termenul de rata naturală a șomajului.El considera că la orice moment, în timp există un anumit nivel al șomajului care are proprietatea că este echivalent cu un echilibru în structura nivelurilor salariilor reale . La acel nivel al șomajului, nivelurile salariilor reale tind, în medie, să se ridice către rata seculară "normală", adică înspre o rată care poate fi menținută o perioadă nedefinită de timp, cu condiția ca formarea capitalului, progresul tehnic etc să se mențină în limitele tendințelor lor pe termen lung. Un nivel mai scăzut al șomajului indică existența unui exces de cerere de forță de muncă, exces care va exercita presiuni asupra nivelurilor salariilor reale în sensul creșterii . Un nivel mai ridicat al șomajului indică existența unui exces de ofertă de forță de muncă ce va exercita presiuni asupra nivelurilor salariilor reale în sensul scăderii. Cu alte cuvinte, "rata naturală a șomajului" este acel nivel al șomajului care ar rezulta prin calcul din sistemul walrasian de ecuații ale echilibrului general, cu condiția ca în acestea să fie integrate și caracteristicile structurale reale ale piețelor muncii și bunurilor de consum, inclusiv imperfecțiunile piețelor, variabilitatea aleatorie a cererilor și ofertelor, costul colectării informațiilor legate de posturile vacante și oportunitățile de angajare și costul mobilității.

în consecință, rata naturală a șomajului reprezintă un concept de echilibru. Ea este acea rată a șomajului care se afla în concordanță cu starea de echilibru dintr-un sistem walrasian amendat în așa măsură încât să justifice variațiile aleatorii ale cererii și ofertei și informarea imperfectă a participanților la tranzacțiile pieței.

Nivelul șomajului natural poate fi definit ca fiind acel număr de persoane care nu au un loc de muncă chiar și atunci când piața muncii se află în echilibru pe termen lung,ceea ce înseamnă că cererea totală de muncă este egală cu oferta de muncă la nivelul salariului real de pe piață. Rata naturală a șomajului poate fi clasificată în funcție de motivele sau cauzele care o generează în:

Șomajul “de căutare”

Acest tip de șomaj poate fi într-un anume sens caracterizat ca o formă de liber- profesionism al muncitorului. După A.A.Alchian, Ch.C.Holf și T.Mortensonmuncitorul rămâne șomer în scopul de a căuta oportunități de angajare mai bune, deși a primit o ofertă de loc de muncă cu un anumit nivel al salariului. în modelul lui Hoit, care este acceptat pe scară largă, un muncitor fără lucru își începe căutările de la un anumit nivel al aspirațiilor legate de salariu. Dacă salariul oferit pentru o slujbă este superior salariului considerat acceptabil (nivelului aspirațiilor sale), atunci respectivul va accepta slujba; în caz contrar, va refuza și își va continua căutarea. Nivelul inițial al aspirațiilor depinde de nivelul ultimului (al celui mai recent) salariu primit de muncitor și de percepția lui asupra oportunităților de angajare de pe piață. Cu trecerea timpului, din motive evidente, nivelul aspirațiilor scade. în modelul lui Hoit, salariul la care va fi angajat muncitorul variază direct proporțional cu nivelul aspirațiilor lui și invers proporțional cu timpul de când este șomer.

Așadar, modelele "de căutare" arată că șomerul se confruntă cu o problemă de optimizare. El trebuie să găsească durata optimă "de căutare" a unei slujbe comparând câștigurile ce ar rezulta din cea mai bună ofertă de remunerare găsită în timpul respectivei perioade "de căutare" cu costurile acestei căutări.

Șomajul "de așteptare"

Susținătorii noii microeconomii atrag atenția asupra unei a doua forme de șomaj voluntar – și anume, șomajul "de așteptare". Phelps scria că este esențial să recunoaștem o altă posibilitate: acceptarea lipsei unei ocupații,iar starea de șomaj care îi corespunde poate fi intitulată "șomaj de așteptare". Șomajul "de așteptare" apare atunci când muncitorul preferă, temporar, lipsa unei ocupații în locul angajării (inclusiv a liber-profesionismului) având în vedere nivelul dominant al salariilor. în această viziune, o gospodărie bazată pe maximizarea utilității își divide timpul fix de care dispune în timp de lucru (bunuri) și timp liber, comparând rata subiectivă de substituție dintre bunuri și timp liber cu rata obiectivă de substituire dintre cele două, adică salariul real.Phelps a segmentat în continuare acest tip de șomaj în: șomaj speculativ și șomaj de precauție .

Dacă șomajul este speculativ, înseamnă că gospodăria respectivă apreciază utilitatea marginală a salariului real dominant mai puțin decât utilitatea marginală a timpului liber. Membrii gospodăriei respective se așteaptă să găsească, la o dată ulterioară, un loc de muncă în care li se oferă condiții ameliorate. Așteptând, șomerul speculativ încearcă să evite o reducere a valorii prezente nete a utilității vieții sale (a potențialului său uman).

Șomajul de precauție se potrivește muncitorului care se consideră între slujbe dar care nu poate anticipa cu exactitate momentul obținerii unui nou loc de muncă, datorită variațiilor aleatorii ale cererii. Un astfel de exemplu îl constituie cei de profesie: avocat, doctor, actor, arhitect, etc., care-și așteaptă următoarea angajare fără să reducă prețul "normal" la care își oferă serviciile.

Șomajul "la rând"

Phelps a luat în discuție o altă formă de șomaj, pe care el îl numește șomaj "la rând". în conformitate cu această definiție, un șomer stă "la rând" atunci când:

a)numărul de locuri de muncă disponibile cerute nu există (cu alte cuvinte, există un exces de ofertă de forță de muncă);și

b)muncitorul individual este convins că nu poate avansa în rând nici chiar prin reducerea pretențiilor de remunerare.

Acest tip de șomaj afectează în special vastele categorii de muncitori mai puțin calificați care sunt concediați ca urmare a diminuării cererii globale și care așteaptă o ameliorare a stării economice generale în speranța că vor fi reangajați. Deosebirea față de șomajul de așteptare și în special față de cel speculativ ar trebui să fie evidentă. Șomajul "la rând" nu rezultă dintr-o alegere voluntară bazată pe compararea salariului real cu utilitatea marginală a timpului liber; el este absolut involuntar, deoarece individul aflat în căutarea unei slujbe nu își poate alege durata de așteptare.

Spre deosebire de cele două componente ale ratei naturale a șomajului – șomajul "de căutare" și "de așteptare" – care pot fi caracterizate ca voluntare (deoarece individul rațional își poate determina durata de șomaj), șomajul "la rând-necesită introducerea noțiunii de șomaj involuntar, formulată de Keynes. Pentru un muncitor șomer aflat "la rând", durata șomajului său este o variabilă exogenă, independentă de anumiți parametri aflați sub controlul său, cum ar fi pretențiile de remunerare sau intensitatea dorinței de angajare .

Șomajul structural

Este determinat de modificările din structura cererii de bunuri și servicii dintr-o economie și de schimbările tehnologice,ambele afectând elementele structurale ale cererii de muncă.Este cea mai gravă formă a șomajului natural care persistă în principal din cauza imobilității profesionale și geografice a forței de muncă.Cauzele imobilității geografice includ sociabilitatea redusă și refuzul de a se îndepărta de familie și prieteni.Imobilitatea profesională este determinată de faptul că multe deprinderi nu pot fi transferate cu ușurință de la o ocupație la alta.Lipsa informației este un alt factor care determină persistența șomajului structural,fiind totodată o cauză importantă a imobilității geografice și profesionalele multe ori,șomerul nu cunoaște toate oportunitățile din alte regiuni sau domenii de activitate).

In ultimul timp s-a pus accent pe progresul tehnologic ca element ce naște șomaj structural.Automatizarea,dezvoltarea mijloacelor de transmitere a informației au fost pe rând blamate pentru rata crescută a șomajului Este adevărat că progresele înregistrate pot reduce raportul dintre muncă și capital în industrii foarte diverse.Aceasta presupune ca numărul locurilor de muncă asociate unui anumit nivel al producției dintr-o economie să fie mai mic decât acela care ar fi fost obținut fără progres tehnologic.Productivitatea crescută a muncii ajută totuși firmele să-și reducă costurile,să diminueze prețurile și să crească producția și prin urmare și cererile lor vor fi mai mari în ceea ce privește resursele utilizate,inclusiv munca;Dar,rezultatul final asupra nivelului global de șomaj este incert.Din acest motiv,progresul tehnologic nu ar trebui descurajat,pretinzându-se că are drept consecință creșterea șomajului structural.Descurajarea progresului tehnologic într-o țară va face bunurile acelei țări mai puțin competitive pe piața mondială,ceea ce ,în final,poate duce la creșterea și mai accentuată a șomajuluiUn program extins de recalificare pentru toți cei care fac parte din masa largă a șomerilor având deprinderi depășite poate reprezenta o modalitate mult mai eficace de a reduce șomajul structural.

Șomajul sezonier

In orice moment al anului este posibil să existe lucrători care sunt temporar concediați din cauza reducerii sezoniere a cererii pentru serviciile lor.Acest tip de șomaj creează dificultăți lucrătorilor implicați și reprezintă o irosire de resurse și o cheltuială socială mare;Cu atât mai mult,teoreticienii îl consideră un factor de îngrijorare.Pe de altă parte,angajarea sezonieră este privită ca o sursă convenabilă de locuri de muncă temporare care permite obținerea unor venituri fără constrângerile impuse de un serviciu permanent.

Șomajul rezidual

Aceasta este denumirea dată grupului se șomeri care au incapacități fizice sau suferă tulburări psihice,ceea ce poate limita numărul de slujbe aflate la dispoziția lor.

Suma tuturor acestor forme de șomaj reprezintă șomajul natural pe ansamblul economieie.Unii economiști susțin că rata naturală a șomajului este în linii mari constantă în timp.Alți economiști cred că rata naturală variază în timp și depinde de acei factori care afectează modificările structurale,precum și de aplicarea unor politici de stimulare a ofertei.în plus,unii economiștiapreciază că reducerile cererii agregate,apărute în timpul unei perioade de recesiune,pot avea un efect pe termen lung asupra ratei naturale a șomaj ului,fenomen cunoscut sub denumirea de histerezis.

Testul Keynes

Noțiunile despre șomaj abordate în noua microeconomic trebuie coroborate cu noțiunea Keynesiană de șomaj involuntar. în Teoria generală, Keynes lua în discuție acele forme ale șomajului care sunt compatibile cu teoria clasică a pieței muncii,în special cu contribuțiile lui Pigou. Keynes clasifică și analizează separat două forme ale șomajului: șomajul de fricțiune și șomajul voluntar.

Keynes susține că ne putem aștepta ca șomajul "de fricțiune" să aibă întotdeauna o valoare pozitivă într-o economie nonstaționară, chiar și în starea de echilibru, deoarece o parte a forței de muncă se va afla mereu "între slujbe". Ca rațiuni ale șomajului de fricțiune, Keynes oferă următoarele :

Deplasări ale cererii între diferite produse și erori de calcul (ale condițiilor cererii și ofertei);

Procese de ajustare rămase în urmă ca reacție la schimbări neanticipate (ale condițiilor cererii și ofertei);

Timpul de acomodare necesar unui muncitor care trece de la o slujbă la alta.

Prin contrast, Keynes consideră că un muncitor se află în șomaj voluntar dacă acesta refuză o ofertă a unui salariu real corespunzător produsului marginal al muncii sale, indiferent dacă acest refuz se datorează unor obligații legale, practici sociale, negocierii colective a salariilor, unor rămâneri în urma ale proceselor de acomodare, sau unor motive psihologice.

Aceste două forme ale șomajului corespund într-o oarecare măsură definiției ratei naturale a șomajului a lui Friedman. în opoziție cu aceste două forme, Keynes consideră că există și o a treia categorie:,"șomajul involuntar". Keynes dă o definiție specială: Oamenii se află în șomaj involuntar dacă, în condițiile unei creșteri mici a prețurilor bunurilor față de salariul nominal, atât oferta globală de forță de muncă dispusă să se angajeze la nivelul curent al salariului nominal, cât și cererea globală de forță de muncă la acel nivel al salariului ar fi mai mare decât numărul curent al celor ocupați. Așa cum arată numeroasele lucrări scrise pe tema acestei definiții o exegeză corectă a acestei definiții este greu de realizat.în acest context devin importante următoarele observații:

Definiția lui Keynes depinde de un test și deci se poate determina numai ex- post, dacă rata observată a șomajului reprezintă o lipsă de ocupare voluntară sau involuntară.

Atât firmele cât și muncitorii sunt testați spre a se observa dacă sunt dispuși să accepte salarii reale mai mici. Dacă ocuparea crește în urma unui declin al salariilor reale, atunci șomajul din perioada anterioară a fost involuntar.

Testul constă într-o reducere a salariilor reale. Intru-cât Keynes însuși sugera o creștere a prețurilor de consum (cu menținerea constantă a salariilor nominale),și nu o reducere a salariilor nominale care constituia metoda clasicilor de diminuare a salariilor reale.

Testul Keynes este un proces macroeconomic. El depinde de influența pe care o are creșterea cererii globale asupra ratei șomajului și nu de comportamentul agenților economici individuali.

Definiția keynesiană a șomajului involuntar are anumite trăsături empirice: dacă o creștere a cererii globale (consumul plus investițiile) duce la o creștere a ocupării – simultan cu declinul salariilor reale, datorat inflației neanticipate, atunci șomajul înregistrat în perioada anterioară era, conform definiției keynesiene, involuntar.

Dacă se aplică testul Keynes tipurilor de șomaj studiate în noua microeconomic se va presupune că o creștere a cererii globale sporește ocuparea și deopotrivă, prețurile și salariile nominale.Se constată că: atât șomajul de căutare cât și cel speculativ vor scădea, probabil, cu condiția ca muncitorii să se afle într-o asemenea situație economică încât să nu poată aprecia dacă o creștere survenită în nivelul salariilor lor reprezintă o modificare a salariilor lor reale sau doar o parte din creșterea nivelului general al prețurilor.

Phelps a descris situația de pe piața muncii în felul următor:creșterea generalizată a nivelului salariilor nominale față de anticipațiile normale va reduce într-adevăr volumul șomajului de căutare. Șomerii implicați în testarea ofertelor de salarii nominale, neștiind că ratele tuturor salariilor nominale au tendința să crească, vor tinde să interpreteze în mod greșit observațiile lor individuale cu privire la nivelul ridicat al salariilor nominale ca fiind specifice numai firmei sau slujbei testate de ei, și nu ca o tendință generală a salariilor nominale de a avea un nivel mai ridicat.

Dacă un individ aflat în căutarea unei slujbe descoperă la un moment dat pe piață un nivel al salariului nominal neașteptat de ridicat, pe care el îl estimează – în mod greșit- .a fi o creștere a salariului real, atunci el își va înceta căutarea mai devreme decât plănuise. In mod similar, durata medie a șomajului speculativ se va scurta datorită nivelurilor crescute ale salariilor nominale. In fine, "rândul" șomerilor se va scurta și el ca reacție directă la creșterea cererii globale. Desigur, se presupune că șomerii aflați "la rând" nu-și vor mări pretențiile salariale ca rezultat al creșterii cererii de forță de muncă.

Fig.5.14.Forme ale șomajului

Șomajul "la rând" este forma șomajului care aproximează cel mai bine conceptul keynesian de șomaj involuntar. Rezultă că nici șomajul "de căutare" și nici cel "de așteptare" nu sunt independente de variațiile cererii globale. Acest lucru este valabil și pentru șomajul "la rând". Prin urmare, o parte din șomajul speculativ și "de căutare" este "involuntar" în sensul definiției speciale a lui Keynes.

Una din deosebirile dintre teoria keynesiana a șomajului și noua microeconomic se referă la influența nivelului cererii globale asupra șomajului speculativ și de fricțiune. De aici Keynes deduce că aceste forme sunt independente de nivelul cererii globale, și că ele depind exclusiv de preferințe sau de imperfecțiunile pieței. Noua microeconomic pornește de la presupunerea că ele depind și de nivelul și variațiile cererii globale, deși această dependență poate fi numai indirectă.

Noua microeconomic se mai deosebește de punctul de vedere keynesian datorită abordării conceptului keynesian al șomajului involuntar și datorită sugestiei că toate formele șomajului ar fi voluntare; adică, ele pot fi clasificate în șomaj de căutare și șomaj speculativ.

Fig.5.14 rezumă această dezbatere. Formele șomajului sunt categorisite cu ajutorul unei matrice de 2 x 2 care conține coloane pentru șomajul voluntar și involuntar și linii pentru cele de fricțiune și ne-fricțiune. In vederea acestei prezentări se poate folosi următoarea definiție: Dacă durata șomajului depinde de parametrii aflați sub controlul individului în căutare de lucru, atunci se poate vorbi de șomaj voluntar; altfel șomajul trebuie clasificat ca involuntar. Zonele hașurate din fig.5.14 arată că, în sensul definiției date de Keynes șomajului "voluntar", o parte din șomajul clasificat de noua microeconomic ca voluntar ar urma sa fie plasată în categoria șomajului involuntar.

Dacă examinăm această matrice rând cu rând observăm că șomajul de fricțiune constă în șomajul "de căutare", precum și într-o lipsă a ocupării datorată unor decalări de ajustare. Primul este voluntar în sensul definiției date de noua microeconomic, împreună, aceste două categorii formează șomajul de fricțiune în sensul definiției lui Keynes. Totuși, în ceea ce privește definiția pe care el o acorda termenului "voluntar", nu se poate face o distincție clară între șomajul "de căutare" și șomajul "de acomodare".

Dacă cel aflat în căutarea unui loc de muncă nu poate influența durata șomajului fie prin diminuarea salariului nominal pretins, fie prin acumularea de informație sau cu alte cuvinte printr-o căutare mai intensă și dacă, în plus, cererea globală a rămas în genere constantă pe ansamblul său dar s-a modificat distribuția ei între diferitele produse, atunci orice fel de șomaj care rezultă de aici poate fi clasificat drept șomaj involuntar de fricțiune. Acest gen de șomaj rezultă din insuficienta calificare a muncitorilor, pe care aceștia nu o pot compensa pe termen scurt nici prin ajustarea pretențiilor salariale și nici prin obținerea unei mai bune cunoașteri a pieței forței de muncă. Zona hașurată împarte prima linie după definiția keynesiană a șomajului involuntar. Dacă nivelul cererii globale crește și dacă angajații iau creșterea salariilor nominale drept o creștere a salariilor reale, atunci durata medie a șomajului se va diminua.

Șomajul ne-fricțional este alcătuit din două forme ale șomajului voluntar, și anume: șomajul speculativ și cel de precauție, precum și din șomajul involuntar "la rând". Atâta vreme cât cei aflați în căutarea unei slujbe continuă să interpreteze variațiile prețurilor în sensul arătat de noua microeconomic, șomajul speculativ nu va fi independent de nivelul cererii globale. Deci,conform definiției keynesiene,șomajul "de căutare", ca și șomajul speculativ, trebuie să fie măcar parțial involuntare.

Dacă considerăm că un om aflat în căutarea unei slujbe este șomer voluntar atunci când el poate influența durata șomajului fie prin modificarea pretențiilor salariale fie a intensității căutărilor sale (a acumulării de informație), și dacă subsumăm toate celelalte forme de șomaj sub titulatura complementară de "involuntar", atunci zonele hașurate dispar iar rata șomajului poate fi descompusă în două componente distincte.

Derivarea curbei lui Phillips pe termen scurt în viziunea noii microeconomii

Curba lui Phillips pe termen scurt sau, cum o denumește Phelps, curba imediată a lui Phillips, este valabilă numai în condițiile unei rate date a inflației anticipate. Curba lui Phillips pe termen lung se transformă într-o dreaptă perpendiculară pe abscisă. Pe termen lung, rata șomajului este, prin urmare, independentă de rata inflației în măsura în care cea din urmă este complet anticipată,iar potrivit lui Friedman și Phelps ea este o rată naturală a șomajului. Parabola insulei a lui Phelps exprimă clar abordările lor. Parabola se întemeiază pe două presupuneri fundamentale:

Salariatul rațional preferă "liber-profesionismul" șomajului "de căutare"a unei slujbe care plătește mai puțin decât limita pretențiilor sale salariale.

Șomerii nu pot deosebi jocurile cererii globale de cele ale cererii locale.

Parabola insulei

Presupunem că economia este alcătuită dintr-o seamă de insulițe, iar schimbul de informație dintre ele este costisitor. Un angajat poate obține informații despre nivelurile salariilor de pe celelalte insule numai dacă le vizitează și le sondează. Aceasta înseamnă că un lucrător care dorește să afle despre salariile din altă parte trebuie să sacrifice o zi de muncă de pe propria sa insula pentru a căuta și aduna informație. Cu alte cuvinte, el trebuie să-și petreacă ziua într-o barcă cu vâsle, vizitând celelalte insule, în loc să meargă la serviciu. Piața forței de muncă de pe fiecare insulă este competitivă iar slujbele sunt omogene. In fiecare dimineață, pe fiecare insulă are loc o licitație, în urma căreia sunt determinate nivelul de echilibru al salariilor și nivelul șomajului. Această lume de insulițe se află într-o stare de echilibru cvasi-walrasian, în care nivelurile salariilor de pe celelalte insule nu sunt practic cunoscute (spre deosebire de modelul walrasian pur) dar sunt estimate în mod consecvent.

Dacă presupunem că acest echilibru este deteriorat de o reducere a cererii globale și că nu mai sunt îndeplinite condițiile pentru a avea un echilibru cvasi- walrasian ,cursul pe care îl va lua acum economia depinde de modul în care interpretează agenții economici acest declin al cererii de factori de producție. Dacă ei intuiesc că reducerea cererii este generală și afectează și celelalte insule, atunci salariile și prețurile vor scădea pe toate insulele iar șomajul va rămâne, pe fiecare insulă, constant. Dacă, însă, agenții economici interpretează jocul cererii în mod greșit, ca fiind specific doar insulei lor, atunci, în viziunea lui Phelps, se vor întâmpla următoarele: unii muncitori vor refuza să se angajeze la noile niveluri ale salariilor de echilibru (mai scăzute) ale pieței, preferând să-și cheltuiască timpul în căutarea în altă parte a unui salariu nominal relativ mai mare. Astfel, oferta efectivă de forță de muncă se deplasează înspre stânga cu fiecare nivel al salariului real; nivelurile salariilor reale cresc, iar producția de maximizare a profitului și ocuparea scad. în cele din urmă, cu cât ponderea șomajului "de căutare" va fi mai mare, cu atât mai mare va fi diferența dintre rata propriu-zisă (mai scăzută) a salariilor nominale și rata anticipată a salariilor.

Parabola insulei poate fi rezumată în felul următor: o diminuare a cererii de pe piața pe care are loc licitația de forță de muncă duce la un declin neprevăzut al salariilor nominale. Discrepanța care rezultă, între salariile anticipate și cele reale, determină o înmulțire a părăsirilor voluntare ale locurilor de muncă și deci o sporire a șomajului "de căutare ".Parabola este simetrică și este valabilă și pentru variații ale cererii în direcția opusă. 0 creștere a cererii globale determină o creștere neanticipată a salariilor nominale în această lume de insule descrisă de noua microeconomic. Cei aflați în căutarea unei slujbe vor testa piața o perioadă mai scurtă de timp, deoarece primesc oferte de salarii neașteptat de ridicate; se va manifesta un declin în tendința angajaților de a demisiona, deoarece ei consideră că, cel puțin în parte, creșterea salariilor nominale este specifică numai insulei lor. Prin urmare, un declin al cererii globale generează o reducere a salariilor nominale și o sporire a șomajului "de căutare", în timp ce o sporire a cererii globale este echivalentă cu o creștere a salariilor nominale și o diminuare a șomajului "de căutare". Cu alte cuvinte, perioadele caracterizate de inflație prin salarii neanticipate sunt în general corelate cu o valoare sub medie a șomajului "de căutare". Prin urmare, există o curbă Phillips pe termen scurt care ne dă o corelație negativă între rata de variație a salariilor nominale și rata șomajului.

Criticile aduse noii microeconomii

Criticii noii microeconomii se îndoiesc de faptul că șomajul "de căutare" ar fi relevant din punct de vedere empiric. Căutarea unei slujbe mai bune sau mai potrivite nu înseamnă neapărat că angajatul trebuie să-și părăsească slujba actuală, de vreme ce el poate folosi diferite mijloace de comunicare cum ar fi telefonul, anunțurile din ziare, conversațiile cu colegii. H. Konig afirma că de fapt componenta majoră a căutării unei slujbe se realizează în timp ce muncitorul își menține slujba curentă și de obicei acesta își dă demisia numai după ce și-a încheiat căutările cu succes, astfel încât să-și poată realiza transferul de pe un post pe altul fără o perioadă intermediară de șomaj"1. K.W.Rotschild2 a prezentat o analiză a unui micro-recensământ austriac în care se arată că mai mult de patru cincimi dintre persoanele care își schimbaseră slujbele nu fuseseră în șomaj în timpul perioadei "de căutare".

O altă obiecție în legătură cu noua doctrină microeconomică este lipsa concordanței concluziilor sale cu observațiile empirice. Această lipsă de concordanță privește și întrebarea dacă demisiile voluntare se înscriu într-un tipar pro- sau anti- ciclic. Din parabola insulei, a lui Phelps, putem deduce că demisiile voluntare ar trebui să urmărească un tipar anticiclic. Conform noii microeconomii, numărul demisiilor voluntare ar trebui să crească într-o perioadă de recesiune (muncitorul își părăsește slujba atunci când salariul său real așteptat se diminuează, angajându-se în activități "de căutare") și să se reducă într-o perioadă de boom economic, deoarece, pe măsura creșterii salariilor nominale, muncitorii își supraevaluează salariul real. R.J. Gordon și K.W. Rotschild au adus dovezi empirice împotriva acestor deducții ale noii microeconomii. Ei demonstrează că demisiile voluntare au un comportament pro- ciclic, adică scad în recesiuni și se înmulțesc în perioadele de expansiune economică.

Principala critică adusă noii microeconomii este însă îndreptată împotriva tendinței acesteia de a privi șomajul în ansamblu drept șomaj voluntar "de căutare". Noua microeconomic se ocupă numai de demisii (voluntare) și nicidecum de concedierile involuntare. într-un studiu empiric, R.E. Brinner deosebea două cicluri:

Ciclul demisie – noua angajare, care cuprinde o perioadă intermediară de șomaj voluntar "de căutare".

Ciclul concediere – reangajare, care duce la existența unei perioade intermediare de șomaj involuntar.

Noua microeconomic studiază cu precădere primul ciclu și îl ignoră aproape complet pe cel de-al doilea". Brinner a descoperit că mișcările ciclurilor afacerilor sunt reflectate în rata concedierilor și că aceasta din urmă explică, în mare măsură, variațiile înregistrate în rata totală a șomajului.

R.E. Hali a descompus rata totală a șomajului în șase categorii în funcție de motivul șomajului: (1) disponibilizare, (2) pierderea slujbei, (3) părăsirea slujbei, (4) doreau locuri de muncă temporare, (5) terminarea școlii și (6) altele. El a comparat aceste categorii pentru piața prosperă a forței de muncă și pentru una stagnantă .

Hali a considerat că: muncitorii disponibilizați și cei care și-au pierdut slujba pot fi incluși în șomajul involuntar, deoarece patronii lor i-au anunțat pe neanticipate că încetează lucrul și categoria șomerilor demisionari (părăsirea slujbei) poate fi interpretată ca șomaj voluntar,iar celelalte categorii nu pot fi în mod neechivoc clasificate ca șomaj voluntar sau involuntar.El a ajuns la concluzia că cea mai mare parte din rata de creștere a șomajului total poate fi pusă pe seama unei înmulțiri corespunzătoare a disponibilizărilor și a pierderii locurilor de muncă în mod involuntar.Aceste rezultate par să sugereze că variațiile activității economice se reflectă în categoriile disponibilizărilor și slujbelor pierdute și că respectivele categorii explică modificările ratei totale a șomajului.

Se observă că acele componente involuntare ale ratei totale a șomajului – disponibilizările și pierderile de slujbe – ignorate în noua microeconomic joacă un rol semnificativ în explicarea nivelului și a alcătuirii ratei totale a șomajului.

Ecuația (24) este o așa-numită ecuație de formă semi-redusă, în care 7tt, se exprimă prin rata anticipată a inflației nt*, prin rata de creștere a ofertei de bani mx, și prin cele două variabile aleatorii et și r\t . Anticiparea rațională a ratei nt, a inflației este anticiparea matematică din ecuația (24). Conform ecuației anticipațiilor raționale (23): tit = E ( tux / Ix_j)

Dacă aplicăm ecuației (24) operatorul E al anticipațiilor obținem:

£(*,//,,) = + (25)

1 + by/

din moment ce E(st) = 0 și bE(r|t) = 0 sau

(1+b \\j) E (7ix / IT_i) = E (7rT / IT_i )+b\|/ E ( mT / IT_i) (26)

Rezultă atunci că:

(27)

Adică rata inflației anticipată rațional este egală cu rata de creștere a ofertei de bani E(nt/It-i). Substituind ecuația (27) în ecuația (24) obținem rata reală a inflației

E{m, / /M ) + b ymt + s, -brj,

Dacă presupunem că autoritatea monetară este în măsură să controleze perfect rata de creștere a ofertei de bani și că această rată este anunțată cu anticipație ,atunci publicul anticipează corect rata de creștere a ofertei de bani.

E(mT/IT_i)= mt

în acest caz obținem:

s, —bi],

*,=E(m, //,_,) + -—-— (30)

1 + 01//

Rata inflației este egală cu rata de creștere a ofertei de bani plus o combinație liniară a variabilelor aleatoare ale sistemului,

Substituind ecuația (28) în ecuația (22) și presupunând că E.(mt / It_i)=mt vom deduce următoarele despre rata șomajului:

Rata ut*, a șomajului este egală cu rata naturală u plus o componentă aleatorie. Implicația ipotezei anticipațiilor raționale este că rata reală a șomajului oscilează

aleator în jurul ratei naturale u* . Ipoteza ratei naturale, modelul Friedman-Phelps, afirmă că relația de compensare pe termen scurt dintre partea anticipată a ratei inflației și devierea lui ut de la rata sa naturală u, poate fi exploatată de o politică economică sistematică.

Și în cazul anticipațiilor raționale există o relație Phillips (ecuația (21)) dar cu o deosebire majoră . Politica monetară nu poate genera devieri sistematice ale ratei inflației de la rata anticipată pentru a influența u. 0 majorare a ratei de creștere a ofertei de bani care este cunoscută agenților economici va ridica anticipațiile inflaționiste, deplasând, în același timp, curba lui Phillips. Cu alte cuvinte, în momentul în care corelația de compensare începe să fie exploatată de o politică economică sistematică, ea dispare. în cazul anticipațiilor raționale, până și curba lui Phillips pe termen scurt este instabilă (în privința variațiilor complet anticipate ale politicii monetare).

Modelul anticipațiilor raționale poate explica existența șomajului în oricare an dat, însă nu este adecvat aplicării mișcărilor persistente ale ratei șomajului așa cum sunt ele observate în ciclurile reale ale afacerilor. Devierea lui ut de la rata sa naturală

este exprimată numai prin termenul aleator (vj/£( + p, )(l + b\|/ ) din ecuația (32).

Variabilele aleatorii et și pt > nu sunt corelate cu nici o variabilă a cărei valoare sau măcar ale cărei valori anterioare să fíe cunoscute în momentul formării anticipațiilor . 0 implicație directă a acestui lucru o constituie faptul că evoluția în timp a ratei șomajului nu ar trebui să prezinte nici o corelație serială. Totuși,se cunoaște că înregistrările cronologice ale PNB și șomajului prezintă un grad ridicat de corelare serială. Perioadele în care șomajul se situează sub rata sa naturală alternează cu cele în care acesta se situează deasupra ratei naturale.

Incapacitatea celei mai puternice forme a ipotezei anticipațiilor raționale de a explica mișcările sistematice ale ratei șomajului în decursul unor perioade de expansiune sau de contracție economică a fost intitulată de R. Gordon "dilema persistenței" a ipotezei anticipațiilor raționale .

în legătură cu această problemă, discuțiile teoretice contemporane nu au ajuns la un consens.

Locul curbei lui Phillips în modelele macroeconomice

Pentru a stabili dacă, curba lui Phillips are o importanță cu caracter general în constituirea modelelor macroeconomice sau reprezintă doar un caz particular al teoriei inflației se poate combina curba lui Phillips cu modelul IS-LM care reprezintă cadrul de lucru comun al analizei macroeconomicei

Modelul IS-LM se bazează pe ideea că economia poate fi divizată în două piețe: o piață a bunurilor finale (redată sumar prin curba IS) și o piață monetară (reprezentată de curba LM).Dar,acestea sunt insuficiente;Trebuie să adăugăm o a treia piață,piața forței de muncă, pentru a determina rata șomajului și rata inflației. Combinația dintre curba lui Phillips și sistemul IS-LU are avantajul că permite

analizarea situațiilor de dezechilibru. în acest context dezechilibrul presupune ca cererea globală reală (X) rezultată din sistemul IS-LM să nu fie egală cu producția corespunzătoare unei ocupări complete X (Rata șomajului la nivelul X este egală cu rata naturală.). Pentru un nivel al producției superior nivelului ocupării depline X-X’ >0, presupusa supra-ocupare determină creșterea salariilor nominale generând inflație. Pe de altă parte, în cazul unei producții inferioare celei corespunzătoare unei ocupări depline, X-X’<0 (ceea ce înseamnă șomaj peste rata naturală) salariile nominale și deci și prețurile scad, având loc o evoluție deflaționistă. împreună, curba modificată a lui Phillips și sistemul IS-LM furnizează:

o legătură între piețele bunurilor, forței de muncă și monetară și

o explicație asupra variațiilor simultane ale producției reale și nivelului prețurilor (sau ratei inflației), unde X~X’ .

Elementele unui model IS-LM îmbunătățit

Modelul IS-LM îmbunătățit este alcătuit din trei mari componente:

Sectorul real (rezumat de curba IS);

Sectorul monetar (redat de curba LM),

Curba ofertei pe termen scurt (redată de curba Phillips-Okun)

a) Piața reală. Acest sector este prezentat, pentru simplificare, prin patru ecuații C = A+bX b> 0 (funcția de consum) (33)

I = B+dr d< 0 (funcția de investiție) (34)

G= G (cheltuieli guvernamentale) (35)

X = C+I+G (condiția de echilibru) (36)

Aceste patru ecuații sunt formulate în termeni reali. Funcția consumului exprimă consumul real (cheltuielile nominale cu consumul, deflatate prin nivelul prețurilor) printr-o componentă autonomă A și venitul real X. înclinația marginală spre consum , b, este subunitară. Investițiile reale (ecuația (34)) conțin o componentă autonomă B și sunt invers proporționale ratei dobânzii de piața, r. 0 diminuare a ratei dobânzii ridică valoarea prezentă a câștigurilor scontate de capital real, încurajând investițiile, și vice-versa. Ecuația (35) arată că cheltuielile guvernamentale sunt determinate din exterior. Conform ecuației (36), echilibrul de pe piața reală este obținut numai atunci când suma consumului, investițiilor și cheltuielilor guvernamentale este tocmai suficientă pentru a achiziționa volumul existent al producției.

Substituind ecuațiile (33), (34), și (35)_în condiția de echilibru (36), obținem:

X = ( A + B+ G) + bX + dr (37)

Rezolvând pentru r această ecuație obținem binecunoscuta curbă IS:

r = l—X-A + B+— (38)

d d

Curba ÎS reprezintă un plan al unor asemenea combinări ale ratei r a dobânzii și venitului real X încât piața reală să fie în echilibru. Reprezentarea grafică a curbei IS este înfățișată în fig.5.15.

b) Sectorul monetar. Sectorul monetar este redat prin trei ecuații:

Cererea reală de bani MD/P este exprimată prin doi termeni. Termenul pozitiv kX se numește cererea de bani pentru tranzacții, iar termenul negativ Ir, cererea speculativă de bani (k este coeficientul tranzacțiilor iar 1 reflectă sensibilitatea cererii de bani față de dobândă). Oferta de bani este, conform ecuației (40), exogenă. Echilibrul este atins atunci când cererea pentru tranzacții și cererea speculativă de bani sunt tocmai suficiente pentru a absorbi oferta existentă de bani (ecuația (41)).

înlocuind ecuațiile (39) și (40) în ecuația (41) și rearanjând termenii, obținem curba LM:

Curba LM reprezintă mulțimea combinațiilor dintre rata dobânzii r și venitul real X astfel încât piața monetară să fie echilibrată. Această relație este trasată grafic în fig.5.15.

Intersecția dintre curba IS și curba LM determină unele niveluri ale lui r și X care sunt compatibile cu starea de echilibru a ambelor piețe; adică, valorile de echilibru ale r și X trebuie să se găsească, după cum indică punctul E, atât pe curba IS cât și pe curba LM. Orice altă combinație de puncte de tipul (X,r) ar presupune că fie numai piața reală (punctul A), fie numai cea monetară (punctul B), fie ambele piețe să se afle în dezechilibru (de exemplu, punctul D). b)Curba ofertei pe termen scurt

Intersecția curbelor ÎS și LM relevă cererea pe care gospodăriile și firmele o manifestă la un nivel dat al prețurilor și în condițiile unei anumite rate a dobânzii, însă nivelul producției pe care îl presupune această intersecție poate necesita utilizarea unei forțe de muncă mai mică sau mai mare decât cea care este dispusă să lucreze în condițiile nivelurilor existente ale prețurilor și salariilor . în fig.5.16, linia verticală X*

reprezintă poziția ocupării depline. Ea reprezintă nivelul venitului care s-ar produce dacă șomajul s-ar afla la nivelul ratei sale naturale u*.

Din moment ce intersecția IS-LM se găsește la dreapta lui X*, cererea globală intenționată (Xj în figura 16) depășește nivelul de echilibru al producției, X* . Rezultă deci un exces de cerere pe piețele reală și a forței de muncă.

Dacă, dimpotrivă, X – X* < 0, apare un deficit de cerere pe piața bunurilor, adică producția efectivă nu ajunge la nivelul producției potențiale X* (nu apare în fig.5.16). Diferența X – X* este denumită insuficiența PNB. Pentru a analiza această situație este nevoie să se introducă un nou concept în cadrul modelului existent: funcția ofertei pe termen scurt care se compune din două relații bine-cunoscute: curba lui Phillips și legea lui Okun.

Curba lui Phillips propune o corelație negativă între rata inflației și rata șomajului. Legea lui Okun este legea empirică ce stabilește o corelație negativă între rata u a șomajului și excesul de cerere de pe piața reală și excesul de cerere de pe piața forței de muncă. Legea lui Okun este folosită în următoarea formulare :

u – u* = -a(X-x*) (43)

unde u reprezintă rata efectivă a șomajului, u*, rata naturală a șomajului,X producția efectivă, iar X* producția potențială (la acest nivel al producției u=u*)

Fig.5.17 reprezintă un grafic al curbei din cadrul modelului IS-LM îmbunătățit;Pe stânga se află curba lui Phillips (răsucită cu 90 de grade) ; partea dreaptă reprezintă legea lui Okun. Pe abscisă este înscris nivelul venitului real; pe ordonată, rata u a șomajului. Un echilibru perfect, în cazul acestui model, ar

presupune ca producția X ce rezultă din intersectarea curbelor IS și LM să fie egală cu X* . In acest caz u = u* iar rata inflației este egală cu zero. Atunci când x, adică producția efectivă pentru care există cerere, depășește pe X* (distanța X* X din fig.5.17), rata șomajului scade până la nivelul ui, inferior ratei naturale u*.

Din punct de vedere algebric avem trei ecuații: u – u*= – a*( X – X*) (legea lui Okun) (43)

w = 7i* – b(u – u*) + X (curba lui Phillips) (44)

n= w – X (stabilirea prețurilor prin adaos) (45)

Combinând cele trei ecuații, obținem o curbă Phillips-Okun (ecuația (46)), pe care trebuie să o interpretăm ca o funcție a ofertei globale pe termen scurt, aparținând modelului IS-LM.

n = n* + ab(X – X*) (46)

Funcția ofertei globale (46) este alcătuită din doi termeni. Mai întâi rata efectivă a inflației este exprimată de rata scontată a inflației. Cu cât aceasta din urmă este mai ridicată, cu atât rata efectivă a inflației este mai înaltă.

In al doilea rând, condițiile de pe piața forței de muncă sunt reflectate în rata efectivă a inflației. Pentru un nivel al producției superior producției potențiale, X-X*>0, salariile și prețurile vor crește iar rata inflației va fi depășită. Invers, dacă X-X*<0, presupusa creștere a șomajului va limita creșterea prețurilor și a salariilor iar rata efectivă a inflației se va situa sub rata anticipată a inflației 7i*, sau se va transforma chiar într-o rata a deflației (altfel spus prețurile vor scădea). Influența abaterii PNB (X- X*) asupra ratei inflației este măsurată de panta curbei ofertei – adică de termenul "ab" din ecuația (46). Parametrul aa' arată influența insuficienței PNB asupra ratei șomajului; ab' reflectă influența ratei șomajului asupra salariilor nominale. Cu cât este mai mare oricare din acești doi parametri, cu atât este mai ridicată rata inflației generată de insuficiența PNB și cu atât mai defavorabilă este relația de compensare dintre inflație și producție.

Funcționarea modelului IS-LM îmbunătățit

Modelul IS-LM ameliorat este compus din trei ecuații: curba IS redată de ecuația (38), curba LM redată de ecuația (42) și curba ofertei pe termen scurt din ecuația (46). Cea din urmă este simplificată de presupunerea că p=0, deci curba ofertei intersectează abscisa în punctul X = X*. Ecuațiile vor fi:

ltiv A + B + G

r = X

d d

r = f~'\~Jx /<0 (curbaLM)

7i — ti* + ab(X – X*) (curba ofertei)

In cadrul acestui model se examinează două experimente:

0 creștere bruscă a ofertei de bani

0 politica fiscală și monetară expansionistă 1. Creșterea bruscă a ofertei de bani

Daca se pornește de la situația de echilibru E din fig.5.19, având o ocupare deplină, X = X* si 7i=0 atunci când oferta de bani crește de la M la Ml, (banca centrală răscumpără obligațiunile de pe piața obligatară), curba LM se deplasează către dreapta spre LM, (linia întreruptă din fig.5.19). Noua poziție a curbei LM (în punctul A) este determinată de nivelul ofertei reale de bani Mi/Po, unde Po reprezintă nivelul inițial al prețurilor anterior suplimentării masei monetare M. Producția cerută în punctul A nu poate fi însă realizată la nivelul inițial al prețurilor Po- Creșterea producției reale X necesită o creștere a ocupării care poate avea loc numai dacă pe piața muncii salariile nominale cresc, fapt care, la rândul său, duce la o creștere a nivelului prețurilor până la Pj. Ridicarea nivelului prețurilor (măsurată prin rata inflației 7t= (Pj- Po)/Podin fig.5.19b) provoacă o scădere a nivelului ofertei reale de bani până la Mj/Pj și prin urmare o deplasare a curbei LM către LM2 în fig.5.19. în noul punct de intersecție A dintre LM2, și ISo, nivelul prețurilor a crescut îndeajuns ca să determine firmele să ajungă la un nivel al producției reale Xi. în perioada următoare, excesul de cerere persistă, X – X* >0. Rezultă o nouă creștere a prețurilor și salariilor minimale. Creșterea suplimentară a nivelului prețurilor diminuează din nou oferta reală de bani , fapt care la rândul său deplasează curba LM și mai mult către stânga .Deplasarea în sus a curbei LM are loc deoarece nivelul mai ridicat al prețurilor sporește creșterea nominală de bani, împingând astfel din nou în sus rata dobânzii. Creșterea ratei dobânzii descurajează investițiile și reduce excesul de cerere , ceea ce la rândul său provoacă o diminuare a producției și ocupării(de la punctul A la E). Curba LM continuă să se deplaseze către stânga atâta timp cât persistă un exces de cerere pe piața reală și a muncii, și o rată pozitivă a inflației. Deplasarea inițială către exterior a curbei LM către curba LM2 în lungul unei curbe IS stabile (faza de expansiune) este urmată de o fază de contracție în care LM se deplasează înapoi către LMo. Sporirea producției reale la X\ ca urmare a creșterii ofertei de bani, a fost numai temporară. Curba macroeconomică standard IS-LM închisă de curba lui Phillips – Okun nu numai că oferă o soluție pentru valorile X,r,P, dar relevă de asemenea variațiile simultane ce au loc în venitul real, rata dobânzii și rata inflației în situațiile de exces al cererii.

2. O politică fiscală și monetară expansionistă

Se pornește dintr-o stare de echilibru caracterizată printr-o deplină ocupare, în punctul E, unde X = X* și rata inflației este zero. Guvernul își sporește cheltuielile autonome G, ceea ce determină deplasarea curbei IS către dreapta la ISi (fig.5.20). Dacă presupunem că politica fiscală expansionistă este potrivită politicii monetare, adică oferta nominală de bani a crescut suficient pentru a menține curba LM stabilă în poziția inițială LM0 atunci acest lucru poate fi realizat stabilind dM /M = 7t, adică lărgind oferta de bani într-un ritm egal cu rata inflației. în acest caz, nivelul echilibrelor monetare reale (M_i(l- 7i )) /( P-i(1-tu )) rămâne fixat, la fel și poziția curbei LM. Modelul anticipează astfel că rata inflației și nivelul venitului se vor menține stabile pentru nouă soluție a sistemului IS-LM ameliorat, și anume (Xj, tti ). Implementând un program de stimulare a cheltuielilor care deplasează spre dreapta curba IS (datorită creșterii G) și stabilind curba LM în poziția sa originală (prin sporirea continuă a ofertei de monedă), guvernul poate să mențină orice combinație a ratei inflației și nivelului venitului real, stabilizând deci și nivelul șomajului. Astfel rezultă condițiile macroeconomice necesare pentru ca pe curba Phillips să apară un punct stabil. Punctul A' din fig.5.20b este echivalent cu punctul A' din fig.5.17.

Această analiză este valabilă numai în contextul unor anticipații inflaționiste date (în fig.5.19 și 5.20 deasupra anticipațiii inflaționiste nule). Problema stabilității curbei Phillips poate fi reconsiderată în contextul sistemului IS-LM îmbunătățit. Rata pozitivă a inflației, ca efect al stimulării cererii, creează o rată anticipată a inflației pozitivă 71* .

Procesul de ajustare a anticipațiilor inflaționiste pune în mișcare ascendentă curba ofertei pe termen scurt (fig.5.20b), ceea ce diminuează efectul expansionist al cererii printr-o rată mai ridicată a inflației și produce o deplasare ascendentă a curbei LM (fig.5.20a), atât timp cât în fig.5.20b rata de creștere a ofertei de bani rămâne fixată la n\.

Relația inflație – șomaj în România în perioada de tranziție

Inflația și șomajul României postdecembriste sunt procese care își au rădăcinile deopotrivă în economia planificată cât și în tranziția la economia de piață.

Modelul economic bazat pe conducerea centralizată impunea o dinamică proprie a dezechilibrelor macroeconomice. Autoritățile exercitau un control direct asupra prețurilor bunurilor, serviciilor și monedei. Numeroase mecanisme de redistribuire ( bugetare și extrabugetare ) erau impuse pentru ajustarea costurilor și prețurilor, datorită dinamicii variabile a diferitelor sectoare ale economiei, inclusiv a influenței sectorului extern. Controlul direct al autorităților asupra proceselor economice în sferele ofertei și cererii de bunuri și servicii nu a condus la o dinamică echilibrată și durabilă a creșterii economice, bazată pe cererea determinată endogen. Oferta de bunuri era stabilită prin planul național și ținea cont prioritar de obiectivele dezvoltării sectoriale a economiei și în mult mai mica măsură de nevoile imediate ale consumatorilor finali. Defazarea constantă și tot mai adâncă a ofertei totale față de cererea agregată s-a constituit treptat în dezechilibrul major al economiei planificate manifestat prin : dezechilibrul extern, coexistența pe piața internă a supra producției unor mărfuri ( îndeosebi bunuri de investiții) cu penuria altora ( mai ales bunuri de consum ), inflația reprimată.

Deficitele externe au fost o cale de suplimentare a resurselor interne pentru asigurarea structurii proiectate a cererii interne. Eficiența în scădere a utilizării resurselor în economie, combinată cu un mediu economic extern tot mai restrictiv a transformat, la începutul anilor ’80, deficitele externe acumulate într-un dezechilibru extern major. Structura comerțului exterior în anii ’80 este sugestivă pentru modelul de politică economică bazat excesiv pe rate înalte ale investițiilor.

Noua configurație a balanței de plăți din anii ’80,care a condus la lichidarea datoriei externe,nu a lichidat dezechilibrul extern. Acesta a continuat să existe sub forma sa latentă, dată fiind structura producției materiale din România acelor ani, compatibilă numai cu o configurație pe termen lung a cererii interne dependentă de resurse externe nete. In condițiile liberalizării de după 1990, deficitul extern s-a reinstalat cvasiinstantaneu.

Așadar, în momentul abandonării modelului economic bazat pe conducerea centralizată, România suferea de două dezechilibre majore: cel structural și cel al balanței de plăți. în ceea ce privește prețurile cele mai multe dintre ele erau afectate de importante subvenții, transferuri și impozite care le îndepărtau de tipologia și funcționalitatea prețurilor mondiale.

Mecanismele de redistribuire aveau un caracter rigid, adeseori artificial și erau utilizate pentru ajustarea diverselor categorii de costuri, inclusiv salariile.

Datorită funcționării pe baze administrative a mecanismului de formare a prețurilor, inflația era reprimată și ea se manifesta prin penurie de bunuri și servicii, fenomene de stocaj pmdențial si economisire forțată.

Similar inflației și existența șomajului era infirmată. Ca rezultate ale acestei atitudini erau șomajul ascuns și inexistența unor măsuri de susținere a celor ce-și căutau cu adevărat de lucru, ca urmare a unor cauze sezoniere, structurale sau fricționare. Industrializarea forțată, productivitatea scăzută a muncii necorelarea nivelului salariilor cu productivitatea muncii cultivarea unui întreg mecanism de avantaje colaterale sistemului de salarizare, disciplina redusă a muncii mecanisme defectuoase de recrutare și promovare a forței de muncă, concentrarea forței de muncă preponderent în industrie si agricultură, deplasarea intersectorială și mobilitatea

redusă a acesteia sunt doar câțiva dintre factorii generatori ai șomajului. In acea perioadă valori supreme erau : siguranța locului de muncă și centralizarea pieței forței de muncă.

Prețurile și salariile artificiale au creat o imagine distorsionată a situației de pe piața forței de muncă și au împiedicat funcționarea unor mecanisme autoreglatoare.

Aceste cauze au continuat să dăinuie și în perioada de început a tranziției de la sistemul capitalist la cel de piață. în plus au apărut o serie de factori noi caracteristici economiei modificate.

Deficitul extern a constituit o importantă dimensiune a dezechilibrului economic din țara noastră. Deficitul a fost unul structural și nu temporar. El ține de modelul de producție și de consum al economiei românești și în mai mică măsură de factori exogeni ( prețuri externe, piețe de desfacere ). Caracterul structural al acestui deficit ține de incapacitatea economiei de a genera, pe termen mediu, excedente comerciale. Concret, problema dezechilibrului extern s-a redus la dificultatea de a finanța autonom deficitul.

Odată cu liberalizarea prețurilor, inflația reprimată s-a manifestat exploziv. Dar treptat pe măsura eliminării majorității subvențiilor, inflația corecți vă a încetat să mai fie dominanta mișcării prețurilor. Dinamica inflaționistă a fost, în esență, influențată de două evoluții : pe de o parte de restructurarea întreprinderilor problemă și pe de altă parte de dezvoltarea sectorului privat. Astfel, ritmul lent al restructurării și un sector privat insuficient dezvoltat au consolidat comportamentele inflaționiste.

O formă mascată a pierderilor din economie sunt arieratele de plăți ale întreprinderilor. Acestea reprezintă un produs al tensiunilor din sistemul economic, al rezistenței la restructurare. Și pentru că cea mai mare parte a arieratelor nete se localizează la întreprinderi din sectorul de stat, totalul lor net reprezintă deficitul cvasifiscal.

Prețurile au reflectat în mare măsură influența eliminării subvențiilor și numai limitat, creșterea consumului sectorului administrației publice, care a condus la înregistrarea de deficite bugetare finanțate, pe perioade mai lungi sau mai scurte, prin emisiune monetară.

în privința șomajului semnificative sunt diferențele sectoriale manifestate mai ales între sectoarele în care predomină capitalul de stat și cel privat. întreprinderile cu capital de stat au reacționat la perturbările apărute pe piețele lor tradiționale prin reducerea activității. Statul a intervenit încercând să sprijine aceste firme prin accesul la credite de la băncile cu capital de stat ( cu un cost scăzut și adesea fără solicitarea de garanții corespunzătoare). De aceea, întreprinderile de stat au făcut eforturi minime de restructurare si modificare a costurilor. Prioritară a fost preocuparea pentru menținerea nivelului de ocupare a forței de muncă proprii. Drept cauze se înscriu: imperfecțiunile sistemului de asigurări sociale, dorința directorilor (managerilor)de a-și păstra “fotoliile” în fața presiunilor sindicale, imobilitatea forței de muncă și dorința de conservare a locurilor de muncă. Totodată, pe măsura creșterii tensiunilor inflaționiste, încercarea de a menține locurile de muncă a fost însoțită de preocuparea pentru compensarea efectelor inflației asupra salariilor.

în primii ani ai tranziției prețul plătit pentru stabilitatea politică internă a fost creșterea salariului în economie, finanțată prin deficit extern. Dezechilibrul venituri-productivitate nu a fost corectat nici în anii următori. Semnificativă este comportarea întreprinderilor de stat din poziții de monopol care au permis o creștere a salariului real netinând seama de productivitatea muncii.

Tabelul 5.1 Evoluția inflației și a șomajului în perioada 1990-2001 (valori anuale înregistrate la sfârșitul intervalului)

Analizând curba Phillips, ca relație între inflație și șomaj pentru România anilor 1990 – 2001 se observă că nu se înregistrează o scădere graduală a unui indicator și o creștere a celuilalt ci asistăm la modificări substanțiale: de la șomaj redus și inflație ridicată în 1991,1a șomaj ridicat și inflație și mai puternică(1992), la șomaj și mai mare și inflație mult mai puternică (1993), la inflație mai scăzută și șomaj la fel de mare (1994),la inflație mai moderată și șomaj ridicat(1995),la inflație puțin mai ridicată și un șomaj redus(1996),la inflație ridicată și șomaj substanțial (1997),la inflație mai scăzută față de valoarea anterioară și un șomaj mai mare( 1998),pentru ca apoi să urmeze o scădere a inflației și o ușoară creștere a șomajului(1999),o inflație aproape constantă și un șomaj ușor atenuat(2000)și respectiv inflație ceva mai temperată și șomaj apreciabil(2001) .Așadar, în condițiile unei economii în tranziție nu se identifică o relație de compensare între inflație și șomaj.în general, inflația și șomajul sunt corelate îndeaproape îndeosebi pe termen scurt. Șomajul a fost în general mai mare când ritmurile de creștere a salariului au fost mai lente și a scăzut în perioada când aceste ritmuri au fost mai rapide.încercările de a reduce șomajul au fost adesea însoțite de o creștere a inflației și încercările de a reduce inflația au dus adeseori la un șomaj ridicat.

Românii sunt obișnuiți să se aștepte ca după un rău să vină un alt rău si mai mare. Angajații au dorit ca salariile nominale să reflecte pe deplin tendințele previzionate de inflație pentru perioada dintre momentul fixării salariului și momentul plății efective. Altfel spus, independent de efectele posibile ale șomajului asupra condițiilor de negociere a salariilor, angajații au dorit o compensare pentru inflația previzionată. Adeseori întreprinderile au mărit salariile mai rapid atunci când au prevăzut o creștere a prețurilor. Motivul a fost acela că își vor putea permite să plătească salarii nominale mai mari dacă vor putea să-și vândă producția la prețuri mai ridicate. Și dacă toate prețurile cresc, fiecare întreprindere poate presupune că își va vinde producția la prețuri majorate.O politică de inflație deliberată face ca

posibilitățile de lucru “să pară “ mai atractive prin oferte privind salariile cu nivel sporit. Inflația ar putea reduce astfel șomajul. Dar ofertele pentru salarii mai ridicate nu par a fi mai atractive.

Atâta timp cât salariații potențiali nu-și dau seama că posibilitățile de angajare pe care le acceptă acum nu sunt în realitate mai bune decât posibilitățile pe care le-au respins anterior, gradul de ocupare a forței de muncă într-adevăr crește. Aceasta se diminuează ulterior revenind la nivelul anterior în momentul când salariații descoperă ce se întâmplă adică: inflația creează iluzia unei oferte mai atractive de salarii. Astfel, în condițiile în care nu se produce o reducere permanentă a șomajului, inflația cunoaște o creștere mai rapidă.

Inflația este nocivă deoarece distorsionează funcționarea sistemului de prețuri, creează o redistribuție arbitrară de la debitor la creditor incitând mai mult la speculații și mai puțin la desfășurarea unei activități de investiții productive și este deobicei, costisitor și dificil de eliminat. Șomajul este de asemenea, indezirabil deoarece distorsionează viețile unor oameni și este asociat cu o pierdere irecuperabilă a producției reale.

O politică deliberată în direcția unui șomaj mai scăzut prin acceptarea unui ritm mai înalt al inflației, necesită o creștere continuă a ritmului inflaționist.

Ritmul inegal de restructurare a diverselor componente ale sistemului activității economice, natura imperfectă a informațiilor de care dispun agenții economici au generat oscilații frecvente ale inflației într-un interval scurt de timp. Deformarea criteriilor de adoptare a deciziilor curente generează reducerea contractelor de lungă durată și creșterea stocurilor( motivată și de anumite considerente speculative ). Din acest motiv firmele vor recurge mai des la concedieri și angajări cu caracter temporar în funcție de anticipațiile lor ( adesea inexacte ) privind dinamica inflației. în consecință se manifestă creșterea frecvenței cu care au loc modificări în nivelul cererii de forță de muncă. Accentuarea caracterului aleatoriu al ocupării forței de muncă conduce la sporirea incertitudinilor acesteia cu privire la nivelul venitului pe care ea îl realizează. Combinat cu caracterul fluctuant al inflației acest fapt accentuează tendința de modificare frecventă a consumului și deci a cererii curente, ceea ce la rândul său, are un impact negativ asupra stabilității ratei inflației.

în lumea contemporană, piața muncii poate fi analizată din câteva perspective semnificative: posibilitatea de combinare a flexibilității numerice și funcționale pe care le oferă; facultatea de a-și adapta conținutul calificărilor la noi exigențe și, nu în ultimul rând, posibilitățile pe care conținutul și metodele de formare le oferă pentru a se adapta la noile cerințe.Trăim într-o lume a gusturilor și tehnologiei în schimbare a cunoașterii imperfecte și a incertitudinii. Cei care iau decizii cu privire la activitatea economică nu pot fi siguri de prețurile pieței sau costurile de producție. Deciziile lor trebuie bazate pe anticipări. Totuși, structura de tip răsplată-sancțiune a economiei de piață este clară. Firmele care produc eficient și anticipează corect produsele și serviciile pentru care cererea viitoare va fi cea mai presantă, în corelație cu costurile de producție , vor realiza profituri economice. Cele ce sunt ineficiente și alocă incorect resursele în arii cu o slabă cerere viitoare vor fi penalizate cu pierderi.

în esență, profiturile și pierderile orientează activitatea de afaceri către proiecte ce promovează progresul economic și o îndepărtează de acele proiecte care irosesc resurse rare. Este un lucru cert faptul că națiunile care nu reușesc să îndeplinească bine această funcție vor trăi experiența stagnării.

Analiza statistică a relației inflație-șomaj în România în perioada de tranziție

Problema care se pune în cazul unei posibile corelații între inflație și șomaj este aceea de a vedea în ce măsură cele două seturi de valori(cele după X și respectiv Y)sunt sau nu concordante,adică de a vedea dacă „indivizii statistici”(entitățile elementare purtătoare de însușiri)care iau valori mari după o variabilă iau,în medie,valori mari sau mici după cealaltă1. Pentru datele din tabelul5.1 (valori anuale ale ratei inflației și șomajului în perioada 1990-200l)am obținut următoarele rezultate:

Tabelul.5.2.Media și deviația standard a șomajului și inflației înregistrate în România în perioada 1990-2001

Descriptive Statistics

Se constată că a existat o rată medie a șomajului de 8,25cu o deviație standard de 3.49558E-02 și o rată medie a inflației de 99,075 cu o deviație standard de 0.825521.

Stabilirea covarianței se poate realiza prin intermediul coeficientului de corelație Pearson care variază în intervalul de la-11a +l.In cazul în care se ating aceste valori extreme,corelația este perfectă,negativă sau pozitivă.,iar valoarea nulă indică situația în care variabilele sunt necorelate.Proprietatea acestui coeficient constă în faptul că valoarea lui nu este o funcție de valorile variabilelor,ci de diferențele dintre aceste valori,luate două câte două,deci de distanțele dintre „indivizi”.

Correlations

Se observă că valoarea coeficientului Pearson este de 0.154,ceea ce ar indica o corelație slabă de natură directă,dar pentru că pragul de semnificație asociat(0.633) este >0.05 spunem că avem un coeficient de asociere care nu este semnificativ ceea ce implică lipsa asocierii între cele două variabile:inflație și șomaj anual în perioada 1991-2001.

Modelele de regresie au ca scop prezentarea “rezumată’’într-un plan a norului de puncte,adică reprezentarea aiurii distribuției a două variabile corelate.Legătura statistică între două variabile Y(variabila dependentă) și X(variabila independentă)se poate exprima printr-o fîmcție de regresi e: Y *=f(X) .Rezolvarea problemei de regresie presupune determinarea curbe de regresiei ce aproximează norul de puncte,respectiv a parametrilor funcției f(X) .Valorile seriei sunt modelate ca o funcție liniară de timp în

Y=bO+bl*t Y=bO+bl*lnt Y=bO+bl*/t Y=bO+bl *t+b2*t**2 Y=bO+b 1 *t+b2*t* *2+b3 *t* *3 Y=bO*t**bl

Y=bO+bl**t sau lnY=lnbO+lnbl*t Y=e**(bO+(bl/t))sau lnY=bO+(bl/t) Y=l/(l/n+(bO*(b 1 * *t)))sau ln(l/y- l/n)=lnbO+ln(bl)*t Y=e**(bO+bl*t) sau lnY=bO+bl*t Y=bO*(e**(bl*t))sau inYMnbO+bl *t Mai întâi am considerat șomajul ca variabilă independentă,iar inflația ca variabilă dependentă.în acest caz modelele logaritmic(LOG),invers(INV), putere(POW) și curbă S(S)nu pot fi calculate.

Upper

inflație

Se observă că în acest caz cele mai adecvate reprezentări sunt cele: compuse ,de creștere,exponențială și logistică,care prezintă toate un Rsq=0.203

Y=0.1909+14.90525**t sau lnY=ln0.1909+lnl4.90525*t Y=e**(-1.6098+14.2146*t) sau lnY=-1.6098+14.2146*t Y=0.1999*(e**(14.2146*t))sau lnY=lnO. 1999+14.2146*t Y=l/(l/n+(5.0020*(6.7E-07**t)))sau ln( 1/y- l/n)=ln5.0020+ln(6.7E-07)*t

inflație

Fig.5.26.Model de regresie logistică inflație (variabila dependentă)-șomaj (variabilă independentă)

Am analizat și posibila corelație între inflație(ca variabilă independentă)și șomaj(ca variabilă dependentă);Analiza de regresie a arătat că modeleledogaritmic,compus,de putere,curbă S,de creștere,exponențial,logistic nu pot

.3310 .0775

Fig.5.27 Modele ale regresiei: inflaiie(variabila independentă)-șomaj(variabilă dependentă)

Se observă că în acest caz cea mai adecvată reprezentare este cea cubică care prezintă cel mai mare Rsq=0.718;

Y=-0.145+0.3882*t-0.3310*t**2+0.0775*t**3

șomaj

Rata inflației luată în studiu este calculată pe baza variației IPQpentru a investiga posibilitatea existenței unei corelații între inflație și șomaj am verificat dacă este vreo legătură între inflația anuală(care exprimă modificarea relativă a IPC)și modificarea relativă procentuală a șomajului.

Tabelul 5.4.Rata anuală a inflației și modificarea % relativă a șomajului în perioada 1992-2002

Sursa datelorAnuarul statistic al României;Buletine statistice lunare

Valoarea coeficientului Pearson este de 0.649,ceea ce ar indica o corelație destul de puternică de natură directă ,iar pentru că pragul de semnificație asociat(0.031) este <0.05 rezultă că avem un coeficient de asociere care este semnificativ ceea ce implică existența asocierii între cele două variabile:rata inflației anuale și modificarea procentuală relativă a șomajului anual.

Analiza de regresie în care inflația anuală este variabila dependentă iar modificarea procentuală relativă a șomajului anual este variabila independentă a reliefat ca posibile următoarele modele:

Upper

Cel mai semnificativ este modelul regresiei cubice(Rsq.=0.626) Y=61.2024+2.5552*t+0.0451*t* *2-0.0003 *t**3

Fig.5.30.Model cubic al regresiei: rata anuală a inflației(variabila dependentă) și variația procentuală a șomajului anual(variabilă independentă)

Considerând inflația anuală ca variabilă independentă și modificarea relativă a șomajului ca variabilă dependentă se obțin următoarele modele:

Upper

modif.%a som

Cel mai adecvat model este cel cubic(Rsq.=0.610): Y=60.7583-3.1580*t-l-0.0341 *t**2-9.E-05*t**3

modif.%a som

Am analizat și posibila corelație dintre inflația exprimată prin IPC

cumulat(1990=0)și șomaj în perioada 1991-2001

Tabelul 5.6.Valorile IPCcumulaf1990=0)și șomaj în perioada 1991-2001

Sursa datelonAnuarul statistic al României

Deși valoarea coeficientului Pearson este de 0.305,ceea ce ar indica o corelație slabă de natură directă,pentru că pragul de semnificație asociat(0.362) este

Analiza de regresie în care inflația exprimată prin IPC cumulat (1990=0)e considerată variabilă independentă în timp ce șomajul este variabila dependentă a reliefat ca posibile următoarele modele de regresie:Independent: IPC

Upper

c Linear c Logarithmic c Inverse c Quadratic Cubic Compound c Power c S

fl Growth c Exponential 0 Logistic

șomaj

IPC

ipc

Confonn rezultatelor înfățișate în tabelul 5.9 se observă că valoarea coeficientului Pearson este de 0.691,ceea ce ar indica o corelație destul de puternică de natură directă,iar pentru că pragul de semnificație asociat(0.013) este<0.05 spunem că avem un coeficient de asociere care este semnificativ ceea ce implică existența asocierii între cele două variabile:IPCmediu pe luni și șomajul mediu pe luni.

*ș Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

Linear

a Logarithmic
D Inverse
° Quadratic
Cubic
Compound
a Power

O s

° Growth D Exponential ° Logistic

șomaj med.Iun.

Fig.5.37.Modele ale regresiei: mediei IPC pe luni(variabila dependentă) și a mediei șomajului pe luni(variabilă independentă)

Cele mai adecvate modele par a fi cel qudratic și cubic,dar pentru că în cazul modelului cubic a fost atinsă limita de toleranță admisă unele valori nu au fost folosite și din acest motiv în acest caz modelul cubic se va identifica cu cel quadratic;Astfel,modelul quadratic rămâne cel mai adecvat: Y=26.3529+14.6940*t-0.6698*t**2

ipc mediu lunar

Am realizat și analiza de regresie a mediei BPC pe luni ca variabilă independentă și a mediei șomajului pe luni ca variabilă dependentă și am identificat ca posibile următoarele modele de regresie:

Cel mai adecvat model este cel cubic: Y=335.648-4.7867*t+0.0002*T**3

șomaj med.lun.

Fig.5.40.Model al regresiei cubice: a mediei IPC pe luni(variabila independentă) și a mediei șomajului pe luni(variabilă dependentă)

Deoarece datele pe care le-am luat în calcul la începutul analizei sunt valori înregistrate la sfârșitul intervalului(anului) și pentru că între acestea și valorile lunare din timpul anului există diferențe apreciabile am realizat și analiza corelației dintre 132 de indici EPC lunar(luna precedentă=100)(tabelul 3.7)și șomajul lunar(tabelul 4.12) în perioada 1992-2002.

Tabelul 5.10. Coeficientul de corelație Pearson în cazul inflației și șomajului(valori lunare) din România

**• Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).

Valoarea coeficientului Pearson este de -0.314,ceea ce ar indica o corelație de natură indirectă,pentru că pragul de semnificație asociat(O.OOO) este <0.01 rezultă că avem un coeficient de asociere care este semnificativ ceea ce implică existența asocierii între cele două variabilerinflație lunară(exprimată prin IPClunar,luna precedentă=100) și șomajul lunar.

Tabelul 5.11.Valorile medii ale IPClunar(luna precedentă=100) și șomajului lunar în perioada 1992-2002

Modelele de regresie posibile ale corelațieiiinflație lunară exprimată ca IPC (luna precedentă=100) ca variabilă dependentă și șomaj ca variabila independentă sunt:

Upper

o Linear a Logarithmic D Inverse ° Quadratic Cubic Compound ® Power n s

D Growth n Exponential D Logistic

Cel mai adecvat model este cel în curbă S(pentru care Rsq.=0.125): Y=e**(4.5952+(0.4918/t)) sau lnY=4.5952+(0.4918)/t

Modele de regresie posibile ale corelației: IPClunar(luna precedentă^ 100)ca

variabilă independentă și șomajul lunar ca variabila dependentă sunt:

= Logarithmic

c Inverse ° Quadratic Cubic Compound 13 Power <= S ? Growth ~ Exponential 0 Logistic

90 100 110 120 130 140

inflație lunara

Cel mai adecvat model este cel în curbă S(pentru care
Rsq.=0.118):Y=e**(0.3170+196.993/t)sau lnY=0.3170+(l 96.993)/t

șomaj lunar

^ Observed

*» S

inflație lunara

*• Correlation is significant at the 0.05 level (2-tailed).

Se observă că valoarea coeficientului Pearson este de 0.213,ceea ce indică o anumită corelație de natură directă,iar pentru că pragul de semnificație asociat(0.014) este<0.05 rezultă că avem un coeficient de asociere care este semnificativ ceea ce implică existența asocierii între cele două variabile:IPClunar și variația lunară a șomajului.

Considerând IPC lunar ca variabilă dependentă și variația lunară a șomajului ca variabilă independentă modelele de regresie posibile în cazul acestei asocieri sunt:

IPCLUNAR EXP .049 130 6.74 .011 104.586 .0015

IPCLUNAR LGS .049 130 6.74 .011 . .0096 .9985

ipc lunar

variația șomaj

Cel mai adecvat model(Rsq.=0.098) ese cel cubic: Y=104.674+0.3210*t+0.0014*t**2-0.0002*t**3

ipc lunar

Fig.5.46.Modelalregresiei cubice:EPClunar(variabila dependentă)și a variației șomajului limar(variabilă independentă)

Dacă se consideră IPClunar ca variabilă independentă și variația lunară procentuală a șomajului ca variabilă dependentă se pot configura următoarele modele de regresie: upper

Dependent Mth Rsq d.f. F Sigf bound bO bl

b2 • b3

variația șomaj

Fig.5.47. Modele ale regres iei: IPC lunar(variabila independentă) și a variației șomajului lunar(variabilă dependentă)

In acest caz cele mai adecvate modele de regresie sunt cele quadratice și cubice,dar pentru că în cazul modelului cubic a fost atinsă limita de toleranță admisă unele valori nu au fost folosite și din acest motiv în acest caz modelul cubic se va identifica cu cel quadratic;Astfel,modelul quadratic rămâne cel mai adecvat: Y=-370.82+6.4539*t-0.0277*t**2

Concluziile care se impun sunt următoarele:

-nu există o asociere între rata inflației anuale și șomajul anuaKyalori înregistrate la sfârșitul intervalului) în perioada 1991-2001,ceea ce confirmă observația că o aceeași rată a șomajului coexistă cu niveluri diferite ale inflației și invers pentru valori apropiate ale inflației există niveluri diferite ale șomajului.

-existența unei corelații destul de puternice de natură directă între rata anuală a inflației și modificarea procentuală relativă a șomajului anual(l 992-2002);aceasta este în concordanță cu creșterea concomitentă a prețurilor și a șomajului în primii ani ai tranziției când inflația reprimată și șomajul ascuns au început să se manifeste fățiș urmând ca apoi pe măsura implementării diferitelor politici de țintire a inflației și combatere a șomajului rata inflației și modificarea procentuală relativă a șomajului să se diminueze pentru ca ulterior să cunoască noi majorări.

-lipsa asocierii între IPCcumulat(1990—100)și șomajul anual din intervalul 1991- 2001,ceta ce confirmă inexistența pe termen lung a unei relații de compensare între inflație și șomaj.

-existența unei corelații destul de semnificative de natură directă între IPC mediu pe luni și șomajul mediu pe luni;această constatare probează o anumită sezonalitate a corelației generată de scăderea IPC în lunile de vară concomitent cu o reducere a șomajului datorită apariției unor locuri de muncă cu caracter temporar,după care odată cu apropierea de lunile de iarnă ,datorită majorării cu preponderență a cheltuielilor legate de energia termică și ca urmare a reducerii ofertei de locuri de muncă cu caracter sezonier urmează o reinflamare a prețurilor și o creștere a șomajului. -existența unei asocieri de natură indirectă între inflația lunarăjexprimată prin IPClunar considerând luna precedentă=100)și șomajul lunar(132 de indici din intervalul 1992-2002)¡astfel, se pare că pe termen foarte scurt (o lună)există o anume relație de compensare între inflație și șomaj’.o creștere a inflației se asociază cu o scădere a șomajului și invers o diminuare a inflației se corelează cu o creștere a șomajului.

-existența unei asocieri de natură directă între IPC lunar și modificarea procentuală relativă,față de luna precedentă, a șomajului;astfel,într-un plan mai discret se confirmă aceeași tendință consemnată la nivel anual.

In concluzie,dacă pe termen foarte scurt se consemnează o anume relație de compensare între inflație și șomaj,pe termen lung,pentru întreaga perioadă de tranziție la o economie de piață,în cazul României nu se manifestă o astfel de relație de compensare; Lipsa corelației inverse inflație-șomaj în România s-ar putea explica și prin existența tranziției.Curba Phillips se poate manifesta acolo și când economia funcționează bine și nu când este în tranziție și trece dintr-un dezechilibru în altul.Ori ceea ce s-a manifestat în România în aproape toată perioada 1990-2001 poate fi caracterizat prin șlumpflație,adică coexistența inflației ridicate și a șomajului în condițiile „căderii”producției,dezorganizării fluxurilor reale și monetare,etc

CAPITOLUL 6.

ELEMENTE SPECIFICE TRANZIȚIEI ROMÂNEȘTI

Limite ale determinărilor statistice

Evaluarea inflației-fenomen cu o sferă de manifestare la nivel macroeconomic, în care sistemul social și cel economic ocupă un loc central și se întrepătrund, unde factori cuantificabili și chiar imposibil de cuantificat influențează cumulat în timp și/sau la un moment dat nivelul acesteia- constituie o problemă deosebit de spinoasă.In literatura și practica de specialitate inflația se măsoară prin intermediul unuia dintre efectele sale principale, și anume acela al evoluției prețurilor în economie.Pentru cuantificarea inflației se folosește ca modalitate de apreciere rata inflației, care exprimă în fapt creșterea indicelui general al prețurilor pentru mărfuri și servicii sau scăderea puterii de cumpărare a banilor.Pentru detenninarea indicelui general al prețurilor se folosesc mai multe variante de calcufcea mai răspândită este indicele Laspeyres:un indice agregat al prețurilor pentru un coș de bunuri și servicii selectat, în care se iau ca ponderi cele avute în vedere la construirea coșului în perioada de bază1. Relația de calcul este :

Ip(L) = unde(l)

X Poflo

Pi și po sunt prețurile perioadei curente, respectiv perioadei de bază;

qo – reprezintă ponderile asociate bunurilor și serviciilor în perioada de bază din coș. Metoda folosită pentru determinarea indicilor generali ai prețurilor este cea a indicilor și constă în raportareâ a două valori înregistrate ale aceluiași indicator din perioada curentă la perioada de bază. Se obține astfel o mărime relativă adimensională, ceea ce conferă acestora calitatea de indici în dinamică.Scopul calculării acestui indice constă în faptul că acesta trebuie să cuprindă și să exprime evoluția prețurilor la mărfuri și a tarifelor la servicii pentru un eșantion reprezentativ de mărfuri și servicii cumpărate de populație.

Imposibilitatea înregistrării tuturor operațiilor ce au loc în economie pentru toată populația a dus la utilizarea bugetelor de familie. In România, bugetele de familie se cercetează pentru un număr de 9000 de gospodării, în cadrul cărora detalierea este următoarea: 5900 familii de salariați, 2700 familii de țărani și 400 de familii de pensionari, desfășurate pe cuprinsul a 325 localități urbane și rurale. Varianta cu ponderi fixe prezintă dezavantaje ce privesc riscul alegerii unei baze de raportare atipice, necesitatea actualizării periodice a ponderilor folosite în calcule (la intervale de 4-5 ani) pentru a evita "desprinderea de realitate" prin neincluderea noilor produse și servicii și subestimarea orientării consumatorilor spre mărfuri la care prețurile se mențin relativ stabile.’’Ponderile variabile" sunt obținute pe baza informațiilor oferite (nu întotdeauna suficient de operativ) de eșantionul Anchetei Integrate în Gospodării (AIG). Dezavantajele aplicării variantei cu ponderi actualizate sunt legate de comparabilitatea în timp dar și pe plan internațional, precum și de costurile mai mari legate de continua actualizare a prețurilor.

Există o serie de limite ale determinării indicelui general al prețurilor generate de următoarele aspecte:

-Oricât de mult s-ar dori să se realizeze o cuantificare cât mai exactă a indicelui general al prețurilor, acesta capătă caracter de convenție, ca urmare a faptului că este imposibil să fie cuprinse toate bunurile și serviciile existente în economie, din toate

zonele geografice, evaluate la toate prețurile practicate. Acest lucru impune să se lucreze cu eșantioane de produse, cu puncte de înregistrare și la momente de raportare bine stabilite;

-Apariția de bunuri noi și/sau complementare de care nu se ține întotdeauna seama atunci când se constituie eșantioanele și aceasta influențează rezultatul final. -Dispariția unor bunuri de-a lungul unei perioade mari de timp;

– Neconcordanța între sfera de cuprindere a indicilor prețurilor și sfera de referință a proceselor inflaționiste;

-Observarea statistică exhaustivă a tuturor actelor individuale de vânzare/cumpărare sau de consum (utilizare) individual este dificilă (dacă nu chiar imposibilă) și nejustificată din punct de vedere economic;

-Nu se are în vedere faptul că o creștere sau scădere a prețului se poate face și ca urmare a modificărilor calitative, cantitative și concurențiale din cadrul pieței produselor studiate;

-Structura cheltuielilor pentru mărfuri și servicii se bazează pe cercetarea bugetelor de familie (din ian 1995 s-a introdus sistemul AIG cu un nomenclator al mărfurilor și serviciilor conform EURO STAT) și ea nu include autoconsumul, cumpărările de locuințe sau construcții și nici prestarea de munci agricole.

Din informații neoficiale se știe că varianta Laspeyres (cu ponderi fixe – octombrie 1990) a fost utilizată în România până în anul 1993 (inclusiv), după care s-a trecut la varianta "cu ponderi variabile" (începând cu anul 1994), pentru determinarea ratei inflației.(Precizările metodologice din Anuarul Statistic al României menționează că, până în anul 1993, s-a utilizat sistemul de ponderare Laspeyres bazat pe structura cheltuielilor de consum din 1990 cunoscută din bugetele de familei, și începând cu anul 1994 se utilizează structura acestor cheltuieli din anul 1993).Tot din informații neoficiale se cunoaște faptul că începând cu luna iulie 2002 s-a modificat structura „coșului de consunf’prin diminuarea substanțială a ponderii cheltuielilor cu întreținerea încât în prezent acestea reprezintă doar 8,2%; astfel,majorarea grosieră a prețului gigacaloriei și implicit a cheltuielilor cu încălzirea a avut un impact prea puțin semnificativ asupra bugetului unei familii și nu a dat măsura reală a măririi prețurilor;rata oficială a inflației(17,9%)a fost net diferită de cea resimțită de consumatori.Aducerea inflației sub 20%a fost clamată ca o mare izbândă economică,dar ținând cont de felul în care s-a obținut,este un rezultat discutabil.Decizia trebuie,totuși, acceptată într-un mod nuanțat doar dacă avem în vedere că teama de inflație contribuie la escaladarea inflației (prin creșterea cererii și presiunilor în direcția creșterii salariilor) așa incât o diminuare a temerilor prin rezultate statistice mai puțin alarmante ar contribui la menținerea inflației sub control.

Indicatorul cel mai relevant pentru măsurarea inflației este indicele deflator P.I.B. și rata inflației calculată pe baza acestuia . Un astfel de indice are o cuprindere mai largă întrucât include, pe lângă mărfurile și serviciile destinate consumului populației, și bunurile destinate investițiilor.

Rata inflației este calculată și publicată ca un indicator sintetic general pentru populația țării. Prezintă interes și indicatorii dezagregați pe categorii de populație (muncitori, pensionari, țărani, studenți) ca și pe zone ale țării. Diferențele dintre prețuri care pot apărea îndeosebi de la o zonă a țării la alta, ca și diferențele în ceea ce privește structura consumului (ponderile) diverselor categorii de populație, pot conduce la deosebiri în ce privește nivelul ratei inflației calculat pe segmente (categorii) de populație.

în ceea ce privește determinarea ratei șomajului trebuie avute în vedere aspectele legate de economia subterană;Ratele înalte ale impozitării,fragilitatea controalelor și amenzile relativ blânde în cazul depistării fraudei fiscale au condus la o implicare semnificativă a forței de muncă în sectorul invizibil al economiei. Conform rezultatelor furnizate de AIG munca „la negru”cunoaște dimensiuni substanțiale;în plus,persoanele care beneficiază de „venitul minim garantat’’sunt implicit excluse din categoria șomerilor,deși nu au un loc de muncă. Din acest motiv rata nominală a șomajului diferă apreciabil de cea real;în concluzie,datele privind rata inflației și a șomajului nu se pot absolutiza ci trebuie privite cu o anumită rezervă.

Corelația economic-politic

Ciclul politico-economic

„ întreaga istorie politică arată că forța unui guvern și capacitatea de a păstra încrederea electoratului într-o perioadă de alegeri generale depind de succesul politicii sale economice”. Aceste cuvinte ale lui Harold Wilson, fost prim-ministru al Marii Britanii, se constituie in chintesența noțiunii de ciclu politico-economic. Dacă Wilson are dreptate și daca ipoteza lui Down privind comportamentul maximizator de voturi al politicienilor este corectă, înseamnă că obiectivul central pe care și-l fixează fiecare guvern este de a manevra în așa fel economia încît aceasta să funcționeze “la parametrii maximi” tocmai în perioada premergătoare alegerilor generale. De regulă, acest lucru ar trebui să conducă la realegerea forțelor politice aflate la putere sau altfel spus partidele își alcătuiesc mai degrabă politica de acțiune în vederea câștigării alegerilor, în loc de a câștiga alegerile în vederea formulării politicii de acțiune.

Premisa uzuală de la care se pornește este că, din punctul de vedere al funcției lor de maximizatori de utilitate, alegătorii tind să se simtă mai satisfăcuți de prestația guvernului în perioadele de creștere a veniturilor și reducere a șomajului (factorul de așa-zis “confort psihic”), și mai puțin satisfăcuți de guvern în perioade de stagnare, de scădere a veniturilor și de șomaj ridicat. Dată fiind știuta tendință a economiilor de piață de a evolua în salturi, adică mai degrabă în suișuri și coborâșuri decât în linie dreaptă, ideea care rezultă de aici este că guvernele încearcă să manipuleze ciclul economic (dacă nu chiar să-i mărească viteza de evoluție), astfel încât randamentul “optim” al economiei să fie atins exact în perioada alegerilor generale. în acest mod, guvernul are cele mai mari șanse să fie reales, fiindcă există o mai mare probabilitate ca alegătorii să voteze pentru partidul aflat la putere atunci

Așadar, evoluția unei economii de piață democratice tinde să arate așa(Fig.6.1).

Raționamentul acesta poate fi dus mai departe, avansându-se ideea că, pe termen lung, un asemenea tipar evolutiv nu poate fi în beneficiul economiei, fiindcă presupune, pe de o parte, apariția unor fluctuații dăunătoare și, pe de alta, utilizarea unor politici care să asigure mai degrabă realegerea guvernului decât funcționarea eficientă a economiei. în spatele solicitării ca băncile centrale să devină independente de puterea politică se află tocmai opiniile de acest gen.

Dar acest raționament, trebuie totuși să fie supus unei analize mai atente, fiindcă valabilitatea lui poate fi analizată din mai multe puncte de vedere1. Un prim aspect demn de notat ar fi acela că, deși logica aflată la baza ideii de existență a ciclului politico-economic s-a considerat a decurge din premisele teoriei economice neoclasice, posibilitatea evoluției ciclice se vede contrazisă de alte câteva ipoteze, susținute în cadrul anumitor ramuri ale teoriei neoclasice. în mod evident, se pornește de la ipoteza că guvernele au puterea de a manipula economia, în așa fel încât să modifice nivelul producției și al ocupării, dar această teorie contrazice optica microeconomică “neoclasică”, prin care se susține că, dacă indivizii au anticipații raționale, nici un guvern nu poate organiza o scădere a ratei șomajului, fie și numai pe termen scurt. Iar demonstrația bazată pe teoria anticipațiilor raționale merge și mai departe: chiar dacă se admite că guvernul deține capacitatea de a manevra modificări pe termen scurt în nivelul producției și al ocupării, existența ciclului politico- economic pare să sugereze ideea că alegătorii nu ajung niciodată să învețe din propria experiență. Așadar, altfel spus, anticipațiile alegătorilor nu sunt raționale.De exemplu,în SUA ,deși, comparativ cu situația din alegerile anterioare – când guvernul a reușit să aducă economia într-o poziție de vârf doar că, imediat după aceea, să se intre in recesiune – istoria s-a repetat și la următoarele alegeri (guvernul a manevrat din nou o creștere a ocupării și a nivelului de producție), acest fapt nu i-a determinat pe alegători să-și schimbe comportamentul. O asemenea optică în privința atitudinii votanților nu este compatibilă cu prezumția de raționalitate pe care se sprijină întreaga teorie economică neoclasică.

Un alt aspect incert pe care îl ridică teoria ciclurilor politico-economice ar fi cel legat de acuratețea și stabilitatea parametrilor de corelare între gradul de popularitate a guvernului și anumite variabile economice majore. Teoria ciclurilor politico-economice nu poate fi aplicată decât dacă există un oarecare grad de stabilitate și predictibilitate, atât în ceea ce privește performanțele economiei, cât și privind șansele electorale ale guvernului aflat la putere.Experiența trecută ne avertizează că această idee este discutabilă, fiindcă multe din guvernele occidentale ale anilor ’80 au revenit la putere chiar și în condițiile unui șomaj accentuat – rezultat care, cu câteva decenii în urmă, ar fi părut de-a dreptul imposibil. Firește, sunt necesari parametrii de evaluare mult mai specifici decât cei menționați, iar cercetările întreprinse au dus la concluzia că asupra popularității guvernului aflat la putere pot avea influență doar trei variabile macroeconomice majore:

1Rata șomajului (efect negativ);

Rata inflației (efect negativ);

Rata de creștere a venitului disponibil real (efect pozitiv).

Atunci când guvernul cunoaște cu exactitate efectul exercitat de fiecare variabilă asupra popularității sale, își poate stabili ca obiectiv atingerea în economie a unei poziții de optim;evident, în măsura în care își poate permite acest lucru, date fiind diversele limitări impuse de aspecte cum ar fi relația reciproc compensatoare între inflație și șomaj. în general coeficienții rezultați din calculele de acest tip se consideră că variază atât de la țară la țară, cât și de la o perioadă la alta. Astfel,cifrele estimative privind impactul condițiilor economice asupra popularității guvernului indică următoarele observații: în SUA, corelațiile s-au modificat de-a lungul timpului;în perioadal953-1975 coeficientul estimat pentru șomaj a fost de -4,2 și cel pentru inflație de-1 pentru ca în perioadal981-1988 coeficientul pentru șomaj să fie de -8,6iar cel pentru inflație de -0,1 .Dar poate și mai important este de remarcat cât de mult par să difere corelațiile între țările studiate. Deși în SUA(1953-1975) și în Marea Britanie(în perioadal 959-1974 coeficientul estimat pentru șomaj -6 și pentru inflație 0,7) se poate deduce că, pe perioadele de timp indicate, a existat un avantaj politic clar în reducerea șomajului, chiar cu prețul accentuării inflației, afirmația nu este nici pe departe valabilă în Germania de Vest(unde în perioada 1951-1975 coeficientul estimat pentru șomaj a fost -0,9 iar cel pentru inflație -0,7). Unele cercetări întreprinse au arătat că, în Elveția anilor ’70, câștigul politic adus de restricționarea inflației ar fi fost mai mare decât cel posibil de obținut prin reducerea șomajului. Așadar, ciclul politico-economic efectiv se poate să fi avut loc pe principiul opus celui sugerat de obicei.în România ,în anul electoral 1996 șomajul a înregistrat o diminuare semnificativă 30,5%,dar în 2000 scăderea a fost de doar 11%.

Trebuie remarcat faptul că toate modelele de cicluri politico-economice recunosc importanța factorilor non-economici, care pot ajunge să depășească ponderea oricăreia dintre variabilele economice. în general, se consideră că principalii factori de natură non-economică sunt următorii:

Gradul inițial de popularitate al guvernului.

Un ciclu electoral autonom, prin care popularitatea guvernului scade progresiv până la jumătatea mandatului legislativ, după care începe să crească treptat până la alegeri. Valabilitatea acestui concept se confirmă cu deosebire în cazul Marii Britanii.

Evenimentele interne de mare importanță, cum ar fi “afacerea Watergate” în Statele Unite.

Evenimente externe importante. Foarte adesea, evenimentele de acest tip par să nu aiba decât efecte de scurtă durată.

în legătură cu ciclul politico-economic apare firesc întrebarea dacă politicienii caută întotdeauna să fie realiști indiferent de costuri. Cu alte cuvinte, care este rolul ideologiei politice – în caz că există un asemenea rol – fiindcă, în caz contrar, ar fi greu de înțeles de ce continuă să existe mai multe partide, care pretind flecare să aibă alte priorități politice. Numai că, acceptând posibilitatea ca ideologia să joace un rol determinant, ciclul politico-economic nu poate fi considerat ca un dat. în baza priorităților politice pe care și le-au fixat, anumite partide urmăresc o combinație de șomaj și inflație evident diferită de cea pe care și-o propun alte partide, combinație care nu are în vedere chiar numai șansele de câștigare a alegerilor – caz în care previziunile cu privire la ciclul politico-economic trebuie amendate corespunzător. Să remarcă totuși că, și în cadrul unui model prin care se permite manifestarea diferențelor de ideologie, ar fi probabil rațional din partea politicienilor să accepte un anumit grad de compromis, în vederea câștigării alegerilor, dacă acesta se consideră a fi singurul mijloc prin care se poate evita un deznodământ și mai nefavorabil, adică venirea la putere a partidelor din opoziție.

Se pare, deci, că există mai multe modalități prin care un ciclu politico- economic elementar poate ajunge să devieze de la evoluția reprezentată în fig.6.1. Dacă se consideră însă că nu toți alegătorii au anticipații în întregime raționale și că una dintre cele mai puternice motivații ale politicienilor este aceea de a-și asigura câștigarea alegerilor, atunci, după toate aparențele, există șanse considerabile ca guvernul, de orice culoare și componență ar fi el, să încerce într-un fel sau altul manipularea ciclului politico-economic. Iar dacă acest lucru nu servește intereselor pe termen lung ale economiei (fluctuațiile, de exemplu, reprezintă un element inoportun din punct de vedere al planurilor de investiții pe termen lung), atunci s-ar putea să avem un argument solid în favoarea ideii de a crea structurile necesare pentru ca economia să fie mai greu de manevrat în scopuri politice de scurtă durată. Acestea sunt argumentele pe care se bazează teoria conform căreia, în democrațiile occidentale, se poate ajunge la o mai bună performanță economică dacă banca centrală a țării este independentă de puterea politică

2. Băncile Centrale independente

în principiu, argumentul în favoarea independenței băncilor centrale este următorul: dacă politica monetară a unui stat trece din mâinile guvernului în responsabilitatea băncii naționale, atunci ea poate fi folosită exclusiv în interesul economic al țării, și nu ca instrument politic pentru recâștigarea alegerilor1.

La nivelul continentului european, acest argument a intrat cu forța în centrul atenției(date fiind deciziile cu privire la Uniunea Economică și Monetară, Banca Centrală Europeană) . în general, se susține ideea că, dacă băncii centrale i se oferă independență și dacă scopul primar al activității sale este de a menține inflația între limitele prestabilite, atunci performanța globală a economiei sale este mai bună decât în cazul în care politica economică se află în sarcina guvernului.

Punctul de plecare al acestei teorii îl constituie, de obicei, un grafic de reprezentare a evoluției ratei medii a șomajului, în funcție de indicatorul calculat pentru nivelul de independență politică al băncii centrale din țara respectivă, grafic pe care apoi se trasează o linie de optim, așa cum se arată în fig.6.2

Concluzia pe care o putem trage din acest grafic este că: cu cât banca centrală deține un mai mare grad de independență politică, cu atât este mai scăzută rata

inflației. Cazul considerat cel mai evident pentru ilustrarea acestei relații 1 cons 1 ui Germania, unde banca centrală a fost independentă și extrem de puternica, iar r medie a inflației s-a menținut constant la niveluri scăzute după ce e^a oi ea mondial. Teoria, ca atare, ridică însă anumite probleme nu in u 1 dificultatea evaluării nivelului de independență al băncii centia e.^ poi nu uitat că apariția a două fenomene asociate nu presupune neapărat o re > cauzalitate. De exemplu, cazul Germaniei se pretează la fel de bine și mode studiu al ciclului politico-economic, dat fiind că guvernele germane spie d de guvernele americane și cele britanice -par a fi capabile să câștige P°Pulan P reducerea inflației tot atât de bine cât prin reducerea șomajului. Așadar, es posibil ca aceasta să fie cauza reală a inflației mai scăzute în Germania, compara îv Statele Unite și Marea Britanie. . ,. . . • plllH

De fapt, atunci când modelele teoretice de ciclu po^ îtico econom ^

comportamentul băncii centrale, ideea este că banca centrală ap îca po 1 restrictivă pe care a ales-o, în scopul combaterii inflației – atata timp ca nu 1 conflict cu politica economică globală a guvernului. Dar, în eventualitatea astfel de conflict, se presupune că banca centrală urmează directive e s a 1 j _ tar*

(care se află într-o poziție mai puternică) și alcătuiește o po 1ica expansionistă care să se încadreze în politica fiscală expansionista dorita g _ Trebuie însă luate în calcul și motivațiile primare, mai puțin evidente a e conduc banca centrală, deoarece, dacă rămânem consecvenți principiu ui = maximizatori de voturi”, înseamnă că printre primele priorități ale banch află și păstrarea postului pe care îl ocupă. Ca urmare, ideea de a supăr p guvernul aflat la putere nu are prea mari șanse de materializare. ^ dm

Argumentația în favoarea independenței băncii centrale își poa e g formal de teoretizare în modelul curbei Phillips amplificate prin anticipații, ș arată în fig.6. 3.Dată fiind premisa politicienilor maximizaton de voturi m democrații occidentale (dar nu în toate) apare tendința ca guvernu reducerea șomajului în perioada premergătoare alegerilor generale, ceea P ipoteza de lucru elementară de la baza ciclului politico-econormc ^ Cu >

guvernul încearcă să deplaseze economia din punctul A al curbei Phillip p scurt nr.l, în punctul B, ceea ce s-ar putea să-i asigure succesul in alegeri.

După alegeri, economia revine în poziția C, corespunzătoare ratei naturale a șomajului, când lucrătorii își dau seama că nu a avut loc, de fapt, o creștere a salariului lor real (una din ipotezele comportamentului standard pe care se bazează curba Phillips amplificată prin anticipații). Problema care se pune este că inflația corespunzătoare punctului C o depășește pe cea inițială, asociată punctului A. în acest moment, din punctul de vedere al teoriei economice, principala dificultate constă în faptul că guvernul nu are capacitatea să reducă nivelul inflației, dacă se consideră că oamenii au învățat din experiența alegerilor generale. Odată ce populația a învățat că, în perioada premergătoare alegerilor , sunt toate șansele ca guvernul să recurgă la “inflamarea” economiei pur și simplu pentru a-și asigura succesul electoral, afirmațiile politicienilor aflați la putere cum că intenționează să reducă inflația și să o mențină la un nivel cât mai scăzut, nu au cum să se bucure de credibilitate. Oamenii se așteaptă întotdeauna ca în perioada premergătoare alegerilor generale inflația să revină la nivelul mai ridicat, ceea ce înseamnă că totalitatea comportamentelor economice, inclusiv nivelul revendicărilor salariale, se ajustează în conformitate cu aceste anticipații. Ca urmare, guvernul este forțat să permită creșterea ofertei de bani și menținerea inflației la rata superioară anticipată, dacă dorește să evite creșterea șomajului. Prețul pe care trebuie să-l plătească națiunea pentru “inflamarea” economiei din motive electorale este permanentizarea nivelului superior al ratei inflației.

Calea de ieșire din această situație este trecerea controlului asupra politicii monetare, în sarcina băncii centrale independente. Astfel, unica responsabilitate a băncii este de a menține o rată redusă a inflației. Fixarea acestui obiectiv de către o bancă centrală independentă ar trebui să se bucure de maximă credibilitate, fiindcă banca respectivă nu are nici un motiv să “inflameze” economia la o dată ulterioară. Așadar, oamenii pot fi dispuși să-și ajusteze comportamentul, inclusiv solicitările salariale, corespunzător unei anticipații moderate cu privire la rata inflației. Astfel,în fiecare țară în cauză, rata inflației ar putea fi mai scăzută, dacă banca centrală ar fi independentă.

Toate acestea par să se constituie în suportul teoretic necesar pentru a susține ideea că o țară dispusă să acorde independență băncii sale centrale va fi răsplătită cu o inflație mai mică (și fără nici un fel de sacrificii din punctul de vedere al producției și al nivelului de ocupare).

La noi în țară ne bucurăm de existența unei bănci centrale cu un mare grad de independență( unul dintre cele mai ridicate din Europa).Este interesant de consemnat că am avut parte începând cu 1990 și de cel mai lung mandat de guvernator al Băncii Naționale;cu excepția unui”intermezzo”politic,când guvernatorul s-a aflat la cârma executivului,practic în mai toată perioada postdecembristă am avut aceeași conducere la “vârfuf’băncii centrale.Cu toate acestea am înregistrat un record nedorit ¡inflația se scrie încă cu două cifre;în lupta cu inflația suntem singura țară central-est europeană care nu am reușit să ținem sub control inflația(sau poate că nu s-a dorit cu adevărat acest lucru).

Dar analiza prezentată comportă totuși, și câteva aspecte discutabile. în mod evident, ea are la bază curba Phillips amplificată prin anticipații, deci implicit premisa că această teorie constituie o modalitate adecvată de modelare a economiei (și nu toți economiștii subscriu acestei păreri). în cazul în care există posibilitatea unui efect pe termen lung reciproc compensator între șomaj și inflație, analiza își pierde valabilitatea.

Ipoteza privitoare la alegători, de care se servește acest model, este diferită față de cea necesară în cazul în care se admite ideea de repetabilitate a ciclului

politico-economic. Cu alte cuvinte, pentru a se putea vorbi de ciclicitate temporală (pentru ca un ciclu politico-economic să dureze în timp), este nevoie ca anticipațiile alegătorilor să fie doar parțial raționale. In caz contrar, adică dacă votanții ar învăța din experiența trecută și n-ar mai repeta aceleași greșeli, ciclul politico-economic n-ar mai avea cum să existe. O concluzie oarecum bizară, dat fiind că baza argumentației în favoarea independenței băncilor centrale o constituie tocmai ciclurile politico- economice.

O altă ipoteză adoptată în această analiză este cea conform căreia obiectivele de combatere a inflației, comunicate de banca centrală, s-ar bucura întotdeauna de credibilitate. Dar, numai că, dacă se confirmă ipoteza privind comportamentul băncilor centrale, folosită în modelul ciclurilor politico-economice, respectiv ideea că bancherii se aliniază cerințelor guvernului în caz de conflict, credibilitatea despre care vorbeam nu mai este chiar atât de evidentă. Dacă banca centrală dorește să fie independentă, atunci trebuie să-și apere independența cu orice preț.

Acest ultim aspect ridică o nouă problemă, care ne duce înapoi la teorema imposibilității enunțată de Arrow. Existența unei bănci centrale complet independentă, care deține toată puterea necesară pentru a fixa politica monetară pe care o consideră adecvată, vine să contrazică una dintre cerințele lui Arrow cu privire la sistemul de vot acceptabil din punct de vedere etic, respectiv non-dictatura. Fundamentul întregii analize prezentate aici a fost ideea că toate deciziile de politică ale guvernului ar trebui luate pe baza unui sistem democratic de vot.Este interesant de constatat că toate ipotezele cu privire la comportamentul alegătorilor și al politicienilor par să fi condus la concluzia că, pentru îmbunătățirea performanțelor economiei, s-ar putea să fie nevoie de funcționarea unei instituții total nedemocratice.

In concluzie,se poate spune că teoria alegerii colective reprezintă instrumentul teoretic de ilustrare a modului în care se pot aplica premisele economiei neoclasice în sfera politicii. După toate aparențele, există posibilitatea ca politica economică să se transforme într-un instrument electoral al guvernelor aflate la putere, cu ajutorul căruia acestea pot încerca să-și asigure câștigarea alegerilor. Pentru a se evita efectele dăunătoare asupra economiei, rezultate dintr-un asemenea fenomen, s-a avansat ideea că anumite elemente de politică economică și, cu deosebire, de politică monetară, ar trebui trecute din mâinile guvernului în responsabilitatea unor instituții independente. Valabilitatea acestor argumente pare să depindă în foarte mare măsură de gradul de raționalitate cu care se presupune că se comportă alegătorii. Așadar, conform teoriei, s-ar putea ca reducerea ponderii pe care o ocupă în politica economică elementele dictate prin vot democratic să fie uneori o decizie oportună. Această concluzie necesită, probabil, dezbateri de factură etică, iar acestea aparțin în mult mai mare măsură domeniului politic decât celui economic, dacă se adoptă o metodologie pozitivistă de abordare a subiectului. De obicei, angajatorii consideră că șomerii care stau fără lucru o perioadă îndelungată își pierd o importantă parte din capacitatea de a redeveni lucrători productivi. Rezultă că e posibil ca o proporție destul de mare din forța de muncă disponibilă să devină de-a dreptul “neangaj abilă”. Dacă guvernul optează pentru o politică de reducere a inflației pe o durată considerabilă (chiar în conformitate cu modelul curbei Phillips amplificate prin anticipații) acest lucru duce la un șomaj ridicat și o inflație scăzută.Dar, problema e că, atunci când procesul durează prea mult, persoanele afectate de șomaj nu mai ajung să primească alte slujbe la sfârșitul lui, iar curba Phillips se deplasează spre dreapta. Cei aflați în afară pot fi

considerați complet nesemnificativi din punct de vedere al presiunii ce poate fi exercitată asupra celor aflați “înăuntru”, deci foarte mulți lucrători pot continua să-și asigure un salariu real peste nivelul de descongestionare a pieței chiar și în condiții de șomaj ridicat.

Un alt motiv pentru care orice stimulare a șomajului ar putea duce la deplasarea spre stânga a curbei Phillips este acela că reducerea producției și a ocupării are loc, de obicei, odată cu fărâmițarea capitalului deținut de agenții economici.Dacă firmele nu-și înlocuiesc utilajele de producție , în fața diminuării cererii, atunci nici o viitoare majorare a cererii agregate nu mai poate determina o creștere a producției, indiferent cât de mare e rata șomajului; Firmele nu mai au capacitatea de a-și spori producția deci, reacția din economie la creșterea cererii este pur și simplu, creșterea prețurilor.

6.2.3.ParaIela cu mercantilismul

Politicienii subliniază mereu beneficiile pe termen scurt obținute de pe urma unei politici, în timp ce ignoră complet consecințele pe termen lung. In mod asemănător, pare să existe o pledoarie nesfârșită pentru propunerile de a ajuta anumite industrii, regiuni sau grupuri fără a lua în considerare impactul lor asupra comunității mai largi, inclusiv asupra plătitorilor de impozite sau a consumatorilor (De exemplu, la noi restructurarea mineritului a condus la disponibilizări masive și acordarea de plăți compensatorii care s-au dovedit fără prea mare utilitate. Au fost măsuri pasive ce nu au condus așa cum s-ar fi dorit,la crearea de locuri de muncă. Zonele defavorizate au primit o mulțime de facilități, dar din păcate au atras puține investiții. In paradisul zonelor fără taxe evaziunea fiscală a fost la ea acasă: scutirea materiilor prime de TVA și scutirea de impozit a profiturilor au favorizat importuri mascate de bunuri vândute în țară la preț de dumpingj.Desigur, multe dintre aceste acțiuni sunt deliberate. Atunci când caută favoruri politice, grupurile de interes și reprezentanții lor plătiți au interesul să-și prezinte cazul în lumina cea mai favorabilă.în mod previzibil, vor exagera beneficiile ignorând importante componente ale costurilor. Când beneficiile sunt imediate și ușor vizibile, în timp ce costurile sunt mai puțin vizibile și în majoritatea lor țin de viitor, sunt evidențiate doar beneficiile(de exemplu,cazul unei exploatări aurifere ce deteriorează grav mediul).

Cei care propun tarife și cote pentru a “proteja locurile de muncă ” ignoră aproape întotdeauna efectele secundare ale politicii lor.

Oferta și cererea legate de drepturile de monopol prin mecanismul statal sau credința că bunăstarea economică a statului poate fi asigurată numai prin reglementări guvernamentale cu caracter naționalist , sau într-un cuvânt “mercantilism “, este numele dat politicilor economice desfășurate în Europa între secolele XV-XIX . Societățile europene ale acelor vremuri erau politizate, birocratizate, dominate de carteluri redistributive și se găseau într-o stare de sărăcie. Paralela între România secolului XX-începutul mileniului III și mercantilismul european al secolelor trecute este ,consider eu,perfect valabilă .

Mercantilismul a fost un sistem în care conducerea statului se afla sub semnul unor reglementări dependente de grupuri elitiste, susținute la rândul lor de privilegii venite din partea statului. Pentru a-și atinge obiectivele, statul mercantilist acorda privilegii producătorilor și consumatorilor favorizați prin intermediul regulamentelor, subvențiilor, taxelor și permiselor. Rezultatul a fost că inițiativa de afaceri se limita la indivizi sau grupuri care aveau legături politice și își puteau răsplăti regele sau guvernul pentru privilegiul de a desfășura o afacere legală. Afacerile erau asemenea unei vaci de lapte, care furnizau guvernului fondurile de care avea nevoie pentru a-și atinge obiectivele puterii .

Deși era orientată în funcție de interesele claselor de comercianți, producția satisfăcea, în același timp, nevoile statului: legăturile statului cu o serie de comercianți prosperi, persoane cu o situație înfloritoare, ușor de identificat, îi dădeau acestuia posibilitatea să obțină și să controleze destul de ușor venitul de care avea nevoie ca să-și țină visteria plină și să urmeze politicile pe care le considera necesare. Astfel, deși pledoaria pentru reglementările operate de stat, pentru subvențiile și intervenția acestuia în numele unor comercianți sau industrii anume era susținută foarte convingător, cert este că aceste competențe ale statului răspundeau, în același timp, nevoii sale de surse de venit identificabile, pe care să le taxeze fără mari probleme. Astfel de exemple se pot identifica în ultimul deceniu și pe tărâm românesc: o anumită activitate este esențială pentru apărarea națională sau este nevoie de o anumită protecție pentru a sprijini dezvoltarea unei industrii (de exemplu: metalurgică, energetică dar în fapt alimentând o constelație de firme ce au prosperat exponențial).

In secolul al XVI-lea, centrele administrației publice europene s-au dezvoltat mult și pe seama birocrației. Ele erau locurile unde se acordau și se negociau privilegiile și firește, unde trăia pătura birocraților .

Birocrația a căpătat amploare pentru că rațiunea de a fi a statului mercantilist, era să redistribuie averea conform propriilor interese fiscale și politice, și astfel să încurajeze, să descurajeze sau să interzică diverse activități economice și diverși agenți economici. Aparatul administrativ al statelor mercantiliste a încetat să mai aibă obiective autonome, administrând în schimb relațiile și negocierile în curs dintre bresle, cartelurile redistributive și stat. Și în acest sens există similitudini importante cu sistemul românesc.Intr-o economie de piață, priceperea de a produce este încurajată, întrucât ceea ce prevalează este concurența; într-o economie mercantilistă, se încurajează abilitatea de a obține privilegii și utilizarea legii în avantaj personal, fiindcă factorul determinant este reglementarea ce vine din partea statului. într-o economie de piață, consumatorii sunt serviți eficient și economic; într-o economie mercantilistă, birocrațiile publice și private sunt bine servite, în general pe cheltuiala restului societății. într-o economie competitivă întreprinzătorul trebuie să satisfacă un client care este interesat numai de calitatea, prețul și accesibilitatea unui produs, nu și de atributele producătorului său. într-un mediu mercantilist, pentru a intra în grațiile statului, iscusința și sociabilitatea sunt atributele cruciale care aduc legi și politici statale favorabile. Capacitatea de a organiza o argumentație cu convingere, coerentă, în mod public sau discret este importantă, dar ținta poate fi atinsă și prin atenții în plan social sau prin mită (de altfel elemente foarte răspândite și în societatea românească actuală).

în economia mercantilistă întreprinzătorii și muncitorii își petrec tot mai mult timp cu plângerile și cu negocierile. Asemănarea cu situația românească este izbitoare și în acest sens ;Sindicatele(“câinii de pază ai democrație“) s-au constituit nu o dată ca o frână în calea reformei și au făcut ca negocierile să se prelungească nepermis de mult; Lipsa de fermitate a guvernanților a condus la cedări în fața presiunii sindicale și implicit la precedente periculoase. De aceea , restructurarea reală a rămas mai degrabă un deziderat.

In economiile de piață, oricine poate intra pe piață, poate produce, distribui sau obține o autorizație guvernamentală fără intervenția terțelor părți; în economiile mercantiliste accesul la piață este limitat. Practic pentru orice se cer permise sau autorizații speciale, iar acest lucru determină o nevoie constantă de asistență din partea unui grup privilegiat sau a unei autorități care păzește porțile administrativului. Faptul că trebuie să pierzi zeci, sute de zile cu tergiversările înainte de a putea să faci să funcționeze o industrie, este un obstacol pe care mercantilismul îl ridică impotriva intrării pe piață.

Mercantilismul a fost infectat de corupția larg răspândită care permitea existența tuturor instituțiilor din acest sistem și care împărțise populația în două categorii: cei care puteau specula sistemul și cei care nu puteau. Astfel, un sistem de instituții legale care pe unii îi încuraja să încalce legea, iar pe alții îi făcea să sufere din cauza ei, și-a pierdut prestigiul în fața amândurora (La noi, corespondentul e reprezentat de administrații financiare, direcții ale finanțelor publice,garda financiară, în ceea ce privește evaziunea fiscală; banca națională în ceea ce ar fi trebuit să fie supravegherea prudențială a băncilor comerciale și proliferarea băncilor populare; CNVM în ceea ce a însemnat dezvoltarea unor fonduri de investiții ca grandioase escrocherii financiare,….).

Mercantilismul s-a prăbușit în majoritatea țărilor Europei de Vest între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când contradicțiile unui sistem incapabil să guverneze o societate mai complexă și mai urbanizată au atins apogeul. Economiile mercantiliste au stagnat, în final ,fiindcă întreprinzătorii de elită s-au specializat în exploatarea legilor care le favorizau accesul la noile metode de producție și fiindcă aceia care ar fi putut produce mai mult erau descurajați sau împiedicați prin lege să o facă. Pe măsură ce afacerile cu statut oficial erau sufocate de taxe și reglementări, iar clandestinii sfidau fățiș legea, dând glas nemulțumirii de a fi marginalizați, se pregătea terenul pentru momentul colapsului.

în vreme ce societatea mercantilistă și circumstanțele declinului ei au fost similare, rezultatul nu a fost totdeauna același. Țările mercantiliste europene care au făcut tranziția de la legi proaste la legi bune s-au liniștit și au fost capabile să prospere mult mai ușor decât cele care au rezistat schimbării. Țările care au fost mai dispuse la compromisuri au adoptat reguli care au permis desfășurarea energiilor creatoare ale cetățenilor. Prin încurajarea interdependenței și a specializării, prin ușurarea accesului la proprietate și la întreprinderile de afaceri, prin reducerea obstacolelor create de saturația de legi și prin faptul că au permis o manieră îndrăzneață și mai directă de guvernare și legislație, ele au făcut trecerea spre o economie de piață cu un minimum de violență și un maximum de bunăstare.

Legile bune enunțau și ofereau libertăți politice, economice și sociale. La rândul lor, acestea au determinat creșterea concurenței și posibilitatea de a compara alternativele și de a controla abuzurile. Puterile discreționare ale birocraților au fost reduse, iar sistemul de legi, precum și cel economic au fost depolitizate, diminuându-se, în acest fel, odată cu starea de descurajare, puterea cartelurilor redistributive și a corupției. Timpul care înainte era irosit pentru cultivarea contractelor și cu tergiversări putea fi acum dedicat producției. Odată ce sistemul de legi a fost adaptat la realitățile unei societăți caracterizate prin diversitate, pluralism și printr-o categorie largă de întreprinzători proveniți din rândurile populației și la o economie aflată într-o rapidă evoluție tehnologică, statul și sistemul de legi și-au recâștigat relevanța socială. Acest fapt a permis statului să reducă nivelul activității clandestine, să controleze fenomenul de violență și să risipească treptat nesiguranța. Țările care au rezistat schimbării și au ținut cu tot dinadinsul să-și păstreze instituțiile mercantiliste au fost incapabile să-și ajusteze sistemele de legi în conformitate cu realitatea și au continuat să se opună nevoilor și aspirațiilor populației.

Mercantilismul a dispărut treptat în Europa, ca urmare a ineficienței sale; profiturile rezultate din redistribuire și din folosirea resurselor pentru aceste scopuri, în loc să fie canalizate spre îmbunătățirea producției, au redus valoarea veniturilor totale ale statelor respective. Țările mercantiliste nu numai că au sărăcit, dar au și alimentat conflicte între cetățeni, subminându-și într-o asemenea măsură structurile sociale, încât mercantilismul european a dispărut încetul cu încetul.

Și pentru că mercantilismul european și cel românesc împărtășesc multe trăsături comune, se poate spune că cel din urmă experimentează un destin similar cu al primului.

Impactul privatizării asupra relației inflație-șomaj

In abordarea noțiunii de privatizare trebuie avut în vedere faptul că privatizarea are forme diferite și că o anumită formă de privatizare poate fi eficientă într-o situație și cu rezultate proaste în alta.A fi pentru pentru privatizare sau împotriva ei, nu înseamnă neapărat să fi pentru sau împotriva responsabilizării statului în sprijinirea și întreținerea serviciilor particulare.

Partizanii sistemului de prețuri al unei economii de piață și-au asumat o economie stabilă, fictivă, independentă de fluctuațiile importante, în sus sau în jos, o economie care să funcționeze eficient, fără șomaj.Intr-un sistem al economiei de piață se consideră că prețurile trebuie să fie niște semnale potențiale a ceea ce reprezintă costurile în producerea de bunuri și servicii, și pentru ceea ce urmează să plătească consumatorii. Totodată, prețurile reprezintă un mijioc de verificare a modului în care economia operează la un nivel eficient (costuri minime).Din acest punct de vedere analiza unei economii se întemeiază pe opțiunile producătorului.

Sistemul unei economii planificate este etichetat ca un sistem ineficient, din moment ce subestimează costul real al producției, iar prețurile constituie semnale eronate prin care producătorii sunt induși în eroare în ceea ce privește cererea consumatorului. Așadar acuzația de bază a unei economii planificate constă în controlul artificial al prețurilor printr-o autoritate centrală.Economiștii pieței libere susțin că ieșirea de sub controlul exercitat de către o autoritate centrală asupra prețurilor ar permite stabilirea de prețuri corecte în tranzacțiile între firme și efectiv alocarea de resurse – dacă un produs nu se poate vinde din cauza prețurilor ridicate, producătorii pot fie să scadă prețul,fie să schimbe resursele și să producă altceva.Cruciada pentru un sistem economic viabil care să asigure prețuri nedistorsionate ne duce înapoi la teoria economică neoclasică, la un sistem pur de “marketizare” care a inundat arena politică mondială din ultimele decenii.

Teoria neoclasică susține că pe măsură ce un guvern se implică mai puțin din punct de vedere economic, cu atât este mai bine pentru economia națională. în România întreprinderile proprietate de stat sunt adesea considerate ineficiente. Această opinie se datorează în mare parte faptului că statul acordă frecvent acestor întreprinderi controlul monopolului de piață. în anumite sectoare productive ale economiei naționale ce au în spate protecția acestui monopol, există tendința de a se vinde produse/servicii de calitate inferioară. în această situație se pune întrebarea asupra gradului de implicare a oamenilor în munca efectivă. Este o concepție dominantă printre majoritatea experților și sunt foarte puțini care reușesc să se detașeze de ea.

Un aspect foarte important îl constituie felul în care mecanismul prețurilor fuzionează cu privatizarea în rezolvarea problemelor unei economii care operează “ineficient”. Având libertatea de a stabili prețurile într-o economie, producătorii își reglează volumul de producție pornind de la faptul că prețurile reprezintă niște semnale corecte; ceea ce doresc consumatorii să plătească ar fi ceea ce producătorii sunt gata să producă. Totuși, întrucât producătorii intră în competiție pentru vânzarea a cât mai multor bunuri, o competiție dură a prețurilor va lua forma unei presiuni puternice în micșorarea salariilor și a beneficiilor – scăderea costurilor de producție înseamnă prețuri mai mici și un volum de vânzări mai mare. în acest fel competitivitatea de prețuri determină micșorarea salariilor într-o economie de tranziție în căutarea de prețuri corecte. Partizanii privatizării dau adesea ca exemplu situația potrivit căreia o firmă privată poate produce ceva mai ieftin decât o întreprindere publică. Acești promotori folosesc apoi standardul de eficiență și susțin că ar trebui ca

întreprindere publică fie să scadă salariile, să scadă beneficiile, să concedieze angajații, fie să funcționeze pe anumite sectoare ori în anumite faze.De aici rezultă că ar trebui ca toate activitățile sectorului public să fie întrerupte sau transferate sectorului privat. Conceptul de privatizare va plasa pe primul loc criteriul de minimizare a prețurilor, în fața altor principii de dezvoltare și creștere economică. 0 consecință de necontestat este că privatizarea întreprinderilor de stat a provocat destul de rapid deteriorarea sau întreruperea relațiilor ori a contractelor comerciale dintre întreprinderi, furnizarea de materii prime sau produse semifabricate nemaiavând continuitate. Acest fapt a forțat multe firme să recurgă la reduceri de producție și scăderi de salarii. 0 situație similară s-a constat și după prăbușirea Consiliului pentru Ajutor Economic Reciproc între țările membre ale acestuia, precum și între fostele republici sovietice.

Drepturile la proprietate au definit cadrul prin care oamenii fac o alegere răspunzând unor motivații ; dreptul la proprietate permite proprietarilor particulari să-și exercite drepturile de proprietate și, în felul acesta, determină evenimente economice. în sistemul socialist proprietatea unei societăți este monitorizată de către reprezentanții aleși și probabil controlată prin interesele de grup (funcționarii de stat), exact cum funcționează managementul în lumea capitalistă, care controlează proprietățile și producția, în conformitate cu dorințele Consiliului de Administrație al unei corporații și cu interesele de grup ca cele ale acționarilor. Problema este dacă această monitorizare se face pentru binele unei societăți, sau, în general, ca un câștig financiar.Făcând separarea între proprietate și control, statul socialist diminuează fricțiunile în relațiile de producție (distanța dintre manager și muncitori), și în același timp îndepărtează proprietarii din sfera de producție, eliminând posibilitatea de a se manifesta ca exploatatori ai altora.Funcționarii de stat își exercită controlul asupra proprietății, ceea ce nu implică și deținerea de proprietate, din moment ce proprietatea este considerată “comună “.Responsabilitatea statului constă în a asigura îmbunătățirea standardului de viață la diferite niveluri sociale ale populației în general, neglijând individul în sine.în aceste condiții statul își poate delega autoritatea asupra resurselor în unitățile colective.Delegarea însă a unei astfel de autorități este considerată intolerabilă și eronată în sectorul capitalist, din moment ce îi privează pe proprietarii particulari de a obține controlul și exercitarea de proprietate.

Majoritatea discuțiilor legate de privatizare sunt focalizate în jurul problemelor privind acelerarea acestui proces,maximizarea prețului de vânzare al obiectivelor și relația dintre restructurare și privatizare văzută mai ales sub aspectul folosirii resurselor umane.Din câmpul dezbaterilor lipsesc tocmai acele aspecte care formează însuși mobilul esențial al acestui proces ¡întărirea responsabilității și a motivației,în faza post-privatizare,a actorilor economici(proprietari,manageri și executanțijpentru ridicarea performanțelor acestora.

Experiența națională și internațională atrage atenția că privatizarea în sine nu constituie un panaceu pentru înlăturarea ,în orice condiții,a tuturor neajunsurilor dintr-o economie cu un puternic sector de stat și aflată în tranziție,în care mediul de afaceri este extrem de turbulent și de fluctuant.încă de la începutul declanșării procesului de privatizare s-a avut în vedere aplicarea unei multitudini de forme de privatizare.în prima perioadă s-au preferat acele forme care răspund mai mult criteriului echității sociale(privatizarea prin metoda MEB O,privatizarea în

masă…)care au favorizat o răspândire pe scară largă a proprietarilor de acțiuni și prin aceasta o mare împrăștiere a drepturilor de proprietate.La multe dintre aceste întreprinderi unde acționariatul este foarte răspândit și unde lipsește acționarul majoritar cu o mare putere economică,mulți salariați(acționari),după

privatizare,doresc să se bucure de ridicarea nivelului de trai prin sporuri de salarii și alte facilități fără să suporte costurile acestora(întărirea disciplinei în muncă,ridicarea productivității muncii,nesiguranța locurilor de muncă datorită restructurărilor,creșterea inegalităților și declinul beneficiilor socialej.Adeseori,chiar managerii se lasă prizonierii unor astfel de mentalități și comportamente pentru că, în caz contrar,ei ar pierde suportul acționarilor și al sindicatelor.Acest tip de firme au puține șanse de a supraviețui,mai ales că la privatizarea prin certificate sau pe baza unor credite eșalonate,acordate salariaților,firmele respective nu s-au bucurat de o infuzie de capital absolut necesară pentru efectuarea restructurării.

în România cea mai mare parte a populației susține privatizarea . Dacă dăm curs teoriei neoclasice necesitatea privatizării sectorului public poate părea legitimă, dar eficiența nu înseamnă doar reducerea costurilor, ci să se și acționeze în așa fel încât beneficiile muncitorilor să nu fie reduse; altfel ar putea să apară întrebarea “Eficiența pentru cine și cu ce “

în ceea ce privește problema privatizării resurselor publice în România aceasta s-a făcut într-un mod extrem de special.S-a acreditat ideea că statul,recuno scut ca cel mai prost administrator,trebuie să-și transfere proprietățile către administratori mai eficienți,cum sunt cei particulari;în acest context,am consemnat “privatizări” originale,cum ar fi cea a Romtelecom-ului în care de fapt a fost vorba despre o etatizare prin trecerea proprietății de stat în patrimoniul unei alte firme grecești de stat OTE.Privatizarea celui mai mare(și până la începutul anului 2003 și singurul joperator de telefonie fixă din România nu a dus nici pe departe la

o îmbunătățire a serviciilor și tarifelor practicate ci dimpotrivă la o escaladare a prețurilor.In ceea ce privește locurile de muncă,deși inițial s-au făcut promisiuni că nu vor exista reduceri masive,în momentul obținerii pachetului de control al acțiunilor aceste disponibilizări au devenit o certitudine.

Pentru România era esențială trecerea în proprietate privată a celei mai mari găuri negre a economiei naționale:SIDEX.în acest scop s-a decis”cosmetizarea” combinatului prin ștergerea datoriilor ce depășeau un miliard de dolari.în plus a fost acordat un important pachet de facilități(scutire de la plata TVA,a impozitului pe profit,…timp de 5 ani).Cu toate aceste elemente de atractivitate suma finală efectiv obținută de statul român a fost de doar câteva zeci de milioane de dolari(față de cele 2 miliarde de dolari sperate).Trebuie precizat că în pofida promisiunilor de a nu se face reduceri drastice de personal s-a trecut rapid la disponibilizări cu acordarea unor salarii compensatorii extrem de tentante;toate acestea în condițiile în care SIDEX nu va plăti timp de 3 ani CAS . Din nou statul a fost eternul perdant.

Câștigul monetar al producătorilor nu mai ține cont de celelalte pierderi precum șomajul, o producție în regres, salarii mici etc. De fapt privatizarea întreprinderilor de stat din România nu a dus nici la creșterea productivității naționale, nici la ameliorarea condițiilor economice de viață a populației majoritare ori la dobândirea unui venit rezonabil.

După o îndelungată perioadă în care am asistat la o autoconservare a patrimoniului FPS ce nu avea nici un interes real în a se desființa ci dimpotrivă de a perpetua structuri caracteristice “statului captiv”,s-a trecut în ultimii ani la o veritabilă frenezie a privatizărilor pe mai nimic.

La noi s-a acționat în vederea vinderii fiecărei întreprinderi proprietate de stat pe bani lichizi, așa cum în situații similare au fost lichidate un număr de firme în alte țări.în numele unei dezvoltări economice pe termen lung și al bunăstării populației, privatizarea a permis politicii economice să relaxeze legile privind posibilitatea de demitere a personalului, astfel încât patronatul să aibă restricții mai puține în a da afară angajații.Dar,trebuie ținut cont de faptul că trecerea unei proprietăți de stat în sectorul privat se dovedește performantă abia atunci când într-adevăr va antrena schimbări semnificative de structură; una dintre

responsabilități constă în a ridica valoarea acțiunilor comercializabile ale acționarilor. Privatizarea în funcție de puterea pieței poate tinde spre îmbunătățirea eficienței internaționale sau a acțiunilor, dar cu riscul deteriorării eficienței distributive, exceptând situația în care anumite efecte ale obținerii de profit sunt controlate prin constrângeri de reglare suficient de competitive. Pe scurt, privatizarea unei

întreprinderi de stat pare să fie o afacere proastă dacă salariile sunt în declin;

consumul general scade și șomajul crește. Această problemă capătă însă o turnură serioasă în momentul în care entuziasmul privatizării de întreprinderi de stat a căpătat dimensiuni absurde, acceptându-se privatizarea unor industrii cheie, precum unele companii de utilitate publică (gaz, electricitate, petrol). A le plasa sub controlul sectorului privat este o practică ce s-a dovedit nu numai dăunătoare, dar și contra productivă într-o perioadă de tranziție. Privatizarea se poate dovedi, fără îndoială eficientă pentru anumite sectoare și produse, dar a pune pe același plan și la aceeași valoare toate bunurile unei piețe este o eroare.

în plus trebuie avut în vedere. că obiectivele proprietarului principal al resurselor naționale – cetățeanul, și cele ale unei firme cu profit sunt tipic diferite. în cazul unui proprietar public obiectivul principal îl constituie protecția consumatorului și în acest fel va ține cont de bunăstarea cetățeanului, având un compotament mai degrabă uman decât unul acaparator. într-o firmă privată eficiența este legată de maximizarea profitului în primul rând în favoarea producătorului decât a consumatorului, mai ales public. In principiu, un manager public optează pentru o politică optimă din punct de vedere social în timp ce unul particular practică politica maximizării pro fitului. Totodată privatizarea unei întreprinderi publice cheie dintr-o ramură industrială este prin definiție antidemocratică pentru că nu ia în considerație participarea publică.

Realitatea sau legea pieței ,ca un mecanism imperfect, impune ca, conducerea unui sector particular să fie urmărită îndeaproape ca să poată preveni manifestarea unui comportament acaparator, cu efecte negative în economia națională. Trebuie ca noile, întreprinderi private să fie monitorizate de un organism de control credibil, ale cărui interese să nu se limiteze doar la obținerea rapidă de bani, după cum s-a constatat în urma vânzării unor întreprinderi, care să nu funcționeze pe baza unor structuri birocratice care facilitează fenomenul de corupție, sau să nu reprezinte o agenție internațională unilaterală, al cărui obiectiv explicit constă în diminuarea activelor și în vânzarea utilajelor din noua fabrică, bucată cu bucată(de exmplu cum s-a întâmplat dupa privatizarea TEPRO),ținând cont de gradul de autoritate pe care l-ar avea. In România privatizarea este percepută mai degrabă ca un scop și nu ca un mijloc și în consecință nu există reglementări credibile pentru firmele particulare nou înființate.

Este de necontestat faptul că politicile de tranziție provoacă o inflație mare, afectează salariile, suprimă beneficiile sociale și favorizează apariția unor mari discrepanțe socio-economice în rândul populației. De asemenea, în perioada reformei nici agenții privați și nici un guvern nu poate aprecia exact consecințele programelor și politicilor adoptate.

Chiar dacă multe țări și-au propus privatizarea unor părți din economiile lor naționale, ele acționează în acest sens mai degrabă după ce și-au asigurat un anumit nivel de dezvoltare economică decât înainte, protejându-și bine piețele interne. Privatizarea în masă, la nivelul națiunilor dezvoltate a fost inițiată parțial și ca o consecință a abundenței economice, abundență care poate să apară după câteva decenii de exercitare a unui control din partea statului în ceea ce privește întărirea și protejarea pieței interne. România ca o țară în tranziție sprijină reforma pentru că economia ei a fost declarată în stare critică de către experții străini. Aceasta înseamnă că reforma se bazează pe o alocare ineficientă a resurselor și pe absența unor suporturi fundamentale ale economiei de piață, precum și ale instituțiilor financiare. Este o eroare să se ofere modelul de performanță economică al unei națiuni prospere, într-o economie de tranziție precum cea a României. Treisprezece ani de tranziție și reformă au dus la apariția unor organizații economice disfuncționale, la falimentarea unor sectoare industriale sau din agricultură, la reacții de nemulțumire ale populației.Este din start incorect să se compare modul în care funcționează privatizarea cu rezultate bune într-o economie prosperă, cu modul ei de operare într-o economie prăbușită, ca rezultat al programelor de reformă, cu schimbări structurale rapide ale unor politici economice de experiment.

Intr-o economie de piață mecanismul de prețuri constituie o funcție a raportului dintre cerere și ofertă. în situațiile favorabile acest mecanism se aplică numai bunurilor considerate “concurente ” și astfel exclusive.Există totuși bunuri care nu sunt nici concurente și nici exclusive, ca de pildă cele care aparțin cetățenilor: bunurile publice, disponibile tuturor.Tot un bun public îl constituie și calitatea vieții, probabil cel mai de preț;Dar, un guvern este responsabil în a-1 asigura și menține, ca un angajament luat pentru apărarea bunăstării și al interesului public. Un proces de privatizare care permite manifestarea unui sistem sălbatic al pieței diminuează autoritatea guvernamentală sau legitimitatea sa, precum și nivelul de trai al unui popor.O administrație și o guvernare publică incompetentă constituie o sursă de incompetență și de slăbire a statelor națiuni; Națiunile în curs de dezvoltare printre care și regimunile postcomuniste sunt dezavantajate nu numai de absența unor piețe funcționale, dar în mod special de vulnerabilitatea statelor legitime. La noi s-a optat pentru schimbarea puterii statului decât pentru întărirea și sprijinirea legitimității de stat, cu scopul creării cât mai rapide a unei piețe.

Atunci când promotorii reformei aduc argumente trebuie să realizăm nu numai ce interese reprezintă, dar, – și mai important – pe ale cui le neglijează.Ei prezintă proprietatea privată ca pe un sistem optim de garantare a proprietății, pornind de la premiza că un proprietar particular va da curs prudent practicilor de protejare a ceea ce posedă și maximizare a valorilor pe termen lung, aparținând proprietății sale. în conformitate cu aceasta, ei pretind că problema este similară cu situația când o resursă devine utilizată de prea mulți. 0 concluzie ar fi aceea că accesul liber la unele bunuri nu face decât să ruineze totul din jur. Dacă un proprietar încearcă să-și protejeze valoarea proprietății printr-o maximizare a profitului, atunci o strategie dominantă presupune selectarea obiectivelor care să crească profiturile pentru uz propriu. Nu toți factorii majori de producție (munca,natura, capitalul neincluzând utilajele) au aceleași beneficii de productivitate din punctul de vedere al obiectivelor propuse de proprietar: unele fabrici pot fi productive atunci când trec la maximizarea profitului privat, în timp ce altele nu se ridică la nivelul de profit. Dacă se ia în considerație o întreprindere de stat, de ex. o fabrică sau o uzină din industria grea, ambele având un număr mare de angajați într-un oraș dependent de o anumită ramură de activitate(zonă monoindustrială)ar fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să transformăm o astfel de proprietate și să se urmărească doar obținerea de profit, în ciuda faptului că are un imens potențial productiv. Mai întâi, reducerile de cost necesare impun un șomaj la scară mare și reduceri de producție. în al doilea rând, aspectul social al unor astfel de restructurări duce la dislocarea angajaților și a familiilor în comunitățile din împrejurimi.Ca o consecință, tendința de trecere a acestor companii spre sectorul privat se diluează din moment ce rezultatele nepopulare ale restructurării unei companii pot provoca perturbări sociale.

în România o cauză majoră a ineficienței în alocarea resurselor constă în faptul că politicienii și birocrații exercită un control excesiv asupra economiei, inclusiv în sectorul privat. Se constată că dacă întreprinzătorii particulari pot mitui unii politicieni, apar deja efecte de nedorit ale controlului asupra activelor;Din nefericire,controlul asupra corupției este limitat,iar ceea ce îngrijorează nu este doar faptul că în general aceasta reprezintă o violare directă de conduită a codului civil și că ar trebui descurajată, dar se pare că ea oferă un cadru de siguranță, un “drept” al sectorului privat asupra proprietății publice.

într-o economie de piață tranzacțiile permit interacțiunea agenților economici, al căror scop este schimbul;Structura unei piețe poate fi modificată pentru a oferi siguranță: la o extremă monopolul controlează toată economia, la cealaltă s-ar afla o competiție perfectă cu mulți agenți, conferind un grad mare de libertate consumatorului. Din acest punct de vedere prin definiție o piață constă din interese conflictuale;în aceste condiții pretenția la libertate a individului este în direct dezacord cu democrația, dar constituie un ingredient foarte folosit pentru a asigura alocarea eficientă a resurselor prin muncă și drepturile la proprietate.Cu aceste afirmații nu se clarifică deloc dacă alocarea eficientă pentru resursele limitate este fie necesară, fie suficientă. Este greu de înțeles de ce în instituția în care resursele sunt limitate, cea mai bună metodă de distribuire a lor se face prin luarea în considerație doar a drepturilor individuale și nu a drepturilor întregii populații. Intr-adevăr s-ar ridica problema și asupra a cine anume s-ar decide să exercite puterea printre atâtea grupuri economice diferite dintr-o societate, cum ar avea controlul asupra resurselor și în final cum se dobândesc aceste drepturi.A asigura o serie de drepturi de proprietate nu reprezintă echivalentul formulării unei politici economice adecvate, într-un mod democratic.

România a acceptat a serie de reforme și a lansat schimbări majore în structura economică;prin toate acestea s-a încercat să se stabilească un mecanism de prețuri al pieței. Inevitabil aceste schimbări au dus la o modificare în relațiile de producție. Tranziția de la funcționarii de stat, fără drept de proprietate la un sistem care încurajează capitaliștii fără responsabilitate socială implică mai mult decât doar o ajustare economică; presupune o nouă structură a proprietății.

Această schimbare înseamnă nu numai transferul anumitor drepturi și datorii legate de pozițiile sociale ale nomenclaturii către noile grupuri de proprietari, dar mai cu seamă presupune o totală rearanjare a pozițiilor, cu drepturi asupra proprietăților publice. Ca un pilon de bază al tranziției, proprietatea privată a factorilor de producție, precum pământul, munca și capitalul, devine prioritară într-o țară ce aspiră spre statutul de economie de piață funcțională, precum cea a României.

Unul dintre scopurile programelor de tranziție este acela de a se asigura că noii proprietari (clasa dominantă) se comportă nu doar hedonistic, ci și ca o clasă cuceritoare. Acest lucru cere schimbări în proprietatea resurselor de producție; scopul reformei este în primul rând să impună supremația proprietății sectorului privat. Totuși retorica neoliberală a reformei acceptă în tăcere presiuni ale sindicatelor sau ale asociațiilor agricole și de comerț. Trebuie ca ideea unor țeluri comune și a interesului național să fie prezentată ca fiind identică cu obiectivele și interesele sectorului privat. Pe scurt, exercitarea puterii este o parte a drepturilor sale de proprietate, căci dintr-un punct de vedere proprietatea poate întotdeauna fi privită pur și simplu ca o formă instituționalizată de autoritate asupra altora.Transferul întreprinderilor publice, precum întreprinderile proprietate de stat în mâna speculanților particulari este un indiciu clar că politicienii reformei sunt convinși că interesele proprietarilor, ale managerilor și muncitorilor converg eventual într-unul singur. Trebuie ca rolul diferențiat din trecut al proprietarilor și muncitorilor să se integreze într-un nou proces, prin care proprietarii, investitorii și acționarii să formeze un grup omogen.

– Privatizarea în România nu înseamnă un simplu transfer al titlului unei fabrici din sectorul public în sectorul privat. Este mai degrabă un mecanism care-și propune să stabilească un sistem favorabil întăririi drepturilor asupra proprietății publice, prin excluderea majorității populației:aproprierea privată ca o formă de furt a proprietăților și resurselor publice.în mod clar sunt sprijinite programele de restructurare internaționale,programe care implică o subordonare totală a bogăției naționale pieței internaționale:liberalizarea comerțului și investițiilor,devalorizarea monedei interne.

Dreptul sectorului privat la proprietatea publică este o investiție a baghetei tehnocrate economice reformiste, menite să creeze un nou grup dominant care poate să asigure implementarea instrucțiunilor din exterior, ca de pildă cele de la FMI și Banca Mondială. Astfel de drepturi se impun în primul rând atât la proprietatea resurselor publice, cât și la exercitarea puterii, care trebuie să fie întărită și înrădăcinată în sistemul de recompense al exploatării, în maximizarea și comportamentul economic speculativ. Retorica neoliberală a eficienței pieței acum are ca rezultate polarizarea socială și divizarea; bogăția fiind însă transferată în sus, fără să se mai reverse înspre cei de jos.

Privatizarea și extinderea sectorului privat în economiile de tranziție pot fi privite ca niște mijloace de constituire a unui grup dominant național. Clasa dominantă din interiorul unei națiuni reprezintă un grup care poate să-și asigure un rol de subordonare în cadrul unui sistem de piață internațională. Pentru națiunile foarte dezvoltate piața internațională a însemnat practic o extensie a piețelor ieftine, în timp ce pentru România ,ca și pentru țările în tranziție, piețele interne reprezintă extensiuni ale pieței internaționale .

Din punctul de vedere al structurii sale interne sistemul economico-social al perioadei de tranziție din țara noastră se prezintă ca un mozaic de sectoare(privat,de stat,bugetar-administrativ,etc),de categorii de agenți economici(operatori individuali,firme mici și mijlocii,monopoluri și oligopoluri,grupuri de interese,agenții publice,etcj.Acest conglomerat funcționează pe baza unor mecanisme decizionale specificexel concurențial de piață,cel bazat pe negocieri,cel bazat pe alegeri publice și cel administrativ-birocratic.în orice sistem economic evoluat sunt prezente toate cele patru categorii de decizii.Ceea ce face să se deosebească sistemele între ele sunt ponderile pe care le au categoriile de mecanisme decizionale în ansamblul acestor sisteme.In faza actuală de reconstrucție a modelului românesc este necesară alegerea acelor elemente care să asigure noului sistem economic un grad ridicat de flexibilitate,de adaptabilitate și de competitivitate.Aceasta implică aplicarea unnătoarelor politici strategice:

-încurajarea și promovarea acelor structuri economice bazate pe concurență și care implică decizii simple,rapide și ieftine,precum și încurajarea acelor tipuri de restructurări care să asigure realizarea unor firme puternice cu un grad ridicat de integrare și cu costuri minime de tranzacție

-raționalizarea acelor genuri de activități ale căror decizii se bazează pe negocieri;aceasta impune diminuarea precupărilor și a acțiunilor orientate spre distribuție și o încurajare a negocierilor orientate spre cooperare în vederea creșterii veniturilor reale prin creșterea productivității

-realizarea unui proces de privatizare care să se bazeze pe relații obiective de piață atât în ceea ce privește evaluările,cât și evoluția lor în faza post-privatizare.

Acumularea primitivă a capitalului în România

Apariția economiei capitaliste în România a fost strâns legată de acumularea primitivă a capitalului.Istoria economiei naționale ne arată că această acumulare sălbatică a capitalului a cunoscut pe teritoriul nostru național toate formele posibile:de la cele individuale la cele colective,de la formele liniștite până la cele bruște și violente,de la abuzuri și până la căile legale,înadins pregătite de cei interesați ^Față de alte țări doar proporțiile au diferit.

în desfășurarea lor concretă,aceste procese ale acumulării primitive au cunoscut pe teritoriul nostru o seamă de particularități de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea ulterioară a economiei românești.Astfel,dominațiile străine nu numai că au distorsionat și îngreunat aceste procese,dar în foarte mare măsură le-au și utilizat în folosul lor și în dauna intereselor de dezvoltare ecnomică a poporului român.

în interiorul țării s-au format averi imense ,dar o parte masivă a acestora a fost trecută peste granițele țării fără echivalent,iar acumularea internă,capabilă de investire a capitalurilor bănești s-a dovedit a rămâne practic insuficientă.Acest lucru a determinat slăbiciunea capitalului autohton în general și a celui industrial în special,constituind o frână pentru dezvoltarea economiei de piață din Români a. Trebuie menționată persistența îndelungată a relațiilor de producție etatiste și apoi a rămășițelor lor,conjugată cu insuficiența acumulării interne a capitalului bănesc.

O altă caracteristică a acestui proces a constituit-o îngustimea pieței interne.La rîndul ei,această piață a reprezentat o frână de seamă în dezvoltarea mai departe a economiei și forțelor ei productive,fără a mai vorbi de starea economico-socială a majorități covârșitoare a populației.

O importanță deosebită în acest proces l-a avut statul;Astfel,statul străin acaparator și dominant a frânat procesul acumulării primitive a capitalului și dezvolarea economică în sânul națiunii române;Dimpotrivă,statul național independent a favorizat în bună măsură acumularea internă de capital și dezvoltarea economică.

Condițiile și modul în care s-a produs procesul acumulării capitalului în România ,ca și rezultatele sale,pun în lumină caracterul periferic al economiei românești din acel timp în contextul agregării ei la cea apuseană.Dominația capitalului străin în industrie și în bănci,proveniența străină ca regulă a capitalului tehnic și industrial,intrarea unei mari părți a bogățiilor subsolului în mâinile aceluiași capital străin,scurgerea peste graniță a unei părți extrem de însemnate a acumulărilor efectuate pe teritoriul nostru,exportul constituit în esență din produse agricole,lemn,petrol brut și exportarea a foarte puține produse prelucrate,indică tot atâtea trăsături ale caracterului periferic și dependent al capitalismului ce s-a format la noi.

Nu pot fi ignorate marile fraude și delapidări făptuite în dauna statului.într-o perioadă în care producția industrială și agricolă se afla într-o stare precară,când balanța comerțului exterior era grav deficitară,numeroase societăți au acumulat foarte multe miliarde de unități monetare,ceea ce constituia cu toată inflația un lucru excepțional,imposibil de realizat prin mersul normal al economiei.Dacă starea precară a producției nu putea genera asemenea acumulări ,în schimb furtul și frauda generaseră câteva feomene care explicau lucrurile pe deplin.De exemplu,s-au constatat vaste fraude la serviciile de stat din domeniul aprovizionările cumpărau mărfuri pe banii statului,dar se vindeau cu intrarea nelegală a prețului în buzunarele unor particulari);statul a fost păgubit prin întârzierea preschimbării monedelor fostelor imperii;Practic,s-a consemnat un paradox economic:o capitalizare fără producție;capitalul proaspăt al societăților a fost vărsat de-a dreptul din veniturile statului.

Procesul de naștere și instaurare a dominației capitalismului ca sistem economic este inevitabil însoțit,ca o condiție fundamentală,de acumularea primară,originară sau primitivă a capitalului,iar,într-o măsură sau alta,în forme mai mult sau mai puțin izolate,această acumulare s-a mai produs și după aceea.Mai mult,experiența internațională dovedește că acumularea primitivă a capitalului,ca modalitate istorică se reia ori de câte ori se produce trecerea de la o societate necapitalistă la una capitalistă.

După 1989 România a trecut de la o economie etatistă la o economie de piață, caracteristică societăților capitaliste.Implicit s-a produs și o acumulare primitivă a capitalului.

Orice societate care a mers spre capitalism,așa cum este societatea românească acum,a traversat și o perioadă de capitalism sălbatic,în care marile capitaluri s-au format înafara legii.România nu face notă discordantă.Din păcate,o evaluare globală a fraudelor comise în ultimii 13 ani nu există în statisticile oficiale,dar dosare celebre de urmărire penală ascund fraude de miliarde de dolari.Profitorii au uzat de toate modalitățile posibile pentru a-și alimenta propriile conturi.Nici o sursă potențială de finanțare de finanțare a propriilor buzunare nu a fost omisă și apoi,nici o portiță nu a fost ocolită pentru a-și proteja capitalurile dobândite.

Primele “țepe”au fost lipsite de finețe și chiar primitive;Sărăcia moștenită de la un regim autoritar și dorința de înavuțire peste noapte a românilor au fost ingenios speculate de o mână de profitori care au creat jocurile de întrajutorare.Lipsa de cultură economică,alăturată câtorva informații false despre sisteme similare practicate în țări cu experiență democratică au făcut ca jocurile să aibă un succes enorm.Inițiatorii sistemelor piramidaleau plecat de la o filozofie simplă: să atragă căt mai mulți clienți care să intre în joc cu bani relativ puțini.Caritas-ul a lăsat peste 250000 de păgubiți și pierderi totale de aproape 200 milioane de dolari la cursul mediu din 1993.Ulterior,sistemele de întrajutorare s-au ascuns sub umbrela unor fonduri mutuale reglementate de CNVM.Căderea primului mare fond mutual,Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri a surprins peste 200000 de investitori care aveau plasate circa 170 milioane dolari.Prăbușirea FNI a lăsat fără bani aproape 300000 de investitori.Statul a decis aplicarea unui tratament discriminatoriu și a acordat despăgubiri categoriilor defavorizate.

O altă sursă facilă de îmbogățire a fost reprezentată de băncile comerciale. Construite pentru a fi devalizate,bănci precum Dacia

Felix,Columna,Bankcoop,Albina sau Banca Internațională a Religiilor au făcut în ultimii ani obiectul dosarelor de lichidareToate acestea au fost devalizate chiar de către proprii acționari,care au călcat în picioare orice regulă de prudență.Bancorex și Banca Agricolă-bănci cu capital de stat-au servit deopotrivă interese politice și pe cele ale unor grupuri restrânse de oameni de afaceri.Aici,pentru a obține un credit,debitorii s-au acoperit formal de garanții și gajuri.

Este extrem de interesant de urmărit cum inflația a fost un proces benefic pentru unii datornici,cum ar fi de exemplu debitorii băncilor;de exemplu,în momentul intrării Băncii Dacia Felix în reorganizare judiciară totalitatea datoriilor băncii în lei reprezenta echivalentul a câteva sute de milioane de dolari;conform reglementărilor de la acel moment(legea 64/1995) se luau în considerare datoriile în lei(ulterior legea a suferit modificări);la o distanță de câțiva ani aceste datorii reprezentau,datorită inflației ,o sumă de câteva ori mai mică în dolari.

S-a spus adeseori că societatea capitalistă se construiește și pe fraudă.Marea problemă a fost că banii care au intrat în buzunarele delapidatorilor nu au mai fost repuși în circuitul economic prin realizarea de investiții profitabile .Doar o parte din sumele furate au fost investite în România și fără un prea mare succes.

Bugetele de austeritate nu au oferit o plajă largă de manevră pentru cei ce voiau să obțină fraudulos beneficii de pe urma banilor publici;de aceea,cel mai vulnerabil loc prin care s-au scurs banii sunt investițiile.Licitațiile au fost trucate și în spatele celor mai multe investiții guvernamentale s-au găsit fraude.Oamenii de afaceri care au făcut slalom printre legi au avut în spate specialiști care au știut să facă inginerii financiare și să fie greu de scos în afara legii. Deasupra tuturor instituțiilor implicate în mari scandaluri financiare stau organisme de control care ar trebui să vegheze la respectarea legii.România nu a dus lipsă de instituții de control ci de oameni hotărâți să aplice legea.Din păcate,adeseori interesul general a însemnat în primul rând interesul personal.

Eficacitatea programelor de reformă

în general, principiul gândirii economice convenționale este construit pe baza analizei unui singur individ, considerat ca un „agent reprezentativ” pentru întreaga populație. în aproape toate cazurile, politica economică de tranziție se bazează pe fundamente teoretice cu privire la conceptul de agent reprezentativ. în vederea unei generalizări ,de la o perspectivă microeconomică la una macroeconomică, arhitecții politicilor economice multiplică pur și simplu cu n (numărul de cazuri) rezultatul estimat, pentru a prezenta rezultatele de ansamblu. De fapt, se obișnuiește să se explice macroeconomia în termeni microeconomici, cu aplicare la un număr mare de indivizi. Astfel se presupune că funcționarea economiei se bazează pe un ansamblu de n indivizi ,producători și consumatori, cu aceleași gusturi, preferințe și același venit. De exemplu, se consideră că șomerii constituie un grup omogen în comportament și, în consecință, au aceleași caracteristici. O astfel de presupunere este atrăgătoare pentru promotorii reformei în perioada de tranziție din România, deoarece permite să se prescrie un singur remediu pentru toate situațiile. Pe scurt, ipoteza implicită și generală a programelor de reformă presupune că populația analizată include indivizi cu caracteristici identice reale.Prin analogie se oferă sfaturi pentru îmbunătățirea situației unei populații „omogene”, ca de pildă forța de muncă din România.

Eșecurile repetate care au urmat implementării programelor de reformă a forței de muncă din România constituie un rezultat grăitor al inabilității sau lipsei de voință de a regândi conceptul de agent reprezentativ și de a recunoaște că prin absolutizarea lui se neglijează majoritatea populației active. Este evident că metoda convențională de generalizare poate fi atrăgătoare atât din punct de vedere teoretic cât și politic, dar ea ascunde conflictul potențial între scopul politicii de a distribui puterea majorității populației și de a-i îmbunătăți nivelul de viață, sau de a sprijini anumite grupuri de interes special.Se solicită angajaților să adopte o poziție altruistă, prin care să accepte reducerea salariilor și în felul acesta deteriorarea potențială a nivelului de viață de dragul unui bine „mai mare”, ca de exemplu eficiența în producție. Este nefiresc, mai ales când aceiași politicieni încearcă din răsputeri să convingă restul lumii că sistemul economiei de piață exprimă mult mai bine adevărata natură a ființei umane, ca ființă absolut egoistă, urmărindu-și doar propriul interes. în aceste condiții s-ar putea trage următoarele concluzii: 1) firmele sunt mai eficiente ca urmare a costurilor scăzute (și în consecință există profituri mai mari); 2) situația angajaților s-a înrăutățit ca urmare a salariilor scăzute în termeni reali; și 3) situația noilor angajați este mai bună față de perioada în care erau în șomaj .Dacă un segment semnificativ al populației active la nivel național (angajații) se află într-o situație mai dificilă ca rezultat al remediilor oferite de programul de reformă, se poate afirma că o astfel de politică favorizează un

anumit grup (firmele și noii angajați), înrăutățind însă situația celorlalți (angajați). Drept replică, partizanii reformei susțin că cei care au un loc de muncă stabil trebuie să fie forțați să facă niște sacrificii pentru cei ce sunt în șomaj. Astfel de sacrificii altruiste ar trebui să se dovedească a fi utile dacă șomajul continuă să fie prezent. Cu toate acestea, datele statistice referitoare la șomaj demonstrează clar că în România sacrificiile de acest gen nu au dus la nici un semn de revigorare.

In anii de după 1989 majoritatea românilor au simțit impactul negativ al programelor de reformă.încă de la începutul tranziției experți internaționali și naționali au insistat asupra deficiențelor economiilor planificate, inclusiv cea a României. Românilor li s-a prezentat o analiză economică într-o manieră simplistă, formulată la Washington, ca fiind singura rețetă menită să rezolve problemele economice ale țărilor în tranziție. Ideea unei singure rețete economice presupune că programele de reformă sunt astfel create încât să fie valabile în orice țară și în orice situație. Adepții „rețetei” unice consideră că modelele convenționale de creștere economică ce au drept scop creșterea produsului intern brut (PIB) determină o ameliorare a nivelului de trai pentru întreaga populație. Subiectivitatea programelor este evidentă din faptul că sistemul se bazează pe „întreprinderi libere” (sau de tip capitalism sălbatic), înseninând un sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, alocarea resurselor realizându-se prin mecanismul pieței (în conformitate cu teoria cererii și ofertei). O astfel de convingere a dus la crearea unor norme standard, în numele cărora alte forme ale societății sunt prezentate critic. Aceasta este consecința excluderii oricărui alt sistem economic cu excepția capitalismului de tip speculativ.

Ceea ce s-a recomandat țărilor în tranziție a fost, de fapt, ceea ce s-a și implementat recent, constituind o politică economică viabilă doar pentru câteva din țările puternic dezvoltate. Aceste recomandări au fost făcute fără a se lua în considerare faptul că motivațiile și condițiile economice pot fi fundamental diferite într-o țară în tranziție față de cele existente într-o țară puternic dezvoltată. în particular este o greșeală să se considere că tendința generală a țărilor dezvoltate, cum ar fi creșterea producției și a venitului, este identică cu obiectivul țărilor în tranziție. Țările dezvoltate au trecut deja de treptele către un sistem capitalist dezvoltat, în timp ce țările în tranziție sunt doar în faza incipientă. în plus, stabilitatea politică și condițiile economice din țările dezvoltate constituie un garant al faptului că o creștere a producției și a venitului se resimte la nivelul populației, influențându-i astfel aspirațiile. Dar, astfel de condiții sunt absente în țările în tranziție. Acest neajuns se datorează în special modalității în care reforma este implementată și incorectitudinii programului economic. în țările în tranziție, atenția ar trebui îndreptată spre reconstrucție și dezvoltare, și anume stabilirea bazelor economiei de piață, cum ar fi: cadrul instituțional, îmbunătățirea sistemului de învățământ, îmbunătățirea serviciilor de sănătate publică și protecție socială pentru pensionari, șomeri și alte pături sociale defavorizate. O creștere a venitului doar la o parte a populației, prin privatizare, ar pune în mișcare forțe care să deterioreze și mai mult condițiile economice și sociale deja destul de greu de tolerat. Mai mult, rețeta unică a omis să ia în considerare și caracteristicile sale istorice. Argumentul referitor la urmărirea intereselor particulare nu ia în considerație faptul că motivația, ca multe altele, depinde de contextul istoric și cultural. Spre deosebire de agentul rațional care acționează ca un „ robot”, omul obișnuit este motivat în acțiunile sale, în lupta pentru supraviețuire, de o varietate de sentimente precum :teamă, altruism, simpatie, ostilitate, patriotism, putere etc.

Există un acord unanim în ceea ce privește factorii convenționali; de exemplu, creșterea venitului național a contribuit la îmbunătățirea materială în special în țările dezvoltate. în tradiția gândirii economice capitaliste elementele esențiale au fost și sunt: economisiri pentru a achiziționa capital; tehnologie avansată pentru a încorpora sau pentru a utiliza capitalul; un sistem politic și social care să permită și să încurajeze bunăstarea generală; și în cele din urmă o piață care să supravegheze tot procesul. Este o greșeală semnificativă să se creadă că modelele de creștere economică bazate pe „privatizare” sau „liberalizare” vor avea capacitatea de a asigura o forță economică sau condiții de viață similare cu cele ale țărilor dezvoltate. Este de necontestat că prosperitatea de care se bucură țările bogate și care a devenit o caracteristică firească acum este consecința unor decenii, de fapt secole, de planificări sociale și de dezvoltare economică, care au pus accent pe calitatea vieții tuturor cetățenilor, într-adevăr, cheltuielile guvernului în domeniul sănătății, al protecției sociale și al educației, reprezintă investiții în capitalul uman, ele fiind considerate ca niște condiții prealabile pentru îmbunătățirea nivelului de viață în țările puternic dezvoltate.

Programele de reformă (cunoscute sub numele de Programe de Ajustare) sunt constituite din două părți interdependente: 1) programul de stabilizare; 2) ajustarea structurală (cunoscute și sub denumirea de politici de restructurare economică). Argumentul oficial în susținerea acestor programe de ajustare este definit ca un răspuns la șocurile externe, având ca obiectiv găsirea unor modalități de revenire la un ritm de creștere stabil al economiei naționale. Termenul de „șocuri externe” se referă la evenimente care nu sunt sub controlul agenților economici naționali sau al unui guvern.

Programele de Ajustare au fost inițial concepute ca niște programe mutuale.Pentru a avea siguranța că un program funcționează corect, în conformitate cu prioritățile reale, este suficient de detaliat și că are o susținere adecvată, este necesar ca atât Banca, precum și cel care ia un împrumut,să fie de acord în ceea ce privește planul general de finanțare. Reciprocitatea programului asigură validitatea sa politică, dar nu oferă nici o posibilitate practică pentru atingerea obiectivelor propuse. Este corectă din punct de vedere politic, întrucât programele reformei au o mai mare șansă de succes politic dacă există o cooperare strânsă între reprezentanții organizațiilor internaționale (FMI și Banca Mondială) și elita guvernamentală și tehnocrații unei țări, mai exact, dacă programele de reformă sunt proprietate comună. Țara care adoptă programul de reformă trebuie să se implice prin propria contribuție ca și cum ar fi proprietarul acestui program;Succesul unui program este strâns legat de convingerea că programul a fost inițiativa proprie a unei țări, fără interferențe externe.

Influența FMIse extinde și la controlul asupra politicilor de curs valutar și la asigurarea faptului că politica reformei naționale nu este în conflict cu obiectivele propuse ale organizației, ca de pildă rambursarea datoriilor. Pe scurt, trebuie ca totul să se conformeze acestor politici standard, aplicabile oriunde și oricând, după bunul plac al Băncii Mondiale și al Fondului Monetar Internațional.

Keynes a sugerat că guvernele ar putea să implementeze politici de stabilizare care să refacă economia prin intervenție, cum ar fi creșterea cheltuielilor și a creditelor (politici expansioniste). Pe scurt, pentru a stabiliza turbulența economică guvernul ar trebui să ia inițiativa de a redresa creșterea economică prin consum și investiții publice. Programul keynesian a ajutat unele țări să urmeze o strategie de dezvoltare agresivă, bazată pe un program de investiții publice majore și subvenții semnificative în economie. Țările au început sistematic să-și protejeze noile industrii (așa numitele industrii infantile) fie prin tarife protectoare (taxe asupra bunurilor importate similare cu alte produse autohtone), sau prin subvenții (guvernul acoperind o mare parte din costurile de început pentru noile întreprinderi).Programele economice naționale aveau ca obiective protejarea produselor interne, cum ar fi produsele alimentare sau băuturile, textile, îmbrăcăminte, încălțăminte precum și creșterea competitivității acestora față de importurile din vest. Este de notat faptul că astfel de sectoare din România sau din alte țări în tranziție au fost primele pe lista celor care urmau să fie „înmânate” investitorilor autohtoni sau străini. Mai exact, se poate spune că întreprinderile de stat sunt privatizate nu neapărat pentru că sunt ineficiente, ci pentru că sunt potențial profitabile (datorită unor costuri scăzute de producție sau datorită producției pentru export).

Dezvoltarea unor astfel de sectoare a devenit un factor alarmant în rândul țărilor dezvoltate. In consecință, țările industriale bogate (care fac parte din G7) au considerat că trebuie aplicată o nouă strategie, conform căreia instituțiile finanțatoare, BM și FMI, să promoveze un nou set de soluții economice, prin care să se atingă un obiectiv important: stoparea dezvoltării economice interne (din sectoarele mai sus amintite) a țărilor beneficiare și redirecționarea resurselor financiare spre exterior. Cu toate acestea, de vreme ce FMI și BM nu pot pur și simplu să intervină direct în problemele interne ale unei națiuni suverane formulându-i politica economică și agenda națională, aceste instituții au dezvoltat un nou raționament economic; era necesar să se demonstreze că teoria keynesiană era greșită și că se bazează pe ipoteze false. Personalul acestor instituții a revizuit modelul anterior și a afirmat că pentru a stabiliza economia, guvernul trebuie să își reducă rolul său și prin urmare să permită mecanismului de piață să opereze în mod liber – „laissez-faire” în plină floare. Noua gândire privind stabilizarea unei țări obligă țările îndatorate să-și reducă drastic bugetul național ca să poată plăti datoriile;o țară care trebuie să facă față unui mare deficit financiar este nevoită să reducă consumul sau investițiile în raport cu veniturile(„măsuri de austeritate”). în plus Banca Mondială și FMI, ca observatori economici, au rolul de a asigura faptul că națiunile debitoare își vor onora obligațiile. Obiectivul principal constă în stoparea inflației și în reducerea cheltuielilor guvernamentale și, prin urmare, a deficitului balanței de plăți (sau efectiv a deficitului balanței comerciale). Experții FMI,BM susțin că inflația ridicată dintr-o economie se datorează consumului exagerat al populației. în cazul acesta „agentul reprezentativ”, renunță la ipostaza sa de ființă calculată cu simț economic, devenind brusc o creatură hedonistă care și-a pierdut simțul măsurii. Iată de ce practicile de stabilizare aprobate și susținute de FMI vizează în primul rând reducerea cheltuielilor guvernamentale, ca de pildă: serviciile sociale, învățământ și sănătate, restricționarea creditelor pentru investiții, eliminarea subvențiilor, menținerea salariilor la un preț scăzut și devalorizarea monedei naționale. De fapt, stabilizarea este cunoscută ca un program de reducere a cererii, ce-și propune să amelioreze economia internă. Trebuie menționat totuși că o consecință directă a politicilor de stabilizare privind cheltuielile publice afectează direct veniturile, suplimentările de venituri sau alte servicii destinate populației sărace.

Se insistă nu doar ca investițiile să fie inițiate de către sectorul privat, dar ca investitorii (autohtoni sau străini) să intre în posesia mijloacelor de producție, ca de exemplu întreprinderile de stat. Nu se ține însă seama de faptul că un investitor particular prin definiție interesat de profitul propriu va investi în sectoare cu profit potențial și nu acolo unde cerințele populației ar fi mai acute. în consecință, o dată ce întreprinderile de stat sunt privatizate, șomajul ia imediat amploare. Trebuie să se țină cont de faptul că această creștere a șomajului determină guvernul să procedeze la realocări suficiente de resurse financiare, cel puțin pe termen scurt,din Fondul Ajutoarelor de Șomaj ;cei în șomaj urmează să-și găsească singuri alt loc de muncă. Pentru a facilita mobilitatea forței de muncă, șomerii au nevoie de ajutoare de șomaj, de care să beneficieze în perioada în care își caută un alt loc de muncă. Fără aceste alocări sau alte forme substanțiale de ajutor social este foarte greu ca un număr mare de oameni să pornească în căutare de locuri de muncă. în loc de a promova neintervenția într-o piață liberă, programele de stabilizare controlează masa monetară, dobânzile și creditele, într-un cuvânt, tot ceea ce se practica înainte într-o economie controlată: în loc să controleze producția, noii reprezentanți ai pieței, prin controlul

dobânzilor și al creditelor, își propun să controleze prețurile, ei controlează masa

monetară (influențând astfel prețurile);

Odată ce procesul de stabilizare este inițiat, următorul punct din agenda

Programelor de Ajustare îl constituie ajustarea structurală sau restructurarea

economiei. Aceste programe de restructurare la fel ca și stabilizarea sunt produsul gândirii postbelice „orientate spre creștere”. Totuși, în ansamblu, restructurarea în țările în tranziție este supusă unui labirint de programe contradictorii, unele de-a dreptul fictive. în general restructurarea fostelor economii centralizate avea drept obiectiv să reducă „vechile structuri și să permită o dezvoltare rapidă a unora de tip nou”. Argumentul principal al restructurării constă în liberalizare și exporturi. Liberalizarea are ca obiectiv înlăturarea guvernului de la conducerea economiei și creșterea competitivității economiei. Prin aceasta, va forța multe industrii și întreprinderi esențiale economiei fie să își reducă producția, fie să își înceteze activitatea: de exemplu, o implicație a liberalizării prețurilor presupune că sectorul energetic și industria grea vor fi cele mai afectate.Liberalizarea este o politică contradictorie, deoarece în mod normal pentru a avea o piață competitivă este nevoie de o economie operațională, o economie care încurajează firmele interne productive, în special industriile de bază.

Este evident pentru orice persoană familiară cu realitățile curente dintr-o țară în tranziție așa cum este România, că foarte puține firme pot supraviețui în timpul procesului de liberalizare și că multe firme necesită cu disperare subvenții substanțiale, având nevoie de infuzii majore de capital, care pot fi obținute doar de la guvern. Am exclus investitorii (interni și străini) din moment ce aceștia, în general, investesc în vederea unor venituri mari, iar condițiile necesare pentru asigurarea veniturilor mai mari, ca și certitudinea, siguranța economică nu se regăsesc în economiile în tranziție. Din acest punct de vedere neimplicarea guvernului nu este o politică potrivită și nici prudentă din punct de vedere economic; poate fi chiar contraproductivă, dacă guvernul nu relansează economia prin realocări de resurse în sectorul intern productiv.

Cu toate acestea, spre deosebire de restructurarea economică a Europei din perioada de după război, ale cărei obiective esențiale constau în restabilirea unei cereri puternice interne prin crearea de locuri de muncă, prin care se asigură creșterea economică și un nivel scăzut al șomajului, obiectivele de bază ale restructurării țărilor în tranziție constau doar în realocarea resurselor înspre producția de export și promovarea comerțului liber.Partizanii reformei pretind că un comerț internațional liber este benefic nu numai pentru cei implicați în sectorul de export, ci și pentru țări ca România. Ei susțin că liberalizarea comerțului (alături de devalorizarea monedei naționale) tinde să faciliteze creșterea economiei naționale; există de altfel o înțelegere implicită între FMI și personalul Băncii Mondiale că o ideologie care susține exporturile, deschiderea și concurența internațională constituie un factor universal pozitiv. Adevărul este că liberalizarea nu constituie o politică viabilă din moment ce nu există o piață internațională deschisă, într-adevăr disponibilă.Un recent raport OECD demonstrează cum în principiu corporațiile globale domină comerțul internațional ;o mare parte din ceea ce reprezintă comerțul mondial este de fapt un transfer în interiorul companiilor, între membrii afiliați și sucursalele aparținând acelorași corporații multinaționale, comerț ce se practică la un preț care nu se mai bazează pe cerere și pe ofertă.Partizanii liberalizării insistă în prezentarea comerțului mondial ca fiind benefic, liber și competitiv; tot ce trebuie să facă o țară pentru a beneficia de roadele lui este să își deschidă granițele. Cu toate acestea, avantajele comerțului exterior s-au manifestat selectiv. în mod ironic lipsa de reciprocitate în comerțul internațional se datorează acțiunilor reprezentanților țărilor cu economii dezvoltate, care nu numai că își protejează propriile lor economii, închizând granițele concurenței externe, dar și obstrucționează fluxul comercial, impunând diverse bariere comerciale, în special atunci când se confruntă cu importurile de produse la prețuri mai scăzute decât cele de pe propria piață(de exemplu barierele impuse produselor metalurgice românești în SUA).

Este interesant de reținut că, în timp ce promotorii reformei, FMI și Banca Mondială impun unor țări precum România să renunțe la subvenționarea agriculturii și industriei, o mare parte din țările dezvoltate mențin măsurile protecționiste (subvențiile) asupra agriculturii și produselor alimentare, sau industriei textile și a confecțiilor. în plus ,o economie care se orientează spre producția de export este o economie care depinde de consumul din exterior. Consecința dependenței de câștigurile din export poate forța o țară în tranziție ca România să ajungă într-o situație similară țărilor în curs de dezvoltare din anii ’80, fiind nevoită să facă față unor împrumuturi excesive, cu care să acopere pierderile rezultate din diminuarea câștigurilor din export.

Deschizându-și granițele și din dorința de a deveni membră a Comunității Europene, România se plasează într-o poziție vulnerabilă față de agendele vest europene,în special vis-a-vis de moneda unică. în consecință, dacă investițiile se vor reduce, la fel ca și cererea pentru produsele din țările în tranziție, scăderea cererii din țările europene va fi urmată de scăderea câștigurilor din export pentru țările în tranziție cum este și România. Uniunea Europeană este principalul partener comercial al țărilor în tranziție din Europa Centrală și de Est. Pierzând una din sursele majore de monedă străină, înseamnă că multe țări în tranziție nu vor mai dispune de monedă străină pentru a-și rambursa împrumuturile, iar dobânzile acestor țări pentru incapacitatea de plată vor crește.

Atunci când guvernului român i se acordau împrumuturi de către organisme din grupul Băncii Mondiale, autoritățile, de exemplu reprezentanții BNR, prezentau populației acest lucru ca pe o mare favoare. Situația nu era deloc așa. împrumuturile se acordau ca o recompensă pentru acceptarea programelor prescrise și ca un fel de credit pentru achitarea dobânzilor la împrumuturile precedente. în ceea ce privește sancțiunile, acestea se caracterizează prin amenințări în înghețarea sau neacordarea de credite comerciale și ca un ultimatum, aplicarea unui embargo asupra conturilor bancare și asupra unor bunuri existente în țările creditoare.

Noțiunea de împrumuturi pentru ajustare structurală a devenit importantă odată cu începutul crizei incapacității de plată a datoriilor, cu creșterea reală a dobânzilor, cu deteriorarea indicatorilor de eficiență a comerțului exterior a mai multor țări în curs de dezvoltare, cu recesiuni și cu o creștere economică înceată în țările industriale. în aceste condiții, programele de reformă economică își propuneau să mute greutatea pe umerii țărilor îndatorate și să salveze sistemul bancar mondial de la faliment.

în plus aceste organisme supraveghează în mod constant performanțele economice ale țărilor beneficiare, urmărind ritmul în care economiile lor absorb suficientă monedă străină, fie prin împrumuturi externe ,fie prin creșterea exporturilor, prin care să-și poată onora împrumuturile. Pe scurt, această criză a dus la creșterea rolului sistemului financiar internațional în economia mondială.

în principiu Banca Mondială și mai târziu FMI au oferit și oferă programe de împrumut diverse, care prevăd printr-o înțelegere implicită și/sau explicită ca rambursarea împrumuturilor către băncile internaționale să continue. Aceste, împrumuturi au fost și sunt însoțite de măsuri de constrângere, ca un mijloc de a determina o țară să accepte anumite condiții, care însă nu servesc întotdeauna propriilor interese.împrumuturile de la FMI și BM se acordă de obicei într-o serie de tranșe, fiecare corespunzând unei perioade de timp. Acordarea fiecărei tranșe următoare trebuie să fie precedată de îndeplinirea cerințelor cuprinse în programul de ajustare (așa-numita condiționare).Ideea de condiționare este asociată cu cerințele legate de asistență financiară oferită atât de către BM cât și de FMI. De exemplu, acordarea creditelor stand-by de către FMI depinde de succesul implementării programelor de reformă standard pentru restructurarea economiei naționale. Aceste împrumuturi și achitări de datorii în schimbul implementării programului de reformă sunt cunoscute sub denumirea de condiționare,legată de: 1) necesarul de finanțare solicitat; 2) poziția economică a țării beneficiare; 3) scopul în care este solicitat împrumutul; 4) gradul de disponibilitate al guvernului pentru acceptarea schimbărilor politice sugerate de programul de reformă. Interesele tuturor membrilor Băncii Mondiale și FMI converg în aceeași direcție din moment ce obiectivele lor majore sunt aceleași. De exemplu, pentru unii membrii care dețin propriile bănci sau alți creditori privați, intervenția în politicile de reformă se bazează pe dorința de a obține garanții de rambursare – interesele economice ale națiunilor creditoare diferă de cele ale națiunilor îndatorate. Mai mult, atât FMI cât și Banca Mondială sunt puternic interesate în acordarea de împrumuturi și trebuie să se asigure de rambursarea resurselor lor. De aceea, obiectivele politicii de reformă sunt strâns legate de predispoziția în acordarea de împrumuturi și de dorințele celor mai puternici membri ai acestora. Astfel, condiționarea permite acestor instituții să intervină în agenda economică a țărilor debitoare, în obiectivele sale sociale și în aspirațiile sale politice, în esență condiționarea pune în legătură toate aspectele, sub numele reformei.

în cazul unei non-conformări la una sau la toate solicitările programului, acordarea împrumutului se va revizui și astfel situația economică a țării, care se bazează pe aceste împrumuturi, este afectată în continuare. în anumite situații, în timpul perioadei de restructurare împrumuturile de ajustare sunt folosite și în susținerea programelor de reformă, cum ar fi deprecierea monedei naționale. în timpul tranziției atacurile speculative din partea publicului constituie una din caracteristicile cele mai comune ale programului de reformă. Pentru a ușura operațiunile de speculații la bursă este necesar să existe un volum mare de valută în rezervele băncii naționale pentru a împiedica căderi drastice ale cursului de schimb și pentru protejarea împotriva atacurilor;aceste împrumuturi condiționate urmează să fie rambursate împreună cu dobânzile, atunci când ajung la maturitate.Modalitățile de asistență financiară „temporară” al cărei scop este de a ajuta țările debitoare pentru a ieși din acest impas, se transformă deseori într-un circuit permanent de împrumuturi și rambursări. Banca Mondială și FMI sunt strâns implicate în implementarea politicilor de reformă, care duc la puternice crize economice, ca de pildă scăderea producției naționale, inflația ridicată, creșterea șomajului, deteriorarea nivelului de trai al unui segment larg al populației etc. Pe măsură ce un program de reformă este urmat de un altul, este dificil pentru țările beneficiare de împrumuturi să se detașeze de aceste organisme și de ideea de globalizare a „libertății și prosperității”

Caracterul politic al programelor de reformă este cunoscut sub numele de Noua Economie Politică. Urmând tradiția lui Hayek, la baza reformei se află conceptul de raționalitate, conform căruia diversele opțiuni se fac prin percepția individului ca ființă egocentrică, urmărindu-și propriul interes.. Promotorii programelor de reformă s-au folosit de definițiile noii economii politice în ceea ce privește grupurile de interese, pentru a prezenta sindicatele ca pe niște entități care nu-și urmăresc decât propriile interese, în detrimentul interesului național, constituind în felul acesta o cauză majoră a deteriorării ireversibile a economiei. Ei au perceput sindicatele ca pe niște organizații individualiste, animate doar de interesul membrilor de a acapara o parte cât mai mare din venitul național, solicitând salarii mai mari, în detrimentul marii majorități, reprezentând pe cei săraci și neorganizați. Ei afirmă, de exemplu, că în conformitate cu fundamentele neo-clasice și cu economia de piață, ar trebui ca salariile să scadă, pentru a se reduce costul producției și în acest fel să se poată crea noi locuri de muncă pentru muncitorii șomeri, ceea ce ar avea drept rezultat

scădere a șomajului. Cu toate acestea, ei susțin că sindicatele nu acceptă nici înghețarea salariilor și nici micșorarea lor și din cauza acestei rezistențe la impulsul „pieței” (salarii mici) șomajul va continua să crească. Acest punct de vedere parțial asupra sindicatelor reține atenția în anumite circumstanțe cu totul speciale, dar în general prezintă multe neajunsuri. în primul rând, sindicatele reprezintă majoritatea salariaților și, datorită numărului ridicat al acestora, vor afișa interes vizavi de bunăstarea națiunii în ansamblu. în al doilea rând,trebuie luat în considerație faptul că grupurile cu cei mai mulți membrii vor fi cele cu gradul cel mai mare de interese comune.în al treilea rând, conduita sindicatelor trebuie examinată și în lumina altor probleme economice, comune unei economii de piață, precum inflația. Adevărul este că solicitarea de salarii mari din partea sindicatelor este pur și simplu o reacție la creșterea inflației (indexările salariale sunt solicitate pentru că inflația contribuie în mod direct la o distribuție inechitabilă a veniturilor). De exemplu, în România este vizibil că în condiții de inflație, doar la o mică parte a populației se resimte o ameliorare a standardului de viață, în timp ce la restul populației nivelul de viață se degradează constant. Pe scurt, rezistența sindicatelor la scăderea salariilor se justifică și prin faptul că în plină inflație unii câștigă din ceea ce majoritatea pierde. în cele din urmă, șomajul în țările în tranziție este adesea structural (muncitorii în șomaj nu-și pot găsi slujbe din cauza faptului că pregătirea lor nu mai este adecvată cererii în noua economie de piață) și, în consecință, scăderea salariilor nu ar mări oportunitățile de angajare, neexistând locuri de muncă adecvate muncitorilor în șomaj. Nu este surprinzător faptul că aceste probleme sunt aproape excluse din dezbaterile politice în perioada de tranziție, argumentul privind atingerea propriilor interese rămânând ideea forte în angajamentele de transformare a unei societăți înapoiate și oprimate, într-una prosperă și bazată pe libertatea individului.

Unul dintre obiectivele majore ale programului de reformă constă în a împiedica țările în tranziție, ca România, (în conformitate cu conceptul de condiționare) să-și protejeze granițele împotriva importurilor, pe motiv că o țară care impune bariere pieței sale interne urmărește să obțină avantaje financiare (renta).

Programele de ajustare au fost inițial concepute din perspectivă economică, dar tacit au prins culoare politică, prin care se susțin drepturile de proprietate și redistribuirea proprietății publice sectorului privat. Implicarea statului în economie este minimalizată, dar se acordă un rol executiv conducerii sale. Programele de ajustare prevăd reducerea sectorului public (prin disponibilizarea vechilor angajați) fără să se caute alternative pentru creșterea capacității societății sau ca regimul să se preocupe de folosirea resurselor umane în modul cel mai productiv.în conceperea acestor programe nu s-a pus accentul suficient pe faptul că factorul care determină eficiența unei întreprinderi nu este tipul proprietății (de stat sau privată) ci modul în care este condusă și organizată.Ca rezultat al aplicării programelor de ajustare în scopul dezmembrării firmelor de stat, majoritatea investițiilor trebuie să se realizeze din economisirile naționale sau din surse externe (investitori străini). Există o incertitudine apreciabilă referitoare la felul în care vor avea loc investițiile în noile condiții economice.

Globalizarea s-a confruntat în ultimul sfert de veac cu trei mari probleme ¡dezvoltarea țărilor cele mai sărace,tranziția fostelor țări comuniste la economia de piață și crizele din ultimii ani.Instituțiile financiare internaționale,în frunte cu FMI s-au dovedit incapabile să le gestioneze. îndemnul occidentului către toate țările comuniste a fost net:privatizare,plus liberalizare,plus

descentralizare.Prognoza:venitul național va cunoaște creșteri enorme în aceste țări.Rezultatul:cu excepția a trei-patru țări,producția și venitul a scăzut.

Politicile impuse de FMI au fost discutabile.Greșelile pe care le face FMI vin din concepția fundamentalisă despre piață;se ignoră că nicăieri nu există piață perfect liberă:există reglementări financiare,protecția consumatorului,standarde etc,deci o mulțime de limitări.Iar fără asemenea reguli și legi,sistemul de piață nu poate funcționa.Pentru a crea o economie de piață e nevoie nu numai de proprietate privată ci și de domnia legii,de un sistem care să apere contractele.

•Pe de altă parte,obiectivul numărul unu al instituțiilor internaționale nu este stabilitatea financiară globală ci să asigure veniturile creditorilor de pe Wall Streeet,chiar cu prețul unor dezechilibre.Interesele particulare,secretomania care acoperă adoptarea deciziilor și lipsa democrației caracterizează aceste instituții.La FMI nu funcționează sistemul un om egal un vot ci un vot egal un dolar,dar nu orice fel,ci dolarul din 1944.în aceste condiții este imposibil să fie controlate politicile FMI și ale celorlalte instituții.

FMI în principal,împreună cu Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului sunt slabi gestionari ai globalizării.

Guvernele au nevoie de FMI pentru o bună imagine pe piețele internaționale de capital,dar și pentru echilibrarea deficitului bugetar,pentru că aceasta este destinația împrumuturilor acordate de instituția financiară.FMI-ul pretinde,în schimb,respectarea unui program de țară în patru pași.

Primul pas este privatizarea. Sub acoperirea și folosind condițiile impuse de Banca Mondială pentru acordarea de credite,politicienii locali se grăbesc să privatizeze companiile în dezavantajul național,dar cu avantaje personale.Astfel,corporațiile multinaționale pot cumpăra ieftin industriile locale.în competiție pentru capitalul străin statele supraofertează:facilități fiscale(exonerări de la plata impozitului pe profit,TVA,…),salarii mici,zone libere,promisiuni de descurajare a mișcărilor sindicale(de exemplu,la noi aceasta s-a făcut prin cooptarea unor lideri sindicali în sferele politicii).în acest mod multinaționalele pot ajunge să dețină controlul total în anumite ramuri ale economiei,cu riscurile de rigoare pentru economiile naționale.

Al doilea pas este reprezentat de liberalizarea pieței de capital.Teoretic aceasta permite investițiilor de capital să intre și să iasă din economiile naționale .Din păcate experiența unor țări (Brazilia,Indonezia) arată că printr-un fenomen ce s-ar putea numi”ciclul banilor fîerbinți”banii mai mult ies decât intră în țară.Ei intră în țară,sunt folosiți în speculații valutare și imobiliare ,iar la cel mai mic semn de dezechilibru economic sunt retrași,afectând puternic economia gazdă(de exemplu,criza din Mexic).în acest fel rezervele unei națiuni se epuizează rapid și când se întâmplă acest lucru,FMI vine cu soluția:pentm a convinge fondurile străine de investiții să returneze unei țări propriile capitaluri,aceasta trebuie să crească dobânzile la 30,50 sau 80%.Aceste rate înalte ale dobânzii distrug producția industrială,drenează bugetul de stat și împing companiile naționale către faliment.

Cel de-al treilea pas recomandat de FMI unei economii cu probleme este liberalizarea prețurilor,înțeleasă ca creșterea prețurilor la alimente și la utilitățile publice.Monopolurile sufocă populația cu prețuri uriașe,oferind la schimb,servicii de proastă calitate. Aceasta duce potrivit lui Joseph Stiglitz la pasul trei și jumătate:”când

economie este la pământ,FMI stoarce și ultima picătură de sânge”(cum s-a întâmplat în Bolivia,Ecuador unde au izbucnit revolte populare și cu toate acestea evenimentele au fost lăsate să-și urmeze cursul).

în fine,cel de-al patrulea pas este reprezentat de liberalizarea comerțului după regulile Organizației Mondiale a Comerțului și ale Băncii Mondiale.Americanii și vest-europenii dărâmă barierele vamale ce-i despart de Asia,America Latină și Europa de Est,în timp ce se blindează împotriva exporturilor agricole provenite din aceste zone.Producătorii locali sunt nevoiți să concureze,în defavoarea lor,cu cei mondiali;Aceștia din urmă au un puternic ascendent,creat în decenii de aplicare a barierelor tarifare drastice.Economiile subdezvoltate sunt copleșite de importuri și industria națională își închide porțile.Astfel,liberalizarea comerțului duce la falimente și șomaj în masă.

La noi programul a fost implementat în primele sale etape;astfel,s-a făcut primul pas în direcția privatizării (însoțite de generoase facilități) unor companii naționale(telefonie fixă,siderurgie);Personal consider că de fapt unele „privatizări eșuate”și reluate (cum ar fi cele din siderurgie )nu sunt altceva decât pași adiacenți necesari configurării unor suprastructuri de tip holding aservite companiilor multinaționale.

Comparații internaționale

6.4.1 Analiză comparativă în zona central-est europeană

Deși anul 1989 a asigurat egalitatea “startului”către democrație pentru țările foste socialiste din Europa Centrală și de Est,specialiștii FMI le-au grupat în două categorii,ținând cont de performanțele economico-financiare înregistrate pe drumul tranziției:

-un prim grup cuprinde țările avansate în planul reformei de construire a economiei de piațărUngaria,Polonia,Cehia,Slovacia

-un al doilea grup cuprinde țările mai puțin avansate în acest process:Albania,Bosnia- Herțegovina,Bulgaria,Macedonia,România,Moldova,Rusia,cele 11 țări ale fostei URSS .

Indiferent de gruparea efectuată de FMI trebuie remarcat că,în ansamblu,aceste țări se confruntă cu 4 tipuri de crize economico-financiarexriza monetară,criza bancară,criza sistemului financiar,criza datoriei externe.

Pe fondul unor procese de devalorizare monetară puternice(de exemplu România)și respective de revalorizare monetară(de exemplu Polonia,prin reforma din 1993) PIB-ul a avut o evoluție sinuoasă.Astfel,cu excepția Poloniei și Ungariei care au înregistrat creșteri anuale ale PIB,celelalte țări s-au confruntat cu o evoluție alternativă a PIB,între perioada de creștere și de scădere.

Evoluția cea mai spectaculoasă a PIB-ului a cunoscut-o Polonia,care după o perioadă dificilă(1990-1994)a realizat o creștere a PIB/locuitor în 1995 cu 45.05%mai mare decât în 1994.Această reușită a politicii fmanciar-monetare își are explicația,pe de o parte,în aplicarea unor politici bugetare dure cu reforme adânci în sistemul de impozite,cât și în controlul strict al cheltuielilor publice.Pe de altă parte s-a redus la jumătate datoria externă,cu impact pozitiv asupra procesului de relansare economică.Toate acestea,asociate cu un sistem fiscal transparent,simplu și corect au făcut din Polonia un model economic valoros pentru celelalte țări est-europene aflate în tranziție.

Dar,liderul procesului economic de reformă și de edificare a economiei de piață îl reprezintă Cehia,al cărei PIB/locuitor a crescut constant,mai ales după procesul de separare de Slovacia(cu 60% în 1998 față de 1993).Acest success a fost posibil prin practicarea unei politici financiare responsabile și eficiente,axate pe atragerea de investiții străine,concomitent cu elaborarea unui cadru legal care este favorabil acestui proces.

Alături de Cehia și Polonia,rezultate economice foarte bune în perioada tranziției a cunoscut și Ungaria,ale cărei eforturi în planul strategiei financiare s-au bucurat de credibilitate internă și externă Urmărind îndeaproape nivelul inflației și al deficitului bugetar,Ungaria a reprezentat un punct de atracție pentru investitorii străini,beneficiind în perioada 1990-1994 de peste jumătate din valoarea investițiilor străine intrate în țările est-europene.în aceeași perioadă,România se confrunta cu deteriorarea constantă a situației bugetare,în principal din cauza scăderii veniturilor ca pondere în PIB.

O caracteristică importantă a strategiilor financiare ale țărilor aflate în tranziție la economia de piață o reprezintă prudența în vederea canalizării economiilor către investiții în domeniul privat și pentru reducerea riscului de producere a crizelor financiare.

Cu toate acestea, majoritatea țărilor central și est-europene au înregistrat deficite bugetare mari,consecință a crizelor macroeconomice:astfel Ungaria(1995) și Cehia(mai 1997)s-au confruntat cu crize monetare,iar România a cunoscut în 1997 o dezechilibrare a situației economico-financiare .Prin urmare,strategiile bugetare aplicate de autoritățile publice la nivel macroeconomic nu au putut opri ascensiunea cheltuielilor publice față de nivelul resurselor financiare.

Pe fondul transformărilor fundamentale petrecute în sistemele economice și în mecanismele financiar-monetare,datoriile externe ale țărilor central și est-europene au crescut de la 174,3mld USDîn 1990 la 241,8mld USDîn 1999.întrucât politica financiară trebuie susținută cu însemnate resurse financiare,apelarea acestor țări la capitalul extern este fundamentală,deoarece cel intern nu este suficient pentru finanțarea investițiilor.Atragerea de resurse financiare din afară țării mărește credibilitatea statului respectiv dar,mai ales,condiționează acordarea altor tranșe de împrumut de către FMI.în acest context este de remarcat că FMI sprijină financiar eforturile țărilor aflate în tranziție numai dacă ele elaborează și aplică reforme structurale dure,bazate pe practicarea unor bugete de austeritate,privatizarea și lichidarea întreprinderilor nerentabile.Constrângerile impuse de FMI în plan fmanciar- monetar au determinat unele țări aflate în tranziție (Polonia,Cehia,Ungaria)să renunțe la încheierea unor memorandumuri cu acest organism.

Pentagonul stabilizării macroeconomice

Pentru a ilustra interdependența care există între inflație,șomaj și alți indicatori macroeconomici am apelat la ’’pentagonul stabilizării macroeconomice”-o reprezentare grafică propusă de Gregorz Kolodko(fost ministru de finanțe polonez).

în cadrul acestei abordări, se iau în considerare cinci parametri cheie ai oricărei economii:rata de creștere(r),rata inflației(IPC),rata șomajului(s),deficitul bugetar ca procent din PIB(BS),respectiv deficitul contului curent al balanței de plăți ca procent în PIB(CC) și, pe o scară gradată ad-hoc, se figurează starea acestor parametri la un moment dat,de exemplu un an.în plus am încercat să dezvolt modelul și-cu ajutorul unui program scris în limbajul Delphi ce a permis reprezentarea grafică a pentagoanelor-am măsurat și suprafața desenată de fiecare poligon;Trebuie precizat că am determinat de fapt numărul de pixeli ai poligonului și acest rezultat este influențat de mărimea scării;De aceea valoarea ariei determinate nu reprezintă o mărime absolută;Această valoare nu poate fi folosită decât în comparație una cu cealaltă,dar poate fi suficient de expresivă pentru a permite comparații între state într-un același an sau pentru același stat în ani diferiți.

în graficele din fig.6.4-6.16este reprezentată o comparație în evoluție dinamică(anii 1989-200 l)între nivelul acestor parametrii în România și respectiv în Cehoslovacia(din 1993,Cehia),Polonia și Ungaria. Aceste grafice permit o vizualizare a compromisurilor de politică macroeconomică,respectiv care a fost mix-ul de politici favorizat de fiecare țară în parte.Limitele abordării sub forma „pentagonului stabilizării macroeconomice” constau în faptul că ea nu surprinde tensiunile ascunse acumulate în sistem, dezechilibrele subterane care dau uneori impresia de stabilitate, dar care în fond, sunt nesustenabile.Metoda nu ține seama de informații netransparente din punct de vedere statistic,cum ar fi existența unui „șomaj mascat”,precum și a unui important deficit cvasifiscal,concentrat la nivelul întreprinderilor de stat cu pierderi.

In anul 1989 economia României se caracteriza printr-un șomaj și o inflație cvasi – inexistente, printr-un excedent al bugetului și al contului curent. Acest mix extrem de restrictiv trebuia să aibă un cost, iar acesta îl constituia o creștere economică negativă. In același an, economia Poloniei se caracteriza printr-o inflație foarte înaltă și printr-un deficit bugetar uriaș, ca o condiție a menținerii la zero a ratei șomajului și a unei oarecare creșteri economice.Economia Ungariei putea să se mențină într-un echilibru temporar numai în condițiile unui puternic deficit al contului curent .Dintre țările analizate România avea cea mai bună situație;acest lucru este confirmat și de faptul că pentagonul său avea cea mai mare suprafață. In comparație cu celelalte state ,cea mai puțin favorabilă situație se pare că aparținea Poloniei

In 1990, are loc o primă modificare majoră în politica economică a autorităților din România: în scopul menținerii unei rate scăzute a șomajului și a inflației, este admis un foarte mare deficit al contului curent.Dezechilibrele economice sunt ilustrate de prăbușirea producției corespunzător aria pentagonului stabilizării macroeconomice s-a redus la mai mult de jumătate față de anul precedent.în Polonia,rata inflației a depășit 500 la sută(585,8%),în timp ce economia Cehoslovaciei nu a părut a resimți șocul schimbării de sistem(aria pentagonului pentru Cehoslovacia s-a menținut relativ constantă).în această țară s-a procedat la o devalorizare inițială foarte puternică a coroanei,până la niveluri care depășeau cursul practicat pe piața neagră(fară a fi însoțită de ajustarea salariilor);Overshooting-ul a condus la ameliorarea rapidă a balanței de plăți și la stimularea reluării creșterii economice.

Anul 1991 a fost, pentru întregul grup de țări, anul distorsiunilor maxime. în România producția a scăzut, iar inflația a crescut( 170,2%), în condițiile menținerii unui șomaj nesemnificativ(3%).Deficitul contului curent fost limitat,ca și cel bugetar.în aceste condiții suprafața pentagonului s-a diminuat substanțial.în Polonia,rata șomajului a crescut,iar inflația era deja în scădere ;deficitele de cont curent și bugetar s-au înrăutățit sensibil,dar căderea producției a fost mai mică decât în celelalte țări.în Cehoslovacia,acesta a fost singurul an cu o deteriorare dramatică a creșterii economice(-ll,6%);acest lucru este evidențiat și de reducerea aproape la jumătate a suprafeței pentagonului.în acest an în Ungaria toți indicatorii s-au deteriorat,cu excepția contului curent,iar pentagonul și-a micșorat semnificativ aria.

în 1992 economia românească a continuat să rămână distorsionată, în timp ce în celelalte țări s-au observat deja semnele revirimentului.în România,inflația a continuat să fie foarte înaltă(210,34%) ,iar creșterea șomajului și deteriorarea foarte semnificativă a contului curent nu au fost în măsură să împiedice o creștere economică negativă;corespunzător suprafața pentagonului s-a redus aproape la jumătate.Economia poloneză a înregistrat o inflație și un șomaj în continuare ridicate și un semnificativ deficit bugetar.Abordarea autorităților cehoslovace a părut mai echilibrată,cu un control mai strict al ratei șomajului,al deficitului bugetar și al inflației,chiar dacă aceasta s-a traducs printr-o creștere economică negativă;contul curent fost în surplus,atestând competitivitatea externă a economiei cehoslovace;aria pentagonului a crescut cu mai mult decât jumătate din valoarea anului precedent.Ungaria,care avea o puternică constrângere externă s-a văzut nevoită să sacrifice echilibrul bugetar și rata șomajului pentru a înregistra o inflație moderată și o creștere negativă suportabilă.

1993 a fost pentru România primul an al relansării economice. Aceasta s-a obținut însă cu un cost, sub forma unei inflații(254,4%) și a unui șomaj în creștere(10,4%), chiar dacă deficitele bugetare și de cont curent au fost reduse.Cehia a avut-în condițiile unei ușoare scăderi economice,a unui același deficit al contului curent,a unui deficit bugetar similar celui consemnat cu doi ani în urmă,a unei creșteri a inflației și a șomajului-un pentagon cu o suprafață în scădere față de anul precedent;Ungaria a reînceput să sacrifice contul curent și să accepte cel mai mare deficit bugetar,iar în aceste condiții s-a consemnat cea mai mică suprafață a pentagonului maghiar din întreaga perioadă analizată.In Polonia s-a înregistrat o anumită diminuare a inflației,dar rata șomajului a sporit în timp ce suprafața pentagonului s-a modificat dar prea puțin semnificativ.

In 1994 se poate afirma că mix-ul macroeconomic românesc este sensibil apropiat de cel al Poloniei în privința ratei de creștere economică, a deficitului de cont curent si a deficitului bugetar.Doar în privința ratei șomajului și a ratei inflației pozițiile autorităților din cele doua țări diferă:România a favorizat o inflație înaltă și un șomaj redus,iar Polonia invers ¡Suprafața pentagonului Poloniei aproape că s-a dublat ,în timp ce pentru cel românesc saltul a fost mai modest.Mix-ul macroeconomic maghiar s-a deteriorat vizibil, deficitul bugetar și cel de cont curent devenind foarte mari;totuși,aria pentagonului maghiar a fost în creștere față de minimul atins în anul precedent. Cehia a avut, chiar în condițiile dezmembrării țării,caracteristicile cele mai bune:pentagonul său a avut cea mai mare suprafață dintre cele înregistrate de această țară în perioada analizată;

In anul 1995 România a obținut o creștere economică importantă,dar pe fondul înrăutățirii deficitului de cont curent;pentagonul stabilizării și-a sporit ușor suprafața.O creștere economică la fel de semnificativă ca a României a avut-o și Polonia,însă pe fundalul unui excedent al contului curent și a unui șomaj peste media celorlalte trei state;în aceste condiții pentagonul polonez a sporit și a atins cea mai mare valoare consemnată pentru această țară în intervalul analizat.Cehia a avut comparativ cu Ungaria o creștere economică mai evidentă ,valori ale inflației și șomajului mult mai mici;în concordanță cu această evoluție aria suprafeței pentagonului ceh (deși în scădere față de anul precedent) a fost de peste două ori mai mare decât a celui maghiar.

Anul 1996 a adus o creștere economică mai puțin spectaculoasă pentru România,cu înrăutățirea marcantă a deficitului de cont curent,creșterea inflației și reducerea șomaj ului ;aria pentagonului românesc și-a diminuat suprafața față de anul precedent și s-a situat la cel mai scăzut nivel comparativ cu celelalte țări studiate.Pentru Polonia creșterea economică a continuat, în condițiile unei evoluții defavorabile a deficitului de cont curent ,a unei ușoare diminuări a inflației dar cu menținerea celei mai ridicate rate a șomajului dintre țările analizate.Pentru Cehia și Ungaria șomajul și inflația s-au situat la niveluri apropiate de anii precedenți.

. In 1997 România și Cehia au înregistrat un declin al activității economice și o creștere a șomajului ¡Deficitul contului curent s-a înrăutățit semnificativ în România și Polonia ,dar a cunoscut o ameliorare în Ungaria unde s-a consemnat de altfel și o apreciabilă creștere economică;ariile pentagoanelor ungar și polonez sunt sensibil egale și în creștere față de anul anterior.Pentru România deficitul contului curent a crescut dramatic ajungând la cea mai mare valoare din perioada de tranziție,iar inflația a cunoscut un salt major și a atins cel mai ridicat nivel în comparație cu celelate state analizate;In acest timp pentagonul și-a diminuat dramatic suprafața ajungând la cea mai mică valoare din întreg intervalul studiat(rezultat în concordanță cu situația de critiză macroeconomică din acel an).

Anul 1998 a însemnat pentru Cehia și România o continuare a declinului economic,cu o ușoară diminuare a deficitului de cont curent(în cazul Cehiei),dar cu o sporire a șomaj ului. Aria pentagonului ceh cunoaște o ușoară creștere în timp ce cel românesc aproape că se dublează față de anul anterior.Mix-urile macroeconomice ungar și polonez au prezentat similitudini între ele și cu anul anterior,cu deosebirea că s-au majorat deficitele de cont curent și bugetar;ariile pentagoanelor ungar și polonez s-au diminuat sensibil.

In 1999 descreșterea economică a fost mai lentă atât în cazul Cehiei cât și al României și în plus s-a atenuat deficitul contului curent,în timp ce deficitul bugetar s-a menținut practic la același nivel;în schimb a crescut șomajul.Aria pentagoanelor ceh și românesc fost apreciabil mai mare comparativ cu anul precedent.Polonia a avut aproximativ același ritm de creștere economică în condițiile unei semnificative majorări a deficitului de cont curent,a unei ușoare diminuări a deficitului bugetar,a scăderii inflației și a creșterii șomaj ului; Aceste date s-au reflectat în planul stabilizării macroeconomice prin atingerea unui minim al suprafeței pentagonului(ce corespunde unei stări critice atinse în acest an)pentru intervalul studiat.Pentru Ungaria creșterea economică a fost mai temperată,deficitul de cont curent aproape constantin timp ce deficitul bugetului de stat,inflația și șomajul s-au diminuat apreciabil;Acest lucru a condus la o majorare a ariei pentagonului ungar.

Anul 2000 a marcat un reviriment al creșterii economice pentru România și Cehia,dar acest lucru a fost realizat pe fondul unei înrăutățiri a deficitului de cont curent și a bugetului de stat.In România inflația s-a menținut practic la același nivel în timp ce șomajul s-a diminuat ușor;Aria pentagonului românesc a fost sensibil mărită față de anul precedent și a confirmat trendul ascendent de evoluție a stabilizării macroeconomice de după minimul înregistrat în 1997. Polonia a reușit, în condițiile unei creșteri economice practic constante ,să mențină același deficit de cont curent,să reducă drastic deficitul bugetar,în schimb a consemnat o majorare a inflației și șomaj ului;această evoluție a condus totuși în planul stabilizării macroeconomice la depășirea minimului atins în anul precedent și la majorarea ariei pentagonului.în condițiile menținerii practic a aceluiași deficit de cont curent și bugetar,a unei ușoare diminuări a inflației și șomajului,Ungaria a înregistrat o majorare a creșterii economice;Acest mix s-a tradus printr-o creștere a suprafeței pentagonului ce a atins cea mai mare valoare pentru această țară pentru perioada de tranziție.

în 2001 România și-a continuat creșterea economică susținută însă în condițiile menținerii acelorași deficite ale contului curent și a bugetului de stat,a diminuării apreciabile a inflației și a unei sensibile reduceri a șomaj ului ;în planul stabilizării macroeconomice această situație s-a reflectat prin atingerea unui maxim(pentru perioada de tranziție)al suprafeței pentagonului.în condițiile menținerii aceluiași deficit bugetar,a unei ușoare diminuări a deficitului contului curent,a reducerii severe a inflației și a unei sensibile creșteri a șomaj ului,Polonia a reușit să consemneze o creștere-economică.Comparativ cu anul precedent Ungaria și-a accentuat creșterea economică în contextul sporirii marcante a deficitului de cont curent și a menținerii deficitului bugetului de stat,a inflației și șomajului aproximativ constante.Cehia a păstrat același ritm de creștere economică;Acest rezultat a fost posibil în condițiile în care inflația și șomajul au rămas aproape neschimbate,deficitul bugetar s-a modificat puțin semnificativ ,dar deficitul contului curent s-a majorat dramatic;pentagonul ceh a înregistrat în consecință cea mai scăzută valoare.în figurile următoare(fig.6.4.-6.16)cu

*

ajutorai programului Delphi sunt reprezentate pentagoanele stabilizării macroeconomice în care:r=variația anuală a PIB;CC=ponderea în PIBa sold cont curent;BS=ponderea în PIB a bugetului de stat;s=rata șomaj ;A=Aria pentagonului stabilizării macroeconomice

SursadateIor:InternationalFinancialStatisticsYearbook,FMI, 1990-2002

Dintre țările analizate Polonia a înregistrat constant cel mai ridicat nivel al șomajului;aceasta nu are neapărat doar o conotație negativă ci poate semnifica și consecința unei restructurări marcante a economiei. Trebuie precizat faptul că dintre toate aceste state,România este singura care nu a reușit să țină sub control inflația ce a înregistrat an de an cotele cele mai înalte(aspect evidențiat în tabelul din anexă).

Toate țările aflate în tranziție spre o economie de piață au cunoscut în ultimul deceniu niveluri ridicate ale inflației. Deși cauzele acestui fenomen diferă de la caz la caz, totuși se poate aprecia că performanțele inflaționiste se pretează la o clasificare subregională. Țările balcanice și țările baltice au atins niveluri relativ moderate ale inflației încă din 1994, în timp ce statele membre ale CSI continuă sa se confrunte cu inflații anuale ce au valori mari.România intră în următorul grup de țări având performanțe comparabile cu Ungaria si Polonia. România a depășit vârful procesului inflaționist de abia în ultimii ani. întârzierea relativă cu care a fost stăpânită inflația în cazul României are o serie de explicații conjuncturale: caracterul gradual al liberalizării prețurilor, o structură rigidă și greu adaptabilă, absența din memoria colectivă a amintirilor legate de procese inflaționiste de proporții. La aceasta mai trebuie adăugată influența factorului politic, care a făcut greu realizabilă stabilizarea macroeconomică.Cu excepția generațiilor celor mai vârstnice se poate spune că majoritatea covârșitoare a românilor nu cunoscuse în mod direct vicisitudinile procesului inflaționist. Situația contrasta puternic față de cea din țări precum Polonia sau Yugoslavia, unde ultimele hiperinflații tocmai avuseseră loc. în România anului 1990 foarte puține persoane aveau imunitate la așa – numita “iluzie a banilor”, iluzie conform căreia posesia mai multor bancnote este echivalentă cu o creștere a puterii de cumpărare, luându-se în calcul erodarea acesteia de creșterea mai accentuată a

prețurilor față de cea a dobânzilor. Astfel, ceea ce debutase ca o necesitate, inflația corectivă, s-a transformat curând într-un alibi pentru lipsa de restructurare și de performanță în anumite sectoare ele economiei reale, degenerând într-o inflație de fond.Indiferent care ar fi cauzele pentru care fenomenul inflaționist a fost stăpânit cu întârziere în România, se remarcă totuși performanța ca în decursul ultimilor ani inflația să fie adusă la niveluri comparabile cu cea din țări care au declanșat mai devreme procesul de reformă. Chiar daca e lăudabilă, această performanță nu e totuși suficientă. Dacă România dorește într-adevăr să nu piardă contactul cu grupul Vișegrad în materie de șanse privind integrarea europeană, va trebui ca rezultatele economice neconvingătoare ale primilor ani de după 1990 să fie compensate de performanțe în continuă îmbunătățire în perioada următoare.Cu alte cuvinte dacă dorește să-și păstreze statutul de partener cu catalog credibil, România nu-și poate permite o evoluție a ratei inflației eratică(în formă de dinți de fierăstrău),așa cum a fost în cazul Bulgariei.Asemenea comportamente ale ratei inflației indică persistența în economie a unor grave dezechilibre structurale. într-adevăr, scăderea inflației nu e sustenabilă dacă nu e însoțită de restructurări credibile în sfera economiei reale, a pieței muncii, a balanței de plăți.

Din analiza tuturor acestor date rezultă că nu există o rețetă universală valabilă pentru mix-ul macroeconomic optim, soluțiile diferind chiar în cadrul aceleiași țări, de la un an la altul.în afara argumentelor de ordin economic și social care se aduc împotriva unei inflații înalte, pentru țara noastră este important și un argument legat de politica externă și anume acela al intregrării strategice în Uniunea Europeană. Aceste date relevă că inflația a atins sau e pe punctul de a atinge pragul de suportabilitate, ceea ce înseamnă că prioritatea numărul unu a guvernului trebuie să o constituie combaterea ei.De aceea se poate afirma că:

-în România inflația a fost stăpânită cu o întârziere de mai mulți ani față de țările grupului Vișegrad, întârziere care a costat țara noastră în materie de asistență externă -performanțele viitoare ale României trebuie să fie chiar mai bune, pentru a permite convergența cu criteriile Uniunii Europene.

-nu există un mix de politici macroeconomice unic, dar e preferabil ca acestea să fie corelate de o manieră care să evite formulele stop and go, care erodează credibilitatea și măresc costurile aplicării politicilor respective.

-în afara argumentului de politică externă , există un puternic argument de politică internă și anume, aversiunea populației față de menținerea la cote relativ înalte ale fenomenului inflaționist.

Toate aceste argumentele pledează în favoarea unor politici macroeconomice prudente, în care reducerea inflației să fie considerată prioritară.România trebuie să ia aminte la exemplul oferit de cele 3 țări,ale căror eforturi pe calea reformei și a trecerii la economia de piață s-au concretizat în rezultate pozitive care au făcut ca drumul integrării europene să fie mai scurt.

Pornind de la pentagonul stabilizării macroeconomice și ținând cont de faptul că tema lucrării este relația inflație-șomaj în economia românească am încercat să determin intensitatea relațiilor liniare dintre variabilele analizate în cadrul pentagonului ,în cazul României,în perioada 1990-2001.De aceea am determinat(cu ajutorul software-ului SPSS) un model de regresie multiliniară în care variabila dependentă este ,mai întâi ,inflația(IPC) iar variabilele independente sunt:s=rata șomajului,la care se adaugă r=variația anuală a PIB;CC=ponderea în PIBa soldului contului curent;BS=ponderea în PIB a bugetului de stat;Modelul obținut este: IPC=-10.526*s-17.300*r+23.339*CC-42.308*BS (1)

(11.881) (-1.318) (12.831) (20.145)

Sig =(0.405) (0.018) (0.112)

R*2=0. 582;R*2ajustat=0.343 Adecvarea modelului este reliefată de R*2 care reprezintă fracțiunea din varianța IPC explicată de s,r,CC,BS.Se observă că în acest caz procentul este de doar 58,2%.In primul set de paranteze sunt menționate erorile standard estimate pentru coeficienții de corelație,iar valorile evidențiate în cel de-al doilea set sunt estimațiile nivelurilor de semnificație.Apoi pentru a descrie nu doar forma ci și intensitatea relațiilor liniare între variabilele independente și variabila dependentă am folosit coeficienții de regresie standardizați:

IPC=-0.447*s-1.318*r+0.732*CC-l .279*BS (2)

Semnul negativ al coeficienților șomajului,variației anuale a PIB și a ponderii în PIB a bugetului de stat indică faptul că între aceste variabile și IPC are loc o relație indirectă în condiții de control pentru efectul celeilalte variabile(CC),în timp ce semnul pozitiv al coeficientului ponderii în PIB a soldului contului curent indică faptul că între aceasta și IPC are loc o relație directă,în condiții de control pentru efectul celorlalte variabile(s,r,BS).

Ulterior am determinat un alt model de regresie multiliniară în care variabila dependentă este s=rata șomajului iar variabilele independente sunt: inflația(IPC),la care se adaugă r=variația anuală a PIB;CC=ponderea în PIBa soldului contului curent;BS=ponderea în PIB a bugetului de stat;Modelul obținut este: s=(-9.58E-03)* IPC -0.356*r+0.892*CC-1.651*BS (3)

(0.11) (0.224) (0.327) (0.461)

Sig =(0.405) (0.155) (0.029) (0.009)

R*2=0. 789;R*2ajustat=0.668

Se constată că în acest caz se obține un model mai adecvat în care fracțiunea din varianța s explicată de IPC,r,CC, BS este mai mare ca în primul caz și anume:78,9% . Intensitatea relațiilor liniare poate fi evidențiată folosind coeficienții de regresie standardizați:

s =-0.226*IPC-0.640*r+0.659*CC-1.176*BS (4)

Se observă că între IPC,r,BS și s există o relație indirectă în condiții de control pentru efectul variabilei CC;de asemenea,între CC și s există o relație directă,în condiții de control pentru efectul celorlalte variabile(IPC,r,BS).

Modele ale relației inflație-șomaj

Actuala tranziție a țărilor din centrul și estul Europei este o provocare atât pentru teoria economică, cât și pentru evaluările cantitative. Teoria economică standard afirmă că sistemele centralizate, precum cele din fostele țări socialiste, alocă resursele într-un mod incorect datorită imposibilității calculației corecte. De aceea, atunci când prețurile se stabilesc în mod liber și încep să opereze la nivel de quasiechilibru ineficiențele ascunse ies la iveală și astfel trebuie să aibă loc o realocare de proporții a resurselor. Mai precis, această chestiune se referă la intensitatea posibilă și probabilă a realocării resurselor, din punctul de vedere al constrângerilor precum intrările și ieșirile de pe piața muncii, dimensiunea deficitului bugetar și mijloacele de finanțare non-inflaționistă, de stabilitate socială și politică, etc.

Tranziția este însoțită de un efort crescând în sistemul economic, și în acest demers relația inflație-șomaj joacă un rol foarte important. Dinamica șomajului și a inflației nu sunt corelate într-un mod clasic.De aceea,am analizat un model care se

bazează pe date empirice și care poate da indicii pentru a descoperi fazele de tranziție în economiile din zona central-est europeană referitoare la relația inflație-șomaj. Se pare că tranziția actuală a țărilor estice va fi integrată intr-un proces mai general al tranziției economice pe termen lung, care include și țările vestice. Problema esențială a tranzițiilor estice este aceea, dacă să urmeze aceleași etape ca și țările vestice în trecut, sau dacă există posibilități de evitare a unor etape.

Datele empirice, bazându-se pe ciclul afacerilor din țările vestice, demonstrează câteva schimbări majore de-a lungul ultimilor 30 ani. Dintre acestea se poate menționa o scădere impresionantă a inflației, urmată de o creștere constantă a șomajului și de o diminuare generală a creșterii ratei producției (PIB);evoluția a făcut să se treacă de la o perioadă în care inflația era cea mai mare grijă, la altă perioadă în care șomajul e cea mai mare preocupare. Această evoluție arată că nivelul ridicat al șomajului este mai degrabă o stare normală, decât nivelul ridicat al inflației.Pentru perioada 1972-2001 pentru țările vestice o analiză mai profundă arată posibilitatea existenței unor tendințe pe termen lung .Pe de altă parte, în țările est-europene situația a fost opusă după 1989; inflația a crescut rapid în timp ce șomajul a crescut mai lent.

Probabil că pe termen lung, tendințele vor fi similare celor din țările de vest. Problema este cât de lungă va fi durata acestei perioade de tranziție.De aceea este important să se estimeze efortul și să se evalueze costurile necesare diminuării sale.

Pentru a analiza trendurile pe termen lung ale relației inflație-șomaj am utilizat un model derivat din cel general al stagflației.Am luat în considerare ,pe de o parte, evoluțiile din trei țări vestice:Franța,Marea Britanie și Belgia,iar pe de altă parte evoluțiile din trei țări din zona central-est europeană:Cehia,Polonia,Ungaria la care se adaugă și România.Modelul încearcă să releve modalități posibile de trecere de la situația actuală a economiilor estice la minimul cerut pentru acceptarea în structurile europene Modelul presupune o corelație liniară simplă între rata înregistrată a șomajului și rata anuală a modificării PIB. De asemenea, rata anuală a inflației este exprimată ca funcție parabolică în raport cu aceeași rată anuală a modificării PIB.

Tabelul 6.2.Ratele inflației,șomajului și de creștere a PIB-ului în Cehia,Ungaria,Polonia și România în perioada 1990-2001

Sursa datelor:Anuarul Statistic al României2001 ¡International Financial Statistics Yearbook,FMI, 1990-2002

Sursa datelonLntemational Financial Statistics YearbookJMl, 1990-2002

Analiza de regresie cu ajutorul programului SPSS a relevat următoarele rezultate: -în cazul Franței pentru relația șomaj-rata de creștere regresia liniară indică: Dependent Mth Rsq d.f. F Sigf bO bl

SOMFR LIN .220 28 7.92 .009 .1114 -1.0537

Y=0.1114-1.0537*t (5)

șomaj Franța

-în cazul relației inflație-rata de creștere modelul quadratic de regresie indică:

Dependent Mth Rsq d.f. F Sigf bO bl b2

INFLFR QUA .022 27 .30 .744 .0427 1.2263 -18.131

Y=0.0421+1.2263*t-l 8.131 *t* *2 (6)

șomaj MareaBritanie

-în cazul relației inflație-rata de creștere in Marea Britanie modelul quadratic de regresie indică:

Dependent Mth Rsq d.f. F Sigf bO bl b2

INFLAȚIE QUA .308 27 6.02 .007 .1033 -2.2684 25.6121

Y=0.1033-2.2684*t+25.6121*t**2 (8)

-în cazul relației inflație-rata de creștere în Belgia modelul quadratic de regresie indică:

Dependent Mth Rsq d.f. F Sigf bO bl b2

INFLAȚIE QUA .329 27 6.61 .005 .0489 -1.3428 26.3242

Y=0.049-1.3428*t+26.3242*t**2 (10)

Observed

Quadratic

rata creștere Cehia

Fig.6.24. Model de regresie quadratică a relației inflație-rata de creștere în Cehia în perioada 1990-2001

-în cazul relației inflație-rata de creștere în Ungaria modelul quadratic de regresie indică:

Dependent Mth Rsq d.f. F Sigf bO bl b2

INFLAȚIE QUA .290 9 1.84 .214 .1769 -.7764 3.4850

Y=0.1769-0.7764*t+3.4850*t**2 (16)

inflație Ungaria

Fig.6.30. Model de regresie quadratică a relației inflație-rata de creștere în România în perioada 1990- 2001

Dacă se notează cu :x= rata înregistrată a șomajului

vy=rata anuală de modificare a PIB-ului z=rata anuală a inflației a,A,C=constante xn=rata “naturală” a șomajului

(corespondența cu coeficienții calculați conform regresiilor liniare este b0=xn,bl=a și respectiv regresiilor quadratice este:bO=C ,bl=B, b2=A) atunci modelul este descris de următoarele ecuații: x{vy) = a • vy + xn (19)

z{vy) = A • {vy)2 + B{vy) + C (20)

înlocuind vy în funcția inflației putem scrie: z(x) = A • [(jc – xn) / a]2 + B[{x – xri) / a] + C (21)

Modelul a fost conceput în ipoteza existenței stagflației,adică a prezenței simultane a inflației și a creșterii zero(sau negative),cuplată cu o rată a șomajului pozitivă și de regulă ridicată.în literatura de specialitate încercarea de a modela acest fenomen constă în modificarea curbei Phillips originale introducând influențe adiționale cum ar fi rata așteptată a inflației(ze).în acest context,parametrul C poate fi privit ca o rată”naturală” a inflației în sensul teoriei așteptărilor raționale.

Tabelul 6.4.Constantele utilizate în cadrul modelului pentru Franța(Fra),Marea Britanie(MB) ,Belgia(Bel), Cehia(Ceh),Polonia(Pol),Ungaria(Ung),și România(R)

Pentru a determina direcția de evoluție a tranziției am reprezentat(cu ajutora programului Mathlab) în paralel funcțiile inflației(în albastra) și ale șomajului(în roșu) pe cele două grape de țări.în cazul Franței jc {vy) = -1,0537(yp) + 0.1114 (22)

z{vy) = -18.31- {vy)2 +1.2263(yy) + 0.421 (23)

în cazul Cehiei: x(vy) = 0.1308(vj) + 0.0517 (28)

z(vy) = 24.1587 -(vy)2 -1.4707(vy) +0.0915 (29)

Pentru Polonia:

x(vy) = 0.2692(vy) + 0.1267 (30)

z(vy) = 342.775 • (vy)2 – 8.9850(yy) – 0.3249 (31)

Pentru Ungaria:

x(vy) = 0.2942(yy) + 0.0773

z(vy) = 3.4850 • (yy)2 – 0.7764(vy) + 0.1769

In cazul României: x(vy) = 0.2774(yy) + 0.0862

z(vy) = 16.8034 ș {vyf – 4.3212(yy) + 0.8692

Fig.6.37.Funcțiile șomajului(în roșu) și inflației(în albastru) în România

Prin înlocuirea ecuației(19) în (20) și reprezentarea ecuației(21)pentru cele două grupe de țări obținem:

Pentru perioada analizată se constată următoarele:

-linia șomajului se situează sub curba inflației care este de forma unei parabole ce prezintă un minim(cu excepția Franței unde parabola prezintă un maxim)

-în cazul tuturor țărilor vestice considerate(Franța,Marea Britanie,Belgia)linia șomajului intersectează curba inflației;în cazul țărilor central-est europene doar în cazul Poloniei și Ungariei s-a întâmplat acest lucru,pe când în cazul Cehiei și României încă nu .

-performanțele României în ceea ce privește alinierea la trendurile generale de evoluție a raportului inflație-șomaj(având un impact major asupra dezvoltării de ansamblu a economiei naționale)au fost destul de modeste pe ansamblul perioadei tranziției(doar în ultima vreme se înregistrează semnale mai clare ale unei relansări economice)

Deși rezultatele modelului sunt în general în concordanță cu aprecierea consacrată de care se bucură situația țărilor analizate,trebuie menționate și câteva limite ale aplicării modelului:

-în cazul Cehiei există pe parcursul perioadei analizate o modificare a bazei de referință în sensul că în perioada 1990-1993 datele se referă la întreg teritoriul Cehoslovaciei și abia după aceea (1994-200 l)la Cehia;

-datele disponibile din anuarul Statistic al României sunt ușor diferite de cele din statisticile FMI sau din alte surse;(de exemplu în ceea ce privește România pentru anul 1990 datele oficiale indică faptul că nu a existat șomaj,dar în alte surse se prezintă o valoare de 1,3%).

-modelele de regresie folosite pentru determinarea coeficienților modelului nu au cea mai mare semnificație(cele mai semnificative regresii ar fi fost în aproape toate cazurile cele cubice).

Adeseori se constată că o serie de modele non-liniare aproximează cu mai multă acuratețe fenomenele economico-sociale(de fapfregresia liniară simplă este un caz particular al modelelor de regresie polinomială).

Ținând cont că în marea majoritate a cazurilor pentru țările analizate cea mai semnificativă modelare a relației șomaj-rata de creștere(cu excepția Franței) și respectiv inflație-rata de creștere este cea cubică am încercat și o dezvoltare a modelului prin modificarea funcțiilor șomajului și inflației

Dacă se notează cu :x= rata înregistrată a șomajului

vy=rata anuală de modificare a PIB-ului z=rata anuală a inflației a,b,A,B,C=constante xn=rata “naturală” a șomajului

(D arputea fi privită ca rata”naturală” a inflației în sensul teoriei așteptărilor raționale)

atunci modelul este descris de următoarele ecuații: x(vy) = a ș (yy) * *3 + b(vy) * *2 + c(vy) + xn (36)

z(vy) = A ș (yy) * *3 + B(vy) * *2 + C(vy) + D (37)

iar prin înlocuirea lui vy în funcția inflației s-ar putea obține z(x).

Deoarece rezultatele finale obținute prin aplicarea acestui al doilea model nu sunt prea expresive și pentru că subiectul lucrării vizează de fapt România am prezentat în continuare rezultatele modelării pentru țara noastră,iar pentru celelalte țări analizate am expus doar constantele obținute; Astfel, pentru relația șomaj-rata de creștere modelele de regresie indică:

3.8606 -12.572

Se observă că puterea de asociere pentru modelele posibile,dată de coeficientul de determinare multiplă are cea mai mare valoare în cazul relației funcționale

cubice(0.320).Această valoare reprezintă fracțiunea din varianța variabilei dependente(în acest caz:rata șomaj ului)explicată de model,adică reducerea proporțională a erorii de predicție a variabilei dependente atunci când descriem valorile acesteia prin relația funcțională cu variabila independentă(în acest caz:rata de creștere).Diferența(0.326-0.248=0.072)va reprezenta reducerea adițională în eroarea de predicție obținută folosind un polinom de gradul 3 în loc de o dreaptă.

-pentru relația inflație-rata de creștere,pentru România, modelele de regresie indică:

Upper

b2

Se constată din nou că,coeficientul de determinare multiplă are cea mai mare valoare în cazul relației funcționale cubice(0.208).Diferența(0.208-0.160=0.048)va reprezenta reducerea adițională în eroarea de predicție obținută folosind un polinom de gradul 3 în loc de unul de gradul 2 ca în cazul regresiei quadratice utilizate în primul model.

în cazul relației șomaj-rata de creștere corespondența cu coeficienții calculați conform regresiilor cubice este b0=xn,bl=c,b2=b,b3=a și respectiv în cazul relației inflație-rata de creștere corespondența cu coeficienții calculați conform regresiilor cubice este:bO=D ,bl=C, b2=B,b3=A)

Tabelul 6.5.Constantele utilizate în cadrul celui de al doilea model pentru Franța(Fra),Marea Britanie(MB) ,Belgia(Bel), Cehia(Ceh),Polonia(Pol),Ungaria(Ung),și România(R)

x(vy) = -12.572 • (yy) * *3 – 3.8606(vy) * *2 + 0.1940(yy) + 0.0968 (38)

z(vy) = -854.64 • (vy) * *3 – 64.622(yy) * *2 – 0.8830(yy) +1.0248 (39)

Trebuie remarcat că în cazul României rata”naturală”a șomajului xn este de 9,45%>decât valoarea de 8,62% obținută în cadrul primului model,iar în ceea ce privește rata”naturală” a inflației ,în sensul teoriei așteptărilor raționale,valoarea care rezultă în cel de al doilea model este de 102,48%>86,92%cât rezultă în primul model. Dacă în ceea ce privește rata”naturală”a șomajului valorile obținute se înscriu în limitele estimărilor empirice,în ceea ce privește rata “naturală” a inflației,în sensul teoriei așteptărilor raționale,cred că valorile trebuie privite cu prudență;probabil că valorile mari obținute pentru întreaga perioadă analizată se datorează influenței semnificative exercitate de indicii mari de inflație înregistrați la începutul intervalului(indici care corespund perioadei de liberalizare a prețurilor).

Prin reprezentarea în același grafic a curbelor șomajului și inflație-care se prezintă corespunzător unor polinoame de gradul 3 ca niște curbe cu 2 puncte de curbură-nu se obțin indicații semnificative.Iar,pentru că prin aplicarea acestui al doilea model rezultatele obținute în acest fel nu conduc la concluzii relevante am prezentat(cu ajutorul programului Mathcad2001) graficele relațiilor funcționale cubice ale șomajului și inflației în funcție de rata de creștere în anexă(pentru

România:fig.l,Cehia:fig.2,Ungaria:fig.3,Polonia:fig.4)

în pofida acestor limite,se poate spune că mai ales primul model are și valențe pozitive.Astfel,pe lângă faptul că relevă o serie de tendințe de evoluție,el sugerează căi posibile de urmat; Pentru a face ca în România(și în Cehia),asemeni celorlalte țări analizate,linia șomajului să se intersecteze cu parabola inflației,o metodă posibilă ar fi aceea de a împărți perioada de tranziție în 3 etape: în primul rând inflația ar trebui scăzută iar șomajul să crească până când acestea se intersectează, iar apoi, în viitor să se schimbe tipul parabolei de inflație.

Pornind de la acest model,s- ar putea imagina mai multe etape ale tranziției:

-o scădere importantă a PIB urmată de o creștere semnificativă a inflației și o creștere modestă a șomajului (în opoziție cu vechea structură și cu încrederea că tranziția va fi depășită printr-un nivel înalt al ocupării forței de muncă)

-o explozie a nivelului de inflație urmată de o mai mică rată a scăderii și o creștere semnificativă a economiei.

-după nivelul maxim al șomajului (cerut de restructurare) și încetarea scăderii PIB-ului, urmează o re-îmbunătățire a producției, o re-absorbție a unei părți importante din șomeri (însă pe baza noii structuri economice) și o temporizare a inflației care oricum se află la un nivel înalt.

-rata creșterii PIB atinge nivelul maxim iar apoi începe să scadă cu o mică diminuare a șomajului (aproape de nivelul minim), iar cel mai important este scăderea accelerată a inflației până la nivelul înregistrat în țările din vest, în urmă cu 30 ani

-începutul unei noi creșteri a șomajului însă în condițiile unui nivel mic și aflat sub control al inflației.

Deoarece reprezentarea grafică este foarte utilă pentru înțelegerea relațiilor dintre variabile,în anexa lucrării am prezentat felul în care arată în 3D evoluția în timp a relației dintre: rata șomajului (x) – PIB per capita în prețuri constante 1995 (ylc) – rata creșterii PIB(y) și respectiv: rata anuală a inflației (z) – PIB per capita în prețuri constante 1995 (ylc) – rata creșterii PIB(y),pentru Cehia în perioada 1994-200l(fig.5 și6) și respectiv pentru Ungaria,Polonia și România între anii 1990-200l(fig.7-12). Se observă existența unor puncte remarcabile a căror semnificație este aceea că, în acele momente s-au înregistrat schimbări fundamentale ale tendințelor;Evoluțiile dinaintea și de după acele momente sunt complet diferite.

Din investigarea relației inflație-șomaj și a tendințelor incluse în sistemele economice se pare că tranziția actuală a țărilor din zona central-est europeană reprezintă doar o fază dintr-o evoluție lungă pe scala dezvoltării economice.Pentru țările din vest s-a produs de-a lungul timpului un proces de tranziție important, și anume la un nivel mai înalt natural al ocupării și într-o perioadă în care șomajul a depins tot mai puțin de dinamica PIB; Pe partea șomajului a apărut o puternică relaxare, nivelurile mai ridicate ale șomajului fiind considerate mai normale față de situația de partea inflației.

Pentru țările din Europa Centrală și de Est începutul deceniului nouă a adus un șomaj scăzut datorat crizei structurale și rate mari ale inflației .Ulterior,șomajul a crescut și inflația(cu excepția României )a început să fie stăpânită în ciuda acestor diferențe se observă semne ale unui proces convergent. Pentru actuala tranziție din țările din est este important ca acestea să nu repete cu exactitate evoluția țărilor vestice din anii 60. Astfel,schimbând parametrii curbelor inflație – șomaj se poate asigura o tranziție mai rapidă Pentru a accelera acest proces, soluția imediată mai ales pentru țări ca România ar fi aceea de a depune mari eforturi pentru realizarea procesului profund de restructurare economică. în ceea ce privește relația inflație- șomaj, acest lucru înseamnă creșterea șomajului și scăderea controlată a inflației.

Politici de țintire a inflației și combatere a șomajului

6.5.1.Politici de țintire a inflației

Procesul inflaționist, declanșat în 1990 și care încă nu și-a epuizat resursele de manifestare, nu este un fenomen unicauzal. Tocmai datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflația, ca fenomen persistent și dăunător în economie nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri intercorelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv imediat. Se poate aprecia că stăpânirea inflației și reducerea ei la niveluri comparabile cu cele înregistrate în țările cu economie de

piață matură reprezintă nu numai un obiectiv – cheie, dar și o unitate de măsură a performanțelor politicii economice a autorităților române.

In consecință direcțiile de acțiune cu privire la limitarea influențelor negative a fenomenului inflaționist constau în realizarea unei corelații optime în ce privește:limitarea intervenției statului în activitățile economice prin privatizarea prudentă a economiei;limitarea cheltuielilor publice și eliminarea deficitelor bugetare;limitarea emisiunii monetare;mărirea vitezei de circulație a masei monetare; colectarea impozitelor și taxelor în timp real;stimularea concurenței ¡implementarea planificării macroeconomice la nivelul economiei naționale;transferul sarcinilor prezente în contul perioadelor viitoare;intervenția prin măsuri de politică economică în structura prețurilor;stimularea investițiilor și reinvestirilor;câștigarea încrederii populației și a organizațiilor sindicale;atragerea capitalului străin;mărirea rezervelor valutare și de aur ale țării ¡independența băncii centrale;dezvoltarea pieței de capital etc.

Toate acestea s-au aplicat și se aplică în majoritatea țărilor confruntate cu fenomenul inflaționist. Reușita „rețetei" privitoare la atenuarea efectelor negative ale inflației poate să coste în orice moment prin raportare la atingerea unui alt obiectiv de politică economică. Această grijă se constituie în sarcină permanentă a echipei guvernamentale, iar din punct de vedere teoretic acoperă multe programe electorale.

Goana actorilor pe piață pentru ca să se protejeze în fața viitorului prin intermediul lui p (profitului) întreține inflația1.Teoria informațională a inflației, prin curbele P-C-V conduce la ideea că statul ar trebui să se implice mai mult în eliminarea tendinței fiecărui actor de pe piață de a-și proteja investițiile prin majorarea componentei p.

In consecință cele mai importante domenii de acțiune concretă a autorităților trebuie să vizeze:

-Consumurile energetice. Având în vedere caracteristicile economiei românești, reducerea consumurilor energetice trebuie să reprezinte o prioritate națională. -Agricultura. Restructurarea sectorului agricol în general și în special al mecanismelor de finanțare a acestor ramuri.

-Restructurarea. Accelerarea restructurării în economia națională se poate realiza numai pe seama unui flux investițional masiv,care la rândul lui depinde de capacitatea de mobilizare a economisirii interne,ca și de aceea de stimulare a investițiilor externe. -Dobânzile. Menținerea unei politici monetare prudente și constructive,în cadrul căreia un element deosebit de sensibil e politica de dobânzi.Menținerea dobânzilor la niveluri real-pozitive nu trebuie să mai fie pusă în discuție nici în viitor mai ales dacă avem în vedere nevoia de economisire în vederea dezvoltării.Este de dorit ca ratele dobânzilor să nu fie excesiv de înalte,dar pentru acest lucru este nevoie ca anticipațiile inflaționiste să fie atenuate prin întregul set de politici macro și microeconomice. -Cursul valutar. Formularea unei politici valutare consonante cu obiectivele generale ale politicii macroeconomice.Odată cu calmarea presiunilor inflaționiste și cu coborârea ratei inflației înspre nivelul dezirabil măsurat cu o cifră anual,cursul valutar poate fi calibrat ca ancoră antiinflaționistă;dar,și în acest domeniu este necesară prudență și eliminarea voluntarismului.

-Rezervele valutare. Atingerea și menținerea unui nivel confortabil al rezervelor valutare are o importanță majoră pentru eliminarea atacurilor speculative și pentru creșterea încrederii piețelor internă și externe,în capacitatea țării de a face față plăților

scadente.în acest context,elaborarea unei strategii a datoriei publice externe apare drept o prioritate pentru perioada imediat următoare.

-Deficitul bugetar. Menținerea deficitului bugetar în limite fmanțabile neinflaționist și atenuarea drastică a deficitului cvasifiscal.Evidențierea datoriei publice externe,ca și a celei garantate public,va trebui condusă în condiții în care să reflecte presiunea reală,prezentă și viitoare,asupra cheltuielilor publice.

-Salariile. Construirea unei politici a veniturilor care să stimuleze eficiența reală a fiecărui domeniu de activitate.Trebuie avută în atenție și distribuția veniturilor pentru a evita o polarizare excesivă a bogăției,ce poate afecta stabilitatea socială și eficiența economică.

De aceea se conturează un anumit orizont temporal al politicii antiinflaționiste;Astfel, coborând din sfera principiilor generale în aceea a acțiunilor practice, strategia antiinflaționistă ar trebui să fie structurată în orizont temporal după cum urmează:

Pe termen scurt trebuie evitat derapajul inflaționist care e asociat cu compromisurile făcute sau,cel puțin, anticipate într-un an electoral.în acest scop,la nivel macroeconomic trebuie avute în vedere:

-controlul veniturilor. O corelație esențială e aceea dintre creșterea productivității și a venituri lor; creșterea productivității trebuie să fie superioară celei a veniturilor,măsurate prin veniturile efectiv încasate, -controlul agregatelor monetare. S-a constatat legătura de directă cazualitate dintre creșterea masei monetare și aceea a prețurilor,verificată empiric și în cazul țării noastre.în prezent controlul expansiunii monetare ar trebui să se concentreze asupra creditelor pentru agricultură și pentru susținerea băncilor aflate în criză.

-funcționarea pieței valutare. Menținerea încordării pe această piață semnalizează disfuncționalitățile din economie și antrenează menținerea anticipațiilor inflaționiste.

Pe termen mediu trebuie conturate mecanismele prin care dimensiunile creditului și masei monetare să fie realizate în concordanță cu cererea rațională din economie.

-remodelarea întregului mecanism de finanțare a agriculturii. Acesta depinde, de reorganizarea funcțională a agriculturii, bazată pe descentralizare și competiție.

-dezvoltarea instrumentelor de open market și a pieței secundare pentru titlurile de stat.

-menținerea deficitului public în limite strânse.

-consolidarea rezervelor valutare și realizarea unui management eficient al datoriei externe.

Pe termen lung ,calibrarea politicii monetare va trebui realizată în consonanță cu perspectiva echilibrelor majore ale economiei:acumulare – investiții-consum; – distribuția veniturilor; – fluxurile financiare internaționale.

6.5.2. Politici de combatere a șomajului

Politicile active acționează prin măsuri și instrumente adecvate pentru a corespunde nivelului ocupării, realizându-se, în principal, prin subvenții pentru crearea de noi locuri de muncă și prin politicile de formare. Subvențiile pentru ocupare pornesc de la ipoteza că reducerea costului salarial va permite creșterea numărului locurilor de muncă. înființarea locurilor de muncă este evitată prin indemnizarea șomajului parțial și a celui tehnic, și prin subvenționarea întreprinderilor ce se află în dificultate, dar care sunt considerate viabile. în același sens, acționează și alte dispozitive de ajutor pentru a facilita crearea de noi locuri de muncă, precum scutirea de taxe fiscale și sociale, prime, credite sau dobânzi reduse etc. în acest sens se practică și plata parțială sau totală a salariului pentru angajarea unor categorii de foiță de muncă pentru o anumită perioadă de timp.

în vederea punerii în practică a unei politici active de ocupare, mecanismele de promovare a ocupării forței de muncă se grupează în două mari categorii, indiferent dacă unul sau altul operează doar asupra cererii sau doar asupra ofertei forței de muncă:

ljmecanisme cu vocație de susținere prioritară a echilibrelor macroeconomice, în care se includ:

– relansarea investițiilor pentru crearea de noi locuri de muncă;

sporirea capacității de reținere a forței de muncă în activități utile, în condiții de sporire a eficienței, competitivității și calității; extinderea și sprijinirea inițiativelor locale; crearea unui fond special de susținere a ocupării;

modelarea politicii bugetare, monetare, de credit, fiscale și din optica cerințelor formulate pe piața muncii;

credite pentru investiții productive cu dobânzi mai reduse;

scutiri sau reduceri de impozite și taxe pentru agenții economici care creează

locuri de muncă și, mai ales, pentru șomerii care se lansează în activități

economice;

subvenționarea, pentru o perioadă limitată, a unei părți a costului salarial pentru agenții economici care creează noi locuri de muncă sau angajează șomeri; asigurarea prin lege a unor facilități și stimulente specifice unor domenii economice având în vedere lipsa de capital, riscul și rezervele forței de muncă de a se angaja în activități productive pe cont propriu;

aplicarea unor politici de venituri și salarii riguroase, care să favorizeze stoparea presiunii inflaționiste prin costuri salariale;

stimularea creării de noi locuri de muncă, mobilitatea și motivarea muncii; repunerea salariului în poziție corectă, de preț al muncii și instrument al reglării cererii și ofertei de forță de muncă, respectiv scoaterea acestuia din sfera protecției sociale; promovarea unor sisteme de salarizare și a unor forme de participare a salariaților la profit, capabile să garanteze o flexibilitate crescută a salariilor și, prin aceasta, a forței de muncă;

urmărirea permanentă a evoluției raportului dintre creșterea prețurilor și cea a salariilor, în primul rând prin controlul prețurilor și nu prin blocarea creșterii salariului real;

dimensionarea mărimii ajutorului de șomaj și a modalităților de plată ale acestuia după criterii multiple, astfel încât să garanteze un minimum de venit, dar totodată să stimuleze participarea la muncă.

2)dispozitive cu vocație de echilibrare, de flexibilizare a pieței muncii, aplicabile la nivel microeconomic, în care se includ:

dezvoltarea învățământului, a formării profesionale;

stagii de formare și recalificare, în vederea inserției profesionale a noilor veniți pe piața muncii, a reocupării și reintegrării în activitatea economică a șomerilor; formarea profesională inițială printr-o corelație mai strânsă cu evoluția previzibilă a pieței muncii, sub aspectul structurii ocupațional-profesionale și de calificare;

dezvoltarea, pe baza unor studii ale piețelor muncii locale (teritoriale), a unor lucrări de utilitate publică ce pot oferi locuri de muncă temporare sau contracte pe durată determinată, sezoniere, unor importante efective de populație neocupată, inclusiv șomeri;

amenajarea duratei muncii în diferite formule convenabile sub aspectul ocupării și flexibilizării pieței muncii: munca cu timp parțial; partajul locului de muncă, trecerea de la reglementarea duratei săptămânale a muncii la cea trimestrială, lunară sau chiar anuală;

încurajarea si sprijinirea – prin variate modalități, altele decât diferențele de salarii – a mobilității forței de muncă (teritoriale, profesionale etc.)

participarea pe baza de contracte, fie între state, fie între firme, la realizarea unor lucrări în străinătate, permițându-se astfel libera circulație a forței de muncă; soluționarea mai bună a unor probleme instituționale, legislativ-organizatorice, informaționale ale pieței muncii, referitoare la:

raportul dintre liberalizarea pieței și practica ocupării;

falimentul și concedierea colectivă;

organizarea partenerilor sociali în procesul de renegociere și concertare; organisme bi sau tripartide în reglarea relațiilor de muncă la toate nivelurile, începând cu firma și terminând cu cel național;

rolul și funcțiile statului pe piața muncii – când și cum, prin ce mijloace să intervină, părăsirea atitudinii de nonintervenție, de lăsare a lucrurilor să meargă și să se rezolve de la sine, ca și când nivelul global de ocupare ar putea fi soluționat fără participarea sa.

Operaționalizarea acestor mijloace necesită studii laborioase și corelate la nivel microeconomic, de firmă, sectorial, teritorial, național.

Un prim set de studii urmează să identifice posibilitățile și condițiile de ocupare a forței de muncă;

în aceeași întreprindere, fără schimbarea calificării; în aceeași întreprindere, cu schimbarea calificării;

redistribuirea către alte întreprinderi fără sau cu schimbarea calificării.

Totodată, trebuie analizată situația persoanelor care nu mai pot fi reîncadrate –

vârstnice, bolnave – pentru care pot fi puse în acțiune dispozitive de pensionare anticipată, progresivă etc.

în acest fel, sunt evidențiate mai bine sectoarele, activitățile cu capacitate de ocupare în creștere, creatoare de locuri de muncă, creându-se premise mai bune pentru orientarea și formarea profesională a forței de muncă; totodată, se deține o imagine mai exactă a sectoarelor, ocupațiilor și profesiilor în declin, a dimensiunilor populației active care ar urma să fie subiect al mobilității forței de muncă.

Un al doilea set de studii ar trebui să vizeze, concomitent, realizarea următoarelor obiective operaționale:

identificarea sectoarelor, activităților în care pot fi promovate noi formule de ocupare și amenajare a timpului liber;

modalitățile de sprijinire a proceselor de recalificare – recuperare – reintegrare a șomerilor (mijloace bugetare, politici de credit, fiscale; proiecte-tip, consultanță etc.).

inițierea și sprijinirea financiară și managerială a șomerilor și a altor categorii de populație activă care se orientează spre crearea de întreprinderi familiale sau chiar spre anumite activități pe cont propriu.

Experiența politicilor economice în domeniul ocupării a evidențiat unele “învățăminte” în conceperea unei politici a ocupării centrate pe obiective și instrumente, și implicit pe mecanismele de transmitere a incitațiilor intervenționalismului statal.

S-a evidențiat, în primul rând, arbitrariul distincției între conjunctură și structură în proiectarea intervenției pe piața muncii, în sensul următoarelor dihotomii: delimitarea șomajului și aplicarea unor măsuri de comprimare a acestuia sau conceperea unor măsuri imanente politicii ocupării.

Relevând ambiguitatea acestor distincții pot fi formulate câteva dintre concluzii: relaxarea și instabilitatea legăturilor dintre ocupare și șomaj și variațiile producției multiplică obiectivele distincte ale politicii economice, a ocupării, multiplicatorul ocupării trebuind să fie disociat de multiplicatorul venitului; decidentul public este într-o situație incertă – atât “aditivă”, cât și “multiplicativă”, referitor la efectele politicii ocupării, în acest context impunându-se creșterea numărului de instrumente;

segmentarea pieței muncii (primară, secundară, terțiară) subliniază limitele unei politici a ocupării reduse la o politică de reglare a cererii globale, gradul de deschidere spre exterior depinzând esențial de conjunctura incidenței politicii; în plus, această segmentare ridică problema incidenței politice a ocupării asupra protecției sociale, a regulilor și criteriilor, a semnificației acesteia; politica ocupării trebuie să aplice programe de acțiune vizând atât fluidizarea mișcărilor forței de muncă între segmentele pieței muncii, cât și ameliorarea calității forței de muncă pe piețele secundare și terțiare. în acest sens, instrumentele sunt bine definite, cuprinzând lupta împotriva discriminărilor, noi orientări în formarea profesională, dezvoltarea formării permanente etc.

6.5.2.I.Restricții și exigențe ale politicii ocupării în perioada de tranziție

5

După o lungă perioadă de timp, în care – din rațiuni ideologice și politice – problemele reale ale funcționării unei veritabile piețe a muncii erau ocolite, în prezent, în condițiile destructurării-restructurării economiei în general, și a industriei cu deosebire, acestea devin prioritare pe agenda organismelor guvernamentale, patronale, sindicale și nu în ultimul rând, a cercetării științifice economice și sociologice. Cu atât mai mult cu cât piața muncii din țările est-europene suportă un dublu impact – cel al condițiilor internaționale și evident al propriilor condiții de dezvoltare.

Astfel, cele mai semnificative procese și tendințe cu efecte în planul fundamentării pieței muncii1 sunt:

declinul generalizat al economiei, destructurarea și scăderea vertiginoasă a producției industriale fiind principalul factor de antrenare cu efecte de propagare în toate sectoarele;

deteriorarea relațiilor economice externe: sporirea importurilor, în condițiile reducerii exporturilor și în consecință deteriorarea balanței comerciale;

– devalorizarea monedei naționale, adesea în valuri;

creșterea ratei inflației – apariția și creșterea șomajului (recunoașterea oficială și publicarea informațiilor).

Dimensiunile și evoluțiile ultimilor doi indicatori (rata inflației, rata șomajului) evidențiază o problemă de politică economică extrem de dificil de soluționat, cel puțin pe termen scurt, în condițiile în care economia, cu deosebire producția, este în declin și anume problema alegerii între inflație și ocupare: o rată înaltă a inflației și ocupare deplină și respectiv o inflație stăpânită, controlată cu o rată relativ ridicată de șomaj.

Dacă pe piața bunurilor și pe cea financiar-valutară cererea depășește oferta, pe piața forței de muncă, dimpotrivă, oferta depășește cererea. în ambele situații aceste raporturi tind să se deterioreze.

în echilibrarea acestor procese fundamentale rezidă, de fapt, rolul deosebit de important și funcțiile mecanismelor de ajustare a cererii și ofertei de forță de muncă.

Țările în tranziție sunt puse în fața soluționării unor probleme ale pieței muncii, care în alte spații economice și-au găsit de mult rezolvarea, astăzi căutându-se alt tip de soluții.

Reglementările legislativ-instituționale – care marchează un progres uriaș în direcția organizării pieței muncii – nu asigură automat, de la sine, integrarea acesteia în normalitate.

în ceea ce privește crearea de locuri de muncă, preocupările actuale în România par a fi insuficiente. Există, în principal, trei explicații ale subdezvoltării politicilor de creare de locuri de muncă:

a existat în fapt o politică mai puțin explicită de menținere a locurilor de muncă prin mecanismele subvențiilor.

Aceste mecanisme au fost extrem de criticate și politica guvernului a fost de restrângere până la eliminarea lor. în acest context, orice tentativă de creare de locuri de muncă, în lipsa unor posibilități de analiză mai atentă, părea o forma mascată de menținere a subvenționării. Dacă sunt de înțeles aceste reacții de anticipare, este clar că o strategie mai clară și mai diferențiată ar fi de natură să minimizeze această temere;

neîmplinirile legislativ-instituționale și obstacole birocrat-administrative explică în cea mai mare parte faptul că s-a făcut insuficient pentru promovarea micii inițiative. în această sferă,sunt mari posibilități de dezvoltare economică cu absorbție de forță de muncă, dar lipsa capitalului și a unui sistem de împrumuturi accesibil și avantajos a frânat dezvoltarea sa rapidă.

Inițierea de lucrări publice a fost surprinzător de neglijată, aceasta fiind o caracteristică a tuturor țărilor în tranziție. Deși există uriașe nevoi în sfera infrastructurii economice și sociale, și deși există forță de muncă disponibilă, această direcție a fost complet neglijată. Explicația ar putea consta, pe de o parte, în faptul că doar piața liberă este singurul mecanism de inițiere de activități economice, mit care a dus la o anumită pasivitate a statutului în inițierea de asemenea proiecte, iar pe de altă parte, în tendința statului de a se sustrage treptat din subvenționarea economiei, el neputând găsi motivația necesară pentru a iniția asemenea lucrări publice, de interes național.

Nici autoritățile locale nu sunt într-o poziție mai bună de a organiza asemenea activități, cu atât mai puțin inițiativa locală voluntară, care nu dispune de resurse (nici facilități organizatorice, nici resurse financiare).

6.5.2.2.Integrarea politicii ocupării în strategiile economice

Procesul integrării economice în Uniunea Europeană presupune acțiunea conjugată a unui ansamblu de factori ce intervin în funcționarea economiei naționale.Unul dintre acești factori, cu influență hotărâtoare asupra creșterii economice, este factorul uman (resursele de muncă), a cărui acțiune se analizează1 sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ și structural.

Sub aspect cantitativ, se concretizează în volumul de manoperă prestată de populația ocupată în cadrul timpului de muncă. Acțiunea factorului uman în procesul integrării economice ține de dinamica ocupării populației disponibile. Creșterea numărului de locuri de muncă se asociază cu creșterea economică, deși, în rândul specialiștilor există păreri diferențiate privind natura și sensul acestei dependențe. Astfel, teoretic, sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă stimulează creșterea economică. Totuși, există și opinii care consideră că, practic, extinderea ocupării este mai degrabă o consecință decât o premisă a procesului de creștere, care s-ar datora efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra fondurilor destinate investițiilor.

Sub aspect calitativ, acțiunea factorului uman în procesul integrării economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de calificare și motivație în muncă și prin productivitatea muncii, influențată de înzestrarea tehnică a muncii. Aceste evoluții sunt, în ansamblu componente ale progresului calitativ al factorului uman. Totalitatea cunoștințelor și competențelor profesionale rezultate din procesul educațional și consolidate prin acumulare de experiență la locul de muncă constituie capital uman, concept ce relevă tocmai specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creșterii economice.

Dimensiunea structurală a factorului uman se referă la structurile specifice ocupării, în cadrul pieței muncii. în fiecare sistem economic național există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau grupelor de activități, atât în funcție de numărul personalului ocupat, cât și de productivitatea și calitatea muncii în domeniul respectiv. între ramuri, sectoare, firme au loc transferuri de personal care decurg din anumite tendințe ale pieței muncii și care influențează aportul factorului uman la creșterea economică. Un rol important în declanșarea acestor procese revine, pe termen mediu și lung, tendințelor tehnico- științifice reflectate de sistemul de învățământ și de cererea de locuri de muncă pentru ramuri și firme situate pe poziții tehnologice avansate. Aici intervin și orientarea investițiilor de dezvoltare, ca și interesul întreprinzătorilor de a-și plasa capitalul în ramuri preferate pentru șansele de competitivitate pe care le oferă.

Practic, dezvoltarea procesului creșterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice este asigurat de unitatea formelor concrete de manifestare a echilibrului economic (echilibru bănesc, echilibrul financiar, echilibrul bugetar, echilibrul valutar, echilibrul resurselor de muncă). Una dintre aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic este echilibrul resurselor de muncă, cel care exprimă concordanța relativă dintre cantitatea, structura și calitatea factorului uman activ disponibil și necesitățile de resurse de muncă ale utilizatorilor, mai ales ale unităților economice.

Existența și progresul societății se asigură dacă atât evoluția celor doi factori – populația și economia – cât și interacțiunea dintre ei, întrunesc anumite caracteristici calitative și dimensionale. Lipsa acestora sau distorsionarea lor au efecte negative cum sunt: subdezvoltarea economică, șomajul, scăderea nivelului de trai etc., considerate adesea ca forme ale dezechilibrelor corelației populație-economii.

Șomajul, una dintre aceste forme ale dezechilibrului economic, apare ca rezultat exclusiv al cererii de muncă sau de forță de muncă, oferta – cealaltă latura a pieței muncii – nefiind luată în considerare. Ori, numai corelarea cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea corectă a situației pe piața muncii. O creștere a ofertei concomitentă cu scăderea cererii determină o deteriorare a situației ocupării forței de muncă, astfel încât șomajul, dacă nu a existat până în acest moment, apare, iar dacă există, crește. Dimpotrivă, creșterea cererii și scăderea ofertei de muncă se traduc printr-o diminuare a șomajului. Dar, diminuarea reală a șomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă.

De asemenea, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și diminuarea șomajului fac obiectul revendicărilor tuturor organizațiilor sindicale, sprijinite de largi grupuri socio-profesionale, cum ar fi: garantarea locurilor de muncă, creșterea salariilor și îmbunătățirea condițiilor de odihna, înlăturarea marilor discrepanțe între salariile medii ale bărbaților și cele ale femeilor etc.

In România, strategia economică implicită primei etape a tranziției la economia de piață a inclus :elemente care au generat, pe de o parte, politici de limitare a cererii și de stimulare a ofertei, iar pe de altă parte, au condus la asocierea lor cu politici de susținere a cererii, în ultimul deceniu existând următoarea situație pe piața muncii: l)Cererea internă de bunuri și servicii este nesatisfacută, având loc un proces de reducere forțată a consumului. Aceasta, în condițiile concrete de funcționare a pieței în țara noastră s-ar putea să ne ducă pe drumuri înfundate. Pe de altă parte, starea cererii este și un argument pentru promovarea unor politici de simulare a acesteia, ca factor de antrenare a producției. Avem în vedere o serie de avantaje relative ale României, cum ar fi:

piața internă, tocmai datorită deficitului de ofertă, are o mare capacitate de absorbție, putând susține și relansa producția de bunuri de consum și în consecință,legat de aceasta, pe cea de bunuri de capital. Numai că această piață trebuie restructurată, reorientată în direcția producerii acelor bunuri și servicii pentru care există cerere efectivă și cerere potențială. Aceasta ar deveni și un instrument de dimensionare, reconsiderare și restructurare a pieței bunurilor de capital;

piața externă, la rândul ei, pentru o serie de produse, nu numai ale industriei ușoare, dar și din alte sectoare, poate susține dezvoltarea producției interne; există un surplus de capacități de producție foarte multe, capabile de performanțe economice; cu eforturi minime investiționale, de retehnologizare, management, acestea pot fi utilizate cu efecte pozitive atât pentru producție, cât și pentru ocuparea forței de muncă.

2)Din punctul de vedere al forței de muncă, România este bine plasată, deținând o serie de avantaje atât pe plan intern, cât și comparativ cu alte țări europene, inclusiv cele din Est:

un însemnat potențial numeric-cantitativ de muncă;

o rată relativ ridicată de participare la activitatea economică;

un nivel de instrucție și formare profesională competitiv pentru o bună ocupare a forței de muncă active;

un potențial creativ și inovator important, neglijat în ultimul timp;

nu în ultimul rând, un cost salarial redus, cu efecte benefice asupra creșterii competitivității.

0 cerere autonomă semnificativă ca dimensiuni, cantonată în sectoare de importanță majoră pentru edificarea unei economii modeme, performante;Este vorba despre sistemul circulator al economiei de piață( infrastructura și echipamentele colective ), funcționarea unor instituții ale pieței, ca și de o serie de servicii colective și individuale de învățământ, sănătate, artă, asistență socială etc.Este evident că cererea autonomă, sprijinită de puterea publică centrală și locală, își formează propria cerere de produse și ocupare, creând totodată condiția de producție și ocupare în alte sectoare economice.

In această perioadă de liberalizare a economiei, statul nu trebuie absolvit de răspunderile și atribuțiile ce-i revin în susținerea “cererii autonome”, știut fiind faptul că în situația de criză economică, aceasta este o alternativă la șomaj1. Cu atât mai mult, cu cât statul este proprietarul unei părți importante, agent economic și partener al agenților privați.

In perspectiva soluționării acestor probleme se desprind trei concluzii:

Orientarea sistemului productiv spre o performanță economică și competitivitate, creșterea profitului și rentabilității, stimularea economisirii,a investițiilor agenților economici trebuie să fie orientate spre susținerea cererii și pe această bază, revigorarea și relansarea producției, concomitent cu restructurarea pieței interne și cu sporirea forței competiționale, concurențiale a produselor românești pe piețele externe.

Intr-o economie modernă, ocuparea poate spori, printr-o creștere a salariului real sau a cheltuielilor autonome (publice). în condițiile progresului tehnic, este necesară o creștere a salariului real pentru a evita șomajul tehnologic. O rentabilitate crescută nu cere scăderea salariului real;

în condițiile galopantei curse prețuri-salarii, ale perturbării raporturilor salariale declanșate de undele de șoc ale repetatelor valuri ale liberalizării prețurilor și devalorizării monedei naționale, este imperios necesară aplicarea de politici selective de susținere a cererii. Practic, în acest scurt timp, dacă nu intervin modificări esențiale, producția va risca să nu mai aibă desfacere.

De aceea sunt recomandabile intervențiile din afara pieței muncii: prin politici bugetare, de impozite și taxe noi, de credite, de prețuri, de stimulare reală a profitabilității și rentabilității, a economisirii și reinvestirii unei părți însemnate a profiturilor deținute, a sporirii consumului – singurele capabile să creeze condiții de relansare a forței de muncă.

Nu trebuie pierdută din vedere nici coexistența în economie a unor sectoare cu “intensitate” de capital cu altele cu intensitate de muncă, a unora inteligent-intensive cu altele în care este ocupată forța de muncă cu un nivel de instrucție și formare comparativ mai redus. Aceasta economie duală trebuie să creeze însă posibilități de ocupare a diferitelor categorii de forță de muncă în condiții de utilizare înaltă a timpului de muncă și relansare a creșterii productivității muncii.

Este nevoie de politici macroeconomice de stimulare a dezvoltării, prin investiții și creșterea veniturilor celor ocupați într-un mediu de stabilitate monetară, politici prin care se menține un anumit nivel al ocupării și o anumită rată de creștere a

acestuia. Acestora li se asociază și politici care vizează echilibrul intern al pieței muncii, în principal prin atenuarea rigidității și sporirea flexibilității acestei piețe.

Din această analiză ideea de bază care se desprinde este aceea a caracterului activ, ofensiv, al politicii de gestionare a pieței muncii, în care prioritatea absolută este ocuparea, ceea ce înseamnă plasarea ocupării forței de muncă și a dialogului, a concentrării partenerilor sociali pe această piață în centrul strategiei de dezvoltare economică și socială, în obiectiv și instrument de realizare a acesteia.

CAPITOLUL 7.

CONCLUZII

-Curba Phillips originală reflectă existența unei relații invers proporționale între inflație și șomaj. Ipoteza ratei naturale a șomajului a introdus diferențierea dintre curbele lui Phillips valabile pe termen scurt, respectiv lung;Pe termen scurt,scăderea uneia dintre componentele relației înseamnă creșterea celeilalte;Curba Phillips pe termen scurt tinde totuși să-si schimbe poziția pe măsură ce rata așteptată a inflației și alți factori se modifică.Curba lui Phillips pe termen lung se prezintă sub forma unei drepte verticale corespunzătoare ratei naturale a șomajului.Dacă factorii de decizie de la nivel național încearcă să mențină șomajul sub rata naturală pentru mulți ani,inflația va înregistra o tendință de creștere în spirală.

-’’Curba Phillips” pentru economia românească are o evoluție sinuoasă. Concluziile care se impun din investigarea relației inflație-șomaj sunt următoarele:

-nu există o asociere între rata inflației anuale și șomajul anual(valori înregistrate la sfârșitul intervalului) în perioada 1991-2001,ceea ce confirmă observația că o aceeași rată a șomajului coexistă cu niveluri diferite ale inflației și invers pentru valori apropiate ale inflației există niveluri diferite ale șomajului.

-existența unei corelații destul de puternice de natură directă între rata anuală a inflației și modificarea procentuală relativă a șomajului anual(1992- 2002);aceasta este în concordanță cu creșterea concomitentă a prețurilor și a șomajului în primii ani ai tranziției când inflația reprimată și șomajul ascuns au început să se manifeste fățiș urmând ca apoi pe măsura implementării diferitelor politici de țintire a inflației și combatere a șomajului rata inflației și modificarea procentuală relativă a șomajului să se diminueze pentru ca ulterior să cunoască noi majorări.

-lipsa asocierii între IPCcumulat(1990=100)și șomajul anual din intervalul 1991-2001,ceea ce confirmă inexistența pe termen lung a unei relații de compensare între inflație și șomaj.

-existența unei corelații destul de semnificative de natură directă între IPC mediu pe luni și șomajul mediu pe luni;această constatare probează o anumită sezonalitate a corelației generată de scăderea IPC în lunile de vară concomitent cu o reducere a șomajului datorită apariției unor locuri de muncă cu caracter temporar,după care odată cu apropierea de lunile de iarnă ,datorită majorării cu preponderență a cheltuielilor legate de energia termică și ca urmare a reducerii ofertei de locuri de muncă cu caracter sezonier urmează o reinflamare a prețurilor și o creștere a șomajului.

-existența unei asocieri de natură indirectă între inflația lunară(exprimată prin IPClunar considerând luna precedentă=100)și șomajul lunar(132 de indici din intervalul 1992-2002);astfel,se pare că pe termen foarte scurt (o lună)există o anume relație de compensare între inflație și șomaj 😮 creștere a inflației se asociază cu o scădere a șomajului și invers o diminuare a inflației se corelează cu o creștere a șomajului.

-existența unei asocieri de natură directă între IPC lunar și modificarea procentuală relativă,față de luna precedentă, a șomajuiui;astfel,într-un plan mai discret se confirmă aceeași tendință consemnată la nivel anual.

In concluzie,dacă pe termen foarte scurt se consemnează o anume relație de compensare între inflație și șomaj,pe termen lung,pentru întreaga perioadă de tranziție la o economie de piață,în cazul României nu se manifestă o astfel de relație de compensare;Lipsa corelației inverse inflație-șomaj , în România, s-ar putea explica și prin existența tranziției.Curba Phillips se poate manifesta acolo și când economia funcționează bine și nu când este în tranziție și trece dintr-un dezechilibru în altul.Ori ceea ce s-a manifestat în România în aproape toată perioada 1990-2001 poate fi caracterizat prin șlumpflație,adică coexistența inflației ridicate și a șomajului în condițiile „căderii,,producției,dezorganizării fluxurilor reale și monetare,etc -Validitatea argumentului de bază al teoriei monétariste potrivit căreia într-o economie banii joacă un rol neutru-este discutabilă.Conform acesteia singura politică rațională ar fi controlul permanent al politicii monetare pentru a atinge o inflație nulă. Corectitudinea acestor afirmații poate fi contestată și de faptul că producătorii și consumatorii nu pot fi tratați ca fiind agenți economici similari. Alte întrebări care apar se referă la felul în care se va exercita managementul asupra masei monetare și de către cine

-Teoreticienii monetariști susțin că populația își însușește rapid politicile guvernamentale , reacționând la fel de rapid, în special la politicile monetare întrucât înțelege și anticipează efectele inflației, ca de exemplu scăderea puterii de cumpărare a banilor și în consecință oamenii se vor apăra singuri, făcând ajustări la prețuri și la salarii prin creșterea lor. Aceste ajustări anulează efectul creșterii prețurilor inițial, iar producția și șomajul revin la nivelul inițial, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Populația este în felul acesta abordată ca un grup de agenți reprezentativi, care acționează în mod similar, ca să-și apere interesul comun.

-Modelul anticipațiilor raționale se întemeiază pe mai multe presupuneri interpretabile:toți agenții economici cunosc specificația corectă a formei reduse a modelului, funcțiile de reacție ale decidenților din domeniul economic și prelucrează toate informațiile cu ajutorul unui model economic stabil în scopul enunțării previziunii.Nu este corect să se presupună că producătorii își stabilesc prețurile pe baza trendurilor macroeconomice: rata șomajului, rata de creștere a PIB-ului etc.în plus, este puțin probabil sa prepunem ca oamenii sunt perfect raționali sau perfect informați .In cazul României nu se poate vorbi despre o cultură economică de masă și este practic imposibil ca agenții economici să ia decizii în ceea ce privește activitatea lor având o cunoaștere globală și perfectă a tuturor informațiilor economice care le-ar putea influența hotărârile.

-Presupunerile din modelele keynesiene-potrivit cărora oamenii pot fi manipulați de către guvern în a-și schimba comportamentul-și respectiv cele din modelul anticipațiilor raționale-conform căruia oamenii sunt foarte buni cunoscători a informațiilor economice la zi și a datelor statistice-generează limitele unui întreg univers;Adevărul pare însă să fie între aceste extreme.

-Evoluția inflației a fost determinată de influența simultană sau alternativă a unor factori economici, monetari, sociali, politici, interni și externi, dintre care trebuie consemnată: liberalizarea prețurilor, deprecierea cursului valutar, eliminarea treptată a subvenționării unor produse, amplificarea costurilor de producție datorită unor activități neperformante, care au condus la cheltuieli nejustificate cu consumurile tehnologice ridicate, cu forța de muncă, cu stocul de produse finite nevandabile, cu dobânzi la creditele acordate. Trebuie menționate și creșterile de prețuri din sfera comercializării mărfurilor, ca urmare a evoluției adaosului comercial, a evoluției simultane a prețurilor cu anticipație sau prin contaminare Procesul inflaționist a cunoscut o evoluție continuă deoarece o serie de factori l-au alimentat permanent: cerere, costuri, structuri, grupuri sociale, importuri, anticipări etc

-Angajații au dorit ca salariile nominale să reflecte pe deplin tendințele previzionate de inflație pentru perioada dintre momentul fixării salariului și momentul plății efective. Altfel spus, independent de efectele posibile ale șomajului asupra condițiile de negociere a salariilor, angajații au dorit o compensare pentru inflația previzionată. Adeseori întreprinderile au mărit salariile mai rapid atunci când au prevăzut o creștere a prețurilor.

-Datorită promovării unei politici monetare relaxate s-a manifestat o inflație prin cerere care a dus la ceea ce se numește “spirală inflaționistă” sau “cercul vicios al inflației”. Excesul de cerere a antrenat creșterea prețurilor, ceea ce a contribuit la amorsarea unei creșteri a producției, deoarece producătorii știau că prin prețuri mărite își vor mări prosperitatea și ca urmare au încercat să-și amplifice producția. Dar, creșterea producției a antrenat creșterea salariilor pentru că salariații au dorit să participe și ei la împărțirea prosperității firmelor la care lucrează. însă creșterea salariilor a determinat creșterea (cel puțin temporară) a puterii de cumpărare și a antrenat o nouă creștere a cererii excedentare. Aceasta fiind mai puternică decât cererea inițială, a generat un nou tur al circuitului: cererea respectivă a antrenat o și mai mare creștere a prețurilor, care la rândul sau a antrenat creșterea producției și deci a salariilor, ceea ce a dus la creșterea puterii de cumpărare și deci a cererii excedentare și implicit la un cerc vicios

-Motorul procesului inflaționist a fost reprezentat însă de costuri. Unul dintre acestea e salariul. El este element de cost și în consecință creșterea salariilor a determinat creșterea prețurilor, chiar dacă nu în aceeași proporție. Dar, creșterea prețurilor chiar dacă mai mică decât a salariilor a provocat adeseori scăderea producției, mai ales când piața nu a fost foarte favorabilă. Creșterea prețurilor de producție combinată cu scăderea ofertei au determinat creșterea prețurilor cu amănuntul și implicit reducerea puterii de cumpărare a salariaților, care inițial a crescut. Scăderea puterii de cumpărare a clasei salariale a provocat din nou insatisfacția acestei clase și deci noi lupte care au condus la o nouă creștere de salarii ș.a.m.d. Aceasta reprezintă “spirala inflaționistă prețuri – salarii”, similară cu cea anterioară doar că se pornește de la o creștere de salarii și se ajunge din nou la o creștere de salarii. Astfel, un prim circuit inflaționist este însoțit de un al doilea și multiplicarea poate continua la nesfârșit.

-Creșterea arieratelor în perioada de tranziție se poate explica prin: starea de neclaritate privind drepturile de proprietate și ce înseamnă aceasta pentru comportamentul întreprinderilor ; setul de stimulente care modelează comportamentul și duce la “eșecuri de coordonare pe piețele de credit; subdezvoltarea financiară (instituțională) și lipsa de informații ; penuria de lichiditate reală ca urmare a creșterii brutale a prețurilor după liberalizarea lor; și lipsa de credibilitate a politicii economice;Arieratele provoacă inflație întrucât permit firmelor să-și crească prețurile și salariile fără să se teamă de consecințe imediate

-Inflația a împiedicat alocarea eficientă a resurselor în economie,a descurajat investițiile și economisirea,a slăbit soliditatea sistemului financiar,a provocat dezintermediere financiară și a favorizat debitorii, prin redistribuirea avuției ,prin erodarea activelor financiare ale căror randamente au fost stabilite în termeni nominali. în Români a,transferul real de resurse dintre debitori și creditori a favorizat investițiile ineficiente, producătoare de pierderi, limitând, într-un orizont scurt,presiunea creditelor neperformante și lăsând impresia că utilizarea unor politici inflaționiste ar constitui o soluție pentru aceste probleme. Pe termen mai lung însă, efectele adverse ale unei astfel de practici nu au întârziat să apară: amânarea restructurării sectorului real, majorarea datoriei publice, creșterea deficitului bugetar, decapitalizarea băncilor.

– Concentrarea statistică a evoluției inflației urmărește cuantificarea gradului de apropiere sau depărtare a unei repartiții concrete, în cazul prezentat a indicilor prețurilor bunurilor de consum, față de o posibilă distribuție egalitară a frecvenței

indicilor.Gradul de concentrare a inflației în perioada scursă de la începutul procesului de liberalizare a prețurilor l-am apreciat cu ajutorul curbei de concentrare Lorenz- Gini.Abordarea a fost realizată în două direcții: a) în funcție de repartiția nivelurilor lunare ale inflației pe grupe de indici; b) în funcție de nivelul inflației pe ani.

Structurile anuale ale inflației reflectă în fond desfășurarea graduală a procesului de liberalizare a prețurilor. în primii ani au fost întreprinse o serie de măsuri importante în domeniul politicii prețurilor, concretizate în nivelurile ridicate ale inflației cât și în ponderi ridicate.Aceste măsuri din primii ani au creat condițiile pentru ca în următoarele etape de liberalizare a prețurilor să se regăsească indici ai prețurilor bunurilor de consum mai scăzuți.

Concluzia care se impune este că xoncentrarea este slabă,adică nu există o prea mare deosebire între clasele nivelurilor lunare de indici(repartiția inflației nu este prea dispersata intre clasele nivelurilor lunare de inflație).

– Pentru evaluarea fenomenului inflaționist ca punct de plecare se poate lua entropia economică înregistrată de socioecocâmpul în care își desfășoară activitatea, la care se raportează toți „actorii economici" și în care sunt „lansate" toate produsele și serviciile. Astfel, socioecocâmpul se schimbă cu fiecare entitate pe care o conține „substanță", „energie" și „informație".

-Analiza inflației este de fapt o analiză pluridisciplinară: economică, sociologică și psihologică.Grupurile sociale au comportamente specifice, dar, în general, în măsura în care dobândesc conștiința identității lor, ele nu sunt dispuse să accepte, într- o manieră calmă și resemnată, cerințele echilibrului economic, chiar dacă acestea din urmă sunt cât se poate de evidente.

-începând cu 1991,șomajul a devenit un fenomen îngrijorător prin dimensiunile sale,prin ritmul extrem de lent în care are loc recuperarea persoanelor reintegrabile,dar mai ales prin tendința de extindere și ponderile alarmante atinse în unele județe.Dinamica fenomenelor sociale ale perioadei de tranziție spre o piață liberă a forței de muncă,a generat șomajul și apoi o recrudescență a lui în zonele altădată’’puternic industrializate”

-Din analiza pieței muncii se pot distinge câteva trăsături calitative ale șomajului în România:caracterul structural(reflectat atât de ponderea șomajului pe termen lung,cât și de ecartul semnificativ dintre rata șomajului înregistrată în diferite județe ale țării),rigiditatea accentuată(ilustrată de faptul că,deși durata medie a șomajului a fost ridicată,ponderea șomerilor dispuși să accepte schimbarea profesiei și să urmeze în acest scop cursuri de recalificare și perfecționare profesională a fost redusă).Concentrarea șomerilor în anumite zone geografice și mobilitatea scăzută a forței de muncă disponibile reduc posibilitatea atingerii unui echilibru pe piața muncii.

– Se observă o creștere marcantă a șomajului în lunile de iamă(ceea ce confirmă sezonalitatea angajărilor)și în perioadele în care s-au produs disponibilizări în masă(1997,1998)De asemenea,se remarcă o majorare dramatică a ratei șomajului (la sfârșitul anului 2001 și mai ales la începutul anului 2002,de la 3,89 până la 47.674%)care corespunde intrării în vigoare a legii 416/2001 privind venitul minim garantat;Explicația este aceea că atunci au fost înregistrate foarte mult solicitări de acordare a acestei forme de protecție socială(prin evidențierea existenței unor persoane fără un loc de muncă ce se găseau în șomaj de mult timp și nu mai beneficiau de ajutor de șomaj sau indemnizație de sprijin);în cazul confirmării precarității situației materiale a acestor persoane,ele au devenit posesoarele”venitului minim garantat” și automat au fost incluse în categoria persoanelor ocupate; Astfel,ulterior,variația procentuală a șomajului indică o scădere continuă și apoi o relativă stabilizare ;Totuși,acele persoane nu au un loc de muncă(ele doar prestează activități sporadice în folosul comunității și în plus trebuie menționat că au fost foarte numeroase cazurile când în baza unor certificate medicale persoanele care trebuiau să presteze această activitate s-au eschivat de la această obligație)De aceea,concluzia care se impune este că practic rata șomajului real este mai mare decât cea oficială.

-Condițiile economice ale țării noastre sunt prezentate adeseori în mod fals sau confuz. Astfel, populației i se dau asigurări că lucrurile merg în direcția cea bună, chiar dacă inegalitatea în distribuția venitului este din ce în ce mai pronunțată, șomajul este în creștere și venitul real scade. Această situație economică dificilă este evidentă în ciuda insistenței cu care Banca Mondială și FMI afirmă că obiectivele generale ale reformei constau în atingerea unor standarde de viață mai ridicate și a unei libertăți individuale mai mari.

-Programul de reformă coexistă cu șomajul cronic, contribuind în mare parte la accentuarea sentimentului de nesiguranță în rândul angajaților. In România puterea de negociere a salariaților, raportată la cea a patronilor este aproape de zero, pentru că sunt foarte mulți șomeri care își caută locuri de muncă, ele fiind limitate, în timp ce patronii au resurse din abundență (un număr mare de muncitori în șomaj) pentru a le angaja. Dezavantajul relativ al muncitorilor este destul de evident din moment ce ei caută o slujbă, pur și simplu ca să-și asigure mijloacele de existență.Din moment ce șomajul crește însă, iar venitul real scade, este îndoielnic că se poate vorbi de o competiție adevărată în rândul forței de muncă în vederea ocupării locurilor de muncă;

-Evaluarea inflației-fenomen cu o sferă de manifestare la nivel macroeconomic, în care sistemul social și cel economic ocupă un loc central și se întrepătrund, unde factori cuantificabili și chiar imposibil de cuantificat influențează cumulat în timp și/sau la un moment dat nivelul acesteia- constituie o problemă deosebit de spinoasă.Există tendința de a se evalua inflația prin prisma efectelor sale asupra nivelului prețurilor la un moment dat, prin calculul unor indici de creștere a prețurilor, prin scăderea puterii de cumpărare a banilor sau prin măsurarea creșterii nivelului prețurilor de la o perioadă la alta. Fiecare dintre modalitățile de calcul prezintă avantaje și dezavantaje.Acest lucru este rezultatul imposibilității evaluării unor aspecte calitative.

-Partidele își alcătuiesc mai degrabă politica de acțiune în vederea câștigării alegerilor, în loc de a câștiga alegerile în vederea formulării politicii de acțiune.Premisa de la care se pornește este că, din punctul de vedere al funcției lor de maximizatori de utilitate, alegătorii tind să se simtă mai satisfăcuți de prestația guvernului în perioadele de creștere a veniturilor și reducere a șomajului și mai puțin satisfăcuți de guvern în perioade de stagnare, de scădere a veniturilor și de șomaj ridicat.De aceea, guvernele(și cele românești nu fac excepție) încearcă să manipuleze ciclul economic astfel încât randamentul “optim” al economiei să fie atins exact în perioada alegerilor generale.

– în democrațiile occidentale, se consideră că se poate ajunge la o mai bună performanță economică dacă banca centrală a țarii este independentă de puterea politică;La noi ,deși prin statut BNR este independentă,performanța economică atinsă de economia românească este discutabilă.

-Paralela între România sfârșitului de secolXX-începutul mileniului III și mercantilismul european al secolelor trecute este perfect valabilă.Mercantilismul a dispărut treptat în Europa, ca urmare a ineficienței sale; profiturile rezultate din redistribuire și din folosirea resurselor pentru aceste scopuri, în loc să fie canalizate spre îmbunătățirea producției, au redus valoarea veniturilor totale ale statelor respective. Țările mercantiliste nu numai că au sărăcit, dar au și alimentat conflicte între cetățeni, subminându-și într-o asemenea măsură structurile sociale, încât mercantilismul european a dispărut încetul cu încetul.Și pentru că mercantilismul european și cel românesc împărtășesc multe trăsături comune, se poate spune că cel din urmă experimentează un destin similar cu al primului.

-După o îndelungată perioadă în care am asistat la o autoconservare a patrimoniului FPS- ce nu avea nici un interes real în a se desființa ci dimpotrivă de a perpetua structuri caracteristice “statului captiv”-s-a trecut în ultimii ani la o veritabilă frenezie a privatizărilor pe mai nimic.De fapt privatizarea întreprinderilor de stat din România nu a dus nici la creșterea productivității naționale, nici la ameliorarea condițiilor economice de viață a populației majoritare ori la dobândirea unui venit rezonabil. In ceea ce privește locurile de muncă,deși inițial s-au făcut promisiuni că nu vor exista reduceri masive,în momentul obținerii pachetului de control al acțiunilor aceste disponibilizări au devenit o certitudine.

-Retragerea statului din economie implică însă întărirea prezenței sale în economie într-o altă ipostază în care să elaboreze reglementări care să asigure funcționarea normală a piețelor,construcția și consolidarea instituțiilor de piață,asigurarea funcționării acestora printr-un control riguros asupra respectării regulilor stabilite,aplicarea politicilor pentru asigurarea echilibrului

economic,protecției sociale și integrării europene.

-Procesul de naștere și instaurare a dominației capitalismului ca sistem economic este inevitabil însoțit,ca o condiție fundamentală,de acumularea primară,originară sau primitivă a capitalului;Experiența internațională dovedește că acumularea primitivă a capitalului,ca modalitate istorică se reia ori de câte ori se produce trecerea de la o societate necapitalistă la una capitalistă.După 1989 România a trecut de la o economie etatistă la o economie de piață și a traversat o perioadă de capitalism sălbatic,în care adeseori marile capitaluri s-au format înafara legii.

-Politicile impuse de FMI sunt discutabile din cauza concepțiilor fundamentaliste despre piață;se ignoră că nicăieri nu există piață perfect liberă:există reglementări financiare,protecția consumatorului,standarde etc,deci o mulțime de limitări.Iar fără asemenea reguli și legi,sistemul de piață nu poate funcționa.

Guvernele au nevoie de FMI pentru o bună imagine pe piețele internaționale de capital,dar și pentru echilibrarea deficitului bugetar.FMI-ul pretinde,în

schimb,respectarea unui program de țară în patru pași:privatizarea,liberalizarea pieței de capital,liberalizarea prețurilor și liberalizarea comerțului după regulile Organizației Mondiale a Comerțului și ale Băncii Mondiale.Producătorii locali sunt nevoiți să concureze,în defavoarea lor,cu cei mondiali;Aceștia din urmă au un puternic ascendent,creat în decenii de aplicare a barierelor tarifare drastice.Economiile subdezvoltate sunt copleșite de importuri și industria națională își închide porțile.Astfel,liberalizarea comerțului duce la falimente și șomaj în masă.

-Pentagonul stabilizării macroeconomice a permis o comparație în evoluție dinamică între Cehia,Polonia,Ungaria și România.Prin luarea în considerare a cinci parametri cheie ai oricărei economii(rata de creștere,rata inflației,rata

șomajului,deficitul bugetar ca procent din PIB,respectiv deficitul contului curent al balanței de plăți ca procent în PIB) și figurarea lor pe o scară gradată a fost posibilă vizualizarea compromisurilor de politică macroeconomică,respectiv care a fost mix-ul de politici favorizat de fiecare țară în parte.Din analiza tuturor acestor date rezultă că nu există o rețetă universală valabilă pentru mix-ul macroeconomic optim, soluțiile diferind chiar în cadrul aceleiași țări, de la un an la altul.

-România a depășit vârful procesului inflaționist de abia în ultimii ani întârzierea relativă cu care a fost stăpânită inflația în cazul României are o serie de explicații conjuncturale: caracterul gradual al liberalizării prețurilor, o structură rigidă și greu adaptabilă, absența din memoria colectivă a amintirilor legate de procese inflaționiste de proporții. La aceasta mai trebuie adăugată influența factorului politic, care a făcut greu realizabilă stabilizarea macroeconomică.Declarativ,combaterea inflației a fost obiectivul public numărul unu;dar,în fapt, acest lucru nu a fost dorit cu adevărat de grupuri puternice de interese,care au profitat de pe urma acestui proces.

-Dinamica șomajului și a inflației nu sunt corelate într-un mod clasic.Din investigarea relației inflație-șomaj și a tendințelor incluse în sistemele economice se pare că tranziția actuală a țărilor din zona central-est europeană reprezintă doar o fază dintr-o evoluție lungă pe scala dezvoltării economice.Pentru țările din vest s-a produs de-a lungul timpului un proces de tranziție important, și anume la un nivel mai înalt natural al ocupării și într-o perioadă în care șomajul a depins tot mai puțin de dinamica PIB; Pe partea șomajului a apărut o puternică relaxare, nivelurile mai ridicate ale șomajului fiind considerate mai normale față de situația de partea inflației.

-Pentru țările din Europa Centrală și de Est începutul deceniului nouă a adus un șomaj scăzut datorat crizei structurale și rate mari ale inflației .Ulterior,șomajul a crescut și inflația(cu excepția României )a început să fie stăpânită în ciuda acestor diferențe se observă semne ale unui proces convergent. Pentru actuala tranziție din țările din est este important ca acestea să nu repete cu exactitate evoluția țărilor vestice din anii 60. Pentru a accelera acest proces, soluția imediată mai ales pentru țări ca România ar fi aceea de a depune mari eforturi pentru realizarea procesului profund de restructurare economică. în ceea ce privește relația inflație-șomaj, acest lucru înseamnă creșterea șomajului și scăderea controlată a inflației

– Procesul inflaționist, declanșat în 1990 nu este un fenomen unicauzal și încă nu și-a epuizat resursele de manifestare.în consecință direcțiile de acțiune cu privire la limitarea influențelor negative a fenomenului inflaționist constau în realizarea unei corelații optime în ce privește:limitarea intervenției statului în activitățile economice;limitarea cheltuielilor publice și eliminarea deficitelor bugetare;limitarea emisiunii monetare;mărirea vitezei de circulație a masei monetare;colectarea impozitelor și taxelor în timp real;stimularea concurenței implementarea planificării macroeconomice la nivelul economiei naționale ¿transferul sarcinilor prezente în contul perioadelor viitoare;intervenția prin măsuri de politică economică în structura prețurilor;stimularea investițiilor și reinvestirilor;câștigarea încrederii populației și a organizațiilor sindicale;atragerea capitalului străin;mărirea rezervelor valutare și de aur ale țării; autonomi a băncii de emisiune;dezvoltarea pieței de capital etc.

– în vederea punerii în practică a unei politici active a ocupării forței de muncă mecanismele de promovare se grupează în două mari categorii:

-ajmecanisme de susținere prioritară a echilibrelor macroeconomice relansarea investițiilor pentru crearea de noi locuri de muncă; modelarea politicii bugetare, monetare, de credit, fiscale și din optica cerințelor formulate pe piața muncii; subvenționarea, pentru o perioadă limitată, a unei părți a costului salarial pentru agenții economici care creează noi locuri de muncă sau angajează șomeri;stimularea creării de noi locuri de muncă, mobilitatea și motivarea muncii; promovarea unor noi sisteme de salarizare și a unor forme de participare a salariaților la profit;dimensionarea mărimii ajutorului de șomaj astfel încât să garanteze un minimum de venit, dar totodată să stimuleze participarea la munc,etc.

-bjmecanisme de echilibrare și de flexibilizare a pieței muncii, aplicabile la nivel microeconomic, în care se includ: dezvoltarea învățământului, a formării

profesionale;stagii de formare și recalificare, în vederea inserției profesionale a noilor veniți pe piața muncii, a reocupării și reintegrării în activitatea economică a șomerilor;formarea profesională inițială printr-o corelație mai strânsă cu evoluția previzibilă a pieței muncii ¡încurajarea și sprijinirea mobilității forței de muncă (teritoriale, profesionale etc.)¡participarea pe baza de contracte, fie între state, fie între firme, la realizarea unor lucrări în străinătate, permițându-se astfel libera circulație a forței de muncă;soluționarea mai bună a unor probleme instituționale, legislativ- organizatorice, informaționale ale pieței muncii.

-Caracterul deosebit de complex al problematicii abordate precum și multitudinea interpretărilor noțiunilor de inflație,șomaj și a relației dintre ele,fac dificilă formularea unor concluzii atotcuprinzătoare și cu o valabilitate certă.Lucrarea a încercat să surprindă doar aspectele esențiale ale acestei problematici și să formuleze direcțiile de acțiune care se impun pentru țintirea inflației și combaterea șomaj ului,a realizării unui optim al relației dintre acestea, în vederea încheierii tranziției la economia de piață și a îndeplinirii criteriilor economice de performanță în perspectiva aderării la structurile europene .

Anexe

Anexa 1

h(x) :=-12.5725? – 3.8606 x2 + 0.194Qx+ 0.0968 Kx) := -S54.64×3 – 64.622×2 – 0.8830x +1.0248

Fig.l.Funcțiile șomajului(în roșu) și inflației(în albastru) în România

sft :=-199.87×3 – 14.965×2 + 1.1007x+ 0.0568 23(x) :=-64.766×3 + 19.4534×2 – 1.1482x +0.0928

u(x) := -154.83 -x – 18.523 -x + 0.6419 -x + 0.1019 v(x) := -606.59 -x~ – 50.070 x2 + 1.6022 -x + 0.2208

u(x)

x

Fig. 4.Funcțiile șomajului(în roșu) și inflației(în albastru) în Polonia

Tabelul 1 .Rata inflației în țările din zona central-est europeană în perioada 1990-2000

Sursa datelor :Rapoarte BNR 1990- 2001

Sursa datelor : Anuarul Statistic al României 2001

Sursa datelor : Anuarul Statistic al României 2001

Tabelul 6. Persoane cuprinse în cursurile de calificare și recalificare

Sursa datelor: Anuarul Statistic al României 2001

Tabelul 7. Ajutor de șomaj,de integrare profesională și alocația de sprijin

Sursa datelor : Anuarul Statistic al României 2001

Tabelul 8.Variația anuală a câștigului salarial în România în perioada 1990-2001

Sursa datelor : Anuarul Statistic al României 2001

Pentru a asigura comparabilitatea cu anii precedenți a fost utilizat câștigul salarial mediu net ajustat conform precizărilor INS

Bibliografie

Ackley, G. – Macroeconomic Theory, Macmillan, New York, 1961

Albu L. L. -Macroeconomie non-lineară șiprognoză-teorie și aplicații,

Editura Expert, București, 2002

Alchian A. A. – Information Costs, Precing and Resource Unemployment, E.

S, Macmillan, London, 1971

Amacher R., Ulbrich H. – Economic Principles and Policies, North- Holland, Amsterdam, 1986

Amsden H. A., Kodranovicz J., Taylor C. – Piața în fața provocărilor- restructurarea economiilor din Europa de Est, Economica, 9/1997

Balcerowicz, L. -Libertate și dezvoltare-Economiapieței libere, Editura Compania, București, 2001

Barr N. – Labor Markets and Social Policy in Central and Eastern Europe,

The Transition and Beyond, Oxford University Press, New York, 1994

Barro, R. J. – Rational Expectations and the Role of Monetary Policy, Journal of Monetary Economics, Jan, 1976

Băbăiță I, Duță Alexandrina – Economie politică – Piețe și prețuri, Tipografia Universității, Timișoara, 1993

Băbăiță I., Silași Gr., Duță Alexandrina, Imbrescu I. – Macroeconomie, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Băcescu, M., Băcescu, Angelica-Macroeconomie-Bazele macroeconomiei, Editura AII, București, 1993

Blanchard O., Dornbusch R., Krugman P., Lazard R. – Reform in Eastern Europe, The MIT Press, Cambridge, Massachusets, 1992

Blaug M. – Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

Branson, W. N. – Macroeconomic Theory and Policy, Harper&Row, New York, 1979

Bremond J. – Keynes et Ies Keynesiens aujourd'hui – Des solutions pour sortir de la crise, Hatier, Paris, 1987

Brinner R. E. – The Death of the Phillips Curve Reconsidered, Quarterly Journal of Economics, 9, 1977

Bronfenbrenner, M., Holzman, F. D. – A survey of Inflation Theory, Atlantic Economic Review, Sep, 1963

Bronfenbreuner, M. – Elements of Stagflation Theory, ZfN, Arlington, 1976

Burda , M., Wyplosz, C. – Macroeconomie – perspectiva europeană, Editura All Beck, București, 2002

Byms, R. T., Stone, R. T. – Economics, Scott, Foresman and Company Glenview, Illinois London, 1992

Cema , S. – Inflația — repere – pentru o sinteză, Caiete de studii ale Băncii Naționale a României nr 1/1995

Cerna, S. -Corupția, birocrația, directocrația și economia, Editura Sedona, Timișoara, 1996

Cema, S. -Moneda și teoria monetară, voi I, II, Editura Mirton, Timișoara, 2000

Charemza W. – Detecting Explosive Bubbles on an East European Foreign Exchange Market. A Simulation Estimation Aproach; Structural Change and Economic Dynamics, Elgar Publ., London, 1995

Charemza W., Deadman D. – New Directions in Econometric Practice: General to Specific Modelling, Cointegration and Vector Autoregression; Lyne, Elgar Publ., London, 1997

Ciosici, D. -Metodologia cercetării științifice, Editura Mirton, Timișoara, 2003

Clansen, E. M. – Probleme der Geldtheorie, Springer, Berlin, 1970

Constantin C., Surulescu N., Zaharia D. – Lecții de statistică descriptivă, Tipografia UVT, 1998

Constantinescu N. N. – Acumularea primitivă a capitalului în România, Editura Academiei, București, 1991

Corm, G. -Noua dezordine economică mondială-la izvoarele insucceselor dezvoltării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996

Coste, V. -Inflația, Editura Gaudeamus, Iași, 1993

Dăianu, D., Vrânceanu, R. – România și Uniunea Europe ană-Inflație, balanță de plăți, creștere economică, Editura Polirom, București, 2002

Dasgupta P. – The Economics of Transnațional Commons, Clarendon Press, Oxford, 1997

Dasgupta P. – Science as an Institution.settingpriorities in a new socio- economic context, World Conference on Science, Budapest, 1999

De Soto H. – Cealaltă cărare, Editura Sedona, Timișoara, 1999

Didier, M. -Economia:regulile jocului, Editura Humanitas, București, 1994

Dima B. -Oposibilă relație pozitivă între inflație și șomaj în economia de tranziție, Studii de economie, Timișoara, 1999

„ „ -Inflația structurală în România, Editura Augusta, Timișoara, 2001

Dima B., Lala Popa I. – Tranziție-Economiile în tranziție-Un model de abordare analitică, Editura Mirton, Timișoara, 2002

Dobrotă, N (coordonator) – Dicționar de economie, ed. all-a, Editura Economică, București, 2000

Dobrotă, N (coordonator) – Economie, Editura Economică, București, 1995

Donath, Liliana, Cosma, D. -Monedă și credit, Editura Mirton, Timișoara,

1996

Dornbush R., Fischer – Macroeconomie, Editura Sedona, Timișoara, 1997

Faugere, J. P. -Moneda și politica monetară, Editura Institutul European, Iași, 2000

Friedman M. – The Role of Monetary Policy, Atlantic Economic Review, 58,

1968

Frish , R. – The Theory of Value by Alfred Marshall, Quarterly Journal

of Economics, 9, 1950

Frish, H. – Teorii ale inflației, Editura Sedona, Timișoara, 1997

Gillis M, Perkins D. H. – Economic of Development, W. W. Norton, New York, 1992

Gordon R. J. – Output Fluctuations and Gradual Price Adjustement, Journal of Economic Literature, XIX, 1981 „ – Inflation Theory and Anti-Inflation Policy, Macmillan,

Londra, 1977

„ – Macroeconomics, Little Brown, Boston, 1978

„ – Recent Developments in the Theory of Inflation and

Unemployment, Macmillan, London, 1977 58. Grecu , Eugenia – Aspecte ale evoluției procesului inflaționist în România, Analele Universității Tibiscus, seria Științe Economice , voi. VIII, Editura Augusta, Timișoara, 1999 -Criza locurilor de muncă, Economia 2000, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001 „ – Șomajul diplomelor, Strategii de management și marketing în

perspectiva anilor 2000, Editura Eurobit, Timișoara, 2000 – România-o țară mercantilistă, Probleme actuale ale economiei românești, Editura Eurostampa, Timișoara, 2001 „ – Grupurile sociale și inflația, Studii și cercetări economice,

voi. XXX, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2001 „ -Dezechilibre ce stau la baza spiralei inflaționiste, “ “

O privire alternativă: șomajul și inflația, Buletinul științific al Universității Politehnica Timișoara, Tomul 45(59), 2000

“Ratex ” și funcția ofertei agregate a lui Lucas, “

-Investiții în capital uman,

“ -Modelul BMT și creșterea economică românească, Studii de economie, voi. XXIII, Universitatea de Vest, Timișoara, 2002 “ – Analiza concentrării inflației în România, Sesiunea de

comunicări ’’Managementul în contextul globalizării”, Timișoara, 2003

„ – Modele așe tranziției, “ “

„ – Pentagonul stabilizării macroeconomice, Simpozionul

“Implicații social- economice ale aderării României la UE”, Timișoara, 2003

Gwartney J., Stroup R. – Economie și prosperitate- introducere în teoria și practica progresului economic, Editura Altus, București, 1995

Haley C. V. – Multinational Corporations in Political Environments:Ethics, Value and Strategies, W. W. Norton, New York, 2001

Hansen B. – A study in the Theory of Inflation, Aflen Unwin, London, 1957

„ „ – A Survey of general Equilibrium Systems, McGraw-Hill, New

York, 1970

Hansen P. R. – Workbook on Cointegration; Oxford University Press, New York, 1998

Heilbroner R. – The Crisis of Vision in Modern Economic Thought; Cambridge University Press, Cambridge, 1995

Heilbroner R. – 21-st Century Capitalism; W. W. Norton, New York, 1993

Heilbroner , R . – Visions of the future.The Distant Past, Yesterday, Today, Tomorrow, Oxford University Press, New York, 1995

Hicks, J. R. – Value and Capital, OxfordUniversity Press, NewYork, 1976

Holt C – Job Search, Phillips Wage Relation and Union Influence: Theory and Evidence, Macmillan, New York, 1971

Hyman, D. M. – Economics, Richard D. Irwin, London, 1991

Iancu, A. -Politică și economie-Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, București, 2000

Kalecki M. – Economics, Macmillan, London, 1987

Keynes, J. M. – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a

banilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

„ „ – Esays in Persuasion, Macmillan, London, 1972

KJian A. R. – Structural Adjustment and Income Distribution, International Labor Organization Publisher, Geneva, 1993

Klein L. R. – Wage and Price Determination , Macroeconomics , University of

Pennsylvania Press, 1967

„ „ – Uncertainty and Expectations in Economics, Blackwell Publisher,

Oxford, 1972

Korka, M., Begu, L. S., Tușa, E., Manole, C. -Bazele statisticii pentru economiști-aplicații, Editura Tribuna Economică, București, 2002

Laidler D. E. W. – The Demand for Money, Theories and Evidence, Dum – Donnelley, New York, 1977

Lindbeck A. – Inflation, Global, International and National Aspects, Leuven University Press, Leuven, 1980

Lipsey R. G. – The Place of the Phillips Curve in Macroeconomics Models, Wiley, New York, 1978

Lowe H. – Einführung in die Lerupsychologie des Erwachsenenalters, Deutscher Verlag, der Wissenschaften, Berlin, 1970

Lucas R. E. – Expectations and the Neutrality of Money, Journal of Economic

Theory, Apr, 1972

„ „ – The Economics of Price Determination, Eckstein, Washington,

1972

„ „ – Some International Evidence on Output – Inflation Tradeoffs,

Atlantic Economic Review, Jun, 1972

97.,, „ – Econometric Testing of the Natural Rate Hypotheus of The

Economics of Price Determination , Washington D. C. Board of Governors, Federal Reserve System, 1972

Machulp F. – Another View of Cost – Push and Demand – Pull inflation, Review of Economic, Studies, May, 1960

Maddala G. S., In-MooKim – Unit Roots, Cointegration and Structural Change, Cambridge University Press, 1998

Maddock R., Carter M. – A Child’s Guide to Rational Expectations, Journal of Economic Literature, XX, 1982

Maital S. – Inflation, Taxation and Equity, Economic Journal, May, 1982

Marshall, A. – Principles, Ed. Townsend, London, 1961

Mayer Th. – The Structure of Monetarism, W. W. Norton, New York, 1978

Mills T. – The Econometric Modelling of Financial Time Series, Cambridge University Press, 1999

Moineanu, C. -Modelarea corelațiilor în economie, Editura Științifică, București, 1974

Mortensen D. T. – A Theory of Wage and Employment Dynamics, Macmillan, London, 1971

Muth, J. F. – Rational Expectations and the Theory of Price Movements, Econometric Journal, Jul 1961

Niehaus, J. – The Theory of Money, John Hopkins University Press,

Baltimore, 1978

North D. – Structure and Change in Economic History, W. W. Norton, New York, 1994

O Brien D. P. – The Classical Economists, Oxford University Press, New York, 1975

Olson M. – Creșterea și declinul națiunilor – Prosperitate, Stagflație și rigidități sociale, Editura Humanitas, București, 1996

Ozga S. A. – Expectations in Economic Theory, Weidenfeld and Nicholson, London, 1965

Phelps E. S – Phillips Curves, Expectations of Inflation and Optimal

Unemployment over Time, Economics, 34, 1967

” „ – Introduction:The New Microeconomics in Employment and

Inflation Theory, Macmillan, London, 1972

” „ – Money Wage Dynamics and Labour Market Equilibrium,

Macmillan, London, 1967

Pirzadeh, A. -Tranziția din România-între mit și realitate, Editura MJM, Craiova, 2001

Rădulescu E. – Inflația și dezechilibrele fundamentale ale economiei românești,

Caiete de studii B. N. R nr. 3/1996

Rothschild K. W. – Arbeitslose, Gibt’s die?, Kyklos, 31, 1978

Rotariu, T. (coordonator)-Mefo<ie statistice aplicate în științele sociale, Editura Polirom, Iași, 2000

Saches J., Larrain B. F. – Macroeconomics, Harvester Wheatsheaf, New York

1993

Samuelson P., Nordhaus W. – Economie Politică, Editura Teora, București, 2000

Samuelson, P. A., Solow, R. M. – The Problem of Achieving and Maintaing a Stable Price level: Analytical Aspects of Anti-Inflation Policy, Atlantic Economic Review, May(50), 1960

Sargent T. J., Wallace N. – Rational Expectations, the Optimal Monetary

Instrument, and the Optimal Money Supply Rule, Journal of Political Economy, Apr, 1975

„ „ – Rational Expectations and the Dynamics of

Hyperinflation, International Economic Review , Jun, 1973

Scherf H. – Untersuchungen zur Theorie der Inflation, Tubinge, Journal of Money, Credit and Banking, Jun, 1967

Smithies, A. – The Behaviour of Money National Income under Inflationary Conditions, Quarterly Journal of Economics, Nov, 1942

Solimán A. S. – Transition from Stable Equilibrium Points to Periodic Cycles to Chaos in a Phillips Curve System; Journal of Macroeconomics, 18, 1979

Stiglitz J. – Whither Socialism?, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts

1994

Stiglitz J. – Globalization and its discontents', W. W. Norton, New York, 2002

Stiglitz J. – The Great Disappointment; Les Editions Fayard, Paris, 2002

Summers L. – Reform in Eastern Europe', The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 1992

Theil N. – Economic Forecast and Policy, North – Holland, Amsterdam, 1970

Trevithick J. A. – Keynes, Inflation and Money, Illusion, Economic Journal May 1985

Țugui, A. -Inflația-Concepte, teorii și politici economice, Editura Economică București, 2000

Tașnadi, A., Doltu, C. -Monetarismul, Editura Economică, București, 1996