Titlu: Muzeul Național de Poliție [308065]
UNIVERSITATEA "VALAHIA" TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR STIINTIFIC:
Marian Cosac
Student:
2017
UNIVERSITATEA "VALAHIA" DIN TÂRGOVIȘTE
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE
SPECIALIZAREA: Istorie
LUCRARE DE LICENȚĂ
Titlu: Muzeul Național de Poliție
COORDONATOR STIINTIFIC:
Conf. Univ. Dr. Marian Cosac
Student:
2017
Capitolul I. Istoria Poliției Române 2
Secțiunea 1. Organizarea polițienească în primul deceniu interbelic (1918-1928) 8
Secțiunea a 2-a Legea de organizare a poliției din 8/21 iulie 1929 18
Capitolul II. Muzeului de Poliție. Istorie și Arhitectură. 28
Secțiunea 1. Istoricul Muzeului Național de Poliție 28
Secțiunea a 2-a. Descrierea muzeului național de istorie 29
Capitolul III. Expoziție 41
Capitolul. IV. Evoluția numărului de vizitatori. 59
Concluzii. 61
Bibliografie. 62
Capitolul I. [anonimizat], ,,oamenii buni și bătrâni’’ și căpeteniile oștirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiților, [anonimizat], [anonimizat]. Geto-dacii, [anonimizat].
[anonimizat]. Aga – demnitate atestată documentar în 1567 (Muntenia) și în 1592 (Moldova) – [anonimizat]. Sunt ,,polițiștii’’ începutului. Denumirea ,,aga’’ are obârșie turcească. [anonimizat]. [anonimizat] a slujbașilor cu atribuții polițienești în București. Agă avea în primul rând accepțiunea de comandant general al pedestrimii și dorobanților în Țara Românească (sec.XVII).
Agii s-au numărat printre cei mai viteji demnitari. Aga Farcaș comanda la 1593, [anonimizat]. [anonimizat]; agă în 1592, Ștefan Răzvan își trădează domnul (Aron), îl arestează (în noaptea de 25/26 aprilie 1595), îl expulzează în Transilvania și-i ocupă tronul.
[anonimizat], [anonimizat], seimenii, dorobanții, pârcălabii, [anonimizat], străjerii, călărașii, [anonimizat], cazacii, poterașii, răspântiașii, [anonimizat], [anonimizat].
,,[anonimizat], [anonimizat]: Stai! Cine-i acolo? [anonimizat]! ale străjerilor și răspântiașilor’’, ne spune istoricul G.Potra în ,,Din Bucureștii de altădată’’. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], din 1775, se înființează Tribunalul Agiei. De atunci a rămas vorba ,,[anonimizat]’’, [anonimizat] a închisorii Agiei. Printre cauzele aduse în fața Tribunalului Agiei în 1832 menționăm: împreunarea în silă (viol), mușcătura de câine, tentativă de răpire, stricarea unor haine etc.
La 1776, armașii aveau și însărcinarea de a prinde tâlharii, care erau aduși legați la temniță, cu toate lucrurile găsite asupra lor. Începând cu Regulamentul Organic (1831 în Moldova și 1832 în Țara Românească), Bucureștiul este împărțit în 5 vopsele sau sectoare – roșu (centrul), verde (II), albastru (III), negru (IV), galben (V) – în cadrul fiecărei asemenea diviziuni existând o Komisie, condusă de un komisar. La rândul ei, fiecare comisie se împărțea în câte trei despărțituri, conduse de un subcomisar, iar fiecare despărțitură includea mai multe mahalale (în total 82), în frunte cu epistați, ajutori de epistați și câte trei vătășei.
Înmânat în 1822 agăi Mihăiță Filipescu, de către domnitorul Grigore al IV-lea Ghica, steagul Agiei era confecționat din mătase de culoarea crem și avea dimensiunile 2,1 m x 2,4 m, prăjina având 3,6 m. Pe o față se afla un chenar de aur cu o ghirlandă de asemenea din aur. În interiorul acesteia se afla o acvilă cruciată neagră, care se sprijinea pe un munte verde. Ghirlanda este timbrată cu o coroană regală, iar în spatele ei se încrucișează: tuiuri, drapele, buzdugan, stindarde, lănci, săbii, puști, topoare, tobe. Sub acvilă se afla următoarea inscripție scrisă cu caractere chirilice: ,,Făcutu-s-au acest steag al Agiei la petrecerea domnilor dintre pământeni ai Țării Românești de Măria Sa Grigorie Ghika voevod, cu anii 1822, prin epistasia dumnealui vel Aga Mihăiță Filipescu’’. Sub inscripție se afla o balanță, iar în colțurile se sus ale steagului se aflau luna și soarele. Pe cealaltă față a drapelului sunt reproduse aceleași obiecte, cu excepția interiorului ghirlandei, care înfățișează scena Bunei Vestiri.
Pentru exemplificare, în anul 1830, Agia Bucureștiului cuprindea pe: vel aga, vornicul Manolache Florescu; pomoșnic – serdar Ghiță Velescu; ajutor pomoșnic – Ghiță Titeanu; secretar – Vasile Răzoescu; registrator – Iorgu Notara; comandantul dorobanților Agiei (40 călări și pe jos) – pitar Costache Chihaia; comandant peste 50 de oameni (cangii, toporași, sacagii, adică pompieri) – Dumitru Bulucbașa; căpetenie peste 12 tulumbagii – Dumitrache Căpitanu.
Cel dintâi agă care are jurisdicție teritorială asupra întregului București (centru și periferie) este Iancu Filipescu, numit de generalul rus P.D.Kiselev, în 1831.
Din 1840, Sfatul Administrativ reduce numărul vătășeilor de mahalale și răspântiașilor de la 450 la 320, însă aceștia devin mai atent selecționați și mai bine salarizați. Pentru restabilirea ordinii, pe lângă fiecare din cele 5 comisii existau 6 dorobanți. Om cu știință de carte, aga participa și la alcătuirea de publicații, cum avem ,,Manualul administrativ’’ din 1856, în care unul dintre cei trei autori este aga Dimitrie Hasnaș.
Denumirea ,,poliție’’ este un termen grecesc, ajuns la noi prin mijlocire rusească. Domnitorii Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei reorganizează serviciile polițienești, în 1847 și 1852, numărul dorobanților din escadronul folosit la menținerea ori restabilirea ordinii publice, ajungând la 100. Sub domnia primului, denumirea de agă se transformă în cea de șef al Poliției Bucureștiului, se introduce condica de poliție pentru arestați, numărul vătășeilor de mahala ajungând la 340, iar pompierii devin corp separat. În timpul revoluției de la 1848, C.A. Rosetti și I.C. Brătianu, ulterior ajunși oameni de primă mână în stat, vor fi șefi ai Poliției Capitalei, ceea ce atestă importanța funcției polițienești.
Nu mult după aceasta, din 1859, titulatura se schimbă după model francez în prefect al Poliției Capitalei, denumire ce se păstrează până în 1940. Cât privește Iașiul anului 1850, ,,obișnuita poliție’’, care era socotită cea care se ocupa de ordinea și siguranța comunală și ,,înalta poliție’’, cei cu sarcini în ceea ce privește siguranța domnitorului, a guvernului și a statului, în general.
O altă diferență de abordare o întâlnim în ceea ce privește rolul preventiv și cel represiv al Poliției. Potrivit unei circulare către prefecții de județe a Ministerului de Interne din 1864, poliția administrativă avea rol preventiv, apropiat cetățenilor, în timp ce poliția judiciară sau judecătorească ,,descoperă delictele pe care poliția administrativă n-a putut opri de a se comite, adună dovezile și predă pe făptuitori tribunalelor’’. Din 1856 avem guarzii de noapte, numărul acestora fiind de 480, aflați sub comanda unui căpitan, ajutat de 5 locotenenți și 20 de ,,unterofițeri’’. Împotriva ,,cugetătorilor de rele’’, fiecare vopsea din București avea la dispoziție o roată de guarzi.
Fiecare Vopsea avea câte trei Despărțiri, conduse de un subcomisar.
Pentru a observa câte schimbări a suferit instituția polițienească din România, amintim doar că, din 1882, comisarii de vopsele (sectoare ale Bucureștiului) primesc numele de comisari-inspectori. Capitala avea atunci nu mai puțin de 55 de circumscripții de poliție. Ulterior, comisarii-inspectori se numesc chestori, apoi șefi de sectoare de Miliție, iar azi de Poliție (6 sectoare – 26 secții).
Prima uniformă de poliție a fost reglementată de către domnitorul Țării Românești, Gheorghe Bibescu, la 31 decembrie 1844. Se numea ,,uniforma mare’’ și se purta la ceremonii și zile solemne. Șeful Poliției, ajutorul său, tistul dorobanților, comisarii de vopsea (sector), polițaii orașelor Craiova și Brăila, cu toții purtau uniformă. Ei erau obligați a o purta până la aprinsul lumânărilor. Uniforma era din postav albastru, scurtă ca fracul, cu gulerul drept, tăiat dinainte și cu șnur împrejur. Pentru comisari, gulerul era de culoarea vopselei în care comandau. Pantalonii erau croiți tot din postav albastru. Brâul în culorile tricolorului (roșu, galben, albastru), se termina cu ciucuri. Comisarul era încins cu o sabie și purta pe cap o pălărie în trei colțuri.
Tot în ceea ce privește uniforma polițiștilor, după cea menționată, avem o alta din 1880, apoi în 1906, din 1928 – când dispar galoanele și sabia, ceea ce a făcut să se scrie ,,mergem prin noua uniformă spre tipul occidental’’ – apoi din vremea regelui Carol al II-lea (1931 și 1937) și bineînțeles cea specifică miliției, care a suferit mai multe modificări. După revoluție, uniforma polițiștilor s-a schimbat în 1990-1991, iar ultima variantă datează din 2005.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este cel care, în 1864, înființează Poliția Comunală de pe lângă primării, în fruntea acesteia fiind însuși primarul. Tot acum se pun bazele Serviciului Circulație al Capitalei (pentru care se desemnează 5 comisari) și apare pentru prima dată titulatura Poliția Municipală. Foștii gardiști devin sergenți de stradă, constituiți într-un corp și sunt însărcinați cu urmărirea respectării orarului localurilor publice, supravegherea circulației vehiculelor, combaterea cerșetoriei, îndrumarea cetățenilor, supravegherea indivizilor suspecți ș.a. Un șef al Corpului Sergenților de Oraș avea 1000 lei salariu, cei 5 ofițeri aveau câte 550 lei, 20 de subofițeri cu 170 lei, un copist cu 200, iar cei 750 sergenți aveau 140 lei.
Pentru exercitarea atribuțiilor polițienești, în București exista la 1894 un divizion de jandarmi călări și o companie de jandarmi pedeștri. În comunale rurale, serviciul de poliție era executat de jandarmi, organizați în regimente, batalioane, companii, plutoane, secții și posturi. Un post de jandarmi din comună era condus de un jandarm-plutonier care avea titulatura de șef de post. Jandarmeria era parte a Armatei, depindea de ministrul de Interne în ceea ce privește menținerea ordinii și siguranței publice și se afla sub ordinele ministrului Justiției, pentru atribuțiile de poliție judiciară.
Corpul sergenților de oraș, compus din 1200 de bărbați executa paza de zi și de noapte. Cele 5 inspectorate polițienești, corespunzătoare fiecărui sector, erau conduse fiecare de un comisar-inspector și împărțite în 50 de comisariate sau circumscripțiuni, având fiecare un comisar, un subcomisar clasa I și unul clasa a II-a.
Sub conducerea lui Radu Rosetti, în mai 1863, Poliția Capitalei descoperea autorii unui pamflet tipărit, având caracter injurios la adresa domnitorului. Din păcate, Poliția nu va mai dovedi aceeași competență la lovitura de stat din 11 februarie 1866. După acest eveniment, în timpul Locotenenței Domnești, la 17 martie 1866, se înființează ,,Garda Orășenească’’, aflată în structura Ministerului de Interne. Însărcinată cu ,,paza ordinei și a liniștii publice’’, ea era formată din toți bărbații cu vârsta cuprinsă între 20 și 40 de ani, care n-au ieșit în urma tragerii la sorți pentru armata permanentă sau pentru dorobanți. Sub domnia lui Carol I, în 1868, garda număra 5 legiuni, cu 4997 guarzi, 526 caporali, 587 sergenți, 272 ofițeri, 77 muzicanți, 44 toboșari și 44 gorniști. Garda Orășenească a existat până în 1881 și a fost subiectul ironiilor unui fin cronicar al societății românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea, dramaturgul I.L. Caragiale.
Deși în covârșitoare majoritate au rămas în țară pentru îndeplinirea misiunilor, au existat și polițiști mobilizați în războiul de independență. Un singur exemplu: Gheorghe Țintilă, polițist la Poliția Iași, este ucis la 4 septembrie 1877, la asaltul redutei Grivița II.
Caracteristica perioadei de până la sfârșitul sec. al XIX-lea este instabilitatea sediilor, a funcționarilor polițienești, implicarea politică a Poliției, una din atribuțiile nescrise ale Poliției fiind aceea de a garanta partidului aflat la guvernare reușita în alegeri.
Prima lege organică a Poliției și un punct de hotar pentru această instituție este Legea pentru organizarea Poliției generale a statului (Legea Vasile Lascăr) din 1903. ,,Voi spune numai că am scris în capul programului: Domnia legilor!’’, spunea Lascăr într-un discurs din parlament, încă din 1898. Dacă până acum, rotativa la guvernare a partidelor (Conservator și Liberal) aducea pe cale de consecință imediata schimbarea a prefectului Poliției, de acum acest abuz este interzis și el nu se mai înregistrează decât în mod excepțional. Asistăm de acum la ,,moralizarea deprinderilor polițienești’’, cum avea să scrie în 1938 fostul director al Poliției, dr.Eugen Bianu. Din nefericire, modificările din 1905, 1908, 1913 și 1916 conduc la un declin al organizării Poliției.
După mișcările țărănești din 1907, la 25 martie 1908, în cadrul Ministerului de Interne, s-a creat Direcția Poliției, denumire schimbată apoi în Direcția Poliției și Siguranței Generale, Inspectoratul General al Miliției și Inspectoratului General al Poliției Române de azi.
Avem apoi în istoria Poliției României două situații de cumpănă – și ne referim aici la răscoala țărănească din 1907 și la perioada ocupației din primul război mondial, când o parte a Poliției este evacuată la Iași și aproape toate documentele polițienești sunt supervizate de ocupanții germani.
Creată la 25 martie/7 aprilie 1908, Direcția Poliției și Siguranței Generale (D.P.S.G.) era condusă un an mai târziu de un director (I.Panaitescu), ajutat de inspectorul general R.Voinescu. Pe linie ierarhică, urmau apoi doi subdirectori și doi subinspectori, șefi de birou (clasa I, II), subșefi de birou (cl.I, II), comisari (clasa I, II, III), comisari-ajutori (cl.I, II, III). În 1916, D.P.S.G. era condusă de directorul general, I.Panaitescu și de R.Voinescu, inspector general clasa I, ajutați de subdirectorii clasa I C.Smântănescu și N.Stan Emanoil. La nivelul Prefecturii Poliției Capitalei, existau Divizia Personalului și Controlului, Divizia Administrativă și Divizia Judiciară și de Urmăriri. Se adăugau 6 inspectorate de poliție în București, Inspectoratul Poliției Comunale și circumscripțiile speciale: Palatul Justiției, Hala Centrală, Hala Grivița, Gara de Nord, Gara Filaret, Banca Națională și Camera de Comerț. Comandamentul Corpului Sergenților de Oraș avea 6 companii.
Secțiunea 1. Organizarea polițienească în primul deceniu interbelic (1918-1928)
În prima decadă interbelică din Ministerul de Interne s-au desprins direcții care îngreunau buna desfășurare a activității, trecând în cadrul ministerelor nou înființate (Direcția Generală a Poștei, Telegrafului și Telefoanelor, trece prin Legea din 28 martie 1926 la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcțiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil, trece prin Legea din 25 aprilie 1922 la Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, creat la 30 martie 1920, Direcțiunea Generală a Serviciului Penitenciarelor trece prin Legea din 23 aprilie 1914 la Ministerul Justiției, Direcțiunea Monitorului Oficial și Imprimeriei Statului trece prin Legea din 31 decembrie 1927 la Ministerul Finanțelor) .
În perioada menționată, Ministerul de Interne a fost împărțit în organe centrale din care făceau parte: Serviciul Poliției Tehnice, Serviciul Control și Inspecții, Direcțiunea Administrației și Personalului, Direcțiunea Poliției de Siguranță și organe exterioare (teritoriale) din care făceau parte: Prefectura Poliției Capitalei, Inspectoratele regionale de poliție și siguranță, Chesturile de poliție din orașele reședință de județ, Brigăzile sau Serviciile de siguranță și Polițiile din orașele nereședință de județ, din porturi, gări și puncte de frontieră.
Direcția Poliției și Siguranței Generale în perioada 1924-1929, a fost condusă de un director general ajutat de un subdirector având următoarea structură împărțită în organe centrale și teritoriale. Din organele centrale făceau parte:
Serviciul Poliției Tehnice, Serviciul Control și Inspecții, Direcția Administrației și Personalului, Direcția Poliției de Siguranță. În cadrul acesteia din urmă intrau Serviciul Siguranței, Serviciul Controlului Străinilor și patru Brigăzi Centrale conduse de un inspector general. Brigada I avea ca obiectiv urmărirea informativă a partidelor politice de centru și de dreapta, a studenților și ziariștilor.
Brigada a II-a se ocupa cu cercetările de drept comun. Brigada a III-a avea ca obiectiv urmărirea partidelor politice de stânga și a organizațiilor legale și ilegale. Brigada a IV-a se ocupa cu strângerea de informații asupra străinilor ce se aflau în București.
Au existat și alte categorii de poliții: poliția sanitară, vamală, poliția monopolului vânzării băuturilor spirtoase, poliția măsurilor și greutăților, poliția vânzării, posedării și portului armelor, poliția servitorilor, poliția teatrelor care funcționa conform prevederilor legii pentru administrarea teatrelor și controlul spectacolelor din 1926, poliția presei, poliția vieții religioase, poliția circulației.
După război au existat Subinspectorate Generale de Siguranță la Chișinău, Cernăuți, Cluj și Constanța. Prefecturi de Poliție erau în număr de 10 la: București, Brăila, Chișinău, Cetatea Albă, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Ismail, Ploiești. Existau 81 de Poliții de orașe, 21 de Servicii Speciale de Siguranță, 47 de Brigăzi Speciale de Siguranță, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranță, 26 de Poliții de porturi și 22 de Poliții de gări.
Conform legilor mai sus menționate, ofițerii și agenții de poliție se aflau sub conducerea în București, Iași, Craiova, Galați, Chișinău, Cernăuți, Brașov, Cluj, Timișoara, Oradea și Sibiu, a prefecților de poliție, iar în celelalte orașe și restul județului a prefecților de județ. În orașele specificate, serviciul poliției funcționa independent de prefectura județului, având circumscripții polițienești, conduse de un comisar de poliție.
Cea mai dezvoltată organizare o avea poliția orașului București care era organizată în organe interioare și exterioare. La centru ca organe interioare era serviciul siguranței și al poliției administrative, cu diferite servicii alăturate.
Aceste servicii aveau câte 6 birouri fiecare. Ca organe exterioare erau inspectoratele de poliție, sergenții de oraș, comisariatele și oficiile speciale de poliție. Capitala era împărțită din punct de vedere al execuției serviciului în circumscripții cu denumirea de comisariate. Comunele urbane erau împărțite în circumscripții, cheltuielile pentru întreținerea localurile polițienești (încălzire, iluminat, mobilier, echipamentul sergenților de oraș) fiind în atribuțiile administrației locale comunale.
În celelalte comune urbane, serviciul poliției era realizat de prefectura județului, fiind condus în orașele Brăila, Ploiești, Constanța, Ismail, Tighina, Cetatea Albă de către un prefect de poliție, iar în celelalte orașe de un polițist. În comunele urbane nereședință de județ, serviciul poliței era condus de un comisar sau subcomisar. În gări, puncte de frontieră, porturi, de un serviciu special de poliție, condus de un comisar sau subcomisar.
În ceea ce privește zona rurală, organul de executare a serviciului de poliție în comunele rurale era jandarmeria. Corpul jandarmeriei făcea parte integrantă din armată și era compusă din regimente de jandarmi care erau grupate și comandate după normele de organizare a armatei, în brigăzi. Regimentele se împărțeau în batalioane, companii, plutoane, secții și posturi de jandarmi, fiecare comună rurală având un post de jandarmi condus de un jandarm-plutonier sau „șef de post”.
Comandanții de companii, de plutoane, de secții și șefii de posturi pentru tot ce privește serviciul de poliție, precum și executarea legilor se aflau sub ordinele prefecților de județe și executau ordinele pe care le primeau. Șefii de posturi și de secții (mai multe posturi formează secția de jandarmi, conform Legii din 25 martie 1908, art. 3) erau datori a executa în această privință ordinele date direct lor de administratorii de plăși respectivi. Jandarmii erau datori a respecta ordinele în ceea ce privește siguranța și ordinea publică date de primar și notari.
Jandarmeria, ca parte întregitoare a armatei, se afla sub ordinele Ministerului de Război, pentru tot ce privește disciplina, comandamentul și justiția militară a trupei; depindea de Ministerul de Interne pentru tot ce privește siguranța publică și menținerea ordinii, sub ordinele Ministerului de Justiție pentru atribuțiile de poliție judiciară. Pentru atribuțiile de poliție judiciară șefii imediat superiori ai unităților de jandarmerie sunt judecătorii de instrucție și procurorii în circumscripția lor. În ceea ce privește îndatoririle de poliție judiciară sau represivă, ofițerii de poliție stau sub controlul Parchetelor Generale de pe lângă Curțile de Apel, numindu-se auxiliari ai Ministerului Public.
Sunt ofițeri de poliție și auxiliari ai Ministerului Public: inspectorii generali de poliție și siguranță, prefecții de poliție afară de cei din București și Iași, directorii Prefecturilor de poliție și ai Polițiilor, subdirectorii, subinspectorii generali de poliție și siguranță, comisarii, comisarii speciali de siguranță și ajutoarele lor, subcomisarii și jandarmii rurali.
Îndeplinesc pe lângă atribuțiile speciale ale funcției lor și pe acele de ofițeri de poliție: subprefecții, pretorii, notarii, agenții vamali la punctele unde nu vor fi ofițeri de poliție, șefii și subșefii de gări sau înlocuitorii lor la gările unde nu vor fi ofițeri de poliție, ofițerii și subofițerii de grăniceri în zona de frontieră doar în cazul descoperirilor de crime și delicte. Îndeplinesc pe lângă atribuțiile speciale ale funcției lor și pe acelea de agenți de poliție: șefii de garnizoană din comunele rurale, guarzii vamali, cantonierii și șefii de cantonieri ai șoselelor și județelor, cantonierii și șefii de cantonieri telegrafopoștali, factorii poștali rurali, pădurarii și confiniștii statului, guarzii câmpeni comunali.
Numai ofițerii de poliție au dreptul de a încheia acte pentru constatarea infracțiunilor la legi și regulamente. Agenții de poliție au datoria de a informa pe ofițerii de poliție de orice infracțiune sau eveniment mai important care se întâmplă în locul unde fac serviciul.
Competența ofițerilor și agenților de poliție este limitată în interiorul comunei sau circumscripției în care funcționează; în caz de flagrant delict ei pot continua să investigheze și în comunele sau circumscripțiile vecine, cu îndatorirea de a vesti despre acest lucru autoritățile polițienești locale.
Directorul Siguranței Generale a statului, inspectorii și subinspectorii generali de poliție și siguranță, șefii și subșefii de servicii de siguranță, comisarii speciali de siguranță și ajutoarele lor pot instrumenta în toată țara. Ministrul de Interne, prefecții de județe și prefecții de poliție ai Capitalei și Iașului, pot da ofițerilor și agenților de poliție însărcinări speciale de serviciu în tot cuprinsul teritoriului, peste care se întinde autoritatea lor. Poliția rurală se exercită de pretori, jandarmi, notari și primari, care aveau dreptul să aplice și amenzi în cazuri de contravenții.
S-a prevăzut imediat după război, ca tot personalul netitrat, fie că sunt din administrația centrală, sau în serviciul exterior de poliție și siguranță, care fusese numit sau înaintat pe baza legii măsurilor excepționale din 1916, urmează să fie selecționat în interval de un an de la încheierea păcii. Dacă într-un an ei nu au fost înlocuiți, rămân în funcțiile ocupate ca și cum ar îndeplini condițiile prevăzute de lege. Cei titrați, licențiați în drept erau numiți de drept în condițiile legii . Astfel se urmărea modificarea prevederile Legii excepțională din 1916.
În decembrie 1920 se aduc modificări la Legea pentru controlul străinilor, controlul stabilimentelor publice și se prevede înființarea unui birou al populației. În comunele urbane pe lângă fiecare poliție și în comunele rurale pe lângă primării, se înființează câte un birou al populației cu atribuții de a înscrie într-un registru pe toți românii și străinii majori și minori care au reședință în comună, să se ocupe cu actele de stare civilă: nașteri, adopții, căsătorii, decese.
La sfârșitul primului război mondial în teritoriile românești alipite Basarabia, Bucovina și Transilvania deși dispăruseră administrația, aparatul polițienesc și serviciile secrete ale statelor învinse, a dominat timp de mai mulți ani anarhia, dezordinea și haosul .
După război, România Mare reprezenta un Stat de mărime medie între statele europene, cuprinzând între hotarele sale firești 295049 km , față de numai 137000 km înainte de 1918 și o populație de peste 15 milioane locuitori în comparație cu circa 7250000 locuitori din aceiași perioadă . Această dublare a suprafeței cât și a populației a reprezentat o „piatră de încercare” pentru administrația românească. O altă problemă a reprezentat-o minoritățile naționale pentru că prin întregire, în anul 1920, în jur de 30% din populație era formată din minorități, față de 8% înainte de război: „minoritățile naționale trebuie să fie supravegheate, acțiunile iredentiste trebuind să fie reprimate, acest rol revenind instituției Siguranței statului”.
Astfel, procesul de integrare politică și administrativă a provinciilor românești n-a fost simplu. Instituția poliției din Regat s-a extins treptat atât în Basarabia și Bucovina, cât și în Transilvania, așa că, putem afirma că în momentele imediat următoare, unificarea constituia o realitate. De la 21 iunie 1921 organizarea poliției a fost uniformizată pe întreg teritoriul României Mari. Prin decretele legi ale guvernelor Marghiloman și generalul Coandă se extinde după 27 martie, respectiv 11 noiembrie 1918, în Basarabia și respectiv Bucovina organizarea poliției și a siguranței din Vechiul Regat.
În Transilvania prin decretul-lege din 13 martie 1919 și cel din 26 iunie 1919 se înființează un serviciu de poliție și siguranță. Prin decretul-lege din 22 iunie 1919 se statua faptul că Ministerul de Interne se împarte în Servicii speciale și Servicii centrale. Din Serviciile speciale, Direcția Generală a Închisorilor nu mai exista potrivit legii din 1913.
Din serviciile centrale existau Direcția Administrației Generale, Direcția Administrației Județene și Comunale, Direcția Secretariatului și Personalului, Cabinetul ministrului, Serviciul arhitecturii. Prin alt decret-lege din 18 septembrie 1919, inspectorii, subinspectorii, șefii și subșefii serviciilor de siguranță și poliție sunt investiți cu calitatea de ofițeri ai poliției judiciare în toată țara.
Decretul din 16 noiembrie 1921 încadrează prefecturile regionale din Ardeal cu prefecturile de poliție. În timpul stăpânirii ungare în Transilvania, singura poliție consacrată
prin legea XXI din 1881 era la Budapesta, aflată sub autoritatea ministerului de interne.
În orașele transilvănene conducerea poliției era încredințată căpitanilor de poliție urbană, aceștia fiind auxiliari ai Ministerului Public, aflându-se sub autoritatea primarilor și a prefecților. Căpitanii de poliție aveau sub ordinele lor pe ofițerii de poliție și pe gardiști. Poliția de siguranță de stat își exercita prerogativele prin organele administrative, în zonele rurale prin prefecți, subprefecți și prin pretori iar în zonele urbane prin primari și auxiliarii lor, un rol important avându-l notarul comunal, instituția notarilor fiind o instituție de tradiție în Transilvania . La Budapesta exista un corp de detectivi care avea în atribuții cercetarea infracțiunilor de drept comun, cât și cele care priveau siguranța de Stat.
După Unire prin decrete-legi emise de Consiliul Dirigent se organizează poliția pe întreg teritoriul Transilvaniei, atât în mediul rural, cât și urban. Se înființează cele 5 directorate (inspectorate) regionale de poliție cu sediul la Brașov, Cluj, Oradea, Sibiu, Timișoara; mai apoi se extinde în Transilvania poliția de Siguranță de Stat. Prin Legea din 8 noiembrie 1922 se vor desființa prefecturile regionale de poliție din Brașov, Cluj, Oradea, Sibiu și Timișoara.
Organul creat pentru conducerea și organizarea întregii activități în Transilvania a fost Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), care, încă de la sfârșitul lunii octombrie 1918, a început să ia o serie de măsuri politice, administrative și militare. Aceste măsuri priveau organizarea și pregătirea unei forțe militare capabilă să asigure ordinea și liniștea în interior și să intervină operativ acolo unde era cazul. S-au creat astfel Gărzile naționale „organe de
ordine și informații ale mișcării naționale a românilor” care erau formate din români (muncitori, țărani, meseriași și intelectuali) reîntorși de pe frontul de luptă.
Ele îndeplineau rolul de poliție prin faptul că au contribuit la menținerea ordinii, reprimarea actelor anarhice și teroriste, organizau paza la sediile unor instituții, în gări, la depozitele de alimente, poduri. Au supravegheat retragerea trupelor germane și au întreprins acțiuni de informații și contrainformații. Cu aceasta s-a ocupat secția militară din cadrul C.N.R.C., iar după 1 decembrie 1918, Consiliul Dirigent prin resortul de război. Gărzile naționale asigurau atât ordinea și siguranța publică, apărau bunurile publice și private, dar se îngrijeau și de aprovizionarea populației și întreținea legături cu organele similare ale altor naționalități .
Numărul membrilor Gărzilor naționale a variat de la o zonă la alta,în funcție de numărul locuitorilor; cei care făceau serviciul de gardă fiind plătiți cu bani, mai rar în produse, de către localnici.
Din punct de vedere organizatoric existau două formațiuni, Garda națională și Garda civilă, prima fiind compusă exclusiv din soldați și ofițeri români, iar cea de-a doua din fruntași români mai în vârstă din zonele urbane sau rurale, aflați sub comanda unui subcomisar din localitate, făcând numai servicii locale . Gărzile naționale erau subordonate Consiliului național, dar și comandamentului Gărzii centrale și Consiliului Dirigent fiind organizate pe comitate, pe cercuri pretoriale (cercul electoral, district) și pe comune.
În Transilvania un rol important l-a avut Ștefan Cicio Pop care a fost numit șef al armatei și siguranței publice la 12 decembrie 1918, el urmărind organizarea Consiliului Dirigent care își avea sediul la Sibiu. Acesta la 30 decembrie 1918 cere populației înrolarea în rândul organelor de ordine și în special a unităților de jandarmi. După unirea Transilvaniei cu România, Consiliul Dirigent, prin decretul din 12 martie 1919 a hotărât ca serviciile de poliție din orașele municipii și cu consilii să fie considerate instituții de Stat, iar prin Ordonanța Resortului Afacerilor Interne din 22 aprilie 1919 se stabilesc atribuțiile poliției de Stat, dintre care amintim: menținerea ordinii publice și a siguranței interne a statului, apărarea libertății și siguranței persoanelor și averii, prevenirea infracțiunilor . In ceea ce privește organizarea se stabilește ca în orașele mai mari să funcționeze un căpitănat de poliție, iar în cele cu 10000 de locuitori un detașament de poliție.
În Basarabia și în Transilvania au apărut probleme datorate vechilor funcționari de Stat care aveau de regulă o atitudine ostilă față de noile realități politice. În Basarabia au fost trimiși funcționari din administrația de Stat și cadre ale Ministerului de Interne (polițiști, jandarmi) din Vechiul Regat, însă necesitățile administrative nu au fost îndeplinite datorită lipsei persoanelor abilitate, în special a intelectualilor basarabeni.
De aceea mulți funcționari din Vechiul Regat ajunși în Basarabia au considerat trimiterea lor ca un exil întrucât această provincie era cea mai slab dezvoltată din cadrul statului român, ei recurgând adesea la abuzuri și ilegalități pentru a se îmbogăți și a se întoarce cât mai repede acasă.
În Transilvania funcționarii maghiari au refuzat să depună jurământul față de țară și au demisionat sau au fost destituiți. Astfel în colaborare cu Serviciile de informații ale armatei, organele Ministerului de Interne au descoperit și contracarat acțiunea guvernului ungar de a incita funcționarii de Stat de origine maghiară din Transilvania, îndeosebi cei de la căile ferate, poștă, telefon și de la alte instituții publice, de a depune jurământul de fidelitate față de Statul român. Funcționarii maghiari de la căile ferate au fost îndemnați să împiedice circulația regulată a trenurilor, să provoace ciocniri și deraieri, urmărind subminarea economiei românești și crearea unei stări de haos în rândul populației precum și folosirea consecințelor ei nefaste în propaganda din străinătate.
Tendința a fost aceea de a se înlătura funcționarii polițieneștii de origine maghiară din funcțiile deținute așa cum reiese din adresa din 22 februarie 1922 în care se spune că șefii de poliție din localitatea limitrofă Salonta Mare cât și întregul aparat polițienesc este format din unguri care nu prezintă nici o garanție, care poartă și acum uniforma ungurească. Intelectualii transilvăneni au intrat în Gărzile Naționale făcând față necesităților atât în cadrul organelor administrative civile cât și polițienești sau militare, spre deosebire de Basarabia.
Pentru unificarea legislativă și administrativă a țării, guvernul dizolvă la 2 aprilie 1920 organele de conducere regională instituite prin actele de unire (Consiliul Dirigent din Transilvania și Directoratele Ministeriale din Bucovina și Basarabia).
Din păcate în Transilvania au existat unele probleme legate de unificarea legislativă: „din anul 1918, până astăzi, timp de 5 ani, de când ținuturile ardelene s-au alipit la Vechiul Regat, asistăm la tristul spectacol că nu s-a putut face unificarea legislativă”.
În Transilvania se aplica Codul Penal maghiar din 1878 luat după cel german și austriac, nu cel românesc din 1865 fapt ce ducea la unele probleme pentru ofițerii de poliție judiciară. În ziarul „Patria” din 3 august 1921 se arăta că trebuie menținută „organizarea particulară pe care o are poliția ardelenească, distincțiile în cadrul legii de organizare a siguranței generale” până la unificarea administrativă și judecătorească.
Probleme privind atribuțiile de poliție și ierarhizarea competențelor polițienești au existat, relevantă fiind cererea din 4 octombrie 1920 a prefectului județului și orașului Arad către prim-ministru în care se arată că „domnul prefect de poliție de atunci nici până în ziua de astăzi nu recunoaște autoritatea prefectului de județ, ba se pune pe punctul de vedere: să vedem cine e mai tare” .
Armata română alături de poliție a reprezentat un real sprijin în administrarea teritoriilor eliberate în mediul rural, jandarmeria a reprezentat, alături de organele de poliție, o importantă forță de asigurare a siguranței generale. Împotriva populației românești au fost îndreptate în perioada de după Unire, acțiuni organizate ale naționaliștilor unguri care nu puteau tolera pierderea.
Transilvaniei: masacrul din Lăpușul românesc (5 decembrie 1918), masacrul de la Ciucea (15 aprilie 1919) în urma căruia 18 soldați români au fost torturați și uciși de către trupele conduse de Bela Kun. Acte contra populației românești au avut loc și în zonele rurale, unde au fost uciși peste 160 de țărani.
În arhivele istorice se găsesc peste 800 de rapoarte și procese verbale privind crimele săvârșite de naționaliștii unguri împotriva atât a populației civile cât și armatei în perioada dintre 1918-1919. Din cauza înrăutățirii condițiilor social-economice ale maselor și a marilor distrugeri suferite de economia românească în anii războiului mondial, numeroasele greve muncitorești și demonstrații de stradă ce au avut loc în anii 1918-1921, care au culminat cu greva din toamna anului 1920, au periclitat ordinea internă iar unele dintre ele au constituit grave pericole pentru siguranța statului, necesitând intervenția fermă a organelor de stat însărcinate de lege a acționa în astfel de situații.
După Unire, atât Ungaria, cât și Rusia au condus acțiuni dușmănoase de contestare a statu-quo-ului teritorial prin diverse metode. Rusia bolșevică a rupt relațiile cu România în ianuarie 1918, nu recunoștea legitimitatea unirii cu Basarabia, refuza restituirea tezaurului trimis spre păstrare în 1916, recurgea la repetate provocări pe granița Nistrului, „atitudine” care a generat o atmosferă tensionată între cele 2 țări.
Ungaria a urmărit destabilizarea siguranței și ordinii din Transilvania prin înființarea și conducerea de formațiuni paramilitare și teroriste cum au fost: Căștile de Oțel, Divizia secuiască, Garda Zdrențăroșilor, Divizia secuiască, Uniunea Ardeleană . Rusia bolșevică puternic revizionistă urmărea prin diverse mijloace destabilizarea ordinii interne în Basarabia, operă a serviciilor secrete sovietice CEKA și GPU.
Astfel a fost constituit din inițiativa lui Lenin la 18 ianuarie 1918, la Petrograd – Colegiul Suprem pentru Problemele Ruso-Române și Lupta împotriva Contrarevoluției în Sudul Rusiei, care se ocupa cu coordonarea activității organizațiilor bolșevice civile și militare din Odesa și din Basarabia, conducerea revenindu-i lui Cristian Racovski, fostul șef al socialiștilor români, considerat inamicul principal, care urmărea destabilizarea ordinii interne în Basarabia.
Pe fondul intensificării acțiunilor provocatoare ale Sovietelor se impunea necesitatea siguranței la hotarul Nistrului pentru că paza la Nistru trebuia făcută de specialiști, de elemente polițienești și de siguranță exersate, de oameni care își înțeleg meseria și știu în ce chip să și-o îndeplinească, lângă grăniceri trebuie să existe și agenți de siguranță cu experiență”.
Alături de revizionismul rus și ungar care au fost mai virulente, a fost și cel bulgar și ucrainean însă au jucat un rol minor, mai mult ca factor de presiune și intimidare.
În teritoriile românești s-au constituit unități polițienești identice cu cele din Regat, iar în comunele mai mari s-au înființat posturi de jandarmi și legiuni de jandarmi în orașele reședință de județ.
Datorită influenței sporite a serviciilor secrete ale Ungariei și Rusiei era imperios necesară reorganizarea contraspionajului românesc prin stabilirea unor atribuții mai calare și precise a organelor și compartimentelor de contraspionaj și mai ales o mai bună coordonare a activității Serviciului Secret de Informații și a Secției a II-a de pe lângă Marele Stat Major, cu Direcția Siguranței Generale, Corpul Detectivilor, Prefectura Poliției Capitalei și Jandarmeria rurală.
În timpul dominației rusești în Basarabia conducerea poliției din întreg județul și din capitala județului o avea ispravnicul (prefectul de județ), care se găsea sub autoritatea guvernatorului provinciei. Orașele mai importante erau împărțite în cvartale conduse de către comisarul de poliție al secției (nadziratel), toate aflându-se sub autoritatea prefectului de poliție (politzmeister). Paza de zi și de noapte în orașe se făcea de către sergenții de stradă (gorodovoi), iar paza instituțiilor publice în centrele de județ era făcută de către strajnici (strajniki). Poliția de siguranță de stat era poliția secretă, organul central al acestei poliții fiind Ohrana care se ocupa de problemele referitoare la siguranța statului.
În Bucovina poliția era organizată după legile austriece. Poliția generală se exercita de către autoritățile administrative, iar poliția locală era exercitată tot de către autoritățile administrative, afară de cazul când atribuțiile ei ar fi fost exercitate de către comune. Controlul activității polițienești din orașe era de competența autorităților administrative, care aveau deplină împuternicire să ia toate măsurile necesare. Șeful poliției în plase purta denumirea de bezirkshauptmann, în provincie fiind căpitanul provinciei.
În orașele mari se găseau autorități speciale de polițiede numite Polizeidirecktion sau Polizeikomisariat.
Secțiunea a 2-a Legea de organizare a poliției din 8/21 iulie 1929
Venirea la putere a guvernului național-țărănesc, prezidat de către Iuliu Maniu, la 8 noiembrie 1928 a determinat adoptarea unei noi legi care să reglementeze activitatea tuturor ministerelor și a organelor aflate sub autoritatea Ministerului de Interne. Preocuparea esențială a noului guvern a reprezenta-o reorganizarea aparatului de stat.
La 2 august este dată Legea pentru organizarea ministerelor , al cărei scop era acela de a se conferi administrației centrale o înfățișare unitară, continuând cu Regulamentul pentru organizarea Ministerului de Interne din 25 ianuarie 1930.
In acesta se prevedea că atribuțiile Ministerului de Interne sunt de „conducere a administrației generale a țării, ordinea și siguranța statului” , atribuții care reformulează definiția dată de Regulamentele Organice. În timpul guvernării liberale, Iuliu Maniu criticase adesea măsurile legislative liberale și defectuoasa activitate a administrației, poliției și jandarmeriei. Prin această lege, Ministerul de Interne era factorul politic răspunzător de ordinea internă a statului, ocupându-se de administrația generală a țării prin reprezentanții guvernului (prefecții de județe, pretorii, notarii comunali și organele administrației locale) și cu apărarea ordinii publice și siguranței statului prin organele abilitate ale Direcției Generale a Poliției, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Prefectura Poliției Capitalei, prefecții de județe, pretorii și notarii.
În Ministerul de Interne existau direcții care îngreunau funcționarea normală: Direcțiunea Generală a Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor (P.T.T.), Direcțiunea Monitorului Oficial și Imprimeriei statului, Direcțiunea Serviciului Sanitar, care au intrat prin legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929 în structura altor nou înființate ministere . In evoluția spre o instituție eficientă, modernă și europeană, anul 1929 a fost cel mai fast pentru polița română, în principal datorită necesității imperioase care a determinat adoptarea legii de organizare a poliției, considerată cea mai amplă și mai bine ancorată în realitățile românești.
Legiuitorul arăta situația în care se găsea poliția în 1929 și carențele acesteia care țineau de „lipsa de unitate, lipsa completă de organizare, abuz de numiri, pletoră de funcționari și lipsa completă de pregătire profesională”. Înainte de adoptarea acestei legi în cele 71 de județe ale țării existau 355 de oficii de poliție fără coeziune între ele. În 31 de orașe funcționau dezarmonic 2-4 oficii de poliție, de multe ori refuzându-și concursul fapt ce scădea prestigiul autorității. În ceea ce privește personalul polițienesc, erau încadrați 15942 polițiști din care 3607 ofițeri și agenți, 1503 personal de birou și 10942 sergenți de oraș.
Dintre aceștia, 80-90% nu aveau calificarea necesară. Din 1184 ofițeri de poliție judiciară erau licențiați în drept doar 40 în întreaga țară și din 364 ofițeri de poliție nu mai puțini erau licențiați în drept. În cele 71 de județe funcționau 22 prefecți de poliție deși nu existau decât 17 municipii, 99 directori de poliție, 38 de inspectori de poliție, 71 șefi de serviciu de siguranță și 175 comandanți și ofițeri de sergenți fiind „un adevărat potop de demnitari fără atribuții precise.
O contribuție esențială în elaborarea și adoptarea acestei legi a avut-o ministrul de interne Alexandru Vaida-Voevod, D.R. Ioanițescu, Armand Călinescu, Anibal Teodorescu și Vintilă Dongoroz și profesorii de la Facultatea de Drept din București: Stelian Popescu, Eugen Bianu, specialist în probleme care priveau siguranța de Stat, acesta din urmă având și o activitate publicistică impresionantă . Noua lege a pornit de la neînțelegerile și fricțiunile permanente dintre organele de poliție, ea căutând să realizeze „principiul fundamental al unificării serviciilor polițienești într-un sistem armonic, științific și determinarea precisă a atribuțiilor importante ale poliției, prin specializare” .
Această lege a fost inițiată de ministrul Alexandru Vaida-Voevod, în timpul ministeriatului său fiind adoptate legi de bază privind organizarea forțelor de ordine în Stat: Legea Jandarmeriei Rurale, Legea pentru organizarea penitenciarelor și instituțiilor de prevenție, Legea Ministerelor, Legea contraspionajului și trădării în timp de pace, Regulamentul de funcționare a Jandarmeriei Rurale. In această perioadă s-au înființat Inspectoratul Gardienilor Publici, Comandamentul Pompierilor Militari și Corpul Detectivilor.
Conform legii poliței din iulie 1929, Direcția Generală a Poliției se împărțea în Servicii Centrale și Servicii Exterioare. Din Serviciile Centrale făceau parte: Direcția Poliției Administrative, Direcția Poliției Judiciare, Direcția Poliției de Siguranță, Inspectoratul Gardienilor Publici și Biroul Jandarmeriei. Direcția poliției administrative avea în atribuții: să îndrume acțiunea de poliție administrativă, să controleze buna executare a legilor și regulamentelor referitoare la poliția administrativă în general, la poliția specială și la poliția comunală și să vegheze la menținerea ordinii publice.
Această direcție se compunea din două servicii: serviciul poliției administrative și al poliției de frontieră și serviciul personalului și controlului. Direcția poliției judiciare avea ca atribuții: îndrumarea și controlul activității ofițerilor și agenților acestei poliții, referitoare la constatarea infracțiunilor și trimiterea făptuitorului înaintea justiției. Această direcție avea
două servicii: Serviciul poliției judiciare cu două birouri (Biroul poliției judiciare și al cercetărilor și Biroul cazierului polițienesc, al controlului recidiviștilor și al statisticii) și Serviciul poliției tehnice cu trei birouri (Biroul central al urmăririlor internaționale, Biroul poliției tehnice și al școlilor și Laboratorul central de poliție tehnică).
Direcția poliției de siguranță conducea și controla activitatea tuturor ofițerilor și agenților acestei poliții, aduna și centraliza toate informațiile primite și îndeplinea prin ofițerii de poliție, prin detectivi, agenți de organe speciale, însărcinările serviciului, precum și dispozițiile referitoare la ordinea publică și Siguranța Statului. Această direcție era compusă din două servicii: Serviciul de informații cu patru birouri (Biroul siguranței generale, al poliției sociale și al informațiilor, Biroul secretariatului și cifrului, Biroul de studii, presă și al Buletinului poliției, Biroul evidențelor, statisticii, arhivei și registraturii) și Serviciul controlului străinilor cu două birouri (Biroul controlului străinilor și Biroul extrădărilor și expulzărilor).
Inspectoratul Gardienilor Publici cuprindea cel mai numeros personal polițienesc și în sarcina sa intrau următoarele atribuții: efectuarea serviciului de pază publică pe teritoriul urban al țării, controla prin deplasările pe teren ale inspectorului, subinspectorului și ale controlorilor de gardieni publici, modul de îndeplinire a serviciului de pază și disciplina personalului.
Pe lângă Direcția Generală a Poliției funcționa ca oficiu de legătură, în interesul serviciului polițienesc, un birou al jandarmeriei, condus de un ofițer superior de jandarmi, doctor ori licențiat în drept, ajutat de un ofițer de jandarmi, de preferință dintre cei care au funcționat pe lângă serviciile de informații, fiind numiți prin decret regal de către ministrul de interne.
Din Serviciile Exterioare făceau parte: Prefectura Poliției Municipiului București, Inspectoratele regionale de poliție (Iași, Cluj, Craiova, București, Timișoara, Cernăuți și Chișinău), Chesturile de poliție din municipii, Polițiile din orașele reședințe de județ, Comisariatele și detașamentele de poliție. Inspectoratul regional de poliție București a avut sediul în București până la 20 decembrie 1934 când prin Legea pentru modificarea unor dispoziții din Legea de organizare a Poliției Generale a statului (21 iulie 1929) se hotărăște trecerea reședinței sale în municipiul Ploiești.
Prefectura Poliției Municipiului București se împărțea la rândul ei în Servicii Centrale și Servicii Exterioare: existau câte 4 chesturi, câte una în fiecare sector, acestea având ca servicii centrale câte 5 birouri iar ca servicii exterioare, comisariatele. Astfel prin această lege din cele 6 inspectorate s-au format 4 chesturi desființându-se fără nici o justificare împărțirea teritorială a capitalei, în care centrul forma o diviziune aparte.
Inspectoratele regionale de poliție se împărțeau în trei servicii care priveau polița administrativă, socială și de moravuri. Exista în fiecare orașe reședință de județ o singură poliție de județ corespunzătoare fiecărui județ, respectiv 71 de astfel de poliții. În municipiile capitală de județ existau câte o chestură, iar în celelalte orașe capitale existau poliții.
Chestura avea organizarea în organe centrale formate din trei birouri.
1. Biroul de poliție administrativă, judiciară și de poliție de Siguranță și organe exterioare: comisariatele de circumscripții și detașamente de poliție. O inovație fericită a legii de la 1929 a fost unificarea conducerii polițienești județene în mâna conducerii centrale din capitala județului.
Toate comunele urbane din județ și eventual toate celelalte comune care dispun de poliție sau detașamente, au fost puse sub conducerea unitară a poliției din capitala județului. S-a reglementat în mod fericit colaborarea organelor polițienești cu organele administrației comunale. Primarul putea cere intervenția poliției administrative pentru executarea și aplicarea regulamentelor și ordonanțelor comunale.
2. Comisariatele de circumscripții și detașamentele de poliție se găseau în orașele nereședință, în comunele rurale, punctele de frontieră, porturi, gări, stațiuni balneoclimaterice.
3. Polițiile din orașele capitale de județ care nu sunt municipii erau împărțite în organe centrale formate din două birouri și detașamente sau secții de gardieni și organe exterioare: detașamentele de poliție. Conform acestei legi, atribuțiile poliției generale a statului erau împărțite pentru prima dată ca poliție administrativă, judiciară și ca poliție de siguranță sau informativă.
Ca poliție administrativă avea următoarele atribuții care priveau apărarea libertății, proprietății și siguranța persoanelor precum și a drepturilor recunoscute prin Constituție și legi, a preveni infracțiunile la legi, regulamente și ordonanțe administrative, executa măsurile de poliție și orice îndatoriri ce-i sunt impuse prin legi, regulamente și ordonanțe, a sprijini opera de asistență în conformitate cu principiile de ocrotire socială, celor care ar avea nevoie, veghind la menținerea ordinii publice.
Ca poliție judiciară constata și urmărea orice infracțiune și trimitea pe făptuitori înaintea justiției, iar în ceea ce privește contravențiile, încasa și amenzi în condițiile legale, executa măsurile ordonate de justiție, potrivit legilor, fie contra persoanelor sau a bunurilor.
Ca poliție de siguranță culegea, instrumenta și aducea la cunoștința autorității superioare acele informații privitoare la fapte care erau contrare ordinii publice și siguranței statului.
Ministrul de Interne putea înființa oficii speciale de poliție pe lângă unele instituții publice și putea autoriza funcționarea de servicii particulare de pază și birouri particulare de informații polițienești care trebuiau să îndeplinească următoarele condiții care făceau referire la: moralitatea persoanelor care cer autorizație, pregătire profesională, exercitarea dreptului de control, obligativitatea serviciilor și organelor de poliție particulare de a da concursul lor poliției de Stat, secretul profesional .
Legea a mai prevăzut reorganizarea Școlii de poliție științifică înființată în 1920, în trei secții: o secție superioară pentru pregătirea profesională a polițiștilor superiori (de la comisari în sus), o secție pentru pregătirea profesională a funcționarilor polițienești inferiori (agenți, detectivi, comisari ajutori) și o secție pentru pregătirea profesională a gardienilor publici și șefilor de secție de gardieni publici, toate având o durată de un an școlar.
La baza acestei legi au stat principii moderne de conducere care au constat în unificare aparatului polițienesc prin crearea unei poliții cu unitate de conducere și execuție, cu servicii coerente care priveau specializarea, colaborarea, stabilitatea, intelectualizarea și încadrarea, responsabilitatea personală a polițistului, depolitizarea poliției. Principiul fundamental pe care s-a clădit această lege a fost unificarea poliției administrative și comunale, punându-se capăt conflictelor și antagonismelor dintre cele două poliții care au dus la slăbirea autorității de Stat.
Direcția Generală a Poliției exercita autoritatea sa asupra tuturor serviciilor de poliție și dădea directive organelor de poliție specială numai în cazul în care acestea aveau atribuții polițienești. Sub autoritatea ei s-au concentrat peste 8000 formațiuni polițienești elementare în comunele rurale și urbane, cu 500 de secții de jandarmi în plăși, cu 70 de chesturi de poliție și poliții județene, cu 4 chesturi de sector în Prefectura de Poliție a Capitalei și cu 7 Inspectorate regionale, reprezentând mari unități polițienești: Ploiești, Craiova, Cernăuți, Iași, Chișinău, Cluj, Timișoara.
Inspectoratele regionale aveau atribuții care vizau îndrumarea și controlul activității polițiilor din regiune, verificând și centralizând toate informațiile dobândite, transmițându-le apoi Direcției Generale a Poliției făcând legătura între Direcție și serviciile polițienești din circumscripția lor, în tot ce privește acțiunea polițienească și inițierea în tehnica polițienească.
Ministrul legiferator considera că principala direcție a fost aceea de „a face pe tot întinsul țării 71 de poliții unitare, corespunzând celor 71 de județe, conduse fiecare de câte un singur șef responsabil având sub autoritatea lui toate unitățile de poliție urbană din întreg județul său, cuprinzând deopotrivă și poliția administrativă, judiciară și de siguranță: fiind o singură mână, vor dispare fricțiunile, patimile, invidia și clevetirea; vom avea o singură poliție de sus până jos, o singură concepție și un singur suflet.
Legiuitorul din 1929 considerau că în fiecare punct din țară, oricât de numeroase ar fi organele de poliție o singură persoană trebuie să aibă conducerea activității tuturor și răspunderea ei; polița este un serviciu eminamente centralist și el nu se poate îndeplini în bune condiții decât numai prin cea mai strânsă colaborare a tuturor ramurilor sale.
Potrivit principiului specializării, polițistul trebuia să aibă o pregătire specială, adecvată ramurii pe care o profesează. Potrivit legii, poliția administrativă era împărțită în poliție socială, de moravuri, a circulației și poliția de pază. Polița socială și de moravuri reprezentau inovații în organizarea instituției.
Principiul colaborării organelor poliției generale cu organele speciale respective prevăzute de diferitele legi speciale, vamale, fiscale, rezida în urmărirea și constatarea contravențiilor și delictelor speciale, prevăzute în diferite legi speciale, care se făcea fie de organele poliției generale, fie de organele speciale care sunt obligate să se adreseze întotdeauna organelor poliției generale, dacă astfel de organe existau în localitate.
În cazul în care nu există ofițer de poliție, organul special avea dreptul să instrumenteze singur, având îndatorirea de a anunța cel mai apropiat post de poliție. Principiul stabilității se impunea ca urmare a abuzurilor care se făceau în cazul transferărilor, detașărilor pe criterii politice, conform principiului inamovibilității.
Șeful fiecărei formațiuni teritoriale de poliție având dreptul de a distribui personalul după nevoi; dreptul de transferare în cazul funcționarilor din Direcția Generală a Poliției aparținea însă directorului general. Încadrarea personalului polițienesc se făcea în funcție de pregătirea profesională la care se adaugă: trecerea funcționarilor fără studii sau pregătire specială în funcții inferioare gradului lor, pensionarea din oficiu în funcție de vârstă și vechime în muncă, trecerea funcționarilor găsiți disponibili în cadrul de disponibilitate, destituirea celor care au făcut declarații false pentru a putea intra în serviciu.
În presa de specialitate au existat lungi discuții cu privire la dreptul titraților conform noii legi de a ocupa funcțiile superioare în poliție, în defavoarea celor netitrați, dar cu vechime în poliție: „dar prin a spune, că locurile prime vor fi oferite titraților chiar acum, dar nu cu scurgerea vremei, și că funcționarilor cu drepturile câștigate, li se vor lăsa gradele și salarul luându-li-se însă funcțiunea și dându-li-se una inferioară, este o greșeală de neiertat”.
Ablațiunea consta în dreptul ofițerilor și agenților de poliție de a constata contravențiile de simplă poliție și de a încasa amenzile legale, recunoscute și plătite de contravenienții prinși în flagrantă contravenție. Legiuitorul de la 1929 preciza: dăm ofițerilor și agenților de poliție, pe lângă dreptul de a constata contravențiile de simplă poliție și pe aceea de a încasa amenzile legale, cu o procedură care să garanteze cât mai mult interesele societății, cât și interesul acelora care s-ar presupune că sunt nedreptățiți. Un principiu de o mare importanță prin implicațiile pe care le-a avut a fost cel al responsabilității personale a polițistului, legea recunoscând polițistului dreptul de a cere ordin scris și de a nu executa ordinele evident ilegale.
Principiul anterior reprezenta un mijloc ce combatere a imixtiunii politicului în domeniul polițienesc. Prefectul județului, în calitatea sa de reprezentant al guvernului și șef al administrației județene, era și șeful poliției și jandarmeriei din județ. S-a permis polițistului dreptul de a nu executa ordinul prefectului de județ atunci când măsurile sunt evident ilegale: „vreau ca să înceteze abuzul ordinelor verbale și telefonice și să se dea ordine scrise și chiar atunci încă, polițistul să nu fie obligat să execute un ordin scris, când el ar constitui un atentat la libertățile cetățenești”.
Astfel organul de execuție, poliția, avea dreptul de a pretinde un ordin scris din partea
prefectului de județ înainte de a interveni. Pretorul îndeplinea atribuții de poliție de siguranță de Stat, pe care le executa prin organele jandarmeriei și în colaborare cu ofițerii de poliție. Pretorul avea aceleași atribuții ca și prefectul, cu deosebirea că nu putea emite ordonanțe polițienești, în schimb avea calitatea de ofițer de poliție judiciară, pe care prefectul nu o avea.
Primpretorii erau ofițeri de poliție administrativă și judiciară.
Notarul era reprezentantul puterii centrale în comunele rurale și organ de îndrumare și control al administrației comunale; el era șeful poliției administrative din comună și putea ordona organelor jandarmeriei executarea măsurilor de poliție administrativă; era și ofițer de poliție judiciară, dar nu putea pune în mișcare forța publică. Tot în 21 iulie a fost adoptată Legea administrativă în care se prevedea că ministrul de interne nu mai putea numi primarul comunelor, ei fiind aleși prin sufragiu universal. Prevederile acestor texte de legi constituie inovația cea mai fericită a reformei din 1929, pentru stoparea abuzurilor de putere ale prefecților de județe: ,,dar moravurile s-au dovedit și în această împrejurare, mai viabile, mai rezistente și mai impunătoare decât legea; reforma n-a avut decât efecte foarte slabe, rar de tot găsindu-se câte un ofițer de poliție sau de jandarmi care să facă uz de garanțiile legii și să se opună, cu orice risc, arbitrariului politic, tradițional al prefecților de județe’’.
Dimitrie Mântulescu, doctor în drept și fost șef al Serviciului de Informații din Direcția Generală a Poliției afirma în lucrarea sa că înainte de a reforma.
În primul război mondial, Poliția și-a adus și ea cuvenita contribuție și aici vorbim de una de primă importanță! Pe de o parte, prin îndeplinirea sarcinilor obișnuite conferite de lege, iar pe de alta, prin ofițerii și agenții atașați pe lângă unitățile combatante, unde s-au înființat servicii de informații și contraspionaj. Unirea din 1 decembrie 1918 a pus Poliția în fața unor noi provocări, generate de structurarea noilor unități polițienești din Transilvania, teritoriu românesc aflat până acum sub administrație austro-ungară.
După unificarea administrativă (1923), în 1929 se adoptă o nouă lege a poliției (Legea Vaida Voevod). Interesant este că, la elaborarea proiectului legii, alături de un nucleu de intelectuali (E.Bianu, N.St.Emanuel, E.Cristescu), au contribuit prin chestionare și cei 71 de inspectori de poliție, corespunzători fiecărui județ. Iată așadar cum, inițiatorul legii dorea să asigure o cât mai largă arie de opinii, foarte importantă dacă ținem seama că se referea la o instituție fundamentală a României Mari. Legea s-a caracterizat prin unificarea reglementărilor, specializarea, intelectualizarea, depolitizarea și stabilitatea polițiștilor.
Ca prim reprezentant al guvernului în teritoriu, prefectul județului dădea poliției ordine scrise. Direcția Generală a Poliției era condusă de un director general și de un subdirector și era organizată cu trei direcțiuni (Poliția Administrativă, Poliția Judiciară și Poliția de Siguranță), Corpul Detectivilor, Biroul Jandarmeriei (pentru ținerea legăturii între poliția urbană și cea rurală, asigurată de jandarmi) și Inspectoratul Gardienilor Publici.
Cât privește teritoriul, exista Prefectura Poliției București, 7 inspectorate regionale de poliție (Ploiești, Iași, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Timișoara și Craiova), chesturi de poliție în municipii și sectoarele capitalei, poliții în orașele reședință de județ, comisariate sau detașamente în celelalte orașe, în porturi, gări, puncte de trecere a frontierei și unele comune rurale.
La instalarea în funcția de ministru al Ordinii Publice a generalului Gabriel Marinescu (după asasinarea premierului Armand Călinescu, 21 septembrie 1939), la o populație urbană de 4.014.966 locuitori, Poliția Română număra 14.951 de polițiști, din care 4.110 funcționari de diferite grade și 10.841 gardieni publici. Sistemul era subdimensionat, iar supraîncărcarea nu-și are pereche în lumea întreagă, apreciau redactorii revistei Poliția Română’ (noiembrie-decembrie 1939).
În timpul celui de-al doilea război mondial, la 25 octombrie 1944, Compania 132 Poliție participă la luptele pentru eliberarea Careiului. După schimbarea regimului politic, în prag de trecere la schimbarea denumirii în miliție, de schimbare a structurii, priorităților și ,,ideologiei’’, Direcția Generală a Poliției avea la 4 februarie 1947 următoarea organizare:
Director general – inspector general de poliție D.Mântulescu – un subdirector general, detașat la Poliția Regională, iar la D.G.P. erau doi inspectori generali de poliție, cu delegație de subdirector general.
I) SERVICII CENTRALE
Organe speciale: Cabinetul; Școlile de Poliție; Corpul de Control și Inspecție; Brigada Specială; Corpul Detectivilor (Divizia I și Divizia II); Inspectoratul Gardienilor Publici;
Direcțiuni și Servicii
Direcțiunea I – Poliția Administrativă: Serviciul Poliției Administrative (Biroul Poliției Administrative, Biroul Cazier Auto, Biroul Cazier Permise Arme, Registratura și Arhiva); Serviciul Poliției de Frontieră și al Pașapoartelor (Biroul Pașapoarte, Biroul Poliției de Frontieră, Registratura și Arhiva); Serviciul de Control al Străinilor (Biroul Recensământ, Biroul Străini, Biroul Apatrizi, Registratura și Arhiva);
Direcțiunea II – Poliția Judiciară: Serviciul Poliției Judiciare (Biroul Poliției Judiciare și Urmăriri, Brigada Mobilă, Registratura și Arhiva, Biroul Urmăririlor Internaționale); Serviciul Poliției Tehnice (Biroul Cazier și Statistici, Laboratorul Poliției Tehnice); Brigada Mobilă;
Direcțiunea III – Poliția de Siguranță: Serviciul I Secretariat (Biroul Corespondență, Biroul Cifru, Biroul Cercetări, Biroul Caziere Fișe Identificare registratura și Arhiva); Serviciul II Informații (Birourile 1-6); Serviciul (Oficiul) de Radiotransmisiune (Secretariat, Stațiunea 1-2, Atelierul);
Direcțiunea IV – Personalul și Contabilitatea: Serviciul Personalului (Secția Personalului – Biroul Evidență Personal, Biroul MONT, Registratura și Arhiva; Secția Cazier – Biroul State Serviciu, Biroul Carnete, Biroul Pensionari; Secția Control și Măsuri Disciplinare – Biroul Anchete Disciplinare, Biroul Control și Inspecție, Biroul Comisia Disciplinară); Serviciul Contabilității (Secția Salarii Generale – Biroul Ordonanțe și Salarii, Biroul Diverse Personal; Secția Salarii Exterioare – Biroul Ordonanțe și Salarii, Biroul Sechestrelor; Secția Cheltuieli de Materiale – Biroul Casieriei, Biroul Materiale, Biroul Chiriilor, Biroul Patrimoniu, Biroul Depozit de Legalizare, Biroul Arhivei); Cabinetul Medical; Intendența; Autogarajele (Secția Auto), Biroul Referenți.
II) SERVICII EXTERIOARE
Provincia: Inspectorate Regionale de Poliție: Brașov, București, Cluj, Constanța, Craiova, Chișinău, Cernăuți, Galați, Iași, Oradea, Pitești, Sibiu, Suceava, Timișoara.
Capitala: Direcția I – Poliția Administrativă
Direcția II – Poliția Judiciară
Direcția III – Poliția de Siguranță
Direcția IV – Administrația Interioară
Chesturi: Brăila, Constanța, Focșani, Galați, Ploiești, Turnu Măgurele, Tulcea
Poliții: Bazargic, Buzău, Călărași, Câmpulung, Giurgiu, Pitești, Râmnicu Sărat, Silistra, Târgoviște.
Lovitura de stat de la 23 august 1944, intervenția sovietică, sprijinită de elemente din țară și instalarea cabinetului dominat de comuniști (6 martie 1945), au avut negative repercusiuni și asupra poliției. În mod slugarnic, în ,,Cuvântul Poliției’’ (august-octombrie 1944), directorul general al Poliției, colonel magistrat Radu Ionescu, numea 23 august 1944 ,,zi de reintrare în tiparele firești ale vieții de stat’’, iar pentru Poliție reprezenta ,,o dată istorică’’. A fost, dar în sens negativ.
Numeroși polițiști sunt retrogradați, destituiți, arestați, torturați, condamnați, închiși, în urma unui simplu denunț de a fi cercetat de-a lungul carierei un comunist. Un singur exemplu: la 19 ianuarie 1949, Gheorghe Ionescu, comisar-ajutor la Poliția de Siguranță Iași, este condamnat de Curtea București – Secția I-a Penală, la 20 de ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, pentru că, în 1940, a anchetat mai mulți membrii ai Uniunii Tineretului Comunist Iași.
În contextul înăbușirii oricărei opoziții, al naționalizării mijloacelor de producție și colectivizării agriculturii, având nevoie de un aparat represiv mărit, comuniștii români, sprijiniți de nelipsiții comisari sovietici, încadrează și promovează în Miliția Populară elemente dintre cele mai nepregătite și de un caracter îndoielnic. Așadar, în perioada 29 ianuarie 1949 – 27 decembrie 1989, în România avem Miliția.
Capitolul II. Muzeului de Poliție. Istorie și Arhitectură.
Secțiunea 1. Istoricul Muzeului Național de Poliție
Situată pe locul fostei "Case a coconilor", ridicată de Domnul Constantin Brâncoveanu fiilor săi în 1701, pentru locuință a acestora, la rândul său pe locul unei case mal vechi construită de Grama postelnlcu (așa cum rezultă din relatarea lui Alexandru Coconul la Iași, în 1630) Afectată de incendiul din 1712, este reparată imediat în aceeași formă inițială.
În 1831, în această clădire a funcționat Ocârmulrea Județului între 1867 și 1893 a fost reconstruită clădirea actuală în stil neoclasic, păstrând vechile beciuri.
După construirea Prefecturii Județului, a funcționat ca Muzeu de Etnografie. În anul 2000, la 7 septembrie se inaugurează Muzeul Poliției Române funcțiune pe care o păstrează și astăzi.
Clădirea veche "a coconilor", după cum dovedește o "reconstituire din perioada Școlii lui Rafail" expusă în muzeu, era o locuință simplă, cu un subasment înalt de zid vopsit alb, un parter supraînălțat acoperit în patru ape și două accente volumetrice dintre care unul secundar, aflat în prelungirea acoperișului și având o formă pătratică ieșită în rezalit.
Celălalt, principal, mult mai mare, de tip turnuleț adosat fațadei longitudinale, cu gârlici semicircular la parter, verandă la etaj închisă cu ferestre și balcon deasupra accesului, este acoperit distinct cu patru ape marcând intrarea.
Stilul arhitectural indică un fel de culă oltenească combinată cu casa subcarpatică cu foișor și gârlici, ce a marcat stilul românesc al perioadei brâncovenești și apoi al celui neo românesc din perioada lui Ion Mincu.
Secțiunea a 2-a. Descrierea muzeului național de istorie
DESCRIERE MORFOLOGICĂ ȘI STILISTICĂ
Clădirea actuală a Muzeului Poliției Române este un edificiu impunător cu o amprentă la sol pătratică de 21 x 21 metri și păstrând la subsol beciul casei coconilor pe o suprafață de cca un sfert din cea a parterului.
Subsolul nu este foarte vizibil la exterior, fiind accesibil pe o scară din partea sudică a fațadei. Clădirea are deci un subsol parțial, parter și etaj, fiind acoperită in patru ape cu o declivitate foarte mică. Axul est-vest este cel de simetrie ai volumului, pe fațada vestică aflându-se intrarea marcată de un fronton în trepte și un balcon la etaj.
La fel de veche ca și Prefectura Județului, această clădire induce o rigoare stilistică inspirând sau inspirată mod special de cea a Prefecturii (Muzeul de Artă) prin decorația florală de deasupra ferestrelor dar mai ales prin tratarea registrelor orizontale șl a finisajului în bosaje și nuturi ale fațadelor.
Trei la număr sunt registrele orizontale: subasmentul placat azi cu plăcuțe exagonale de culoare gri gălbui în mare parte căzute; brâul median, ce separă parterul de etaj este format dintr-o cornișă simplă profilată, iar brâu M la partea superioară a clădirii este cuprins intre două profilaturi ce mărginesc o friză decorată cu chenare și cerculețe albe pe un fond gri.
Colțurile fațadelor de la parter și etaj sunt decorate cu bosaje, terminate cu un fel de cornișă ușor proeminentă și susținută de câte două consolițe. Parterul este tratat pe toată suprafața cu nuturi adânci, iar etajul cu nuturi mai puțin pronunțate.
FAȚADA PRINCIPALĂ
Orientată spre vest, această fațadă primește cea mai mare atenție deoarece adăpostește intrarea. Aceasta se face pe trei trepte ce conduc la o ușă plină în două canate din lemn, acoperită de un balcon la etaj. Acesta, ieșit din planul fațadei cu o placă dreptunghiulară are un parapet din fier forjat dantelat vopsit alb, și accesibil printr-o ușă de lemn cu geam.
Fig. 1
Sursă: Arhivă personală
Pe axul de simetrie al fațadei, se află și frontonul impunător de pe acoperiș, alcătuit din trei părți. Partea mediană, supraînălțată este terminată într-un fronton sub formă de arc de cerc, în luneta căruia deslușim anul 1895 în mijlocul unor vrejuri dispuse perimetral și flancate de motive floral- vegetale pe toată suprafața lunetei. Partea centrală de sub acest fronton e decorată cu un fel de blazon de care atârnă în lateral două ghirlande florale. Acum peste acest blazon tronează emblema Poliției Române. Părțile laterale mai joase ale frontonului sunt articulate de zona centrală printr-o cornișă profilată și susținută de câte patru
pilaștri îngemănați, marcați de o arhitravă ușor proeminentă.
Aceștia flanchează o suprafață florală într-un chenar. Sub acest fronton, cornișa generală a edificiului este ușor decroșată în avans, susținută de opt consolițe cu volută ionică ce au în scoție câte o frunză de acant, console ce alternează cu rozete florale.
Ferestrele parterului (șase la număr) sunt simple, dreptunghiulare, fiind marcate în partea superioară doar de patru lezene trapezoidale în timp ce cele corespondente ale etajului primesc o decorație bogată. Astfel la partea inferioară, parapetul este un chenar dreptunghiular în relief, peste care pervazul ferestrei e o cornișă cu scoție. La partea superioară, toată suprafața de la fereastră la brâul arhitravei este acoperită de o decorație florală, având în mijloc un cap de amoraș și flancată de două consolițe asemănătoare cu cele de la fronton.
FAȚADA NORD
Păstrând regula brâielor orizontale și a tratării generale a finisării fațadelor, aceasta fațadă, nu are ferestre la parter decât două ferestruici la demisol. Etajul însă are o dispoziție a ferestrelor nesimetrică, fiind repartizate inegal astfel: două îngemănate în treimea estică și câte una axată pe centrul celor două treimi rămase. Același decor însoțește ferestrele de la etaj: un pervaz alcătuit din dreptunghiuri aflate într-o nișă, iar deasupra ferestrelor, aceeași suprafață florală decorată cu măști de amorași încadrate de mici consolițe realizate din stucatură.
Fig.2. Fereastra din mijloc a fațadei laterale N.
Sursă: http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
Cornișa de sub acoperiș este formată din două brâie orizontale la extreme sugerând (arhitrava și cornișa) iar suprafața mediană, (friza) este decorată cu o serie de chenare de forme alungite pe orizontală, întrerupte de cerculețe situate negreșit în dreptulferestrelor si vopsite alb.
Fig.3. Fațada laterală N, dinspre V.
Sursa: http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
FAȚADA SUD
Ca și întreaga clădire, fațada aceasta este împărțită pe orizontală de trei registre separate de cele trei brâie descrise mai sus și finisată cu mai multă atenție decât cea de nord.
Câte cinci axe de goluri sunt dispuse suprapus la parter și la etaj, repartizate însă neuniform: prima axă a ferestrelor ocupă prima treime a fațadei, celelalte trei axe sunt grupate în partea centrală, iar ultima este deplasată spre est în treimea care, la etaj e o fereastră iar la parter marchează ușa de intrare în beciul domnesc. Decorațiile ferestrelor de la parter și de la etaj sunt identice pe întreaga fațadă.
Fig. 4 Fațada laterală S, cu intrarea la subsol brâncovenesc.
Sursă: http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
Fig. 5. Fațada principală S-V, cu intrarea de onoare
Sursa. http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
FAȚADA ESTICĂ
Această fațadă marchează limita estică a parcului ce unește cele trei monumente (Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie și Muzeul Poliției Române). Suprafața adiacentă aparține altei proprietăți care a transformat-o într-un parcaj de autoturisme, și mărginită de două șiruri de garaje din tablă.
Fațada se bucură de aceeași tratare ca și cea de sud, respectând regula brâielor iar ferestrele sunt dispuse numai la etaj, după o dispoziție mai ordonată, și anume două la extreme și trei grupate in zona centrală.
Fig. 6 Fațada posterioara E
Sursă: http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
ÎNCADRARE STILISTICĂ
Volumul refăcut în 1985, este neoclasic, cu influință orientală Art Nouveau, atestat de decorația florală a suprafețelor ferestrelor care e similară cu cea a Muzeului de Artă, al cărui autor este arhitectul florentin Baltasar Giovanni.
Fig. 7 Partea stângă a fațadei principale
Sursă: http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
Desigur verva decorativă este mult diminuată, dovadă a faptului că, probabil de la început s-a considerat clădirea ca fiind una de mai mică importanță, fiind de altfel dispusă oarecum în fundalul parcului și mult retrasă de la ambele străzi.
În schimb, beciul coconilor, prin structura sa spațială de cupole, pandantivi și arce dublou, toate realizate din cărămidă este un exemplu de arhitectură in stil brîncovenesc, reprezentativ pentru epoca sfârșitului de secol XVII și început de secol XVIII, care a dăruit Munteniei numeroase capodopere.
Fig. 8. Fațada principală S-V, cu intrarea de onoare
Sursa. http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
PLANIMETRIA CLĂDIRII
Axul de simetrie din fațada vestică este ușor deplasat în plan, astfel că avem un hol dreptunghiular ce traversează dintr-un capăt în celălalt clădirea și dotat cu o scară monumentală într-o singură rampă ce distribuie la etaj, de o parte și de alta accesul la șirul încăperilor expoziției: patru în stânga intrării (dintre care cea din capăt este o centrală termică), și, respectiv trei pe partea opusă. Șirul încăperilor dinspre nord este mai puțin adânc față de cel dinspre sud, astfel ca ușa de ieșire la balconul dispus exact în centrul fațadei este dezaxat față de scară la etaj.
Parterul reiterează structura etajului, având în stânga intrării grupurile sanitare, iar în dreapta se derulează spații de relație cu publicul și expoziții temporale.
Partea ce mai interesantă și valoroasă a clădirii este desigur beciul casei coconilor. Acesta are o formă patratică de cca unsprezece metri latura interioară, și pereții foarte groși ce depășesc cu mult un metru și jumătate. Structura de rezistență este una interesantă, alcătuită din patru semicupole sferice.
Un stâlp uriaș central circular, prevăzut cu o masivă abacă pătratică din piatră suportă descărcarea dată de patru arce dublou ce împart suprafața tavanului în patru părți egale, fiecare pătrime fiind acoperită de o semicupolă sferică. Trecerea de la forma circulară a cupolelor la cheia de boită a arcelor se face prin pandantivi.
Celelalte două arce dublouri marginale aferente fiecărei cupole sunt încastrate în
zidul perimetral, ieșind spre interior cu cca treizeci de centimetri față de zid. Întreaga construcție este din zidărie (acum aparentă), fapt care permite vizibilitatea acurateței și frumuseții structurii spațiale inovative și a meșteșugului construcției.
Accesul se face pe o scară sub o boltă semicilindrică cu ax înclinat. Subsolul e luminat de două ferestre înguste la exterior, dar care permit intrarea luminii prin evazarea către golurile peretelui. Pardoseala este acum din plăci de gresogranit, iar soba din de ceramică stă pe un subasment din două mari trepte finisate cu marmură.
INTERIORUL
Cel mai valoros prin vechime și spectaculos prin structură este beciul, a cărui realizare performantă poate rivaliza cu multe capodopere europene din acea vreme. Intenția conducerii muzeului este aceea de în traseul turistic, în urma unei renovări profesioniste și a unei reamenajări.
Fig.9 Intrarea în subsol din fațada sudică
Sursă: Arhivă personală
Clădirea de sec XIX are ca element autentic (la parter), doar scara monumentală,într-o singură rampă, din lemn, având o balustradă din fier forjat din bare verticale cu câte trei manșoane aurite și o mână curentă de lemn sculptat.
Un alt element autentic este arcul uriaș de la parter și cadrul în arc frânt al ușii, care dovedesc că cel care a proiectat clădirea actuala a dorit să amintească sau să păstreze elemente din structura inițială.
O statuie de bronz, în mărime ușor supradimensionat și dispusă în axul de capăt al holului de la etaj îl reprezintă pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Restul amenajrii muzeului este una specifică care pune în valoare exponatele mai pe panouri, în vitrine, machete și manechine.
Fig.10. Cupole pe pandantivi și arce dublou,la beciul coconilor.
Sursa. Arhiva personală
Fig.11. Subsolul brâncovenesc, pilonul central
Sursa. Arhivă personală
Fig.12. Detaliu de colț cu arcele,pandantiv și bolta semisferică
Sursă. http://muzeetargoviste.ro/muzeul-politiei-romane-targoviste-1/
Capitolul III. Expoziție
Muzeul poliției române din Târgoviște a fost inaugurat în luna iuie 2000 fiind unicul muzeu din tară cu acest specific. Este găzduit de o clădire monument istoric cunoscută sub numele de „Casa Coconilor”, construită de către domnitorul Constantin Brâncoveanu la sfârșitul secolului XVIII pentru cei patru fii ai săi. Este situat într-un cadru cultural de excepție, alături de Muzeul Județean de Istorie, Curtea Domnească, Muzeul de Artă și Muzeul Scriitorilor Dâmbovițeni .
Expoziția de bază este situată la etajul clădirii și este structurată pe șase săli, în primele patru fiind prezentată cronologc Istoria poliției române de la primele formațiuni de pază și ordine până la poliția contemporană, ultimele două fiind dedicate Asociației Internaționale a Polițiștilor.
Prima sală.
În prima sală sunt prezentate aspecte de la începuturile poliției, statuate în Regulamentul Organic la 1830 până la primul Război Mondial prin fotocopii, uniforme, arme, ordine și medalii.
Precursoarea Poliției a fost Agia, acea dregătorie militară care avea că atribuții menținerea ordinii și liniștii publice în capitalele Țării Românești și Moldovei. Prima mențiune documentară a Agiei că dregătorie apare în documentul emis de cancelaria lui Petru Voevod, la 10 decembrie 1567, poruncă prin care domnitorul dăruiește jupânului Oxakie, mareleagă, satul Caliopi. Demnitatea de „agă” că șef al poliției a fost înființată în 1620 de Radu Mihneafiind precursor al Poliției Capitalei. Funcția a fost deținută în decursul timpului chiar de către unii boieri ce vor deveni domnitori în Țările Române, că de exemplu Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu și definește un dregător cu funcții militare al cărui nume (după istoricul N. Stoicescu) a fost împrumutat în a două jumătate a secolului al XVI-lea de la turci, unde avea accepțiunea de comandant.
În registrul de sunt prezentați boieri care au îndeplinit funcția de agă dintre care îl amintim pe Matei Aga Brâncoveanu – agă sub domnialui Leon Vodaintreanii 1629-1632 devenind apoi Matei Basarab, domnitorul Țării Românești .
În registrul de jos sunt prezentați arnăuții, o formațiune militară aflată în subordinea agieice a activat în secolul al XVIII-lea pe teritoriul capitalei.
Fig. 13
Sursă: Arhivă personală
Ei formau garda domnească și erau echipați cu uniforme ce aduceau influențe orientale din țările de origine și dotați cu arme de foc din cele mai perfecționate. Recrutați în deosebi din elemente balcanice (albanezi, aromâni, greci,turci) au prestart slujba militară și că pedestrași însoțind pe domn în deplasările sale.
Fig.14 Uniforma de arnaut sec. VIII
Sursă. Arhivă personală
Fig.15 Pistoale capsiere și cu cremene sec. XVIII
Sursa. Arhivă personală.
Tribunalul Agiei aplica pedepse foarte aspre celor care încălcau legea, care se executau de obicei în piețele publice ca să fie exemplu pentru populație.
Fig. 16 Instrumente de tortura din perioada Agiei
Sursa: Arhiva personală
În imaginea de mai jos, figura centrală este cea a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, într-o fotografie mai puțin cunoscută, realizată de Carol Pop de Satmary. Acesta, în cadrul preocupărilor sale de modernizare a țării a acordat o atenție deosebită activității poliției. Inspirându-se după modelul francez, Cuza va schimbă denumirea din Agie, în Prefectura Poliției Capitalei, iar conducătorul ei va purta nume de Prefect al Poliției Capitalei, în fotocopii fiind prezentati cativa dintre aceștia.
Fig.17
Sursa: Arhivă personală
Dorobanții, ce reprezentau infanteria și călărașii au avut în anii 1866-1878 o dublă subordonare: față de Ministerul de Interne pentru menținerea ordinii interne în mediul rural, aplicarea legilor și regulamentelor de administrație publică și față de Ministerul de Război pentru instrucție, recrutare, înzestrare tehnică de lucru. Dorobanții se recrutau de regulă din rândul țăranilor mai înstăriți care aveau posibilitatea să vină în armata cu uniformă și cai proprii.
Fig.18 Uniforma de dorobant de judet
Sursă: Arhivă personală
Milițiile constituie în preajma, în timpul și după Războiul de Intependenta un al treilea element al sistemului militar de apărare al României. Acestea înrolau tineri între 20-32 de ani care nu fusese recrutati pentru armata permanentă. Milițienii erau datori să satisfacă periodic un serviciu ordinar de gărzi și patrule pe timp de 24h în localitatea de care aparțineau și în deosebi în localitățile rurale.
Apariția revolverului marchează o nouă etapă în evoluția armamentului fiind un prim pas în procesul de automatizare . Acesta a fost utilizat începând cu a două jumătate a sec al XIX –lea și la începutul sec XX atât de personalul forțelor armate și de poliție cât și de simpli cetățeni datorită ușurinței cu care putea fi folosit.
Fig.19
Sursă: Arhivă personală
Dintre personalitățile care au determinat la începutul secolului XX schimbări majore în istoria poliției se remarcă Vasile Lascăr. Considerat și părintele poliției moderne, Vasile Lascăr, ministru de interne între anii 1902-1904 a inițiat prima lege organică a poliției – Legea asupra Poliției Generale a Statului – adoptată la 1 aprilie 1903 și privea unitatea de conducere și execuție, o mai bună selecționare a personalului polițienesc, stabilitatea și moralitatea deprinderilor polițienești. Școală de agenți de poliție de la Câmpina îi poartă numele datorită contribuției sale în dezvoltarea instituției poliției.
Fig. 20
Sursa: Arhivă personală
Poliția română a avut o contribuție meritorie la sprijinirea luptei poporului român în anii 1914-1918 pentru asigurarea independenței naționale a țării și pentru eliberarea teritoriilor românești aflate sub dominație străina și unirea lor cu regatul român.
Fig.21
Sursa: Arhivă personală
II. A două sală din muzeu este dedicată perioadei interbelice.
Au loc numeroase modificări în ceea ce privește structura Ministerului de Interne printre care și înființarea corpului gardienilor publici ce avea că principala sarcina asigurarea pazei și mentinerealinistii în orașe fiind încadrat cu cel mai numeros personal polițienesc.
Fig.22 Inaugurarea cazarmei de gardieni publici Fig. 23Uniforma de gardian public model 1929
Surse: Arhivă personală Surse: Arhivă personală
La defilările militare organizate de ziua României, gardienii publici aveau privilegiul de a fi deschizători de coloana, iar ofițerii purtau săbii de paradă că cele prezentate în imaginea de mai sus.
Fiind perioada dintre cele două mari războaie, în această sala sunt prezente multe arme, unele dintre ele folosite de forțele de poliție, altele confiscate că făcând parte din cazuri din perioada respectivă.
Fig.24
Sursă:Arhivă personală
Fig.25 Carabine Steyr Fig.26 Revolvere si pistoale semiautomate
Sursă: Arhivă personală Sursă: Arhivă personală
Jandarmeria rurală a fost înființată din anul 1993 în perioada dintre cele două războaie, instituția jandarmeriei s-a dezvoltat extrem de mult cuprinzând și regimentele de jandarmi care participau la restabilirea ordinii sociale în cazul diverselor tulburări.
Fig. 27 Uniforma jandarm rural model 1929
Sursă. Arhivă personală
În perioada interbelică, condițiile vremii au impus adoptarea de noi legi care să reglementeze și să definească cu mai multă claritate activitatea organelor de ordine și informații din subordinea Ministerului de Interne, să adopte o structura organizatorică corespunzătoare nevoilor muncii informative. În acest sens, s-a adoptat la 8 iulie 1929 legea de organizare a poliției generale a statului, din inițiativa ministrului de interne Vaida Voievod, care prevedea și „oblligativitatea portului uniformei pentru funcționarii polițienești, de orice categorie. ”
Fig 28. Uniforma de comisar sef de politie md.1937
Sursă : Arhivă personală
În această perioada, datorită înființări biroului de Evidență a Populației, au fost emise numeroase documente prezentate în expunere. (permis de conducere, pașaport, permis de călătorie etc.).
Fig.29
Sursa: Arhivă personală
Fig. 30
Sursă: Arhivă personală
Fig. 31
Sursă. Arhivă personală
III. PERIOADA MILITIEI
Sala 3 este dedicată Miliției care s-a infiinttat începând cu ianuarie 1949 și a funcționat în cadrul Ministerului de Interne, având drept scop asigurarea ordinii interne și siguranță funcționarii societății, respectarea legilor. A evoluat timp de 40 de ani în cadrul societății socialiste, adaptându-și formele și modalitățile de acțiune noilor realități, căutând să-și îndeplinească misiunile de apărare a legii. Uniformă de miliție va fi mult diferită față de cea din deceniile anterioare fiind influențată de modelul sovietic.
Fig. 32 Fig. 33
Sursă. Arhivă personală Sursă: Arhivă personală
Fig. 34
Sursa. Arhivă personală
În această sala este prezentată uniformă, armamentul și fotocopii cu activitatea formațiunilor de miliție. O atenție deosebită a fost acordată dotării unitarilor milițienești cu aparatură thenica necesară, mașini și instalații, tehnică de calcul, mijloace auto.
Fig. 35 Fig. 36
Sursă: Arhivă personală Sursă: Arhivă personală
Fig. 37
Sursă: Arhivă personală
Un segment aparte îl constituie miniexpozitiile dedicate generalului Ion Anghelescu și generalului Dumitru Ceacanica.
Fig. 38
Sursă. Arhivă personală
Ion Anghelescu a fost director al institutului de criminalistică, o personalitate puternică cu numeroase brevete și invenții în domeniul criminalisticii. În același timp este un iubitor de artă, muzică și sport în muzeu fiind expus printre obiectele donate de familia acestuia și un tablou pictat acesta
Dumitru Ceacanica este unul dintre cei mai renunimiticriminalisti români de după cel de-al Doilea Război Mondial. A lucrat la cazuri celebre precum Ramaru, cazul Anca etc. Cei care au lucrat cu el spun că avea un fler de excepție, cunoștea foarte bine psihologia infractorului mai ales a criminalilor în serie și era foarte atent și perseverent
.
Fig. 39
Sursă: Arhivă personală
IV. PERIOADA POLITIEI CONTEMPORANE
În sala numărul patru este prezentată poliția contemporană. După 1990, poliția a fost confruntată cu forme noi și complexe de manifestare a criminalității pentru combaterea cărora a fost necesară crearea unor noi servicii și extinderea celor existente. Printre acestea sunt prezentate în această sala uniformă de la brigada mobilă și a serviciului de acțiuni speciale. Uniformele sunt de două tipuri: cele până în 2002 cu grade militare și cele de după demilitalizare cu grade profesionale.
Fig. 40 Fig. 41
Sursă: Arhivă personală Sursă: Arhivă personală
Fig. 42 Uniforma chestor de Politie
Sursă: Arhivă personală
Fig.43 Uniforma brigada mobila V. SALA I.P.A
Sursă. Arhivă personală
Sala V.
În sala 5 este găzduită o colectieinternationala de uniforme și caschete de polițiști din diverse state care au făcut obiectul donatiilordelegatiilor de poliție ce au trecut pragul muzeului, fie provin din colecții particulare.
Fig. 44
Sursă: Arhivă personală
Fig. 45
Sursă: Arhivă personală
Fig. 46
Sursă. Arhivă personală
Fig. 47
Sursă: Arhivă personală
VI. SALA DE RELATII INTERNATIONALE
În sala 6, denumită și cea de” Relații internaționale” se dorește să se evidențieze bunele relații pe care le are Poliția Română cu polițiile din alte state, fiind prezentate colaborări la nivel profesional, competiții sportive, conferințe etc. în această sala, pe lângă colecția impresionantă de plachete și fanioane, mai poate fi remarcată Diplomă de Afiliere Internațională a României la I.P.A.
Fig. 48
Sursa: Arhivă personală
Fig.49
Sursă: Arhivă personală
Capitolul. IV. Evoluția numărului de vizitatori.
Tab. 1
Grafic. 1
După cum putem observa din graficul de mai sus,numărul vizitatorilor este crescător de la an la an. În anul 2015 avem cel mai mulți vizitatori, cei mai puțini vizitatori au fost în anul 2007 , 2.127.
Concluzii.
Muzeul Poliției Române poate fi recunoscut drept un moment deosebit de important pentru istoria unei venerabile instituții, cum este Poliția noastră națională.
Cine își cunoaște rădăcinile și treptele devenirii sale are dreptul să-și făurească un viitor trainic și să stea cu demnitate în fața semenilor.
Poliția, ca organism aflat prin definiție în serviciul cetățeanului și a legii, a cunoscut, dealungul existenței sale, toate treptele dezvoltării societății și a fost conectată, cum nu se poate mai strâns, cu istoria acesteia.
Prin natura misiunii sale, a cunoscut cele mai tragice și cele mai dure clipe din viața multor generații, a trebuit să îndrepte și să contribuie la pedepsirea celor fărădelege, în toate etapele prin care a trecut nația. Pentru o asemenea instituție, trebuia creat un loc în care să i se păstreze mărturiile devenirii și dezvoltării ei în timp.
Muzeul din Târgoviște reprezintă, în acest context, o piesă valoroasă chiar pentru istoria națională. El înmănunchează probele veridice ale unei meserii, pe cât de pasionante, pe atât de dure și stârnește interesul celor ce vor să cunoască, cât mai bine, Poliția Română. Muzeul nu este doar o oglindă în care se poate vedea drumul parcurs până în prezent de către noi ci și o punte spre alte poliții, din întreagă lume. Exponatele românești sunt completate cu piese și însemne venite din alte țări.
Sălile dedicate IPA sunt veritabile depozite de prietenie, iar faptul că ele sunt frecvent vizitate de prietenii noștri de peste hotare și se îmbogățesc permanent, arată cât suntem de apreciați de aceștia. Pornit, acum un deceniu chiar de exponenții IPA Secția Română, demersul creării acestui muzeu s-a bucurat de bunăvoință și generozitatea autorităților județului Dâmbovița dar și de contribuția capitală a Poliției noastre.
Inaugurat în anul 2000, Muzeul este o are o importanță deosebită în traseele turistice ce vizează vechea capitală a Valahiei. Casa Coconilor viteazului Brâncoveanu, aflată în apropierea Turnului Chindiei, stârnește interesul numeroșilor călători din țară și din străinătate ce trec prin Târgoviște.
Muzeul Poliției Române se află sub semnul IPA și este mărturia elocventă a unei iubiri față de o anumită profesie și față de prieteni. Este un dar frumos pentru toți cei ce-i trec pragul iar, la mulțumirea lor, adăugăm și mulțumirile noastre.
Bibliografie.
Alex. Călătorescu, Manual practic de poliție urbană, București, Edit. „Valuna”, 1940
Constantin Kirițescu, Istoria Războiului pentru Întregirea României, 1916-1919, București, 1989
Cristina Nica, Poliția in anii de domnie a lui Cuza, în Repere culturale educative, Poliția Română, Editura Ministerului Administrației și Culturii, București, 2010
D.R. Ionițescu, Lege pentru organizarea poliției generale a Statului, Curierul Judiciar, București, 1929
Dimitrie Mântulescu, Poliție de informații și contrainformații, București, 1938
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, Casa de Editură și Presă “Șansa” S.R.L.,1996
Ioan Dumitru, Spionajul maghiar în România, 1918-1940, Editura ,,Concordia’’,București, 1990
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, București, Edit. Paideia, 1994
Ion Negoescu, Poliția și Siguranța, București, Imprimeriile Ziarului „Curierul”, 1945
M. Buzescu, Călăuză polițienească, Tipografia „Tiparul Românesc”, București, 1925,
Lazăr Cârjan, Istoria poliției române de la origini până în 1949, București, Edit. Vestala, 2000,
Romulus Voinescu, Călăuza prefectului de județ, Ediția I, Imprimeria Statului Iași, 1918,
Sever Neagoe, Teritoriul și frontierele în Istoria Românilor, București, 1995
Valerica Dabu –Polițiști, procurori și judecători între lege și fărădelege, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial, București, 1997
Vasile Arimia, Gheorghe Gârdu, Toma Iancu, Poliția din Gorj. File de istorie, Editura Ministerului de Interne, 1996, p. 127.
Vasile Barbu, Introducere în dreptul polițienesc unificat, Oradea, 1927,p. 19
Vasile Bibicescu, Istoria Poliței Române, Editura Ministerului de Interne, București, 2010
Vasile Bobocescu – Momente din istoria Ministerului de interne, vol. I, 1821-1944, Editura M.I., 1966
Vasile V, Dașkevici, Istorciul poliției capitalei –Tipografia ,,Cultura’’, București, 2009
Vasile V. Daschievici – Prefecții Poliției Capitalei de la 1508-1938, în paza polițiească, socială și administrativă, București, anul XVIII, 1938, p. 26.
Victor Onișor, Poliția urbană, rurală și organizațiunea ei în „Poliția”, Cluj, Anul IV, nr. 9, 1923
Surse internet
http://amfostacolo.ro/impresii9.php?iid=16746&d=o-zi-in-targoviste-si-imprejurimi–targoviste-db
http://muzeetargoviste.ro/informare-turistica-targoviste-1/ http://muzeetargoviste.ro/informare-turistica-targoviste-1/
http://www.iparomania.ro/articole/vitrina_muzee/muzeul-naional-al-poliiei-romne_1056.html
http://www.iparomania.ro/articole/vitrina_muzee/muzeul-naional-al-poliiei-romne_1056.html
http://www.iparomania.ro/articole/vitrina_muzee/muzeul-naional-al-poliiei-romne_1056.html
https://www.politiaromana.ro/ro/informatii-generale/muzeul-politiei-romane/muzeul-national-al-politiei-romaneB&page=1
https://www.politiaromana.ro/ro/informatii-generale/muzeul-politiei-romane
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Titlu: Muzeul Național de Poliție [308065] (ID: 308065)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.