Managementul turistic al unui traseu cultural-religios [307991]

UNIVERSITATEA „ OVIDIUS” – CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE „ SF. AP. ANDREI”

[anonimizat]

-[anonimizat]:

Pr. Lect. Univ. Dr. RUSU IOAN

Masterand: [anonimizat]

2018

[anonimizat]-a [anonimizat]. Între turism și cultură respectiv între turism și religie există nenumărate interacțiuni și combinații pe baza relației dintre obiectivul cultural/locul sacru și motivația turistului în funcție de care se pot analiza mai multe aspecte.

Premisele turismului religios și de pelerinaje pun în lumină o adevarată oportunitate pe care o au parțile implicate și care se dovedește foarte profitabilă. Forma veche de turism religios este înlocuită de o noua eră (o [anonimizat], [anonimizat], agrement, [anonimizat]). [anonimizat], motiv pentru care țara noastră este favorită succesului în acest domeniu.

[anonimizat], [anonimizat] o imagine pozitivă pe plan internațional.

[anonimizat], istorice, monumente, castele, [anonimizat], parcuri și grǎdini reprezintǎ una din componentele turismului cultural. Se observǎ cǎ o [anonimizat] 40%, [anonimizat] o cǎlǎtorie sǎ [anonimizat]ǎ trei condiții:

sǎ fie determinatǎ [anonimizat].

sǎ aibǎ loc consumul unui produs turistic cu semnificație culturalǎ (monument, operǎ de artǎ, spectacol, schimb de idei)

și sǎ presupunǎ [anonimizat]ǎ, [anonimizat]-vizual – care sǎ punǎ în valoare produsul cultural.

Dupǎ cum se observǎ, turismul religios și de pelerinaje este inclus în aceastǎ mare categorie a turismului cultural.

Turismul religios este acea formǎ de turism care presupune vizitarea unor lăcașuri de cult, a unor obiective turistice unice prin trǎsǎturile lor de edificii religioase. [anonimizat] o [anonimizat].

[anonimizat]:

[anonimizat], [anonimizat];

[anonimizat] mai mare de obiective turistice. Atunci când elementul de atracție pentru turiști se află într-un monument sau altă formă a patrimoniului cultural de factură religioasă, se poate vorbi de turism în spațiu religios.

Turismul cultural-religios atrage în special turiștii care sunt interesați de satisfacerea unor nevoi spirituale prin participarea la o serie de manifestări de această natură, prin contacte cu civilizația și cultura altor popoare, asigurând loisirului (timpul liber) funcția sa formativă.

Turismul de cunoaștere (cel motivat de cultură) se caracterizează prin existența unor fluxuri turistice de tip wonderlust (dorința de a călători). De aceleași caracteristici se bucură și turismul religios în sensul că alegerea acestei destinații turistice se datorează în principal modului în care turistul percepe existența unei diferențieri între oferta externă și cea internă concretizând în cultură valorile culturale recunoscute ale propriei țări, cultul religios de stat, arhitectura bisericească, datinile, folclorul etc.

Pe lângă acești factori mai acționează și alții: similitudini de limbă, apartenența la un spațiu cultural comun, stabilitatea politică, moda, lipsa riscului etc., însă ei nu pot fi cuantificați, deci impactul lor poate fi apreciat doar calitativ.

Factorii educativi și de civilizație (nivel de instruire, setea de cultură, dorința de cunoaștere) alăturați celor psiho-sociologici (moda, tradițiile, caracterul individual și temperamentul) sunt cei care exercită o influență semnificativă asupra turistului în alegerea acestei forme de petrecere a timpului liber. De exemplu, tradiția materializată în serbări populare, festivaluri de folclor, sărbători religioase influențează în mare măsură opțiunea pentru locul petrecerii vacanței și de asemenea contribuie la atragerea în circuitul turistic a noi segmente de populație. Nu trebuie omiși nici ceilalți factori de natură socio-economică (factori economici, tehnici, socio-politici), care, și aceștia stau la baza practicării turismului cultural-religios.

Din cele două mari grupe de factori prezentați mai sus se pot distinge patru mari factori esențiali:

nivelul de instruire și cultură

apartenența religioasă și eventual practicarea unui cult religios

ocupația profesională și nivelul veniturilor

calitatea infrastructurii (căilor de acces) și a serviciilor turistice oferite.

Nivelul de instruire și de cultură prezintă importanță pentru turiștii ce vin să viziteze și să cunoască un obiectiv cultural religios. Această cunoaștere are în vedere epoca istorică în care se raportează structura arhitectonică, plastica decorativă a construcției, precum și istoricul locurilor. Pentru această categorie de turiști nu propria religie contează, ci valoarea arhitectural-artistică a monumentului. Se poate afirma că turismul religios din zilele noastre este practicat indiferent de cultul practicat de turist și cere un nivel de înțelegere ridicat.

Apartenența religioasă reprezintă elementul esențial pentru cei ce practică pelerinajul. În schimb, un rol hotărâtor în practicarea turismului religios îl are ocupația profesională a turistului. Formația sa profesională determină gradul său de cultură, relevă posibilitățile financiare și timpul liber de care dispune.

Din punct de vedere strict religios, motivele pelerinajului sunt următoarele prezentate succint:

a vedea ( a cunoaște locurile speciale legate de istoria mântuirii );

a se ruga, a adora, a venera (contemplarea locurilor sfinte este insoțita de rugăciune, fie individuală, fie colectivă);

a împlini un legământ (drumul anevoios al călătoriei este un semn al legămantului facut lui Dumnezeu în cazul rezolvării favorabile a unei cereri);

a ramâne să locuiască până la moarte într-un loc sfânt (motivarea care îi inspira pe unii oameni să aleagă viața monastică);

a obține o favoare ( prin rugăciune);

a procura moaște sau obiecte purtătoare de sfințenie, a face daruri.

Calitatea infrastructurii și a serviciilor turistice deține, de asemenea, un rol foarte important în alegerea unui program turistic, în aprecierea unei oferte turistice adecvate cu timpul liber și cu bugetul turistului.

Turismul cultural religios reprezintă o formă aparte de turism caracterizată prin necesitatea cognitivă a individului, prin căutari permanente, prin dorința de a se informa, educa, regăsi sau desăvârși.

Prin turismul religios turiștii se deplasează spre locuri sfinte, morminte, moaște sfinte, biserici și mănăstiri cu speranța regăsirii de sine, a căutărilor liniștii sufletești, a împăcarii cu eul propriu și cu realitatea.

Cautarea divinității prin pelerinaje organizate în grupuri sau deplasări individuale este specific unui segment de piață diferit, ce nu poate fi încadrat nici într-o altă clasificare după vârstă, sex, venituri, categorie socială, educație, etc. deoarece motivația turistică este strict spirituală și personală.

Turismul religios impune individului anumite sacrificii acceptate de bunăvoie cum ar fi: ținuta decentă chiar sobră, atitudine plină de respect și pioșenie, reculegere, rugăciune, meditație, contemplație, interiorizare, conștientizare asupra binelui și răului din fiecare individ.Turistul aflat în vizită la obiectivele religioase acceptă fără comentarii regulile bisericești, se supune de bunăvoie, uneori cu bucurie și chiar cu speranță canoanelor indicate de slujitorii acestora.

Din punct de vedere spiritual, turistul pelerin se simte puternic și superior, iar bucuria sufletească îl înalță deasupra bucuriilor materiale și trecătoare ale vieții cotidiene. Turistul pelerin simte că a depășit o anume dificultate și se întoarce împăcat cu sine și cu cei din jur, încărcat cu energia pozitivă necesară depășirii grijilor cotidiene și pregătit psihic și fizic pentru continuarea activităților. Acestea sunt doar câteva motive pentru care turiștii de orice vârstă sau condiție socială își îndreaptă pașii spre cunoaștere, în căutarea valorilor adevarate și nemuritoare.

I – Pelerinajul – drum al evlaviei și cunoașterii.

După cum afirmă Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „pelerinajul este o constantă a umanității. El are motivații multiple și semnificații spirituale profunde, când este trăit intens și înțeles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze și să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaștele sfinților, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc mari duhovnici renumiți”.

El este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea și lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni și prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moaștele sfântului în care și prin care s-a arătat prezența sfințitoare a lui Dumnezeu într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-și intensifice credința și iubirea sa pentru Dumnezeu.

În locurile de pelerinaj vin oameni diferiți din regiuni sau țări diferite. Motivațiile și dorințele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credinței, sensibilitatea spirituală – toate sunt diferite. Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinților patroni spirituali ai acestor locuri.

În experiența spirituală a pelerinajului, cei care au credința mai slabă au prilejul să o întărească văzând credința mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puțină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puțin și mai superficial se îmbogățesc și se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influențați de alții și influențăm pe alții prin felul nostru de a fi prezenți acolo. În general pelerinii sunt oameni însetați de mai multă viață spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obișnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezește în om o dorință mai mare de sfințenie, de înnoire a vieții.

Când pelerinajul este însoțit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtășire euharistică, de convorbiri duhovnicești cu alți pelerini, el este un izvor de bucurie și pace interioară, un prilej de îmbogățire spirituală.

Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viața și activitatea lor. Lumina și frumusețea de pe fețele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arată lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaștele sfinților, icoanele sfinților și persoane cu viață smerită și sfântă devine izvor de bucurie, iubire și luminare interioară a pelerinului.

Pacea și bucuria, lumina și sfințenia adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau în momentele sfinte ale celebrării liturgice sunt duse de pelerini în casele lor, în parohiile și mănăstirile lor, în societate. Astfel, pelerinii purtători și martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin, misionari fără să fi pretins aceasta. Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinții pe care îi venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viața sfinților și lucrarea lui Dumnezeu în viața oamenilor sunt de mare importanță. Rugăciunile pentru bolnavi (Sf. Maslu), sfințirea apei, mărturisirea păcatelor și împăcarea, rugăciunile și privegherile de noapte, cântările și rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte și spre casă, cărțile și pliantele, icoanele, obiectele religioase-suvenire, procesiunile și ceremoniile liturgice în aer liber – toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul credinței se armonizează cu frumusețea celebrării pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni și a iubirii oamenilor față de Dumnezeu. Taina iubirii și a bucuriei divine împărtășite oamenilor prin sfinți este celebrată în pelerinaj și devine lucrare sfântă. Pentru toate acestea, pelerinajul ca eveniment misionar este o sărbatoare a vieții luminată de sfințenie, o icoana a bucuriei veșnice în prezența lui Dumnezeu. Pelerinajul sfințește timpul vieții terestre și îl deschide spre veșnicie.

Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influență benefică asupra vieții persoanelor și popoarelor: au contribuit la întărirea și înnoirea vieții religioase, au consolidat identitatea și unitatea spirituală a comunităților umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea între Biserici naționale diferite și între grupuri etnice diferite, au contribuit la îmbogățirea culturii popoarelor și au imprimat civilizației umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului și a vieții veșnice.

Pelerinajul este un fenomen religios cu dimensiuni foarte largi în timp și spațiu, care decurge dintr-o experiență religioasă. Originile sale se pierd în timp, iar ca extindere geografică, este aproape planetar, iar a pleca în pelerinaj este un act important în viața oricărui credincios. Componentă a antropologiei religioase, acesta este un fenomen ce interesează direct sau indirect pe istorici, geografi, economiști, folcloriști, filosofi, sociologi, etnologi și, nu în ultimul rând, pe teologi.

În studiul termenilor pelerin – pelerinaj se detașează patru mari arii culturale, și anume:

– drumul – a se îndrepta spre casa lui Dumnezeu pe pământ pentru a dobândi casa cerească, mersul implicând o încercare și un scop;

– ritualul care trebuie îndeplinit în timpul drumului și la sfârșitul acestuia: rugăciuni, cântări etc.

– încercarea de transformare lăuntrică pentru a corespunde cerințelor acceptării omului în împărăția cerească;

– sărbătoarea – celebrarea unui timp sacru care consacră orice manifestare pelerină.

Drumul este elementul esențial al oricărui pelerinaj; acest drum este pentru pelerin „cu bucuriile și necazurile lui, primul orizont în căutarea sa”, este o lume în sine, o lume separată de lume. Omul se simte neînsemnat, amenințat, supus la încercări diferite (încercarea pustiei), dar în același timp el conștientizează faptul că mersul său simbolizează victoria omului asupra obstacolelor care nu pot decât să încetinească căutarea, dar nu s-o anuleze.

Plecarea la drum este un act profund liber. Pelerinul va fi de-a lungul secolelor omul care merge. A te așterne la drum este un legământ, înseamnă că cel ce pleacă în pelerinaj vrea să schimbe ceva în viața sa. Dacă pleacă la drum, ceva îi lipsește. Există „o fascinație a drumului. Mersul, în încetineala lui, în efortul lui, în liniștea lui, ne face prezenți noua înșine, tovarășilor noștri de drum” Această omniprezență a drumului în actul pelerinajului se regăsește și în rugăciunile pe care cel ce pleacă la drum le rostește, rugăciuni prezente atât în lumea orientală, cât și occidentală:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ești calea, adevarul și viața, și ai călătorit împreună cu sluga ta Iosif, precum și cu cei doi ucenici care au mers la Emaus, Însuți, Stăpâne, călătorește și cu mine robul tău, binecuvântându-mi drumul. Trimete-mi și mie înger păzitor ca lui Tobie, ca să-mi fie povățuitor și păzitor și să mă ferească nevătămat de toată reaua întâmplare. Și, astfel, cu pace, sănătate și bună sporire, să mă întorc întru ale mele și toată viața mea să preamăresc preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.”

Drumul nu este deloc ușor, dar Hristos este prezent, dând pelerinilor forța să treacă peste obstacolele călătoriei, încurajându-i pe cei deznădăjduiți, pe bolnavi, pe cei ce înaintează mai greu, pe cei ce se opresc, adesea descurajați, pe marginea drumului. Acest drum este întreaga noastră viață, iar capătul lui, moartea, este viața veșnică. Acest drum este al Celui ce este Alfa și Omega, al Celui care este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 6).

Viața pelerinului este ritmată de anumite practici, bine înrădăcinate în tradiția pelerină, transmise din generație în generație și respectate de cei ce sunt călători în căutarea lui Hristos. În locurile de pelerinaj, călătorul găsește o structură liturgică menită să-l ajute în rugăciune, căci pelerinul este omul rugăciunii, fiecare pas al său purtând însemnul dragostei lui pentru Dumnezeu. Însăși liturghia oficiată pe pamânt este un pelerinaj mistic în căutarea Împărăției, iar credinciosul este pelerinul.

Pelerinajul este și timpul prețios al catehezei. Pe lângă noile cunoștințe legate de evenimentele din Vechiul și Noul Testament, despre viața mucenicilor, a sfinților, pe tot acest drum și la locul sfânt, pelerinul învață să-și deschidă inima la cuvântul lui Dumnezeu, învață să-și împărtașească sentimentele și cunoștințele. Doritor să vadă, să meargă pe urmele pașilor lui Hristos; pelerinul este sensibil la vederea semnelor ce amintesc viața „casnicilor lui Dumnezeu”. Adesea el dorește să atingă moaștele sfinților, peretele unei grote, martoră a aparițiilor miraculoase, sărută cu venerație moaștele, își plânge viața păcătoasă, sau pur și simplu se roagă cu lacrimi, aprinde lumânări. Aceste gesturi sunt semnele exterioare ale credinței pelerinului, a dorinței sale fierbinți de a se apropia de Dumnezeu, de a se uni cu El; sunt semne ale încrederii în puterea mântuitoare a rugăciunii. Dorința de a fi curățat sufletește și de a fi însuflețit de harul divin este aceeași cu cea manifestată de personajele Evangheliilor care căutau să-l vadă pe Iisus și să se atingă de hainele Lui.

După loc și timp, se propun pelerinilor diferite alte practici de devoțiune: drumul Crucii, procesiuni, recitarea rugăciunilor. Procesiunea este un fel de prelungire a mersului care conduce la punctul final al pelerinajului. Nu există practic pelerinaj fără aceasta „rugăciune în picioare”, somptuoasă și plină de lumina lumânărilor, când are loc noaptea (Lourdes, Ars).

La început, ca la Ierusalim, procesiunea semnifică mersul fizic pe urmele pașilor lui Hristos și în alte locuri pe urmele sfântului sau sfintei venerați. Itinerariul procesiunii este aproape mereu același și în general este circular, în sensul mersului soarelui. În fruntea mulțimii participante la procesiune este Sfânta Cruce, reamintind via dolorosa și faptul că drumul creștinului pe acest pământ este unul al sacrificiului. Pelerinii merg rugându-se, cântând, câteodată dansând, cum se întâmpla altădată în Spania, în Africa sau America Latină, plimbând o statuie sau moaștele vreunui sfânt. Este un moment de neuitat pentru participanți, moment a cărui amintire pelerinul o va purta cu el multă vreme.

În lumea ortodoxă au loc procesiuni cu ocazia anumitor sărbători (Prohodul Domnului din Vinerea Mare, Prohodul Maicii Domnului, de exemplu). În Grecia, Slovacia și chiar în România pelerinii ocolesc biserica în genunchi, o dată sau de trei ori.

Aceste adunări ale oamenilor care-și cântă credința simbolizează și inaugurează adunarea ultimă a neamurilor, anunțată în ultimele capitole din Isaia și de viziunile din Apocalipsa. De la Avraam, toți credincioșii sunt pelerini, în mers prin pustie, spre țara făgăduinței; încet, încet, ei conștientizează faptul că Hristos este cu ei și-i invită la frângerea pâinii.

Întreaga ființă a pelerinului este expresia căutarii lui Dumnezeu. Răspuns la această căutare este celebrarea euharistică la locul sfânt, momentul central al pelerinajului. Este timpul adunării credincioșilor pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu întrupat și a primi, spre sfințenie și viața veșnică, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

I.1 Potențialul turistic al pelerinajelor

Parte integrantǎ a ofertei turistice, potențialul turistic constituie, prin dimensiunile și varietatea componentelor sale, prin valoarea și originalitatea acestora, condiția esențialǎ a dezvoltǎrii turismului, în limitele unui perimetru. În acest context, capǎtǎ semnificație deosebitǎ pentru conturarea strategiei expansiunii turistice, evaluarea potențialului și a structurii sale, a gradului de atractivitate, a stadiului de exploatare și posibilitǎților de valorificare în viitor.

Potențialul turistic al unui teritoriu poate fi definit, la modul general, prin ansamblul elementelor ce se constituie ca atracții turistice și care se pretează unei amenajări pentru vizitare și primirea călătorilor.

Pentru definirea conținutului potențialului turistic, în literatura de specialitate sunt consacrate noțiuni ca atracții turistice și resurse turistice, termeni care, în opinia multor autori, au semnificație și arii diferite. Astfel, atracțiile turistice au o sferă de cuprindere mai restrânsă, limitându-se la elementele care atrag atenția, produc impresie, incită la călătorie.

Conform abordǎrii privind patrimoniul cultural-religios, prezentatǎ în articolul 1 al Convenției cu privire la Protejarea Patrimoniului Mondial Cultural și Natural din cadrul Conferinței UNESCO de la Paris din 1972 acesta este constituit din: monumente (lucrări arhitecturale, lucrări de sculptură și pictură monumentale, elemente de structură de natură arheologică, inscripții, locuințe în peșteri și combinații de structuri) , care au o valoare universală remarcabilă din punct de vedere istoric, artistic și științific; grupuri de clădiri ( separate sau legate care, datorită arhitecturii lor, omogenității lor sau locului lor în peisaj) , care sunt de o valoare universală remarcabilă din punct de vedere istoric, artistic și științific; situri ( opere ale omului sau opera combinată a omului cu natura, și zonele ce conțin astfel de situri arheologice), care sunt de o valoare universală remarcabilă din punct de vedere istoric, estetic, etnologic sau antropologic.

Potențialul turistic specific pelerinajelor este reprezentat de monumentele istorice, de artă și arhitectură ale unei țări sau zone geografice. Acestea pot fi de o mare varietate, datând din perioade istorice diferite și reflectând evoluția culturii și civilizației autohtone și influențele diferitelor culturi ale lumii cu care a intrat în contact.

În România, cele mai reprezentative monumente de acest gen sunt: mănăstirile cu fresce exterioare din Bucovina – Voroneț, Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, realizate în sec. XV-XVI, în stilul arhitectonic moldovenesc, cu influențe bizantine și gotice; bisericile din lemn din Maramureș – Bogdan Vodă, Surdești, Călinești, Botiza, Ieud, Rozavlea – construite în sec. XVIII, în stilul arhitecturii populare specifice zonei; Biserici și cetăți țărănești fortificate din Transilvania – Rășinari, Silmnic, Biertan, Cristian – sau din Oltenia – Cula lui Tudor Vladimirescu de la Cerneți, Cula Greceanu de la Măldărăști, Cula Poenaru din comuna Almăj; castele și palate – Bran, Mogoșoaia, Corvineștilor-Hunedoara, Peleș, Cotroceni, Ghica etc; edificii religioase, monumente și statui – catedrala Romano-Catolică din Alba-Iulia, Biserica Sf. Trei Ierarhi – Iași, Biserica Neagră – Brașov, Biserica Stavropoleos – București, Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, Moscheea din Constanța, turnul Chindiei – Târgoviște, Arcul de Triumf – București, Ansamblul sculptural al lui Constantin Brâncuși – Târgu Jiu, Mausoleul Eroilor de la Mărășești, statuia poetului Ovidiu – Constanța, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu – București, și multe altele.

I.2 Servicii turistice oferite

Având ca obiect satisfacerea nevoilor persoanelor apǎrute cu ocazia și pe durata cǎlǎtoriilor, turismul poate fi privit, în conținutul sǎu, ca o succesiune de servicii, prestații, cum sunt cele de organizare a voiajului, de transport, de odihnǎ și alimentație, de recreere etc.O parte a acestora vizeazǎ acoperirea unor necesitǎți obișnuite, cotidiene (odihnǎ, hranǎ), altele sunt destinate unor trebuințe specific turistice și, respectiv, formelor particulare de manifestare a acestuia (agrement, tratament, organizarea cǎlǎtoriilor.

Derularea programelor turistice, în general, dar și ale celor religioase, în special, presupune asigurarea unui pachet de servicii (cazare, masă, agrement), de a căror calitate depinde în bună măsură succesul programelor concepute.

Echipamentele de cazare sunt poate cele mai importante elemente componente ale unui program turistic.Agențiile de turism apelează, în derularea programelor turistice religioase, oferite în special turiștilor străini, la serviciile de cazare ale unităților hoteliere (doua și trei stele) din orașele incluse în circuitul propus. Având în vedere situația actuală a turismului romanesc, celelalte unitǎți de cazare (moteluri, popasuri turistice, hanuri, vile etc.) nu corespund, sub raport calitativ, exigențelor turiștilor străini. Ele reprezintă, însă, o alternativă convenabilă turiștilor romani.

Multe dintre obiectivele religioase sunt situate în apropierea unor stațiuni balneare și montane, iar turiștii pot beneficia de structurile de cazare existente aici (de exemplu, Sinaia, Durdu, Călimănești, Govora, Borșa, Soveja, Bălțătești, Slănic Prahova, Moldova).

Unitatea de cazare specifică turismului religios și de pelerinaje este arhondaricul (aripă sau casă specială a unei mănăstiri rezervată găzduirii oaspeților), cunoscută în spațiul spiritual catolic sub denumirea de “Casa pelerinului” (“La Maison du Pelerin”).Parte componentă a ansamblului mănăstiresc, arhondaricul oferă pelerinului un minimum de confort, dar, mai ales, posibilitatea de a observa din interior modul de viața monahală.

Numărul total de locuri de cazare în arhondarice nu se cunoaște, deoarece Episcopiile și-au exprimat dorința de a nu transmite informații de acest gen Secretariatului de Stat pentru Culte, organul care ar fi putut să-și asume procesul de centralizare a datelor referitoare la dimensiunea turistică a economiei mănăstirești (număr de locuri, număr de turiști vizitatori).

După 1990, în cadrul multor mănăstiri, au început lucrări de refacere și modernizare a arhondaricelor existente și de construire a altora noi. Astfel, la începutul anului 1996, s-a finalizat construcția Centrului Cultural Pastoral din Durdu, cu o capacitate de cazare de 200 locuri, completată cu 150 locuri în 6 vile construite.Recent, la mănăstirea Bistrița, în județul Vâlcea, a fost construită o casă de oaspeți. Practic, toate marile ansambluri mănăstirești și chiar unele mai mici și mai puțin cunoscute dispun de case de oaspeți. Excepții sunt mănăstirile Vodița, Humor și Voroneț, reînființate în 1991.

Se poate observa cu ușurință că arhondaricele nu acoperă nevoia de locuri de cazare, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase a hramurilor, când se pot aduna 10.000 – 40.000 de oameni. De aceea, se impune dezvoltarea rețelei de cazare la cetățeni, în pensiuni sau ferme agroturistice.În Bucovina și Maramureș, precum și în alte locuri din România (Vrancea, Buzău, Argeș, Brașov, Mureș) există deja câteva pensiuni agroturistice clasificate.Dintre acestea, le menționăm pe cele din Vatra Moldoviței, Ciocănești, Vicovu de Jos, Putna, Mănăstirea Humorului, Bogdan Vodă, Tulnici și Botiza – Județul Maramureș, Moeciu și Bran – Județul Brașov etc.

Pentru a satisface nevoia de locuri de cazare, s-au implicat și mănăstirile în activitatea de construire și exploatare a unor spații de cazare,cum ar fi de pildă cabana de la Râmești și minihotelul de la Sâmbăta de Sus (50 – 60 locuri).

Echipamentele de alimentație implicate în desfășurarea programelor turistice religioase și de pelerinaj sunt în general afiliate unitǎților de cazare.De asemenea sunt utilizate se apeleazǎ la unități cu servire simplificată (restaurant cu autoservire, bufet expres, pizzerie, snack-bar etc.) și la unități de patiserie – cofetărie.Foarte puține dintre unitǎțile de alimentație menționate sunt preocupate să valorifice bucătăria tradițională a unei zone sau să pregătească în mod deosebit preparate de post sau pentru anumite sărbători religioase din an (Paște, Crăciun).

În măsura posibilităților, mănăstirile oferă și servicii de alimentație pelerinilor.Păstrând tradiția autohtonă, unele mănăstiri oferă gratuit o noapte de cazare și două zile de masă.

În cadrul turismului cultural-religios, programele elaborate adesea conțin și activități și structuri de agrement și divertisment cultural.Astfel pot fi incluse spectacole de teatru, operă, concerte, seri folclorice, vizitarea unor gospodării sătești, a unor centre de meșteșuguri populare (olărit, broderii etc.), participarea la festivaluri și târguri tradiționale românești, degustări de vinuri, vizitarea unor colecții muzeale, întâlniri cu oameni de artă. Specifice turismului de pelerinaje sunt spectacolele de poezie și muzică religioasă.

Pentru cele mai multe monumente religioase din România, există condiții adecvate de accesibilitate.De calitatea infrastructurii generale și specifice depinde turismul intern al României.Țara noatră dispune de rețele de transport feroviar, rutier, fluvial, maritim și aerian.Utilizarea unuia sau altuia dintre mijloacele de transport, precum și folosirea lor combinata , sunt determinate de factori legați de particularitățile acestora și de specificul călătoriei, precum și de elemente ținand de psihologia turiștilor.

Căile ferate, prin posibilitățile tehnice oferite pentru o deplasare comodă și rapidă a călătorilor, au fost și sunt un factor important al dezvoltării activităților turistice.Județele puternic dezvoltate economic, cu pondere mare în turism (Prahova, Brașov, Timișoara, Arad, Bihor, Mureș, Satu Mare) au densități mari, ce depășesc media pe țară.

Transporturile aeriene au o importanță tot mai mare în cazul călătoriilor pe distanțe lungi, constituind un factor de dezvoltare.În ultimii ani, se remarcă o intensificare a transporturile aeriene și pe distanțe medii, favorizând intensificarea călătoriilor turistice în interiorul țării.

Transportul rutier ocupă locul cel mai important pe piața călătoriilor turistice interne și internaționale întrunind 60-70% din opțiuni.Modernizată în proporție de 50%, rețeaua din România cuprinde întreg teritoriul, înregistrând o densitate medie de 30,5 kilometri/100 kmp, 22 județe și Bucureștiul, în general cele cu resurse turistice valoroase depășind această medie.În zonele greu accesibile sistemul rutier este întregit de o densă rețea de drumuri forestiere, completată cu poteci de munte, în general marcate.În ceea ce privește călătoriile la locașuri de cult sau vizitele la obiective cultural-religioase, turiștii români sau străini utilizează preponderent rețeaua rutieră, automobilul deținând o poziție privilegiată datorită avantajelor evidente pe care le oferă, iar agențiile de asemenea oferă în țară îndeosebi circuite cu autocarul drept mijloc de transport.

Situația drumurilor de acces la mănăstirile din România evidențiază următoarele aspecte: există un număr semnificativ de mănăstiri amplasate de-a lungul drumurilor naționale (Curtea de Argeș, Sucevița, Polovragi, Agapia, Văratec etc.), județene (Neamț, Putna, Ciolanul, Tismana etc.) sau comunale (Voroneț, Dragomirna, Prislop, Dealu, Necula); există, de asemenea, mănăstiri la care accesul se realizează prin parcurgerea unor drumuri neclasificate (asfaltate: Jitianu, Moldovița, Sâmbăta, pietruite: Rohia, Recea sau poteci: Cetățuia, Moisei) ca drumuri publice.

Trebuie avut în vedere un aspect foarte important privind pelerinajele.Există turiști care au o motivație turistică predilect culturală, însă pentru acei pelerini autentici, călătoria religioasă în sine trebuie lipsită de confort, relaxare, distracție, vazută ca o penitență, ca o suferință necesară pentru atingerea unui anumit nivel spiritual. De aceea, deseori se merge pe jos până la locașul de cult.

Astfel, se poate afirma că serviciile turistice trebuie sǎ creeze condiții pentru refacerea nu numai a capacitǎții fizice a organismului, dar și a celei psihice simultan cu petrecerea plǎcutǎ și instructivǎ a timpului liber; totodată trebuie concepute ca în urma consumǎrii lor, turistul sǎ dobândeascǎ un plus de informații, cunoștințe, chiar deprinderi noi. Numai astfel se poate vorbi de un conținut al prestației turistice în concordanțǎ cu cerințele epocii moderne și cu exigențele turistului contemporan.

Luând în considerare informațiile din acest prim capitol am putea pune în evidență câteva aspecte: turismul cultural-religios și-a cucerit o poziție bine definită pe piața turistică, constituind o formă de turism în plină dezvoltare datorită creșterii numărului de turiști români si străini, dar și tineri cu o independența tot mai mare și nivel de cultură ridicat; existența unui patrimoniu cultural și religios remarcabil la nivel național și mondial; turismul religios are avantajul cǎ poate fi combinat cu oricare altǎ formǎ de turism, cum ar fi turismul urban, cel rural, de litoral și chiar cel balnear; se manifestă două tendințe în călătoriile religioase: cele care au ca singur scop motivația turistică și cele care îmbină această motivație cu cea culturală (multitudinea de motivații corespunde mai bine complexității omului modern); din punct de vedere al serviciilor, tot mai mult mănăstiri și locașuri de cult se implică în activitatea turistică oferind cazare gratuită sau la un preț modic, dar și în alimentație; turismul religios depinde în mare măsură de infrastructura generală, unele obiective turistice fiind mai greu accesibile.

I.3 Apariția și evoluția pelerinajelor

Istoria religiilor în mod obișnuit este o disciplină laică, nepărtinitoare și care vrea să prezinte concret și adevărat ce s-a petrecut din punct de vedere religios în istoria lumii.Are rostul de a descrie credințele oamenilor, manifestarile lor religioase în marea complexitate a vieții pământești, modurile de simțire a sfințeniei și de exprimare a ei, instituțiile sacre și speranțele de realizare mai directă a legăturii cu divinul.Nu a unei legături oarecare, ci a unei legături trainice, durabile, la infinit.Faptele religioase nu trebuiesc rupte de atmosfera de spiritualitate, de religiozitate.

În continuare voi prezenta sumar perioadele de referință în istorie din punctul de vedere al pelerinajelor și evoluției lor: Antichitatea, Evul Mediu, Perioada contemporană și cea modernă.

Antichitatea a cunoscut importante pelerinaje. În Egipt, în anumite perioade ale anului, mase de pelerini cǎlǎtoreau cǎtre temple. Printre acestea, templul lui Osiris cu Abydos era locul de întâlnire a mii de pelerini care ajungeau acolo pe Nil, circa 700.000 de pelerini dupǎ scrierile lui Herodot. În Grecia, se sǎrbǎtoreau în cinstea lui Zeus Jocurile Olimpice la fiecare patru ani, încǎ din sec. VIII î. Hr. Alte sanctuare cunoscute ca locuri de pelerinaj erau Delphes în cinstea lui Apolo, Corint lui Poseidon, Nemee lui Zeus etc. În timpul precreștinismului mulți israeliți cǎlǎtoreau cǎtre Ierusalim spre locuri unde aveau loc principalele festivaluri evreiești: cel al pâinilor (Mazzoth), Paștele (Pasoch).

Sfârșitul antichitǎții a însemnat apariția și dezvoltarea pelerinajelor creștine. Sub domnia lui Constantin I cel Mare (306-337), creștinismul a devenit o religie dominantǎ a imperiului (în edictul de la Milan din 317). Destinațiile și motivațiile pelerinajelor s-au schimbat. Vizitele erau organizate în locurile în care a trǎit Iisus sau în locurile martirizǎrii apostolilor și confesorilor. Pânǎ la sfârșitul sec. IV pelerinii cǎlǎtoreau numai în limitele Ținutului Sfânt. În cadrul promovǎrii pelerinajelor cǎtre Ierusalim un rol esențial l-a avut împǎrǎteasa Elena, mama lui Constantin, care a vizitat Palestina în 326. Punctul culminant a fost descoperirea Crucii Sfinte de la Golgota. Pentru a se ajunge acolo se folosea cel mai mult uscatul. Pe drumurile principale erau construite hanuri și adǎposturi.Rareori pelerinii alegeau calea mǎrii, mult mai riscantǎ, sau foloseau o cale combinatǎ a celor douǎ. În Palestina a fost construitǎ pentru pelerini o rețea specialǎ de unitǎți de cazare, iar Consiliul de la Nicée recomandă construirea și întreținerea acestui mod de cazare mai ales în mǎnǎstiri.

Pelerinajele cǎtre Roma s-au dezvoltat mult mai încet. În India unul dintre cele mai vechi locuri de pelerinaj este Varanasi, pentru hinduiști și budiști. Erau venerate douǎ divinitǎți.Prima era Civa, zeița distrugerii, identificatǎ cu Moartea, dar în același timp beneficǎ deoarece guverna Creația, sexualitatea și procreerea. Reprezentat ca un ascet, corpul era acoperit cu cenușǎ și stǎtea în poziție de yoga. O altǎ divinitate ce a generat pelerinaje era Vishnu, considerat zeul Oceanului. În Arabia, în timpul perioadei pre-islamice, Mekka era deja un loc important de pelerinaj, dezvoltându-se în jurul sursei Zemzem și pe un vechi loc de venerare numit Kaaba.

În Europa, Evul Mediu a însemnat o creștere a numǎrului pelerinajelor și a locurilor sacre. Pentru a crea un loc de pelerinaj erau necesare moaște ale unor sfinți. Cei care aveau în proprietate astfel de moaște aveau venituri destul de mari, având loc astfel o dezvoltare a comerțului de acest gen în țǎrile riverane Mǎrii Mediterane, apoi chiar și spre nord.

Dezvoltarea pelerinajelor se afla la baza stabilirii rețelei de drumuri, poduri și adǎposturi pentru pelerini. Au fost publicate ghiduri. Au fost construite clǎdiri monumentale de-a lungul acestor drumuri, în timp ce industria și comerțul se dezvoltau foarte mult. În arta romanǎ, pelerinul era personajul principal. În Europa dominau trei locuri de pelerinaj: Roma, Ținutul Sfânt și Sfântul Santiago de Compostela. Printre pelerini erau întâlniți suverani, dar și oameni sǎraci. Majoritatea veneau din Franța, Germania, Anglia și Scandinavia. Fluxul de pelerini s-a intensificat dupǎ proclamarea Anului Sfânt (“Anno Sancto”) de cǎtre papa Bonifacio VIII în anul 1300. În primul an au venit 2 milioane de pelerini la Roma .

La începutul Evului Mediu veneau foarte puțini pelerini în Ținutul Sfânt, majoritatea venind de Paște. În perioada bizantinǎ (395-636), pelerinajele împǎratesei Eudoxia din 438 au contribuit la construirea unor sanctuare în Ierusalim și la reconstruirea orașelor. Dupǎ scurta dominație a țǎrii de cǎtre perși (614-628), zona a trecut sub controlul arabilor pânǎ în 1070. Aceștia practicau o politicǎ de toleranțǎ religioasǎ și au susținut dezvoltarea pelerinajelor cǎtre Ierusalim.

În 1118 a fost creat ordinul templelor care aveau dublǎ vocație: protejarea pelerinilor și o luptǎ împotriva necredincioșilor.La sfârșitul celei de-a treia Cruciadǎ (1189-1192), a avut loc un aranjament între occidentali și sultanul Saladin care le permitea accesul cǎtre Ierusalim, Bethleem și Nazaret. De atunci pelerinii erau tolerați dar și persecutați, motiv pentru care fluxurile erau neregulate.

Pelerinajul Sfântului Santiago de Compostela din Spania este legat de creșterea divinizǎrii apostolului care a propagat creștinismul în anii 33-34. Pelerinajul ce se face la mormântul Sfântului Ioan reunește peste 100.000 de pelerini anual la Catedrala din Compostela.

Alte locuri de pelerinaj din Evul Mediu erau Padova și Loretta în Italia, Mont Saint-Michel și Rocamadour în Franța, Einsiedeln în Elveția și Gniezno și Jasna Gora a Czestochowa în Polonia. Muntele Saint-Michel era unul dintre cele mai vizitate situri, originea sa fiind foarte ciudatǎ.

În afarǎ de Europa, au loc și pelerinaje hinduiste și budiste în India și Asia de Sud-Est. Între sec. IX-XII tradiția pelerinajelor budiste a fost propagatǎ dinspre India cǎtre China și Japonia. În Arabia, în sec. VII, se consolideazǎ poziția Mekkǎi, deoarece orașul este recunoscut de cǎtre musulmani ca Centrul Lumii.Anual in Arabia Saudită cu ocazia desfășurării călătoriei numite haji (unul dintre cei 5 stâlpi ce trebuie respectați de credincioși) se adună peste două milioane de musulmani. Destinația centrală a pelerinajului este Moscheea Sfantă cu nouă minarete (unică în lume) și Ka’abah, „piatra sfânta”, o clădire construită din piatră, fără geamuri.Când pelerinul atinge piatra neagră, el atinge într-un fel mâna lui Dumnezeu.

Epoca contemporanǎ și cea modernǎ este caracterizatǎ de un declin relativ al pelerinajelor internaționale, singurele care se mențin fiind cele de la Roma și Ierusalim în timpul “anilor sfinți”. Locurile de importanță locală din multe țări captează atenția, rare fiind locurile care reușesc să-și mențină o dimensiune internaționalǎ, acestea fiind în special legate de cultul Fecioarei Maria.

Sec. XIX a cunoscut o renaștere spectaculoasǎ a pelerinajelor, când s-a instalat o pace asupra Europei.La acest lucru a contribuit și instalarea lui Papa Pius al IX-lea în 1846. Doctrinele lui redescopereau rolul central al papalitǎții.În Franța, multe ordine religioase au fost reconstituite în aceastǎ perioadǎ (dominican, evreiesc etc.), care au contribuit la renașterea celor mai importante pelerinajele regionale, cum ar fi cel de la Notre Dame de Lumieres din Luberon. Un loc de pelerinaj cunoscut este cel de la Sfânta Ana din Auray, numărul pelerinilor care au venit să se roage pe 20 septembrie 1996 depășind 150 000 de persoane.

Printre alte circumstanțe favorabile este și dezvoltarea rețelei de cale feratǎ încǎ din 1848, ca și ajutorul din partea guvernelor (libertatea presei, participarea oficialilor la procesiuni etc.). La data de 19 septembrie 1846 Fecioara Maria apare în fața a doi ciobani, Melanie Calvat și Maxime Giraud, în Saletta, în Alpi, anunțându-le cu lacrimi în ochi pedeapsa ce va coborî asupra mai multor țǎri. Parohul Grenoble de Bruillard declarǎ apariția autenticǎ și sfințește pe 25 mai 1852 prima piatrǎ din biserica ce urma a fi construitǎ aici. Din 1853, pelerini din întreaga lume vin pentru a vizita Saletta, sit ce devine unul din primele centre naționale de pelerinaj din prima jumǎtate a sec. XIX.

Lourdes este astǎzi unul din locurile cele mai vizitate din Franța. În fiecare an, pe 11 februarie, se sărbătorește miracolul petrecut în mica localitate de la poalele munților Pirinei, când Fecioara Maria se arată unei fetițe pe nume Bernadette, pe care Papa Pius al XI-lea a declarat-o Sfântă pe 8 decembrie 1933. De aceea, perioada dintre 8 decembrie 2007 și 8 decembrie 2008  a fost declarată an jubiliar. În mai mult de 150 de ani, Lourdes a devenit unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj din întreaga lume. Aproximativ 6 milioane de oameni vizitează acest oraș în fiecare an.

Dupǎ o dezvoltare slabǎ a pelerinajelor din perioada 1945-1970, urmeazǎ o dezvoltare a celor mai mari și cunoscute locuri de pelerinaj, cum ar fi Vaticanul, Lourdes, Czestochowa și Fatima în Europa, Guadalupe în Mexic, Lujan în Argentina și Goa în India.O dezvoltare rapidǎ a avut loc sub episcopia lui Papa Ioan Paul al II-lea.

Printre pelerinajele ne-creștine sunt cel cǎtre Mekka, ce constituie una dintre cele mai importante migrații turistice din lume, prin dimensiunile sale și prin caracterul stabil. La budiști unul dintre pelerinajele celebre este cel în jurul muntelui Kailasa, din Tibet. Hindușii merg în pelerinaj la Benares (Varanasi), Elephanta, Kailasa sau Kathmandu. Pentru asceții rătăcitori hinduși parikrama, este chiar un mod de viață: există chiar un traseu complet de pelerinaj care include toate altarele importante dedicate lui Shiva în India și Asia Centrală (Marele pelerinaj, Maha Parikrama), pentru parcurgerea căruia pe jos este necesară o viață întreagă. Valea Kathmandu este practic locul cu cel mai mare număr de locuri sacre hinduse și budiste din lume.

II. Managementul turistic al traseului – Moștenirea Brâncovenească

II.1 Justificare

La ceas aniversar, în anul Centenarului, datoria de căpătâi a fiecăruia dintre noi este aceea de a cinsti cum se cuvine marile personalități care au contribuit la așezarea și dezvoltarea cultural-economică, social – politică a României Mari. Deși Constantin Brâncoveanu nu a fost contemporan cu evenimentele mărețe de la 1918, prin ceea ce a înfăptuit în timpul epocii sale, putem spune, pe drept cuvânt că a pus pietre de temelie, la ridicarea României de atunci și de azi.

„Epoca lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai rodnice pentru cultura și arta românească. Epocă de generoasă eflorescență, în care experiența artistică tradițională și-a sporit vigoarea prin mijloace de circulație europeană, anii domniei Brâncoveanului reprezintă un moment de vârf în dezvoltarea artei românești, de la înălțimea căruia pot fi cuprinse orizonturi largi ce fac mai lesne de înțeles prestigiul și forța ei de regenerare. Din nordul transilvan și până la coastele Mediteranei, din Epir și până în Caucaz, autoritatea culturii și artei brâncovenești a fost o mărturie de valoare a cărei semnificație face de prisos orice comentariu”.

Așadar, în cele ce urmează voi detalia rolul pe care l-a avut Constantin Brâncoveanu asupra artei și culturii românești și de ce este necesar, ca generațiile de azi, să descopere, să cunoască și să învețe despre moștenirea brâncovenească, scopul principal al traseului turistic prezentat în paginile aceste lucrări.

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârșit în chip groaznic, cu mazilirea, torturarea și uciderea domnitorului de către turci – care, totuși, îi făgăduiseră domnia pe viață – și aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brâncoveanu a avut o domnie cu puține lupte, datorită, în cea mai mare parte, diplomației sale grație căreia a reușit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretențiile turcilor – cei de care depindea menținerea lui pe tron – și interesele Apusului creștin, care dorea să-și extindă influența spre Răsărit.

Jonglând abil cu relațiile diplomatice cu toate marile puteri care îi amenințau țara, plătind turcilor ceea ce ii cereau, dar cultivând și relațiile cu vestul, Brâncoveanu a reusit să mențină Țara Românească intr-o stare de stabilitate politică remarcabilă

După 1699, când turcii, mulțumiți de această stare de lucruri și de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viață – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate și lăcașe de cult, a putut sprijini artele, învățământul și științele și și-a putut crește copiii în liniște. Dar toate acestea s-au sfârșit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiți cu domnitorul au săvârșit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără știrea și permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruși în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceștia din urmă și îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredință față de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ștefan, a uneltit la Poartă, țesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputație proastă în ochii turcilor. Iar aceștia, deși îi dăduseră domnia "pe viață", n-au ezitat să-și încalce promisiunea: l-au mazilit, ispitiți pesemne și de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vîrsta de 60 de ani, și cei patru fii ai săi au fost aduși la Stambul și inchiși. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogățiile apoi, la data de 15 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii il siliseră să asiste la execuția celor patru fii. I-a urmat la tron Ștefan Cantacuzino, așa cum dorise (și uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeași pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniță la Constantinopol, împreună cu tatăl său foarte bătrân".

Fără posibilitatea desfășurării unor acțiuni armate de anvergură, pentru a putea anticipa corect intențiile marilor puteri, intenții între care a manevrat foarte abil, Brâncoveanu, supranumit ,,meșterul neîntrecut al diplomației”, „a înțeles să-și alcătuiască o cancelarie foarte activă și eficace, dotată cu dieci pentru limbile latină și italiană (Giovanni Candido Romano, Anton Maria Del Chiaro), germană (Ladislau Teodor Dindar, Peter Griennen și medicul Bartolomeo Ferrati), polonă (Andreas și Nicolaus Wolff), turcă (clucerul Afenduli), maghiară și rusă (frații „șcheieni” David și Toader Corbea), operînd cu cifru, înconjurîndu-se de secretari înzestrați (Romano, Del Chiaro, Ferrati etc.) și întreținând o întinsă corespondență nu numai cu suveranii vremii (împărații de la Viena, țarul Rusiei, regele Franței, al Poloniei ș.a.), dar și cu oameni de stat și generali imperiali, poloni și țariști, conducători ai răscoalei curuților (1703-1711), ambasadori ai marilor puteri (englez, olandez, habsburgic și venețian) la Constantinopol, suveranul pontif, cardinali, înalți ierarhi ai Bisericii Răsăritului, cărturari greci ș.a.m.d.. Din cele două sute optzeci și două de scrisori – identificate pînă în prezent – trimise de Brâncoveanu diferiților destinatari, mai mult de jumătate, adică o sută șaptezeci, au un caracter politic și diplomatic. Această apreciabilă cifră îl arată ca pe unul din domnii cu activitatea cea mai dinamică pe plan extern, alăturîndu-l lui Mihai Viteazul, de la care se cunosc două sute patruzeci de astfel de misive. Totodată, Brâncoveanu a întreținut la Curtea din București, oraș devenit cel mai activ centru diplomatic cu vederile ațintite îndeosebi spre Viena, Constantinopol, Moscova și Varșovia, o vastă rețea de agenți și emisari, recrutați în majoritate dintre cărturari, comercianți și clerici transilvani, sud-dunăreni sau levantini și pe care i-a trimis în diferite misiuni în capitalele Europei.”. Mare om de stat, politic și de cultură, dar și excepțional administrator, Brâncoveanu a promovat o politică intensă pentru consolidarea țării și a domniei – după ce instituția domniei fusese la discreția boierimii și a grupărilor sale. Principalele direcții ale politicii sale au fost:

a. continuarea politicii tradiționale a voievozilor români, de susținere a Bisericii Ortodoxe, ca liant al românității, prin susținere morală și materială, atât în țară, cât și peste hotare, prin construirea de lăcașuri de cult, înzestrarea cu danii, tipărirea cărților de învățătură creștină.

b. cultura, este sprijinită la un nivel nemaiîntâlnit. Mai mult, Țara Românească „de la o vreme în multe reformi s-au schimbat, și de la Constantin-vodă Basaraba Brâncoveanul cu totul s-au prefăcut precum iaște de toți știut”.

c. promovarea de relații strânse cu celelate țări române, Moldova și Transilvania, și relații diplomatice intense cu toți vecinii, cu aproape toate țările Europei

„Prudența tradițională, așteptarea cumpătată, zăbava câștigătoare, curajul resemnat al martiriului, elanul ziditorului plin de credință și fastul – compensator pentru „răotățile” veacului – al unui monarh la margini de Europă fac din Constantin Brâncoveanu un personaj tragic și, totodată, deplin al umanității românești.[…] Creația prin excelență a acestei domnii, așezată, cronologic între toamna 1688 și primăvara 1714, se numește „stilul brâncovenesc”. A fost un stil de artă și un stil de viață, unul al ceremonialului și al reculegerii, al culorii și al organicului… A fost, într-o mare măsură, un stil al spectacolulu[…] înnobilând o curte domnească ce stătea sub semnul culturii, al lecturii de pagini cu ornamente gravate ce treceau în piatra unor portaluri și ale căror legături prețioase se adunau, la Hurezi, într-o „casă a cărților” îmbiind „ prea înțeleapta îmbelșugare” Într-o reușită sinteză asupra propășirii Țării Românești în vremea lui Brâncoveanu, se remarcă: ”Socotind de la întemeierea celor două state feudale românești, vreme de trei secole, absența unei temelii constituționale mai largi – dacă exceptăm cancelaria domnească și așezămintele monastice – a lăsat edificiul cultural în voia inițiativelor individuale. Disparate puncte de inserție pe suprafața tradiției, aceste inițiative au fost, de regulă, la fel de efemere ca și viața personalităților care le-au generat. Când Constantin Brâncoveanu pune bazele bibliotecii de la Hurezi și întărește actul de fondare al Academiei de la Sf. Sava, el acordă celor două instituții nu numai șansa dăinuirii, ci și pe cea a evoluției. Pentru prima oară în istoria culturii vechi românești, elementele încă viabile ale tradiției sunt recuperate și îmbrăcate în forme suficient de noi pentru a le asigura, dincolo de acestă domnie de la cumpăna veacurilor, integrarea în patrimoniul cultural al secolului al XVIII-lea.”

Lunga sa domnie a generat o serie de inițiative pedagogice, literare, științifice și arhitecturale, stilul brâncovenesc al ctitoriilor și construcțiilor din vremea sa fiind martorul palpabil și peremptoriu al acestor străluciri”. În rezumat, câteva din ctitoriile domnitorului:

„În domeniul educației, în 1694-1695, Constantin Brâncoveanu a înființat Academia de la Sfântul Sava, una dintre cele mai vestite instituții de învățământ din sud-estul Europei, unde se studia filosofie și literatură antică și creștină. Pe aici s-au perindat medici, geografi, istorici, naturaliști, teologi. Dintre aceștia îi amintim pe Ioan Cariofil, Sevastos Kymenites, Iacob Pylarinos, Ioan Molybdos Comnen. Toți aceștia sunt cărturari „demni de enciclopedismul veacului lui Leibniz și al lui Cantemir”

Sensibil la problemele românilor transilvăneni, Constantin Brâncoveanu l-a trimis, în 1699, la Alba Iulia, pe Mihai Iștefanovici, care a tipărit Bucoavna, prima carte didactică în limba română”

Constantin Brâncoveanu l-a sprijinit pe învățatul Antim Ivireanu (georgian adus din Iberia Caucazului de însuși Brâncoveanu pentru competențele sale tipografice) să înființeze o tipografie la Târgoviște (înainte de acesta, Ivireanu înființase o tipografie la Mănăstirea Govora, jud.Vâlcea)

Cea mai importantă ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu este Mănăstirea Hurez (jud.Vâlcea), monument reprezentativ pentru stilul brâncovenesc, celebru pentru pictura și ornamentele care îl decorează. Stilul brâncovenesc a reînnoit arhitectura religioasă mai ales prin utilizarea pietrei sculptate în forme împrumutate din arta barocă, dar reconvertite într-o sinteză originală.

Iată câteva monumente religioase ctitorite în acest stil:

Bisericile Mănăstirii bucureștene Colțea, zidită între anii 1695-1698 de către fratele lui Ștefan Cantacuzino, spătarul Mihai Cantacuzino, „zugrăvită” de Pârvu Mutu (1657-1735) și repictată de Gheorghe Tattarescu (1818-1894)

Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, ctitorită de către Constantin Brâncoveanu și pictată de Pârvu Mutu

Biserica Mănăstirii Polovraci

Biserica Fundenii Doamnei

Monumente de arhitectura civilă unde întâlnim ornamentul sculptural realizat în stil brâncovenesc:

Casa ridicată de domn la Potlogi (jud.Dâmbovița) în 1698

Palatul construit de Brâncoveanu la Mogoșoaia (jud.Ilfov) terminat în 1702

Aceste palate introduc elemente arhitecturale occidentale (loggia italiană) și orientale (planurile), realizând astfel o sinteză originală românească.

De asemenea, o mare dezvoltare cunosc și artele decorative, broderia, argintăria, lemnul sculptat, etc.

În jurul anului 1700 se remarcă apariția fenomenului arhitecturii rezidențiale, la început manifestat la nivel aulic, apoi în edificiile ridicate de boieri. Astfel apar curți, locuințe și lăcașuri capele, scoase însă dintr-un circuit urban propriu-zis.

În afară de palatul domnesc de pe malul Dâmboviței, la poalele dealului Mitropoliei, Brâncoveanu își avea și palatul de la Mogoșoaia aflat deci în afara Bucureștiului. Pentru a ajunge cu ușurință de la un palat la altul, Brâncoveanu a construit prima dintre arterele principale ale orașului modern începând cu anul 1692. Astfel a apărut Podul Mogoșoaiei care avea să devină cea mai cunoscută stradă bucureșteană – devenit în 1878 Calea Victoriei în amintirea „războiului de independență” din 1877-1878 – „Mogoșoaia” pentru că ducea spre palatal domnesc și „pod” pentru că era pavată, „podită”, cu bârne de stejar așezate transversal.

Domnitorul român aflat „în centrul celei mai somptuoase curți din Europa de Sud-Est în timpurile postbizantine […] s-a vrut un model demn de urmat”. Așa a și fost, asemenea stilului ce-i poartă numele, „o paradigmă politică, morală, artistică”. Acest stil artistic avea să ducă în secolul al XVIII-lea și câteva decenii după 1800 la formarea unui stil folcloric panromânesc ce s-a manifestat în satele și târgurile Munteniei și Olteniei, în orizontul popular al Transilvaniei, al Banatului și al Moldovei, stil aflat sub semnul gustului pentru poveste și apocrif, al exuberanței decorative, al canonului iconografie brâncovenesc, al lecturii din cărțile tipărite în epoca lui Constantin vodă Brâncoveanu.

Domnia lui Brâncoveanu este dominată de încercarea de a instaura o stabilitate politică de mult neatinsă, de apetențele sale culturale ce cereau timpuri mai favorabile și aureolată de moartea sa de martir, este demnă a-l plasa pe domnitorul postbizantin ca urmaș al împăraților Bizanțului din care domnul își revendica descendența. Ca mărturie în acest sens stă tabloul votiv din pronaosul bisericii Mănăstirii Hurezi, cea mai importantă ctitorie a sa, gândită ca necropolă voievodală (un istorism de esență barocă).

Civilizația românească din jurul anului 1700 reprezintă epoca hotărâtoare a trecerii de la medievalism la modernitate; este o trecere lentă, fără cezuri și răsturnări spectaculoase. În efortul său de sincronizare a vieții culturale românești cu restul culturii europene, Brâncoveanu s-a înconjurat de cărturari și artiști ce dețineau știința îmbinării tradiției cu înnoirea, a ideii dinastice și a fastului aulic exprimate în arhitectura religioasă și rezidențială sau în pictura murală, cu „sentimentul cel nou al demnității omului de merit”. Acest sfert de secol de domnie brâncovenească a însemnat, mai ales, schițarea unei expresii culturale „naționale” în care posteritea a văzut întruparea unui spirit local în morfologii originale. Pentru Lucian Blaga, stilul brâncovenesc reprezenta „un minunat amestec de renaștere și bizantinism, de baroc și de orientalism”, o aluzie reconfortantă la ceea ce ar fi putut să fie o epocă de adevărată istorie „românească”

II.2 Prezentarea generală a traseului.

Programul turistic propus va reprezenta un traseu ce are ca itinerariu următoarele destinații principale: Făgăraș – Brașov – Sinaia – București – Mogoșoaia – Potlogi – Curtea de Argeș – Horezu – Râmnicu Vâlcea – Sâmbăta de Sus.

Principalele obiective turistice vizitate în cadrul programului vor fi monumente istorice, religioase și de artă precum: Cetatea Făgăraș, Biserica Neagră, Biserica Sfântul Nicolae – Șchei, Prima Școală Romînească, Mănăstirea Sinaia, Castelul Peleș, Catedrala Patriarhală, Palatul și Biserica de la Mogoșoaia, Palatul și Biserica de la Potlogi, Mănăstirea Curtea de Argeș, Mănăstirea Horezu, Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, Mănăstirea Cozia, Mănăstirea “Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus.

Programul turistic se va desfășura de-a lungul a 3 zile, în perioada 17 – 19 august 2018, totalul traseului parcurs însumând aproximativ 750 km, oferindu-le turiștilor ocazia de a descoperi monumente impresionante de artă, de a afla lucruri noi și interesante, dar și bucuria liniștii ce cuprinde orice vatră monahală din țara noastră, astfel încât, cultura să fie îmbinată cu rugăciunea, liniștea cu încântarea privirii.

Harta traseului

II.3 Analiza de preț a traseului

III.3 Etapizarea programului

Ziua 1-a. Sâmbăta de Sus – București (267km)

Întâlnirea pelerinilor va avea loc la ora 600 în fața Mănăstirii, iar plecarea va avea loc la ora 6.30

Primul popas îl vom face în Făgăraș, la Biserica Sfântul Nicolae, unde părintele paroh ne va vorbi despre istoria și importanța locașului de cult și va binecuvânta grupul de pelerini, rostind rugăciunea de călătorie.

Biserica Sfântul Nicolae – Făgăraș (1697)

Este cunoscut faptul că încă înainte de anul 1456, în Făgăraș a existat o biserică ortodoxă românească pe strada Grecilor, care însă a fost distrusă în timpul răscoalei făgărășenilor, iar românii au fost alungați din oraș ca unii care întâmpinaseră cu dușmănie luarea în stăpânire a Făgărașului de către cei de alt neam. Treptat însă aceștia și-au redobândit casele și proprietățile, dar împiedicați fiind atât de catolici, cât și de calvini, românii nu și-au putut reconstrui biserica timp de aproape 250 de ani.

Mihai Viteazul, după anul 1595, a zidit o biserică românească în centrul orașului Făgăraș, în vecinătatea de miazăzi-apus a șanțului cetății, între șanț și drum. Existența ei a fost însă de scurtă durată deoarece, odată cu căderea lui Mihai, a căzut și biserica lui pradă furiei celor de altă credință, care au distrus-o complet. Așa se face că la data de l martie 1617, principele Gavril Bethlen a dat terenul rămas liber de orice clădire, ca ipotecă, pentru 300 de florini ungurești, căpitanului districtului Mihai Gyulai, „…pe care teren și loc de casă hipotecar fusese odinioară clădită o biserică a lui Mihai voievodul Țării Românești”.

După dărâmarea din oraș a bisericii lui Mihai Viteazu, la 1625, Gavril Bethlen a permis românilor din Făgăraș să-și țină preot pe cheltuiala lor, iar biserică proprie și-au putut construi numai în 1648, cu autorizație de la Gh. Rákóczi I. Dar și aceasta după 10 ani, în luna august a anului 1658, au ars-o tătarii, care năvăleau prin Valea Oltului împotriva lui Gh. Rákóczi II, când au incendiat Făgărașul și satele din cale.

Făgărășeni și-au ținut după aceea slujbele ortodoxe într-o capelă, ridicată în cimitir, în care se prohodeau morții, și în care, de atunci țineau si liturghia.

Dorința făgărășenilor de a avea propria lor biserică s-a materializat numai de voievodul Constantin Brâncoveanu, la 1698, el reușind să înlăture multe piedici, pe care românii săraci și disprețuiți n-ar fi fost în stare să le depășească.

Autorizația construcției a fost obținută de Brâncoveanu la 10 octombrie 1694, de la principele Mihai Apafi II, cu consimțământul și în numele Consistoriului general al eclejiilor reformatei.

Construirea bisericii s-a făcut însă foarte greu datorită numeroaselor piedici pe care i le-au pus reformații din cetate care doreau: “Să nu fie vătămată jurisdicția bisericii reformate asupra preoților religiei grecești (ortodoxe) în Transilvania, ba mai mult, zisul domn principe (Brâncoveanu) să fie îndatorat, întrucât e posibil, să fie bun prieten ajutător și patron dreptului religiei reformate, în acel loc si chiar și întregii biserici reformate din Transilvania. Zidurile bisericii să nu fie prea groase, nici pereții foarte înalți, din respect față de cetate, a cărei tărie are trebuință să cerceteze si să vadă și în această parte.”

Odată începută construcția bisericii la 4 ianuarie 1698, când edificiul lăcașului ortodox era destul de înaintat cu ziditul, Petru Vaida șeful curții princiare (principis aulae magister) a înaintat un protest înaintea forului competent pentru astfel de chestiuni: Capitlului din Alba Iulia, în numele său si al întregii eclezii reformate din Făgăraș, că biserica valahilor schizmatici este ridicată fără autorizația principelui și în prejudiciul ecleziei reformate, iar reformații să aibă dreptul ca oricând să o dărâme si să o nimicească.

Biserica brâncovenească din Făgăraș (imagine de epocă)

Inscripția de deasupra intrării, care din fericire s-a păstrat până astăzi, ne arată că biserica a fost finalizată în anul 1698: „Această sfântă și dumnezească beserică a Răsăritului Io Costandinú-B[râncovean] Basarabu Voievod domnul si oblăduitorul a toatei Țărăi Rum[a]nești. în slav[a] și lauda preasfintei și necuprinsei trei ipostasis și una f[i]ință Troiță și întru cinstea sfîntului și de ciudesse [minuni] făcătoriului Nicolae episcopului Mirelechii a căruia si hramul ieste, den temelie cu toată cheltuiala sa o au ridicat si o a zidit la anul de la spăsenia lumii 1698, la al zecelea an al domniei sale. Și sau început la luna lui Iunie 17 zile și sau sfârșit la luna lui Sepe[m]vrie 30 zile, la anul. Și au fost ispravnic Neagoe Pitar Rătescu. 7206……1697.

Pisania bisericii brâncovenești din Făgăraș.

Din anul 1723 biserica cu toată înzestrările ei au fost luate cu forța de greco-catolici, iar preotul ortodox Toma și epitropul Vasile Pop au fost aruncați în temniță. Ortodocșii din Făgăraș și-au improvizat o capelă într-o casă particulară, dar pentru puțin timp deoarece a fost închisă forțat, iar biserica brâncovenească devenită catedrală unită a rămas fără credincioși după cum însuși episcopul Inochentie Klein, într-un report către cancelarul aulic transilvan scria: „Biserica catedrală din Făgăraș nu are popor, în continu stă încuiată și întristată, și grecii vreau să pună mina pe ea".

Intervențiile făgărășenilor, inclusiv ale văduvei lui Brâncoveanu, din 8 aprilie 1724, la baronul Viechter, directorul cameral al Transilvaniei, la Camera aulică nu au avut rezultate. Biserica a fost recuperată cu forța în timpul răscoalei religioase din 1761, dar pentru numai vreo două luni, fiind restituită greco-catolicilor de generalul Nicolae Adolf Buccow. Acesta a decretat că biserica rămâne celor 12 familii greco-catolice, iar cele 142 de familii ortodoxe conscrise, au fost trimise la biserica din Beclean, deoarece nu li s-a mai permis să-și mai aibă în Făgăraș nici capelă și le-a luat și dreptul ca nici în viitor să nu-și mai poată zidi altă biserică.

În prezent biserica brâncovenească aparține credincioșilor ortodocși fiind organizată ca biserică parohială.

Tot în Făgăraș, pelerinii pot admira din autocar, măreața Cetate a Făgărașului, monument istoric de importanță internațională ce a fost desemnat ca al doilea cel mai frumos castel din lume.

Cetatea Făgăraș

Centrul unuia dintre cele mai mari domenii din Transilvania, care la 1632 cuprindea 62 de sate, cetatea Făgărașului a fost, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea și mai cu seamă în secoul al XVII-lea, reședință nobiliră și princiară importantă.

Construirea unui punct fortificat la Făgăraș trebuie pusă în legătură cu poziția sa strategică – la jumătatea drumului comercial dinspre Sibiu și Brașov și în vecinătatea Țării Românești (de a cărei istorie a fost legată), stăpânirea cetății dovedindu-se foarte importantă pentru voievozii și principii Transilvaniei. Ștefan Mailat și Gașpar Becheș au folosit-o ca piesă de sprijin în lupta pentru tronul Transilvaniei, Mihai Viteazul a considerat-o ,,cetate de scaun”, principele Gabriel Bethlen i-a acordat întâietate față de Alba Iulia în modernizarea fortificațiilor, iar Mihail Apafi o va transforma, datorită poziției sale întărite, în reședință princiară. Aici, în cetatea Făgărașului s-au ținut între 1670 și 1691 11 Diete și 18 delegații (reuniuni mai restrânse), în timp ce la Alba Iulia 15 Diete și 3 delegații.

Primele știri documentare care atestă existența cetății de piatră sunt din 1455, când este menționat un ,,castelan”, iar în anul următor Iancu de Hunedoara, scriind brașovenilor, amintește de ,,cetatea noastră Făgăraș”.

Cercetările arheologice din cetate desfășurate cu ocazia diferitelor etape de restaurare au scos la iveală existența, înaintea acestei cetăți de piatră, unei fortificații din lemn cu val de pământ, construită aproximativ pe amplasamentul actualei cetății. Distrugerea violentă relevată de cercetările arheologice a curmat brusc, către mijlocul secolului al XIII-lea, existența acestei fortificații, distrugere ce poate fi pusă în legătură cu invazia tătară din 1241. Tipologic, fortificația de lemn se încadrează în sistemul general de apărare practicat în Transilvania.

Cetatea de zid, atestată documentar la mijlocul secolului al XV-lea, prezintă o planimetrie de tip patrulater neregulat, cu latura de est mai lungă și apărată de un turn de avanpost de tip barbacană, la o distanță de circa 20 de metri de cetate. Incinta era formată de un zid patrulater de tip crenelat, întrerupt de patru turnuri – trei de tip bastionar și unul rotund de tip donjon (care este și cel mai înalt turn al cetății). Paramentul zidurilor de apărare prevăzute cu ambrazuri aveau la partea superioară, în spatele crenelurilor un drum de strajă, din bârne groase, ale căror urme în zidărie se mai pot vedea și acum în unele spații netencuite.

Tipologic, în această fază, cetatea Făgărașului se poate defini ca o fortificație de apărare cu caracter militar. Ca stil de construcție, cetatea corespunde în secolul al XVI-lea, sistemului de fortificații occidental introdus în Transilvania începând cu secolul al XIV-lea.

Veacul al XVI-lea aduce cu sine cele mai importante modificări petrecute în arhitectura cetății Făgărașului, care vor transforma cetatea de apărare într-un castel cu o puternică fortificație exterioară.

Inițiatorul acestor ample lucrări va fi Ștefan Mailat (voievod al Transilvaniei între 1534 -1540 și proprietar al cetății între 1528-1541) care separă planul de castel (locuința nobiliară) de planul de cetate (construcția militară propriu-zisă). Înconjoară cetatea de piatră cu zid de apărare, zid care va îngloba și turnul barbacană, cu fante pentru artilerie, coronament crenelat, respectând planimetria vechilor ziduri de apărare. Zidurile interioare sunt dublate cu ziduri de cărămidă, culoarele astfel create având diferite destinații – casele voievodului, sufrageria căpitanului etc. Tipologic, toate acestea transformă cetatea de apărare într-un castel seniorial fortificat.

Gaspar Békés, proprietar al Făgărașului între 1567 – 1573, realizează șanțul din jurul cetății, pământul scos fiind folosit pentru întărirea părții interioare a zidurilor.

La sfârșitul secolului al XVI-lea este posibil ca în timpul lui Ștefan Bathory (voievod al Transilvaniei între 1571-1586) și a lui Balthazar Bathory (stăpân al cetății între 1588-1594) să se fi efectuat transformarea tuturor celor patru laturi ale vechii cetății în apartamente și înglobarea celor patru turnuri la nivelul acestora. Tot acum începe construirea primului bastion care va purta numele familiei, în colțul sud-estic al incintei exterioare, dar care va fi terminat ulterior. De numele lui Balthazar Bathory se leagă o serie de transformări estetice importante și ridicarea unui nivel trei, cel puțin, deasupra uneia dintre laturile cetății (cea sudică), ancadramente de piatră păstrând blazonul lui.

În secolul al XVII – lea, transformările arhitecturale stabilesc forma actuală a complexului fortificat de la Făgăraș. Gabriel Bethlen (principe al Transilvaniei între 1613-1629), unul dintre cei mai importanți constructori ai cetății, întocmește, în 1623 un plan privind lucrările de construcție și modernizare a cetății în 36 de puncte, plan care prevedea printre altele, construirea a încă trei bastioane prevăzute cu cazemate, realizarea unui număr de 600.000 de cărămizi într-un an de către 1500 de iobagi permanenți, organizați în trei schimburi, cărămizi necesare ridicării bastioanelor. Gabriel Bethlen va reamenaja sălile interioare ale castelului, va construi loggiile de pe latura de sud a castelului în stil italian, deschise spre curtea interioară pe arcuri a șase pile de zidărie masive și impunătoare. Ferestrele curților interioare au ancadramente simple, dar elegante, intrările de pe loggie au samblaj sculptat în meplat sau în relief cu motive renascentiste. Gustul estetic al acestui principe, influențat de Renașterea italiană (a adus din Italia arhitecți și meșteri sticlari din Murano care vor lucra pentru curtea princiară de la Făgăraș), a insuflat eleganță și frumusețe unei construcții mai mult militară decât utilitară.

Cetatea Făgăraș – 1910

Lucrările de modernizare au continuat și sub Gheorghe Rakóczi, principele Transilvaniei între 1631-1648, când sunt podite cele patru bastioane, este contruit corpul de gardă, lipit de partea nordică a turnului porții; tot acum este pietruit și șanțul cetății, care în caz de atac își putea tripla volumul de apă, sunt reparate podurile de acces – cel de pe latura de est și de pe latura de nord.

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ultimii proprietari nu mai întreprind lucrări de amploare, ci doar operațiuni de reparații și întreținere.  Trecerea Făgărașului în proprietate austriacă, în 1696 și transformarea în garnizoană a însemnat începutul unei perioade de degradare surprinsă și în inventarul din 1726. Servind unor scopuri militare, castelul și cetatea de la Făgăraș își pierd eleganța și măreția de odinioară.

Între 1918 și 1948 a fost garnizoană a armatei române. Din 1918 până în 1923, aici a fost lagăr pentru rușii albi, presa vremii consemnând donațiile pe care regina Maria le-a făcut pentru aceștia. În anul 1939, polonezii și-au găsit în cetate un refugiu. Între anii 1948-1960, cetatea Făgărașului a fost transformată în închisoare pentru deținuți politici, iar după anul 1960, cetatea va fi dezafectată și vor începe vaste lucrări de restaurare care au vizat redarea aspectului de castel fortificat din perioada de glorie a secolului al XVII-lea.

De la Făgăraș ne îndreptăm către Brașov, trecând pe la Mănăstirea Rupestră de la Șinca Veche, unde pelerinii vor avea ocazia de a se închina la o părticică din moaștele Sfântului Nectarie dar și de a vizita grotele unde vreme de sute de ani, au viețuit o seamă de monahi în liniște și rugăciune.

Mănăstirea Rupestră de la Șinca Veche

Vechiul așezământ monahal de la Șinca Veche este atestat documentar din timpul domniei Maria Tereza, o perioadă plină de semnificații amare pentru poporul român din Transilvania. Grea a fost lupta românilor din Ardeal pentru credința lor între anii 1701-1761, când sub domnia Mariei Tereza, imperiul Austro-Ungar încerca creșterea bisericii unite.

Analogiile constructiv-stilistice cu una dintre bisericuțele de la Basarabi, Constanța, care este practic identică bisericii 2 de la Șinca Veche atât prin scobirea în stâncă, cât și în ce privește compartimentarea planimetrică (pronos, naos, absidă semicirculară) și volumetria, ca și forma boltei semicilindrică a naosului și pronaosului și semicalotă a absidei (altarul), ca și prezența încăperilor anexe. Datarea bisericuței de la Basarabi este conform inscripției cu grafit, în anul 992.

O conscripție oficială din 1748 ne arată că în Șinca Veche erau două mânăstiri: una în partea de jos a satului pe pământul boieresc al călugărului bătrân și neputincios popa Manu, cu 4 călugări și 2 călugărițe și cu această avere: 1 cal, 1 vacă cu lapte, 9 stupi, arător de 2 gălete de cucuruz și fânaț de 2 care de fân; cealaltă mănăstire în partea de sus a comunei, devenită apoi Șinca Nouă.

Episcopul unit P.P. Aron spune la 1755 că aceste două mânăstiri sunt ocupate de ortodocși.

În altă conscripție se vorbește despre cinci mânăstiri, care se numeau după locul unde erau adăpostite: la Trestioara, in Strâmba, in Valea Lărguță, pe Crețul și nenumit locul.

Mânăstirea și chiliile călugărilor de „pe Crețul“ erau făcute în stâncă. Ce s-a întâmplat cu aceste mânăstiri, dintre care una a fost refăcută pe la 1779, ne spun preoții din Șinca Nouă: “și în hotarul comunei sus zise la Crețu s-a aflat o peșteră în peatră cu călugări, unde s-a slujit sfânta liturghie… și în al 3-lea Iunie 1761 s-au ars schiturile și oamenii au eșit din casele lor și s-au dus în Țara Românească.”

Același Ștefan Meteș ne spune: "Din Șinca Veche, la câteva minute spre miazăzi, ajungi la dealul Pleșul. Pe versanul de apus al colinei, înspre pârâul Cetățuie, e o fostă mănăstire, scobită în gresie nisipoasă, foarte ușor de măcinat, chiar și numai frecând-o cu degetele. Peștera de la început a trebuit să fie lărgită cu ciocanul, urme de ciocan se văd pretutindeni pe pereți. Azi e în stare rea, apa ploilor și gerul macină mereu din pereții ei, pavimentul e îngrămădit de această măcinătură.”

Mănăstirea Șinca Veche

Plecăm de la Mănăstirea Șinca Veche mai bogați spiritual și cu nădejdea ca in aceeași seară să ne reîntâlnim cu Sfântul Nectarie la Mănăstirea „Radu – Vodă” din București. Apoi, ne urmăm traseul către Brașov, trecând prin localitatea Vlădeni, unde poposim vreme de câteva minute pentru a vizita Casa Memorială „Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae”.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

1903: Părintele Dumitru Stăniloae s-a născut în data de 16 noiembrie în Vlădeni, județul Brașov; Dumitru, ultimul din cei cinci copii ai lui Irimie și Reveca; mama era nepoată de preot.

1917: 10 februarie, pleacă la Brașov să urmeze cursurile Liceului confesional umanist „Andrei Șaguna”.

1918: I se oferă o bursă pentru clasa a IV-a de către Fundația „Emanuil Gojdu”.

1922: Primește o bursă în cadrul Universității din Cernăuți.

1923–1924: După un an părăsește Universitatea pentru a se înscrie și urma cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității din București.

1924: În Postul Mare se întâlnește cu mitropolitul Nicolae Bălan, care-i oferă o bursă la Centrul Mitropolitan din Sibiu.

1927: Termină anul IV la Cernăuți și susține licența în Teologie sub conducerea prof. Vasile Loichiță, cu lucrarea Botezul copiilor; primește o bursă pentru studii de specializare la Atena.

1928: Toamna, susține la Cernăuți teza de doctorat cu titlul Viața și opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești, sub îndrumarea prof. V Loichiță. Centrul Mitropolitan din Sibiu îi oferă o bursă pentru Bizantinologie și Dogmatică. Pleacă la Munchen, pentru semestrul de iarnă, urmând seminarul de Istorie și filologie bizantină al profesorului August Heisenberg, tatăl celebrului fizician.

1929: În ianuarie pleacă la Berlin, pentru semestrul de vară, având profesori pe Hans Lietzmann și Reinhold Seeberg, apoi la Paris și la Belgrad, pentru studii de Bizantinologie și Dogmatică și documentare asupra operei originale a Sfântului Grigorie Palama; la întoarcerea în țară este încadrat profesor suplinitor la catedra de Teologie fundamentală a Academiei Teologice „Andreiene”; aici, în decursul celor 17 ani de activitate didactică, a predat Teologie Dogmatică (1929- 1946), Apologetică (1929-1932 și 1936-1937), Pastorală (1932-1936) și Limba Greacă (1929-1934). La Cernăuți i se publică teza de doctorat.

1930: Pleacă la Constantinopol pentru a cerceta și copia opera teologică a Sfântului Grigorie Palama; în 5 octombrie se căsătorește cu Maria (născută Mihu).

1931: În luna mai i se nasc primii doi copii gemeni, Dumitru (care moare în septembrie 1931) și Maria; în 16 octombrie, este hirotonit diacon. Apare la Sibiu Catolicismul de după războiu.

1932: La 25 septembrie este hirotonit preot.

1933: La 8 octombrie se naște Lidia, avându-l ca naș de botez pe istoricul transilvănean Ioan Lupaș.

1934: La 1 ianuarie este numit redactor responsabil al ziarului Telegraful Român, funcție îndeplinită, vreme de 12 ani, până în 13 mai 1945. îl cunoaște și leagă o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic.

1936: În iunie este numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcție îndeplinită până în 1946.

1938: Apare la Sibiu lucrarea fundamentală Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama.

1939: Publică la Sibiu Ortodoxie și românism.

1940: Vara, România intră în cel de-al Doilea Război Mondial. Se constituie, la inițiativa poetului Sandu Tudor, grupul Rugul aprins, din care făceau parte Ierom. Ivan Kulighin, duhovnicul mitropolitului rus de Rostov (refugiat la Cernica), Ierom. Benedict Ghiuș, Ierom. Sofian Boghiu, Prof. Alexandru Mironescu, poetul Vasile Voiculescu, Arh. Constantin Joja, Pr. Andrei Scrima, Ion Marin Sadoveanu; întâlnirile periodice la mănăstirile Antim și Cernica au constituit o înviorare duhovnicească a vieții creștine în București.

1942: Apare la Sibiu Poziția domnului Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie, conținând și articole publicate inițial în Telegraful Român.

1943: Apare la Sibiu Iisus Hristos sau Restaurarea omului.

1945: La sfârșitul lunii aprilie, moare fiica Maria (Mioara).

1946: Sub presiunea autorităților comuniste, reprezentate de Petru Groza, mitropolitul Nicolae Bălan este silit, împotriva propriei voințe, să-i ceară demisia din funcția de rector al Academiei; rămâne profesor în continuare până în 1947. Apare la Sibiu, primul volum din traducerea FILOCALIEI sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. Este transferat prin „chemare” la Facultatea de Teologie a Universității din București, urmându-l la catedra de Teologie ascetică și mistică pe Nichifor Crainic.

1947: Locuiește cu soția și fiica Lidia în casa parohială a bisericii „Sfântul Gheorghe Vechi”. Apare la Sibiu volumul 2 al Filocaliei.

1948: Apar la Sibiu volumele 3 și 4 ale Filocaliei.

1949: Catedra de Teologie ascetică și mistică fiind desființată, rămâne profesor de Teologie dogmatică și simbolică pentru doctoranzi.

1950: Participă la întâlnirile organizate de grupul Rugul aprins.

1955: La Sibiu are loc un mare congres al preoților ortodocși; Petru Groza, membru al prezidiului refuză să vorbească cu Părintele Stăniloae, fapt ce va avea consecințe negative mai târziu. Are loc canonizarea Sfântului Calinic de la Cernica.

1958: Începe un nou și mare val de arestări în România, ca o condiție a retragerii trupelor sovietice. Sunt arestați membri ai grupului Rugul aprins. Este urmărit de Securitate. La 4 septembrie este arestat, se face percheziție la domiciliul din București. În 5 septembrie, ora 4.00 dimineața, este dus la închisoarea din strada Uranus, pentru o lună, apoi în strada Plevnei, pentru încă o lună. În 4 noiembrie, începe procesul înscenat, caracteristic regimului comunist. Apare la București Teologia dogmatică și simbolică: manual pentru Institutele Teologice, în colaborare cu Nicolae Chițescu, Isidor Todoran, Ioan Petreuță – Părintele Stăniloae nu a fost consemnat ca autor, întrucât, înainte de publicarea lucrării, a fost arestat.

1959: Este dus la Aiud, având printre alți colegi de celulă pe preotul Lazarov, paroh în Dobrogea sau pe avocatul și publicistul Petre Pandrea, care-1 evocă în scrierile sale. Vreme de câteva luni este ținut în regim de izolare totală. Lidia, fiica părintelui, căsătorită între timp, naște pe unicul nepot Dumitru Horia; fiind asistentă la catedra de Fizică a Universității din București – prof. Hulubei – este obligată să părăsească Universitatea.

1961: Toamna, este adus la București pentru noi cercetări penale.

1962: În martie este readus la penitenciarul din Aiud.

1963: În ianuarie este eliberat din închisoare și lucrează ca funcționar la Biblioteca Sfântului Sinod. în octombrie este reintegrat la catedră.

1965: Este solicitat să scrie articole și studii, de către cei care-l cenzuraseră înainte (Departamentul Cultelor se pregătea să prezinte Occidentului imaginea unei libertăți religioase).

1968: Este invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorii Paul Miron și respectiv Heyer, pentru conferințe; primește acordul Departamentului Cultelor, ce urma politica schimbării imaginii României.

1969: Conferențiază la Oxford unde leagă prietenie cu profesorul de Teologie și scriitorul anglican Donald Allchin.

1971: Merge la Vatican ca membru al delegației Bisericii Ortodoxe Române.

1973: Apare la București Uniatismul în Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român. Devine pensionar cu titlu de profesor onorar, rămânând profesor consultant pentru cursul de doctorat.

1976: Apare la București Filocalia, volumul 5, iar la Atena volumul Гια Ένα Ορθοδοξο Οικουμενισμό, Ευχαριστία, Πίστη, Εκκληςία(Despre un ecumenism ortodox. Euharistie, credință, Biserică), cu o prefață semnată de Panayotis Nellas. Este declarat Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din Tesalonic; în perioada 1929 august participă la Al Doilea Congres al Facultăților de Teologie Ortodoxă organizat la mănăstirea Penteli – Atena, alături de preoții profesori Ene Braniște, Ion Bria, Ioan G. Coman, Dumitru Popescu și Dumitru Radu.

1977: Apar la București volumele 6 și 7 ale Filocaliei.

1978: Apare la București Teologia dogmatică ortodoxă pentru Institutele teologice, volumele 1-3.

1979: Apare la București Filocalia, volumul 8.

1980: Apare la București Filocalia, volumul 9; la Geneva, Dieu est Amour, traducere de D. Nesser; la New York, Theology and the Church, traducere de R. Berringer, cu o prefață de John Meyendorff; la Atena, Προσευχή, Eλευθεία, Aγίοτητα(Rugăciune, libertate, sfințenie). I se acordă premiul „Dr. Leopold Lucas” al Universității din Tübingen.

1981: Este numit Doctor Honoris Causaal Institutului ortodox „Saint Serge” din Paris. Este premiat la Londra cu distincția onorifică „Crucea Sfântului Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești. Apare la Paris Prière de Jésus et expérience de Saint Esprit, cu o prefață scrisă de Olivier Clément; la București Teologia morală ortodoxă, vol. 3: Spiritualitatea ortodoxă (Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe) și Filocalia, volumul 10.

1982: I se acordă titlul Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie a Universității din Belgrad; în noiembrie conferențiază la New York, Boston, Detroit, Chicago, Washington. Apare la București traducerea din Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, vol. 1.

1985: Apare la Benzinger Verlag, Gütersloher Verlagshaus, Orthodoxe Dogmatik, vol. I, în traducerea profesorului H. Pitters, cu o introducere scrisă de Jürgen Moltmann; la Paris apare Le génie de l’Orthodoxie, traducere de Dan Ilie Ciobotea (azi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), cu o prefață scrisă de Olivier Clément.

1986: Apare la Craiova Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă.

1987: Apare la Craiova Chipul nemuritor al Iui Dumnezeu și la București traducerea Scrieri, partea I, de Sfântul Atanasie cel Mare.

1988: Apare la București traducerea Scrieri, partea a II-a, de Sfântul Atanasie cel Mare.

1990: Devine membru corespondent al Academiei Române. Apare în aceeași editură ca și primul volum Orthodoxe Dogmatik, vol. 2, traducere de H. Pitters, cu o prefață scrisă de Jurgen Moltmann; la Roman apare Filocalia, volumul 11, iar la Craiova volumul Studii de Teologie dogmatică ortodoxă care cuprinde Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Omul și Dumnezeu și traducerea Imnele iubirii dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

1991: Devine membru titular al Academiei Române. Este numit Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie a Universității din Atena. Apare la Sibiu Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos; la București apare traducerea Scrieri, vol. 1, de Sfântul Chiril al Alexandriei și Filocalia, volumul 12.

1992: Este numit Doctor Honoris Causa al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din București. Apare la Craiova volumul Reflecții despre spiritualitatea poporului român.

1993: Apar la București lucrările Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului și Sfânta Treime sau La început a fost iubirea. La 5 octombrie din același an, Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la cele veșnice.

De la Vlădeni, ne îndreptăm către Brașov unde vedem Piața Sfatului și Biserica Neagra, îndreptându-ne către Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului și Prima Școală Românească. Interesant de aflat și mai puțin cunoscut este faptul că, unul din cele două paraclise ale Bisericii Sfântul Nicolae și anume, Paraclisul „Buna Vestire” din partea nordică este ridicat la cererea și cu ajutorul domniței Ancuța, fiica lui Constantin Brâncoveanu.

Biserica Sfântul Nicolae.

Prima biserică din Șcheii Brașovului a fost din lemn, de pe la anul 1292, având drept ocrotitor pe Sfântul Nicolae. În veacul al XV-lea, începând cu anul 1495, se construiește o biserică din zid, cu o navă dreptunghiulară și absidă cu patru laturi, cu particularitatea unei muchii în ax, cu sprijinul domnului muntean Vlad Călugărul. A treia construcție o pornește Neagoe Basarab în 1495, tot în piatră, cu un plan asemănător precedentei, cu absida poligonală, cu muchii în ax și trei contraforturi. Biserica se bucură și de aportul ctitoricesc al mai multor voievozi și boieri din Muntenia și Moldova. Lui Neagoe Basarab îi urmează Petru Cercel, care a fost îndemnat de inimoșii protopopi din Șchei, Iane și Mihai, ultimul fiind Aron Vodă al Moldovei, care a susținut terminarea zugrăvelii și a turnului. La 1651 sunt definitivate construcțiile paraclisului din turnul bisericii cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul“ – unic în țara noastră -, unde se săvârșea Miezonoptica, dar care a fost și ascunzătoare pentru domnii din Muntenia ori Moldova.

Astfel cronicile locale, începând cu cea a protopopului Vasile (1628) si Radu Tempea II (1741), continuate de multi alti cronicari, surprind sporadic momente de evolutie privind construirea bisericii. La un veac dupa prima atestare, la 15 decembrie 1399, papa Bonifaciu al IX-lea emite un edict papal prin care cere si porunceste epicopului de Strigoniu sa converteasca pe " fidelii" din Schei "deoarece, dupa cum am înteles – scria papa – au o biserica pentru folosul lor si slujirea zeilor (sic.)".

Cercetari prilejuite de lucrarile de restaurare, initiate de Directia Monumentelor Istorice între anii 1969-1975, au confirmat existenta succesiva a trei edificii de cult, începând cu veacul al XIV-lea. Cea dintâi era o biserica de lemn, la care au slujit între altii, preotii Costea (+1477) si Patru cel Batran (+1541). În veacul al XV-lea (începând cu anul 1495) se construieste o biserica din zid cu o nava dreptunghiulara si absida cu patru laturi, cu particularitatea unei muchii în ax, cu sprijinul domnului muntean Vlad Calugarul. A treia constructie o porneste Neagoe Basarab, tot în piatra, cu un plan asemanator precedentei, cu absida poligonala, cu muchii în ax si trei contraforturi, motiv pentru care cronicile locale îi adreseaza meritate omagii.

Pâna la mijlocul veacului al XVIII-lea, biserica din lemn nu cunoaste alte modificari, ea purtând cu siguranta hramul "Uspeniei"(Adormirea Maicii Domnului) careia i se adresa si actul de danie al familiei lui Mihai Viteazul din 1602, oferind acestei biserici mosia Micsunesti din Muntenia. În schimb, biserica de piatra se bucura de aportul ctitoricesc al mai multor voievozi si boieri din Muntenia si Moldova. Lui Neagoe Basarab îi urmeaza Petru Cercel, care, îndemnat de inimosii protopopi din Schei, Iane si Mihai, "au ridicat – ne precizeaza cronicarul Radu Tempea – tinda bisericii de piatra si au înfrumusetat oltariul si besereca cea veche cu toate chipurile sfintilor si cu podoabe în anul 7092 (=1583)". "Ce n-au ispravit Petru Voda – scrie cronica în continuare – Aron Voda (al Moldovei) au ispravit si au zugravit si au înaltat turnul". Ulterior biserica se completeaza prin adaugiri arhitectonice. La 1651 sunt definitivate constructiile paraclisului din turnul bisericii cu hramul Sf. Ioan Botezatorul (unic în tara noastra), unde se obosnuia a se savarsi slujba monastica a Mezonopticii.

O noua modificare arhitectonica se produce la 1733 "iulie 9 zile, luni, la 7 ceasuri – ne precizeaza cronica amintita – s-au pus temeliile paraclisului, care s-au facut pentru treaba ispovedaniei, întru hramul Blagovestenilor Precestei, care s-au facut prin îndrumarea si purtarea de grija a popei Radului s(fiul) popei Radu Tempea". Astfel se naste impresionantul paraclis de nord, prin stradania protopopului cronicar Radu Tempea II, dar si în baza daniei domnitei Ancuta, fiica voievodului Costantin Brâncoveanu. Purtând hramul Bunei Vestiri, noul paraclis a fost îmbracat în pictura murala între anii 1735-1738 de vestitii "zugravi" craioveni Hranite Grigore, Gheorghe, Ioan si Mihail, care reproduc între altele apocalipsul Sfantului Ioan, primul sobor de la Niceia din 325, tema Deisis si a învierii, "roata lumii"(o scena unica a rotirii pamantului în jurul soarelui, rotatie executata de sfinti), program iconografic surprinzator si apreciat de marii specialisti în domeniu.

Urmând exemplul protopopului Radu Tempea, urmasul sau, protopopul Eustatie Grid (tatal primului gramatic, Dimitrie Eustatievici Brasoveanul) construieste pentru echilibru arhitectornic cel de al doilea paraclis, spre sud, pe care îl defnitiveaza la 1750, având ca hram "Înaltarea Domnului", bucurându-se de sprijinul localnicilor, negustori de vaza : Radu Pricop cu sotia, Paraschiv si Hagi Pricup cu sotia Anstasia. Valorosul paraclis impresioneaza, nu numai prin valorile picturale de secol XVIII, realizate de zugravii Ioan, Iancu, Constantin si Irimie, ci si prin tâmpla originala cu motive brâncovenesti, restaurata dupa 1975 de Directia Monumentelor Istorice.

Asa cum se prezinta astazi biserica, este formata dintr-o nava rectagulara unita, cu absida circulara de la rasarit si cu pronaosul si tinda de la apus. Interiorul bisericii centrale este îmbracat cu pictura valorosului artist Costin Petrescu, executata în deceniul al cincilea al veacului XX, folosindu-se si de concursul elevilor sai de la Belle-Arte. Gasim aici pe peretele dinspre miaza-noapte fresca intrarii lui Mihai Viteazul în Brasov, întâmpinat la poarta cetatii de protopopul Mihai, cunoscutul colaborator coresian. Pe peretele frontal gasim imaginea a patru voievozi ctitori si tabloul alegoric al tipografiei coresiene, iar pe peretele de sud scena încoronarii lui Ferdinand la Alba Iulia, pentru ca pe peretele dinspre rasarit sa putem privi un moment festiv cu mitropolitul Andrei Saguna, liceul, ctitorit de înaltul ierarh si alaiul junilor. Portretul mitropolitului Andrei Saguna si al mitropolitului Nicolae Balan se gasesc si în interiorul bisericii pe peretele de sud, pentru ca pe cel de nord sa aflam imaginea regelui Mihai si al mamei sale Elena, realizate tot de Costin Petrescu în cadrul lucrarilor de restaurare dintre anii 1939-1946. Atunci s-a construit podisorul pentru cor, s-au realizaat usile de la intrare si stranile, sculptate de Moise Schiopul din Rupea. Protosincelul Ieronim Balintoiu de la Manastirea Hodos Bodrog realizeaza noul iconostas, conditii în care cel vechi este daruit bisericii din Predelut Bran.

Sub egida Bisericii s-a înfiintat prima scoala româneasca veacul al XIV-lea); s-au tiparit primele carti de circulatie în limba româna (prin diaconul Coresi); s-a scris prima gramatica româneasca (Dimitrie Eustatievici -1757); s-au tradus primele carti populare (dascalul Costea) si multe alte valori ale spiritualitatii românesti.

De-a lungul celor mai bine de sapte veacuri de existenta Biserica a fost slujita de preoti carturari cu valoroase contributii aduse pe altarul vietii spirituale românesti. În circumstantele de spati impuse mentionam pentru veacul XV pe Popa Costea si Popa Patru cel Batrân; pentru veacul al XVI-lea, activitatea tipografica a diaconului Coresi si activitatea carturareasca a protopopilor Iane si Mihai; pentru veacul al XVII-lea, activitatea protopopului cronicar Vasile si a dascalului Costea; pentru veacul XVIII, familia protopopilor Radu Tempea, Grizilor si Hobanilor, traducatori de carti, cronicari, autori de manuale scolare si pentru veacul al XIX-lea, activitatea protopopilor Ioan Popazu, Petru Gherman, Ioan Petric, iar pentru veacul al XX-lea pe protopopii Vasile Saftu, Ioan Priscu si Sterie Stinghe.

Biserica Sfântul Nicolae – Șcheii Brașovului

Prima Școală Romanească.

Prima Scoala Romaneasca, construita in 1495 pastreaza elementele stilului baroc de la modificarile care i-au fost aduse in anii 1760-1761. Intre 1557 si 1583 Diaconul Coresi tipareste aici 17 titluri in romana si slavona, pe hartie fabricata intr-o manufactura brasoveana.

Sub egida Bisericii s-a infiintat prima scoala romaneasca. Scoala noua, de piatra, a fost construita in 1597, prin osteneala protopopului Mihai, din fondul daruit cu draga inima de Aron Voda al Moldovei. Aici veneau sa cunoasca lumina invataturii toti copiii mai rasariti ai Brasovului.

Prima Scoala Romaneasca este recladita in 1760, adaugandu-i-se un etaj in stil baroc. Incepand cu anul 1559, limba de predare in aceasta scoala era romana.

Aici s-au tiparit primele carti de circulatie in limba romana – prin diaconul Coresi; s-a scris prima gramatica romaneasca – Dimitrie Eustatievici -1757; s-au tradus primele carti populare – dascalul Costea – si multe alte valori ale spiritualitatii romanesti. Muzeul Primei Scoli Romanesti este compus din mai multe camere, si anume: Sala de clasa "Anton Pann" care aminteste nu numai de popasurile merelui povestitor Anton Pann dar si de scoala veche, in jurul careia s-a fondat un focar de cultura, aici tiparindu-se cele dintai carti de cultura in limba romana,scriindu-se prima cronica cu subiect romanesc, prima gramatica romaneasca, primul calendar almanah in literatura romana;

Prima Școală Românească

Sala "Diaconul Coresi" ale carei exponate sunt: "Cazania a II-a" ("Cartea romaneasca cu invatatura"), "Psaltirea", "Sbornicul", "Octoihul" s.a.; Sala "Cartea, factor de unitate nationala", unde, cele peste 80 hrisoave domnesti, inscrise pe pergament si aurite, confirma permanentele legaturi intre tinuturile romanesti si, unde sunt expuse cele mai valoroase monumente de limba romana medievala printre care se numara: "Biblia de la Bucuresti"(1688), "Cazania lui Varlaam"(1643), "Indreptarea legii" de la Targoviste(1652),s.a.

Sala "Cartea si Carturarii brasoveni" – copistii, traducatorii, creatorii de limba literara, muzica si arta, toti acestia sunt reprezentati aici prin cateva dintre valorile adapostite in arhiva istorica a muzeului printre care sunt: "Omiliarul" din veacurile XI-XII, Molitvelnicul popei Bratu, Parimiarul protopopului Vasile, alaturi de tablourile in ulei pe panza ale fondatorului liceului "Andrei Saguna", precum si opereta "Crai nou" a lui Ciprian Porumbescu.

"Sala cu vatra"- un mic colt etnografic reprezentat de vatra, icoane pe sticla si obiecte casnice amintind de caracterul sasesc al Scheiului in perioada medievala.

Autoritatea locala accepta in 1578 folosirea ca prim manual romanesc a catehismului coresian la scoala din Schei. Mai trec cativa ani si popa Iane scrie intaiul text brasovean in limba romana, iar apoi, in secolul XVI, dascalul Barbu Hoban se osteneste si scoate primul manual de filosofie.

Nu se scurge multa vreme si, la 1757, dascalul Dimitrie Eustatievici scrie prima gramatica, iar la 1797 Radu Tempea al V-lea tipareste gramatica romaneasca. Unele carti se faceau pe atunci din piele de miel nenascut, pentru ca era foarte fina si neporoasa. Exista si acum expuse la muzeu astfel de raritati.

Intre 1821 si 1828 Anton Pann poposeste pentru catva timp in Schei. In luna mai 1848 George Ucenescu compune muzica imnului "Desteapta-te, Romane".

După vizitarea celor două obiective ne vom îndrepta pașii catre autocar și vom porni în direcția Predeal, unde vom fi asteptați de către personalul Pensiunii Pârâul Rece pentru a servi masa de prânz, unde pelerinii vor servi mâncare de post, având în vedere că ne aflăm într-o zi de vineri.

Pensiunea Pârâul Rece

De la Predeal mergem către Valea Prahovei, pentru a ajunge la Sinaia unde vizităm Mănăstirea și Castelul Peleș. În drumul nostru observăm frumoasele peisaje ale Văii Prahovei, admirăm Crucea Eroilor de pe Caraiman și purtăm în suflet minunația Bucegilor. Înălțăm o rugăciune tainică atunci când trecem pe lângă Mănăstirea Caraiman. Odată ajunși în Sinaia, sufletul nostru însetat de cultură și spiritualitate ne îndeamnă săpătrundem cu evlavie în incinta Mănăstirii, pentru a ne închina în cele două biserici și a vizita frumosul Muzeu.

Mănăstirea Sinaia

În secolele XV-XVI sunt atestate în zonă două mici schituri de lemn, Sf. Ana și Sf. Nicolae. Între 1690-1695 Spătarul Mihail Cantacuzino construiește partea veche a mănăstirii, cu biserica mică, una din primele construite în stilul brâncovenesc. A numit-o ,,Mănăstirea Sinaia” în amintirea pelerinajului său la Ierusalim și Muntele Sinai. Nu a fost niciodată închinată.

Între 1842-1846 este construită partea nouă a mănăstirii, cu biserica mare, care a fost refăcută între 1897-1903. Prima biserică electrificată din România.

În 1895 a fost inaugurat muzeul mănăstirii, primul de acest gen din România. Aici se află icoane de Pârvu Mutu – cel mai mare pictor bisericesc român, venerat ca sfânt sub numele de Cuviosul Pafnutie Zugravul -, icoane din Alep-Siria, din Moscova, sfinte cruci de la Betleem, Ioannina și Constantinopol. Biblia din 1688 este prima tipărită integral în limba română, iar tipăriturile muzicale sunt primele de acest fel în limba română. În paraclisul de iarnă din cetatea veche a funcționat prima școală din zonă. Tot în cetatea veche se află cavoul lui Take Ionescu, Prim-Ministru al României (+ 1922).

Mănăstirea Sinaia

Biserica ,,Adormirea Micii Domnului”

A fost construită în 1695 de Spătarul Mihail Cantacuzino și pictată în frescă de Parvu Mutu Zugravu. Primul stareț a fost ieromonahul Nicodim.

Biserica a ars în 1788, astfel că din pictura originală se mai păstrează scenele din turla naosului, afară de Pantocrator, cele din tabloul votiv și pridvorul deschis.

Tabloul votiv îl reprezintă pe ctitor, înconjurat de optsprezece copii (din care 12 adoptați), de prima soție, Maria și de cea de a doua, Teodora, precum și de alți membri ai familiei Cantacuzino, la loc de frunte fiind frații ctitorului, Domnitorul Șerban (1678-1688) și stolnicul Constantin. Mai sunt pictați trei Domnitori ai Țării Românești, cu care era înrudit prin mama sa : Sf. Neagoe Basarab (1512-1521), Radu Șerban (1601-1611) și Constantin Șerban (1654-1658).

Este o biserică micuță pentru că obștea era mică iar mănăstirea era izolată. Abia la mai bine de 100 de ani s-a simțit nevoia construirii unei biserici mai mari. Este monument istoric și de arhitectură de gradul I. Pisania de la intrare nu este cea originală, de la 1695, ci a fost pusă la restaurarea din 1795.

Biserica ,,Sfânta Treime”

A fost construită între anii 1842-1846 în timpul stareților Arhimandriți Ioasaf și Paisie. Refăcută între 1897-1903.

Pictura actuală a fost executată de un danez, Aage Exner, candelabrele sunt realizate la Viena, mobilierul este în lemn de paltin aurit în naos și în lemn de stejar în pronaos. În naos se află jilțurile familiei regale.

În pronaos este pictat întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme, mitropolitul primat Iosif Gheorghian (1886-1893, 1896-1909), apoi regele Carol I (1866-1914), lângă o coloană din piatră ciobită care simbolizează regatul încă neîntregit al României; în partea cealaltă a ușii, regina Elisabeta (alias Carmen Silva) este pictată lângă singurul lor copil, principesa Maria, moartă în fragedă copilărie. Ultimul personaj este Mihail Cantacuzino, ctitorul părții vechi a mănăstirii. Cele două icoane rusești din pronaos, ,,Sf. Serghie” și ,,Sf. Nicolae”, realizate în Lavra Sf. Serghie de Radonej de lângă Moscova, sunt darul făcut de Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei starețului Mănăstirii Sinaia, Nifon Arhimandritul, în 1903, cu ocazia botezului prințului Nicolae, fiul Regelui Ferdinand al României(1914-1927).

Paraclisul ,,Schimbarea la Față”

A fost folosit ca paraclis de iarnă. A fost construit în anul 1695 și a fost pictat tot de Pârvu Mutu în frescă. Incendierea mănăstirii, în 1788, în timpul războiului ruso-austro-turc, a afectat și paraclisul, astfel că pictura a fost pe alocuri refăcută în 1792. În altar, la proscomidiar, se păstrează cu litere chirilice numele zugravilor care au realizat noua pictură: ,,Pomenește preote cucernice și zugravii: Diacon Manole Zugravul, Ioan Zugravul, Tudorache Zugravul Stanciu, Hristea, April 30. 1792”.

Aici a funcționat școala monahală, din secolul al XVII-lea, iar din 1882 a fost folosit câțiva ani ca școală pentru copii din localitate.

Castelul Peleș

Castelul Peleș a fost construit la inițiativa primului Rege al României, Carol I, în afara perimetrului comunei Podul Neagului, localitate cu o suprafață de 24 de km în anul 1874, an în care, din inițiativa suveranului, comuna primește numele de Sinaia. Un an mai târziu, în centrul localității sunt construite primele case boierești, iar în 1876 începe construirea căii ferate Ploiești – Predeal, care străbate și Sinaia. Concomitent, între anii 1873 și 1875 a fost edificată fundația castelului Peleș. Ceremonia de punere a pietrei de temelie a reședinței a avut loc într-un cadru festiv la 10/22 august 1875.

Castelul Peleș

Castelul Peleș a fost construit la inițiativa Regelui Carol I,  pentru a-i servi drept reședință de vară, investită cu funcții politice, culturale și simbolice. După 1914, castelul Peleș și-a exersat în continuare funcția de reprezentare și de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, așa cum obișnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spațiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduiește ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia și găzduit de castelul Peleș până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităților comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecțiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă și cărți au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiași an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituții de cultură din marile orașe ale României, București, Brașov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Național, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleș, precum castelele Pelișor, reședința particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria și Foișor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României și reședință a regilor Carol al II-lea și Mihai I vor deveni case de creație și odihnă pentru scriitorii, muzicologii și artiștii plastici agreați de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia și evacuarea unei părți importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 și 1982, într-o fostă dependință a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecții regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduiește până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de șefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 și până azi, castelele Peleș și Pelișor sunt redeschise spre vizitare.

Lăsăm în urma noastră Sinaia și ne îndreptăm către capitala României. În drumul nostru, trecem pe lângă Câmpina, renumită localitate, unde Bogdan Petriceicu Hașdeu a ridicat un castel în memoria fiicei sale, dar și pentru micuța și frumoasa biserică ridicată în 1711 de Toma Cantacuzino, mare spătar al domnitorului Constantin Brâncoveanu. De aici trecem pe lângă ruinele faimosului Palat Cantacuzino de la Florești, numit și „Micul Trianon” și ajungem în preajma orașului Ploiești, pe care suntem nevoiți să il ocolim, dar despre care vom vorbi în cateva rânduri în cele ce urmează.

Ploiești

Primele atestari istorice (si plauzibile) apar la 1503, in documentele Brasovului, o data cu aparitia unor nume de carausi ploiesteni, ce aduceau marfuri brasovene, mai intai pe drumul Teleajenului si mai apoi de-a lungul Prahovei. Atfel, in socotelile orasului Brasov, intre 1503-1550 sunt trecuti pe listele de plata cativa carutasi ploiesteni: la 1503 este trecut Radu, la 1543 apare Dragoi si la 1545 apar Tudor, Avrut, Draghici si Neagu. Mai mult decat atat, in 1567, Petru Voda – fiul lui Mircea Voda – recunoaste logofatului Coresi din Barcanesti cumpararea a cinci razoare de mosie de la Avrut din Ploiesti.

Asadar, prezenta unor ploiesteni pe pietele din Ardeal denota totodata ca localitatea avea un nume si o baza economica ce ii permiteau sa intretina relatiile comerciale cu centre de peste munti.

In 1597, Mihai Viteazul ar fi dorit intemeierea unui nou targ pe drumul spre Ardeal. Propune mosenilor ploiesteni sa le cumpere mosiile cu bani grei, insa acestia refuza. Ploiestenii insa, prin reprezentantul lor, resping multele tentative ale voievodului, avand teama de a nu-si pierde totodata si libertatea, o data cu vanzarea pamanturilor. Mihai cumpara o parte din mosia Baicoiului si o oferta in schimb ploiestenilor – acestia accepta si astfel Ploiestiul devine o baza militara, si este ridicat la rangul de targ domnesc.

La 26 iunie 1615 apare adevarul istoric intr-un document dat de Radu Voda. Acesta mentioneaza ca in toamna lui 1597, ploiestenii chiar daca erau liberi, libertatea lor era serios amenintata si nu ar fi avut nici un interes sa se opuna planurilor lui Mihai, iar mosia nu le apartinea lor, ci unor mici boieri. Ploiestenii nu s-au mutat nicaieri, ci doar au beneficiat de eliberare sau de obtinerea unor mici mosii in jurul asezarii.

Sprijinit de domnie si sediu al capitanului de Ploesti, orasul Ploiesti se dezvolta continuu, devenind un centru urban al tarii. Astfel, statutul urban oferea locuitorilor targului libertatea – depinzand numai de domnitor. In al doilea rand, aveau dreptul ca saptamanal sa aiba o zi de targ unde isi aduceau produsele, se faceau vanzari sau cumparari de la negustorii si mestesugarii timpului.

Prezenta lui Mihai Viteazul la Ploiesti s-a legat si de pregatirea stralucitei campanii peste munti, ce avea sa aduc prima unire a neamului romanesc. In 1599, cea mai mare parte a ostirii sale isi termina intruirea si depune juramantul, iar Nicolae Balcescu afirma „De a Ploiești a plecat el, în fruntea trupelor, pe valea Teleajenului, și apoi pe cea a Buzăului, spre Ardeal”.

In urmatoarele secole, Ploiestiul cunoaste o dezvoltare permananeta si ajunge sa concentreze cea mai mare parte a vietii economice din regiune. Avand o pozitie strategica, targul de miercurea atragea multa lume. O data cu cresterea populatiei, era nevoie de negot si in celelalte zile ale saptamanii. Si astfel, unii negustori au inceput sa isi vanda marfa inca din ajun (de martea) ori mai ramaneau o zi in plus, pana joi. In cele din urma, majoritatea negustorilor veniti cu marfa la Ploiesti, se stabileau aici, si fie isi ridicau ateliere fie pravalii, ingustand practic piata. Astfel apare practic extinderea targului si implicit cresterea asezarii.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, orasul Ploiesti a fost victima unor bombardamente violente ce s-au soldat cu pagube imense asupra orasului. Bombardamentele vizau in principiu rafinariile.

Bombardamenetele asupra Ploiestiului au inceput la 5 aprilie 1944 si au continuat pana in august. Au fost in total 23 de raiduri de atacare, special concentrate asupra orasului Ploiesti. S-au folosit 13700 de tone de explozibil, care au avariat atat institutiile orasului cat si marile rafinarii, ori monumente.

Datorita transformarilor sociale si economice de sub regimul comunist, orasul incepe sa isi piarda din importanta treptat. Intre 1944-1964 orasul cunoaste o dezvoltare minora, iar mai apoi incepe adevarata dezvoltare industriala si o crestere demografica impresionanta: de la 100 000 de locuitori in anii 1940 s-a ajuns la peste 260 000 de locuitori. Astfel orasul ia amploare, industrializarea cunoaste limite exponentiale, majoritatea locuitorilor din Ploiesti lucrand in uzine ca 1 mai sau Cablul Romanesc ori rafinarii.

Ne continuăm drumul spre București pe noua autostradă ce leagă capitala Județului Prahova de Capitala Țării, unde ajungem în prag de seară, la vremea Vecerniei în curtea Mănăstirii Radu Vodă, intrînd să ascultăm slujbași să ne închinăm moaștelor Sfântului Nectarie Taumaturgul. De aici, vizităm Colina Bucuriei, unde se află Catedrala și Reședința Patriarhală și ne închinăm Sfintelor moaște ale Sfântului Dimitrie cel Nou. Coborâm dealul Patriarhiei pentru a ne caza și lua cina la Centrul Sfântul Apostol Andrei.

Iar în plimbarea de seară vizităm șantierul Catedralei Naționale pe care toți nădăjduim să o vedem binecuvântată anul acesta, de sărbătoarea națională și spirituală a poporului român. În drumul de întoarcere, ne abatem și pe la Mănăstirea Antim.

Astfel încheiem prima zi din itinerariul nostru.

București

Este capitala României și, totodată, cel mai mare oraș al țării, atât ca număr de populație cât și ca suprafață. Principal centru industrial, comercial, administrativ, cultural al României, Bucureștiul este situat în sud estul țării, având următoarele coordonate geografice 44°26′N 26°06′E.

Atestat istoric în anul 1459, pe atunci o mică cetate de pe malurile Dâmboviței, Bucureștiul devine în 24 ianuarie 1862 capitala Principatelor Unite, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Între cele două războie mondiale orașul cunoaște o dezvoltare urbanistică importantă, fiind cunoscut ca Micul Paris.

Din punct de vedere admnistrativ, Bucureștiul este împărțit în 6 sectoare. Fiecare din aceste sectoare sunt administrate de căte un primar de sector, iar pe ansamblu Bucureștiul este condus de un primar general. Municipiul București este situat în sud estul României având coordonatele geografice de 44°26′7″ latitudine nordică și 26°6′10″ longitudine estică. Din punct de vedere al reliefului orașul este așezat în Câmpia Vlăsiei, în sud subdiviziunea numită Câmpia Bucureștiului, iar în nord Câmpia Snagovului, și este traversat de văile Colentinei și a Dâmboviței.

Apele care străbat orașul aparțin de bazinele hidrografice ale Argeșului (cursul inferior) și ale Ialomiței (cursul mediu). Cele mai importante cursuri de apă din București sunt Râul Dâmbovița și Râul Colentina. Dâmbovița străbate orașul de la nord-vest la sud-est râu pe o distanță de 22 de km, iar Colentina pe o distanță de 34,7 km urmând aceași direcție precum Dâmbovița.

Deși este principala sursă de apă în alimentarea Bucureștiului, râul Dâmbovița a ridicat de-a lungul timpului diverse probleme, din cauza fenomenolor hidrologice rezultate din traversarea orașului: inundații, înmlăștiniri. Ca urmare a acestor fenomene, cursul râului a suferit o serie de amenajări, în prezent întregul său curs fiind canalizat.

Datorită albiei ușor înclinată și meandrată, cursul râului Colentina a fost transformat într-o salbă de lacuri, astăzi amenajate aproape în totalitate. Lacurile aflate pe cursul râului Colentina sunt: Mogoșoaia, Străulești, Grivița, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni, Pantelimon I, Pantelimon II, Cernica.

București

Mănăstirea Radu Vodă

Manastirea Radu Voda a fost fondata de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) si doamna sa, Ecaterina, pentru a multumi lui Dumnezeu ca i-a daruit victoria in lupta pe care a dat-o pe aceste locuri impotriva lui Vintila-Vornicul si Dumbrava-Vornicul. Voda a ridicat-o cu gandul de a fi Mitropolia Capitalei.

La vremea intemeierii, purta numele Sfanta Troita. In framantarile acelor vremuri, sfantul asezamant cade, in 1595, in mainile turcilor. Dupa victoria lui Mihai Viteazul la Calugareni, vestitul Sinan Pasa, dusmanul lui Mihai, o fortifica cu palisade, cu valuri de pamant si cu bastioane. Tot orasul este, de asemenea, intarit de turci. Degeaba insa: dupa victoria marelui voievod din octombrie 1595, de la Targoviste, Sinan e silit sa se retraga din fata armatelor biruitoare ale crestinilor. Nu inainte insa de a distruge toate fortificatiile pe care el insusi le ridicase si de a darama pana in temelie Manastirea Sfintei Troite.

Abia in 1614, voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) incepe reconstructia, pastrand planurile si elevatia edificiului de origine. Biserica este cunoscuta de atunci sub numele ctitorului. Fiul si urmasul sau la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se ingrijeste de zugravirea bisericii. In vremurile domniilor fanariote, marea manastire Radu-Voda, una dintre cele mai bogate din Bucuresti, este carmuita de egumeni greci, buni negustori dar jalnici administratori ai constructiilor manastiresti; multa vreme, manastirea acumuleaza bogatii, mosii, vii, case si pravalii in Bucuresti, dar posesia acestor mari averi nu se oglindeste in imbunatatirile aduse cladirilor.

Planul si formele arhitectonice ale bisericii Radu-Voda sunt inspirate din cele ale bisericii episcopale de la Curtea de Arges, cu diferenta ca materialul de constructie intrebuintat nu este piatra, ci caramida. Planul este triconc, cu turla pe naos, cu un pronaos largit, acoperit cu trei turle dintre care cea principala se sprijina pe douasprezece coloane, simbolizand pe cei doisprezece apostoli, ca si la modelul de la Curtea de Arges.

Fatadele, impartite in doua registre de inaltime inegala printr-un brau, au o decoratie simpla, constand din firide cu arhivolte intrande, care ritmeaza placut suprafetele tencuite cu alb. Infatisarea actuala a bisericii este datorata ultimei restaurari, condusa de arhitectul Stefan Bals intre anii 1967-1974 (dupa care biserica a fost repictata).

Restaurarea a adus edificiul la formele sale arhitectonice initiale intrucat ruinandu-se partea superioara a bisericii, aceasta fusese reconstruita catre mijlocul secolului al XIX-lea in stilul neogotic la moda in acea epoca. Tot atunci i-a fost adaugat si pridvorul, care se pastreaza si astazi. In interior sunt demne de vazut frumosul iconostas de expresie baroca si pietrele de mormant din pronaos: una dintre cele mai vechi este cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, mort la sfarsitul secolului al XVI-lea.

Mormantul ctitorului se gaseste pe dreapta, in nisa dintre pronaos si naos.

La miaza-noapte de biserica se pastreaza turnul-clopotnita, ultimul vestigiu al puternicei incinte manastiresti de altadata. Vremurile nu l-au crutat (deasupra intrarii dinspre sud o inscriptie aminteste ca dupa marele cutremur din 1802 era intr-o stare „vrednica de plans”), dar refacerile i-au respectat infatisarea, astfel incat felul in care arata astazi este poate destul de apropiat de cel in care arata in secolul al XVI-lea, cand a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea Mircea.

Cladirile Seminarului Teologic, ce se ridica pe colina, la sud de biserica, dateaza din 1893 si au fost construite prin grija lui Ion Scorteanu si a surorii sale Maria Schiopescu, ca Internat Teologic.

Tot aici este înmormântat și Patriarhul de vrednică amintire, Justinian Marina.

Mănăstirea Radu – Vodă

Colina Patriarhiei

Catedrala patriarhala, Reședința patriarhală și Palatul Patriarhiei constituie un ansamblu de primă însemnătate al Bucureștilor, care datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu mănăstirea ctitorită în 1656 de voievodul Țării Românești, Constantin Șerban Basarab (1654-1658).

Biserica cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena a fost sfințită în 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei și al Întregului Orient, împreuna cu Mitropolitul Ștefan al Țării Românești și cu episcopii de Râmnic și de Buzău. Sfântul locaș a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei voievodului Radu Leon (1664-1669). Același domnitor a hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reședință mitropolitană. De fapt, Mitropolitul Ștefan își stabilise deja aici reședința încă de prin anul 1661. În 1925, când Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie, Reședința mitropolitană a devenit Reședința patriarhală iar Catedrala mitropolitană a devenit, provizoriu, Catedrala patriarhală, până la edificarea unei noi catedrale adecvate.

În decursul timpului, Catedrala și Palatul cu paraclisul său au fost reparate, s-au făcut extinderi și transformări, dintre care cele mai importante lucrări au avut loc între anii 1792-1799 (inițiate de mitropoliții Filaret al II-lea și Dositei Filitti), 1834-1839 (inițiate de mitropolitul Grigorie IV Dascălul și terminate după moartea sa), 1932-1935 (inițiate de patriarhul Miron Cristea), 1960-1962 (inițiate de Patriarhul Justinian Marina, proiectant arh. Paul E. Miclescu), în anii 1989 și 2000-2001, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, și în 2008, sub îndrumarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Catedrala și-a recăpătat forma inițială în urma restaurării realizate între 1960-1962 din inițiativa patriarhului Justinian Marina. E a fost construită după modelul arhitectural al bisericii Mănăstirii Curtea de Argeș, zidită de domnitorul Neagoe Basarab. Ca și aceasta, este compusă din altar și naos, înscriind în plan o forma treflată, dintr-un pronaos supralărgit, sprijinit pe coloane din piatră, de secțiune octogonală, prevăzute, la partea superioară, cu remarcabile capiteluri sculptate în manieră compozită și poleite, iar în elevație prezintă aceleași patru turle prismatice.

La exterior, fațadele Catedralei sunt delimitate de jur împrejur în două registre printr-un brâu de piatră dispus cvasimedian. Monumentul bucureștean este, însă, de proporții mai ample decât modelul său de la Curtea de Argeș. În pridvor, deasupra ușii de la intrare, se află icoana praznicară cu Sfinții Împărați Constantin și Elena, pictată în 1665. Pictura murală actuală, în manieră neobizantină, a fost realizată de Dimitrie Belizarie, între anii 1932-1935, înlocuind-o pe cea de factură neoclasică a lui Nicolae Polcovnicul din perioada 1834-1839 (suprapusă, la rândul ei, peste un strat pictural mai vechi). Icoanele împărătești ale tâmplei au fost lucrate în email de Otilia Oteteleșanu între 1961-1964, în atelierele Patriarhiei.

Moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, așezate într-o frumoasă racla de argint, au fost aduse în Catedrala din satul Basarabi, de pe malul drept al Dunării, la 13 iulie 1774, de către mitropolitul Grigorie II (1760-1787). Sfântul Dimitrie cel Nou este patronul spiritual al orașului București, iar ziua sa de prăznuire, 27 octombrie, este, în fiecare an, prilej de mare pelerinaj al credincioșilor din întreaga țară. În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea (+1939), Nicodim Munteanu (+1948), Justin Moisescu (+1986) și Teoctist Arăpașu (+2007). Mormântul celui de-al treilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Justinian Marina (+1977), se află în biserica 'Sfânta Treime' a Mănăstirii Radu Vodă din București, capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox 'Mitropolitul Nifon' din București.

La răsărit de altarul catedralei se află clopotnița ridicată de voievodul Constantin Brâncoveanu în 1698 și restaurată în 1956-1958, precum și coloana cu inscripții, de formă rotundă, realizată în memoria mitropoliților Teodosie (+1708) și Ștefan al II-lea (+1738), ale căror morminte s-au aflat, inițial, în acest loc.

La nord de catedrală au fost instalate în 1959, sub forma unui ansamblul numit 'TROIȚA', trei cruci de piatră, dintre care cea mare, provenită de la Salatruc-Argeș, datează din vremea domnitorului Petru Cercel (1583-1585), iar celelalte datează din 1617 și, respectiv, 1644.

În perioada mai-octombrie 2008, prin directa îndrumare a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au înfăptuit noi și ample lucrări de consolidare și restaurare la Catedrala patriarhală. Între aceste lucrări se înscrie, în primul rând, consolidarea navei și turlelor bisericii, prin montarea unor tiranți din beton armat. De asemenea, s-a refăcut complet tencuiala exterioară, folosindu-se mortar special adus din Italia, s-a refăcut soclul și trotuarul Catedralei, s-au montat ferestre noi și s-a învelit din nou biserica și turlele cu tablă de plumb.

Tot în timpul lucrărilor din anul 2008 s-au montat, în registrul de sus al pridvorului, 26 de icoane în mozaic. A fost restaurată pictura, catapeteasma și mobilierul ornamental. Candelele, candelabrul mare de argint și vitraliile au fost recondiționate, iar instalațiile au fost înlocuite complet, fiind refăcute și echipamentele audio-video de transmisie pentru Radio TRINITAS și TRINITAS TV. De asemenea, clopotnița a primit 4 clopote noi, turnate la fabrica Grassmayr din Austria, fiind montat și un sistem de acționare electromecanic controlat prin computer.

Catedrala și Palatul Patriarhiei

Reședința Patriarhală

Catedrala Mântuirii Neamului

Biserica Mănăstirii Antim

Ziua a 2-a

O nouă zi ne așteaptă. Ne trezim încă de la prima oră, pentru a putea participa la slujbele oficiate în Catedrala Patriarhală. Apoi revenim la Centrul Sf. Ap. Andrei unde servim micul dejun și de unde ne pregătim de plecare. Ne îndreptăm către Biserica Domnița Bălașa – Paraclis Patriarhal, de acolo mergem să ne închinăm Sfintelor Moaște ale domnitorului Constantin Brâncoveanu și să vizităm Biserica Sfântul Gheorghe – Nou care le adăpostește.

De aici plecăm către Mogoșoaia unde vom vizita Palatul și Biserica, amandoua ctitoriile domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Biserica Domnțta Bălașa, din Bucuresti, este o constructie in stil neoromantic si neobizantin, de mari dimensiuni, prezentand un plan in forma de cruce, la care se adauga absida poligonala a altarului.

Prima biserica ridicata pe aceste locuri, in anii 1743-1744, a fost ctitorita de Domnita Balasa si sotul ei marele ban Manolache Rangabe, zis Lambrino. A fost daramata in 1871, iar pe locul altarului s-a pus o piatra comemorativa in 1883.

In 1750, Domnita Balasa zideste alaturi de prima ctitorie, folosita apoi ca paraclis, pe locul bisericii de astazi, un al doilea lacas, cu hramul Inaltarea Domnului. In jurul bisericii s-a infiintat o scoala si un azil de batrani.

Dupa cutremurul din 1838, acest lacas este daramat si se construieste o a treia biserica (intre 1838-1842), in stil neo-gotic, cu acelasi hram, ctitorita de Safta Brancoveanu, fiica lui Th. Bals si a Profirei Rosetti, vaduva marelui ban Grigore Brancoveanu, fondatoarea Spitalului Brancovenesc.

Cladita insa pe un teren expus inundatiilor, aceasta biserica s-a degradat repede, incat numai dupa 40 de ani a trebuit sa fie demolata. Pe zidul actualei biserici s-a pastrat pisania acestui lacas, din 1842, daramat la 1881, datorita inundatiilor Dambovitei.

In perioada 1881-1885, in timpul domniei Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta a fost zidita actuala biserica "Domnita Balasa", a patra pe aceste locuri. Efor a fost Mitropolitul Calinic Miclescu, epitropi fiind N. Bibescu si T. Vacarescu.

Biserica Domnita Balasa a fost edificata dupa planurile arhitectului Alexandru Orascu si este in prezent un edificiu impunator, in stil neoromanesc.

Din punct de vedere arhitectural, privind din exterior, se pot observa absidele laterale incadrate de patru scari, deasupra carora se inalta patru turle octogonale, turla mare a Pantocratorului ridicandu-se deasupra centrului naosului.

Pictura interioara, in ulei, realizata intr-un stil neorenascentist, este opera a doi pictori vienezi Kott si Rihofsky. Pe peretele vestic sunt infatisati Banul Manolache, Zoe Brancoveanu, Constantin Brancoveanu cu chivotul bisericii in mana, Domnita Balasa si mama acesteia, Marica Brancoveanu – ctitorii si familia acestora. Portretele noilor ctitori sunt pictate de Grigore Stoenescu.

Pe peretele sudic sunt infatisati patriarhul Justinian si Sfantul Calinic de la Cernica, canonizat in timpul aceluiasi patriarh, iar pe peretele nordic este infatisat Mitropolitul Calinic Miclescu si Sfantul Dimitrie Basarabov.

In interiorul lacasului se afla, in doua nise laterale, mormintele Domnitei Balasa (1693-1752), a sasea fiica a domnitorului Constantin Brancoveanu si al Domnitei Zoe Brancoveanu (1800-1892), sotia domnitorului Gheorghe Bibescu.

Monumentul funerar al Domnitei Balasa, "Intristarea", este opera sculptorului I. Georgescu, iar monumentul Domnitei Zoe Brancoveanu, sotia domnitorului Gh. Bibescu, de pe partea opusa, este opera sculptorului francez Jules Roulleau.

Usile de la intrare, catapeteasma si mobilierul sunt realizate de Petre si Mihai Babici, vitraliile sunt executate la Munchen, iar policandrul, de o valoare artistica deosebita, unic in felul sau, a fost executat la Viena.

Datorita deteriorarilor produse de marele cutremur din anul 1940, biserica a fost restaurata intre anii 1959-1962. Cu acest prilej a fost pictat si portretul ctitorului reinnoitor al vechii fundatii brancovenesti – Patriarhului Justinian.

Actuala biserica a fost consolidata dupa proiectul acad. ing. Aurel Beles, ing. Ion Stanculescu si ing. Ion Beles, deoarece schimbandu-se cursul Dambovitei au fost afectate fundatiile edificiului.

Lacasul a mai fost consolidat dupa cutremurul din anul 1977 si resfintit in anul 1994 cu ocazia canonizarii Sfintilor martiri romani Constantin Brancoveanu si cei patru fii ai sai, adaugati la hramul bisericii.

Biserica are dou ahranuri: cel initial al Inaltarii Domnului, la 40 zile dupa Paste, si cel al Sfintilor Brancoveni, la 16 august. Biserica mai are si un al patrulea hram – Sfantul Dimitrie Basarabov.

In parcul Bisericii se remarca monumentul Domnitei Balasa, una dintre cele mai reusite lucrari ale sculptorului Carol Storck-senior. Pe soclul statuii sunt inscrise numele mosiilor care au constituit zestrea acordata bisericii.

Biserica Domnita Balasa, figureaza ca monument de arhitectura, pe lista oficiala a monumentelor istorice din tara.

Biserica Domnița Bălașa

Biserica Sfântul Gheorghe – Nou

Pe locul actualei biserici Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti fusese construita in secolul al XVI-lea o mănăstire cu o biserica având acelasi hram, despre care Constantin Brâncoveanu arată la 1 sept. 1707 ca “fiind de multă vreme zidirea ei, cât se vedea mai mult spre surpare”. În secolul al XVII-lea mănastirea era inchinata la Sf. Mormânt. In timpul domniei lui Antonie Voda din Popesti (1669—1672), Panaiotachi Nikosios, marele dragoman al Portii, a inceput sa zideasca in jurul vechii biserici noi cladiri si chilii, ispravnic fiind viitorul domn Serban Cantacuzino, pe atunci mare spatar. Murind Nikosios, cladirile au ramas neterminate. Asa cum se afla, manastirea Sf. Gheorghe a fost inchinata Patriarhiei de Ierusalim (1673), in casele ei locuind patriarhii cand veneau la Bucuresti. In timpul domniei lui Constantin Brancoveanu, chiliile si casele manastirii au fost terminate de Dositei, patriarhul Ierusalimului, cu ajutorul banesc al Voievodului si al negustorului Apostol, ispravnic fiind marele aga Ianache Vacarescu (1698). Patriarhul Dositei il rugase pe domn sa refaca și biserica pe masura noilor cladiri ale hanului. Constantin Brancoveanu “den ravna cea cătră Dumnezeu si den evlavia cea ce pururea acest blagocistiv domn avea, s-au indemnat da au stricat și au sfaramat acea ci sa zice mică si intunecoasa biserica si den temelie au zidit-o mare si prea frumoasa manastire, care poci zice ca asemenea ei raru sa sa poata afla in lume”. Vechea biserica a fost dăramată in 1705, iar in 1705—1706 pe locul ei a fost construita alta “mare si minunata si frumoasa”, cu tampla “minunata” si cu pardoseala de marmora. Mesterii au fost aceiasi care lucrasera si la manastirea Hurezi : Manea, vătaful de zidari. Vucasin Caragea, pietrarul si Istrate lemnarul, biserica fiind zugravita de Parvu Parvescu, zis “Mutu”. La 29 iunie 1707, biserica terminata a fost tarnosita cu mare pompa, in prezenta patriarhului Hrisant Nottara al Ierusalimului .

La 1 iulie 1707 Constantin Brancoveanu arată că, din câte biserici erau (in Bucuresti), noua ctitorie era cea mai inalta, cea mai mare si mai impodobita. La 28 aprilie 1713. mitropolitul Ierotei afirma ca era cu puțin mai prejos decat “preafumoasa” biserica Sf. Sofia din Constantinopol. Clericul rus Ipolit Visevski, care o vazuse in 1711, marturisea ca “biserica e foarte frumoasa și-i facută cu multă cheltuială, mai mult decat oricare alta”, iar Anton Maria del Chiaro, cunoscutul secretar al lui Constantin Brancoveanu, folosea pentru aceeasi cladire calificativul “bellissima”. insă nu la mult timp dupa ce fusese tarnosita, o serie de calamitati au inceput sa se abata asupra bisericii și cladirilor din jurul ei. In martie 1718 mănastirea a ars, dupa care a fost reparată. Cutremurul din 1802 a lasat biserica făra turle. In august 1804 — biserica si hanul au ars din nou, fiind iarasi reparate, dar intregul complex a fost distrus de marele incendiu din 23 martie 1847. In urma lucrarilor conduse de arhitectul Villacrosse, biserica a fost refacuta și transformata (1853), interiorul fiind pictat din nou de C. Lecca si Misu Popp, in ultimii ani, monumentul, dupa ce suferise și de pe urma cutremurelor din 1940 si 1977, a fost readus la forma din timpul lui Brancoveanu, in limita posibilitatilor, urmand ca interiorul sa fie zugravit din nou in stilul picturii brancovenesti.

Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucuresti reproduce aproape intocmai, dar la dimensiuni mai mari, planul bisericii principale a manastirii Hurezi, mesterii care le-au construit si infrumusetat pe amandoua fiind, dupa cum s-a aratat, unii și aceiasi. Ambele reproduc in mare planul si structura monumentala a bisericii lui Neagoe de la Curtea de Arges, inscriindu-se impreuna cu bisericile manastirilor de la Caldarusani (1638), Cotroceni (1680), Vacaresti (1722) si cu catedrala patriarhala din Bucuresti (1658), in grupa bisericilor de plan trilobat, cu pronaosul supralargit si fragmentat cu puncte de sprijin izolate pentru susâinerea bolților. Masurata la exterior, biserica are 40 x 16 m, fiind una din cele mai mari din Bucuresti. Intocmai ca la Hurezi, doua mici incaperi boltite, folosite pentru proscomidie si diaconicon, flancheaza absida altarului. Pronaosul, mult mai larg decat naosul, era desparțit de acesta printr-un zid, cu intrare la mijloc, care a fost daramat, locul lui luandu-1 un mare arc. In urma ultimelor cercetari s-a observat ca pronaosul era de tip central, cu patru stalpi si boltire in cruce greaca, ca la Vacaresti si deosebit de Hurezi. Intre pronaos si naos era o mare arcada, pe doua coloane. Deci, in interiorul bisericii se aflau șase coloane, din care patru in centrul pronaosului si doua aparjinand celor trei arcade dintre pronaos si naos. Pridvorul, astazi mult transformat, era la inceput mai spatios decat al bisericii Patriarhiei din Bucuresti. Dupa cum se vede la Hurezi, el era mai scund decat corpul bisericii, cornisa lui aflandu-se imediat peste braul orizontal. Arcadele, in forma de semicerc, se razimau pe coloane de piatra groase si de proportii scunde, sculptate cu caneluri in spirala si balustrade ajurate intre ele. Coloanele erau in numar de sapte pe fațada principală si cate trei pe fatadele laterale. Din decorul exterior se mai pastreaza braul gros, decorat cu motive florale si chenarele sculptate ale ferestrelor, decorate cu motive vegetale, in genul celor de la biserica manastirii Antim (1715). Asa cum se vad astazi, chenarele ferestrelor sunt mai mari decat cele de la originale.

Tâmpla (iconostasul) de lemn sculptat, acoperit cu preparatie de ipsos și aurit (1705—1706), este de asemenea foarte asemanatoare cu cea a bisericii mari de la manastirea Hurezi, atat in ceea ce priveste arhitectura, cat si decorafia sculptata. Ea este ornamentata cu motive vegetale, geometrice, zoomorfe si antropomorfe. In mijlocul arhitravei este sculptat arborele lui Iesei, sub forma redusa (numai cu radacina, Iesei). Balustrada si timpanele arcelor de la icoanele praznicare sunt decorate cu motivul capului de inger intre doua sau opt aripi. In mijlocul braului deconativ, impodobit cu motive vegetale, se afla un me-dalion cu reprezentarea vulturului bicefal. Usile imparatesti sunt noi.

Din interiorul bisericii mai trebuie amintite in mod special lespedea impodobita cu ornamente vegetale si cu sterna Tarii Romanești, fara nici o inscriptie, ce acopera osemintele lui Constantin Brancoveanu, aduse din insula Halki si inmormantate in taina de Doamna Maria in biserica Sf. Gheorghe Nou, in 1720, si candela de argint in stil brancovenesc, decorata cu floarea soarelui agațata deasupra mormantului. Candela poarta urmatoarea inscriptie : “Aceasta candela, ce s-au dot la s(ve)ti Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voevod si iaste făcut de Doamna Marii Sale, Mariia, carea si Mariia Sa nădăjduiaste in Domnul, iarasi aici să i se odihnească oasele. Iulie in 12 zile leat 7228” (= 1720).

Dintre obiectele bisericesti de mare valoare materială si artistica, ce se adaugau la stralucirea monumentului brancovenesc, s-au mai pastrat unele broderii si tesaturi, din randul carora fac parte o pereche de manecute cu reprezentarea Bunei Vestiri, poale de icoane de plus roșu cu sterna Tarii, țesute la Veneția. O mențiune aparte merita o pereche de ripide și o legatura (ferecatura) de Evanghelie de argint aurit. Primele dateaza din anul 1702 și sunt impodobite pe o fața cu reprezentarile : Deisis (in centru), Gatirea Tronului, Evanghelistii, Sf. Constantin și Elena, ingeri, profeti, si pe cealalta cu : Sf. Gheorghe calare, omorand balaurul (in centru), Invierea, simbolurile evanghelis-tilor, ingeri, iar in partea de jos, Constantin Brancoveanu cu Doamna Maria si patru din copiii lor rugandu-se in genunchi. Ferecatura de Evanghelie, executata de mesterul Georg May II din Brasov, in 1707, consta din doua placi de argint aurit, aplicate pe scoarte de lemn care imbraca o Tetraevanghelie greco-romana tiparita la Bucuresti in 1693.In medalionul central al placii din fața este reprezentata Coborarea la iad, ca simbol al Invierii ; in chenarul dreptunghiular al acestuia, 14 scene in legatura cu Patimile si Invierea, iar in cele patru colțuri ale chenarului, Evanghelistii scriind la masa. Pe coperta din spate, in chenarul dreptunghiular bogat inflorat, din centru, se afla figura sfantului Gheorghe reprezentat din fața, in atitudine de oranit, cu cruce in mana dreapta. Doi ingeri in zbor susțin deasupra capului sfântului o coroana. Pe trei laturi ale placii, in chenare mici, cincisprezece scene cu reprezentari din viața sfantului, iar in partea de jos, ingenunchiați fața in fața, Constantin Brancoveanu si Doamna Maria, rugandu-se. De o parte si de alta tulpini cu flori de lalele ; sus, inscripția cu numele Domnitorului si al soției sale, iar jos, indicarea datei “leat 7215” (1706—1707).

Biserica Sfântul Gheorghe – Nou

Palatul și Biserica de la Mogoșoaia.

Dintre toate ctitoriile laice ale domnitorului, palatul de la Mogoșoaia este cel mai rafinat și mai bine păstrat până astăzi. Acest lucru se datorează unui fericit concurs de împrejurări, palatul intrând în posesia Marthei Bibescu sub formă de moștenire legală.

Curtea Domnească de la Mogoșoaia – imagine de epocă

Satul Mogoșoaia cu pădurea și lacul ei este situat în apropierea Bucureștiului, la aproximativ 15 km nord-vest și a fost cumpărat la 28 ianuarie 1681 de marele postelnic Constantin Brâncoveanu. Atras de frumusețea peisajului, acesta construiește la început, pe malul lacului o biserică cu hramul Sfântului Gheorghe, pe care o finalizează la 20 septembrie 1688, așa cum ne transmite pisania din pridvor: „… oa u ridicat și o au făcut Costandin Brâncoveanul vel logofăt […] ca bună pomenire lui și părinților lui în neuitat să lase și să rămâie, care s-au zidit în zilele creștinului domn Io Șărban Cantacuzino Basarab Voevod, de la spăsenia lumii 1688, septembrie, zile 20.”

Turnul porții și cuhnia.

Biserica din cărămidă, are formă de navă, zidurile laterale fiind legate între ele prin ziduri transversale acoperite cu bolți cilindrice și calote semisferice, iar pridvorul se sprijină pe opt coloane rotunde. În interiorul pronaosului, pe peretele dinspre apus este pictat portretul votiv al lui Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii Constantin, Ștefan, Radu și Matei în partea dreaptă, iar în partea stângă Doamna Maria cu cele șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa și Smaragda.

După sfințirea bisericii, Constantin Brâncoveanu ajunge domn al Țării Românești și în această calitate, decide să-și construiască pe malul lacului de la Mogoșoaia noua reședință domnească. Deși avea la dispoziție reședințele din București și Târgoviște, noul domn a construit pe moșia sa de la Mogoșoaia o curte paralelă cu un palat nou, unde și-a mutat toată suita și a primit în decursul domniei pe ambasadorii străini.

Construcția palatului a fost finalizată în anul 1702, la patru ani de la finalizarea bisericii: “Acest palat den temelie iaste idit și înfrumusețat de pre luminatul înălțatul Domn Io Cosdandin Basarab Voevod, dăruit și dat la al doilea lui fiu, lui Ștefan B[râncoveanu], moștenire ohabnică, săvărșind acest frumos lăcaș la aul de la Hs 1702, meseța [luna] semptemvrie 20.”

Palatul este situate pe malul lacului, pe latura sudică a curții dreptunghiulare. Pe latura opusă se află o poartă monumentală, care facilitează accesul spre livadă. Poarta principală se găsește pe latura de răsărit, în centru și are deasupra un foișor, construit mai târziu. Lângă poartă sunt mai multe încăperi pentru cei care asigurau paza curții. Pe colțul de răsărit este o construcție masivă cu un vast portic cu coloane de cărămidă la parter și etaj, clădire construită mai târziu de Nicolae Bibescu. Bucătăria sau cuhnia, este situată în colțul de răsărit, pe partea dreaptă a intrării, care are un portic cu opt coloane masive și acoperiș piramidal.

Palatul are plan rectangular regulat, cu două decrășări pe latura dinspre lac și două pe celelalte laturi, fiind structurat pe trei nivele: subsol cu pivniță, parter și etaj. Pivnița foarte masivă, este împărțită printr-un pilon central în patru încăperi, acoperite cu câte o cupolă pe pandantivi. Parterul cu cele opt încăperi era destinat slujitorilor, iar etajul – elementul cel mai rafinat al palatului – era destinat familiei voievodului. Aici erau apartamentul Domnului compus din două încăperi: sala mare a spătăriei și divanul domnesc, apartamentul Doamnei compusă tot din două încăperi și un al treilea apartament mai mic.

Palatul lui Constantin Brâncoveanu de la Mogoșoaia

Loggia dinspre lac cu cele șase coloane de piatră care sprijină cinci arcade în acoladă este socotit drept modelul de arhitectură civilă românească cel mai frumos și bogat de la noi. Foișorul situat în partea de răsărit a palatului asigura accesul la etaj printr-o scară monumentală adosată fațadei.

După ce ne-am delectat cu frumusețile văzute la Mogoșoaia, pornim la drum către un alt loc indrăgit de domnitorul Constantin Brâncoveanu, și anume, Palatul și Biserica de la Potlogi din Județul Dâmbovița.

Biserica și palatul de la Potlogi.

Pe moșia de la Potlogi, Constantin Brâncoveanu a construit în anul 1698 un al doilea palat pe cale l-a dăruit fiului cel mare Constantin: “Aceste case den temelia lor sunt înălțate de,luminatul domn Io Costandin Voevod fiului său Costandin Brâncoveanul, începându-le și sfârșindu-le la leat 7206 [1698] și la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul”

Moșia de la Potlogi este prima moșie care a aparținut lui Brâncoveanu înainte de a ajunge domn, moșie care pe lângă heleșteul cu pește avea și o vie însemnată.

Prima construcție a lui aici a fost o biserică cu hramul Sfântul Dimitrie pe care marele spătar Constantin Brâncoveanu a finalizat-o în anul 1683. Observăm că pe fiecare moșie Brâncoveanu mai întâi a construit o biserică și numai după aceea reședințe sau palate. Pisania de deasupra intrării spune: “Această sfântă și dumnezeiască biserică iaste zidită și înălțată den temelie până la sfârșitul ei de robul lui Dumnezeu Constantin Brâncoveanu vel spătar, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, cel în troiță slăvit, și întru cinstea lui vel mucenic Dimitrie, pentru a sa vecinică pomenire și a părinților, care se-au început și se-au săvârșit în zilele luminatului domn Io Șărban Cantacuzino Voevod, septemvrie 1, 7192 [1683]”

Curtea de la Potlogi, tot de formă perpendiculară, este din cărămidă delimitând incinta palatulului. Accesul se face prin turnul porții de la intrare dotat cu camere de gardă. Cuhnia domnească, era situată în colțul din dreapta intrării, la distanță de palat, ca și la Mogoșoaia.

Palatul de la Potlogi este situat în centrul incintei cu fațada principală îndreptată spre heleșteul din fundul curții.

Palatul are o loggie dublă pe două niveluri, parter și etaj, accesul la etaj făcându-se prin scara adosată foișorului de pe fațada opusă.

Palatul lui Constantin Brâncoveanu de la Potlogi

De la Potlogi plecăm parcă mai îmbogățiți spiritual și cultural, dar cu gândul să mergem mai departe, știut fiind că la capătul drumului din această zi, ne așteaptă Cuvioasa Filofteia, în locașul ei de odihnă de la Curtea de Argeș.

Așadar, ne întoarcem pe autostradă și pornim spre Curtea de Argeș, ascultând și cântând Acatistul Sfinților Brâncoveni și al Cuvioasei Filofteia. Ajungem la amurg de seară, ne cazăm, servim cina și apoi mergem în Biserica Mănăstirii pentru a participa la slujba de priveghere, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate darurile revărsate peste noi în această zi, și nu numai.

Mănăstirea Curtea de Argeș

Nu se stie precis cand s-a inceput zidirea Manastirii Argesului.Poate in vara anului 1514,cand documentele vremii amintesc pe Neagoe Voda,de doua ori in acest oras.

In schimb se poate spune ca el a hotarat sa ridice in locul vechii mitropolii a Tarii Romanesti: "o biserica extraordinara de o bogatie uimitoare, cum nimeni nu mai cladise pana atunci.

Incepute poate,repetam, in anul 1514, lucrarile de constructie au mers destul de repede, astfel incat la 7 ianuarie 1517 ctitorul putea sa vorbeasca de:" manastirea domniei mele de la Arges" si sa-i doneze"vama ce este la Ocna Mica de la Targoviste. . ., ca sa-i fie de hrana si de intarire”.

Dupa cate se stie, aceasta este prima mentiune documentara a noului lacas spiritual.Totusi la data amintita, Manastirea Argesului nu era terminata in intregime, nici in ceea ce priveste biserica si nici in ceea ce priveste cladirile din jur.

Stiind ca nu va putea termina mareata constructie, voievodul – lasand, cum se spune intr-una din pisaniile bisericii din anul 1526, ca lucrul inceput de el sa fie dus la bun sfarsit de vreunul din urmasi-, a hotarat ca, in acel an, 1517, sa se sfinteasca biserica. Aceasta s-a intamplat la 15 august 1517, alegandu-se ca hram-praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Cu acel prilej, la dorinta lui Neagoe, si poate ca o compesatie pentru faptul ca de acum sediul Mitropoliei Ungrovlahiei avea sa se mute la Targoviste, ecumenicul Theolipt si intregul sobor aflat la Sfintire-au hotarat ca Manastirea Argesului sa fie "arhimandrie".

Primului ei staret ,Iosif si urmasilor lui li s-au dat rangul de arhimandril.

Pe langa diversele podoabe, vase de aur si de argint, si de care se face referire in pisaniile existente in manastire, Neagoe Voda Basarab-daruieste ctitoriei sale satul "Topana cu tot hotarul si un loc cu mori"mai jos de Pitesti.

Aceasta danie este consemnata in doua hrisoave ce poarta ca date:15 ianuarie 1519 si 11 iulie 1519.

La indemnul sau, multi voievozi munteni au manifestat grija fata de Manastirea Argesului. Un lung sir de Hrisoave de danie si de intarire emise de acestia in favoarea sfantului lacas, probeaza acest lucru. Din cuprinsul -unuia dintre ele, datat 24 iulie 1524, aflam ca in apropierea ctitoriei lui Neagoe Voda, ”in fata portilor bisericii de la Manastirea Arges" era un loc"primitor de calatori”, deci o institutie cu cafacter social- "un" loc de binefacere", cum ii spune hrisovul.

In afara de Neagoe Basarab si Radu de la Afumati, in pronaosul bisericii Manastirii Argesului-locul de ingropare al familiei ctorilor,au mai fast inmormantate: Stana, fiica lui Neagoe Basarab; Monahia Platonida, adica Doamna Dsspina; Doamna Ruxandra, a doua fiica a lui Neagoe, impreuna cu al doilea ei sot; Radu Paisie.

În secolul al XIX intră în proces de restaurare totală sub îndrumarea arhitectului Andre Lecomte du Nouy (1844-1914).

Redata cultului, biserica lui Neagoe Basarab,care pastra la loc de cinste sicriul cu moastele Sfintei Filofteia, a ramas catedrala episcopala a Eparhiei Argesului pana in anul 1949.

In jurul ei a continuat sa functioneze pana in august 1948, dar cu o mica intrerupere intre anii 1941-1946, Seminarul Teologic “Neagoe Voda”.Intre anii 1951-1957 a functionat toi aici Scoala de cantareti bisericesti, precum si un alt Seminar teologic organizat potrivit prevederilor noului Statut de organizare si functionare a Bisericii Ortodoxe Romane.

In decursul timpului sau mai efectuat si alte lucrari de reparatii si intretinere bisericii lui Neagoe Basarab.

Mai trebuie amintit ca in sfanta Manastire a Argesului se afla alaturi de mormintele familiei ctitorului Neagoe Basarab si a sa, mormintele Regilor Carol I, Ferdinand dar si a reginelor Elisabeta si Maria.

Asa cum se pastreaza dupa restaurarile ce a suferit,biserica Manastirii Curtea de Arges, constitute si va constitui peste veacuri o marturie a geniului creator si iubitor de frumos al poporului nostru.

Acest splendind monument arhitectonic si ecleziastic va continua sa incante ochii si simturile oricarui vizitator. In acelasi timp va fi si o "oaza" de liniste si pace sufleteasca,un loc in care sufletul este liber sa se inalte la Cer intr-o rugaciune de dragoste si de slava catre Dumnezeu.

Ziua a 3-a

După privegherea de la Mănăstirea Argeșului și închinarea la moaștele Cuvioasei Filofteia, ne-am trezit dis de dimneață și am plecat către Mănăstirea Hurezi unde vom participa la Sfânta Liturghie și vom servi o agapă în trapeza Mănăstirii.

De la Mănăstirea Hurezi plecăm spre Râmnicu Vâlcea unde ne vom închina în Catedrala Arhiepiscopală și de acolo vom poposi pentru rugă și închinare la Mănăstirea Cozia.

Urmând apoi firul Oltului, urcăm spre Țara Ardealului, terminând pelerinajul nostru la cea mai frumoasă ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu din Transilvania, și anume la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus.

Mănăstirea Hurezi

“Intru acest an s-au apucat mariia sa de manastirea de la Hurez din temelie a o face, cu multa osardie si cheltuială, ispravnic trimițănd pre Pârvul Cantacuzino vel stolnic, de au căutat loc ca acela de s-au pus temelia de s-au făcut mănăstirea”

Printre manastirile monumente istorice, care impodobesc pamantul romanesc, Manastirea Hurezi este considerata, impreuna cu schiturile sale, ca fiind cel mai reprezentativ complex de arhitectura, definitoriu pentru „stilul brancovenesc”.

Este asezata in partea de nord a judetului Valcea, pe drumul national DN 67 Rm.Valcea-Targu Jiu, la poalele muntilor Capatanii, strajuita de codrii, intr-un loc plin de farmec si singuratate, a carui liniste o tulbura doar cantecul huhurezilor, acele pasari de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri si al manastirii.

Constantin Brancoveanu (1688-1714), domnitorul Tarii Romanesti la inceputul sec. XVIII, vazand nestatornicia vremurilor, indata dupa primirea sceptrului Tarii, cum glasuieste hrisovul de intemeiere al manastirii „intr-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie si am inceput a zidi manastire”.

Prin aceasta fapta cucernica, domnitorul isi vedea implinita o dorinta sfanta, care-l framanta, dupa cum citim in pisania de deasupra usii bisericii: „Nu voi intra in salasul casei mele, nu ma voi sui pe asternutul patului de odihna, nu voi da somn ochilor mei si pleoapelor mele dormitoare si repaos tamplelor mele, pana nu voi afla loc Domnului si salas Dumnezeului lui Iacob”.

Urmand in cuvant si in fapta pe proorocul Psalmist, el a inaltat cea mai de seama ctitorie a epocii sale, care a atras si atrage admiratia si pretuirea tuturor vizitatorilor din toate timpurile. Asa, Charles Diehl, cunoscatorul de arta bizantina, o considera „Le plus beau de toute Roumanie” (cea mai frumoasa din Romania).

Sfanta Manastire Hurezi, importanta si valoroasa asezare monahala, reprezinta cel mai vast ansamblu de arhitectura medievala pastrat in Tara Romaneasca. El cuprinde manastirea propriu-zisa, biserica bolnitei, ctitorita de doamna Maria, sotia lui Constantin Brancoveanu, ridicata la 1696 si zugravita de Preda Nicolae si Ianache; Schitul Sfintilor Apostoli, la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele staret Ioan Arhimandritul in 1698 si zugravita de Iosif si Ioan in 1700, si Schitul Sfantul Stefan, dupa numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 si zugravit de Ianache, Istrate si Harinte.

Domnitorul a incredintat supravegherea acestor mari si valoroase lucrari rudei sale Parvu Cantacuzino, mare stolnic, caruia, decedand in 1691, i-a urmat Cernica Stirbei, fost mare armas. Lucrarile incepute in 1690 s-au terminat in 1697. Dintre mesteri mentionam pe Manea vataful zidarilor, Istrate lemnarul si Vucasin Caragea, pietrarul, toti pictati pe perete, in pridvorul bisericii mari.

Manastirea Hurezi are doua incinte. In cea dintai, exterioara, delimitata de ziduri puternice de caramida, se afla prima poarta de incinta si o cladire cu etaj in dreapta. A doua incinta are forma dreptunghiulara, inchisa pe trei laturi cu cladiri, avand parter si etaj. Latura de rasarit se incheie cu un zid inalt, ca la multe manastiri cu incinta.

La mijlocul acestei incinte se afla biserica mare, impunator monument, lung de 32 de metri si inalt de 14 metri. Ea este o interpretare mai simplificata a bisericii episcopale de la Curtea de Arges. Are plan treflat si impartire clasica, altar, naos, pronaos si pridvor.

O multime de sfinti din care nu lipsesc Sfintii Imparati Constantin si mama sa Elena, hramul manastirii, scene religioase din Vechiul si Noul Testament, sinoade ecumenice, despartite prin ornamentatii florale, desenate in culori vii, acopera peretii interiori ai bisericii si pronaosului. Lucrarea in fresca este opera zugravilor Constantin, Ioan, Andrei, Stan, Neagoe si Ioachim.

Pe langa iconografia religioasa, intalnim si compozitii cu caracter laic, cum e istoria ilustrata a vietii imparatului Constantin cel Mare, cu o anumita semnificatie pentru vremea aceea, biruinta Crucii asupra semilunii.

De subliniat este amplul tablou votiv din pronaos, veritabila galerie de portrete de mare valoare artistica, infatisand pe Constantin Brancoveanu cu familia sa, in care se distinge chipul doamnei Maria, de asemenea pe inaintasii sai directi si rudele din neamul Basarabilor si Cantacuzinilor. Biserica manastirii avea menirea sa devina necropola familiei Brancoveanului si neamului.

In interiorul bisericii, pe langa inestimabilul iconostas sculptat in lemn se afla scaunul domnesc frumos sculptat, de asemenea in lemn, purtand stema Cantacuzinilor, stranile si un bogat policandru, toate din vremea ctitorului.

Pronaosul aminteste de rostul bisericii de a fi necropola familiei domnitorului. Mormantul din marmura cu o placa sculptata artistic, pregatit pentru ctitorul voievod, care ii asteapta ramasitele pamantesti de mai bine de doua secole si jumatate, este marturia cea mai graitoare. Tot aici se afla, pe langa alte morminte, si al vrednicului egumen, Ioan arhimandritul, care a ostenit aici si la alte multe ctitorii brancovenesti.

Intrarea principala in incinta centrala se face prin latura de miazazi, pe sub bolta larga care la vreme de bejenii se inchidea cu o mare poarta de lemn ferecata cu fier, existenta si astazi, in forma originala. Deasupra intrarii se inalta turnul clopotnitei, care adaposteste patru clopote mari, intre 300 si 1000 kg, cu sunete armonioase, trei purtand in inscriptie numele voievodului.

In dreapta si stanga clopotnitei, pe cele trei laturi sunt chiliile randuite pe doua nivele, suprapuse, in fata carora se gaseste cate o galerie cu arcade in semicerc, sustinuta de stalpi de piatra. Tot in latura de miaza-zi, la etaj, unde au fost casele domnesti compuse din sali mai frumos boltite, cu calote sferice pe arcade lungi, sprijinite pe monumentale coloane de piatra, la capiteluri si baze, acum este expusa interesanta si valoroasa colectie de obiecte si icoane bisericesti ale manastirii, un pretios tezaur cultural-national.

Paraclisul, situat la mijlocul laturii de apus a incintei drept in fata bisericii, ridicat la 1697, e unul din cele mai gingase monumente din aceasta epoca. Planul lui consta dintr-un naos patrat, dominat de turla octogonala admirabil proportionata, cu opt ferestre, acum singurul izvor de lumina al zilei, dintr-un altar semicircular. Pictura e in fresca, lucrarea zugravilor Preda si Marin, mesteri din aceeasi scoala brincoveneasca, pastrata in conditii optime. Din tema iconografica nu lipsesc Sfintii Imparati Constantin si mama sa Elena si bogata familie a Brancoveanului. Tampla din lemn e fin sculptata si decorata cu aur si culori, aproape tot asa de vii, cum a fost initial.

Sub paraclis, la parter, se afla trapeza, sala de mese a manastirii-frumos boltita printr-o calota sferica, sprijinita pe arcuri joase si puternice. Pictura in fresca, executata intre anii 1705-1706, e o desfatare spirituala si se pastreaza in conditii excelente.

Una dintre podoabele arhitecturale, care da manastirii Hurezi un aer de sarbatoare si incanta privirea vizitatorilor, e foisorul vrednicului egumen si iubitor de arta Dionisie Balacescu, ridicat intre anii 1725-1753, opera pietrarului Iosif.

Din bogata zestre a bibliotecii adunata acolo de ctitor si de carturarii viesțuitori, invatatul Gr. A. Tocilescu a gasit si ridicat in 1885, pentru Muzeul National, 38 de manuscrise si 393 de carti tiparite in diferite limbi. Tot aici s-au pastrat vestitele calendare ale lui Brancoveanu din anii 1693, 1695, 1701, si 1703, precum si un frumos pomelnic. La schitul Sfantul Ioan a activat si o scoala de copisti de manuscrise.

Hurezul a avut obste de monahi pana in 1872 cand a devenit de calugarite, care ingrijesc cu sarg si cu aleasa pricepere atat pravila monahala cat si monumentul devenit astazi unul dintre cele mai exemplare complexe de arhitectura si arta caracteristice pentru epoca de tranzitie de la medieval la modern in cultura romaneasca.

Hurezi infatiseaza treapta inalta de creatie a genului romanesc de la sfarsitul secolului al XVII-lea. Vizitatorul din tara sau de peste hotare afla la Hurezi galeria unica a unor straluciti oameni cu larg orizont politic si carturari de la Serban Voievod si Constantin Cantacuzino Stolnicul, pana la Constantin Brancoveanu si invatatii lui fii, opriti in manifestarea lor creatoare de tragica moarte din 1714. Frumusetii arhitecturii si picturii se adauga dovezile unui puternic centru de cultura, care a adapostit un scriptoriu celebru, producator de iscusite traduceri, superbe manuscrise si o bogata biblioteca umanista, unica in Europa de sud-est la inceputul secolului al XVIII-lea.

Prin toate aceste marturii istorice si frumuseti artistice, Manastirea Hurezi este una dintre cele mai convingatoare opere ale creatiei spirituale multiseculare, pe care marele istoric Nicole Iorga a numit-o printr-o fericita formulare – in lucrarea ”Bizant dupa Bizant” – continuatoare a civilizatiei romane, ai carei mostenitori in Europa de Rasarit sunt romanii.

Paraclisul, cu hramul “Nasterea Maicii Domnului”, zidit cam in acelasi timp cu biserica principala si zugravit in 1697, se afla la mijlocul laturii de vest a patrulaterului manastirii, deasupra trapezei. Situat la un nivel superior, el domina cu silueta sa zvelta toate cladirile, curtea si gradina dimprejur, inalțandu-se chiar mai sus decat biserica mare si clopotnita de la intrare, intr-o infatisare foarte pitorcasca. Planul este in forma de dreptunghi, cu dimensiunile interioare de 7,50 X 5 m, terminat spre rasarit (spre curtea interioara) cu absida altarului, semicirculara in interior si poligonala la exterior. Naosul este patrat, acoperit de o cupola pe pandantivi, marginit spre vest, unde se afla gradina manastirii, de un pridvor deschis cu arcade sprijinite pe coloane dc piatra. Fațadele exterioare sunt separate in doua registre de un brau orizontal in forma de tor, intre doua randuri de caramida in dinți de fierăstrau. Registrul inferior este decorat cu panouri dreptunghiulare, iar eel superior cu arcaturi, atat unele cat si celelalte incadrate de ciubucc rotunjite in relief. Constructia mica si eleganta este dominata de turla admirabil proportionata, cu opt fete cu cate o fereastra lunga și ingusta pe fiecare din ele, sprijinita pc o baza patrata inalta. Doua scari late rale de piatra fac legatura intre galeria de la etajul superior al chiliilor si pridvorul paraclisului

Interiorul a fost împodobit cu picturi de zugravii Preda și Marin. Pantocratorul din calota cupolei bust in mantie de aur, este incadrat de ingeri. mai jos, pe cilindrul cupolei, fiind reprezentati prooroci si apostoli, in picioarc sfinții parinți, in medalioane, iar in pandantivi evanghelistii cu simbolurile lor. Bolta absidei altarului este dominata de figura Maicii Domnului tronand, cu Iisus pe genunchi, intre doi arhangheli, Cel vechi de zile si 12 prooroci. Impartasirea apostolilor de pe hemiciclul absidei se caracterizeaza prin gestul brutal al lui Iuda, care, intors cu spatele la altar, leapada impartasania care i arde gura. Mai jos sunt zugravite medalioane cu busturi de episcopi, iar in ultimul registru sfintii ierarhi Grigorie Teologul, loan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Atanasie, Chiril si Spiridon, incadrați de arhidiaconii Stefan și Prohor. In cadrul ferestrei celei mari de la rasarit, Iisus pe disc si serafimi cu ripide. La proscomidie, Vedenia Sf. Petru al Alexandriei și Pieta, iar pe arcul triumfal, Hristos in “lumina necreata”, incadrat de teme din Evanghelia apocrifa a lui Ioan. In naos sunt infatișate praznicele imparatesti, minuni ale Mantuitorului si figuri de sfinți. Pe peretele de vest este ilustrat imnul «De tine se bucura…», iar in registrul inferior portretele ctiorilor. In pridvor sunt zugravite teme din Acatistul Bunei Vestiri și scene din viața Sfântului Ioan Botezătorul. O mențiune aparte merita scena “Cortul (Pocrovul sau Acoperamantul) Maicii Domnului”, in care, sub acoperamantul protector al Nascatoarei de Dumnezeu apare un mare numar de personaje, in costume de epoca, reprezentand diferite categorii sociale : clerici, boieri, popor de rând. Tema este specific ruseasca și se mai intalnește in pictura exterioară de la Sucevița, in Moldova. In ultimul registru se disting chipuri de pustnici si portretul mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei.

Din interior ne atrag in mod deosebit tampla de lemn brancoveneasca si ușile in doua canate de la intrare, de tip «clasic» brancovenesc, a caror decoratie sculptata, alcatuita din ornamente vegetale stilizate, se distinge prin finețea execuției.

Mănăstirea Hurezi

Biserica bolnitei manastirii Hurezi, cu hramul «Adormirea Maicii Domnului», ctitoria din anii 1695—1699 a Doamnei Marica, soția lui Constantin Brancoveanu, este situata in afara incintei manastirii, pe un tapsan din partea de est si inconjurata de o incinta din ziduri inalte de piatra. Alaturi de ea se afla ruinele fostei infirmerii a manastirii, iar imprejur cimitirul. Cladirea, de mici dimensiuni (14 X 6,50 m, la exterior), se compune dintr-un naos patrat, avand la est absida semicirculara a altarului. iar la vest pridvorul. Pronaosul iipseste. Naosul este incununat de o cupola larga si scunda, sprijinita pe patru picioare masive de zidarie. Pridvorul, acoperit de o calota centrală, razimata pe arce si pe console, este sustinut de șase frumosi stâlpi de piatra si doi angajati in zid, octogonali in sectiune, uniți in partea de sus cu largi arcade semicirculare. sprijinite pe capitele cu abac masiv. In afara de intrarea principala din axul bisericii, mai exista o intrare secundara pe latura de nord a pridvorului, care facea legatura cu cladirea din aceasi parte a bolnitei.

La exterior biserica bolnitei atrage atenția prin proporțiile sale scunde, in contrast cu paraclisul zvelt si inalt al manastirii. Fațadele sunt impartite in doua de catre un brau median, jumatatea inferioara fiind decorata cu chenare dreptunghiulare in relief, iar cea superioara cu arcaturi fine, in semicerc, intretaiate douaă câte două in partea superioara. O particularitate rar intalnita o constituție profilul frant in unghi, nu rotunjit in semicerc (in forma de tor), al ciubucelor de la panouri si arcaturi, solutie adoptata de constructori poate pentru a compensa aspectul greoi al acestui monument funerar de proportii scunde. Turla, scundă si asezată pe o baza lata, are zece laturi si tot atatea ferestre, incadrate de arce cu zimți. Intrarea principala este marginita de un chenar de piatra, decorat cu ornamente vegetale stilizate, iar usa de lemn sculptat, in doua canaturi, alcătuite din panouri dretpunghiulare bogat impodobite cu impletituri de ramuri si flori. Tampla, la randul ei, este una din cele mai renumite sculpturi in lemn de epoca brâncovenească (1699)

Pictura, executata de zugravii Preda, Nicolae si Ianache (1699), se pastreaza in buna stare, distingându-se prin calitatea sa si prin unele particularități iconografice, nemaiîntalnite la alte biserici din Tara Romaneasca. Ca de obicei, scenele din altar sunt consacrate intruparii si jertfei Mantuitorului, cele doua conditii ale mantuirii. Pe bolta absidei se afla Maica Domnului tronand, inconjurata de prooroci, care au vestit venirea lui Hristos. Peretele arcuit al absidei ne infatiseaza patru scene din viața Maicii Domnului, pe care le mai intalnim in secolul al XVI-lea pe peretele bolnitei de la Cozia. In altarul bolniței de la Hurezi se intalneste insa si a cincea scena, in care apare Maica Domnului tronand și purtand pe Iisus. In apropierea acestei scene se vede crucea Golgotei, staruindu-se prin aceasta asupra ideii de jertfa si de mantuire. In apropierea scenei infatisand impartasirea Apostolior este zugravita Inalțarea, reprezentare ce apare si in altarul bolnitei de la Cozia, alaturi de Inviere. Se pare ca este o oranduire iconografica specifica bolnitelor, care sunt totodata si biserici de cimitire. Unele scene din naos au la baza aceleasi idei ca si cele din altar — ideile de intrupare si de jertfa. Astfel sunt : Nasterea Maicii Domnului si Nasterea lui Hristos, din timpanele mari de nord si de sud ; Cina cea de Taina și scenele in legatura cu Patimile, de pe pereți. Minunile infatisate pe aceiasi pereti arata dumnezeirea lui Hristos. In pridvorul care indeplineste si funcția de pronaos, cinci scene reprezinta viața și Adormirea Maicii Domnului, urmata de inalțarea ei la cer. In calota centrala este zugravita Maica Dornnului Oranta, inconjurata de ingeri, serafimi si tronuri, iar in pandantivi apar sfinț;ii melozi Iosif, Ioan Damaschin, Cosma și Theofan. Pe peretele de est, in registrul inferior, se afla portretul lui Ioan, primul staret al manastirii Hurezi si reprezentarea marelui ascet Pahomie. Tot aici este zugravita scena alegorica despre viata adevaratului călugăr, deasupra careia apare Hristos tinand doua coroane insoțite de inscriptia : “Sa-mi fii credincios pana la moarte si eu iti voi dărui viața vesnică”. Pe peretele de sud este reprezentat martiriul arhidiaconului Stefan, primul martir crestin. Sfanta Treime privește din inaltul cerului. Ingeri strâng in cosuri pietrele aruncate asupra sfântului și le duc in ceruri. Adormirea sfântului Efrem, de pe peretele de vest, amintește aceeași scenă complexă de la manastirea Dochiariu de la Muntele Athos. Pe peretele de nord este reprezentata urmatoarea scena alegorică, intalnita pentru prima data in pictura bisericilor din Țările Române : Corabia credinciosilor, condusa de Hristos, plutește pe ape. Sfantul apostol Petru ține ancora. Arie, Nestorie, Eutichie si alti eretici renumiti urmeaza corabia pe mal și cauta s-o impinga inainte cu prajinile lor. Diocletian, Iulian Apostatul si alti necredinciosi, inarmati cu sulite, se avânta, călare. In ultimul plan, pe uscat, episcopii liturghisesc: pe Sfanta Masa se vede Evanghelia. De o parte troneaza Antichrist, părând ca vegheaza la strădaniile partizanilor lui. Scena amintește reprezentarea Apocalipsei din trapeza manastirii Dionisiu de la Muntele Athos, zugravita de asemenea in vecinatatea Adormirii Sfantului Efrem

Biserica schitului “Sfinții Apostoli” este situată la circa 350 m NE de mănăstirea Hurezi, in marginea pădurii. Zidită in 1098 de catre Ioan, primul arhimandrit al mănastirii, cu ajutor de la Constantin Brâncoveanu, biserica se inalta in mijlocul unei incinte patrulatere, de laturile careia, spre interior, au fost alipite chilii. Cladirea, de plan dreptunghiular și putin mai mica decat biserica bolnitei (14 X 6 m, la exterior), este bine proportionată iar interiorul impartit in altar, naos si pronaos, la care se adauga un mic pridvor. Altarul se compune din trei mici absidiole, cea de la mijloc fiind mai dezvoltata decat cele laterale, acoperite de o bolta in forma de semicalota elipsoidala, amintind altarul bisericii San-Nicoara de la Curtea de Arges. La interval de timp de numai trei ani, un altar asemanator, inspirat probabil de cel de la biserica schitului “Patruzeci de Izvoare” din satul Costesti-Pietreni (1701), din apropiere de mănastirea Hurezi. Naosul este un patrulater, cu patru stalpi masivi la colturi, ce sustin cupola pe pandantivi, din mijloc. Pronaosul, mai mic, este acoperit de o calota sferică razimata pe arce si console. Naosul este despartit de pronaos prin trei arcade pe patru stalpi, joase si in forma de acolada, prototip ce va fi reprodus mai tarziu la alte biserici, mai ales in a doua jumatate a secolului urmtaor. La intrarea bisericii se afla un mic pridvor, de plan patrat, acoperit de calota sferica, sprijinita pe doi stalpi de piatra, octogonali in sectiune, și pe doua console incastrate in zidul de vest al cladirii. La exterior, biserica este impodbita cu doua registre de panouri dreptunghiulare, despărțite de un brâu, toate de proportii foarte reusite si de o unitate perfectă .

Interiorul bisericii a fost zugravit in anul 1700 de ierodiaconul Iosif și zugravul Ion, intr-o viziune dominate de ornamente florale cu un colorit bogat si variat. Din punct de vedere iconografic, pictura originara a bisericii schitului Sf. Apostoli, restaurată in mare parte in seco-lul al XlX-lea, se deosebeste in oarecare masura de celelalte ansambluri picturale de la Hurezi. In calota și pe cilindrul cupolei pictura inițială a fost inlocuită cu ornamente florale. Numai la baza cilindrului se pastreaza medalioane de sfinți apostoli și episcopi, iar in pandantivi figurile evangheliștilor. În conca altarului, Maica Domnului tronand, cu copilul Iisus pe genunchi, intre doi arhangheli, iar pe peretele hemi-ciclului, episcopi. In naos, pe peretele de sud, Sf. Treime, pe cel de nord Pogorarea Sf. Duh și pe cel de vest Adormirea Maicii Domnului. In registrele inferioare, figuri de sfinti episcopi si martiri. In calota din pronaos Sf. loan Botezatorul purtandu-si capul, iar pe pereti portrete de sfinti si de ctitori. Pe timpanul usii de la intrare, icoana hramului : cei 12 sfinti Apostoli. In general, stilul grafic al picturii, peisajul delicat și vegetatia aleasa a decorului arata arta unor zugravi familiarizati cu ilustratia tipariturilor. Dintre ei ierodiaconul Iosif, nepotul arhimandritului Ioan, unul din cei mai harnici și mai originali zugravi din “scoala” de la Hurezi, a si ajuns in cele din urma conducătorul tipăriturilor Episcopiei de Ramnic .

Schitul ”Sfântul Ștefan” de la manastirea Hurezi, se inalta in zavoiul apei Romani, care curge pe langa aceasta manastire si a fost zidit de catre Stefan, fiul lui Constantin Brancoveanu, in anii 1702—1703. Biserica schitului, inconjurata de o incinta patrulatera, are numai 12 X 5 m, la exterior, si este de plan treflat, cu o turla pe naos. Interiorul este imparțit in altar, naos si pronaos. Altarul ocupa absida de rasarit, mai adanca decat un semicerc și cu sapte laturi la exterior. Naosul este o incapere dreptunghiulara, spațioasa, flancata spre nord si sud de cate o absida mai mica decat absida altarului, ambele semicirculare in interior și cu cate cinci laturi la exterior, deasupra caruia se inalta obsinuita cupola pe pandantivi. Pronaosul, mult mai mic decat naosul, este despartit de acesta printr-un zid, cu intrare la mijloc si acoperit de o semicalota sferica. Privita din afara, biserica are un aspect placut, bine proportionat. Fatadele sunt decorate cu panouri dreptunghiulare in jumatatea inferioara și cu arcaturi cu ciubuce in relief, in cea superioara, despartite la mijloc printr-un brau in forma de tor. Turla, eleganta, se inalta pe o baza mica patrata si are opt laturi strabatute de ferestre cu chenare in forma de arcade concentrice duble, cu cate doua randuri de zimti imprejur. Chenarul intrarii principale se termina sus in forma de acolada, deasupra careia se afla pisania, iar mai sus nisa cu icoana hramului. Pictura interioara a fost executata de zugravii Ianache, Istrate și Hranite (1703), in stilul celorlalte picturi brancovenesti. Chipul Doamnei Maria, sotia lui Constantin Brancoveanu, zugravit in pronasul bisericutei schitului Sf. Stefan, este unul din portretele cele mai expresive si mai pline de rafinament ale epocii.

Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu-Vâlcea

Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, cu hramul istoric Sfântul Ierarh Nicolae, a fost construită pe temelia unor biserici mai vechi.

Se crede că prima biserică, cea mai veche, a fost construită spre sfârșitul secolului al XIV-lea, foarte probabil de către Voievodului Dan I (1383-1386), fratele lui Mircea cel Bătrân.

A doua biserică a fost zidită pe locul celei dintâi între anii 1576-1586, de către Episcopul Mihail al II-lea. Aceasta a fost refăcută de Voievodul Matei Basarab (1632-1634), dar a fost arsă și dărâmată de turci în timpul războiului pe care aceștia l-au avut cu austriecii (1736-1737).

A treia biserică, zidită pe același loc, a fost ctitorită de Episcopul Climent, cândva între anii 1737-1745, dar și aceasta a căzut pradă unui mare incendiu, care a cuprins orașul Râmnic în Duminica Învierii din anul 1847.

Actuala biserică a fost ctitorită de către Sfântul Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (15 septembrie 1850 – 11 aprilie 1868), între anii 1850-1856. Ea a fost proiectată și construită de ucenicii Sfântului Calinic, care au zidit și bisericile Sfintelor Mânăstiri Cernica, Pasărea și Frăsinei, foarte asemănătoare între ele. Dintre acești ucenici arhitecți, cel mai însemnat a fost meșterul Costache. La construirea acesteia a contribuit financiar și Barbu Dimitrie Știrbei, Domnul  Țării Românești.

Pisania originală, săpată în piatră și așezată deasupra ușilor principale, este scrisă cu litere amestecate (chirilice și latine), ca semn al trecerii de la vechiul alfabetul chirilic, la cel latin. Textul acesteia mărturisește următoarele:

„Întru mărirea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, s-a clădit din temelie această sfântă biserică, numită din vechime Arhiepiscopie a Râmnicului Noul Severin, de iubitorul de Dumnezeu Episcop al acestei Eparhii D.D. Calinic Cernicanul, întru cinstea Sf. Ierarh Nicolae de la Mira Likiei, în care, acest loc și de a fost mai înainte biserica clădită de Arhiepiscopul Eftimie al Severinului și Mihail Episcopul, dar în anul 7243 (1735) în vremea războiului, turcii cu nemții, arzând, s-a făcut a doua oară, de părintele Climent Episcopul, apoi d-atunci și până la anul 1847, stricându-se de vechime, precum și (de) focul întâmplat în anul acela prin mai multe orașe, cum și într-aceasta, mistuind atât o parte din oraș, cum și această Episcopie, cu toate împrejurimile ei și Bolnița, au rămas numai niște ziduri ruinate, până la anul 1850, când, după alegerea făcută de obștescul divan al Țării, suindu-se pe scaunul episcopal Prea Sfinția Sa D.D. Calinic, și văzând cu părere de rău dărăpănarea lor, nu după mult timp au pus în lucrare mai întâi facerea caselor arhierești, neavând alt loc de locuință, apoi, împins de râvnă, dragoste și de zel religios, au început această sfântă biserică, precum se arată, din temelie, și a împodobit-o cu zugrăveli, odoare și altele, care să vede, prefăcând încă și seminarul, precum asemenea au mai clădit iarăși din nou casele de lângă Bolniță pentru școala candidaților la preoție și altele care se văd împrejur, toate acestea luând desăvârșire în zilele bine credinciosului domn stăpânitor al Țării, Barbu Dimitrie Știrbei Vodă, anul 1856, noiembrie 3”.

Catedrala Arhiepiscopală Râmnic

Biserica este zidită în formă de cruce. Este împărțită în Altar, naos, pronaos și pridvor închis. Zidurile au peste un metru grosime. Biserica este încununată cu trei turle, una central, de mari dimensiuni, și două frontale, mai mici.  Are cinci ferestre mari, împodobite cu vitralii: Nașterea Domnului și Învierea, în naos; Sfântul Ierarh Grigore Teologul și Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în pronaos; Sfântul Ierarh Nicolae, în Sfântul Altar.

Biserica a fost pictată în ulei, în stilul realist al Renașterii, între anii 1854-1855, de  către pictorul român Gheorghe Tattarescu, un mare admirator al Sfântului Ierarh Calinic. În pronaos, pe peretele de sub cafas, sunt pictate două tablouri votive de mare valoare, anume chipul ctitorului (Sfântul Ierarh Calinic) și chipul domnitorului vremii (Barbu Dimitrie Știrbei).

Pictura bisericii a fost restaurată pentru prima dată în vremea Episcopului Ghenadie (1889), de un pictor neexperimentat, care mai mult a degradat-o, prin intervenții necorespunzătoare. Mai târziu, în 1968, pictura a fost restaurată iarăși, de pictorul Traian Trestioreanu.

Catapeteasma este sculptată în lemn masiv de tei, în stil gotic, și poleită cu aur. Prezintă numeroase împletituri și ghirlande florale din lemn aurit. Icoanele care o împodobesc nu mai sunt pictate de Gheorghe Tattarescu, ci, cel mai probabil, de ucenicii lui.

Ușile bisericii, sculptate în lemn masiv, sunt pecetluite cu emblema Eparhiei Râmnicului-Noul Severin, din vremea Sfântului Ierarh Calinic, și cu stema țării, din vremea domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei.

În anul 1958 s-a refăcut instalația de lumină, iar în 1959 s-a introdus încălzirea centrală. S-au pus strane noi, sculptate în lemn de stejar, de un călugar de la Mănăstirea Cozia. În 1973 biserica a fost acoperită cu tablă de aramă.

După cutremurul din 1986, cu osteneala Episcopului Gherasim Cristea, biserica a fost consolidată, iar pictura a fost reparată, de pictorul bisericesc Toma Lascoi. A fost montată o stație de amplificare, instalația de aer condiționat, iconostase și candelabre noi. În 2001 s-a refăcut tencuiala exterioară și pavajul din marmură, iar în 2003 a fost spălată pictura.

Începând cu 8 iunie 2014, când Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, noul Arhiepiscop al Râmnicului, a fost întronizat, catedrala și întregul ansamblu arhiepiscopal din Râmnic a intrat într-un amplu proces de restaurare. Exteriorul bisericii a fost curățat, vopsit și văruit din nou, iar interiorul acesteia a fost îmbogățit prin aducerea de noi icoane, Sfinte Moaște și obiecte liturgice.

Mănăstirea Cozia

Situată într-un spațiu idilic, pe malul Oltului, Mânăstirea Cozia este cea mai frumoasă și mai importantă ctitorie a Voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), precum și una din cele mai frumoase așezări monahale din sud-estul Europei. Construită între anii 1386 (sau 1387, după alte surse) – 1388 și restaurată de mai multe ori de-a lungul timpului, Mânăstirea Cozia este un monument istoric de arhitectură de importanță națională.

Înfățișarea actuală a mânăstirii este dată de un șir lung de restaurări de-a lungul secolelor. Restaurările cele mai importante au fost făcute de Neagoe Basarab în 1517, de egumenul Amfilohie la sfârșitul secolului al XVI-lea, de Șerban Cantacuzino în secolul al XVIII-lea, de Comisiunea Monumentelor Istorice între anii 1920 și 1930 și de Direcția Monumentelor Istorice între anii 1958 și 1960. Prin efortul financiar al călugărilor de la Cozia, între 1983 și 1985 a fost restaurată pictura murală din Biserica Sf. Treime (cunoscută ca Biserica Mare), iar începând cu anul 2000 s-a introdus încălzirea geotermală și au fost realizate ample lucrări de reparații și întreținere a mânăstirii.

La începutul secolului al XVIII-lea, în epoca brâncovenească, mânăstirea a trecut printr-o serie de transformări care i-au schimbat întrucâtva înfățișarea. În această perioadă s-a construit pridvorul bisericii, s-a refăcut pictura, a fost refăcută latura de nord a incintei interioare, construindu-se pe această parte cuhnia sau bucătăria brâncovenească și foișorul de nord, s-a restaurat cișmeaua de sub foișor (fântâna lui Neagoe Basarab) și au fost reconstruite casele egumenești (foișorul și încăperile boltite care adăpostesc actuala stăreție) de pe latura de sud a incintei interioare.

În 1710, arhimandritul Ioan de la Hurezi construiește în colțul de nord-est al incintei interioare paraclisul cu hramul Duminica Tuturor Sfinților, cunoscut sub numele de casele Hurezeanului.

În 1717, imediat după ocuparea Olteniei de austrieci, aceștia au demarat lucrări de fortificare a Mânăstirii Cozia. Austriecii au construit două redute, în colțurile de sud și nord ale incintei exterioare și două ziduri masive, unul la nord, de-a lungul râpei, și altul la circa 50 de metri de aripa sudică a mânăstirii. Ambele ziduri au fost distruse în timpul războiului turco-austriac din 1788.

Tot din perioada stăpânirii austriece în Oltenia datează și cea mai veche reprezentare a așezării monastice de la Cozia: releveul lui Johan Weiss, realizat în 1728-1731. Pe atunci, incinta mânăstirii se întindea până la șoseaua actuală și cuprindea incinta interioară, în centrul căreia era situată Biserica Mare, înconjurată de chilii pe toate cele patru laturi (din care se păstrează astăzi cele de pe laturile de sud, est și nord), curtea exterioară, prevăzută cu două redute de apărare, și incinta bolniței.

În urma votării Legii secularizării averilor mânăstirești la 17/29 decembrie 1863, mânăstirea a rămas fără 1235 hectare de teren. Ulterior au mai dispărut și trei clopote dăruite mânăstirii de Mircea cel Bătrân și fiul său Mihail.

La sfârșitul secolului al XIX –lea, între 1879 și 1894, Mânăstirea Cozia a fost transformată în pușcărie, fiind sucursală a penitenciarului de la Ocnele Mari. Printre cei 200 de pușcăriași închiși aici s-a aflat și Dimitrie (Grigore) Pantazescu Popescu, celebru pentru furtul, în 1875, a tezaurului „Cloșca cu puii de aur”. Acesta a și fost ucis pe când încerca să evadeze de la Cozia.

Nici secolul al XX-lea nu a început sub auspicii favorabile la Mânăstirea Cozia, care a fost folosită până în 1920 în alte scopuri. După ce a fost penitenciar, mânăstirea a găzduit și elevele de la azilul “Doamna Elena” din București.

În anul 1917, mânăstirea a fost ocupată de trupe austro-germane, devenind lagăr de prizonieri și spital, iar Biserica Mare a fost transformată în grajd pentru caii inamicilor ocupanți. Într-un document din martie 1919, superiorul mânăstirii, Protosinghel Anastasie Popescu, scria Ministerului Culturii că “Monumentul Cozia se află într-o stare jalnică, de plâns, din cauza armatelor inamice care în invazie pe marginea Oltului au prădat și au profanat acest sfânt locaș, biserica și paraclisul transformându-le în grajd de cai, iar casele devastându-le și lăsându-le într-o completă ruină”.

Trupele care au ocupat Cozia au spart piatra comemorativă de pe mormântul lui Mircea cel Bătrân, aceasta fiind refăcută în 1936, cu o pisanie alcătuită de Nicolae Iorga. În 1938, piatra a fost schimbată, în locul ei așezându-se pe mormîntul voievodului actuala piatră funerară, adusă din Bulgaria. Pe această piatră se poate citi inscripția: “Aici odihnesc rămășițele lui Mircea, Domnul Țării Românești, adormit în anul 1418.”

Perioada 1958-1962 a însemnat una de prefacere a mânăstirii, care a fost restaurată din nou. Cu această ocazie s-au consolidat chiliile și a fost reconstruit și paraclisul lui Ioan de la Hurezi. Lucrările de restaurare au continuat și după 1970, când s-a introdus încălzirea centrală, iar biserica a fost acoperită cu tablă de aramă, prin strădaniile Episcopiei Râmnicului și ale Arhimandritului Gamaliil Vaida, starețul de atunci al Sfintei Mânăstiri Cozia.

Biserica Mare a Mânăstirii Cozia, ce poartă hramul Sf. Treime, este o realizare arhitecturală și artistică de mare valoare, remarcându-se prin elemente de construcție originale, ce integrează în mod natural caracteristicile stilului bizantine cu cele ale arhitecturii balcanice și artei autohtone a zidirii bisericilor în secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Ridicată de un arhitect sârb chemat de Mircea cel Bătrân în Țara Românească, Cozia este o variantă a monumentelor din această școală sârbească din zona Moravei (Kruševac, Veluce, Naupara, Ljubostinja, Rovanica, Calenic). De asemenea, biserica impresionează nu doar prin aspect, ci și prin durabilitatea sa spectaculoasă, care i-a permis să rămână în picioare timp de peste șase secole.

Biserica Sf. Treime este construită din piatră de talie (conform dexonline.ro: piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării) și cărămidă, grosimea zidurilor exterioare fiind de 1,3 m. Planul bisericii este triconc (conform dexonline.ro: înscrie trei abside opuse intrării, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi), fiind structurat inițial în altar, naos, pronaos. Naosul este foarte spațios, deasupra sa fiind înălțată o turlă. Zidul care desparte naosul și pronaosul are grosimea de 1,4 m. Pronaosul are forma aproape pătrată și este acoperit la rândul său de o boltă semicilindrică. Pridvorul a fost adăugat abia în 1707, iar inscripția, care a fost și ea înlocuită în repetate rânduri, citește: “Întru slava sfintei și de viață făcătoarei Troițe s’au înălțat din temelie această sfântă Biserică, de creștinul Domn al Țării Românești, Io Mircea Voevod, la leat 6894-1386 și lipsindu-se de podoaba ei cea dintâiu, pentru mulțimea anilor, au luat iarăș această înfrumusețare, precum se vede, de cei ce s’ au îndurat, în zilele Prea Luminatului Domn Constantin B. B. Voevod, fiind Mitropolit al Țării Românești Kir Teodosie și ostenitor Kir Antim (Ivireanul) Episcopul de Râmnic, leat 7215-1707, în egumenia Prea cuv. Kir Mihail.”

Catapeteasma originală, de lemn, a fost distrusă de foc, cea actuală, de zid, realizată în tehnica stucaturii, datând din 1794, din timpul domniei lui Alexandru Moruzi. Împreună cu icoanele împărătești, ea a fost făcută de Teodosie, egumenul Coziei. Zugrăveala actuală a catapetesmei datează din 1907, când a fost realizată de pictorul Covaci, în timpul Episcopului Atanasie.

Pictura din pronaos și dintr-o mică parte din naos și altar datează din secolul al XIV-lea, fiind considerată al doilea ansamblu pictural din Țara Românească, ca vechime, după cel de la Biserica domnească din Curtea de Argeș. Pictura naosului și altarului a fost refăcută în epoca brâncovenească, între anii 1704-1705, de Preda și fiii săi: Ianache, Mihail și Sima, la inițiativa jupânului Șerban Cantacuzino biv vel Paharnic, feciorul spătarului Drăghici. Familia Cantacuzinilor este pictată la intrare în naos pe partea stângă, în dreapta aflându-se tabloul votiv al lui Mircea, care îl reprezintă pe voievod alături de fiul său Mihail, ținând în mâini biserica și închinând-o Sfintei Fecioare Maria cu Iisus în brațe. Pictura pridvorului a fost realizată între anii 1705-1707 de Andrei, Constantin și Gheorghe. Pictura murală a Bisericii Mari a fost restaurată în anii ‘80 de un colectiv de 12 pictori specialiști. Lucrările de restaurare la altar, turlă și pridvor s-au definitivat în 1984, iar în naos s-au executat parțial. În 1985 s-a finisat spălarea picturii din secolul al XVIII-lea și s-a pus în valoare lucrarea cea mai prețioasă, pictura originală din secolul al XIV-lea din pronaos.

Mănăstirea Cozia

Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus

Primul document care specifică în mod explicit ctitoria brâncovenească este o însemnare făcută pe un Triod, tipărit la Buzău în 1701, unde se spune: „Acest Triod ni s-a dat de pomană de măria sa vodă Io Constantin B. Brâncoveanu voevod mănăstirii din satul măriei sale de la Sâmbăta de Sus, văleat 7209"(=1701)”.

Mânăstirea din Sâmbăta de Sus rectitorită și reorganizată de Constantin Brâncoveanu devine cel mai important centru monahal din sudul Transilvaniei nu numai din punct de vedere spiritual ci și cultural. În acest scop mânăstirea este înzestrată cu o tipografie, iar o parte din monahii de aici sunt trimiși la studii, pe lângă curtea domnească a Țării Românești, pentru ca întorcându-se la mânăstire să înființeze școli de grămătici, de preoți și să lucreze în noua tipografie. Acestea le aflăm din mai multe însemnări care s-au păstrat pe diferite cărți, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Într-una din acestea se spune: „Această sfântă și dumnezeiască Psaltire o am scris eu, popa Bucur din Sâmbăta de Sus, în zilele prea luminatului și înălțatului domn, Io Costandin B[râncoveanu] Băsărab voevod, domnul Țărăi Rumânești; și o am scris aici în Sâmbăta de Sus, ap[rilie] 19, leat 7219" (1711, n.n.). Acest popa Bucur era deci copist și, după cum vom vedea, cântăreț și profesor, ba mai mult, era conducătorul școlii de grămatici de la mănăstire.

Ieromonahul Bucur, a fost trimis la școala domnească din București, unde a învățat cântările religioase de la dascălul Coman. Astfel, o însemnare din 1704, scrisă pe un manuscris muzical numit Alexandria, ne transmite: „Această carte ce se chiamă Alixandria o am scris eu, Bucur grămăticul, din Sâmbăta de Sus, nepotul lui Man Barbu, și am scris în oraș în București când învățam eu cântări la dascălul Coman; domnesc era acel dascăl și mă dedese măria sa vodă la acel dascăl, în zilele prea luminatului și prea învățatului și de Dumnezeu iubitor, Io Costandin voevod a toată Țara Românească domn; și mă pusese pe mine dascălul vătaf peste școala lui, peste 50 de copii; și îmbla văleatul atunci 7212 (1704 n.n.) martie 18 zile”. Se vede deci că ieromonahul Bucur din Sâmbăta era un tânăr foarte înzestrat, de îndată ce a ajuns dascăl vătaf celorlalți elevi.

După amintirile preotului Vincențiu Pop, la mânăstire ar fi fost prima școală din regiune, iar după ruinarea ei, la 1785, dascălul Nicolae Pilțea a continuat să-i învețe pe copii în casa proprie, contra sumei de 8 zloți.

Tot la mănăstire se pregăteau viitorii preoți care erau trimiși apoi în Țara Românească pentru a fi hirotoniți și instalați în satele făgărășene. Conscripția locuitorilor din districtul Făgărașului și orașul Făgăraș făcută din ordinul guvernului între anii 1721-1722 consemnează existența în majoritatea satelor din Țara Făgărașului a unuia sau cel mult doi preoți. Face excepție satul Sâmbăta de Sus unde întâlnim zece preoți (Bucur, Bogdan, Gligore, Nitzul, Dragici, Mafteiu, Stan, Man, Ionașcu și Bucur), care desigur vor fi învățat la școala de la mănăstire.

Mânăstirea din Sâmbăta de Sus, a avut rolul de protectoare a ortodoxiei împotriva ofensivei catolice, care deja reușise să-i dezbine pe românii ardeleni prin înființarea bisericii unite cu Roma (greco-catolice) din anul 1700. Brâncoveanu considerat de ardeleni „patronașu adevărat al sfintei mitropolii din Ardeal”, a fost unul din cei mai convinși și hotărâți apărători ai unității de credință a românilor din Transilvania. Imediat după aderarea mitropolitului Atanasie la catolicism, la 5 iulie 1701, Brâncoveanu îi asigura pe brașoveni că – în urma demersurilor făcute pe lângă Curtea din Viena – a fost anunțat că Atanasie ,,nu are voie împărătească să facă silă oamenilor" pentru a trece la unire. Odată instalat Atanasie ca episcop unit la Alba Iulia, românii brașoveni și făgărașeni – încurajați de C. Brâncoveanu și de mitropolitul Theodosie al Țării Românești – au refuzat să-1 recunoască pe vlădica Atanasie, susținând cu hotărâre că: „toate ale legii (credinței n.n.) noastre le vom avea de la mitropolitul Țării Românești", cu care Atanasie întrerupsese legăturile multiseculare.

După moartea martirică a ctitorului din toamna anului 1714 mănăstirea a primit unele danii și ajutoare de la alți domni din principatele române. Astfel, pe un Octoih din 1742 găsim următoarea însemnare: „Acest Octoic iaste dat de pomană de măriia sa sfintei mănăstiri a Sâmbetei, dată de Constantin vodă [Mavrocordat n.n.]”.

Cel mai important egumen pe care l-a avut mânăstirea în această perioadă a fost Visarion, care înainte de călugărie se numea preotul Vasile, după cum spune el însuși, fiul popii Ionașcu din Sâmbăta de Sus. Visarion, întâiul între egumeni, a condus mânăstirea în jur de 44 de ani până la pustiirea ei din 1785.

Din însemnările făcute pe diferite cărți de cult aflăm că Vasile era preot încă din anul 1730: astfel, pe un Evhologhiu din sec. XVIII, aflat la biserica din Sâmbăta de Jos, popa Vasilie face următoarea însemnare: „Să să știe c-acest sfânt Molitvenic l-am cumpărat eu, popa Vasilie, ficior popi[i] Ionașco din Sâmbăta de Sus; și l-am cumpărat dirept 9 zloți și 3 dutce, și zlotu făcia 9 dutce; și am scris mesița (luna n.n.) aprilie, dni (zile n.n.) 17, leat 7238 (1730 n.n.)”. Mai departe, avem o însemnare mai recentă, din timpul când conducea mânăstirea, unde se spune: „Acest Molitvenic fiind al mieu, adecă al egumenului Visarion, cumpărat pe banii miei, precum mai înainte scrie, l-am vândut [lui] popa Samoil din Lisa; s-au tocmit cu florinți 10, să dea banii la Paști. Și am scris egumenu … [cu mâna] mea să nu aibe de nime[ni] nici o nevoie; 1761 fevruar 21”.

Anul în care Visarion a fost ales egumen al mânăstirii pe care viitorul mitropolit o va numi mânăstirea Brâncoveanu în cinstea marelui voievod-ctitor îl aflăm din altă însemnare de pe un Octoih din 1750: „Acest sfânt Octoih l-am cumpărat eu, Visarion, întâiele egu[men], pe flo[rin]ți 12 și l-am dat sf. mănăstiri, 1751, mesița mai, 20 zil[e], iar mergerea mea la sf[ân]tul Mormânt au fost la anul 1754, iul., 29 zil[e]. S-au întâmplat în zi vineri, cu 3 zil[e] înainte postului Adormirii Precesti. Eu, Visarion, întăiul egumen, [anu] al patrulea al egumenii mele”. După această însemnare, la prima vedere s-ar deduce că Visarion a fost instalat stareț în anul 1747.

Într-o alta însă, scrisă pe un Minei din 1780 același egumen Visarion spune: „1783 aprilie 30. Acest Minei [pe] aprilie este al mănăstirii Sâmbetii de Sus. [Am scris] eu, Visarion, întâiul egumen, la 40 de ani ai egumenii mele”. Dacă în 1783 avea 40 de ani de egumenie înseamnă că a fost egumen din 1743 și nu din 1747 cum reiese din însemnarea de pe Octoihul de mai sus. Nota este totuși destul de ambiguă (probabil a cumpărat Octoihul în anul al patrulea al egumeniei și l-a donat mânăstirii mai târziu, după alți patru ani, în 1751).

Cu toate că Visarion a mers în pelerinaj în Țara Sfântă totuși el nu și-a luat, după cum era obiceiul vremii, titlul de “hagiu”. Un alt viețuitor al mânăstirii, Samoil de loc din Lisa, pe un Octoih din 1741-1742 îl menționează simplu – părintele Visarion: „de când am șăzut la mă[nă]stirea Sâmbăta de Sus, și părintele Visarion să dusese la Ierusalim de începutul lumii 7263, iar de la H[risto]s ani 1755”.

Apărător hotărât al ortodoxiei împotriva tendințelor de unire, la 1746, a alcătuit lucrarea teologică-apologetică intitulată: Întrebări și răspunsuri pentru legea a treia ce s-au izvodit și s-au numit, adică uniia (unirea n.n.) în Țara Ardealului. Această lucrare, scrisă într-o formă populară, apără credința ortodoxă, prezentând-ul pe călugărul Visarion Sarai ca pe un om trimis de Dumnezeu ca să mântuiască pe români de legea eretică a Romei. Afirmațiile uniților din discuția lor cu ortodocșii “sunt combătute cu multă pricepere; dovezile sunt luate numai din cărțile de ritual și din sinaxare, expunerea ici colea nu e lipsită de zeflemea cu unele exagerări, caracteristice unor astfel de cărți cu misiunea de a câștiga simpatia populară în straturi cât mai largi”.

Larga răspândire a acestei cărți, nu numai între călugării și mânăstirile din Transilvania, rezultă din faptul că unele copii ale sale s-au găsit la mănăstirile Căldărușani, în Muntenia, și Neamț, în Moldova. Însuși autorul specifică faptul că manuscrisul a fost copiat și “a fost trimisă în Țara Românească din poncturi în poncturi” pentru a fi cunoscută. Ea poate fi privită și ca o expresie a unității de credință a românilor din cele trei țări.

După cum remarca Ștefan Meteș, părintele Visarion a fost unul dintre cei mai învățați preoți din epoca sa, iar cartea sa a adus reale servicii apărării și întăririi credinței ortodoxe din Transilvania.

Mânăstirea devine în timpul starețului Visarion focarul principal al menținerii ortodoxiei în Țara Făgărașului, fapt care a stârnit mânia episcopilor greco-catolici care au încercat din răsputeri să o facă să dispară. Datorită acestora, au avut de suferit mai întâi viețuitorii ei: egumenul și călugării, iar mai târziu însuși locașul.

În anii 1751-1752 Visarion e pârât de protopopul unit Constantin Ioanovici din Făgăraș la consistoriul unit din Blaj că împreună cu alți preoți face agitație contra unirii. În plus este învinuit că a fost hirotonit în Țara Românească, că se amestecă în treburile preoților, face sărindare, botează copiii din sate în ritul ortodox, face înmormâtări. ș.a.

Analizând spiritul epocii N. Stoicescu remarca: “În această atmosferă a făcut o vizită în regiunea Făgăraș Petru Pavel Aaron, vicarul episcopiei unite din Blaj, care a încercat să-i convingă pe făgărășeni și pe preoții și călugării de la Sâmbăta de Sus despre adevărurile credinței pe care o propovăduia. Aceștia însă — raporta vicarul Aaron la 19 aprilie 1749 — „spre cea mai mare pagubă a sfintei religii unite, cutează a împărtăși sfintele taine sacramentele tuturor de-a valma. Și acestora (din Sâmbăta de Sus), ca și făgărășenilor, le-am dovedit adevărul, căruia nu au avut ce-i spune decât uzul, mai bine zis abuzul de până atunci și obiecția greșită că mitropolitul din București ar fi avut odinioară jurisdicție în această dioceză. îmi cerură, conform canoanelor, recunoașterea dreptului de a funcționa. Le-am promis că le voi acorda după ce vor mărturisi adevărurile sfintei uniri, pe care li le-am făcut cunoscute. Dar ei, ca unii ce sunt supuși principelui Brâncoveanu, fără prealabila lui înștiințare, ne mai având ce-mi replica, au declarat că aceasta nu o pot face și au plecat intimidați, îndoiți și, desigur, nu fără scrupule. Rămâne deci (stabilit) că aceste două localități specificate mai sus, fiind piatră de poticnire, scandal și pericol suprem. pentru sacra religie unită nu numai în districtul Făgăraș, ci, prin faima lor, și în locuri mai îndepărtate, înalta secție catolică trebuie să îngrijească cu religiozitate și de remedii externe”. Printre măsurile propuse, se află și aceea ca preoții din Sâmbăta de Sus să fie opriți de la orice funcții, iar mirenii să fie siliți să respecte „știutele canoane” unite.

Cererea lui P. P. Aaron de a se folosi „remedii externe” pentru anihilarea „pericolului suprem” pe care-l constituia mănăstirea lui Brâncoveanu era prima dintr-o lungă serie care se va încheia peste câteva decenii prin distrugerea mănăstirii.”

Așa cum s-a arătat, incursiunile călugărului Sofronie, atât de elogiat în scrierea egumenului Visarion, au reușit să trezească conștiința românilor ardeleni, dezvăluindu-le adevărata față a unirii cu Roma. Deznodământul final s-a concretizeazat cu o revoltă a credincioșilor înșelați chiar de păstorul lor, mitropolitul Atanasie, revoltă care atinge punctul culminant în anul 1761. Revoluția condusă de Sofronie de la Cioara a fost înăbușită în vara anului 1761 de către armata generalului Buccow, care în final a dispus și desființarea mânăstirilor, pe care le considera focare primejdioase care mențineau flacăra ortodoxiei aprinsă în provincia pe care tocmai o “pacificase” cu forța armată, iar pe locuitorii ei incercase să-i oblige, însă fără succes, să accepte unirea.

Au fost incendiate atunci toate mânăstirile și schiturile ortodoxe din Țara Făgărașului, cu excepția celei de la Sâmbăta de Sus. Ordinul generalului cerea ca mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid și piatră să fie demolate (monasteria ubique comburrantur lignea, lapidea de structantur). În Făgăraș ordinul a fost executat de căpitanul suprem al cetății, contele Nicolae Bethlen, în luna iunie 1761.

Informații despre cele petrecute avem de la Andrei Sivăilovici, dascălul bisericii și școlii ortodoxe din Făgăraș, care le-a cuprins în scris și le-a așezat în globul de tinichea de sub crucea de pe turnul bisericii ortodoxe noi, la 1791, când s-a putut înălța și acoperi turnul: „…Precum și în anul 1761, venind un general Buccow, cu mulțime de oaste și foarte cumplită fiară sălbatică asupra neuniților s-a arătat, care au făcut milităria și au ars mânăstirile pe la toate satele de sub margini care erau prin păduri de se odihnea călugări mulți și bolnavi mulți să tămăduiau la acele mânăstiri. Acest general fiind și în Făgăraș, multă răutate a făcut neuniților, furci a făcut și le-a ridicat în mijlocul târgului, ca pe cei ce nu vor să plece la uniație să-i spânzure de … care era unit avea cinste. Și de spânzurat pe nimenea nu i-au spânzurat, dar i-au bătut foarte cumplit…”

Nicolae Stoicescu consideră că acțiunea violentă prin care au fost dărâmate mânăstirile făgărășene s-a datorat în mare parte și episcopului Petru Pavel Aaron. După mărturia preotului cronicar din Șcheii Brașovului, popa Vasile, citat de Ștefan Meteș: „Vlădica Aaron, având mare pizmă asupra mănăstirilor care au fost în Țara Oltului, pe supt munte fiind 37, care la aceste mănăstiri mulți din creștini din cei care nu vrea să se supuie la uniație mergea la acele mănăstiri de să spovedea și să cumineca și, fiind popa Vasilie protopop la Făgăraș, s-au sfătuit cu vlădica Aaron de au mers la comandirul ghinărar Buccow, spuindu-i multe minciuni și zicând că la acele mănăstiri sunt gazde de hoți; și așa poruncind ghinărariul Buccow, au ars aceale mănăstiri toate și le-au stricat, numai o mănăstire de la Sâmbăta de Sus, ce iaste satul Brâncoveanului, aceaia au rămas. Oh, ce mare răutate iaste pizma și zavistia! Adevărat că și-au loat plata de la Dumnezeu și ghinărariul și vlădica că, cu grabnică moarte și-au dat sfârșitul. Precum Apostolul Pavel zice: cine va strica biserica Lui, Dumnezeu îl va strica pe dânsul”.

Este cert că mânăstirea lui Brâncoveanu a scăpat de la distruge. Stă mărturie pentru aceasta raportul generalului Buccow, care relata împărătesei Maria Terezia că a distrus toate mânăstirile din Țara Făgărașului cu excepția celei de la Sâmbăta de Sus. De ce a omis să distrugă acest așezământ nu aflăm de nicăieri. Este posibilă totuși o intervenție a familiei lui Constantin Brâncoveanu, domnitor care a avut o relație specială cu Viena, fiind nobil al imperiului și având asigurată pază militară ori de câte ori venea în Transilvania.

Nu avem date exacte cu privire la ceea ce s-a petrecut la mănăstire în 1761. Este posibil ca să fi avut de suferit atât viețuitorii ei cât și mânăstirea, care a putut fi închisă temporar, sau chiar să fi suferit ceva stricăciuni în urma incursiunilor armatei din anii imediat următori. Nu avem însă nici o dovadă că mânăstirea ar fi fost bombardată de generalul Buccow cu tunurile în 1761, așa cum susțin mai toate broșurile de prezentare și datele postate pe internet de astăzi.

O certitudine imediat următoare este însă faptul că mânăstirea, care eventual suferise câteva stricăciuni și fusese reparată, a fost pictată între anii 1766 – 1767, așa cum apare la pomelnicul ctitorilor de la proscomidia altarului (1766) și la intrarea din pronaos (1767).

Cu prilejul pictării, s-a alcătuit și pomelnicul ctitorilor care cuprinde următoarele nume: „Nicolae, Mariia, Manolachie, Costandin vod[ă], Mariica [doamna], Stanca, Costandin, Costandin, Ana, Ștefan I, Radu, Șărban, Mariia, Visarion, erei Isaiia, Pracsiia, Bogoslava, Rafaila, Iacov, Ionașcu, Rafail, Gheorghie, Nastasiia, Mihai, Ioan v[oevod], Theodor v[oevod], Hrisanftiia, Bălașa V., Bogoslav, Ioil, Ștefan … Mariica, Zoița, Th[eodor] …, erei Ionascu, Pană Mihai. Zugrăvit văleat 1766”.

Recunoaștem aici pe Nicolae și Manolache Brâncoveanu care erau strănepoții voievodului, iar Mariia din locul al doilea e soția lui Nicolae. Aceștia, probabil datorită reparațiilor făcute, sau subvenționării picturii, sunt trecuți înainte de ctitorul principal – Constantin Brîncoveanu și de soția sa, doamna Marica. Avem apoi doi voievozi: Ioan și Theodor, iar numele de Zoița pare a fi cel al soției lui Emanoil Brâncoveanu, nume probabil adăugat mai târziu, deoarece ei s-au căsătorit în 1768, după cum aflăm din actul de danie către biserica grecească din Brașov, de la 1823, al lui Grigorie Brâncoveanu.

De asemenea sunt trecuți în rândul ctitorilor egumenul Visarion împreună cu ieromonahii Isaia și Ionașcu, cel din urmă fiind zugravul care a pictat biserica și a întocmit pomelnicul.

Pomelnicul lui Constantin Brâncoveanu de la biserica din Făgăraș cuprinde numele: “Ioan Constantin voevod i Gjda ego Măria, Constandin, Ana, Ștefan, Radul, Matei, Constantin, Stanca Gjda Măria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa, Zmaranda, Șerban, Matei voevod, Șerban voievod, Preda, Păuna, Popa, Bălașa, Barbul, Măria”.

Deci din pomelnicul brâncovenesc de la mănăstire lipsesc numele fiului Matei Brâncoveanu și ale copiilor acestuia, care vor fi murit în pruncie; în schimb sunt însemnați antecesorii imediați și cei ceva mai îndepărtați ai lui Constantin Brâncoveanu.

Conscripția (recensământul) din 1748 ne spune că la mânăstirea clădită pe locul și sub “protecțiunea” prințului Brâncoveanu viețuiau cinci călugări și cinci călugărițe. Nu știm cum încadrează această conscripție cele cinci călugărițe la mânăstirea egumenului Visarion, pentru că mai târziu, în urbariul din 1772 aceastea lipsesc cu desăvârșire. Călugărițele locuiau în căsuțe proprii (bordeie din bârne) pe care și le construiau, cu ajutorul călugărilor, la o oarecare distanță în apropierea mânăstirii. Ele utilizau biserica pentru slujbe fiind sub îndrumarea duhovnicească a preoților de aici. Acest mod de viețuire l-am întâlnit la mai toate schiturile și mânăstirile din Țara Făgărașului, până astăzi.

Literat preluând datele urbariului din 1772, constata că amândouă mănăstirile de la Sâmbăta de Sus, pe lângă călugări, erau locuite și de zileri. Fiecare era menționat cu numele, în plus ni se arată numele băieților zilierilor, apoi averea personală a fiecăruia, iar la călugări li se arată și vârsta.

Mănăstirea numită în urbariu ca cea de jos, adăpostea trei călugări: popa Andrei Matei în vârstă de 50 ani, care era „paroh” (deci egumen) al ei, și avea doi cai, doi boi și trei vaci. Un al doilea călugăr era Ilie Bogdan, în vârstă de 40 ani, fără nici o avere, al treilea, Ion Antinie, în vârstă de 70 ani, care avea avere un bou. La această mănăstire se adăposteau doi iobagi și doi zileri. Unul dintre iobagi, Iuga Chercheș, era necăsătorit, avea avere un bou și o vacă. Celălalt iobag era un Gheorghe Blendea, fără avere, dar avea doi băieți: Mite de 20 ani și Gheorghe de 2 ani. Despre amândoi iobagii, conscriptorii spun ca se feresc de serviciul domnesc, de aceea s-au așezat la mânăstire. Dintre zileri, Savu Muntean are doi băieți: Bucur de 14 ani și Stan de 10 ani; al doilea ziler, Ion Reva are un băiat de 10 ani. Deși zileri, Reva are doi boi și două vaci, Savu Muntean are doi boi.

Mânăstirea cealaltă, deci cea din sus, avea trei călugări și numai un ziler. Egumenul ei era Visarion („popa Viszár Iuon”) în vârstă de 70 ani (la 1772), având doi „capelani”, pe călugărul popa Isaia, de 60 ani, și popa David, 65 ani. Toți trei erau oameni cu oarecare stare, ba egumenul Visarion era chiar bogat, având doi cai, patru boi, șase vaci, doi junci și 36 stupi, de trei ori mai mult decât satul întreg. Isaia are numai un cal, iar popa David are două vaci și doi junci. Acest din urmă călugăr fusese căsătorit, din căsătorie avea un fiu, tot David, în vârstă de 14 ani. Zilerul acestei mănăstiri, Ion Muntean, încă avea doi boi și o vacă.

În afară de averea adusă la mănăstire de fiecare viețuitor, ea avea și o moară, așezată pe Râul Muntelui, cu pereții de bârne de fag, acoperită cu scânduri, având două pietre, una de păsat și alta de făină de pâine, cum și toate sculele necesare pentru funcționarea morii. Conscriptorii nu puteau stabili venitul ei, fiindcă moara măcina numai pentru trebuințele călugărilor. Pe lângă moară, egumenul Visarion mai clădise și un joagăr și acesta prevăzut cu cele necesare pentru tăiatul scândurilor. Toate acestea sunt confirmate de harta militară austriacă menționată mai sus.

Constrânși de acțiunile prozelitiste din ce în ce mai puternice, credincioșii își găseau alinare la singura mănăstire care mai funcționa în toată Țara Făgărașului: mânăstirea cu schitul ei din Sâmbăta de Sus. Episcopul Rednic vizitând mănăstirea aceasta, la 24 ianuarie 1768, însemnează în jurnalul său: „întreagă Țara Oltului ascultă pe călugării din mănăstirea de aici.”

Maria Theresia la propunerea guvernul transilvan din 10 decembrie 1767, a aprobat casarea tuturor mânăstirilor rurale, prin decretul din 6 februarie 1768, dând totodată dispoziția ca mănăstirile să fie dezafectate pe rând, în decurs de mai mulți ani. Faptul că decretul nu avea aplicare imediată pentru toate mânăstirile explică dăinuirea mai lungă a mănăstirii de la Sâmbătă de Sus.

Însă în acest timp, clerul unit în frunte cu protopopul unit din Făgăraș, Constantin Ivanovici și încheind cu episcopul unit Grigorie Maier au făcut presiuni permanent la nivelul autorităților pentru desființarea mânăstirii – factorul principal de menținere a ortodoxiei într-un spațiu pe care și-l doreau în totalitate catolic.

În data de 5 martie 1772, episcopul unit Rednic insinua într-o scrisoare trimisă guvernului transilvan că prin mănăstirea de la Sâmbătă de Sus, prințul Constantin Brâncoveanu trimite cărți de slujbă, care de aici se răspândesc în tot Ardealul, precum și că în ea se adăpostesc călugări veniți de peste munte, spre cea mai mare pagubă a „sfintei uniri”.

Episcopul Grigorie Maier, la 26 aprilie 1779, scria generalului Preiss: „Din această mănăstire, prin oameni de rând, tot așa prin femei, se răspândește otrava schismei în toată Transilvania”, pentru ca la 26 iulie același an: (Mânăstirea trebuie dărâmată) „deoarece este peșteră și adăpost călugărilor vagabonzi, înșelători, care pângăresc acea Țară a Făgărașului, cu născocirile lor false și nelegiuite și corup clerul și poporul. Tot el, într-o adresă din 19 aprilie 1782 raportează comandamentului general din Sibiu: „Dacă fac abstracție de schitul de la Silvașul de sus în districtul Hațegului, nu mai există, pe cât știu, nicăiri altundeva eremiți sau călugări de acest fel (cu viața contemplativă n. n.) sub jurisdicțiunea mea. Dar mă întorc la mănăstirea neuniată de rit grec, de la Sâmbăta de sus, cel mai mare luptător contra întregei sfinte uniri și reamintesc cu plecăciune Excelenții Voastre cele ce vi le-am scris adesea cerând dărâmarea din fundament a acelui locaș pădureț. Nu mă îndoesc că Excelența Voastră va ajuta la împlinirea acestei cereri, dacă acum o sprijinește și dorința prea înaltă"

În răspunsul său, comandantul militar, după ce se scuză că nu e de competența armatei ca să dărâme mânăstirea, ci a guvernului, continuă: „La aceasta adaug că nu am omis să informez guvernul regal despre mânăstirea neunită de la Sâmbăta de Sus, care în baza adresei din 19 aprilie constituie un pericol pentru unire”.

Decretului Mariei Terezia din 1768 i se adaugă o rezoluție a lui Iosif II, din 12 decembrie 1782, care desființa în cuprinsul întregii monarhii austriece toate ordinile de călugări și călugărițe, care duceau numai viața contemplativă, “fără a contribui cu ceva plauzibil la binele aproapelui și al societății civile”.

Mânăstirea de la Sâmbăta de Sus nu se prea încadra în totalitate rezoluției împăratului și ar fi putut funcționa foarte bine în continuare, dar poziția socială a familiei brâncovenești era din ce în ce mai slabă, puterea lor economică era în declin iar episcopii uniți făceau periodic și sistematic presiuni la nivelul autoritățior pentru dărâmarea mânăstirii. Ceea ce a ușurat acțiunile lor a fost faptul că între 1772 și 1802 (adică exact în perioada în care mănăstirea era amenințată cu desființarea) moșia Sâmbăta de Sus ieșise temporar din stăpânirea familiei Brîncoveanu din pricina neachitării unei datorii care a dus la amanetarea moșiei pe seama negustorului Dumitru Marcu.

Presiunile lor au dat în sfârșit roade pentru că în anul 1785, cu ajutorul armatei condusă de generalul Preiss, mânăstirea este pustiită. Cu privire la modul cum s-a făcut aceasta redăm aici nota lui Valer Literat: “Dr. Aug. Bunea a copiat din arhiva județului Făgăraș un act, după care se vede că suprimarea mănăstirii s-a făcut cel mai târziu la începutul lui noiembrie 1785. Actul e o revenire a guvernului ardelean, la un ordin anterior. Cuprinsul, din latinește, e următorul:

Nr. 8416. De la Preasfințita Majestate cezaro-regală, arhiducele Austriei, mare principe al Transilvaniei, domnul nostru preaîndurat, spre a fi intimat Tabulei Comitatului Făgăraș.

Ordinul guvernului regal, dat la 11 august a. c. cu nr. 5936, cu privire la suprimarea și dărâmarea totală a mânăstirii și bisericii mânăstirești de la Sâmbăta și la așezarea locuitorilor (ei) în satul cel mai apropiat, se reamintește domniilor voastre, cu ordinul serios, ca dacă s-ar fi îndeplinit, ceea ce totuși nu e de sperat să se facă neamânat îndeplinirea sus zisului ordin și să se informeze necondiționat, în curs de 15 zile, guvernul regesc despre îndeplinire. De la Guvernul Regal al Marelui Principat Transilvan, Sibiu, ziua 3 noiembrie 1785. Carol C. Teleky, David Bekessy, Anton Horvat. Pe dos: Prezentat la 16 nov. 1785. Deoarece raportul dorit a fost trimis încă la 7 novembrie, se pune la pauzare. (Din arhiva județului Făgăraș nr. 2-1785), Bunea, l. c., p. 337”.

Cu toate intervențiile făcute de boierii Nicolae și Emanuil Brâncoveanu către guvernul Transilvaniei mănăstirea nu a putut fi salvată. Demolarea ei a avut loc în noiembrie 1785, după cum arată ordinul guvernului din 11 august 1785: „abolitionom et totalem demolitionem Monasterii Templique Monasterialis Szombatfalvensis ac Incolarum ad proximum Pagum illocationem emanatam revocari D. Vris in memoriam eo cum serio mandato, ut nisi jam factum esset, quod tamen non speratur, effectum praedictae ordinationis indilate procurent, Guberniumque Regium de effectu intra 15 dies inomisse informent E Re-o M[agnus] P[rinci]patus Tran[silva]niae Gubernio. Cibinii d. 3 Novembris 1785”.

Nici acum nu putem afirma cu certitudine că generalul Preiss a bombardat cu tunurile mânăstirea, misiunea lui era să o desființeze. Așa că probabil, dintre toate clădirile mănăstirii incendiate, pentru a nu putea fi locuite pe mai departe de călugării alungați, doar biserica – având ziduri solide – nu a putut fi demolată, ci doar avariată, rămânând în ruină vreme de aproape un secol și jumătate, când pe zidurile ei ruinate au început să crească arbori. Egumenul Visarion s-a retras în sat unde, a ctitorit biserica din partea răsăriteană la anul 1786, unde a murit și este înmormântat.

„În felul acesta s-a distrus un modest centru de cultură românească și credință ortodoxă, iar locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutați în sat și călugării au trecut desigur munții în Țara Românească, unde credința strămoșilor nu era persecutată și socotită de păcat și crimă pentru mântuire”.

Vedere aeriană a Mănăstirii “Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus

Concluzii

La 28 octombrie 1688 înceta din viață Șerban Vodă Cantacuzino, domnul Țării Românești, în timpul căruia s-a început tipărirea primei ediții integrale a Bibliei în limba română. În aceeași zi boierii munteni au ridicat în scaunul de domnie pe nepotul de soră al celui decedat, logofătul Constantin Brâncoveanu. Acesta cunoștea greaca, latina și slavona, fiind chemat de tânăr în slujba domnească sub Gheorghe Duca și Șerban Cantacuzino, ajungând în cele din urmă, mare logofăt.

Și-a început domnia în împrejurări grele pentru Țara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci și austrieci. Noul domn, printr-o diplomație deosebită, a știut să păstreze legături de prietenie cu toți, astfel ca țara să fie scutită de jafuri și pustiiri din partea unor oști străine. Cei 26 de ani de domnie reprezintă din acest punct de vedere o epocă de maximă strălucire culturală și artistică. S-au ridicat biserici și mănăstiri, s-au deschis școli de toate gradele, s-au tipărit cărți în diferite limbi, au fost sprijiniți și încurajați oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor așezăminte bisericești ortodoxe căzute sub dominație otomană.

În timpul lui Constantin Brâncoveanu au trăit la București numeroși învățați străini, fie reprezentanți ai culturii italiene, fie ai celei grecești. Pe lângă învățații străini, și-au desfășurat activitatea și numeroși oameni de carte români: stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric, cu studii la Padova, care a început o Istorie a Țării Românești, frații Radu și Șerban Greceanu, primul din ei fiind “cronicarul oficial” al domniei lui Brâncoveanu, cu o însemnată lucrare istorică, Radu Popescu, cu o cronică privind întreaga istorie a Țării Românești, frații David și Teodor Corbea, renumitul psaltist “Filotei sin agai Jipai”, de la care a rămas prima Psaltichie românească cunoscută, episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău, mitropolitul Teodosie și urmașul său, marele cărturar Antim, originar din Ivria (Gruzia), la care se adaugă mai mulți copiști de manuscrise românești, clerici sau mireni.

Constantin Brâncoveanu a fost un mare sprijinitor al Academiei Domnești de la mănăstirea Sfântul Sava din București, pe care a reorganizat- o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Chimenitul, urmat de Marcu Porfiropol. În 1707 domnitorul a procedat la o nouă reorganizare a ei, cu ajutorul câtorva cărturari ai vremii. Academia era organizată ca o Facultate de Litere și Filosofie din cadrul universităților apusene.

Paralel cu Academia de la Sfântul Sava, funcționau și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și românește. Astfel au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești, preoți și dascăli. O serie de școli romanești existau în orașele țării, în mănăstiri și chiar în mediu rural. În câteva mănăstiri au luat ființă biblioteci renumite, cu lucrări procurate în mari centre culturale din Apus, tipărite în limbi clasice sau de circulație, în diferite epoci. Între ele s-au remarcat biblioteca de la mănăstirea Mărgineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum și biblioteca mănăstirii Hurezi, fondată chiar de Constantin Brâncoveanu.

Domnul muntean a fost și un mare ocrotitor al tiparului. Domnia lui începe printr-un act de cultură și anume prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a ei în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini format mare, pe două coloane, cu litera măruntă). Tipărirea începuse încă din timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim triaj era terminat în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia. Al doilea triaj s-a terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o alta tipăritură, Brâncoveanu, ca mare logofăt, a fost “ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei prime Biblii românești. Era o operă de colaborare a cărturarilor romani de pretutindeni.

Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat în aceea vreme câteva tipografii noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (fost episcop de Huși), la Snagov, după 1694, la Râmnicul Vâlcea în 1705, la Târgoviște în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care a fost ales în 1705 episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit cărți de slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului si calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă. De pildă, în tipografia înființată de episcopul Mitrofan de Buzău, s-au imprimat Marturisirea Ortodoxă a lui Petru Movila, în românește (1691), cele 12 Mineie cu tipicul, paremiile și Sinaxarul în românește (1698).

În tipografia de la București, pusă din 1691 sub conducerea ieromonahului Antim Ivireanul, au apărut mai multe cărți de slujbă sau învățătură, între care și un frumos Evangheliar greco-roman (1693). În cea de la mănăstirea Snagov, îndrumată tot de Antim, s-a tipărit un Liturghier greco-arab în 1701, prima carte imprimată cu litere arabe, la rugămintea patriarhului Atanasie Dabas al Antiohiei. Reîntors la București, Antim Ivireanul va imprima noi cărți în românește și grecește, precum și un Ceaslov greco-arab, cerut de același patriarh.

După ce a ajuns episcop la Râmnic, Antim Ivireanul a început șirul unor tipărituri românești, menite să ducă la triumful deplin al limbii române în slujba bisericească. Astfel, în 1706 s-au tipărit Liturghierul și Molitvelnicul, primele ediții românești ale acestor cărți în Muntenia.

Ca mitropolit, din 1708, Antim Ivireanul a continuat editarea de cărți de slujbă în românește la Târgoviște (Liturghierul, Molitvelnicul, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul, Psaltirea). Trebuie notat că toate erau traduse de însuși mitropolitul Antim într-o frumoasă limbă românească, deosebit de expresivă, încât traducerile sale se folosesc până în prezent. În felul acesta, Antim Ivireanul, sprijinit de domn, a rămas în istoria Bisericii noastre drept creatorul “limbii liturgice românești”.

În același timp, Constantin Brâncoveanu se numără printre marii ctitori de lăcașuri sfinte din trecutul nostru. Încă înainte de a ajunge domn a ridicat două biserici, una la Potlogi si alta la Mogoșoaia, lângă București. În vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, mănăstirea Hurezi sau Horezu, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, cu ziduri și turnuri de apărare, cu numeroase clădiri în incintă. Biserica mare a fost împodobită cu fresce de către renumitul zugrav Constantinos. Se remarcă în chip deosebit scenele legate de viața împăratului Constantin, dar mai ales un impresionant șir de personaje ale vieții politice din trecut: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor și membrii familiei domnitoare: Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii și doamna Maria cu patru fete, toate în pronaos. Tot în pronaos era pregătit și mormântul în care să fie așezat spre veșnică odihnă trupul domnitorului și al soției sale.

Tot în Oltenia a refăcut din temelie mănăstirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorită de frații Buzești și Brâncoveni, veche ctitorie a boierilor Craiovești și a lui Matei Basarab, în care erau îngropați și membri ai familiei Brâncoveanu.

În București a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc, biserica mănăstirii Sfântul Sava și biserica mănăstirii Sfântul Gheorghe Nou. În această biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de soția sa, doamna Maria.

În afară de aceste mănăstiri și biserici, ridicate în întregime de binecredinciosul domn, a mai făcut o seamă de îmbunătățiri și refaceri la multe altele, ca mănăstirile Cozia, Arnota, Bistrița, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Argeș, Dealu, Snagov, bisericile Domnească și Sfântul Dumitru din Târgoviște etc.

În Transilvania a zidit o biserică în Făgăraș, alta în Ocna Sibiului, precum și mănăstirea Sâmbăta de Sus, cea din urmă distrusă cu tunurile în veacul al XVIII-lea, din dispoziția autorităților habsburgice și refăcută abia în prima jumătate a secolului XX. În Constantinopol a zidit biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata, la mănăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos a făcut un paraclis și o trapeza, iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe.

Toate bisericile ctitorite au fost împodobite cu frumoase picturi în frescă de către cei doi renumiți zugravi ai epocii Pârvu Mutu, român, fiu de preot din Câmpulung, care a zugrăvit mai cu seamă ctitoriile Cantacuzinilor (dar și biserica Sfântul Gheorghe Nou) și grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brâncoveanu, care a format o adevărată “școală” de zugravi, mai ales la Hurezi și care îi vor continua munca.

Un alt aspect din domnia lui Constantin Brâncoveanu, care trebuie subliniat îl constituie ajutorul său permanent acordat așezămintelor bisericești din Balcani și Orientul Apropiat, căzute sub dominație turcească. Aminteam mai sus ca Antim Ivireanul a tipărit zeci de cărți în limba greacă, răspândite în cuprinsul patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria și Ierusalim. Unele din ele erau cărți de apărare a Ortodoxiei împotriva catolicilor și calvinilor, altele erau cărți de slujbă. S-au mai tipărit și două cărți greco-arabe pentru bisericile din cuprinsul Patriarhiei ortodoxe arabe a Antiohiei. În tiparnița arabă oferită patriarhului Atanasie Dabas și instalată în Alepul Siriei s-au imprimat apoi alte cărți liturgice sau de învățătură pentru credincioșii ortodocși de limba arabă. Pentru Biserica ortodoxă din Ivria (Gruzia sau Georgia) s-au tipărit cărți la Tbilisi, meșter tipograf fiind Mihail Istvanovici, trimis acolo de Constantin Brâncoveanu și mitropolitul Antim, la rugămintea regelui Vahtang VI al Georgiei.

O grijă deosebită a arătat românilor din Transilvania și Bisericii lor. Menționam mai sus că a ctitorit aici trei lăcașuri de închinare, la Făgăraș, Ocna Sibiului și Sâmbăta de Sus. A dăruit numeroase ajutoare bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, pe care au ajutat-o, de altfel, și mulți dintre înaintașii săi. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat în 1698, o subvenție anuală de 6000 de aspri, ca să-i fie “de întărire și ajutor, întrucât o știm ca pe o corabie ce se leagăna în mijlocul valurilor mării”, iar la 15 iunie 1700 i-a dăruit o moșie de la Merișani, în părțile Argeșului. Ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Istvanovici, a fost trimis în 1699 la Alba Iulia, unde a tipărit un Chiriacodromion (o ediție revăzută a Cazaniei lui Varlaam de la Iași, din 1643) si o Bucoavnă, adică un Abecedar. După 1701, anul în care mitropolitul Atanasie Anghel din Alba Iulia a acceptat “unirea” cu Biserica Romei, Constantin Brâncoveanu a trimis scrisori de încurajare către românii din Scheii Brașovului sfătuindu-i să rămână statornici în dreapta credință. Cărțile românești tipărite în timpul domniei lui au cunoscut o largă circulație în Transilvania, ajungând până in Maramureș. Unele erau dăruite de el însuși, după cum arăta însemnările făcute pe ele de anumiți preoți.

Starea de maximă înflorire bisericească și cultural-artistică din Țara Românească s-a sfârșit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Numeroase intrigi ale dușmanilor săi la Constantinopol, precum și faptul ca in cursul războiului ruso-turc din 1711 unul din boierii săi a trecut de partea rușilor, au făcut pe turci să-l bănuiască de “necredință” față de ei si sa-l înlăture din scaun. Dus la Constantinopol împreună cu familia sa ți o parte din averi – încă din martie 1714, în săptămâna Patimilor – au fost aruncați în cunoscuta închisoare a celor șapte turnuri (Edicule). În timp ce se aflau în închisoare, li s-a promis că vor scăpa cu viață dacă vor îmbrățișa religia mahomedană, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotărâre.

În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duși cu toții spre locul de osândă. Fostul său secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florența, relatează că, înainte de a fi uciși, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim îndemn: “Copiii mei, fiți cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puțin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”.

Așadar, Constantin Brâncoveanu a fost un mare “ctitor” de cultură și de lăcașuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt și faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figură de seamă din istoria neamului românesc.

BIBLIOGRAFIE