Cercetări privind Poiana Sticlarilor Un proiect de regenerare și revitalizare urbană [307902]

[anonimizat]: [anonimizat]

2017

Tema:

[anonimizat]

I. ACTUALITATE SI PERSPECTIVA IN DOMENIUL REGENERARII URBANE ……….1

1. 1. Infrastructură verde. Concept și definiție………………………………………………..1

1. 2. Spațiul verde urban. Concept și definiție.….………………………………….….……..1

1. 3. Clasificarea spațiilor verzi urbane………………………………………………….…….2

1. 4. Ecologia pesiajului….……………………………………………………………………3

1. 5. Evoluția istorică a spațiilor verzi urbane……………………………………….…….….7

1. 6. Spațiile verzi urbane în diferite culturi….………………………………………………10

1. 7. Implicarea elementului instinctiv în amenajarea parcurilor..………………………..…12

1. 8. Reabilitarea și revitalizarea spațiilor verzi urbane. Exemple…………….…………….14

1. 9. Gradinile peisagere …………………………………………………………………….16

II. REABILITAREA SI REVIALIZAREA PARCULUI STICLARILOR..……………………19

2.1.Motivarea alegerii temei…………………………………………………………………………………….19

2.2. Obiectivele cercetărilor …………………………………………………………………………………….20

2.3. Material și metodă ……………………………………………………………………………………………20

2.3.1. Încadrarea în teritoriu …………………………………………………………………………………….21

2.3.2. Analiză istorică ……………………………………………………………………………………………..21

2.3.3. Evoluția compoziției ……………………………………………………………………………………..21

2.3.4. Analiza prevederilor urbane PUZ ……………………………………………………………………22

2.3.5. Analiza vecinătăților ……………………………………………………………………………………..22

2.3.6. Analiza vegetatiei…………………………………………………………………………………………..24

2.3.7. Analiza vizuală ……………………………………………………………………………………………..24

2.3.8. Analiza sociologică …………………………………………………….…………….25

2.3.9. S.W.O.T. ……………………………………………………………………………………………………..25

2.4. Rezultate obținute ………………………………………………………….…………….26

2.5.Concluzii și recomandări……………………………………………………..……..….28

. Bibliografie……………………………………………………………….…………………29

ACTUALITATE ȘI PERSPECTIVA ÎN DOMENIUL REGENERĂRII URBANE

1.1. Infrastructura verde. Concept și definiție.

[anonimizat], [anonimizat]. “Infrastructura verde” este calea pentru a obține toate aceste obiective.

Termenul de “infrastructură verde” este relativ nou și este originar din SUA (APS Group Scotland, “Green Infrastructure. Design and Placemaking”, www.scotland.gov.ok, noiembrie 2011). Crearea unei infrastructuri verzi diferă de metodele convenționale de planificare a [anonimizat] o funcționalitate mai mare.

Comisia Europeană definește “infrastructura verde” ca fiind termenul ce descrie toate elementele unei rețele de spații verzi, legate între ele, care conservă valorile și funcțiile ecosistemului natural și aduc beneficii comunităților umane.

“Infrastructura verde” se compune din elemente naturale și antropice, cum ar fi zonele reîmpădurite, podurile verzi, zonele urbane verzi, acoperișurile și pereții înierbați, terenurile agricole cu valoare naturală ridicată sau pădurile și asigură o utilizare eficientă și durabilă a solului, integrând funcții și activități aflate în interacțiune pe aceeași suprafață de teren.

Redând spațiul ecosistemelor, “infrastructura verde” poate păstra și crea caracteristici peisagistice care ne garantează că ecosistemele vor asigura în continuare resurse, cum ar fi apă curată, soluri productive și zone de recreere atractive, ajută economia și societatea și are un aport esențial la atenuarea naturală a schimbărilor climatice și la adaptarea la acestea (Raluca Dan, „Utilizarea durabilă a fondurilor regionale pentru natură (SURF Nature)”, iulie 2012.).

1.2. Spațiul verde urban. Concept și definiție.

Majoritatea oamenilor sunt atașați de elementele naturale, fie că este vorba de păduri, de munți, de lacuri ori izvoare, fapt confirmat de psihologia socială și explicat chiar și de biologi. (Dumitru Chiriac, Cristina Humă, Mariana Stanciu, “Spațiile verzi – O problemă a urbanizării actuale”, 2007, pg. 1).

În contextul proiectării structurilor urbane, concluzia este aceea că spațiile deschise verzi, în orice forme, sunt esențiale în societatea urbană și devin elemente vitale pentru traiul în mediul urban.

O definiție bine conturată a spațiului verde urban nu există, variind în funcție de modalitatea în care acestea își exercită influența asupra structurii urbane și a vieții locuitorilor. (Practical Evaluation Tools for Urban Sustainability – Green Blue).

În țara noastră, termenul de “spațiu verde” este definit în articolul 2 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane: „zona verde din cadrul orașelor și municipiilor, definită ca o rețea mozaicată sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al cărei specific este determinat de vegetație (lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă și erbacee)”.

În scopul obținerii beneficiilor necesare unei vieți sănătoase a comunității actuale apare motivația reabilitării și revitalizării spațiilor verzi urbane. Termenul de “reabilitare” este definit ca reprezentând “recăpătarea/restabilirea prestigiului; restabilirea, redobândirea bunei reputații”, iar “revitalizarea” presupune “redarea puterii, revigorarea, reducerea la viață”. Ambele acțiuni se încadrează în proiectarea unui spațiu integrat în “infrastructura verde”.

Se conturează în acest context necesitatea creării unui echilibru între grădinile ornamentale și conservarea mediului natural, a unei rețele de habitate naturale dinspre zona rurală către cea urbană (Tom Turner, „City as Landscape. A post-postmodern view of Design and Planning”, Oxford, 1996, pg. 94).

1.3. Clasificarea spațiilor verzi urbane

În anul 1921, în cartea sa “Urban Berlin”, profesorul universitar german Otto Blum, făcea o clasificare foarte precisă a spațiilor verzi “libere”, așa cum erau denumite în acea perioadă spațiile verzi urbane:

suprafețe verzi unde nu există construcții industriale, clădiri destinate spațiilor locative

și rețele destinate infrastructurii rutiere (păduri, grădini, parcuri, livezi și albii ale râurilor);

rețele hidrografice cu un nivel scăzut al activităților destinate navigației;

bazele sportive, terenurile de joacă pentru copii și terenurile folosite pentru instrucție militară;

cimitirele;

grădinile particulare de dimensiuni mari, lipite sau aflate în continuarea parcurilor publice;

instituțiile de dimensiuni mari care cuprind în interiorul suprafețelor pe care se desfășoară numeroase zone ocupate cu spații verzi de dimensiuni considerabile, în comparație cu numărul de clădiri și suprafețele pe care le ocupă acestea (școli, muzee, spitale, academii, etc.);

pepinierele.

(T. Rădulescu, “Parcuri și grădini: parcuri, grădini, terenuri de joc și sport, păduri și locuri de recreație”, Institutul Urbanistic al României, Nr. 3-4, București)

1.4. Ecologia pesiajului

Mozaicul subțire, șervețelul planetei, este în pericol de perturbare. Există asftel o nevoie urgentă pentru noi unelte și un nou limbaj pentru a înțelege cum putem trăi fără să pierdem natura ce ne înconjoară. Soluțiile vor fi la nivel de peisaj, lucrând cu modele pe scară mare, înțelegând cum funcționează, și proiectând în armonie cu sistemul natural ce ne susține pe toți.

Fiecare peisaj are propria-i semnătura. Această carte ofera o nouă perspectivă și noi metode de comunicare și colaborare cu mulții ecologiști și arhitecți peisageri care fac demersuri pentru a lucra împreună și pentru a găsi metode inter-disciplinare ce vor servi ca și soluții pentru problemele naturii.

Locuriile sunt ca niște organisme mari, rezultatele a diferite fenomene ale naturii.Acestea sunt totodată și unice, astfel fiecare având propriul potențial pentru dezvoltare. Un alt avantaj al acestei lucrări este acela de a ajuta arhitecții și proiectanții să lucreze cu comunitațile care încearcă să găsească noi metode pentru sustenabilitate.

Ce mă încurajează la această carte este faptul că principiile sunt atât simple, cât si holostice într-un fel care leaga pământul, apa, fauna dar și oamenii.Designerii și planificatorii trebuie să lucreze împreună pentru a completa împreună mozaicul naturii, astfel încât aceasta să nu se destrame.Totuși, înțelegerea acestui mozaic este de departe cea mai grea dintre provocări.

Este nevoie de cât mai multe cărți bine realizate, ce oferă informațiile si limbajul necesar pentru ca forțe in mod normal opuse, cum ar fi reglementările guvernamentale, interesele economice dar și dorințele populare să ajungă la un numitor comun.

( Grand Jones, FASLA, Jones & Jones, Seattle, Washington )

Ecologia peisajului a evoluat foarte mult în ultimul deceniu, astfel devenind utilizabila și importantă pentru a fi practicată de cei care se ocupă de planificarea teritorială și de arhitecții peisageri. Atenția asupra mozaicului unelor zone heterogene, cum ar fi cartiere, peisaje întregi și regiuni, creste într-un mod alert. Animalele, plantele, apa, materialele și energia sunt distribuite astfel încât să facă parte din acest mozaic amintit ulterior. Astfel, profesioniștii dar și cei noi în domeniu au încorporat aceste concepte în munca lor. Pentru a fi cât mai eficienți mulți dintre ei au simțit nevoia să ceară documentații explicite pentru a înțelege exact care este misiunea lor.

Astfel de materiale didactice nu sunt asemănătoare unei carți de bucate unde primești indicații exacte despre modalitatea de lucru și cantitațile necesare exacte.Astfel, peisagiștii trebuie să-și folosească imaginația, creativitatea și ideiile proprii. Principiile prezentate servesc ca și idei de fond pentru viitoarele demersuri ale profesioniștilor, un fel de fundație pentru viitoarele lucrări prestate de aceștia.

Dacă societatea decide, de exemplu, să adauge un drum, o rezervă naturală, sau un complex de case, aceste principii vor ajuta în îndeplinirea scopului prin minimalizarea impactului suferit de natură, și a deteriorării solului. Mai mult decât atat, aceste principii sunt destul de generale și ușor de înțeles, astfel încât ele vor putea fi preluate de toată lumea.

Folosirea acestor principii nu este dificila, și ajuta să reduca fragmentarea și deteriorarea mediului înconjurător. Profesioniștii din domeniu, pe baza acestor principii deja reusesc să concretizeze aceste principii.

Totuși, pentru ca soluțiile rezultate din aceste principii să fie puse în practică, este nevoie de o proiectare și executie bine coordonată și realizată. Alt obiectiv al ecologiei peisajului este să înlesnească comunicarea și colaborarea între ecologiștii și arhitecții peisagiști. Mulți ecologiști au început deja să facă cercetări în ceea ce privește arhitectura peisageră, tocmai pentru a fi capabili să realizeze soluții cât mai complete și sustenabile.

Istoria ne indică faptul că în fața unei situații de criză, ingeniozitatea umană, creativitatea, descoperirile, invențiile și solutiile umanității primează. Astăzi,,majoritatea studiilor efectuate indică faptul că în câteva decenii se va ajunge într-un punct în care solul va fi foarte degradat, populația va ajunge la un număr foarte mare, resursele de apă se vor diminua considerabil , solul fertil va eroda, biodiversitatea se va micșora în dauna așezărilor umane urbane în continuă creștere. Din păcate, societatea tratează această problemă cu oarecare lipsă de viziune, soluțiile acesteia aplicându-se doar pe zone restrânse, și pe perioade scurte de timp. Totuși, evidenta ne indicș faptul că noi, cât și copii noștrii, vom fi afectași în mod direct de problemele enumerate mai sus.

Urbaniștii și arhitecții peisageri sunt persoanele ce au responsabilitatea de a juca un rol cheie în salvarea planetei, societații, prin a oferi soluții noi. Aceștia sunt cei care sunt oamenii cu studii specializate pe astfel de situații, care se vor axa pe problemele Pămantului, și vor încerca să le și rezolve, prin realizarea de planuri, prin posibilitatea de a privii în perspectivă.

Acestia totodata sunt persoane ce poseda ingeniozitate si creativitate, au cunostinte legate de economie dar sunt si familiarizati cu importanta indentitatii unei zone, unui pamant.

Arhitectura peisagera, si planificarea teritoriala au o istorie lunga incununata de multe reusite. Ca si exemple se pot aminti vilele italiene din secolul 19, dezvoltarea urbana a Statelor Unite ale Americii dar si expansiunea parcurilor nationale ce a avut loc in secolul al 20-lea. Un element de a stat la baza acestor reusite este simbioza dintre natura si cultura.

Cei ce au stat la baza acestor reusite nu erau amatori nici in ceea ce priveste natura, dar nici cultura, ei avand cunostinte vaste in cele doua domenii. Partea ce include natura, se refera la matritele biologice si procesele fiziologice ce au loc in vegetatie, in fauna, in interiorul unei populatii, in vand, apa, zonele umede dar si comunitatile subacvatice. Domeniul cultural a integrat diversele dimensiuni umane ale economiei, ale matritelor sociale, ale metodelor de recreree, al mijloacelor de transport dar si de modalitatea in care se trateaza problema deseurilor.

“Care sunt trasaturile naturale ce fac o asezare umana sa fie frumoasa? Un rau, cu cascadele sale, luminisurile, lacurile, dealurile, rocile, padurile dar si arborii stravechi si solitari”. Astfel de lucruri sunt frumoase, au o asemenea valoare incat nici dolarii nici centii nu vor putea cunantifica. Daca locuitorii unui oras ar fi intelepti, ar incerca sa pastreze aceste lucruri, desi acest demers ar implica costuri semnificative; pentru astfel de lucruri ar trebui educati nu numai dascalii, oratorii publici sau orice alt fel de institutie de educatie. Nu il consider a fii potrivit pe cel care vrea sa fie fondatorul unui stat, sau chiar si al unui oras pe cel care nu poate sa prevada folosirea acestor lucruri enumerate ulterior..” ( Henry David Thoreau, Journal, 1861 )

In unele tari, aceste doua componente de baza, ecologia si cultura s-au separat relativ recent. De exemplu, ecologia a evoluat oarecum si a divagat fata de planificare si design, sau economia pur si simplu a luat prea mult prim-planul. Sau canalizarile si deseurile au fost considerate ca fiind doar probleme pentru ingineri, sau actiunile locale au luat fata gandurilor si planurilor regionale. Toate aceste probleme sunt foarte des intalnite de profesionisti. Astfel, misiunea cu adevarat importanta este gasirea unei parghii intre ecologie si cultura, intre pamant si locuitori, intre natura si oameni.

Limbajul simplu spatial, devine evident cand luam in considerare cum peticele, coridoarele si matricea se combina pentru a constitui mozaicul din care este format Pamantul.Care sunt principalele elemente ale peticelor? Ele pot fi mari sau mici, rotunde sau elongate, line sau neregulate, putine sau numeroase, și tot așa. Dar coridoarele? Ele apar cu deschidere largă, sau strâmtă, dreaptă sau curbată, continuă sau discontinuă, etc. Matricea poate fi unitara sau fragmentată, continua sau perforata s etc. Aceste atribute spatiale, sunt aproape de definitiile din dictionare si sunt toate foarte familiare pentru persoanele ce trebuie sa ia decizii importante, profesionisti dar si pentru cei care se scolarizeaza in multe si variate discipline.

Intreg peisajul, sau o regiune reprezinta un mozaic, dar un cartier local reprezinta o configuratie de petice, coridoare si matrice.Ecologistii peisajului studiaza si dezvolta principii pentru modelele biodiversitatii, dar si pentru procesele naturale din aceste configuratii sau mozaicuri ale cartierelor.

De exemplu, schimbarea unui mozaic prin adaugarea unui helesteu, casa, padure, drum sau orice alt element schimba functionalitatea acestuia. Animalele isi schimba rutele, apele isi schimba cursul, eroziunea solului se schimba si chiar si oamenii au alte trasee. Inlaturarea unui element altereaza traficul intr-o alta maniera. Rearanjarea elementelor deja existente provoaca modificarile cele mai mari in ceea ce priveste functionalitatea unui cartier. Aceste elemente spatiale reprezinta materia prima pentru arhitectii peisageri si planificatori.

Procesele naturale dar si activitatile umane schimba peisajul. Intr-o anumita perioada s-au realizat fotografii din aer iar la studierea lor s-a observat cum mai multe secvente au dus la modificarea mozaicului. Un habitat este frecvent fragmentat, dar si alte procese spatiale sunt evidente in modificarea peisajului, cum ar fi perforarea si micsorarea, fiecare dintre acestea avand consecinte majore in ceea ce implica atat ecologia cat si oamenii.

Pe scurt, principiile ecologiei peisajului sunt direct aplicabile si ofera oportunitati pentru proiectare inteligenta, design, conversatie, management si politica a pamantului. Aceste principii sunt semnificative atat pentru cartiere cat si pentru mozaice. Ele se concentreaza asupra modelelor spatiale, care determina atat functionarea cat si schimbarea. Componentele lor, peticele, coridoarele si matricele sunt universale pentru toate regiunile. Totodata limbajul acestora imbunatateste comunicarea si colaborarea.Ele vor deveni elemente cheie in momentul in care societatea este pregatita sa creeze un mediu inconjurator sustenabil.

( Landscape Ecology Principles in Landscape Architecture and Land-Use Planning, Wenche E. Dramstad, James D. Olson, Richard T.T. Forman )

1.5. Evoluția istorică a spațiilor verzi urbane

Amenajarea spațiilor verzi a fost o preocupare întâlnită încă din perioada antichității, în funcție de zonele și modelele culturale ale fiecărui popor în parte, dar și în funcție de starea de spirit și de emoțiile designerului. Rolul zonelor verzi amenajate în zonele locuite, a grădinilor publice sau private, a rămas în principiu neschimbat de-a lungul istoriei, și anume acela de a asigura relaxarea, odihna și de a satisface nevoia plimbărilor într-un cadru natural a populației. (Negulescu Viorel, “Dinamica spațiilor verzi în municipiul București după anul 1800”, Universitatea București, 2011, pag. 17).

În perioada antică, amenajarea grădinilor a avut la bază ideea de împăcare a omului cu natura, combinată cu o semnificație mistico-religioasă, asociindu-se cu ideea de Paradis. Grădinăritul era considerat o artă, la fel ca și pictura, muzica sau literatura, creând efecte senzoriale și sentimentale asupra privitorului prin îmbinarea formelor, spațiilor și culorilor.

Pe țărmul estic al Mării Mediterane, pământul folosit în scopuri non-agricole putea fi încadrat în patru domenii. Egiptenii construiau grădini private și grădini ale templelor. Grecii au adăugat grădinile publice, iar asirienii au creat parcurile pentru vânătoare. (Tom Turner, „City as

Landscape. A post-postmodern view of Design and Planning”, Oxford, 1996, pg. 181)

În Egiptul Antic au apărut tehnici noi, folosite mai târziu în agricultură, cum sunt cele hidraulice. Tot aici au apărut “grădinile de lux”, amenajate numai pentru demnitari, în afara locuinței, pe lângă râuri sau canale. Aici erau plantați în cerc smochini, rodii, salcâmi, salcii și tamarisc, iar în centru era creat un iaz cu plante acvatice, cu lotuși albaștri, roșii și albi, iar mai târziu, după expedițiile din Siria și Etiopia, au apărut noi soiuri de arbori și arbuști precum cireșul, plopul, migdalul, trandafirul, mirtul, bananierul, iasomia și iedera.

În Grecia Antică gradinile erau folosite în scopuri de decor pentru public, în temple, școli și clădiri publice, fiind amenajate în piețele publice și cuprinzând plante mari precum plopii, ulmii, chiparoșii sau bananierii, cu scopul de a oferi umbră și răcoare. Tot aici vița-de-vie era cultivată și în scop decorativ, aceasta fiind urcată pe suporturi de lemn, asemănătoare foișoarelor de astăzi. E asemenea, trandafirii erau des întâlniți în piețele publice, dar și în gradinile private sau publice.

Adevarăta artă a grădinăritului a apărut în perioada de înflorire a Imperiului Roman. Grădinile din Babilon, unele din cele mai mari din istoria antică, erau situate pe malul râului Eufrat, erau suprapuse, fiind sprijinite de piloni foarte mari. Pe lângă aceștia erau plantați pomi înalți pentru o susținere mai bună. Interiorul grădinilor erau împodobite cu statui grandioase, scări foarte late și cu sisteme hidraulice ingenios construite. În centru erau plantați arbuști sculptați în diferite forme geometrice, formând labirinturi mari de verdeață, în care erau instalate bănci, fântâni și vase din lut.

În perioada medievală, orașele aveau puține zone cu vegetație, pământul din interiorul cetăților fiind foarte puțin și extrem de scump. Totodată, zona liberă dintre zidurile orașelor era destinată exercițiilor forțelor armate.

De asemenea, vegetația reprezenta sursa de producere și menținere a focului, absolut indispensabil pentru umanitate, astfel că întreținerea spațiile verzi nu constituia o componentă importantă pentru populație.

După căderea Imperiului Roman, ordinele religioase au început să devină din ce în ce mai interesate de horticultură și peisagistică și au început să fie cultivate în jurul mânăstirilor tot mai mult plante medicinale precum menta, salvia, rozmarinul, cimbrul și busuiocul, pomi fructiferi, legume și plante decorative mici cu flori. Existau și grădini ornamentale, unde erau plantate flori precum trandafirul, liliacul, crinul, iasomia și violete.

Grădinile ocupau suprafețe mari, plane, în formă dreptunghiulară sau pătrată, în jurul cărora erau ridicate ziduri înalte, împodobite cu coloane și statui, în interior erau construite și iazuri cu pește și crescătorii de păsări.

Grădină medievală, 1300 Grădină medievală, 1485

În perioada renascentistă, la începutul secolului XVI, arhitecții au împrumutat moda

vilelor din Italia, cultivarea plantelor în pante pe dealuri, amenajarea cascadelor încadrate de chiparoși și pereți de marmură. Iazurile cu pești au devenit un element nelipsit în amenajarea grădinilor, fiind risipită din abundență apa, sub formă de fântâni arteziene sau micuțe cascade. Nu lipseau balustradele, scările și pereții înalți împodobiți cu diferite sculpturi artistice. Florile au fost înlocuite cu citrice, mirt, laur, pini și chiparoși. Labirinturile formate din arbuști înalți au devenit un element primordial în această perioadă.

În secolul XIX, parcurile au devenit populare, dar, în aceelași timp, a apărut ca sursă a

focului cărbunele, ceea ce a dus la o criză a lemnului de foc.

Abia în secolul XX orașele s-au îmbogățit în spații verzi, perioadă în care a apărut moda grădinilor publice. Atât parcurile, cât și grădinile private erau întreținute în scop ornamental, ceea ce presupunea o administrare în care se utilizau substanțe pentru fertilizare, pesticide sau ierbicide. Toate acestea au produs pagube majore: poluarea aerului, apei, sau solului, precum și mult zgomot (Tom Turner, „City as Landscape. A post-postmodern view of Design and Planning”, Oxford, 1996, pg. 94). A fost o perioadă în care habitatul natural sălbatic a fost constant distrus.

1.6. Spațiile verzi urbane în diferite culturi

În cultura japoneză, arhitectura caselor se află în strânsă armonie cu grădinile. Grădinile japoneze sunt o imitație a naturii simple. Amenajarea grădinii consta în amplasarea pietrelor cu mușchi, apa era condusă prin jgheaburi de dimensiuni mici în stil de cascadă, lemnul și fierul sunt neșlefuite, fiind folosite exact în starea în care se găseau în natură. Elementele grădinilor îmbină echilibrul natural cu armonia, natura în stare pură cu creațiile minimale ale stilului Budist.

Grădină japoneză

Până la sfârșitul secolului XVI Anglia nu a cunoscut o înflorire în ceea ce privește peisagistica, abia după domnia regelui Henric al VIII-lea s-au construit grădini. Casele au început să fie și ele împodobite în exterior cu scoici, pietre prețioase și oglinzi tăiate în forme geometrice.

Grădina englezească este o grădină în stil peisager, care combină influențele culturii grecoromană cu rigurozitatea, calmul și seriozitatea tipic englezească. Pe o suprafață mare de gazon având în centru casa, arhitecții peisagiști proiectau pereți de garduri vii, buchete de arbori, statui, fântâni. (Claudiu Constantin, Revista ISEOVerde, 2011)

Grădină englezească

O influență italiană a existat și în construirea și amenajarea grădinilor franceze în secolul XVI, dar mai târziu stilul baroc a câștigat teren și a devenit stilul primordial în designul acestora. Grădinile nu erau împodobite și nici încărcate cu diferite ziduri sau statui, punându-se accentul mai mult pe simplitate, creând ideea de spațiu mai mare decât în realitate. În acest stil sunt folosite mai mult foioasele precum teiul, dafinul, mesteacănul, castanul, dar și coniferele. Gardurile nu erau construite din piatră sau marmură, ci din plante vii tunse în diferite forme, de aici și termenul de gard viu.

Grădină franceză

Implicarea elementului instinctiv în amenajarea parcurilor.

În anul 1990, un cercetător suedez, Patrik Grahn, a încercat să realizeze o corelație între tipruile de parcuri antice și amenajările parcurilor moderne. În acest scop a trimis 2200 chestionare diverselor organizații și a primti răspunsuri concrete pe 1600 de astfel de chestionare. În urma analizei datelor rezultate, a descoperit că aproximativ o sută de activități care au loc în parcurile moderne determină o reclasificare a acestora în opt noi tipologii de parcuri (Tom Turner, „City as Landscape. A post-postmodern view of Design and Planning”, Oxford, 1996, pg. 182):

Analizele lui Grahn au pornit de la conceptul de instinct. El argumentează că multe dintre activitățile care au loc în mediul extern redau viața strămoșilor și exteriorizează instinctele lor, individul căutând aceleași locații exterioare ca și cele în care au evoluat proprii lui ancestori. Principalele instincte umane sunt: avântul și frica, repulsia și dezgustul, curiozitatea și surprinderea, furia și dorința de scandal, supunerea, instinctul părintesc și tandrețea, dorința sexuală, setea și foamnea, învățarea și construirea.

Toate acestea conduc omul către dorința de a retrăi în mediul pre-urban. Apare astfel interesul de a regăsi în ambientul înconjurător actual, în aglomerările urbane, spații unde individul să poată intra în contact cu natura sălbatică. Pentru a atinge aceste scopuri, arhitecții peisagiști au început tot mai mult să se preocupe de reamenajarea, reabilitarea și revitalizarea spațiilor verzi urbane, creând un echilibru între viața activă din orașe și elementele naturale.

Reabilitarea și revitalizarea spațiilor verzi urbane – exemple.

În contextul interesului pentru crearea unui mediu înconjurător mai sănătos și mai productiv pentru populația din mediul urban, apare tot mai des necesitatea îmbunătățirii calității ambientului, iar una dintre căile prin care se poate realiza acest obiectiv o reprezintă acțiunea de reabilitare și revitalizare a parcurilor urbane.

Aceaste acțiuni au captat atenția autorităților, dar și a simplilor cetățeni, beneficiari direcți ai ambientului, pe întreg mapamondul.

Reabilitarea Parcului Echo Lake din Los Angeles, California, SUA

În anul 2006, Echo Park Lake a fost identificat de Statul California ca fiind un areal impropriu ecologic. Lacul a fost amenajat în deceniul 1860, ca fiind un rezervor pentru apa potabilă. Astăzi, zona lacului funcționează atât ca bazin de reținere a apei, existând și un sistem de drenaj, cât și ca parc de recreere, în acest spațiu având loc evenimente ale comunității, cum ar fi Festivalul Lotusului.

Municipalitatea orașului Los Angeles a elaborat un proiect de reabilitare a parcului, pentru a rezolva problema poluării, a atinge standardul de calitate al apei, precum și pentru a îmbunătăți caracteristicile spațiului de recreere. Lucrările de amenajare au cuprins:

Amenajarea unui ponton de observație;

Plantarea riverană, pentru prevenirea poluării;

Crearea de zone de relaxare;

Montarea de bănci;

Reabilitarea aleilor.

Amenajarea unui ponton de observație:

înainte după

Crearea unor zone de relaxare:

Reabilitarea aleilor:

Grădinile au marcat dintotdeauna dezvoltarea civilizațiilor. Acestea reflectă, prin modul în care au fost gândite, interesele perioadei în care au fost create, precum și tradiția culturală a unei epoci.

Principalul scop în abordarea studiului Parcului Sticlarilor l-a reprezentat interesul pentru conservarea biodiversitatii prezente in acest sit.

1.9. Grădinile peisagere

Grădinile peisagere se definesc prin compozitie liberă, în care elementele construite si cele naturale sunt îmbinate in așa fel încât să rezulte peisaje cu caracter natural.

Grădina peisageră exclude simetria și echivalența, unitatea compoziției realizându-se prin echilibrarea și compensarea elementelor componente.

Impresia generală a unei astfel de amenajari constă în aranjamentul pitoresc sau neregularitatea cu aspect natural, reunind adesea in același teritoriu, elemente de peisaj pe care natura le realizează dispersat.

Soluția de amenajare se adaptează configurației naturale a terenului: se respectă în general liniile reliefului și se intervine doar cu modificări de detaliu în scopul realizării armoniei formelor terenului sau penru crearea unor efecte peisagere pitoresti. Sunt adâncite văile, colinele sunt supraînălțate, se implantează roci sau se crează pante line întocmai imaginilor pe care le întâlnim in peisajele naturale.

Se crează prin introducerea rocilor în compoziție efecte naturale, după modelele oferite de natură.

Acestea se pot concretiza în rocării, grote, cascade.(Ana Felicia Iliescu – “Arhitectura peisageră” , pg 58)

Apele sunt create asemenea celor naturale: lacuri, râuri, pârâuri, cascade. Acestea ocupă un loc important în compoziție, fiind armonizate cu formele reliefului și vegetația.

Plantațiile respectă formele naturale de creștere a vegetației și grupările naturale: mase cu contur neregulat, pâlcuri, grupuri, exemplare solitare de arbori și de arbuști ce sunt dispuse în planuri successive pentru a echilibra covoarele întinse ale peluzelor înierbate.

Vegetația arboricolă este ordonată în așa fel încât să creeze linii de vedere interesante către diferitele zone ale parcului și către peisajul exterior.

Gazonul este folosit pe suprafețe mari ce se suprapun peste neregularitățile terenului, renunțânduse la suprafețele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor trebuie să fie îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete neregulate sau eliptice, covoare sau dispersate solitar. Pe suprafețe mari de gazon se plantează la distanțe mari, specii lemnoase decorative, chiar exotice.

În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie mică, cu înflorire bogată, frumoasă și îndelungată, peluze, pajiști și diferite grupaje floricole.

Clădirea poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuști, pentru realizarea unei integrări cât mai bune a construcției în peisaj.

Aleile au un traseu liber, sinuos, conturând arii largi. Acestea urmează formele reliefului și sunt astfel amplasate încât să nu se suprapună cu liniile de perspecivă.

În grădinile peisagere construcțiile decorative sunt folosite în număr mai mic și sunt întotdeauna amplasate în armonie cu peisajul creat: poduri, chioșcuri, pavilioane rustice, mici temple, uneori ruine, fântâni , ziduri, scări, etc.( Ana Felicia Iliescu – “Arhitectura peisageră” , pg 56)

Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVIIlea, în contextul unei mari mișcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influența literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influența pictorilor peisagiști, sau chiar datorită influenței artei grădinilor chinezești. În această situație, în Anglia, ca o reacție împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunțându-se în primul rând la rigiditatea și artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice. Și condițiile climatice tipice ținutului insular al Angliei (ceață, umiditate atmosferică ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon, dar și întinderea mare a diverselor proprietăți, având cel mai adesea relief variat, au favorizat pe de o parte adoptarea acestui stil.

In Anglia secolului al XVI-lea dominau grădinile de tip medieval, închise între ziduri. Acestea era caracterizate prin vegetație tunsă în diferite forme geometrice sau imitând animale și chiar oameni. (influența olandeză). Ulterior, ca și în alte țări, au pătruns influențe italiene, iar mai apoi, franceze.

În timp ce în grădinile din Europa se păstra încă stilul peisager francez, în grădinile engleze secolul al XVIII-a a marcat o schimbare esențială în concepția lor.

Principală influență asupra noului stil peisager a reprezentat-o literatura care pleda pentru reîntoarcerea la natură , viziune exprimată mai ales în opera poetică a lui John Milton.(“Paradisul pierdut”).

În arta grădinilor din Anglia a apărut o nouă orientare, de adoptare a formelor libere ale naturii sălbatice. La aceasta a contribuit și pictura de peisaj a unor pictori celebri: Poussin, Lorrain, Salvaor Rosa.

Prima diferență care se remarcă în schimbarea stilului dominat de tradițiile medievale a constat în suprimarea tunderii arborilor, mărirea spațiilor prin eliminarea zidurilor și înlocuirea lor cu șanțuri, permițând asltfel legarea peisajului înconjurător de cel al parcului. Bridgeman este cel care a întocmit primele planuri ce încorporeaza aceste schimbări. Această perioadă este una de tranziție, arhitectul păstrând încă axa centrală dominantă , dar cu atenuarea regularității schemelor clasice.

Primul care s-a desprins categoric de stilul classic este Kent. Acesta a creat parcuri în spirit de pictură clasică italiană. Cea mai importantă lucrare a sa este Parcul Stowe.

(Parcul Stowe)

Lui Kent i-a urmat Brown, care a perfecționat compoziția peisagistică și a naturalizat-o prin eliminarea de construcții decorative. Printre operele sale se număra parcurile Blenheim și Chatsworth.

(Parcul Blenheim)

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Repton a dus la apogeu grădina peisageră. Aceasta a revizuit regulile de compoziție, acordând o mare atenție efectelor de perspectivă, exploatării jocurilor de clarobscur, folosirii apelor și utilizării diferențiate a vegetației în funcție de colorit, aplicând în grădină legile opticii. A simplificat traseele aleilor, conferind grădinilor armonie și unitate. (Ana Felicia Iliescu – “Arhitectura peisageră” , pg. 55).

Conform analizelor efectuate pe teren, dar și a informațiilor culese din diferite surse, putem observa schimbările dramatice care s-au produs în Parcul Sticlarilor odată cu trecerea timpului.

Se poate observa cu ușurință dezinteresul autorităților față spatiile verzi cu potential peisager. Un astfel de spațiu ar trebui amenajat si protejat datorita biodiversitatii pe care o regasim in cadrul sitului.

Am considerat importantă studierea felului în care s-a dezvoltat Parcul Sticlarilor și direcția în care se îndreaptă, ținând cont de suportul ei istoric, dar și de condițiile actuale în care se afla și care o determina.

II. REABILITAREA ȘI REVIALIZAREA PARCULUI STICLARILOR

2.1.Motivarea alegerii temei:

Transformările urbane care au avut loc în timp nu au ținut cont întotdeauna de principiul

creării unui echilibru între dezvoltarea orașelor și necesitatea menținerii spațiilor verzi. Ca urmare, în anul 2009, suprafața medie a spațiilor verzi în Europa era de 25 mp/locuitor, iar în România de doar de 18 mp/locuitor. (Dumitru Chiriac, Cristina Humă, Mariana Stanciu, “Spațiile verzi – O problemă a urbanizării actuale”, 2007, pg. 12)

Ca urmare, au fost elaborate o serie de acte normative pentru remedierea acestui neajuns. Prin articolul II, alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 114/2007 pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului s-a prevăzut obligativitatea autorităților administrației publice locale „de a asigura din terenul intravilan o suprafață de spațiu verde de minimum 20 mp/locuitor, până la 31 decembrie 2010, și de minimum 26 mp/locuitor, până la 31 decembrie 2013”.

Ca urmare, Guvernul a inițiat Programul național de îmbunătățire calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități prin Ordonanța de Urgență nr. 59/2007 prin care sunt finanțate proiectele depuse de administrațiile publice locale pentru realizarea de noi parcuri sau pentru reabilitarea și extinderea unor parcuri existente. Programul are o perioadă de desfășurare de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii, iar rezultatele au fost vizibile încă de la sfârșitul anului 2007, când erau în curs de finanțare din Fondul pentru Mediu 102 contracte depuse prin acest program național (M. Toti, 2008, p. 20).

În ultimii ani a existat o vizibilă redresare a acestei situații, administrația publică locală acționând în vederea amenajărilor și suplimentărilor de spații verzi urbane.

Deși a existat o preocupare din partea administrației publice locale pentru atingerea standardelor referitoare la suprafața spațiilor verzi urbane în conformitate cu normele Uniunii Europene, din datele publicate în Anuarul Statistic al României la 31 decembrie 2009, situația spațiilor verzi pe județe și mediu urban arată că Bucurestiul este încă departe de a atinge aceste standarde .

2.2. Obiectivele cercetărilor

Cercetările în teren au conturat o imagine a situației actuale a Parcului Sticlarilor.

În primul rând, cercetările în teren și de tip documentar analitic au încercat să fundamenteze și să asambleze o imagine asupra situației din prezent a Parcului Sticlarilor.

A fost necesară o documentare cu privire la istoria grădinii, la evoluția acesteia în timp, la schimbările care au fost aduse de cei care au lucrat la transformarea acesteia de-a lungul timpului.

În timp, parcul s-a degradat, putând fi astăzi observate doar urme ale amenajării inițiale.

Parcul Sticlarilor prezintă un mare potențial de amenajare.

Deși este neîngrijit, parcul a căpătat în timp un aspect natural de care se poate profita, foarte apropiat de aspectul parcurilor englezești ale secolului al 17-lea.

În acea perioadă se dorea ca parcurile să aibă un aspect cât mai natural,iar pentru a obține acest efect se recurgea la diferite metode de modelare.

Printre acestea se număra amplasarea de exemplare uscate, modelarea terenului cu mici coline

și vai, distribuirea grupurilor de arbori în mod neregulat, punând în evidență resursele peisagistice ale formelor naturale ale arborilor.

Zonele ce prezintă un risc pentru acest proiect sunt cele ale peisajului de ruină industrial, activitățile ilegale ce se desfășoară în vecinătate și administrarea greșită a sitului de către primărie.

2.3. Material și metodă

Proiectul va fi realizat în mai multe etape, pornind de la documentare și analiză și ajungând la punerea în practică a soluțiilor găsite pe parcursul studiului.

Astfel, în prima etapă a cercetării am adunat mărturii scrise din diverse surse (cărți istorice,

arhitectură, ziare, peisagistică, etc.), dar și materiale vizuale și grafice (hărți, planuri, fotografii vechi și noi)

În primul rând se va ține cont de contextul istoric în care a avut loc apariția grădinii, dar și de modul în care aceasta a evoluat in timp.

2.3.1. Încadrarea în teritoriu

Metoda de analiză folosită pentru încadrarea Parcului Sticlarilor în teritoriu a fost consultarea rasterului orașului București.

Zona studiată este situată în sectorul 2 al capitalei, având însă că limita sudică sectorul 3.

Situl consta într-un spațiu verde, și anume Parcul Sticlarilor, acesta fiind mărginit în partea nordică de Șoseaua Vergului, iar la vest va fi mărginit de o nouă magistrala carosabilă propusă prin PUZ . Parcul sticlarilor comunica la nivel pietonal și cu parcul Morarilor și cu Parcul Florilor și este situată în apropiere de salba lacurilor Colentina.

2.3.2. Analiză istorică

Această analiză a fost realizată folosind metoda consultării de surse bibliografice.

Parcul Sticlăriei este un proiect realizat în perioada comunistă de către arhitectul V. Donose, urmele proiectului inițial fiind prezente, vag, și astăzi, ca exemplu, gândirea circulației.

Situl nu prezintă valoare culturală din punct de vedere istoric.

Numele de Parcul Sticlarilor derivă din apropierea față de fosta fabrica de sticlă Stiteh, care este în prezent abandonată și în aceeași stare că parcul.

2.3.3. Evoluția compoziției

Proiectul nu a evoluat de-a lungul timpului. Aleile de circulație s-au degradat, iar vegetația a invadat tot perimetrul parcului. Astfel, compoziția inițială se distinge cu greu.

2.3.4. Analiza prevederilor urbane PUZ

În prezent, spațiul pe care se afla parcul se afla în administrarea Primariei sectorului 2, din Bucuresti

Acesta a fost cedat primăriei conform unor litigii în instanță din care rezultă putere de decizie definitivă și irevocabilă.

În anul 2011 a fost realizat un PUZ pentru Parcul Sticlăriei în care era prevăzut un proiect de reamenajare, cu introducerea unor terenuri sportive, locuri de joacă pentru copii, trasarea unui traseu pietonal și toaletarea vegetației.

În prezent, acest plan a fost abandonat în favoarea unui alt proiect de a crea un parc de aventura, după modelul celui din Cernica.

Acest proiect prevede instalarea de mobilier urban, trasarea de alei, un sistem de iluminat public ecologic și locuri de joacă pentru copii.

Este propus și un proiect de reabilitare și de curățare al lacului. Lucrările vor fi demarate în septembrie 2016 și vor fi finalizate în vara 2017. (sursă: parc-de-agrement-in-bucuresti-parculnational devine-parc-de-aventura-dotat-cu-tiroliene_303826.html))

2.3.5. Analiza vecinătăților

În vecinătatea parcului se regăsesc și zone de locuit, iar în imediata apropiere se află două grădinițe, construcțiile datând din perioada comunistă.

2.3.6. Analiza vegetației

Vegetația prezentă în Parcul Sticlarilor este preponderent spontană, însă găsim și urme ale vechilor plantări din perioada în care parcul a fost amenajat.

Materialul dendrologic existent se compune în special din specii de arbori, arbuști și flori indigene, dar și vegetație spontană, care necesită curățare. Speciile de plante dominante sunt următoarele: Acer campestre, Aesculus hipocastanum, Sambucus nigra, Ailanthus altissima, Crataegus monogyna, Salix albă, Robinia pseudacaccia

Salcia (Salix alba), arbore până la 20 m înălțime cu coroană neregulată ; tulpina strîmbă, cu lujeri subțiri, flexibili, verde-gălbui, cu scoarța netedă, cenușie-verzuie, care formează timpuriu ritidom gros, cenușiu-brun și se desprinde cu ușurință; mugurii sunt alungit-ovoizi, alipiți; frunzele sunt lanceolate, de 4-10 cm lungime, margine mărunt serată, la început pubescente pe ambele fețe ceea ce le dă culoare argintie, apoi rămin cu peri numai pe dos, iar florile sunt unisexuate, în amenți, masculi galbeni, de 2-6 cm, femeli verzui, de 3-4 cm, fructele sunt sub forma unor mici capsule;

salcâmul (Robinia pseudacacia) este o plantă lemnoasă, care poate ajunge până la o înălțime de 35 m, talia obișnuită fiind de 10 – 25 m. Înrădăcinarea fiind puternică, dezvoltată atât pe verticală cât și pe orizontală, arborele este deosebit de bine ancorat în sol. Tulpina la salcâm este dreaptă, coroana rară, luminoasă, largă, începând să se dezvolte destul de sus pe trunchi. La exemplarele bătrâne, diametrul tulpinii atinge 1 m. Stipelele frunzelor de salcâm sunt transformate în spini. Ghimpii apar câte doi în dreptul frunzelor. Florile la salcâm sunt parfumate, zigomorfe, cu corolă albă și cu caliciul campanulat cu 5 zimți scurți. Ele sunt adunate câte 25 – 50 în raceme de peste 15 cm lungime, care atârnă ca niște ciorchini. Fructul este o păstaie brună, relativ lungă (7-10 cm), subțire (1 – 2 cm) și aplatizată, care poartă 4 – 10 semințe reniforme. Arborele s-a cultivat și se cultivă în scopuri ornamentale, aspectul său, îndeosebi în timpul înfloritului fiind deosebit.

Castanul (Aesculus hippocastanum) – Arbore cu frunze simple, dințate, flori albe sau galbene și fructe comestibile sau necomestibile. Este întâlnit în mai toate parcurile din Europa, deosebit de atrăgător, util, rezistent la poluare, precum și în Europa Meridională și Centrală, în Asia de sud-vest. Este utilizat în toate amenajările de parcuri și alei stradale urbane. Preferă solurile cu drenaj profund și tolerează pozițiile expuse, ca și poluarea atmosferică. Procesul de plantare începe cu semănarea semințelor în pepinieră și continuă cu transplantarea în zona de cultură, la distanță de 10 – 12 m între pomi pe rând și între rânduri.

Problemele actuale ale parcului sunt rezulttul unor acțiuni ce au determinat nefavorizarea sau degradarea modului în care peisajul comunică un sens celui care încearcă să îl înțeleagă. Parcul dispune de o mare pondere a “peisajului in așteptare”.

Mediul este factorul suport al dezvoltării și amenajării teritoriului. Atitudinea omului față de mediu și componentele sale conduc fie la distrugerea teritoriului, fie la conservarea lui in vederea realizării unui cadru optim pentru dezvoltarea urbană.

Deși este neîngrijit, parcul a căpătat în timp un aspect natural, foarte apropiat de aspectul parcurilor englezești ale secolului al 17-lea.

În acea perioadă se dorea ca parcurile să aibă un aspect cât mai natural, iar pentru a obține acest efect se recurgea la diferite metode de modelare.

Printre acestea se număra amplasarea de exemplare uscate, modelarea terenului cu mici coline și vai, distribuirea grupurilor de arbori în mod neregulat, punând în evidență resursele peisagistice ale formelor naturale ale arborilor.

2.3.7. Analiza vizuală

Ca metode am folosit studiul pe teren și fotografierea elementelor ce au apărut în Parcul Sticlarilor. Prin studierea fotografiilor am putut remarca elemente de mobilier urban, construcții, inserții degradate de trecerea timpului, arbori uscați, vegetatie invaziva.

Cu ajutorul analizei vizuale am putut constata, prin metoda comparației, urmărind perspective din poze vechi și așezându-le lângă poze din prezent, modificările ce s-au produs de-a lungul timpului.

Parcul Sticlarilor prezintă trei tipuri de peisaj: peisaj de ruină, al uitării (zona industrială), peisaj

al naturii sălbatice și frontul construit de blocuri.

Situl este înconjurat de fronturi construite și oferă o pauză de la peisajul urban.

2.3.8. Analiza sociologică

Analiza sociologică a fost realizată pe baza unor inerviuri adresate atât locuitorilor zonei cât și celor care frecventează parcul în diferite scopuri.

Parcurile reprezintă importante nuclee de formare a socializării în cartier. Locuitorii zonei sunt de părere că parcul reprezintă un pericol în interiorul cartierului, transormandu-se în locuința pentru mulți oameni ai străzii.

La polul opus sunt cei care vizitează parcul pentru a surprinde frumusețea naturii sălbatice în fotografii sau pur și simplu pentru a pescui.

2.3.9. S.W.O.T.

Pentru a realiza această analiză a fost necesară realizarea unei sinteze a tuturor informațiilor obținute din toate sursele studiate. De aici au reieșit aspecte atât negative cât și pozitive. În următoarele etape ale realizării proiectului, aceste aspecte vor avea un rol important în deciziile ce vor fi luate cu privire la elemente ce vor rămâne, elemente ce vor fi eliminate, restaurate, conservate sau înlocuite. Vor fi exploatate toate oportunitățile.

Astfel în urma analizei SWOT au rezultat o serie de punte slabe, puncte tari, oportunități și amenințări:

Puncte tari:

Localizare foarte buna

Se poate profita de vegetatia deja existenta si se poate integra intr-o amenajare

O mare varietate de specii vegetale

Luciul de apa poate fi curatat si reabilitat

Lacul contine si o zona insula

Puncte slabe:

Zona industriala abandonata da un aer de parasit si creeaza un peisaj de oras fantoma

Administrarea parcului de catre primaria sectorului 2

Lipsa accesibilitatii pietonale

Lipsa locurilor de joaca pentru copii intr-o zona cu numeroase gradinite,scoli,crese.

Oportunitati:

-Poate fi creeat un centru de interes pentru comunitatea locala si nu numai

-Se pot introduce activitati in amenajare ce pot avea impact social si cultural

-Introducerea conceptului de parc natural in mediul urban -Interese diverse din partea administratiei primariei sectorului 2

Amenintari :

Diverse activitati ilegale ce se desfasoara in prezent in zona sitului.

2.4. Rezultate obținute

Reabilitarea parcului Sticlarilor va presupune desfășurarea unor acțiuni menite să înlăture toate disfuncționalitățile existente.

Din punct de vedere structural, împărțirea parcului pe diferite funcțiuni a fost realizată pentru a acoperi mai multe nevoi ale locuitorilor. Cu alte cuvinte, parcul va putea oferi servicii pentru toate categoriile de vârstă. Astfel, vizitatorii se pot plimba cu barca, pot ieși la picnic, sau pur și simplu pot profita de un timp petrecut în aer liber departe de zgomotul orașului pe alei special amenajate în acest scop. Vor exista de asemenea spații de joacă destinate copiilor.

Pentru o mai bună accesibilitate parcul va fi dotat cu mai multe intrări, fapt ce va putea conduce la creșterea numărului de vizitatori.

Modificarea aleilor reprezintă o altă componentă importantă a planului de reabilitare , întrucât aspectul lor estetic din prezent este neadecvat pentru un astfel de spațiu. Prin urmare

Aleile vor avea un aspect sinuos și de asemenea se vor realiza și legături între aleile principale și secundare oferind posibilitatea parcurgerii parcului prin toate unghiurile sale.

Amenajarea parcărilor va fi realizată pentru evitarea aglomerației din fața acestuia și pentru o mai bună accesibilitate în anumite zone ale parcului.

Propunerea unei insule naturale are în vedere pe de o parte, realizarea unui punct de belvedere, și pe de altă parte, pentru crearea unui spațiu izolat, intim, plin de vegetație pentru persoanele dornice de liniște și de admirarea unui peisaj frumos. Pentru îmbunătățirea activităților de agreement a fost propusa construirea unui debarcader ,accesul spre insula realizându-se atât cu hidrobicicleta cât și pe un pod din lemn.Zona este frecventata de copii, in imediata vecinatate existand si gradinite. Astfel am propus amenajarea unor locuri de joaca destinate copiilor de diferite categorii de varste.

Zona destinată picnicului este o zonă realizată în întregime din elemente vegetale având ca scop crearea unui ambient propice relaxării și socializării.

Aceasta amenajare urmărește să creeze o “poieniță” în “pădurea” mediului urban. Situl va deveni o oază de relaxare și o atracție socială pentru vizitatorii săi. Amenajarea propune activități în aer liber relaxante.

2.5. Concluzii și recomandări

În concluzie trebuie continuate eforturile autorităților pentru a remedia problema spațiilor verzi urbane, pentru a echilibra dinamica vieții cotidiene și pentru a crește calitatea vieții din orașe, dar și a stării de sănătate a populației, ținând cont de beneficiile oferite de spațiile verzi: beneficii ecologice, sociale și economice. (Dumitru Chiriac, Cristina Humă, Mariana Stanciu, “Spațiile verzi – O problemă a urbanizării actuale”, 2007, pg. 4-7)

Trebuie permanent avut în vedere faptul că spațiile verzi, sub orice formă, sunt elemente esențiale pentru viața urbană. (Mambretti Isabell, “Urban Parks between Safety and Aesthetics : exploring urban green space using visualisation and conjoint analysis methods”, editura Network

City and Landscape, pg.17)

În concluzie, toate măsurile de rabilitare au în vedere îmbunatățirea calității serviciilor pe care parcul le oferă locuitorilor din Bucuresti.

BIBLIOGRAFIE:

CHIRIAC D., HUMA C., STANCIU M., “Spațiile verzi – O problemă a urbanizării actuale”, 2007

CONSTANTIN C -, Revista ISEOVerde, 2011

Dan R. -, „Utilizarea durabilă a fondurilor regionale pentru natură (SURF Nature)”, iulie 2012.).

DRAMSTAD W.E., OLSON J.D., FORMANT.T. – Landscape Ecology Principles in Landscape

Architecture and Land-Use Planning,

ILIESCU A.F. – „Arhitectura peisagera”, 2008, Editura Ceres, Bucuresti

MAMBRETTI I., – “Urban Parks between Safety and Aesthetics : exploring urban green space using visualisation and conjoint analysis methods”, editura Network City and Landscape

NEGRULESCU V., – “Dinamica spațiilor verzi în municipiul București după anul 1800”, Universitatea București, 2011

TURNER T. – „City as Landscape. A post-postmodern view of Design and Planning”, Oxford, 1996

RADULESCU T. – “Parcuri și grădini: parcuri, grădini, terenuri de joc și sport, păduri și locuri de recreație”, Institutul Urbanistic al României, Nr. 3-4, București

THOREAU H.D. – Journal, 1861