INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………….5 CAPITOLUL 1. ARHITECTURA… [307846]

PATRIMONIUL INDUSTRIAL DIN

BUCUREȘTI

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………….5

CAPITOLUL 1. ARHITECTURA INDUSTRIALĂ TIMPURIE (1850-1916)

[anonimizat]………………………………………………………………………………7

Amplasare – relația urbană cu centrul capitalei………………………..10

Estetică și utilitate………………………………………………………………..12

CAPITOLUL 2. ARHITECTURA INDUSTRIALĂ INTERBELICĂ (1916- 1940)

2.1 Context social și amplasare …………………………………………………16

2.2 Modernism în arhitectura industrială interbelică………………………18

2.3 Caractere specifice arhitecturii industriale……………………………….21

CAPITOLUL 3. ORAȘULUI CONTEMPORAN ȘI PATRIMONIUL INDUSTRIAL

3.1. Valoarea și potențialul patrimoniului industrial………………………23

3.2 Conversie, reintegrare și regenerare urbană……………………………..26

3.2.1 The Ark sau Bursa Mărfurilor București …………………………28

3.2.2 Allive – în cadrul Fostei Uzine Malaxa……………………………29

3.2.3 [anonimizat] ………………………………….30

CONCLUZII …………………………………………………………………………………………… …..32

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………33

LISTĂ ILUSTRAȚII……………………………………………………………………………………… 36

INTRODUCERE

Prezenta lucrarea își propune studiul patrimoniului industrial din București și a fenomenului de reintegrare a amplasamentelor industriale în peisajul urban contemporan.

[anonimizat], din „ [anonimizat], socială, arhitecturală și științifică. [anonimizat], laboratoare, [anonimizat], depozite, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]”.

[anonimizat] s-a manifestat și a [anonimizat].

Studiul se va concentra asupra arhitecturii industriale timpurii (1850- 1916) și a arhitecturii industriale din perioada interbelică. Arhitectura industrială interbelică este cea care și-a [anonimizat]. Totuși pentru înțelegerea contextului în care s-au produs schimbările interbelice, s-a considerat necesară și prezentarea perioadei anterioare și a elementelor sale definitorii.

[anonimizat]. [anonimizat] industriale au apărut și s-au integrat în cadrul capitalei și au influențat ireversibil dezvoltarea ulterioră a acesteia.

Cercetarea patrimoniului industrial se va realiza, în primul rând, prin studierea obiectelor de arhitectură prin prisma elementelor de limbaj arhitectural, volumetrie și conformare funcțională a spațiilor.

Un alt aspect al cărui studiu este important pentru înțelegerea fenomenului de industrializare, este reprezentat de contextul social și economic în care s-au construit și dezvoltat aceste edificii, modificările pe care le-au produs în societate și implicațiile pe care le-au avut aceste schimbări asupra vieții cotidiene. Deasemenea va fi luat în calcul modul în care apariția zonelor industriale au influențat și „ghidat” dezvoltarea orașului, precum și constrângerile privind amplasarea, cu care s-a confruntat acest program de arhitectură.

Începând de la jumătatea secolului XIX și până în anii ‘90, arhitectura industrială bucureșteană s-a găsit într-o continuă stare de dezvoltare. Din păcate după anul 1990, în contextul privatizărilor rapide, determinate de schimbările sociale și politice prin care trecea întreaga țară, și sub influența necesității de retehnologizare a spațiilor industriale, marea majoritate a ansamblurilor industriale nu au mai funcționat, iar cele cu valoare arhitecturală au fost lăsate să se degradeze, în vederea utilizării terenurilor în alte scopuri.

Astfel peisajul urban a avut de suferit, suprafețele mari de teren pe care se desfășurau aceste construcții, sunt acum insule ale abandonului și ruinei în mijlocul orașului.

CAP. 1 ARHITECTURA INDUSTRIALĂ TIMPURIE (1850-1916)

În România, și implicit și în București, fenomenul de industrializare a apărut cu întârziere față de alte orașe europene. În timp ce Anglia, prima țară care s-a confruntat cu fenomenul prin care mașinile și utilajele preiau munca oamenilor, iar acestora le revine activitatea de supraveghere a proceselor de producție, se confruntă cu procesul de industrializare la jumătatea secolului al XVIII-lea, în București acest fenomen începe la jumătatea secolului al XIX-lea.

Fenomenul industrializării în București – context social și economic

La jumatatea secolului XIX, Bucureștiul se dezvoltase economic și social mai mult decât alte așezări urbane din România, în principal datorită statului său de capitală. Cu toate acestea a fost surprins de fenomenele de industrializare și urbanizare, pentru care orașul nu era pregătită pe deplin.

Procesul de industrializare a fost determinat de evoluția tehnologiei și a condus la generarea unui important fond construit. Aceste noi construcții industriale au dus la schimbarea a peisajului urban și la modificarea structurii și vieții în societate, elemente greu de asimilat de către locuitori.

“Arhitectura industrială este o mărturie a dezvoltării tehnicii și tehnologiei, și a schimbărilor majore produse de era industrială în structurile sociale, economice și culturale ale civilivației occidentale.” Același efect, dar mai întârziat și la altă scară l-a cunoscut și Bucureștiul.

Se poate afirma că arhitectura industrială în București s-a dezvoltat târziu. Primele construcții industriale au apărut imediat după jumătatea secolului XIX.

Cu toate că Bucureștiul era capitala țării încă din anul 1659, fapt ce a ajutat la creșterea nivelului economic și social, dezvoltarea liberă a economiei s-a realizat după 1829, când prin adoptarea Tratatului de la Edirne s-a desființat monopolul economic turcesc asupra Principalelor Române. Caracterul agricol al țării și faptul că majoritatea proprietarilor încurajau liberul schimb, a întârziat apariția fenomenul de industrializare.

Modernizarea treptată a societății s-a bazat pe formarea structurilor capitaliste, pe elaborarea legislației statului burghez, pe creșterea economică, în special cea industrială, și în consecință, în mediul urban se modifică semnificativ componența populației, odată cu sporirea profesiunilor urbane. Potrivit lui Dem. I. Dobrescu migrația populației de la sate către oraș, datorată apariției industriei, a dus la aglomerarea așezărilor urbane și la sacrificarea esteticului în favoarea utilul.

Datorită dezvoltării industriei, capitala s-a confruntat cu fenomenul de migrare a populației rurale către mediul urban. Urbanizarea a fost, în majoritatea cazurilor, urmarea principală a fenomenului de industrializare. Schimbarea nivelului de trai, a determinat necesitatea adoptării unor noi mijloacele de producție astfel încât să poată fi acoperite noile cerințe ale populației. Această populație, venită în căutare de locuri de muncă în nucleele industriale incipiente, a fost nevoită să se adapteze noului mediu.

În aceste condiții, nu este de mirare că prima clădire industrială a Bucureștiului, dotată cu motoare pe abur, a fost construită în anul 1853 și este o moară, Moara lui Assan. George Assan și Ioan Martinovici sunt cei care, după achiziționarea unui teren în capitală, pun bazele primei mori cu abur din București, aducând pentru echiparea acesteia utilaje și instalații de la Viena.

Fig. 1. Fațada magaziei de cereale a Fabricii Assan, simplitate și simetrie

Fig. 2. Ansamblul Moara lui Assan,

foto contemporană

Orașul s-a dezvoltat organic, această populație venită în București pentru a lucra în industrie, a fost nevoită să își construiască locuințele în special la periferia orașului datorită lotizărilor mai generoase, dar și datorită prețurilor mai scăzute. Cartierele de locuințe devin suprapopulate și apare necesitatea dezvoltării de noi cartiere spre periferia orașului. Acestea s-au dezvoltat organic, pe baza necesităților populației, fără să existe o strategie urbană, astfel a rezultat Bucureștiul , „o enormă mahala …. ironică și hazlie”.

Dezvoltarea anumitor zone industriale pe suprafețe generoase, cum este cazul zonei de vest a capitalei sau zona bulevardului Ștefan cel Mare, a determinat parcelarea terenurilor învecinate și dezvoltarea unor zone rezidențiale, destinate populației angajate în cadrul fabricilor din apropiere.

Aceste parcelări nu au fost realizate haotic, ci după un plan urbanistic. Acest lucru este vizibil dacă urmărim evoluția parcelarului din zona Gara Filaret între anii 1895 și 1911. (anexa 1- harta Bucureștiului 1895 și anexa 2- harta Bucureștiului 1911)

Conform spuselor lui G.M. Cantacuzino, “mahalaua nu este numai periferică”, înafară de anumite încercări timide de cristalizare sub forma de bulevarde, cartiere de vile sau o piațe publice, întreg orașul s-a dezvoltat haotic, după propriile “legi misterioase”, fără ca autoritățile să aibă posibilitatea de a controla acest fenomen.

Încă din acea perioadă, pe fondul creșterii nevoii de forță de muncă și a fenomenului de urbanizare apărut, fabrica contribuie la bunăstarea societății și a angajaților săi, dezvoltând pentru aceștia locuințe de serviciu, grădini de vară (cazul fabricii de bere Luther). Acest lucru se întâmplă în cazul Morii Assan, care avea în proprietate astfel de clădiri, compuse din câte două camera, un vestibul și bucătărie. Acestea erau locuințe cuplate.

Fig. 3. Planurile, fațadele și secțiunea locuințelor pentru funcționari din cadrul Fabricilor Assan

“Mahalaua e poate partea cea mai autentică a Bucureștiului. Ea este o lume în formație, care reprezintă lenta, dar stăruitoarea adaptare a ruralului la viața de oraș, ea reprezintă lenta, dar metodica infiltrare, asediul neîntrerupt al unei confuze armate care e hotărâtă , dacă nu să ia în posesie capitala, dar în orice caz să-și facă loc în ea. Această populație a fost, în parte, chemată din nevoia mâinii de lucru a capitalei, în parte a fost atrasă de posibilitatea de câștig ale comerțului unui mare centru prosper.”

Amplasare – relația urbană cu centrul capitalei

În a doua jumătatea a secolul XIX și început de secol XX dezvoltarea zonelor industriale în București s-a realizat cu precădere între fosta linie de centură a orașului (Grozăvești, Orhideelor, Titulescu, Iancu de Hunedoare, Ștefan cel Mare, Mihai Bravu) și linia de centură a fostelor forturilor militare.

Rețeaua de forturi militare a fost amplasată în anii 1870-1880, de către un arhitect militar belgian, și datorită conectivității crescute a zonei (existența unei căii ferate și a unei șosele), a fost favorizată amplasarea viitoarelor clădiri industriale pe arterele radiale ce părăseau orașul și duceau către aceste forturi.

De exemplu Moara lui Assan era situată pe Șoseaua Ștefan cel Mare, nr. 139 (conform numerotației de atunci), pe fosta moșie Colentina, la fel ca moara Olmazu și fabrica de cărămidă Max Tonolla.

Conform planului realizat de arh. Alexandru Hristea Orăscu în anul 1893, în București incintele industriale s-au dezvoltat în general în apropierea căii ferate, aceasta asigurând alimentarea fabricilor cu materie primă.

Fig.4. Harta Bucureștiului din 1871, în care gropile de nisip sunt evidențiate cu cerc roșu, în timp ce Fabrica de cărămidă Max Tonolla este evidențiată cu cerc albastru, iar fabrica Gheorghe Assan este încercuită cu verde

În general apariția industriei în anumite zone a fost influențată de existență resurselor naturale necesare desfășurării proceselor de producție. În cazul Bucureștiului influența acestui aspect a fost redusă, resurse naturale locale utilizate în industrie au fost argila și nisipul care au dus la apariția mai multor cărămidării și gropi de nisip. Cărămizile se realizau prin amestecarea și turnarea lutului în forme, presarea și arderea lor în cuptoare. Faptul că la amplasarea fabricilor se ținea cont relația cu centrul orașului, este vizibil în harta realizată în anul 1871 , de către maiorul D. Papassoglu (fig. 4).

În anul 1871, se observă că șoseaua Ștefan cel Mare era șosea de centură a capitalei și cele mai multe incinte industriale se construiau pe latura ei nordică. Printre acestea amintim Fabrica de Cărămidă Max Tonolla, Moara Gh. Assan.

O altă zonă ce a suferit un proces intens de industrializare, este partea vestică a capitalei. Acest lucru a fost posibil datorită existenței căii ferate în imediata apropiere. Astfel s-au dezvoltat Uzinele Erhardt Wolff, Fabrica de Chibrituri, Fabrica de Timbre și Fabrica de Bere Bragadiru, importante componente ale patrimoniului industrial bucureștean.

Datorită amplasării periferice, aceste fabrici au avut o perioadă de funcționare lungă, în timp ce clădirile industriale situate în centrul orașului, de exemplu Fabrica de Cărămidă a serdarului Filipescu și și-a încheiat activitatea datorită acestei poziționări centrale.

În timp ce fabricile de cărămidă erau preponderent amplasate spre periferia nordică orașului, iar cele amplasate central aveau să își închidă activitatea prematur, industria ușoară (alimentară) o regăsim cu precădere în partea vestică (ex. Fabrica de bere Bragadiru, Fabrica de bere Carol H. Oppler) și în ciuda amplasării vor funcționa până în anii 1990.

Fig. 5 Amplasare fabricilor de bere, față de centrul capitalei hartă a Bucureștiului în anul 1900

Între anii 1875-1887 industria Bucureșteană are de suferit după urmă încheierii unui acord vamal cu Austro -Ungaria, iar multe fabrici își închid porțile. Procesul de industrializare suferă un regres în București.

După 1890 fenomenul industrializării a luat din nou amploare, Bucureștiul, pe lângă caracterul său administrativ și comercial a căpătat și caracter industrial. Apar noi fabrici și spații de depozitare aferente acestora. Numărul construcțiilor industriale a crescut la câteva sute până în anul 1921, potrivit urbanistului Cincinat Sfințescu. De exemplu Moara lui Gh. Assan își continuă dezvoltarea, iar în anul 1906 în incintă se mai construiește un siloz pentru cereale.

Fig. 6 Moara lui Assan în anul 1906, după construcția noului siloz, imagine de epocă realizată de Frederic Damé

În timp fabricile construite în perioada 1850-1916, la periferia orașului sau chiar în afara lui, au fost înglobate în oraș, datorită ritmului alert în care acesta s-a dezvoltat. Acestea în funcție de domeniul lor de activitate fie s-au menținut, s-au dezvoltat și s-au adaptat mediului urban, fie cele a căror activitate era incompatibilă cu spațiul urban au dispărut (fabricile de cărămidă).

Estetică și utilitate

Viollet -le-Duc afirma că, arhitecții vremii care erau preocupați mai mult de aspectul estetic al arhitecturii, au lăsat la început problema construcțiilor industriale în seama inginerilor. Acest lucru este valabil și pentru arhitectura industrială timpurie din București, până în perioada interbelică existând puține ansambluri industriale dezvoltate pe baza unor proiecte semnate de arhitecți.

Primele ansambluri industriale apărute nu prezintă caractere specifice, plastica fațadelor împrumutând din elementele de exprimare ale arhitecturii civile din acea perioadă. Aceste nu erau adaptate în raport cu noile dimensiuni și funcțiuni ale clădirilor industriale. Realizarea clădirilor industriale a fost lăsată pe seama inginerilor și constructorilor pentru o perioadă de timp, arhitecții considerând că noul program al construcțiilor industriale este steril și nu necesită intervenții estetice.

Fațadele sunt realizate preponderent din cărămidă aparentă, iar problema iluminatului este rezolvată prin preluarea ferestrelor caracteristice arhitecturii locuințelor de la acea vreme. Fațadele, impunătoare prin dimensiuni, erau animate prin repetarea ferestrelor, căutându-se realizarea unui ritm și a unei simetrii.

Arhitectura industrială a preluat pe parcursul secolului al XIX-lea pe fațade și elemente de factură renascentistă. De exemplu silozul principal al Morii lui Assan prezenta pe fațadă asemenea elemente decorative.

Prima construcție industrială dotată cu motoare cu abur, apărută în București a fost Moara lui Assan în anul 1853. Aceasta era prevăzută cu motoare cu abur și instalații, de fabricație austrică. Apariția acestora s-a produs în contextul în care în București, până la 1853, existau mori cu apă, poziționate pe malurile âmboviței și mori cu cai.

Morile cu apă aveau perioade lungi în care nu funcționau (vara datorită secetei, iar iarna datorită înghețului), iar cele acționate cu ajutorul cailor au fost interzise în anul 1865. Astfel necesitatea adoptării unei alte soluții a dus la realizarea unei serii de ansambluri cu această funcțiune, dotate cu instalații aduse din import.

Fig. 7 Fațada realizată din cărămidă

aparentă – Moara lui Assan

Datorită noului flux tehnologic și gabaritelor instalațiilor necesare morăritului aceste construcții aveau regim de înălțime ridicat, ce avea să domine peisajul urban.

În lipsa unei legislații care să reglementeze regimul de înălțime și funcțiunea permisă, industriașii se loveau de multe ori de „prejudecățile” societății.

Fig. 8 Elemente ornamentale existente

pe fațada silozului Morii lui Assan

De exemplu Gheorghe Assan și Ioan Martinovici s-au lovit de la început de dificultăți privind înălțimea construcției, iar lucrările le-au fost sistate de către Primărie, când coșul morii a ajuns la înălțimea de 10 metri, pe motiv că ar fi

prea înalt. Potrivit proiectului acesta trebuia să aibă, din considerente tehnice, 26 de metrii înălțime, lucru care s-a și întâmplat după plata unor taxe către Stat.

Pe lângă clădirea morii, erau necesare și spații de depozitare cereale (magazii și silozuri), clădiri administrative, spații pentru adăpostirea pompelor și cazanelor. Activitatea desfășurată în cadrul acestor incinte industriale s-a dezvoltat pe parcurs, concomitent cu dezvoltarea economică și urbană a orașului. Acest parcurs l-a avut și Moara lui Assan, în incinta căreia în 1894 se înființează o secție de lacuri și culori, apoi se extinde suprafața de depozitare prin construirea unui nou siloz.

Alte clădiri ale industriei alimentare, reprezentative pentru București sunt fabricile de bere: Luther, Oppler și Bragadiru. Dintre acestea Fabrica de Bere Carol H. Oppler nu mai există, fiind demolată integral în anii ’80.

Fig. 9 Fabrica de Bere Bragadiru , cunoscută astăzi ca Fabrica de Bere Rahova

Ansamblul fabricii de bere Bragadiru era amplasat în apropierea centrului Bucureștiului, pe calea Rahovei și era alcătuit din toate clădirile industriale care formau fabrica, palatul și casele din vecinătate. Toate au fost proiectate de o firmă germană, al cărui arhitect era Anton Schuckerl.

Datorită deschiderilor mari și a flexibilității planului adoptat în cazul clădirilor industriale din acestă epocă, ele au fost capabile să preia și să integreze noua tehnologie, fiind supuse de-a lungul timpului mai multor retehnologizări.

Multe din ele, datorită acestor caracteristici, s-au adaptat și cerințelor epocii socialiste. Printre ele se numără Fabrica de Bere Bragadiru și Fabrica de Bere Luther. În prezent acestea se găsesc amplasate în zone centrale sau semi-centrale ale capitalei, dar în urma procesul de dezindustrializare au rămas lipsite de activitate și se găsesc într-o avansată stare de degradare.

Fig. 10 Fabrica de Bere Luther, cunoscută astăzi ca Fabrica de Bere Grivița

Fig. 11 Detaliu scara interioră – Fabrica de Bere Bragadiru

Interioarele acestor fabrici sunt și ele aparte și se deosebesc întru totul de cele ale clădirilor industriale de astăzi. Nu te-ai astepta că în interiorul unei fabrici de bere, Fabrica de Bere Bragadiru, o să găsești picturi murale, ce par a fi reclame la obiecte electrocasnice. Atenția la detalii și prezenta ornamentelor în spațiile interiore, putând fi încă observată. Fig. 12 Fabrica de Bere Bragadiru (Rahova)-

picturi murale

Se observă că dezvoltarea industriei s-a produs concomitent cu dezvoltarea contextului, influențându-se reciproc. La începutul secolului XX Bucureștiul își dezvoltase principalii polii industriali, iar în perioada următoare aceștia și-au continuat evoluția.

CAPITOLUL 2 . ARHITECTURA INDUSTRIALĂ INTERBELICĂ

Dezvoltarea tehnicii și tehnologiei a avut un rol hotărâtor în apariția și evoluția industriei. Arhitectura industrială a cunoscut apogeul în București în momentul preluării principiilor moderniste, conform cărora accentul se punea pe conformarea clădirilor în funcție de fluxurile tehnologice și nu invers.

O dată cu dezvoltarea noilor tehnologii, au început să apară și elemente specifice arhitecturii clădirilor industriale. Apariția unor noi materiale de construcții, legate de dezvoltarea intensiva a metalurgiei, și a betonului armat, a contribuit de asemenea la conceperea și proiectarea unor noi forme și structuri constructive care necesitau alte mijloace de exprimare artistică.

Arhitectura industrială evidențiază, potrivit lui Ion Mircea Enescu, ,”…dezideratele cheie ale modernismului: volume simple sau grupate, eliminarea coronamentului, planuri de fațade complet vitrate, sau, dimpotrivă, complet blindate, alternări de mari plinuri cu mari suprafețe vitrate, unitate de detaliu, evitarea ornamentului,, flexibilitatea funcțiunilor în plan.”

2.1. Context social și amplasare

Societatea românească, și implicit cea bucureșteană, după primul război mondial era una de consum. Lipsesc ramuri ale industriei cum ar fi cea chimică și producătoare de mașini, în timp ce industria alimentară și cea textilă sunt mai dezvoltate. Această diferență între nivelul de dezvoltare a ramurilor industriei se va diminua pe parcursul perioadei interbelice, datorită adoptării unor legi care încurajează fabricarea produselor de diverse tipuri, dar și datorită procesului de înarmare.

Deasemenea înainte de anul 1930 progresul înregistrat de arhitectura industrială bucureșteană este redus, atât datorită condițiilor existente în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, cât și datorită crizei economice mondiale. Adevărata perioadă de dezvoltare a arhitecturii industriale interbelice a început după 1930, când cererea de proiecte pentru spații industriale crește, iar progresul tehnicii duce la o reorganizare a fluxurilor tehnologice și implicit o regândire a planimetriei.

În această perioadă la amplasarea ansamblurilor industriale era necesară respectarea anumitor norme de igienă și păstrarea unor distanțe între aceste zone industriale și zonele locuite. Astfel marea majoritate a ansamblurilor construite în acea perioadă erau localizate la periferia orașului. Datorită acestui fenomen zonele respective se vor dezvolta , având loc totodată și sistematizarea lor.

Bucureștiul a crescut în mod repetat, terenurile pe care au fost amplasate inițial ansamblurile industriale, aflate departe de centrul capitalei la momentul demarării investițiilor, acum se regăsesc în zone centrale ale capitalei.

Autoritățile bucureștene interbelice, nu dispuneau de un plan general de dezvoltare a orașului și a împrejurimilor, iar de aceea a fost posibilă realizarea unor mari ansambluri industriale. Se observă că și în acea perioadă marile investiții erau realizate cu fonduri private, iar autoritățile susțineau aceste demersuri în vederea unei dezvoltări economice a zonei.

Pe planul Bucureștiului din 1911 observăm că deja existau niste parcelări ale terenurilor agricole aflate la periferia capitalei, ceea ce ne indică faptul că fondul construit avea să se îndesească în perioada imediat următoare. Același fenomen se observă și în zona unde avea să fie construită fabrica Ford, odată cu apariția fabricii are loc și sistematizarea zonei.

Arheologia industrială, ca metodă interdisciplinară de studiu a tuturor mărturiilor materiale sau imateriale păstrate, a așezărilor omenești și a peisajelor urbane sau naturale, evidențiază caracterul european de cel mai înalt nivel atât al arhitecturii, al instalațiilor tehnologice și utilajelor, cât și al produselor realizate în perioada interbelică.

În zilele noastre marea majoritate a acestor ansambluri au fost înghitițe de oraș, aflându-se în zonele centrale ale acestuia. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Uzinele Ford amplasate pe Calea Floreasca. Acestea au fost construite între 1935-1936, iar în acel moment amplasamentul se găsea la periferia orașului, în aproprierea unei mlaștini și a unei gropii de gunoi.

Procesul de industrializare a avut inplicații profunde asupra peisajului fizic urban și a produs mutații în structura socială. Datorită industrializării forțate a așezărilor rurale, cât și datorită migrației populației dinspre mediu rural spre cel urban industrializat, au apărut modificări în ceea ce privește densitatea orașelor, iar zonele industriale se confruntă cu un fenomen de colonizare. Comunitățile urbane existentă sunt puse în situația de a asimila noua populație și de a se acomoda cu noul ansamblu industrial care domină orașul.

Viața urbană, în perioada interbelică, se va centra în jurul industriei, devenită pol de coordonare a populației atât din punct de vedere profesional cât și social. Industria își va manifesta puterea de decizie asupra comunităților industriale prin diversificarea activităților (cluburi muncitorești, școli, cantine), ocupând mai multe paliere din viața socială. Industria a fost creatorul coloniilor, intrând în mediul de viață al oamenilor și imprimându-le un „reflex identitar”. Uzina Ford Română, spre exemplu punea accentul pe angajat, iar implicarea fabricii în viața acestuia se extindea și în afara programului de lucru, viața privată a angajatului confundându-se uneori cu cea profesională.

În anul 1935 uzina avea un efectiv de 306 angajați: „250 de lucrători, dintre care 5 maiștri specialiști străini, 5 tehnicieni români și un desenator tot român. Conducerea tehnică are un inginer cetățean român, Lucian D. Grecianu. Conducerea administrativă o face un director general, cetățean austriacm ajutat de 5 directori, 4 cetățeni români și unul elvețian, cari sunt ajutați la birou de 12 funcționari de contabilitate și 26 funcționari administrativi dintre cari 5 cetățeni străini.” Numărul de angați ai uzinei Ford avea să crească constant până spre sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. După anul 1942, modificările politice din țară și implicit din București aveau să conducă la schimbarea modului desfășurare a activității, și în cele din urmă la suspendarea activității.

Uzina Ford, influențată de principiile americane, oferă condiții de muncă optime pentru anii ’30 și pune accentul pe pregătirea profesională a angajaților săi, oferindu-le posibilitatea de perfecționare, atât în străinătate cât și în țară. În epocă erau cunoscute condițiile de muncă oferite de uzina Ford Română: program de lucru de 8 ore/zi, salarii mari și spațiu de lucru curat, unde forță de muncă omenească este înlocuită de forța mecanică.

Întreaga viață a muncitorului Ford reflecta viața americană. Uzinele beneficiau de serviciile unei cantine proprii, iar facilitățile nu se opreau aici. Pentru timpul liber și socializarea angajaților uzinele dețineau: o cabana pe lacul Floreasca dotată cu bărci, unde se desfășura activitatea clubului nautic al întreprinderii și club sportiv cu echipă de fotbal.

2.2. Modernism în arhitectura industrială interbelică

Arhitectura industrială își găsește modul de afirmare și exprimare a principiilor sale o dată cu apariția modernismului. În această perioadă arhitectura industrială începe să nu mai fie doar domeniul de interes al inginerilor, ci și al arhitecților. Din acest motiv din această perioadă datează primele proiecte de clădiri industriale semnate de arhitecți.

După Primul Război Mondial debutează a doua perioadă în evoluția arhitecturii industriale, dominată de folosirea sticlei și a oțelului. Deoarece suprafețele mari de sticlă utilizate aduceau cu ele problema pierderilor de căldură/supraîncălzirea spațiilor, în funcție de anotimp, ca o alternativă s-au folosit pereții- cortină, panouri de sticlă și aluminiu izolate termic. Ca urmare a acestor factori, la amplasarea halelor se ținea cont de punctele cardinale, pentru a diminua pierderile energetice și a eficientiza spațiile de producție. Pentru realizarea halelor industriale s-au utilizat structura metalică și închiderile din zidărie de cărămidă aparentă. Acest tip de plastică a fost însușit și utilizat deoarece rezolva problema iluminării naturale și a locurilor de muncă inadecvate.

“Drumul spre arhitectură al construcțiilor industriale a trecut printr-o primă etapă a eclectismului până în anii ’20, urmând ca din anii ’30 să se alinieze la arhitectura modernă”. După acest moment, al crizei economice, industria se găsește în fața unei dezvoltări rapide, al cărei simbol devine. Astfel devine necesară adoptarea unui formule plastice subordonate ideii arhitecturale, nu mai este suficient conceptul strict funcțional.

Unul din principiile modernismului a fost acela că funcțiunea trebuie să aibă un rol decisiv în proiectarea noilor construcții. Acest aspect este vizibil mai ales la construcțiile industriale, unde clădirea și funcțiunea sunt în directă legătură datorită proceselor tehnologice atât de diverse.Proiectare spațiilor industriale începe a se realiza ținându-se cont de procesele tehnologice pe care le vor adăposti, gabarite și instalatațiile aferente, procesul de producție nu este adecvat spațiilor proiectate, ci spațiile sunt adaptate proceselor pentru care sunt gândite. Un astfel de exemplu îl reprezintă ansamblul uzinelor Malaxa, realizat de arhitectul Horia Creangă.

Spațiile unde erau produse locomotivele s-au realizat începând cu anul 1928 etapizat și au fost gândite modular. În perioada 1936-1939 a fost constituit frontul comun al halelor, în spatele acestuia existând spații cu funcțiuni și dimensiuni diferite, în ciuda aspectului unitar. La care a contribuit și utilizarea unui material unic pe fațadă, și anume blocurile de cărămidă aparentă.

Arhitectura industrială a reușit să se impună, datorită clădirilor realizate de arhitecții ce promovau principiile arhitecturii moderne cum ar fi: W. Gropius, Alvar Alto, Peter Behrens.

Fig. 13 Imagine de ansamblu asupra Fabricilor Malaxa

Se poate observa frontul continuu, care în spate nu are peste tot spații utile, dar care de la nivelul privitorul este perceput ca un singur volum unitar, lăsând posibilitatea de dezvoltare ulterioară în cadrul volumului prestabilit de arhitect

Horia Creangă este unul din arhitecții ce au promovat în spațiul bucureștean arhitectura modernă, programul industrial reprezentând o constantă în activitatea sa, iar una dintre cele mai mari realizări ale sale sunt Uzinele Malaxa București.

Fațada din cărămidă, propusă de arhitect impune o anumită atitudine socială față de conceptul industrial, în spatele acesteia neexistând peste tot spații utile.

Astfel arhitectul lasă posibilitatea de a se finaliza ulterior ansamblul, în funcție de modificările ce aveau să survină o dată cu trecerea timpului, atât în procesul tehnologic, cât și în mentalitatea și structura economică și socială a orașului.

Prin realizarea acestui front continuu, arhitectul Horia Creangă a impus un volum, ce urma să se închidă total în funcție de necesitățile și gradul de dezvoltare ulterioară a activităților fabricii, dar fără a se dezvolta organic și haotic. Acest tip de abordare a problemei dezvoltării activităților industriale ulterioare proiectării, avea să fie studiată și răspândită mai târziu în arhitectura industrială mondială.

Fig. 14 Ansamblul industrial Ford, volum simplu cu accent pe intrarea principală

Fig. 15 Poarta principală de intrare în Uzinele Malaxa – anul 1930, arh. Horia Creangă

Conform principiilor care au guvernat gândirea în perioada interbelică, costurile pentru realizarea clădirilor industriale trebuiau să fie reduse, iar acest lucru era vizibil prima dată la nivelul arhitecturii clădirii. În cele mai multe cazuri se

renunța la elementele decorative în totalitate, aspectul productiv fiind cel care prima în fața celui estetic. Cu toate acestea, arhitecții vremii și-au arătat măiestria, folosindu-se de elementele structurale pentru sublinierea proporțiilor, găsirea unui anumit ritm pe fațadele clădirilor, adoptarea unui raport adecvat între plin și gol.

Calitatea arhitecturii industriale constă, în proporțiile sale și nu necesită decorații. Valoarea estetică a unei fabrici trebuia să fie adecvată funcțiunii sale, exterioarele sunt prin excelență raționale, interpretând funcțiunea construcției.

2.3. Caractere specifice arhitecturii industriale

Analiza caracterelor specifice arhitecturii industriale interbelice o vom realiza pornind în primul rând de la studiul obiectului arhitectural și aprofundând prin analiza elementelor de fațadă, volumetriei și planimetriei.

Față de alte programe arhitecturale, spațiile industriale rezultă ca o urmare logică a fluxurilor tehnologice și cerințelor funcționale. Succesiunea acestora, gruparea și legăturile dintre ele sunt direct determinate de procesul tehnologic desfășurat. Se observă că procesele tehnologice ce se desfășoară în interior dictează volumetria, de obicei una dintre dimensiuni suferind o amplificare.

De exemplu Uzina Malaxa, producătoare de țevi metalice printre altele, se dezvoltă mai mult pe orizontală, datorită gabaritelor produselor finete, în timp ce în alte situații amplificarea dimensiuni se datorează implementării sistemului de producție, ca în cazul fabricilor constructoare de automobile, Uzinele Ford.

Datorită dezvoltării pe orizontală, a celor mai multe clădiri industriale, apare problema de iluminare a spațiilor și de asigurarea a condițiilor optime pentru desfășurarea activităților productive.

Rezolvarea acestor probleme revine arhitecților, care încearcă să răspundă prin soluțiile adoptate atât nevoilor funcționale, cât și celor plastice. Conform afirmațiilor lui Leonardo da Vinci, arhitectul are o dublă sarcină, “aceea de a armoniza forma artistică cu construcția tehnică și de a rămâne deci îndatorat în aceeași măsură artei și științei”. Valabilitatea acestor cuvinte nu este nicăieri mai bine evidențiată decât în arhitectura industrial interbelică.

Pentru clădirile industriale ale acestei perioade se adoptă forme cât mai simple, se renunță la orice fel de ornament , atât din motive economice, cât mai ales din motive funcționale și plastice, se dorește obținerea unor compoziții cât mai clare și mai ordonate. De exemplu clădirea Uzinei Ford este descrisă de E. Prager ca un “imobil rectangular cu dimensiuni de 81,00 metri pe 42,00 metri, bine iluminat, realizatcadre de beton armat, despărțită prin două rosturi de dilatație, depărtate la 27,00 metri. Construcția are scheletul, planșeele și acoperișul terasă din beton armat. Acoperișul este închis de un atic de cărămidă roșie care asigură scurgerile de apă la coloanele interioare.”

Ca structură, pentru rezolvarea deschiderilor mari și realizarea unor planuri libere, necesare desfășurării proceselor tehnologice în condițiile dezvoltării tehnicii, în această perioadă se începe trecerea de la sistemul constructiv metalic bidimensional, la sistemul constructiv spațial, dezvoltat pe trei direcții.

Ritmul este definit de numărul, mărime și repartiția elementului. Acesta prezintă importanță în organizarea planului și compoziția fațadelor, cât și în repetiția anumitor volume care alcătuiesc un ansamblu arhitectural. Un exemplu de astfel de ritm îl prezintă Uzinele Malaxa.

Ritmul este dictat în primul rând de succesiunea etapelor de producție, ritmului de ansamblare a produselor finite, dar ajută și la realizarea plasticii fațadelor. La aceste considerente se mai adaugă și cele de natură constructivă, succesiunea elementelor prefabricate, respectarea anumitor trame sau repetarea unor elemente tip, ca de exemplu vestiare, grupurile sanitare, laboratoare.

Fig. 16 Fabrica de locomotive (Uzina Malaxa) – Unificarea fronturilor

Simetria este, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, este proprietatea unui ansamblu spațial de a fi alcătuit din elemente reciproc corespondente și de a prezenta, pe această bază, anumite regularități. Cu toate că în arhitectura industrială se adoptă o geometrizare strictă a corpurilor de clădire, ansamblurile rezultate sunt o urmare a lanțului de procese tehnologice și a cerințelor funcționale și din acest motiv de cele mai multe ori nu reușesc să satisfacă principiul simetrie.

Caracterul specific se referă la exprimarea conținutului prin formă, iar în cazul arhitecturii industriale, a legăturii dintre obiectul de arhitectură și programul pe care îl adăpostește. Clădirile industriale se remarcă, în general, prin simplitate care subliniază contrastele, ritmul specific proceselor tehnologice și asimetria acestui tip de clădire. Toate aceste caracteristici asigură un ritm dimanic al ansamblurilor industriale.

CAPITOLUL 3. ORAȘULUI CONTEMPORAN ȘI PATRIMONIUL INDUSTRIAL

3.1 Valoarea și potențialul patrimoniului industrial

Arhitectura industrială semnificativă și valoroasă pentru patrimoniul industrial trebuie identificată, studiată și protejată conform Cartei de la Veneția.

Imediat după anul 1990, în București, ansamblurile industriale au suferit un declin rapid și ireversibil, în cea mai mare parte. Procesul de privatizare grăbită și retehnologizarea sectorului industrial au contribuit decisiv la restrângerea activității industriale. De aici la abandonul spațiilor industriale rămase în urma “valorificării” mijloacelor de producție depăsite din punct de vedere tehnologic, nu a fost decât un pas.

Pe cât de vizibile au fost efectele industrializării asupra mediului urban, a structurii sociale și modului de percepție al vieții, pe atât de rapide și neașteptate au fost cele ale procesul de dezindustrializare, apărut ca urmare a modificării economiei naționale, imediat după anul 1990. Bucureștiul, oraș a cărei existență, începând din secolul al XIX- lea, a fost marcată de apariția și dezvoltarea continuă a industriei, s-a văzut pus în fața unei schimbări bruste de mentalitate și structură socială, activitatea principală reorientându-se dinspre industrie către domeniul serviciilor.

Orașul, organism aflat într-o continuă dezvoltare, înglobează treptat fostele sale limite și zonele aflate la periferie ce au diverse funcțiuni. Astfel se ajunge în situația în care foste zone industriale, amplasate inițial înafara orașului, după extinderea orașului se găsesc amplasate în zone centrale.

În această situație este și Bucureștiul, a cărei zonă centrală este presărată cu diverse platforme industriale, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Cele mai multe locații sunt amplasate central, pe terenuri vaste, în zone în care țesutul urban este deja constituit. Astfel siturile industriale dezafectate, reprezintă ultimele posibilități de intervenție în zona centrală a capitalei.

Destructurarea zonelor industriale din București a fost favorizată de procesul de dezvoltarea rapidă a pieței imobiliare, a cărei lipsă de viziune artistică și economică, a condus la „abandonarea” patrimoniului industrial. Din cauza intereselor financiare, de foarte multe ori, siturile industriale sunt lăsate să ajungă într-o stare de avansată de degradare, astfel încât singura variantă pentru recuperarea terenurilor rămâne demolarea clădirilor existente. În mod normal, soluția demolării este inacceptabilă, fiind acceptată doar în cazul clădirilor ce nu reprezintă o valoare a patrimoniului arhitectural și sunt foarte greu de recuperat fizic.

Clădirile industriale ce fac parte din patrimoniul industrial de obicei au fost înglobate în țesutul urban, iar în jurul acestora s-au dezvoltat în timp funcțiuni ce se ridică la standardele actuale și răspund cerințelor urbane de astăzi. Astfel apar insule industriale rămase izolate în interiorul orașului, ale căror posibilități de reintegrare în viața urbană sunt limitate de însăși această vecinătate.

Un asemenea exemplu în reprezintă Moara lui Assan, care inițial era amplasată la periferia Bucureștiului, iar astăzi o regăsim într-o zonă centrală, fiind înconjurată de ansambluri rezidențiale. În aceeași situație se găsește și Bursa de Mărfuri sau Fabrica de Bere Bragadiru. Această amplasare favorizează reintegrarea acesteia în mediul urban printr-o refuncționalizare, funcțiunea aleasă necesitând a fi compatibilă cu cea de locuire existentă în zonă. Atât din punct de vedere urban, cât și economic, amplasamentul nu mai este compatibil pentru utilizarea lui în sfera industrială.

Fig. 17 Hartă cu maparea locațiilor nefolosite din București; cu galben sunt indicate siturile industriale, iar cu cerc roșu este indicat amplasamentul actual în cadrul orașului a Morii lui Assan și cu verde cel al Bursei de Mărfuri București și al Fabricii de Bere Bragadiru

Potențialul ansamblurilor industriale este în directă legătură cu valoarea economică și culturală a acestora.

Valoare economică a siturilor industriale este dată de valoarea terenului pe care sunt amplasate, în contextul actual al Bucureștiului (teren de dimensiuni mari situat central în cadrul orașului) și de capacitatea de conversie a clădirilor industriale. Cele mai multe sunt clădiri de tip hală, cu o conformare flexibilă a spațiilor, ceea ce permite o refuncționalizare facilă și posibilitatea de adoptare a unei mari diversități de funcțiuni.

Valoarea culturală a acestor ansambluri este reprezentă de puterea lor de a transmite povestea lor și a orașului în care s-au dezvoltat și la dezvoltarea căruia au contribuit. Memoria colectivă le transformă în elemente pline se semnificație, de cele mai multe ori ele devenind puncte de reper în mediul urban.

Arheologia industrială și-a extins aria de studiu și nivelul de aprofundare a elementelor descoperite. Perioada cronologică în care sunt identificate monumente ale patrimoniului industrial este din ce în ce mai mare, depășind limitele perioadei industriale. Tot acest fenomen de extindere al domeniului a dus la repoziționarea față de arhitectura industrială și atribuirea acelorași drepturi la conservare și reintegrare urbană acordate celorlalte monumente.

Pentru a putea fi identificate și clasificate, ca atare, clădirile ce fac parte din patrimoniul industrial, conform lui James Douet , trebuie să îndeplinească mai multe criterii. Primul este criteriul istoric conform căruia ansamblul trebuie să aibă conexiune cu un eveniment sau personaj istoric care a avut un impact asupra evoluției sociale sau industriale.

Deasemnea ansamblul trebuie să fie unul reprezentativ pentru sectorul industrial din care face parte – criteriu cantitativ sau să reprezinte pentru un proces tehnologic sau o ramură a industrie cu caracter inovativ pentru perioada în care și-a desfășurat activitate- criteriu tehnologic. Clădirile care sunt valoroase din punct de vedere arhitectural sau al tehnologiei de construcție, îndeplinesc criteriu semnificației.

Modul actual de percepție a monumentelor industriale își are rădăcinile în felul inițial în care au fost primite de către societatea bucureșteană, neobișnuită cu estetica mult diferită a acestor clădiri.

În prezent peisajul industrial este perceput în două maniere diametral opuse, fie ca un punct nevralgic în contextual orașului actual, insule ale abandonului unde mizeria și activitățile ilicite își găsesc cu ușurință locul, fie ca un punct de regenerare urbană, unde clădirile își spun povestea și au potențialul ca prin conversie funcțională să își găsească rolul în orașul contemporan, întregindu-l funcțional și estetic.

Fig. 18 Starea Fabricii de Bere Bragadiru, relația clădirii

cu incinta și spațiul public din imediata apropiere (imagine

stânga sus), spațiu interior –Siloz Moara lui Assan(imagine stânga jos)

Valoarea arhitecturală a siturilor industriale nu trebuie neglijată. Aceasta este dată de capacitatea clădirilor sau ansamblurilor de a reprezenta un curent sau un stil arhitectural, de a oferi informații despre modul de evoluție a parcelarului sau a contextului urbanistic în care sunt plasate.

Patrimoniul industrial are rolul de a explica modul în care a început și s-a dezvoltat industria, dar și modificările pe care le-a generat asupra societății. Pentru a conserva patrimoniul industrial este necesară păstrarea ansamblului în stare funcțională, fără modificarea, pe cât posibil, a fluxului tehnologic sau a echipamentelor inițiale. Pentru ca acest deziderat să poată fi atins este necesară cunoașterea proceselor tehnologice desfășurate în cadrul sitului, iar în cazul în care pe parcursul existenței au suferit modificări, toate aspectele trebuie studiate și luate în considerare înainte de efectuarea diverselor lucrări de intervenție.

Imediat după anul 1990, pe fondul unei instabilități sociale, economice și politice, se începe procesul de privatizare și “ retehnologizare”. În aceste condiții foarte multe ansambluri industriale nu se vor putea adapta evoluției procesului de industrializare, aflat într-o continuă perfecționare atât în ceea ce privește fluxul tehnologic, cât și produsele finite.

Datorită acestor factori, până nu de mult, în România și implicit și în București, nu se discuta despre conservarea și refuncționalizare ansamblurilor industriale, ci în discuție era luat doar prețul terenului disponibil după demolarea acestor construcții. Valoarea culturală și arhitecturală a acestor ansambluri nu reușea să devină prioritară pentru autorități, interesele economice rămânând în primul plan.

3.2 Conversie, reintegrare și regenerare urbană

Principalele motive pentru care o serie de spații de producție au rămas nefolosite, creându-se adevărate insule ale abandonului în centrul orașului , au fost procesul de minimizare a echipamentelor și instalațiilor, perfecționarea proceselor tehnologice și modului de valorificare a materiilor prime.

Prin adoptarea acestor noi tehnologii, spațiile de producție necesare proceselor tehnologice s-au restrâns. Alt motiv pentru care o parte din clădirile industriale au rămas nefolosite este dispariția cererii pentru anumite produse, acestea fiind înlocuite de altele destinate aceluiași scop, dar fabricate în mod diferit.

Aceste modificări au adus în prim plan necesitatea de adaptare a spațiilor de producție. Pe de altă parte apariția unei piețe economice concurențiale, a inițiat fenomenul de migrare a fabricilor în zonele cu forță de muncă ieftină. Toate aceste modificări au avut drept consecință abandonarea unor suprafețe industriale întinse, care constituie un patrimoniu construit important, ce poate fi utilizat prin conversie datorită potențialului și calităților pe care le însumează.

În România problema patrimoniului industrial a reintrat în atenția societății în ultimii ani. Revitalizarea și refuncționalizarea clădirilor industriale reprezintă un mod de redescoperire și păstrare a valorilor trecutului prin realizarea unor spații inedite, cu caracter inspirațional, ce corespund nevoilor și standardelor de confort actuale. Din păcate, în România, nu a există un demers instituțional susținut pentru a încuraja sau facilita regenerea culturală sau economică a ansamblurilor industriale cu valoare arhitectuală.

Interesul pentru patrimoniu și în deosebi pentru cel industrial a început să ia amploare. Conservarea și reabilitarea elementelor de patrimoniu ce duc cu ele mai departe istoria locului și dovada evoluției sociale și tehnologice au intrat în atenția arhitecților și oamenilor de cultură, dar și a comunităților în care se găsesc.

Conform părerii exprimate de Judith Alfrey și Tim Putnam, tendința de a corela coversia și reintegrarea spațiilor industriale de patrimoniu cu funcțiunile socio-culturale este menită să susțină acest tip de intervenții. Cei doi definesc conceptul de leisure learning, concept ce pune accentul de interesul locuitorilor orașul asupra istoriei și a patrimoniului urban, care a generat contextul urban comtemporan.

Pentru clădirile industriale de patrimoniu, a căror activitate este inexistentă sau pe cale de sistare, conversia funcțională reprezintă o soluție. Prin atribuirea unei noi funcțiuni, amplasamentul va beneficia de o reabilitare și de o mentenanță adecvată. La realizarea acestor intervenții totuși trebuie să ia în calcul statutul de monument al patrimoniului industrial pe care îl are clădirea sau incinta. Astfel întreg procesul de reconversie va fi axat în jurul ideii că intervențiile realizate au rolul de a proteja și pune în valoare amplasamentul.

În același timp intervențiile se vor creiona ținându-se cont de faptul că în eventualitatea unei schimbări de direcții pe parcursul evoluției urbane, clădirea de patrimoniu trebuie să poată fi adusă la forma sa inițială. În timp ce la realizarea acestor clădiri volumetria și conformarea spațiilor ținea cont strict de funcțiune, în cazul conversiilor demersul se inversează și noua funcțiune va fi aleasă și se va dezvolta ținându-se cont de spațiile și forma existentă.

Conform arhitectului A.E. Lakatos, “conversia unei clădiri poate fi înțeleasă ca o transformare, ca o schimbare prin (re)modelare a conținutului (sau a funcțiunii), fără schimbarea formei, de-a lungul unui parcurs care pleacă de la ceva, funcțiunea veche, către altceva, și anume funcțiunea nouă.”

Diu studiu documentelor prin care sunt reglementate strategiile de dezvoltare ale Bucureștiului (P.U.G. București, P.U.Z.- uri aferente sectoarelor, Planul Integrat de Dezvoltare Urbană Central București, P.I.D.U.) reiese faptul că îmbunătățire calității vieții, menținerea elementelor simbolice și identitare ale Bucureștiului, precum și transformarea lor în motoare ale economiei locale sunt puncte cheie pentru dezvoltatea socială și economică a orașului.

Pentru clădirile industriale bucureștene conversia funcțională reprezintă soluția pentru reintegrarea lor în circuitul economic. Se pot obține spații cu diverse funcțiuni alese în concordanță cu structura economică actuală și cerințele pieții imobiliare. Spațiile realizate în urma conversiilor se vor încadra în standardele de confort și calitate actuale, dar puterea de simbol și caracterul identitar asociate vor crea din acestea elemente unice ale peisajul urban contemporan.

Astfel de spații s-au realizat deja și își desfășoară activitatea, îndeplinind o serie de obiective din cadrul proiectelor de regenerare urbană și transformând fostele spații industriale, neprimitoare, în baruri, cafenele, spații pentru birouri.

3.2.1. The Ark sau Bursa Mărfurilor București

Un astfel de exemplu îl reprezintă, Bursa Mărfurilor o clădire monument , construită în 1898 după planurile arhitectului italian Giulio Magni și ale inginerului Anghel Saligny, ce face parte din categoria ansamblurilor de arhitectură industrială caracteristică sfârșitului de secol XIX.  Clădirea a suferit un proces de conversie în anul 2008, când a apărut în București, datorită biroul de arhitectură Re-Act Now Studio, The Ark.

Fig. 19. Conversia Bursei de Mărfuri București (1898- 2008)

Spațiile realizate sunt moderne, în conformitate cu cererea pieții și funcțiunea pentru care au fost create. Parterul și terasa sunt utilizate ca spații pentru evenimente, etajele au primit destinația de spații pentru birouri, în timp ce subsolul a fost gândit pentru a găzdui activități artistice – dans, teatru.

Liviu Chelcea Consideră că prin implementarea acestui proiect s-a dorit realizarea unei axe Piața Victoriei ( Muzeul Țăranului Român, Calea Victorie, Muzeul Național de Artă) – Muzeul Național de Artă Contemporană (Palatul Parlamentului) – Bursa de Mărfuri (Uranus- Rahova), ce are ca scop conectarea zonei Rahova la centrul capitalei, prin intermediul culturii și activităților sociale.

Aceste deziderate de creare a unui traseul cultural, care să contribuie la regenerarea zonei Rahova, pot fi atinse prin dezvoltarea în imediată apropiere a Bursei de Mărfuri a altor obiective cu funcțiuni conexe, formându-se aici un adevărat punct de atracție pentru persoanele active și rezidenții zonei. Un astfel de exemplu îl reprezintă fosta Fabrică de Bere Bragadiru, aflată într-un stadiu avansat de degradare, dar al cărei potențial de conversie ar trebui explorat și exploatat.

Urbanista Ana Gospodini consideră că tipul acesta de proiecte conduc către realizarea unor „“peisaje „glocalizate”, în sensul că forma, ideile, spiritul sunt globale, în timp ce conținutul folosește referințe locale ce asigură specificitatea spațiilor rezultate”.

3.2.2. Alllive, Bulevardul Basarabia, nr. 256

Un proiect îndrăzneț de conversie a unei mici părți din ceea ce a fost cândva Uzina Malaxa (Faur), într-un „templu” dedicat muzicii live. Aici au loc concerte, spectacole de artă, improvizații și teatru. Acest spațiu și-a deschis porțile în anul 2015, în urma realizării proiectului realizat de GraphGeeks și cuprinde 300 mp. din fostele spații de producție și reparații locomotive.

Fig. 20 Spații menite să instige la creativitate și cultura

Locația cuprinde spațiu pentru concerte și o serie de spații de tip bar și lounge. Acestea îmbină designul minimalist cu elementele retro, atmosfera fiind una inspirațională. În anul 2017, tot în cadrul fostelor Uzine Malaxa s-a desfășurat festivalul de artă contemporană Art Factory. Acesta are caracter itinerant și își propune reintegrarea și animarea spațiilor industriale dezafectate, promovând potențialul cultural al acestora.

3.2.3. Halele Carol

Proiectul de reamenajare și conversie a spațiilor excedentare ale fabricilor Hesper au început la inițiativa proprietarului și a echipei de la Zeppelin și Eurodite. Acesția au simțit potențialul ansamblului și după întocmirea unei strategii de reabilitare, sub influența sloganului „Nu demola, transformă”, au început procesul de trasformare. Astfel în anul 2014 și-au deschis porțile pentru public Halele Carol.

Terenul este încadrat conform P.U.G. București în zona pentru activități de producție și servicii. Reglementările de care ar trebui să se țină cont la realizarea de intervenții sunt influențate și de amplasarea incintei în zona protejată numărul 63 – Parcelarea Filaret, cu toate că majoritatea reglementărilor fac referire la programul de locuire. După elaborarea și aprobarea P.U.Z. Parcul Carol, în anul 2006, terenul fostelor Uzine Wolff a fost inclus în zona verde, în timp ce clădirile au fost propuse pentru conversie funcțională. Schimbarea funcțiunii presupunea transformarea spațiilor de producție în spații dedicate culturii și activităților sociale: spații pentru organizarea de spectacole, expoziții și evenimente sportive.

Societatea Hesper S.A., proprietara ansamblului, a investit în realizarea unui proiect ce poate fi considerat un exemplu de bună practică și un propulsor pentru viitoarele intervenții din București.

Curatorul proiectului, Evy Sorensen, a înțeles importanța socială a proiectului în cadrul Bucureștiului: „Arta și cultura sunt activități foarte sustenabile, cum nici o alta nu poate fi. A imprima unui loc ca acesta o astfel de direcție este, de fapt, singura formă de reintegrare urbană și socială. Există un vocabular al locului la care vă invit să reflectăm împreună: un loc de întâlnire, echitate civică, spirit al comunității, cronologie și tranziție, diversitate”.

Fig. 21 Spații moderne realizate în cadrul Uzinei Wolff, dar care respectă tradiția și istoria locului, 2015

„Dezindustrializarea este un fenomen economic, cât și unul cultural, cel puțin în măsura în carestimulează preocupările artistice, trasformări ale spațiului urban și ale practicilor sociale.”

La implementarea proiectului de conversie au ajutat foarte mult vecinătatea cu parcului Carol și deschiderea amplasamentului către spațiul public. Spațiile realizate păstrează și respectă istoria fostelor hale Wolff, ansamblul având o semnificație aparte pentru zona de sud-vest a capitalei. S-a creat o insulă destinată activităților creative menit să contribuie la viață comunității prin promovarea de programe și conținut cultural.

Halele vor fi reintegrate comunității, redându-li-se poziția ocupată acum mai bine de 100 de ani, un spațiu urban care reflectă ambițiile progresului tehnologic și schimbările sociale prin care trece comunitatea.

CONCLUZII

Fenomenul de industrializare, apărut în București la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost un important factor generator de fond construit. În jurul ansamblurilor industriale a avut loc sistematizarea și parcelarea terenurilor, iar creșterea densității construcțiilor a fost favorizată.

Valoare ansamblurilor industriale realizate până la sfârșitul anilor ’30, rezidă în faptul că acestea au apărut, au existat și s-au dezvoltat în același timp cu orașului, a cărui parte integrantă sunt și pe care l-au influențat ireversibil. Pe lângă valoarea terenurilor și construcțiilor, care au ajuns să fie amplasate în zone centrale, importantă este și semnificația pe care o au pentru comunitatea în mijlocul căreia există.

Dezindustrializarea, apărută ca urmarea a modificărilor sociale și economice, a condus la apariția unor mari spații lipsite de funcțiune, privite de cele mai multe ori de utilizatorul spațiului urban cu reticență și neîncredere.

Antropologul Mary Douglas a sugerat că obiectele a căror amplasare nu este cea asteptată, iar apartenența lor la un program arhitectural, în cazul clădirilor, este incertă, sunt considerate „impure”. Adică, explică Liviu Chelcea, siturile industriale abandonate sau aflate în stare avansată de degradare, sunt “obiecte care nu aparțin în totalitate nici trecutului (ele sunt încă prezente, ca ruine), nici prezentului (sunt scoase din circuitul productiv și urban).”

Clădirile industriale aflate în stare de ruină, dărămate, precum și cele care au suferit intervenții masive, care le-au alterat identitatea și le-au deposedat de elementele valoroase din punct de vedere documentar, sunt percepute ca surse generatoare și stimulatoare ale creativității și imaginației.

În ultima perioadă, se pune accentual pe conversia spațiilor industriale cu valoare culturală și economică. Alegerea noii funcțiuni în strânsă legătură contextul local, este menită să inducă transformări pozitive și durabile, care să se regăsească atât la nivelul fostei incinte industriale, cât și a zonei în care se găsește.

“În afara diversității vizuale, clădirile istoriceși ansamblurile istorice oferă o situare contextuală în timp, datarea vieții noastre”. De regulă orașe se individualizează prin intermediul monumentelor lor istorice, ce devin uneori embleme ale acestora. Acțiunile de conservare și conversie a patrimoniului industrial au menirea să păstreze în stare bună aceste monumente, care vor contribui la dezvoltarea economică și urbanistică a orașului.

Exemplele de conversie studiate arată potențialul pe care fostele situri industriale îl au în a crea spații cu o identitate aparte atât pentru utilizatorii noilor funcțiuni cât și pentru locuitorii cartierului. Valoarea proiectului de conversie este cu atât mai mare cu cât ea îndeplinește o multitudine de obiective ale regenerării cartierului, atât prin transformarea unor areale periculoase în noi funcțiuni publice cât și prin promovarea economiei locale.

Bibliografie

Cărți

ALFREY, J., PUTNAM, T., The Industrial Heritage: Managing Resources and Uses, Routledge, 1992

CANTACUZINO, G.M., Despre o estetică a reconstrucției,Ed. Paidea, București, 2001

CHELCEA L., Bucureștiul postindustrial: memorie, dezindustrializare și regenerare urbană, Ed. Polirom, 2008, Iași

CHOAY, Francoise, Alegoria patrimoniului, editura Simetria, București, 1998

DOBRESCU, Dem. I., Viitorul Bucureștilor, Asociația pentru urbanistică a Bucureștilor, Ed. Tribuna Edilitară

DUET, J., Industrial heritage re-tooled, Carnegie Publishing, Lancaster, 2012

GIURESCU, Dinu C., Arhitectura Bucureștilor încotro?, Ed. Vremea, București, 2010

IOAN, A., O (nouă) estetică a reconstrucției, Ed. Paidea, București, 2002

LAKATOS, A. E., Spațiile cu valență culturală în contextul conversiei funcționale a patrimoniului industrial, Ed. Universitară “Ion Mincu”, București, 2013

MILITZA, S., Crezul simplității : Horia Creangă 1892-1943, Ed. Simetria. București, 2012

OȚOIU, S., Arhitectura urbană de la geometrie fizică la valoare arhitecturală, Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2002

RĂDULESCU, I., Faur / Uzinele “Malaxa”: Un sit industrial de interes European în LASCU, N., BERNFELD, D. , Privire critică asupra reabilitării și valorificării patrimoniului arhitectural: Arheologia industrială și patrimoniu sacru rural, Ed. Universitară „Ion Mincu”, București, 2001

SFINȚESCU, C., Zonificarea urbanistică a Municipiului București, Tipografia Curții Regale, București,1921

SOLOMON, Z., Caractere specifice ale arhitecturii industrial, Ed. Tehnică, București, 1960

STAN S., Arhitectura industrială în București, Studiu de caz: Uzinele Ford România în DERER A., Despre conservarea și reabilitarea patrimoniului construit: de la istorie la probleme și soluții contemporane, Ed. Universitară Ion Mincu, București, 2007

Prager, E., Beton armat în România, Ed. Tehnică, București, 1979

Editoriale

ANDREI, R., Argumente pentru conversia clădirilor industriale, în Revista Arhitectura, nr. 4/2013

BERESCU, C. , Industrie / Postindustrie în Revista Arhitectura , nr. 1/2000

ENESCU, I. M., Civili și industriali după al doilea război Mondial, în Revista Arhitectura, Arhitectură/Industrie, Nr. 1/2000

LASCU N., Arhitectură și construcții industriale din România între cele două războaie mondiale, în revista Arhitectura, nr. 1/2000

VASILESCU, S., Arhitectura “inginerilor”, în Revista Arhitectura, nr. 1/2000

Webografie

Carta de la Veneția: Carta pentru conservarea și restaurarea monumentelor disponibilă online pe http://www.international.icomos.org/charters/venice_e.htm

Carta Patrimoniului industrial de la Nazhny Tagil, 2003, disponibilă online pe ticcih.org/wp-content/uploads/2013/04/TICCIH_Charter_ROMANIAN.doc

GOAGEA, C., Viziune – Ați fost la vreun eveniment sau măcar ați auzit despre proiectul Halele Carol, sau cel puțin știați clădirile industriale: fostul ansamblu Wolf, fosta Steaua Roșie și acum Hesper S.A? disponibil online pe http://halelecarol.ro/despre-proiect/viziune-2/

http://www.feeder.ro/2017/04/04/cladiri-reabilitate/

http://www.theark.ro/about–2.html

https://www.vice.com/ro/article/xyzm3n/fabrica-de-bere-bragadiru

I.A.R. – Asociația pentru Arheologie Industrială, Studiu istoric sintetic -Moara lui Assan, București”, disponibil online pe http://docslide.us/documents/releveu-0-bucuresti-moara-lui-assan-optimized.html

LAKATOS, A.E. , Conversia funcțională- Instrument al regenerării urbane, disponibil online pe https://argument.uauim.ro/f/argument/attachment/ARG5_Lakatos.pdf

LISTĂ ILUSTRAȚII

Fig. 1. Fațada magaziei de cereale a Fabricii Assan, simplitate și simetrie

Sursă:http://news/bucuresti/foto-patrimoniul-industrial-lasat-capitalei-familia-assan-1_512a172900f5182b859a3bbc/index.html

Fig. 2. Ansamblul Moara lui Assan, foto contemporană

Sursa: http://danmanusaride.ro/2017/10/19/moara-lui-asan-vaporul-din-mahalaua-oborului/

Fig. 3. Planurile, fațadele și secțiunea locuințelor pentru funcționari din cadrul Fabricilor Assan

Sursă: http://news/bucuresti/foto-patrimoniul-industrial-lasat-capitalei-familia-assan-1_512a172900f5182b859a3bbc/index.html

Fig.4. Planul Bucureștiului din 1871

Sursă: http://www.ideiurbane.ro/docubucuresti-planuri-harti-si-alte-documente/

Fig. 5 Harta Bucureștiului în anul 1900

Sursă: http://www.ideiurbane.ro/docubucuresti-planuri-harti-si-alte-documente/

Fig. 6 Imagine de epocă a ansamblului Moara lui Assan, realizată de Frederic Damé

Sursă: http://ler.is.edu.ro

Fig. 7 Fațada Moara lui Assan

Sursă:https://bucurestiulmeudrag.ro/cauta?q=&area=&meta=&y=2015&m=12&gps[lat]=&gps[lon]=&gps[radius]=500#&gid=1&pid=27

Fig. 8 Fațada silozului Morii lui Assan

Sursă: http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2013/03/radu-boroianu-eu-as-gasi-mult-mai-justificat-un-mars-de-protest-pentru-moara-lui-assan-decat-pentru-hala-matache/

Fig. 9 Fabrica de Bere Bragadiru , cunoscută astăzi ca Fabrica de Bere Rahova

Sursă: https://www.vice.com/ro/article/xyzm3n/fabrica-de-bere-bragadiru

Fig. 10 Fabrica de Bere Luther, cunoscută astăzi ca Fabrica de Bere Grivița

Sursă: http://reptilianul.blogspot.ro/2012/12/fabrica-gambrinus.html

Fig. 11 Detaliu scara interioră – Fabrica de Bere Bragadiru

Sursă: https://www.vice.com/ro/article/xyzm3n/fabrica-de-bere-bragadiru

Fig. 12 Fabrica de Bere Bragadiru (Rahova)

Sursă: https://www.vice.com/ro/article/xyzm3n/fabrica-de-bere-bragadiru

Fig. 13 Imagine de ansamblu asupra Fabricilor Malaxa

Sursă: MILITZA, S., Crezul simplității : Horia Creangă 1892-1943, Ed. Simetria. București, 2012

Fig. 14 Ansamblul industrial Ford, volum simplu cu accent pe intrarea principală

Sursă: https://www.4tuning.ro/old-school-cars/fabrica-ford-din-bucuresti-ce-masini-cu-motoare-v8-se-construiau-in-floreasca-22287.html

Fig. 15 Poarta principală de intrare în Uzinele Malaxa – anul 1930, arh. Horia Creangă

Sursă: MILITZA, S., Crezul simplității : Horia Creangă 1892-1943, Ed. Simetria. București, 2012

Fig. 16 Fabrica de locomotive (Uzina Malaxa) – Unificarea fronturilor

Sursă: MILITZA, S., Crezul simplității: Horia Creangă 1892-1943, Ed. Simetria. București, 2012

Fig. 17 Hartă cu maparea locațiilor nefolosite din București; cu galben sunt indicate siturile industrial

Sursă: http://beta.calup.ro/explore

Fig. 18 Fabrica de Bere Bragadiru, spațiu interior –Siloz Moara lui Assan

Sursă: https://bucurestiulmeudrag.ro/fotografii/5830ae48-0bc8-447b-88c2-dcc1592b13d5

Fig. 19. Conversia Bursei de Mărfuri București (1898- 2008)

Sursă: http://www.theark.ro/about–2.html

Fig. 20 Spații interioare reamenajate ale Uzinei Malaxa

Sursă: http://www.feeder.ro/2017/04/04/cladiri-reabilitate/

Fig. 21 Spații moderne realizate în cadrul Uzinei Wolff

Sursă: http://halelecarol.ro/despre-proiect/viziune-2/