EFECTELE DETERIORĂRII ZONELOR RIPARIENE ASUPRA NEVERTEBRATELOR EPIGEE [307834]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE BIOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

EFECTELE DETERIORĂRII ZONELOR RIPARIENE ASUPRA NEVERTEBRATELOR EPIGEE

Coordonator științific: Prof. Dr.Geta Rîșnoveanu Absolvent: [anonimizat]

2019

Cuprins:

Introducre………………………………………………………………………………………….. 2

Analiza stadiului actual al cunoșterii……………………………………………….. 4

1.1. Zonele ripariene: definire și rol……………………………………………………… 4

1.1.1. Înțelegerea conceptului actual de zonă ripariană…………………………… 4

1.1.2. Delimitarea zonelor ripariene……………………………………………………… 5

1.1.3. Importanța zonelor ripariene………………………………………………………. 6

1.2. Impactul antropic asupra zonelor ripariene……………………………………… 7

1.3. Scopul lucrării ……………………………………………………..… 10

Studiu de caz………………………………………………………………………………. 10

2.1. Starea ecologică actuală a Bazinului Argeșului……………………………… 11

2.2. Organizarea programului de cercetare…………………………………………… 12

2.2.a. Stabilirea și alegerea siturilor……………………………………………….. 15

2.2.b. Programul de prelevare……………………………………………………….. 19

2.2.c. Materiale și metode……………………………………………………………… 20

2.2.d. Analiza statistică a datelor…………………………………………………….. 22

3. Concluzii………………………………………………………………………………………… 28

4. Bibliografie…………………………………………………………………………………….. 29

1. Introducere

Zona ripariană este reprezentată de o zonă de ecoton, o [anonimizat] o structură care are rol deosebit în menținerea ecosistemului și a geomorflogiei acestuia cât și pentru protejarea și menținerea biodiversității (Gregory și colab.1991). Totodată aceste zone prezintă o diversitate foarte mare a speciilor și a proceselor care au loc la nivelul zonei ripariene ceea ce subliniază rolul important al acestor sectoare dar prezintă și o sursă de cunoaștere încă neepuizată (Ilhardt și colab. 2000). În cadrul zonelor ripariene sunt semnalate atât specii endemice cât și specii aflate în pericol (Gregory și colab.1991; Nilsson și colab 2007).

[anonimizat], hidrologică, climatică și biogeochimică a sistemelor deoarece acestea reprezintă zonele de tampon dintre cele două sisteme (Gregory și colab.1991). Spre exemplu se poate identifica o scădere a concentrației nutrienților din apă în zonele în care malurile cursurilor de apă sunt populate de vegetație ripariană; acesta contribuind la scăderea nivelului de nutrienți din apă prin intermediul procesului de asimilare a apei. S-a calculat că o pădure ripariană poate asimila aproximativ 65% din azotul din apă (Gregory și colab.1991). Aceste zone sunt responsabile cu filtrarea și îmbunătățirea calității apei prin reducerea poluării cu nutrienții (de exemplu, azotul sau fosforul) proveniți în cea mai mare parte din zonele cu activitate agricolă (Lowrance și colab. 1984).

Interacțiunile între sistemul acvatic și cel terestru sunt caracterizate de schimburile de materie și energie (Neiman și colab. 1993). Aceste schimburi presupun transferuri de biomasă reprezentată de litieră (frunze) și crengi căzute în apă, care au rol în hrănirea microorganismelor și detritivorilor iar uneori pachetele de material organic pot constitui adăpost pentru neveretbratele acvatice (Danger și colab. 2013). O serie de studii arată faptul că nevertebratele din mediul terestru pot pătrunde accidental în mediul acvatic astfel constituind hrana pentru viețuitoare acvatice (Danger și colab. 2013). Schimb\uri de materie pot avea loc și din mediul acvatic către cel terestru, spre exemplu animalele terestre se hrănesc cu pești sau alte viețuitoare acvatice (Neiman și Decamps 1997).

Acestă zonă are o mare importanță ecologică cât și socială ceea ce duce adesea la conflicte de interese. Atât în zonele urbane cât și cele rurale, unde principala activitate o constituie agricultura, este necesară de conștientizara importanței ecologice, sociale, economice și cultural-estetice a zonelor tampon. Zonele ripariene suferă frecvent deteriorări datorate impactului antropic ducând la dezechilibre ale biodiversității și ale fluxurilor de materie și energie dintre mediul terestru și cel acvatic (Allan și colab. 1997). Schimbările habitatelor sunt datorate acțiunilor antropice de tipul barajelor, exploatării resurselor lemnoase (England și colab. 2004), deversării deșeurilor în ape, schimbării utilizării terenurilor (defrișări, desecări sau modificări ale cursurilor râurilor) pentru mărirea suprafeței agricole sau extiderea așezărilor umane. Acestea duc la micșorarea capacității de suport al sistemului și diminuării capacității de regenerare și de furnizare a beneficiilor ecologice, sociale, economice și culturale pe care zona riparienă o are pe termen lung (Allan și colab. 1997).

Conștientizare și însușirea noțiunilor privitoare la importanța zonelor ripariene constituie o necesitate în contextual unei dezvoltări accelerate a componenței antropice. Managerierea zonelor de ecoton permite conservarea biodiversității și constituie o modalitate folosită pe termen lung pentru menținerea serviciilor de producție, reglare, suport și cultural estetice (Naiman și colab. 1993). Astfel subiectul lucrării de licență este identificarea efectelor deteriorării zonelor ripariene asupra nevertebratelor epigee din patru categorii de situri, din cadrul Bazinului Hidrografic al râului Argeș.

1.Analiza stadiului actual al cunoșterii

Zonele ripariene reprezintă un mozaic neobișnuit de forme de relief, comunități și habitate din cadrul complexului ecologic ce alcătuiesc cadrul de înțelegere a diversității ecologice și biologice (Decamps, 1997). În general, este dificilă delimitarea cu exactitate a extinderii spațiale a zonei ripariene. Eterogenitatea este exprimată într-o gamă largă de tipuri de cicluri de viață și strategii de dezvoltare, în timp ce atributele funcționale depind nu numai de compoziția comunității, ci și de starea mediului (Allan și colab. 1997).

Zonele ripariene sunt influențate prin schimbări hidrologice cum ar fi inundațiile și depunerea de sedimente, care condiționează dinamica și heteogenitate spațială a habitatelor care susțin o mare diversitate a speciilor (Naiman și Decamps 1997).

Interacțiunile dintre mediul terestru și cel acvatic repezintă o caracteristică a zonelor ripariene. Vegetația ripariană controleză atât baza energetică cât și structura fizică a cursului de apă, în special în păduri. Acest tip de vegetație poate influența compoziția chimică a solului cât și a apei. Totodată compoziția vegetației ripariene determină atât tipul comunităților de nevertebrate terestre cât și pe cele acvatice (Naiman și colab. 1993).

Resursele alimentare și șansele creării unor habitate benefice sunt controlate de zonele de vegetație și determină în mare parte structura comunităților de nevertebrate. Prin urmare modificările de climat sau ale structurii vegetației ripariene determină schimbări în structura comunităților de nevertebrate epigee sau avatice.

1.1. Zonele ripariene: definire și rol

1.1.1. Înțelegerea conceptului actual de zonă ripariană

Etimologic conceptual de zonă riapariană își are originea în limba latină, termenul desemnând regiunea de albie a cursurilor de apă sau caracterizând o populație care se găsește pe marginea apei. În funcție de domenul de cercetare și de necesitatea unei definiții a zonei ripariene s-au enunțat diverse forme ale conceptului. Definim zona ripariană ca fiind interacțiunea mai multor componente biotice și abiotice (Naiman și colab. 1993), ca o zonă de ecoton situată la granița zonei terestre cu cea acvatice (Gregory și colab. 1991). Necesitatea unei definiri corecte a conceptului de zonă ripariană a venit odată cu înțelegerea necesității de numire a zonelor de interfață între mediul acvatic și cel terestru ca sistem ecologic (Ilhardt și colab. 2000).

Zonele ripariene sunt unice deoarece conectează ecosistemele acvatice, terestre și cele de ape subterane. Zona de ecoton fiind caracterizată de procese ecologice complexe și schimburi bidirecționale între sisteme (Naiman și Decamps 1997). Aceste sisteme ecologice sunt caracterizate de o dinamică accelerată ca urmare a factorilor hidrologici care sunt într-o continuă variație. (Nilsson și colab. 2000). Intensitatea fluxurilor de materie si energie are caracter bidirecțional (Naiman și Decamps 1997) și depinde de morfologia zonei riparine, de mărimea cursului de apă, structura și lățimea vegetației ripariene (Paetzold și colab. 2005) și de tipul de utilizare a solului la scară regională (Lowrance și colab. 1984).

Schimburile de energie și de nutrienți din cadrul ecosistemelor lotice sunt foarte importante pentru consumatorii tereștrii (Decamps 2001). Intrările de materie din mediul acvatic în cel terestru sunt benefice de exemplu pentru artropodele care trăiesc în zonele nefavorabile de pietriș. Studii efectuate pe doua grupui de nevertebrate carabide și aranee arata că aproximativ 80% din hrana acestora poate proveni din mediul acvatic (Paetzold și colab. 2005). Intrările din mediul acvatic în cel terestru sunt reprezentate și de emergența nevertebratelor acvatice (Paetzold și colab. 2005), ceea ce produce interconectarea rețelelor trofice acvatice cu cele terestre. Fluxurile din mediul terestru către cel acvatic determină modul de funcționare a rețelei trofice acvatice, astfel prezența detritivorilor este condiționată de existența litierei; acest factor influențând toată rețeaua trofică (Gregory și colab. 1991).

Vegetația ripariană are rolul de a susține albia râului, de a menține constantă temperatura apei dar și de a filtra cu ajutorul rădăcinilor nutrienții din apă (Gregory și colab. 1991), uneori vegetația arboricolă căzută pe malurle râului poate avea rol de susținere și suport pentru adăpost, înmulțire și hrănire a nevertebratelor terestre, iar alteori arborii căzuți perpendicular pe cursul râului pot forma poduri de trecere (Lowrance și colab. 1984).

1.1.2. Delimitarea zonelor ripariene

Metodele de delimitare și evaluare a zonei ripariene sunt modificate continuu, însă includ în general caracteristici ecologice cum ar fi extinderea spațială a plantelor erbacee adaptate la soluri umede, producția de resurse nutritive pentru sistemele acvatice și geomorfologia locală (Gregory și colab 1991).

Aceste delimitări ale zonelor ripariene se por face strict, pentru delimitarea științifică a zonei în vederea protejării sau realizării unor studii relevante sau se poate realiza o delimitare superficială, care să păstreze doar un culoar de vegetație în apropierea cursului de apă pentru a reduce poluarea și riscurile de degradare a malurilor râului.

O metodă des utilizatat în delimitarea zonelor riparine este identificarea cu ajutorul imaginilor satelitare a granițelor zonelor ripariene din cadrul bazinelor hidrografice. Acesta metodă este una ce necesită resurse financiare minime. (Johansen și colab. 2010). Vegetația ripariană este des luată în calcul pentru deimitarea zonelor ripariene atât prin delimitare cu ajutorul softwerelor speciale (exemplu: GIS) dar și în teren deoarece determină forma zonei dar și caracteristici diferite de sistemele adiacente (Gregory și colab. 1991).

Stabilirea extinderii laterale a zonei riparine se face în teren cu ajutorul experților care determină cu exactitate care sunt procesele ce au loc la nivelul sistemului și care pot estima zona tampon ca fiind lățimea albiei la care se adaugă între 50 și 100 de meri ce constituie includerea tuturor poroceselor ce caracterizează zona ripariană (Verry și colab. 2004).

Definirea și delimitarea zonelor ripariene nu este importantă doar din punct de vedre ecologic, ci ajută și la monitorizarea acestor zone și la crearea de modele de management, care au o importanță majoră pentru coordonarea și protejarea zonelor tampon.

1.1.3. Importanța zonelor ripariene

Zonele ripariene au o mare importanță deoarece oferă o gamă largă de resurse și servicii ecosistemice. Acestea sunt recunoscute pentru propietățile ecologice legate de circuitul biogeochimic, biologic și de capacitatea de susținere și gestionare a habitatului acvatic.

O particularitate a zonei riparine este cea de filtru pentru intrările și ieșirile din sistemul acvatic în terestru și invers dar și de adăpost pentru specii care de cele mai multe ori nu sunt doar tranzitorii, ci trăiesc și se reproduce în aceste zone (Naiman și colab. 1993).

Putem spune că în cadrul zonelor riparine sunt furnizate patru tipuri de servicii ecosistemice și anume: serviciul de producție ce oferă resurse primare, serviciul de suport, serviciul de control și serviciul cultural estetic. Astfel datorită biodiversității sunt furnizate servicii ecosistemice. (Ecosystem Assessment 2005). Protejarea și menținerea stării sistemelor reprezintă o investiție pe termen lung.

Zonele ripariene sunt foarte importante mai ales în zonele agricole și urbane unde vegetația specifică funcționează că un filtru pentru nutrienții care ar putea intra în apă într-o cantitate mult prea mare. Tot vegetația ripariană este responsabilă de menținerea structurii malurilor și prevenirea inundațiilor dar și de protejarea speciilor ce trăiesc în aceste zone și menținerea temperaturii constante a apei și echilibrului ei chimic (Naiman și colab. 1993). Lipsa vegetației riparine duce la pătrunderea luminii în mediul acvatic și la favorizarea dezvoltării producerii de alge. Acest proces determină schimbarea structurii trofice (Naiman și colab. 1993).

1.2. Impactul antropic asupra zonelor ripariene

Presiunile care apar la nivelul zonelor ripariene au cauze foarte diverse și impact asupra diferitelor componente ale ecosistemului. Cele mai frecvente presiuni întâlnite sunt de origine antropică și presupun distrugerea unor habitate, înlocuirea speciilor alohtone cu specii invazive, transformarea zonelor ripariene împădurite în pășuni, modificări aduse structurii cursului de apă sau a vegetației din zona ripariană, poluarea, defrișările.

În lipsa unei educații ecologice și a conștientizării importanței dezvoltării durabile, adesea se ajunge la distrugerea și degradarea zonelor de importanță ecologică. Acestea au urmări semnificative asupra resurselor, serviciilor, fluxurilor de producție, factorilor ce influențează viața din zonele riverane cum ar fi: lumina, temperatura, morfologia ecosistemului lotic. O serie de cercetări arată faptul că zonele ripariene din Europa sunt sistemele cu gradul cel mai ridicat de impactare (Stein și Ambrose 2001) din cadrul sistemelor ecologice de la nivelul ecosferei (Nilsson și Svedmark 2002).

La nivel global, cea mai mare parte a sistemelor lotice sunt controlate antropic pentru diferite activități (stocarea apei, producerea energiei electrice, etc.), ceea ce produce modificări majore în structura zonei ripariene (Nilsson și Berggren 2000).

Poluarea reprezintă unul din factorii principali ai impactului antropic asupra zonelor ripariene. Acesta afectează atât speciile din cadrul ecosostemului cât și omul. Poluanții pot fi substanțe chimice precum: pesticidele utilizate în agricultură, substanțe organice deversate în ape, țițeiul rezultat din extracții dar și fizici: zgomotul, radiațiile.

În multe cazuri, modificările hidrologice au ca rezultat schimbări în compoziția comunității vegetale ripariene, precum și senescența comunităților lemnoase (Nilsson și colab., 1991).

Un alt impact antropic asupra zonelor ripariene îl reprezintă defrișările care produc dezechilibre la nivelul biodiversității și schimbări în structura ecosistemului. Prin fragmentarea zonelor tampon se produce distrugerea habitatelor. Odată cu defrișarea de cele mai multe ori este implementat un proiect de infrastructură, care are efecte negative asupar populaților din zona ripariană, acestea fiind supuse stresorilor fizici și chimici.

Modificările comunităților de plante ripariene afectează macronevertebratele acvatice și peștii ca o consecință a rolului lor de sursă de hrană și a schimbării habitatelor acvatice (Tockner și Stanford 2002), precum și diversitatea speciilor de amfibieni, mamifere (Naiman și Decamp 1997).

Modificările aduse cursurilor de ape, îndiguiri, baraje, betonarea malurilor, devierea cursului de apă, produc schimbări din cele mai agresive zonelor tampon și sunt cele mai răspândite tipuri de impact antropic (Allan și colab. 1997). De cele mai multe ori prin absența zonelor ripariene au loc inundațiile și alunecările de teren, deoarece cursul de apă nu mai poate fi controlat natural și apare nevoia omului de a intervenii pentru remedierea problemelor create tot de el.

În lipsa vegetației ripariene, malurile suferă un proces puternic de erodare (Tabacchi și colab 1998). Eroziunea malurilor duce la pierdera habitatelor de nevertebrate bentonice, distrugerea structurii geologice și hidrologice a cursului de apă, dar și la încarcarea cu sediment a râului, ducând la modificări în structura comunitățiilor biologice acvatice dar și la nivelul serviciilor ecosistemice furnizate de acesta (Neiman și Decamps, 1997).

Înlaturarea vegetației ripariene alohtone la nivel Global a fost aproximată la 60% din suprafața totală a zonelor acoperite de vegetație ripariană nativă (Tockner și Stanford 2002). Odată cu pierderea sistemelor ripariene naturale se favorizează accesul speciilor exotice invazive care și ele la rândul lor duc la pierderea diversității biologice și a serviciilor furnizate de ecosistemele ripariene (Stein și Ambrose 2001). Înlocuirea vegetației ripariene, în favoarea culturilor agricole face ca o cantitate foarte mare de nutrienți să intre mai ușor în masa apei. Lipsa coridorului riparian determină lipsa unei zone tampon care să rețina din cantitatea mare de substanțe poluante.

Controlul poluării rezulate din agricultură se poate realiza după un model ce sugerează că fâșiile tampon asigură cea mai bună protecție a fluxurilor împotriva impactului agricol (Tabacchi și colab 1998). Acest model utilizează trei zone care se desfășoară de la cursul de apă către zona exterioară zonei ripariene. Prima este o zonă împădurită permanentă, de aproximativ 10 metri lățime, cea de-a doua este o zonă de arbuști și arbori, până la 4 metri lățime, iar cea de-a treia fâșie este reprezentată de o zonă erbacee, cu o lățime de până la 7 metri. Prima zonă influențează habitatele: temperatura, lumina, diversitatea habitatului, morfologia canalului și bogăția speciilor. A doua zonă controlează poluanții pătrunși în subteran și în scurgerea de suprafață. Este o zonă în care se maximizează transformările biologice și chimice, precum și depozitarea în vegetație lemnoasă, infiltrarea și sedimentele depuse. Aceste două zone contribuie la îndepărtarea poluării cu azot, fosfor și sedimente. A treia zonă, plantele erbacee de lângă terenul agricol, facilitând depunerea sedimentelor grosiere (Neiman și Decamps, 1997).

Construcția de microcentrale reprezintă un impact cu efect puternic asupra sistemului lotic. Astfel se observă schimbări la nivelul structurii hidromorfologice, în cadrul populațiilor de nevertebrate bentonice și ihtiofaunei dar și a degradării biodiversității (Xiaocheng ți colab 2008).

În viitorul apropiat, sistemele ripariene vor trebui să se adapteze schimbărilor dramatice ale densității populației, consumului de resurse și condițiilor de mediu. Chiar mai mult decât astăzi, se așteaptă ca acestea să îndeplinească diferite funcții ecologice legate de biodiversitate, habitat, fluxul informațional, ciclurile biogeochimice, microclimatul și rezistența la perturbări (Naiman și Decamps., 1993).

1.3. Scopul lucării

Scopul:

Identificarea structurii comunitățiilor de nevertebrate epigee, în funcție de modul de utilizare a terenurilor, în patru categorii de situri din Bazinul Hidrografic al Argeșului.

2. Studiu de caz

Lucrarea de licență se bazează pe studiul desfășurat în cadrul unui proiect amplu derulat în cadrul Departamenului de Ecologie Sistemică și Sustenabilitate al Facultății de Biologie din cadrul Universității București. Programul de studio a implicat profesori, doctoranzi, masteranzi și studeți ai programului de licență, desfășurându-se pe mai mulți ani, eu, personal, fiind implicată în perioada 2018-2019.

Interesul pentru activitatea de teren dar și pentru lucrul în echipă pentru definirea unui obiectiv de cercetare, m-au împins către studiul nevertebratelor epigee și mi-au stârnit curiozitatea pentru cercetarea diferitelor tipuri de habitate în care trăiesc și semnificația prezenței lor în acele habitate.

Proietul a fost derulat în Bazinul Argeșului și a cuprins o serie complexă de aspecte de cercetare, care au vizat atât componentele abiotice cât și pe cele biotice. Având ca scop determinarea importanței zonelor ripariene și a rolului lor de zone tampon, în special în zonele impactate de agricultură.

Alegerea zonei de studiu, în Bazinul Hidrografic al Argeșului, are o mulțime de avantaje: prezintă o rețea hidrografică care acoperă o diversitate mai mare de habitate acvatice și ripariene, un număr mare de sub-bazine cu utilizări diferite ale terenurilor, care acoperă un gradient de deteriorare antropică ce permite estimarea corectă a rolului zonelor ripariene ca sisteme suport pentru comunitățiile de nevertebrate ripariene precum și identificarea principalilor factori de comandă care determină distribuția diferențiată a nevertebratelor epigee la scara bazinului hidrografic. Un alt avantaj îl reprezintă distanța mică față de Facultatea de Biologie din București, ceea ce a permis păstrarea, conservarea și prelucrarea probelor în condiții optime, fără a risca deteriorarea acestora.

Climatul zonei este temperat continental, anual sunt înregistrate precipitații cu valori cuprinse între 1000-1400mm în zonele de munte și valori între 600-800mm, în zonele joase. Temperaturile medii sunt cuprinse între 11-20 grade Celsius. Cele mai mari valori depașesc 30 de grade, datorită aerului tropical, iar cele mai scăzute temepraturi sunt de -7 grade Celsius, fiind o urmare a aerului artic sau continental (Siteul Ministerului Mediului- http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2_P.M.R.I.%20Arges%20Vedea%20draft.pdf). Biodiversitatea zonei este dată de prezența în număr mare a ecosistemelor acvatice dar și de diversitatea de la nivelul faunei și florei. Gradul mare de împădurire în zona montană înaltă și subcarpatică permit dezvoltarea unor specii de interes cinegetic și științific (Ministerul Meidiului-http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2_P.M.R.I.%20Arges%20Vedea%20draft.pdf).

2.1. Starea ecologică actuală a Bazinului Argeșului

Bazinul hidrografic al râului Argeș este cuprins între următoarele coordonate geografice: 43ș54’50" – 45ș36’30" latitudine nordică și 24ș30’50" – 26ș44’25" longitudune estică. Se învecinează la nord cu Bazinul hidrografic Olt, la vest cu Bazinele Olt și Vedea, la sud cu Bazinul Dunării și la est cu Bazinul hidrografic al Ialomiței, având o suprafață de 12.550 km2. Bazinul Argeșului face parte al Bazinului hidrografic al fluviului Dunărea și cuprinde 175 cursuri de apă, cu o lungime totală de 4579 km, având o densitate medie de 0,36 km/km2 (ANPM-Cadastrul Apelor-

https://circabc.europa.eu/webdav/circabc/env/wfd/library/framework_directive/implementation_documents_1/information_consultation/romania/hb-arges_vedea/c-dRBMP-RO-HB-Arges%20Vedea-pre-consultation.pdf).

Râul Argeș împreună cu afluenții săi reprezintă unul din cele mai iportante bazine hidrografice din România datorită potențialului său de alimentare cu apă atât a populației, a industriei cât și pentru irigarea terenurilor agricole. Cu o lungime de circa 350 kilometrii, râul Argeș izvoraște din Munții Făgăraș (Siteul Ministerului Mediului- http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2_P.M.R.I.%20Arges%20Vedea%20draft.pdf). În cadrul Bazinului hidrografic al Argeșului sunt prezente forme variate de relief: de la altitudini de 2140 metri în Masivul Făgăraș până la altitudini de 12 metri în Lunca Dunării. Astfel în cadrul acestui bazin sunt întâlnite toate formele de relief și odată cu acesta sunt prezente mai multe tipuri de habitate, așezări și ecosisteme diferite (Siteul Ministerului Mediului- http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2_P.M.R.I.%20Arges%20Vedea%20draft.pdf).

Primele intervenții antropice de o mai mare anvergură în Bazinul Argesului au început în anul 1965, odată cu începerea construcției Barajului Vidraru. Acesta având o înălțime de 166,6 metri și cu un volum de 465 milioane m3 de apă stocată. Următoarele construcții au fost reprezentate de alte 11 lacuri de acumulare și 16 uzine electrice care folosesc apa Bazinului Argeș în scopuri socio-economice (Ministerul Meidiului-http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2_P.M.R.I.%20Arges%20Vedea%20draft.pdf).

Schimbarea și amenajarea cursurilor hidrologice deși prezintă numeroase avantaje pentru activitatea umană, produce o serie de efecte negative asupra mediului. Putem grupa efectele care apar în urma intervenție antropice în trei categorii. Sunt prezente: efecte funcționale (alimentare cu apă, producerea energiei, protecția împotrivă inundațiilor, irigații), efecte ecologice, efecte ce schimbă structura geologică, structura și distribuția complexelor și sistemelor ecologice și efecte economico-sociale care satisfac nevoile oamenilor de a se dezvolta și a înființa noi locuri de muncă și spații de trăit. Cea de-a doua categorie este reprezentată de efectele produse: efecte benefice, dăunătoare și nule. Ultima categorie este reprezentată de tipul de manifestare a efectelor antropice: permanente, temporare (Ionescu, 2001).

Amenajările hidrotehnice realizate în Bazinul Argeșului au dus la modificări în morfologia zonelor, regimului de curgere dar și a schimbărilor biodiversității zonelor afectate. Prin întreruperea cursului normal de curgere și construirea de baraje, lacuri de acumulare, redirecționarea cursului de apă, zonele ripariene au fost afectate major și de cele mai multe ori distruse.

2.2. Organizarea programului de cercetare

Eșantionarea este elemental fundamental oricărui program de cercetare. Planul de eșantionare trebuie să respecte un set de reguli. Unitatea de eșantionare este definită în funcție de tipul de habitat din care se face prelevarea și este responsabilă pentru eficiența programului de cercetare. Planurile de eșantionare trebuie să fie realizate în funcție de zona în care se desfășoara activitatea; observațiile trebuie să cuprindă informații despre zona geografică, condițiile climatice, activitățiile socio-economice desfășurate în apropierea zonei de prelevare (Naranjo S. E., 2005).

Insectele sunt foarte variate taxonomic și ecologic, prezentând o sensibilitate mare la tulburările provocate de om. Astfel putem utiliza speciile de nevertebrate ca etalon pentru studierea utilizării terenurilor, pentru identificarea tulburărilor de la nivelul ecosistemelor dar și pentru caracterizarea calității habitatelor (Niemela J. 2002). Chiar dacă comunitățiile de nevertebrate diferă în funcție de habitatul în care trăiesc și de tipul de ecosistem, modelele generale de răspuns la tulburările antropice au fost similare (Niemela J. 2002).

Pentru determinarea diversității insectelor, capcanele trebuie să fie adecvate și acceptate la scară largă ca metode de eșantionare. De exemplu, pentru eșantionarea mai eficientă a nevertebratelor epigee sunt recomandate capcane cu diametru mare, de aproximativ 9 cm, astfel un număr mai mare de insecte vor pătrunde în capcane (Lange M. și colab. 2011).

Programul de cercetare a urmărit doua clase principale de nevertebrate și anume Arachnida și clasa Insecta. Astfel au fost identificați taxonomic indivizi din clasa Arachnida care este singura clasă de chelicerate ce se găsește pe teritoriul României. Clasa Insecta cuprinde hexapodele superioare caracterizate prin prezența aripilor, indivizii acestei clase se găsesc în toate mediile de viață și sunt ușor de identificat după structura corpului format din cap, torace cu trei segmente fiecare prezentând o pereche de picioare și abdomen; aripile fiind inserate pe segmentele toracice 2 și 3 (Ionescu M. 1962).

Araneele sunt întâlnite în majoritatea ecosistemelor și sunt ușor de recunoscut după forma corpului alcătuită din cefalotorace(prosoma), abdomen(opisthoma), care sunt reunite printr-un peduncul îngust(pedicel). Pe partea dorsală a cefalotoracelui sunt acoperite de un scut chitinizat(carapace), placa ventrală prezintă o placă chitinizată cu contur oval(stern). Tegumentul este acoperit de peri, iar apendicele corpului păianjenilor sunt în număr de 6 perechi: chelicele, palpi(pedipalpi) și cele 4 perechi de picioare, formate din 7 atricole: coaxă, trohonter, femur, patelă, tibie, metatars și tars (Skvarla J. 2015). Arahnidele sunt cunoscute popular sub denumirea de păianjeni, aceștia sunt nevertebrate prădătoare (Ionescu M. 1962).

Ordinul Opiliones este reprezentat de arahnide cu corpul oval și picioare foarte lungi, fiind animale prădătoare. Corpul este format din prosoma și opistosomă. Habitatul preferat este cel de tufăriș, pe sub pietre sau buturugi (Pîrvulescu L. 2012).

Coleopterele alcătuiesc cel mai mare ordin de insecte, cu aproximativ 370.000 de specii cunoscute în întega lume. Sunt ușor de recunscut datorită aripilor puternic chitinizate care acoperă întregul abdomen. Protecția mecanică oferită de corpul puternic sclerificat permite coleopterelor să ocupe nișe greu accesibile altor insect, ele putând pătrunde în sol, litieră, sub scoarța copaciilor sau sub pietre (Pîrvulescu L. 2012).

Ordinul Diptera (popular muște, țânțari, tăuni) sunt insectele cu corpul moale (alcătubit din cap, torace, abdomen, cel mai adesea legate prin porțiuni subțiri), fiind carnivore, parazite, sau având regim alimentar bazat pe vegetale. Larvele trăiesc atât în mediul acvatic cât și în cel terestru (Ionescu M. 1962).

Ordinul Hemiptera cuprinde insecte ce sunt specializate în hranirea cu sucul din celulele vegetale, prezentând în acest sens un aparat bucal specializat pentru înțepat și supt dar există și specii prădătoare sau parazite. Ordinul cuprinde ploșnițe (care prezintă aripi pe jumătate chitinizate și glande ce pot secreta miros pentru a se apăra de prădători) și cicade (insectile capabile să emită sunete stridente similarea ortopterelor, au dimensiuni mari cu aptitudini bune pentru zbor (Pîrvulescu L. 2012).

Ordinul Orthoptera se carcaterizează prin insecte de mărimi mijlocii sau mari, cu capul ortogonat, prezintă doi ochi fațetați, aparatul bucal este primitiv, aripi rudimentale, multe din speciile acestui ordin au picioarele heteronome (cele posterioare sunt adaptate la sărit iar cele anterioare sunt adaptate la săpat), abdomenul prezintă 10 segmente și o pereche de cerci la ambele sexe (Ionescu M. 1962).

Clasa Diplopoda cuprinde nevertebrate al căror strămoși au făcut parte din primele animale terestre. Aceștia au corpul alcătuit din 11 până la 100 de segmente, pe fiecare segment fiind localizate câte o perche de apendice. Prezintă capul cu ochi simplii, antene și mandibule. Cele mai multe specii ale acestei clase sunt ierbivore, hranindu-se cu litieră în descompunere, rareori cu plante vii (Staicu C. 2005).

2.2.a. Stabilirea și alegerea siturilor

Din cele 29 de situri selectate pentru cercetare,10 sunt perechi plasate pe același curs de apă, poziționate astfel încât situl din amonte să fie afectat de schimbarea în utilizarea terenurilor ripariene, iar cel din aval să includă o zonă de tampon împădurită. Cele 10 perechi sunt selecate pentru a permite caraterizarea conectivității laterale. În cadrul Bazinului Hidrografic Argeș, 6 perechi sunt reprezentate de cursuri de apă care străbat păduri și 4 situri reflectă impactul cumulat la scara bazinului. Referințele au fost stabilite în aval față de siturile impactate pentru a se putea constata schimbările care au loc datorită impactului antropic.

Distribuția siturilor este aleasă astfel încât, între siturie atât în amonte și cele din aval să nu fie o distanță mai mare de circa 1 km între ele (Fig. 1). Cursurile de apă sunt de ordin mic (ordinal 1-2 conform clasificării Strahler), pot fi traversate cu piciorul, iar substratul este pieros. În vederea caracterizării biodiversității la nivel local, a proceselor ecosistemice, a fluxurilor de resurse trans-habitate și a serviciilor ecosistemice s-au prelevat probe cantitative din sistemele lotice și ripariene folosind abordări standardizate pentru caracterizarea comunitățiilor și proceselor.

Fig. 1: Reprezentarea pe hartă a siturilor (hartă preluată din proictului Crosslink)

Siturile au fost grupate în patru categorii de-a lungul unui gradient de deterioarere, de la situri plasate în pădure până la cele în care vegetația ripariană de tip forestier a fost înlocuită complet, cu terenuri agricole sau pășuni. Astfel: siturile de pădure (Fig. 2) au cel mai mare grad de acoperire dintre toate categoriile de situri, vegetația este predominată de arbori cu înălțimea de peste 10 metri, speciile predominante au fost Fagus sylvatica, Pinus nigra, Alnus incana; solul acoperit de litieră (habitat pentru neveratebratele terestre); etajul de jos al vegetației este carcaterizat preponderant de vegetație ierboasă cu densitate mare, nemanageriată. Siturile cu zonă ripariană de tip forestier (numite situri de referință și notate cu R) (Fig. 3) sunt caracterizate de un grad mai mic de acoperire față de cele din siturile forestiere, vegetația este carcaterizată de specii de arbori cu o diversitate mai mare decât în zonele de pădure: Alnus glutinosa, Malus sylverstris, Populus nigra, Robinia pseudacacia, Acer negundo; etajul de jos al vegetației din acestă zonă prezintă o densitate mare a plantelor ierboase; vegetația ierboasă din aceste zone fiind în unele situri manageriată. Siturile impactate (Fig. 4) au fost alese în zone cu gard scăzut de acoperire (de preferință zero), cu litieră inexistentă pe sol, unde arborii sunt foarte rari, pe zone limitate ale cursului de apa, speciile predominante sunt: Salix, Alnus glutinosa, Crataegus monogyna, etajul de jos al vegetației fiind predominant vegetație ierboasă cu densitate medie, predominant manageriată. Siturile din aval (Fig. 5), pozitionate dupa confluența mai multor cursuri de apă, menite să reflecte impactul cumulate al mai multor factori de comandă din amonte, au fost caracterizate de un grad de acoperire de 0, nu au existat speciile de arbori cu cateva excepții de Salix sau Sorbus, terenul neacoperit de vegateție joasă, prezent pietriș, litieră inexistentă.

Fig. 2: Sit de pădure și localizarea acestuia pe hartă (poze preluate din proiectul Crosslink).

Fig. 3: Sit de referință (poză preluată din cadrul proiectului Crosslink).

Fig. 4: Sit impactat și localizarea acestuia cu ajutorul aplicației Google Earth (poze preluate din proiectul Crosslink).

Fig. 5: Sit care reflectă impactul cumulat și localizarea acestuia realizată prin intermediul aplicației Google Earth (poze preluate din cadrul proiectului Crosslink).

Siturile identificate pe hartă sunt după cum urmează: situri de pădure(F), situri de referință(R), situri impactate(I) și situri de impact cumulat (Ic). (Tabel 1)

Tabel 1: Localizarea siturilor, tipul de sit și denumirea ficărui curs de apă pe care acesta este localizat. (date preluate din proiectul Crosslink)

Pe râul Argeș au fost localizate în ordine din amonte spre aval siturile F1, urmat de I1 și R1, iar în aval după unirea râului Mazgana și Huluba a foat localizat situl I11. Pe râul Târgului, din amonte spre aval, la confluența râurilor Bătrâna cu Cătunului se află locația sitului F2, în aval I13 care este sub confluența cu râul Bughea unde din amunte în aval sunt localizate F3, I5, R5. Râul Bratia prezintă siturile F5, I3, I2, iar la confluența lui cu râul Brătioara se află R3. Pe râul Brătioara în amonte este localizat I2. Râul Bratia prezintă la confluența cu râul Slănic situl I12, iar în aval situl R4. Pe râul Valea Largă în amonte este localizat situl F6, iar pe râul Alb sunt localizate I10 și R10. Pe râul Poțop au fost determinate siturile I7, R7, I9, R9. Afluentul acestuia, Strambul, prezintă siturile I8, R8. Pe râul Valea au fost localizate siturile I6, R6. Ultimul sit, I14, este cel mai important deoarece este localizat în apropierea orașului Găiești.

2.2.b. Programul de prelevare

Dispunerea siturilor pe o suprafată mare cu utilizare diferită a solurilor va permite cercetarea impactului modificărilor în structura zonelor ripariene asupra compoziției și structurii comunitățiilor de nevertebrate ripariene.

În fiecare dintre cele 29 de situri de cercetare au fost delimitate câte 6 ploturi (trei pe fiecare mal) cu suprafața de 50m2 (Fig. 6).

Fig.6: Dispunerea ploturilor de-a lungul cursului de apă (Schemă preluată din proiectul Crosslink).

Prelevare a indivizilor prin cosier și prin observare directă s-a realizat la un singur moment de timp (tabelul 2), în deplasările din lunile mai-iunie 2018.

Tabelul 2: Datele prelevărilor din fiecare sit.

2.2.c. Materiale și metode

Prelevarea nevertebratelor epigee a fost realizată prin cosiera vegetației cu ajutorul fileului entomologic și a observării directe (Fig. 7). Această etapă a presupus cosirea în fiecare plot timp de 10 minute. Indivizii colectați au fost depozitați temporar într-un borcan entomologic iar mai apoi în flacoane etichetate. Pentru conservare a fost utilizată metoda uscării, pentru asigurarea conservării pe termen lung a probelor.

Fig. 7: Prelevarea în teren a nevertebratelor epigee.

Fiecare flacon a fost etichetat cu data prelevării, plotul, distanța de la care s-a colectat proba și situl din care s-a făcut prelevarea (Fig. 8). Prelevarea probelor a fost efectuate în lunile mai și iunie ale anului 2018, perioadă în care s-au realizat deplasări în teren pentru a avea o imagine corectă a heterogenității nevertbratelor în toate categoriile de situri studiate.

Fig.8: Flacoane cu nevertebrate.

Probele au fost transportate în ziua prelevării la Facultatea de Biologie din București și depozitate în camera frigorifică până la momentul triării și conservării indivizilor. Identificare indivizilor s-a realizat la nivel de ordin cu ajutorul microscopului și a cheilor taxonomice: Mayflies of the world: a catalog of the family and genus grup taxa (Hubbard 1990) (Fig. 9).

Fig. 9: Etapa de sortare și identificare a nevertebratelor prelevate din teren.

Datele obținute în urma trierii din laborator au fost introduse în programul Microsoft Excel pentru a avea o mai bună gestionare a datelor și a putea realiza o imagine statistică cât mai corectă a masurătorilor realizate (Fig.10).

Fig.10: Baza de date ralizată în urma identificării indivizilor (preluată din cadrul proiectului Crosslink).

2.2.d. Analiza statistică a datelor

În urma sortării în laborator au fost identificați 3910 indivizi, atât adulți cât și larve, făcând parte din cinci clase de nevertebrate și anume: Arahnida, Insecta, Chilopoda, Diplopoda și Gastropoda. Clasa Insecta a avut cea mai mare ponder aproximativ 65%, urmată de clasa Arahnida cu abundența numerică de 33% și Clasa Gastropoda cu abundență de 2%. Clasele Diplopoda și Chilopoda au fost identificate într-un număr mic și nu îndeplinesc criteriile de dominanță (Fig. 11).

Fig. 11: Abundența numerică pentru fiecare clasă în funcție de mediile calulate.

După numărarea indivizilor și calcularea abundențelor în fiecare plot, au fost calculate abundențe numerice medii pentru fiecare ordin din cele 5 Clase. În urma identificării la nivel de ordin au rezultat următoarele: Orthoptera, Aranee, Coleoptera, Diptera, Hemiptera, Opiliones, Julida și Lithobiomorpha. Pentru fiecare ordin s-au calculat mediile numărului de indivizi pentru fiecare sit, iar apoi s-a realizat calcul pentru a determina abundențele fiecărui ordin (Talelul 3).

Tabelul 3: Datele obținute în urma efectuării mediilor pentru fiecare ordin (date preluate din proiectul Crosslink).

Abundențele numerice medii realizate pentru fiecare ordin arată faptul că ordinul Coleoptera este dominant cu un procent de 33%, urmat în ordine descrescătoare de ordinele Araneea 31%, Heminiptera 19%, la egalitate ordinele Orthoptera și Diptera cu un procent de 7%, ordinele clasei Gastropoda cu un procent de 2%, ordinul Opiliones 1% iar ordinele Julida și Lithobiomorpha au fost identificate într-un procent extrem de mic (Fig. 12).

Fig. 12: Abundența numerică medie a ordinelor de nevertebrate epigee în probele analizate.

În ceea ce privește densitatea macronevertebratelor epigee au fost identificate opt ordine care au distribuție heterogenă între situri. În siturile cu vegetație forestieră, Araneele ating densitățiile cele mai mari urmate de Coleoptere. Siturile situate în aval (Ic) prezintă densități numerice mai mari ale ordinului Coleoptera (Fig. 13).

În cele 10 perechi de situri analizate, densitatea macronevertebratelor ripariene prezintă diferențe seminificative, în cele mai multe cazuri densitățiile cele mai mari sunt înregistrate în siturile de referință (R1, R3, R4, R5), dar există și situații în care nevertebratele ripariene sunt mai numeroase în siturile impactate ca de exemplu perechiile 8 și 9, unde în afara deteriorării vegetației ripariene apare și impactul antropic produs de sondele petroliere din zonă (Fig. 13).

Fig.13: Densitatea medie a ordinelor de nevertebrate epigee ripariene în 29 de situri din bazinul Argeșului.

Pentru a putea avea o imagine mai clară a distribuției nevertebratelor din zonele ripariene am analizat datele pentru fiecare dintre cele patru categorii de situri. Pentru fiecare categorie de situri am realizat abundențele mediile ordinelor (Tabelele 4, 5, 6, 7).

Pentru siturile din zona de pădure (F1, F2, F3, F4, F5 și F6) rezultatele arată că ordinele Araneea și Coleoptera sunt cele cu densitatea cea mai mare, la polul opus fiind ordinele Orthoptera, Opiliones și Diptera (Fig.14).

Tabelul 4: Densitatea medie a ordinelor de nevertebrate epigee ripariene în siturile de pădure.

Fig. 14: Densitatea medie a macronevertebratelor epigee din zonele ripariene în siturile localizate în pădure.

În siturile de referință Coleopterele au avut cea mai mare densitate urmate de Aranee. Densități mai scăzute au fost înregistrate în cazul ordinelor Diptera și Hemiptera iar cele mai mici densități au fost remarcate la ordinele Orthoptera și Opilionides (Fig.15).

Tabelul 5: Densitatea medie a nevertebratelor din zona ripariană de tip forestier (numite situri de referință si notate cu R).

Fig. 15: Densitatea medie a macronevertebratelor epigee din zonele ripariene în siturile de referință.

În siturile impactate densitățile cele mai mari ale nevertebratelor epigee au fost identificate în cazul ordinele Araneea și Coleoptera, urmate de Hemiptera. La polul opus au fost ordinele Orthoptera, Diptera și reprezentanți ai clasei Gastropoda care au avut o densitate foarte scăzută în aceste categorii de situri (Fig. 16).

Tabelul 6: Densitatea medie a ordinelor de nevertebrate epigee ripariene în situri impactite.

Fig. 16: Densitatea medie a macronevertebratelor epigee din zonele ripariene în siturile impactate.

Siturile de impact cumulate s-au remarcat cu o diversitate mare a ordinului Coleoptera uramtă de Hemiptera și apoi Orthoptera și Araneea. Cea mai mica densitate fiind înregistrată la indivizii ordinului Diptera.

Tabelul 7: Densitatea medie a ordinelor de nevertebrate epigee ripariene în situri cu impact cumulat (notate cu Ic).

Fig. 17: Densitatea medie a macronevertebratelor epigee din zonele ripariene în situri cu impact cumulat.

3. Concluzii

Comparând rezultatele celor patru tipuri de situri studiate, putem spune că analiza evidențiază tendințe clare în ceea ce privește structura comunitățiilor de macronevertebrate epigee. Araneele ating abundențele cele mai mari în siturile împădurite și abundențele cele mai mici în aval, în timp ce ordinul Coleoptera și ordinul Himenoptera prezintă tendințe inverse cu cele mai mari abundențe în siturile impactate. Interesant de observant a fost faptul că ordinul Opiliones apare numai în siturile de pădure și în cele de referință.

În concluzie, comunitățiile de nevertebrate epigee prezintă diferențe semnificative în funcție de modificările în utilizarea terenurilor din zonele ripariene cercetate.

4.Bibliografie

Allan D., Erickson D., Fay J. (1997). The influence of catchment land use on stream integrity across multiple spatial scales. Freshwater bioligy, 37(1), 149-161.

Danger M., Cornut J., Chauvet E., Chavez P., Elger A., Lecerf A. (2013). Benthic algae stimulate leaf litter decomposition in detritus-based hased headwater streams: a case of aquatic priming effect?. Ecology, 97(7), 1604-1613.

Decamps H. (2001). How a riparian landscape finds from a come salive. Landscape and Urban Planning, 57(3-4), 169-175.

England L.E. & Rosemond A.D. (2004). Small reductions in forest cover weaken terrestrial-aquatic linkages in headwater streams. Freshwater biology, 49(6), 721-734.

Gregory S.V., Swanson F.J., McKee W.A. & Cummins K.W. (1991). An ecosystem perspective of riparian zones. BioScience, 41(8), 540-551.

Ionescu M., Entomologie. Ed. De stat Didactică și Pedagogică-București. 1962.

Ilhardt B.L., Verry E.S. &Palik B.J. (2000). Defining riparian areas. Forestry and the riparian zone, Orono, Maine, 7-14.

Johansen K., Arroyo L.A., Phinn S. & Witte C. (2010). Comparison of geo-object based and pixel-based change detection of riparian environments using high spatial resolution multi-spectral imagery. Photogrammetric Engineering & Remote Sensing, 76(2), 123-136.

Lowerance R., Todd R., Fail Jr.J., Hendrickson Jr.O., Leonard R. & Asmussen L. (1984). Riparian forests as nutrient filters in agricultural watersheds. BioScience, 34(6), 374-377.

Naiman R.J., Decamps H. & Pollock M. (1993). The role of riparian corridors in mantaining regional biodiversity, Ecological applications, 3(2), 209-212.

Naiman R.J. & Decamps H. (1997). The ecology of interfaces: riparian zones. Annual review of Ecology and Systematics, 28(1), 621-658.

Nilsson C. & Berggren K. (2000). Alterations of riparian Ecosystems Caused by River Regulation: Dam operations have caused global-scale ecological changes in riparian ecosystems. How to protect river environments and human needs of rivers remains one of the most imporatnt questions of our time. AIBS Bulletin, 50(9), 783-792.

Nilsson C., Jansson R., Malmqvist B., Neiman R.J. (2007). Restoring riverine landscapes: the challenge of identifying priorities, reference states, and techniques. Ecology and Society, 12(1).

Nilsson C.& Svedmark M. (2002). Basic principles and ecological consequences of changing water regimes: riparian palnt communities. Environmental management, 30(4), 468-480.

Paetzold A., Schubert C.J. & Tockner K. (2005). Aquatic terrestrial linkages along a braided-river: riparian arthropods feeding on aquatic insects. Ecosystems, 8(7), 748-759.

Pîrvulescu L., Sistematica si biologia nevertebratelor celomate. Ed. BioFlux-Cuj-Napoca. 2012.

Staicu A.C., Zoologie. Ministerul educației și cercetării. Proiect pentru Învățământul Rural. 2005. pp 295-296.

Stein E.D. & Ambrose R.F. (2001). Landscape- scale analysis and management of cumulative impacts to riparian ecosystems: past, present, and future. JAWRA Journal of the American Water Resources Association, 37(6), 1597-1614.

Tabacchi E., Correll D.L., Hauer R., Pinay G., Planty-Tabacchi A.M & Wissmar R. C. (1998). Development, maintenance and role of riparian vegetation in the river landscape. Freshwater biology, 40(3), 497-516.

Tockner K., Stanford J.A. (2002). Riverine flood plains: present state and future trends. Environmental Conservation 3, 308-330.

Verry E.S., Dolloff C.A. & Manning M.E. (2004). Riparian ecotone: a functional definition and delineation for resource assessment. Water, Air and Soil Pollution: Foscus, 4(1), 67-94.

Xiaocheng F., Tao T., Wanxiang J., Fengqing L., Naicheng W, Shuchan Z. & Qinghua C. (2008). Impacts of small hydropower plans on macroinvertebrate communities. Acta Ecologica Sinica, 28(1), 45-52.

Siteul Ministerului Mediului. Panul de management al riscului la inundații. Administrația Bazinală de Apă Argeș-Vedea. http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2_P.M.R.I.%20Arges%20Vedea%20draft.pdf. Data accesării noiembrie 2018.

ANPM-Cadastrul Apelor. Proiectul planului de management al spațiului hidrografic Argeș-Vedea-variantă preliminară. 2008. https://circabc.europa.eu/webdav/circabc/env/wfd/library/framework_directive/implementation_documents_1/information_consultation/romania/hb-arges_vedea/c-dRBMP-RO-HB-Arges%20Vedea-pre-consultation.pdf. Data accesării: noiembrie 2018