– lucrare de disertație, 2016-2017 – [307828]

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM „ION MINCU”, [anonimizat]

– lucrare de disertație, 2016-2017 –

Îndrumător științific: Prof. Dr. Arh. Sorin Ilie VASILESCU

Student: [anonimizat] 5

CAP I. De-limitarea subteranului …. …. pag. 6 – 16

I.1. Intenții primare …. …. pag. 6

I.2. Utilizarea subteranului …. …. pag. 15

CAP II. Subteranul, vidul prezent …. …. pag. 16 – 28

II.1. „Compoziția” vidului …. …. pag. 16

II.2. Percepția vidului …. …. pag.19

II.3. Vidul în concepția spațială …. pag. 25

II.4. [anonimizat] …. ….pag. 26

CAP III. Însușirea vidului …. …. pag. 29 – 38

III.1. 1962, Paul Maymont …. …. pag. 30

III.2. 1964, viziunea lui Edouard Utudjian …. …. pag. 32

III.3. 1969, Oscar Newman …. …. pag. 33

III.4. 2009, [anonimizat] (1965) …. …. pag. 34

CAP IV. Studiu de caz …. …. pag. 39 – 46

CONCLUZII …. …. pag. 47

BIBLIOGRAFIE … …. pag. 48

WEBOGRAFIE …. …. pag. 49

– plan de idei și cuvinte cheie –

RE-UTILIZAREA POTENȚIALULUI SUBTERAN ÎN ARHITECTURA BUCUREȘTEANĂ

ARGUMENT

Motivarea subiectului ales

CAP I. De-limitarea subteranului

I.1. [anonimizat] (ca termen și ca spațiu nevăzut);

– origini subterane și evoluție în timp;

– București, clasificarea galeriilor subterane;

– subteranul bucureștean –> fundații = săpătură + pământ

–˃ locuri abandonate = rană urbană;

I.2. [anonimizat];

– re-utilizarea subteranului –> rană urbană în oraș.

CAP II. Subteranul, vidul prezent

II.1. „Compoziția” vidului – factori principali ce caracterizează spațiul subteran ;

– săpătura ca element estetic;

– [anonimizat];

– urbanistul ca organizator și creator de sistem;

– orașul dezvoltat în profunzime –> legături verticale (zoning vertical) + legături orizontale (zoning orizontal);

– tunelurile – [anonimizat];

II.2. Percepția vidului – a) metafora adâncimii în mentalul colectiv; ipoteza lui Jung;

– b) metafora adâncimii în mediul specializat; tendințe estetice interioare; elemente de percepție (lumina, culoarea, pragul);

II.3. [anonimizat] ([anonimizat], Raumplan);

II.4. [anonimizat] – influența suprateranului în subteran/ a subteranului în suprateran/ relație de reciprocitate.

CAP III. [anonimizat]

– prime intenții de dezvoltare subterană: [anonimizat](1484); Antonio Sant᾿Elia, La Citta Nuova (1914);

III.1. 1962, [anonimizat], [anonimizat] a Parisului; [anonimizat].2. 1964, [anonimizat], extinderea orașului în trei dimensiuni;

III.3. 1969, [anonimizat], orașul subteran sferi;.

III.4. 2009, [anonimizat] – profilare vizionară a orașelor rezervoare („sietches”) inspirate de cartea „Dune” a scriitorului Frank Herbert, 1965.

CAP IV. Studiu de caz – tunelul feroviar urban Lujerului, zona Militari; reactivarea unei structuri urbane abandonate.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

WEBOGRAFIE

ARGUMENT

Locurile abandonate din București reprezintă un subiect des întâlnit și deseori nerezolvat/neabordat. Uneori aceste locuri abandonate le găsim în subteran fiind văzute ca zone negative, ca medii inadecvate, lipsite de potențialul unei dezvoltări.

Acest studiu își propune explorarea acestei lumi întunecate a subteranului, axându-se în mare parte pe zona Bucureștiului, și aducerea sa în lumină. Se încearcă, în urma acestei lucrări și apoi în urma proiectului de diplomă, găsirea unui sistem de reglementări punctuale din punct de vedere urbanistic pentru astfel de zone abandonate.

Lucrarea este structurată în patru capitole, fiecare dintre ele abordând o altă latură a subteranului. Primul capitol are rolul de a ne introduce în lumea subterană, de-limitând-o, și de a face cunoscute primele abordări ale omenirii în raport cu mediul subteran. Cel de-al doilea capitol stabilește termenii cu care se confruntă subteranul, atât în mediul specializat, cât și în viața cotidiană. În cel de-al treilea capitol sunt exemplificate o serie de proiecte-utopii care au încercat să atace acest spațiu, fiecare dintre ele având o viziune diferită și căutând o altă metodă de abordare specifică. Ultimul capitol este destinat studiului de caz, și anume, încercarea de a exemplifica mai concret subiectele abordate în această lucrare pe un amplasament din București.

CAP I. De-limitarea subteranului

I.1. Intenții primare

Ce este subteranul? Pornind de la definiția oferită de Dex, cuvântului „subteran” este de origine latină „subterraneus”, fiind apoi preluat in limba franceză ca „souterrain”. Înțelesul acestui cuvânt s-a păstrat de-a lungul timpului, actualmente definindu-se astfel: „Care se află la o adâncime oarecare sub suprafața pământului; de sub pământ, din pământ, din subsol. 2. Încăpere, galerie, construcție aflată în întregime (la adâncime mare) sub pământ. 3. Mină”. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim de subteran vorbim de subsol. Și atunci ce este subsolul? Conform lui Edouard Utudjian, subsolul unui oraș este un volum subteran ce conține căile ferate metropolitane, carierele, canale de scurgere, rețelele edilitare:de apă, de gaz, de electricitate, aer comprimat, pneumatic, de telegraf, de telefonie, pasajele subterane, diversele realizări subterane private. Toate acestea fiind ordonate în mod succesiv, în funcție de necesitate.

Fiind vorba de un teritoriu neexploatat, nevăzut, care nu poate fi cuprins cu privirea, de-a lungul timpului spațiul subteran a fost perceput sub diferite dimensiuni. Pornind din Antichitatea greacă unde acest spațiu era văzut ca un spațiu prielnic pentru diferite creaturi mitice, având proporții măsurabile cu acestea, apoi în Antichitatea romană când se continuă aceeași idee a unui spațiu de dimensiuni enorme ce adăpostea giganți și titani. Odată ce subteranul a fost apropriat, acesta capătă și dimensiuni umane, nemaifiind considerat un spațiu înfricoșător, ci fiind văzut, începând cu Evul Mediu, ca unul ce poate oferi protecție.

Astfel, exploatarea subteranului a fost rezultatul unei căutări, fie a unui refugiu împotriva elementelor naturale sau a inamicilor, fie pentru a evita aglomerarea urbană.

De-a lungul timpului omul a utilizat subteranul în diferite feluri în funcție de perioada în care se afla și de necesitățile la care se raporta. Observarea a câtorva exemple ar putea scoate la iveală potențialul acestor spații subterane și diversele moduri în care ele au fost utilizate.

La început omul, în căutare de protecție, a realizat grotele. În China (~3500 – 3000 î.Hr.) există orașe întregi cu locuințe îngropate, organizate în jurul unei curți centrale eliberate. De asemenea, Turcia, la Cappadocia (~3000 î.Hr.), ne oferă o întreagă rețea de orașe îngropate în tuful vulcanic. Derinkuyu (sec VIII-VII î.Hr), cel mai mare oraș subteran din Cappadocia, descoperit după 1965, a fost realizat până la o adâncime de aproximativ 85 m. În aceast caz observăm o dezvoltare pe verticală, o juxtapunere de spații legate între ele prin tuneluri înguste și curbate pentru a împiedica o pătrundere în masă a inamicilor. Acest oraș adăpostea pe lângă locuințe și o școală, o bucătărie comună, o serie de grajduri pentru animale, spații de depozitare, un lăcaș de cult, un mormânt temporar. În urma studiilor arheologice s-a observat că există diferențe în modul de cioplire a locuințelor, cele aflate mai la suprafață fiind mai simple, iar cele mai din adâncime fiind realizate mai în detaliu. Această observație a dus la concluzia că mai multe civilizații au contribuit la realizarea acestui oraș, pe masură ce s-au conștientizat beneficiile lumii subterane, fiecare civilizație a pătruns din ce în ce mai adânc (afirmațiile arheologului Murat Erturul Gülyaz, Muzeul Nevehir din Cappadocia). Egiptul (sec ~1400 î.Hr.) a exploatat subteranul cu alt scop, cu scop religios, cufundarea în pământ oferind protecție atât fizică, cât și simbolică. Tot cu scop religios, catacombele din Roma (sec al II-lea) sau din Palermo reprezintă cavități subterane, adesea dezvoltate atât pe orizontală, cât și pe verticală, utilizate pentru a depozita osemintele. Spațiul subteran, oferind avantaje din punct de vedere al inerției termice și a echilibrului climatic, a reprezentat un loc ideal pentru această funcțiune, aceste locuri fiind considerate sacre, protejate de prădători. Aceste catacombe se găseau la marginea orașului, iar realizarea lor a încetat în secolul al V-lea când Roma nu a mai putut oferi protecție împotriva triburilor barbare, fiind astfel obligată să mute moaștele în bisericile din interiorul orașului. Trecând la scopuri strict funcționale, Turcia (sec al VI-lea) prezintă o rețea de cisterne destinate a stoca necesarul de apă. Cea mai mare dintre acestea fiind Basilica Cisterna(„Palatul Cufundat”), sec al VI-lea, având lungimea de aproximativ 140 m, iar lățimea de 70 m. Întreaga structură este compusă dintr-o serie de coloane masive ce susțin un planșeu realizat din bolți, oferind un spațiu liber de 9 m înălțime.

Pătrunderea omului în spațiul subteran rămâne încă destul de limitată. Excepție făcând gaura de foraj de la Kola care are o adâncime de 12 261 m, restul realizărilor ramân la sub 1000 m. Pierre Chevalier a reușit să coboare cel mai profund în lume la Trou du Glaz în Savoie 658 m, bătând recordul deținut de Italia, la Preta 637 m. De asemenea, nici lungimile străbătute în subteran nu sunt foarte lungi, tunelul Gotthard Base fiind în prezent cel mai lung tunel de cale ferată din lume având lungimea de 57 km (leagă orașele Zurich si Lugano, din Elveția).

Bucureștiul este un oraș ce dezvoltă o întreagă rețea de tuneluri secrete gândite a fi utilizate atât pentru transport și circulație, cât și ca soluții sigure și rapide de evadare în caz de pericol. Prima rețea de acest fel din București a fost realizată în secolul al VIII-lea de către negustorii ce doreau să își protejeze averile în perioada atacurilor asupra orașului. Sub același model, pe lângă tunelurile de sub imobilele din centrul vechi al orașului, întâlnim o serie de catacombe ce leagă diferitele părți ale orașului. În zona Bucureștiul Vechi, Cișmigiu, Centrul Vechi și Mitropolie, întâlnim cele mai multe tuneluri, unele dintre ele legând centrul orașului de periferie. Spre exemplu, Casa Poporului reprezintă un mic pol subteran: „nouăzeci și doi de metri sub pământ.(…) Iar sub pământ un buncar de patru etaje, o rețea de tuneluri și o linie privată de metrou” . Aceste spații devin adesea culoare funcționale, soluții la nevoia din ce în ce mai dezvoltată de „evadare” din oraș.

În funcție de configurarea planimetrică a galeriilor subterane bucureștene, acestea se pot clasifica în :

– liniare (pasajul pietonal Piața Casa Scânteii, astăzi Piața Presei – ce traversează șoseaua Kiseleff și bulevardul Mărăști – prezența acestuia a fost determinată de existența unor puncte de reper importante din vecinătate (Casa Scânteii, Romexpo, Parcul Herăstrău) care au generat fluxuri puternice de persoane. Tot în această zonă, în anul 2015 a fost realizat și pasajul auto Piața Presei, cu rolul de a fluidiza circulația supraterană);

– în T (pasajul Lipscani – profilul acestei traversări subterane a fost condiționat de prezența rețelelor edilitare din zonă. Soluția adoptată prezintă cea mai scurtă legatură între Piața Sf. Gheorghe, zona aferentă magazinului Cocor și Strada Lipscani);

-în X (pasajul Calea Victoriei – Bulevardul Republicii, astăzi Bulevardul Regina Elisabeta – fiind vorba de o intersecție importantă realizarea acestui pasaj a fot necesară, rezolvând probleme de circulație din zonă. Forma în plan este concepută într-o manieră cât mai simplă, astfel încât să satisfacă toate conexiunile majore);

– cu sală subterană (pasajul Bălcescu – este una dintre cele mai eficiente abordări, deoarece această configurare asigură atât traversarea pietonilor, cât și utilizarea spațiului creat în mijloc, acesta ocupând o altă funcțiune).

Omul cavernelor a fost condus în exploatarea subteranului de trei nevoi majore: cea de exploatare, cea de circulație și cea de protecție. De asemenea, omul modern se supune acelorași nevoi, astfel că întervenția acestuia în mediul subteran poate fi de:

exploatare (fie că este vorba de motive strict funcționale ca puțuri de apă/petroliere, de exploatări miniere, de cariera …);

circulație (de tip edilitar sau de creare de conexiuni mai facile prin subteran);

protecție/refugiu (împotriva atacurilor sau a calamităților naturale sau de tip religios (temple, cripte, monumente funerare, catacombe, biserici îngropate, subsolul bisericilor)).

Clasificarea spațiilor subterane se poate realiza după anumiți factori: după funcțiune și utilitate (vorbim despre subsolurile clădirilor cu funcțiuni determinate de funcțiunea principală, de tuneluri de transport sau de buncăre de siguranță), după geometrie și mărime (spații ce se dezvoltă pe zone izolate sau rețele de dezvoltare masivă), după modul de angajare în subsol (spații scufundate punctual în pămant sau vaste tuneluri ce străbat orașul).

Pentru o direcție mai conturată am abordat aceste subcategorii ținând seama de legătura dintre subsol și suprateran. Astfel, putem delimita subsolul clădirilor de restul spațiilor subterane deoarece în cazul clădirilor subsolul este direct dependent de funcțiunea dominantă fiind dezvoltat ca o anexă a acesteia. În celălalt caz relația dintre lumea de deasupra și cea de dedesubt poate fi sau nu dependentă, acesta fiind un criteriu opțional generat de ideea și intenția intervenției.

Dintre toate aceste subcategorii, acestă lucrare abordează studierea locurilor abandonate ale orașului, către o abordare mai mult urbanistică. În acest context apare noțiunea de rană urbană. Rănile urbane sunt spații parazitare, adesea nevăzute, dar a căror prezență marchează orașul, și care își extind ramificațiile la suprafață, dinspre interior spre exterior, realizând puternice legături între lumea de afară și cea din întuneric, încercând chiar să le apropie. Un subteran ce se mulează între cele două lumi, cea de deasupra și cea de dedesubt, introducând lumina în întuneric.

I.2. Utilizarea subteranului

Subteranul poate fi utilizat în două moduri:

– în mod imediat/local, ca un loc în care putem „depozita” tot ceea ce nu dorim să fie vizibil la nivelul solului, tot ceea ce orașul respinge precum echipamente tehnice, clădiri de servicii, echipamente industriale, cimitire, căi de transport, etc.;

– într-un mod prestabilit, ca o structura subterană ce conține pe lânga acele dotări-servicii și o serie de funcțiuni publice, ca un proiect de urbanism, un rezultat al unui parteneriat public-privat. Astfel el devine un spațiu particular, autonom, caracterizat prin elemente proprii, păstrându-și legătura cu suprateranul, dar nemaifiind direct dependent de el. Subsolul devine o dezvoltare durabilă, cu propria identitate și propriile oportunități.

Utilizarea subteranului prezintă o serie de avantaje ce pot fi catalogate drept puncte de început ale unei dezvoltări în lanț:

– în raport cu mediul, o alternativă la densitatea urbană (odata cu noua tendință de dezvoltare durabilă a societății). În acest caz vorbim de crearea unui mediu în subteran și nu neapărat de o reutilizare a acestuia;

– revitalizarea existentului. Reutilizarea unor spații parazitare, spații ce sunt considerate negative pentru oraș;

– densificare fară a afecta nivelul de confort si calitatea locuirii;

– eliberarea solului, oferind un surplus de spațiu verde la sol și reducerea impactului intervenției asupra mediului;

– alternative de siguranță, refugii;

– alternative pentru transport;

– în cazul subsolurilor clădirilor, depozitare sau alte anexe pentru funcțiunea principală.

Dacă utilizarea subteranului prezintă o serie de avantaje, re-utilizarea acestuia ar putea reprezenta o soluție și mai viabilă? Prin re-utilizare beneficiile aduse rămân în domeniul privat sau acestea afectează întreaga viață a orașului? Pe lângă faptul că, în acest mod se preia un rău al orașului, un spațiu parazitar ce va fi transformat într-un lucru pozitiv, aceste răni urbane sunt deja teritorii ex-utilizate, din punct de vedere al costurilor legate de săpătură se face economie. Mai mult decât atât, uneori aceste spații sunt deja cunoscute, iar ele trebuie doar aduse în lumină și restabilită legătura cu orașul și istoria. În urma unor intervenții acestea pot deveni poluri de dezvoltare urbană, ajungând chiar să autosusțină o zonă mai largă, imediat învecinată . Bucureștiul beneficiază de o serie de tuneluri ce leagă întreaga suprafață. Re-utilizându-le putem crea o legătură între diferitele zone ale orașului, între vechi și nou, ameliorând totodată agitația supraterană și conducând lumea către o apropriere mai profundă a orașului. De asemenea, se contribuie la „vindecarea” orașului de acele zone insalubre.

CAP II. Subteranul, vidul prezent

II.1. „Compoziția” vidului

„Un bâtiment commence toujours par ses fondations”.

Arhitectura supraterană se găsește constrânsă de anumiți factori externi de tip estetici ce conduc la compromisuri și sacrificii în favoarea plasticii arhitecturale. În mod invers, arhitectura subterană beneficiază din acest punct de vedere de o mai mare libertate, deoarece în acest caz nu putem vorbi de un exterior (dacă ne referim la o arhitectură total integrată în pământ), ci întreaga atenție se focalizează pe interior, un soi de întrovertire extremă. În acest sens putem vorbi în termeni de spațiu și nu de obiect, desfășurare interioară devenind interesul major. A săpa în pământ oferă o altă logică de dezvoltare decât cea obișnuită, deoarece, în opoziție cu modul de concepție suprateran, aici se sapă în pământ, se sculptează într-o masă nesfârșită, nu se așează pe el. Altfel spus, regulile de construcție sunt inversate.

Spațiile subterane pot fi atât naturale, cât și construite. Fiind vorba de spații construite acestea necesită o relație strânsă între structură și formă, spre deosebire de arhitectura supraterană unde această relație nu este determinantă. Adesea putem considera arhitectura subterană ca fiind proprie fiecărui amplasament în parte, atât de intensă este această relație. Continuată această idee la interior, rolul urbanistului se schimbă, din organizator de insule și spații libere în creatorul și organizatorul unui sistem de tip structură. Miza acestuia este de a organiza interior volumul astfel încât să se obțină un spațiu eficient, armonios, clar, care să nu provoace oboseală, nici vizuală, nici psihologică.

Orașul dezvoltat în profunzime găsește unele asemănări cu orașul dezvoltat pe înălțime, deoarece vorbim de aproximativ aceleași senzații și de o introvertire extremă față de mediul înconjurător. Spre deosebire de orașul dezvoltat pe orizontală, în care vorbim despre o extindere de tip înlănțuire și de legături orizontale ce realizează relaționarea, orașul în profunzime (respectiv cel pe înălțime) oferă posibilitatea și unei dezvoltări de tip suprapunere în care legăturile orizontale se împletesc cu cele verticale generând o parcurgere continuă. Aceste tipuri de legături decid tipul de împărțire rațional al volumului, legăturile verticale creează zoningul vertical, iar cele orizontale, zoningul orizontal. Organizarea spațială în subteran depinde de modul de dispunere a zoningului vertical și orizontal și este generată de regulile generale de compoziție ale arhitecturii subterane (distribuția spațială, inter-relaționatea interioară și accese). Întreg acest procedeu este numit de Edouard Utudjian „orchestration”. Această orchestrare poate fi controlată urmărind câteva dintre strategiile posibile pentru realizarea intervențiilor în subteran:

– echilibrarea proporțiilor spațiale, cât și a elementelor interioare, astfel încât să se reducă senzația de groapă (înălțimi mai mari ale spațiului, însă evitarea unor spații foarte adânci de tip puț);

– realizarea unei sonorizări adecvate (adesea o reverberație cu o durată mai lung oferă sentimentul unui spațiu public deschis) ;

– utilizarea unor forme în conformitate cu eforturile structurale (forme circulare (arce, bolțile, nervurile, etc.) – vederea acestor elemente specifice este direct asociată cu siguranța);

– folosirea de materiale, texturi, lumini, culori adaptate condițiilor (o ambianță plăcută, sigură, rezistentă și confortabilă);

– crearea unei ușoare orientări și conștientizarea profunzimii prin diferite mijloace.

Intervenția în subsol implică folosirea unei tehnologii mai avansate pentru sonorizare, iluminare, ventilare, tratare a aerului, susținere etc. Din punct de vedere structural, construcțiile în subteran reprezintă o provocare pentru tehnologie. Arhitecți, precum Antoni Gaudi, studiază natura și integrează principiile acesteia în clădirile sale. Astfel că, pereți fini, urmărind o geometrie foarte clar studiată ce descrie scurgerea eforturilor, reușesc să susțină greutăți foarte mari, contrar aspectului lor vizual. De asemenea, și în acest caz se pune problema relației între tehnică și aparență și a unui dialog bun între inginer și arhitect.

O metodă de a utiliza subteranul a fost de tip ingineresc, realizându-se lucrări strict funcționale, de tip edilitar, pentru transport, construcții tehnice. O soluție la aglomerarea urbană o reprezintă căile subterane, tunelurile. Acestea pot fi clasificate în patru categorii:

tuneluri urbane pentru vehicule – au rolul de a oferi o alternativă la aglomerarea urbană și rutieră fără a adăuga un surplus construit țesutului;

căi ferate urbane (metropolitane) – ca și la prima categorie, au rolul de a evita aglomerarea supraterană și de a nu o accentua;

tuneluri subfluviale;

pasaje subterane pentru pietoni – apariția lor fiind determinată de cea a căilor ferate urbane subterane, asigurând legătura între diferite peroane sau cu exteriorul; adesea având pe lângă funcțiunea practică de traversare și o altă funcțiune de atracție, deoarece abordarea acestor pasaje este uneori evitată datorită comodității și a claustrofobiei.

Acestea trebuie conformate potrivit destinației (turistic sau de trafic intens), naturii circulației (legatura pe care o realizează), vitezei, tipurilor de vehicule ce frecventează tunelurile.

Tunelurile subterane pot realiza fuziunea între exterior și interior, între domeniul public și cel privat, o continuitate firească ce animă existentul, deoarece „pentru a participa la viața orașului, un pasaj subteran trebuie să fie o adevarată stradă, mărginită de magazine, de cafeuri, de locuri de distracție”. Un astfel de exemplu îl întălnim în București, în Pasajul Universității care a primit pe lângă rolul său clar funcțional, de a asigura traversarea pietonilor și de a crea legătură între stația de metrou și exterior, și un rol comercial. O serie de magazine își exercită activitatea în acest pasaj, realizând o atmosferă mai domestică și mai statornică.

II.2. Percepția vidului

a) metafora adâncimii în mentalul colectiv

Subteranul funcționează ca un dispozitiv de atracție maximă, deoarece în interior nu mai există elemente de distragere a atenției așa cum este cazul la suprafață. El este un spațiu de tranziție între lumea exterioară și o stare totală de conectare la interior.

Deși prezența spațiul subteran marchează atât viața orașului, cât și a locuitorilor, în mentalul colectiv acesta este perceput ca fiind neprielnic și nepotrivit, fiind considerat de la început un spațiu lipsit de potențial de dezvoltare. Pe de-o parte vorbim de o senzație de siguranță/protecție creată de aceste spații (dacă ne gândim la începuturile arhitecturii când peștera devenise adăpostul prielnic pentru locuire), pe de altă parte vorbim de un sentiment negativ, sumbru fiind adesea comparat cu lumea de dedesubt, lumea celor morți.

Din lipsa de spațiu la sol și pentru o densificare cât mai eficientă, secolul al XX-lea a reprezentat era zgârie-norilor. Deși senzația creată la o înalțime mare, de exemplu în avion, este asemănătoare cu cea percepută într-un mediu subteran, de izolare față de mediul înconjurător, realizându-se o situație de introvertire extremă, acest tip de dezvoltare a fost ușor acceptat. Comparând cele două medii am putea susține că dezvoltarea în profunzime oferă mai multe beneficii decât cea pe verticală. Desigur, trebuie văzute și inconvenientele, cum ar fi costurile ridicate pentru o asemenea investiție, probleme de iluminare, de ventilare, de perspectivă închisă și teama pentru întuneric, însă mediul subteran ramâne un spațiu protejat care se poate dezvolta precum o comunitate, în continuă creștere, fiecare segment bazându-se și reflectându-se în cel anterior.

Ipoteza lui Jung despre arhetipuri și inconștientul colectiv ne demonstrează că fiecare dintre noi ne naștem cu o structură de arhetipuri arhaice ale umanității ce alcătuiesc mai departe inconștientul colectiv. Această doză de percepții înnăscute marchează existența, în jurul acestora conturându-se personalitatea fiecăruia. Ele influențează modul în care noi ne raportăm la lume, fiind vorba de fenomene simple, specifice tuturor comunitățiilor umane. Este adevarat că manifestarea reprezintă o contribuție atât a inconștienului colectiv, cât și o influență a culturii, însă punctul de plecare îl reprezintă sinele, inconștientul colectiv alcătuit din arhetipuri. Primul gând al omului legat de mediul subteran este de spațiu al întunericului, al morții, fiind dominat de o percepție claustrofobică. De aceea mediul subteran reprezintă în primul rând o fobie pentru umanitate.

b) metafora adâncimii în mediul specializat

Subteranul este un loc care amplifică simțurile și care restabilește cadrele de referință la care ne raportăm în mod obișnuit, fiind un spațiu reversibil în care înăuntrul și dinafară se contopesc. Pe de-o parte, el determină o stare de neutralitate senzorială, pe de altă parte, o hipersimulare a simțurilor. Pentru a crea din el un mediu prielnic și acceptat de lume, specialiștii au căutat diverse modalități de a îmblânzi percepția acestuia și de a-l introduce în circuitul cotidian.

În arhitectura subterană nu putem vorbi de un volum exterior, astfel că tendințele estetice se exercită la alt nivel. Putem vorbi în acest caz de o frumusețe interioară a volumului care se manifestă prin claritatea funcțională, inter-relaționarea spațială, modul prin care răspunde necesităților societății, ambiența creată și înlăturarea senzației de oboseală vizuală. În acest context ca și tendințe estetice putem enumera:

dinamismul – structuri simple ce permit o anumită flexibilitate interioară a spațiului, atât orizontală, cât și verticală. În acest fel întreaga structură oferă mai multe posibilități de dezvoltare, devenind o prezență mai îndelungată în timp;

simplitatea și raționament – conduc la o claritate organizatorică;

modularea -ușurința organizării și asamblării structurii și totodată posibilitatea transformării soluției într-o metodă de dezvoltare utilizabilă în cazuri asemănătoare.

În urma dorinței specialistului, percepția unui spațiu subteran poate miza pe una din cele două moduri de percepție: claustrofobică – care poate accentua alte atuuri ale proiectului, spre exemplu pentru o funcțiune culturală ar putea evoca soliditatea și autenticitatea programului, sau care poate fi accentuată de elemente interioare, de exemplu de punerea în evidență a unor componente structurale care „minimizează” prezența umană – ori o percepție ce luptă împotriva părerii preconcepute asupra spațiilor îngropate (teamă, confuzie … ) – prin evocarea lejerității și a libertății specifice spațiului suprateran, o încercare de a asocia subteranul cu unele spații familiare.

De asemenea, lumina devine o sursă estetică modificând modul de percepție asupra unui spațiu. În întreaga arhitectură lumina joacă un rol esențial, însă, când vine vorba de arhitectura subterană, rolul luminii devine primordial. Pentru a înlătura teama față de spațiile subterane și pentru a le aduce la un nivel mai familiar, implicarea luminii în propunere poate juca în favoarea acestora. În aceste condiții sursa de lumină trebuie să fie cât mai asemănătoare cu cea naturală (din punct de vedere al compoziției spectrale, ca intensitate și ca emișii de radiații invizibile). Modul de distribuire al luminii este de asemenea foarte important, deoarece contrastele foarte puternice sau zonele slab luminate pot genera umbre gigantice și deranjante sau pot crea senzația de nesiguranță datorată lipsei vizibilității. O omogenitate a iluminării poate conduce spre un spațiu cvasiechivalent din punct de vedere al percepției. Crearea unei armonii între sistemul de iluminare și organizarea interioară, fuziunea dintre acestea două conduce la reducerea senzația de claustrofobie și la simularea unei atmosfere apropiată de cea supraterană, a unui mediu familiar.

Prin jocul cu lumina se pot pune în evidență anumite lucruri/spații având ca scop reorientarea noastră în acel mediu și perceperea acestuia în diferite sensuri. Întotdeauna este căutată lumina naturală, fie ea și doar în cantități infirme, deoarece „lumina artificială nu este altceva decât un mic moment de lumină înghețată. Ea (…) nu poate niciodată să înlocuiască toate nuanțele orelor din zi și miracolul sezonier”. Pe lângă simplul rol de a scoate din întuneric, ea fixează acel loc, realizând o dualitate între cele două lumi. Totodată, lumina naturală pătrunsă în mod vertical întărește statutul de spațiu îngropat, păstrând o referință la suprafață.

În mod similar, culoarea ajută la crearea unei atmosfere mai destinse, a unor spații mai prietenoase. Astfel, culoarea oferă o mai bună orientare în spațiu realizând totodată și o mai bună distribuire a luminii. În funcție de dorința mesajului transmis, culoarea și lumina pot juca împreuna.

Pragul reprezintă tranziția dintr-o lume în alta. Acesta este o parte importantă a proiectului, deoarece, modul în care el realizează trecerea se reflectă în primul rând asupra modului în care subteranul este perceput. Reprezintă punctul de intrare în lumea subterană, felul în care ea se anunță, fiind un loc de coexistență a celor două lumi.

Acest prag poate fi abordat din perspectiva a trei unghiuri:

brusc, nepregătit – o trecere ce conștientizează direct diferența între cele două lumi, bazându-se în primul rând pe contrastul dintre acestea;

treptat, o trecere lină – prin întrepătrunderea/contopirea celor două;

nediferențiat – prin invadarea unei dintre lumi asupra celeilalte.

În acest prim caz, vorbim de o limitare clară, atât fizică, cât și vizuală, o barieră ce are rolul de a separa subteranul de suprateran. Intervenția întoarce oarecum spatele lumii supraterane și își manifestă statutul de îngropat prin orice mijloace. Astfel, vorbim de existența supraterană care nu coexistă cu cea subterană, legăturile între acestea rămânând doar de ordin strict funcțional.

Trecerea treptată reprezintă o tranziție de tip telescopic dintr-o parte în alta, o atmosfera ce activeză în mod inconștient simțurile și gestionează într-un mod senzorial accesul treptat în subsol. Această abordare acționează la toate nivelurile (vizual, fizic, senzorial …) dar nu în mod egal, adesea fiind vorba de intervenții ce conțin ca puncte de acces elemente parțial îngropate, tocmai pentru a sugera apartenența lor la ambele lumi, dualitatea lor. Ea mizează pe accentuarea unor senzații în defavoarea altora pentru a marca la un moment dat importanța uneia dintre lumi.

În cel de-al treilea caz, cel mai adesea, pentru a pregăti această trecere, partea subterană este cea care invadează, deoarece, în acest fel, o lume nevăzută își poate face simțită prezența. Aceasta se poate manifesta precum o prelungire a subteranului în suprateran, o continuitate ce ia naștere în subteran extinzându-și ramificațiile în exterior pentru a anunța o pătrundere în subsol, o simbolizare a dominanței subteranului la exterior. Acest tip de structuri, devenite deja cunoscute, își îndeplinesc foarte clar rolul, nemaiavând nevoie de alte metode de semnalare. În mod invers, dominanța lumii supraterane se face simțită direct în subteran, ceea ce duce la pierdea unei părți din rolul acesteia (nu mai are rolul și de a anunța, ci doar de a realiza această tranziție).

II.3. Vidul în concepția spațială

La finele secolului al XX-lea, arhitectura ar fi putut fi clasificată în trei „cahiers des charges”, trei metode de a ataca, în mod diferit, conceția unui proiect de arhitectură în funcție de raportul între structură și concepție spațială :

1) spațiul structurii/ planul structură – o strânsă relație între cele două, structura generând organizarea (Viollet-leDuc, Auguste Perret, Louis Kahn, Mario Botta, etc.);

2) planul liber – structura apare liberă în plan, organizarea interioară nefiind constrânsă de aceasta (Le Corbusier, Mies van der Rohe, Richard Meier, etc.);

3) Raumplan – structura este văzută precum un simplu element necesar susținerii construcției, alte tipuri de elemente pun în valoarea proiectul ( A. Loos, J. Frank, F. L. Wright).

Cele trei metode caută în primul rând să organizeze spațiul și mai apoi o estetică, interiorul fiind cel care domină. Nu forma va determina, ci întâi conceptul, apoi funcțiunea ce generează o formă confortabilă, apoi forma se va mula în funcție de toate acestea. De aceea ideile unei propuneri trebuie să înmagazineze și o doză de flexibilitate, o imagine a unui viitor schimbător ce va putea genera pentru aceeași formă o nouă funcțiune („l᾿architecture est toujours transformation”). Adesea, construcțiile viețuiesc mai îndelungat decât funcțiunile.

Și în prezent aceste metode sunt cele de bază, toate celălalte sunt doar derivări sau adaptări ale acestora. Astfel, se pot prelua aceste trei procedee și în subteran, deoarece, deși vorbim de un alt set de reguli de construcție față de arhitectura supraterană, logica organizatorică este dominată de aceleași principii.

În primul caz este foarte importantă concordanță între structură și formă, ambele evoluând în paralele, ba chiar una trăgându-și seva din cealaltă. Astfel, se obțin compoziții clare care trădează deopotrivă poziționarea structurii (și uneori modul de funcționare a acesteia) și compartimentarea interioară. În mediul subteran o astfel de adoptare poate genera spații riguros delimitate și geometrizate, dar care nu oferă posibilitatea cuprinderii dintr-o privire a întregului spațiu. Privită la o scară mai mică această idee poate accentua impresia de închidere (de tip cutie), de sufocare, punctând statutul de îngropat.

În cel de-al doilea caz, „la destruction de la boîte”, se încearcă independența între structură și organizarea interioară. Putem vorbi de un contrast între structura ce este poziționată în mod riguros și liberatatea interioară pe care aceasta o oferă. Acest principiu propune spații libere, fluide, ce se continuă dintr-unul în altul și care permit perspective ample. Senzația de claustrofobie și închidere nu mai este atât de prezentă, deoarece întreg spațiul poate fi cuprins dintr-o singură privire (excepție făcând cazurile în care vorbim de spații mari cu înălțimi mici ce dau sentimentul de apăsare), lăsând calea liberă și către eventualele ieșiri. De asemenea, această abordare oferă spații flexibile, ce pot adopta diferite compartimentari, putând cu ușurință să găzduiască altă funcțiune

Cel de-al treilea caz este mai rar utilizat, deoarece implică o libertate mai mare din punct de vedere al compoziției. El nu oferă un spațiu neutru, din contră, se urmărește crearea unei ambianțe aparte, a unei calități interioare. În cazul subsolului, acest principiu este mai greu de pus în aplicare, deoarece întreaga propunere este constrânsă de masivul de pământ și nu permite libertatea necesară.Însă, o astfel de încercare ar putea aduce beneficii mari la nivelul percepției, deoarece s-ar crea încăperi personalizate, cu înălțimi și atmosfere conformate destinației, o continuitate spațială de tip telescopic (în primul rând pe orizontală) în care diversele legături au rolul de a direcționa și de a înlătura sentimentul de îngropat. Accentuarea altor atuuri ale propunerii are rolul de a a atrage atenția către interior și de a diminua senzația de închis.

II.4. Relația vid-plin

Relația dintre cele două lumi nu este foarte clar definită, deoarece nu există factori concreți ce pot influență întru totul una din cele două părți. Relația între subteran și suprateran se poate rezuma la una dintre aceste 3 situații:

influența suprateranului în subteran;

influența subteranului în suprateran;

relație de reciprocitate.

Influența suprateranului în subteran este în primul rând de ordin funcțional. Deși urbanismul subteran nu este direct dependent de cel suprateran, existând o autonomie în dezvoltare între cele două, trebuie să existe o legătură între cele două, de ordin funcțional, legăturile orizontale supraterane trebuie să se relaționeze cu cele subterane și să genereze o dezvoltare clar organizată, iar legăturile verticale trebuie să păstreze conexiunea eficientă între cele două lumi.

Subteranul nu reflectă suprateranul. Așa cum am menționat în capitolul I (I.2. Utilizarea subteranului) unul din avantajele dezvoltării în adâncime reprezintă faptul că orice intervenție în subteran nu afectează urbansimul suprateran. Așadar, activitățile supraterane își pot continua mersul cotidian fără a fi incomodate de viața subterană, ea venind doar în ajutorul acesteia. Ceea ce poate influența sunt proprietățile solului. Calitatea și modul de utilizare a pamântului conduc spre abordări diferite ale subteranului, din punct de vedere structural (în unele cazuri, când este vorba de un pământ pietros, acesta poate fi utilizat fără structura, calitatea sa dură fiind suficientă pentru a se autosusține).

În cazul rănii urbane, vorbim de o relație de reciprocitate, de ajutor reciproc între rană și zona imediat învecinată (între subteran și suprateran), suprateranul generând dezvoltarea, punând în discuție o problema, iar subteranul preluând această problemă urbanistică și transformând-o într-un element potențiator. Astfel, una dintre dezvoltări o generează pe cealaltă, iar cea care odată a reprezentat o problemă va absorbi calitățile din mediul extern, transformându-le în valori și va aduce beneficii asupra primeia (un fel de dezvoltare în lanț).

CAP III. Însușirea vidului, utopii

Ideea unui oraș ce se dezvoltă și în adâncime a apărut încă din 1484 când Leonardo da Vinci imaginează „orașul ideal”. Această propunere a apărut ca urmare a epidemiei de ciumă (1484- 1485) ce a devastat Milano, fiind necesar un nou oraș cu străzi mai late, cu un sistem de comunicații adecvat și care să poată lupta împotriva condițiilor precare de igienă. Subteranul acestui oraș avea rol strict funcțional, de transport atât a apei și a gunoaielor, cât și a muncitorilor, în timp ce suprateranul se ocupa de partea estetică, asigurând și traficul pietonal.

În anul 1914 arhitectul Antonio Sant᾿Elia publică un manifest („Messaggio” – care va fi recunoscut mai apoi ca fiind cel mai cunoscut manifest al arhitecturii futuriste) ce se sprijinea pe spusele lui Filippo Marinetti: „For too long has Italy been a dealer in second-hand clothes. We mean to free her from the numberless museums that cover her like so many graveyards” . Sant᾿Elia, fiind influențat și de artistul Umberto Boccioni, care în 1910 susținea că spațiul arhitectural este fluid și ar trebui să curgă în toate direcțiile (orizontal, vertical în sus și în jos), propune o primă abordare nu doar pe orizontală, respectiv pe înălțime a orașelor, ci una care să ia în considerare și adâncimea acestora. În această primă idee el imaginează La Citta Nuova, un oraș futurist care ia forma unei mașinării gigantice , abordând atât adâncimea, cât și dimensiunea supraterană. Antonio Sant᾿Elia înfățișează o rețea complexă de conexiuni subterane cu rol de transport, dar și de legături între diferitele clădiri supraterane, precum dezvoltarea New Yorkului, pe mai multe niveluri (supraterane și subterane, interconectate între ele printr-o rețea labirintică de pasarele și pasaje).

A doua jumătate a secolului al XX-lea a fost perioada propunerilor utopice pentru amenajarea subterană. Spre deosebire de perioada anterioară, acum ideile se apropie mai mult de realitate, ancorându-se în aceasta și devenind subiect de discuții cu municipalitatea. Edouard Utudjian susține că de acum înainte, urbanismul subteran nu mai trebuie inventat, el trebuie doar utilizat, integrat în urbanismul prezent și reactualizat mereu, existența sa fiind deja simțită. În acest capitol vor fi prezentate o serie de proiecte utopice, inovatoare la momentul respectiv, ce caută să descopere și să utilizeze spațiul subteran în moduri cât mai eficiente, confortabile si adecvate posibil. Fiecare dintre aceste utopii concepe o viziune diferită a relației subteran-suprateran, dezvoltându-se precum o componentă specifică locului respectiv, o parte integrantă a urbanismului.

III.1. 1962, Paul Maymont

Începând cu anul 1962, arhitectul Paul Maymont propune o serie de proiecte urbane pentru diferite tipuri de orașe: suspendate, îngropate sau flotante. Propunerea sa de oraș subteran se adresează Parisului, imaginând o dezvoltare în adâncime sub Sena. Acest subsol al Senei reprezintă o resursă de spațiu neutilizat/neabordat, astfel că el concepe transformarea acestui subteran într-un oraș ce va cuprinde pe lângă parcaje pentru 500 000 de mașini și mai multe extinderi ale unor importante clădiri parisiene. Proiectul său apare precum o rezultantă a nevoii de extindere spațială a orașului, fiind văzut ca un bine general, adresându-se atât domeniului privat, cât și celui public. Această „adâncire” a orașului s-ar întinde pe aproximativ 12 km, la o profunzime de 60 m. Construcții precum Maison de la Radio, Muzeul Louvre, Prefectura, Hôtel de Ville și Biblioteca Națională vor beneficia de noile spații create prin această extindere, malul Senei rămânând eliberat de toate aceste mici accidente, devenind un parcurs total peisager și recreativ.

Paul Maymont încearcă regruparea unor repere importante ale orașului prin propunerea unui subsol comun, continuu și prin conexiunile create de tuneluri subterane cu marile bulevarde periferice, o extindere de tip loc de întrunire a orașului întreg. În aceeași perioadă, în Montreal este pusă în practică o idee asemănătoare. Astfel, se creează o arhitectură subterană mixtă, comună mai multor clădiri, un tip de „megastructuri plurifuncționale autosuficiente” ce răspund în primul rând problemei climatului din acea zonă și în al doilea rând problemei circulației/transportului. Se dezvoltă un tip de oraș interior, telescopic, născut treptat, dar care se prelungește mereu sub aceeași idee, de continuitate a subteranului.

Conceptul propus de Paul Maymont apare ca premergător pentru viitoarea intervenție în cartierul Les Halles, Paris. În Paris, excepție făcând utopiile ce au rămas la nivel de idee, subteranul este tratat punctual încă, dezvoltările în adâncime fiind izolate, vizând doar subsolul unei anumite clădiri, fără ca acesta să facă parte din ample proiecte concepute la scară teritorială. Spre exemplu, Parisul găzduiește o serie de dezvolări subterane punctuale (Trocadéro, Unesco, Conservatorul National de Arte și Meserii, Louvre), independente de o concepție globală a subsolului parisian. Amenajarea cartierului Les Halles reprezintă o excepție din acest punct de vedere, fiind un caz unic ce abordează cele trei dimensiuni (aeriană, la sol și subterană) într-o formă derivată din propunerea lui P. Maymont. Deși, în Paris mai există și alte manifestări asemănătoare (cartierul Defense, Bobigny, Bordeaux), acestea nu coboară prea mult în adâncime, ci creează planșee artificiale, dale destinate a separa spațiile pietonale de cele de circulație/tehnice. De asemenea, există și cele două exemple, „Muse” și „Laser” (1980) care au o abordare mai curajoasă în subsol, încercând să lege diferitele părți ale orașului prin tuneluri subterane, dar care au rămas în mare parter la nivel de idee, nefiind rezultatul unei planificări urbane publice, ci, mai degrabă, un parteneriat între public și privat .

Cartierul Les Halles este amplasat în 1979 pe vechea urmă a piețelor centrale din Paris („le Ventre de Paris”) reunind un centru comercial subteran ce conține numeroase echipamente, o grădină și gara Châtelet – Les Halles, una dintre cele mai mari gări subterane din lume. El reprezintă o încercare de coagulare a oamenilor într-un centru multifuncțional. De-a lungul timpului, Les Halles a suferit mai multe procese de amenajare și de extindere (în 1968 au loc primele amenajări ce vizează subteranul, iar în 1985 este deschisă cea de-a doua aripă din subsol, sub conducerea arhitectului Paul Chemetov). În 2010, acest cartier este propus pentru reamenajare, fiindu-i regândite spațiile publice în relație cu grădina, modificate spațiile din subteran, pentru a ameliora accesul către gară și adăugându-i-se construcția „Canopée”, care va levita deasupra cartierului, oferind priveliște asupra Parisului.

Acest cartier oferă o succesiune de spații ce experimentează diverse senzații. Pornind de la Rue basse ce reprezintă un loc de trecere aglomerat, pe care lumea îl folosește în principal pentru a accesa metroul, nefiind distrasă de micile comerțuri ce se desfăsoară împrejur. Impresia oferită de acest spațiu este de tunel, având dimensiuni reduse și o înălțime nu prea mare. Acest sentiment de închidere este ameliorat de plafonul clar, foarte luminat, ce spulberă întunericul, oferind direcționare. După acest pasaj, traseul se deschide într-un spațiu foarte amplu, în Forum, total diferit față de ceea ce s-a experimentat anterior. Dimensiunile mari și materialele utilizate oferă impresia unui spațiu clar, lumions și mult mai agreabil. Mai apoi este traversată Grande Galerie, un spațiu amplu, ce calmează un pic agitația. În urma tratamentelor folosite și a atmosferei difuze, acest loc este destinat plimbării. Spre final se ajunge la Place Carrée care face tranziția între suprateran și subteran, fiind în același timp afară, dar totuși în subteran.

III.2. 1964, viziunea lui Edouard Utudjian

Arhitectul Edouard Utudjian a încercat să înlăture din mentalitatea oamenilor temerile preconcepute cu privire la spațiile subterane. El consideră că această teamă senzorială nu este îndreptățită și că această situație va fi depășită în momentul în care tehnica va evolua si va reuși să transforme mediul subteran într-un mediu propice traiului (chiar mai benefic decât mediul suprateran poluat).

Începând întâi cu obiective limitate precum realizarea de cinematografe în subsol, parcaje sau diverse spații de protecție civila, treptat principiile lui E. Utudjian au evoluat către propunerea unui oraș dezvoltat în 3 dimensiuni: în subteran, pe sol și suprateran (susținut pe pilaștrii). Între subsolul foarte practic și invizibil și orașul suprateran suspendat pe piloni se afla o natură dezlănțuită liberă pe sol. Astfel vorbim de un oraș eliberat la nivelul solului, cu multiple spații verzi, cu clădiri importante, de exemplu monumente istorice și artistice, eliberate de surplusul vizual, puse în valoare, de o circulație supraterană mult mai fluidă deoarece aceasta este translatată și în subteran, de o coerența a urbanismului suprateran, acesta nefiind perturbat de dezvoltarea subterană.

E. Utudjian nu vede această dezvoltare precum realizarea unui nou oraș, independent de cel ce se desfășoară deasupra, ci ca pe o extindere cu funcțiuni ce vine în ajutorul acestuia preluând acele funcțiuni ce nu sunt strict necesare la suprafață. Această extindere trebuie să se realizeze în mod organizat, direcționată de un „urbansime souterrain”. Urbanismul subteran are ca rol organizarea armonioasă a ansamblului. Bazându-se pe o rigurozitate clară, el are în permanență în centru grija pentru igienă, dar fără a neglija dimensiunea socială si umană a ansamblului. În acest sens, pentru a realiza un mediu utilizabil și comod pentru om, cu nuanță temporară, legătura între urbanist și arhitect, între inginer și geolog este foarte importantă. Urbanismul subteran este o rezultantă a vieții colective actuale, o alternativă de descongestionare a orașului.

Tot acest mod de organizare trebuie să aibă în centru omul, de a-i crea condițiile necesare traiului întocmai pentru a evita crearea unui habitat inuman, rezultat doar din dorința de a popula într-un mod oarecare subteranul.

Urbanismul subteran se pretează unui mod de viață temporar și redus. Deși prezintă o serie de avantaje, omul trebuie să își ducă viața într-un mediu atmosferic natural, iar subsolul nu poate îndeplini aceste cerințe. Însă, din punct de vedere al exploatării, al circulației și al protecției temporare, urbanismul subteran reprezintă un domeniu aproximativ nelimitat. În acest sens funcțiunile adăpostite în aceste orașe subterane au activitate temporară și redusă. Dintre acestea putem enumera garajele, parcările, transportul public, unele clădiri administrative și publice ce au un program restrâns și care nu necesită legături rapide, clădiri private ca bănci, mari magazine, săli de spectacole, construcții de sport, etc.

III.3. 1969, Oscar Newman

Arhitectul Oscar Newman propune o variantă a unui oraș circular subteran realizat sub Manhattan prin detonarea cavernelor existente. Această propunere provine din necesitatea de spațiu, venind ca o alternativă mai bună la modul de viață existent. Oscar Newman consideră că problemele legate de ventilare și de perspectivă apărute în mediul subteran sunt prezente de fapt și în orașul suprateran suprapopulat, în Manhattan, aerul fiind mereu poluat, iar modul de dezvoltare aglomerat nu oferă decât o vedere către o altă clădire.

Acest oraș circular subteran este reprezentat de o sferă împărțită în două, doar o jumătate fiind construită cu clădiri sub care se găsește o rețea de străzi suprapusă. Jumătatea goală a sferei ar rezolva problemele de perspectivă, oferind o priveliște eliberată și chiar dispusă a fi utilizată ca fundal pentru proiecții. La rândul său, acest oraș subteran se dezvoltă asemănător cu orașul suprateran, precum un oraș în miniatură, cuprinzând un plan ce ar fi echivalentul planului de referință suprateran de la cota ±0,00, o dezvoltare în adâncime care ar fi un sub-subteran și o dezvoltare la suprafață, un sub-suprateran. Spre deosebire de viziunea lui E. Utudjian care propunea o extindere a orașului în subteran, Newman consideră acest tip de dezvoltare autonomă, un oraș cu viață proprie (deși el nu a specificat cu exactitatea modul în care ar putea fi un asemenea oraș (spre exemplu ca spațiu de refugiu în caz de pericol, ca raspuns la supraagolmerare sau doar ca zonă de lux în defavoarea suprateranului)).

Fără a rămâne doar la stadiul de idee, departe de realitatea cotidiană, Newman încearcă să includă această propunere în circuitul normal al vieții, translatând vizual unele probleme alea orașului, cum ar fi înălțimea uriașelor conducte pentru aer ce concurează cu silueta zgârie-norilor și prin logo-ul Coca Cola proiectat pe boltă interioară, reclamă a unei mărci foarte cunoscute.

Katharine Harmon afirmă în „You Are Here: NYC: Mapping the Soul of the City” că Newman desenează acest proiect într-un mod fantastic ce combină totodată realitatea brutală prin care el se poate obține (detonarea explozivă a subteranului existent al Manhattanului) cu puterea imaginației inocente ce a condus la propunerea unui astfel de oraș sferic.

III.4. 2009, Matsys Designs, Proiectul Sietch Nevada

Romanul „Dune”, Frank Herbert, înfățisează o lume aridă în care problema lipsei de apă reprezintă factorul principal de dezvoltare al societății, ajungând să restructureze întreaga comunitate.

Proiectul Sietch se adresează sud-estului Statelor Unite care se confruntă cu schimbări climatice semnificative ce au condus la secarea râului Colorado. Pregătindu-se în acest sens, Universitatea din Canada a prezentat o soluție ce luptă cu aceste probleme, căutând modalități de a procura apă, și care se inspiră din modul de organizare prezentat de F. Herbert. Acest proiect se lasă generat de colectarea, stocarea și utilizarea apei, dezvoltându-se în subteran sub forma de celule tip „sietches”. Inversând modul de dezvoltare obișnuit al acestei zone, neprotejat de razele soarelui, Sietch Nevada propune o dezvoltare adâncă în subteran oferind astfel un climat prielnic. Acest mod de organizare cu module „sietches” reprezintăo serie de rezervoare în subsol, ce găzduiesc pe lângă rolul principal de a stoca apa și funcțiuni de tip locuire, comerț, loisir etc. Organizarea interioară se bazează pe legături verticale și orizontale ce conectează prin tuneluri centrul orașului de periferie și suprafața de subsol destinat diverselor activități. Pentru a proteja de temperaturile ridicate, rețeaua de stocare a apei se află la mare adâncime, fiind acoperită de câteva etaje de locuințe sau de spații comerciale. Întreg sistemul propus se bazează pe circulația apei prin canale de colectare și stocare ce leagă orașul de o serie de bazine interioare.

Urbanismul propus în acest proiect se organizează în jurul unor noi tipologii de dezvoltare de tip bunker („sietches”) ce asociază o funcțiune strict practică (de stocare a apei) cu cea de habitat. Rețeaua de celulele reprezintă o încercare de mediere între suprateran și subteran, între interior și exterior, reușind chiar șă asocieze în mod armonios cele două tipuri de viețuire.

CAP IV. Studiu de caz – tunelul feroviar urban Lujerului, zona Militari; reactivarea unei structuri urbane abandonate

În zona Militari, Lujerului, întâlnim un spațiu de tip rană urbană. Un segment de cale ferată realizat în 1987, care traversează un tunel de 135 m ce pleca din gara Cotroceni și deservea depoul Metrorex Ciurel. Deși momentan este o zona insalubră, putem identifica o serie de elemente de potențial generatoare de soluții viabile asupra scenariului propus:

gara Cotroceni împreună cu șinele de cale ferată care vor putea adăposti funcțiuni de tip comercial;

centrul comercial Cora – punct de atracție ce poate promova scenariul propus;

parcul Iului Maniu – punct de atracție care oferă o pauză în aglomerația orașului și care poate fi considerat punct de început pentru o dezvoltare verde.

Această rană urbană reprezintă în acest moment un spațiu parazitar, un rău, un gol în existența orașului. Prin re-utilizarea sa se aduc beneficii la nivelul orașului, modificându-i-se statul și realizându-se o continuitate a zonei din punct de vedere urbanistic. Fiind vorba de o zonă actualmente neutilizată, avantajele re-utilizării s-ar extinde și la nivelul construcțiilor existente, deoarece s-ar produce o reintroducere a acestora în circuitul cotidian, o legătură între nou și vechi.

Reactivarea acestei zone pornește de la un studiu la o scara mai amplă focalizându-se apoi pe o zonă mai restrânsă. Această zonă restrânsă este generată în urma unei analize istorice menite să reamintească vechile urme de cale ferată marcându-le existența anterioară prin propunerea unui scenariu pietonal ce va interconecta și va coagula porțiunile înconjurătoare.

Zona imediat învecinată este considerată generatoare de soluții pentru această rană urbană. În acest caz vorbim de o relație de ajutor reciproc între zonă și rană, zona fiind menită să influenteze această dezvoltare, preluând o problemă urbanistică și transformând-o într-un element potențiator. Astfel spațiul subteran capătă sens și coerență, nemaifiind doar o rezultantă întâmplatoare. Activitățile înconjurătoare sunt absorbite și transformate în puncte de interes. Așadar, vorbim de o zonă extinsă de locuire, preponderent locuințe colective care se dizolvă în locuințe individuale în partea de sud. Focalizându-ne spre intersecția majoră a zonei (Bulevardul Iuliu Maniu cu Șoseaua Virtuții) observăm o dezvoltare accentuată a comerțului/serviciilor publice, dintre acestea dominatoare fiind cele două centre comerciale ce generează fluxuri capabile să transforme zona într-un pol de dezvoltare. O altă prezență importantă în zonă sunt spațiile verzi (parcul Iuliu Maniu împreună cu alte mici zone verzi ce împrejmuiesc situl). Scenariul propus va continua ideea unei dezvoltări verzi devenind o nouă alternativă de manifestare urbană. În ideea densificării activităților și a eliberării solului, scenariul poate fi văzut precum o suprapunere de platforme, o structură continuă ce levitează deasupra aglomerării urbane.

Scenariul este compus din diferite puncte de interes ce își exercită influența la diferite scări. Astfel vorbim de un parcurs amplu ce va dezvolta o serie de puncte de interes major – punctul de acces, tunelul și punctul principal de atracție (agora publică) – , câteva puncte izolate menite să lege partea supraterană de cea subterană și câteva puncte de legătură între punctele majore și cele izolate.

Acest traseu poate fi gândit în două strategii: una cu elemente izolate care fac parte din același parcurs, însă din punct de vedere vizual legătura dintre acestea fiind destul de subtilă (e nevoie de o parcurgere completă a traseului pentru a realiza aceasta legătura) și una ca o structură continuă a cărui elemente repetabile, ușor recognoscibile, le identificăm vizual cu ușurință.

Punctul de acces al scenariului reprezintă un element semnal având rolul de a asigura legătura între suprateran și subteran, o introducere treptată în lumea subsolului.

Din acest moment, parcursul intră în subteran, traversând o zona de întuneric, un tunel lung de aproximativ 135 de m. Tunelul a fost folosit în trecut în scopuri practice (transportarea vagoanelor de metrou către depoul Ciurel), drept urmare puțină lume știe de existența sa. Pentru a-l reintroduce în circuit și pentru a-i oferi șansa unei afirmări, el va găzdui funcțiuni de tip comercial destinate a atrage publicul. Acest tunel reprezintă un teritoriu ofertant ce asigură funcțiuni flexibile, atractive, o activitate pulsantă și diversă de la o zi la alta, întocmai în contrast cu starea actuală, fixă a rănii. Fiind vorba de o galerie nu foarte lungă (135 m), deschisă la ambele capete, nu se creează o senzație puternică de claustrofobie, cele două capete puternic luminate fiind vizibile în orice moment. Sectiunea de 6x6m a tunelului oferă posibilitatea mai multor scenarii de utilizare a interiorului, în unele cazuri chiar realizării unui nivel intermediar și eventualitatea unei densificări a activităților interioare.

În opoziție cu atmosfera introvertită din tunel, la părăsirea acestuia parcursul se deschide într-o zonă liberă, aparent nemărginită. Având o legatură directă atât cu tunelul cât și cu această zonă extinsă, pe terenul aflat la capătul tunelului se dezvoltă „agora publica” ce creează o interconexiune între suprateran si subteran, suprateranul functionând ca semnal.

Subteranul este cel care determină și generează dezvoltarea agorei. Întregul concept pornește dinspre interior spre exterior, astfel vorbim de o încercare de izolare față de lumea supraterană (zona imediat învecinată nefiind foarte ofertantă). Însa nu este vorba de o introvertire extremă, deoarece, așa cum am precizat anterior, legătura între cele două lumi rămâne una de reciprocitate, în plus agora apare precum un catalizator între suprateran și subteran, un element fără de care legatura între cele două nu ar fi posibilă. În această situație, cea mai importantă legătură cu agora este cea subterană, și anume păstrarea unei relații directe între tunel și aceasta. În acest sens, sprijinindu-se pe geometria tunelului, agora va adopta o serie de curți semi-interioare ce vor conecta interiorul cu galeria și vor avea un rol important și în iluminarea subteranului. Deși agora se dezvoltă atât în subteran, cât și la suprafață, suprateranul se comportă tot ca un subteran, păstrând o oarecare distanță față de existent.

La exterior agora se contopește cu împrejurimile, se dizolvă în acestea, oferind o vedere peisageră unei zone care duce lipsă de astfel de abordări. Această zonă agitată din punct de vedere al dezvoltării țesutului și a plasticii arhitecturale nu necesită o intervenție brutală, ci una subtilă, misterioasă, care să calmeze, să realizeze și să pastreze de acum încolo legatura între suprateran și subteran.

Din punct de vedere al percepției interioare se poate aborda o variantă extremă, de accentuare a senzației de claustrofobie, deoarece interiorul se găsește într-o situație de introvertire, orientând mereu privirea către interior, către spațiile interioare create și către curțile sale conectoare. Organizarea interioară și dimensionarea spațiilor este gândită în așa fel încât să ofere senzația de fluiditate și flexibilitate, permițând parcurgerea interiorului cu vederea. În acest sens vorbim de un interior liber, care nu propune spații fixe ce ajung la un moment dat să devină spatii moarte.

Curțile de lumină păstrează mereu o legătură cu albastrul cerului, astfel creându-se o dualitate spațială. Așa cum am precizat deja, la interior se mizează pe o percepție claustrofobică, iar aceste curti, prin adâncimea pătrunderii luminii verticale ce fixează acel loc, accentuează ideea de îngropat și totodată atenuează senzația de claustrofobie prin deschiderea perspectivei. Fiind vorba de curți adânci și cu dimensiuni mari, pătrunderea luminii în interior nu este brutală, ci este una difuză și direcțională.

În eventualitatea unei legături cu exteriorul, în volum se pot propune unele fante de lumină punctuale.

Fiind vorba de o zonă densă, în care locuirea se împletește cu educația și cu serviciile publice, "agora publică" va fi destinată tinerilor, de captare a acestora într-un centru bazat pe activități urbane de agrement în spații de tip experimental. Deoarece vorbim de o zonă vulnerabilă, această funcțiune nu oferă o stare fixă, ci lasă libertatea unei noi reorganizări viitoare, garantând astfel o viețuire mai îndelungată a agorei.

Legatura între subteran și suprateran este păstrată în permanență astfel că pe întreaga lungime a tunelului regăsim la suprafață o serie de puncte izolate, puncte semnal ce au în primul rând rolul de a realiza coborârea în subteran dar și de a atrage publicul.

În continuarea traseului, la exterior agora păstrează o relație strânsă cu parcusul pietonal propus. Acest traseul suprateran este gazda unor activități recreative, o promenadă verde suspendată ce dezvoltă o serie de activități sportive în aer liber, eliberând solul.

Atât pentru punctele majore, cât și pentru cele izolate putem vorbi de un dialog cu înălțimile țesutului existent. În primul rând, agora se va racorda la înalțimea centrului comercial Cora, devenind astfel un punct nu foarte înalt, o afirmare calmă ce va „acoperi” pe rând o parte a împrejurimilor. În cazul punctele izolate, acestea se vor dezvolta sub înăltimea clădirilor existente, deoarece, în acest caz existentul propune elansări masive (de P+10 până la P+16) ce ar accentua foarte mult prezența acestora.

Așadar, problema abordată în acest studiu poate deveni o metodă de dezvoltare adaptabilă altor cazuri asemănătoare, generând astfel un sistem de reglementări punctuale, din punct de vedere urbanistic, pentru astfel de zone abandonate.

CONCLUZII

În urma acestui studiu, am încercat să descopăr o lume mai puțin uzitată, o lume adesea ignorată sau ocolită, plină de prejudecăți, dar a cărei prezență ni se face simțită în permanență. Organizarea acestei lucrări caută să scoată la lumină soluții deja realizate în subteran sau diverse idei (utopii) mai curajoase, care exploatează din perspective diferite această lume subterană, cu scopul de a arăta că, deși subsolul creează, la un prim gând, sentimente de teamă și respingere, el a fost un subiect abordat dintotdeauna. Avantajele prezentate de subteran sunt multiple și greu de ignorat, iar inconvenientele (în primul rând din punct de vedere al percepției) pot fi compensate printr-o gândire arhitecturală corect adaptată. De asemenea, grija creării unui spațiu agreabil în subteran trebuie să fie acompaniată de introducerea acestuia într-un lanț de dezvoltare al orașului. Subsolul gândit în mod izolat reprezintă doar o soluție restrânsă, aș putea spune chiar o soluție egoistă de rezolvare a unor probleme punctuale, și nu un beneficiu ce se poate reflecta în ordinea orașului. Așa cum sunt abordate în mod normal proiectele de arhitectură supraterană, mereu în concordanță cu existentul, subsolul trebuie să fie o parte integrantă a unui urbanism subteran.

Titlul aceste lucrări propune folosirea subsolului existent. Astfel, se adresează în primul rând acelor răni urbane, acelor spații parazitare, care, în urma unor vechi intervenții, au fost sortite abandonului. Aceste răni urbane sunt de fapt locuri cu un mare potențial de dezvoltare, ce realizează legături strânse între interior și exterior, afară și înăuntru, adesea contopind cele două lumi. Re-utilizarea sa nu rezolvă doar punctual o problemă, ci se aduc benfecicii la nivelul orașului, se preia un rău al acestuia, transformîndu-l într-un avantaj, realizându-se totodată și o c continuitate a zonei din punct de vedere urbanistic. Bucureștiul este un oraș ce oferă posibilitatea unei astfel de abordări, oferind o gamă variată de tuneluri/galerii subterane și de răni urbane. În acest mod, problema abordată în acest studiu poate reprezenta un punct de plecare pentru o gândire de ansamblu a orașului în trei dimensiuni, precum o piatră de temelie a unui urbanism subteran care să iasă din sfera de dominanță a suprateranului.

BIBLIOGRAFIE

ADAM, Dorin-Ștefan, Teză de doctorat „Arhitectura subterană. Percepție psihologică – formă, materie, înveliș”, arhivă UAUIM, 2011

BANHAM, Reyner, „Theory and Design in the First Machine Age”, MIT Press, Cambridge, 1960

FITZPATRICK, Tracy, „Art and the Subway: New York Underground”, Rutgers University Press, New Brunswich, New Jersey, and London, 1967

HERBERT, Frank, „Dune”, Nemira, București, 1965

MONDA, Jean, „Arhitectura actuală. Artă necunoscută”, Editura Albatros, București, 1980

NEAGU, Adelina , Lucrare de licență „Arhitectura ascunsă între subteran și suprateran”, arhivă UAUIM, 2002

NEWMAN, Oscar, „New Froniters in Architecture”, Universe Books Inc., New York, 1961

PAVEL, Daniel Cosmin, Lucrare de licență „Arhitectura subterană, arhitectură a relevării”, arhivă UAUIM, 2005

REJMER, Margo, „București. Praf și sânge”, Polirom, Iași, 2016

UFELLEN, van Chris, „Stations”, Braun, Berlin, 2010

UTUDJIAN, Edouard, „L᾿urbanisme souterrain”, Presses universitaires de France, Vendome, 1964

VERNESCU, Dumitru, STOENESCU, Laurențiu, „Sistematizarea subterană”, Editura Tehnică, București, 1976

VON MEISS, Peirre, „De la forme au lieu + de la tectonique”, Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne, 2012, ediția a 3-a

VON MEISS, Pierre, „De la cave au toit: Temoignage d'un enseignement d'architecture”, Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne, 1991

VON MEISS, Pierre, RADU, Florinel și colectivul, „Vingt mille lieux sous terres. Espaces publics souterrains”, Presses polytechniques et universitaires romandes, Lausanne, 2004

ARTICOLE

BALSAC, R. Heim de, „The history of GECUS: A Great Adventure in Contemporary Urban Development”, Underground Space, vol 9, pag 280- 287, 1985

DUFFAUT, Pierre, „De l᾿exploitation à l᾿aménagement du sous-sol”, Annales des mines, pag 67-73, aprilie 2004

FROMBOLUTI, Matthew, „ Les villes souterraines, d’un rêve d’urbaniste à une réalité future?”, în Le Madblog, nr 5/2010

YOUNG, Lauren, „One Architect’s Spectacular Vision for a Spherical Subterranean City”, în Atlas Obscura, 16 ianuarie/2017

WEBOGRAFIE

http://galileo.org/tips/davinci/idealcity.html, data accesării: 25.03.2017

http://socks-studio.com/2012/08/18/oscar-newmans-undeground-city-beneath-manhattan/, data accesării: 26.01.2017

http://utopies.skynetblogs.be/archive/2009/01/05/villes-souterraines.html, data accesării: 30.01.2017

http://web.stanford.edu/~kimth/www-mit/mas110/paper1/ – data accesării: 23.03.2017

http://www.archdaily.com, data accesării: 21.03.2017

http://www.atlasobscura.com, data accesării: 16.03.2017

http://www.da-vinci-inventions.com/ideal-city.aspx, data accesării: 25.03.2017

http://www.descopera.ro/dnews/14543398-tunelurile-ascunse-din-bucuresti-cum-arata-labirintul-subteran-construit-in-perioada-interbelica-si-consolidat-apoi-de-ceausescu, data accesării: 26.01.2017

http://www.descopera.ro/dnews/16025884-cel-mai-lung-tunel-din-lume-a-fost-deschis-traficului-are-57-de-kilometri-si-o-importanta-uriasa, data accesării: 09.03.2017

http://www.lemadblog.com, data accesării: 17.03.2017

http://www.pariscityvision.com, data accesării: 29.03.2017

http://www.scritub.com/sociologie/Arhetipurile-si-inconstientul-1351313249.php, data accesării: 11.03.2017