COLECȚIA DE ICOANE PE STICLĂ A BISERICII DIN DEAL DIN POIANA SIBIULUI [307805]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” [anonimizat], PATRIMONIU ȘI TEOLOGIE PROTESTANTĂ

SPECIALIZAREA CONSERVARE ȘI RESTAURARE

Partea I

COLECȚIA DE ICOANE PE STICLĂ A BISERICII DIN DEAL DIN POIANA SIBIULUI

Partea II

RESTAURAREA ICOANEI PE STICLĂ

CINA CEA DE TAINĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lect. univ. dr. Bucur Mirel

Absolvent: [anonimizat], 2016

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………….

PARTEA I

1.Colecția de icoane pe sticlă de la biserica din Deal din Poiana Sibiului…………………….

Prelucrarea sticlei – o [anonimizat]…………………………………………………………………………………

Apariția icoanei pe sticlă în Transilvania…………………………………………………

[anonimizat] a universului țăranului român din Transilvania………….

Tematica și materialele folosite la realizarea icoanelor pe sticlă…………………

Icoanele pe sticlă din Mărginimea Sibiului………………………………………………

[anonimizat]

2.Biserica din Deal din Poiana și colecția de icoane pe sticlă……………………………………….

PARTEA II

3.Restaurarea icoanei pe sticlă “Cina cea de taină” de la biserica

din Deal din Poiana Sibiului………………………………………………………………………………………

Descrierea Iconografică a temei – Cina cea de Taină…………………………………..

Descrierea Icoanei Cina cea de Taină………………………………………………………..

Descrierea estetică…………………………………………………………………………………..

Descrirea stării de conservare a piesei înainte de restaurare…………………………

Tablou clinic al tipurilor de degradări întâlnite pe Icoana Cina cea de Taină……

Diagnostic………………………………………………………………………………………………

Investigații științifice efectuate……………………………………………………………………

Investigația microscopică digitală…………………………………………

Investigația radiologică digitală……………………………………………

Propuneri de restaurare………………………………………………………………………………

Descrierea operațiilor și intervențiilor de restaurare……………………………………….

Recomandări…………………………………………………………………………………………….

Concluzii………………………………………………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………

[anonimizat] s-a [anonimizat], apoi pe măsură ce societatea a evoluat, pentru a-[anonimizat]. [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]ins timpul. Odată cu Renașterea, apoi în perioada barocă și epoca medievală, datorită diversificării cerințelor și ofertelor, a apariției unor familii cu putere financiară cu atracție pentru frumos, apar primele edificii publice- colecții de artă privată, biblioteci. Pe langă acestea, biserica era proprietara unor colecții de artă impresionante. Toate acestea au condus la necesitatea conservării și păstrării în bune condiții a patrimoniului acumulat.

Apariția primelor colecții și muzee publice, în sec XVII –XIX, a determinat organizarea primelor laboratoare de conservare și restaurare în Europa. La început, dotarea acestora a fost modestă, odată însă cu dezvoltarea științelor-biologie, chimie, fizică, mijloacele de investigare și cercetare s-au diversificat, posibilitățile de intervenție asupra obiectelor de patrimoniu fiind mult îmbunătățite, se pun bazele principiilor științifice în restaurare și conservarea obiectelor de artă.

Conservarea, cercetarea și valorificarea spre cunoaștere a patrimoniului se pune în societatea modernă cu atât mai acut cu cât procesele de degradare se accelerează, datorită condițiilor de mediu, a industrializării și poluării. Un rol important în procesele sus amintite revine instituțiilor ce dețin asemenea bunuri de patrimoniu.

În România au existat preocupări și reglementări legate de protejarea patrimoniului încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dacă până la cel de-al doilea război mondial, aceste prevederi erau în acord cu cele europeane, începând cu perioada comunistă (1950), multe dintre legile din domeniu au fost schimbate, pentru a folosi clasei politice. Acest fapt a dus la săvârșirea multor abuzuri, atât în ceea ce privește patrimoniul mobil, cât și cel imobil, foarte multe opere de artă de valoare fiind înstrăinate sau au dispărut.

În această perioadă, patrimoniul și colecțiile valoroase din România n-au putut fi cunoscute în străinătate, decât în mică măsură, reglementările fiind foarte restrictive, specialiștii neputând face decât foarte rar deplasări în străinătate. Cu toate acestea munca laborioasă de colectare, cercetare si conservare-restaurare a continuat în România, deschiderea relativă din anii ’70 ai secolului trecut, a înlăturat unele îngrădiri, în această perioadă au fost înființate mai multe laboratoare de conservare –restaurare zonale.

La Sibiu în anul 1972 se înființează laboratorul zonal de conservare și restaurare, în cadrul Complexului Muzeal Sibiu.

După anul 1990 specialiștii laboratoarelor de conservare –restaurare au avut posibilitatea să stabilească relații de colaborare cu numeroase instituții din străinătate, acest fapt aducând un plus de experiență celor dedicați acestui domeniu. Ca urmare a schimbării contextului social economic în România, a fost necesar ca legislația din domeniu să fie adaptată noilor cerințe, între reglementările cele mai importante fiind:

Legea nr.182/2000 priviind protejarea patrimoniului cultural național mobil;

Legea nr. 422/2001 priviind protejarea monumentelor istorice;

Legea nr. 311/2003 a muzeelor și colecțiilor publice;

Normele de conservare-restaurare a bunurilor culturale mobile clasate.

O altă direcție pe care s-a acționat, în afara unei legislații adecvate, pentru colectarea, cercetarea, restaurarea și valorificarea patrimoniului național a fost și dezvoltarea învățamântului de specialitate, mai multe universități au înființat facultăți sau departamente de conservare-restaurare.

Interesul pentru obiectele de patrimoniu, pentru arta cultă și arta populară m-a determinat să urmez cursurile de specialitate în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Provin dintr-o zonă cu puternice rezonanțe folclorice, unde arta și tradițiile populare – în special păstorești – s-au perpetuat de-a lungul secolelor, m-am născut și am copilărit în Poiana Sibiului, veche așezare păstorească din Mărginimea Sibiului. Și aici, ca și în alte zone ale țării, se resimte influența nefastă a modernitații, tradițiile se sting odată cu cei ce le-au practicat.

Tocmai din acest motiv am decis ca în prima parte a lucrării de licență să prezint un studiu al unor artefacte valoroase, icoanele pe sticlă ce aparțin colecției Bisericii din Deal din Poiana Sibiului – starea lor de conservare și propuneri concrete pentru restaurare- astfel încât acestea să dăinuie ani mulți de aici înainte. În partea a doua, voi detalia procesul de restaurare al icoanei „Cina cea de taină”, aparținând aceleiași colecții.

PARTEA I

COLECȚIA DE ICOANE PE STICLĂ A BISERICII DIN DEAL DIN POIANA SIBIULUI

Pentru a înțelege complexitatea fenomenului picturii pe sticlă, răspândit în ultimele două secole ale mileniului trecut în Transilvania, în Mărginimea Sibiului în special, cu referire la colecția de icoane pe sticlă aparținând Bisericii din Deal din Poiana Sibiului, consider necesar, mai întâi, să fac o scurtă incursiune în istoricul picturii pe sticlă.

Prelucrarea sticlei – o tehnica milenară, apariția picturii pe sticlă în Europa centrală și de vest

Meștesugul prelucrării sticlei, apărut încă în primul secol ÎC s-a răspândit mai apoi și în Europa. Dacă la început sticla era folosită pentru realizarea unor obiecte, apoi ea este folosită în realizarea unor obiecte decorative (epoca elenistică și romană) iar în perioada bizantină este folosită la realizarea unor frumoase mozaicuri, care au învins timpul, păstrându-se până astăzi.

Folosirea sticlei atât ca suport cât și ca strat protector pentru lucrări pictate avea să apară mult mai târziu, în partea muntoasă a Europei-Boemia, Tirol, Elvetia, Moravia si Bavaria. Cea mai veche operă lucrată în tehnica picturii pe sticlă, cunoscută, datează de la începutul secolului XIV, păstrată în biserica Sfintei Cruci din Rostock-Germania (Dancu 1975, p. 9). De la această operă și până la transformarea acestui meșteșug în artizanat popular mai durează ceva timp.

Apariția în aceste zone a unor glăjării (din germană Glashűtten – Dancu 1975, p.12), adevărate manufacturi, și pe lângă acestea a atelierelor de pictură foarte bine organizate, avea să se întâmple mai ales în a doua jumătate a secolului XVIII și prima jumătate a secolului XIX.

Aceste ateliere organizate în bresle executau pe sticlă manufacturată, la comandă, scene din viața mondenă, scene de vânătoare, peisaje urbane sau rurale – picturi pe oglindă, care aveau să decoreze reședințele comanditarilor și apoi, pe măsura sporirii producției, erau vândute în târgurile orașelor. Pe lângă pictura de factură laică, foarte multe din lucrările realizate erau de inspirație religioasă-scene cu sfinți, Madona cu Pruncul sau Iisus răstignit. Acestea din punct de vedere stilistic aveau un caracter realist, fiind de influență catolică.

Datorită comenzilor tot mai mari, pe lângă manufacturile orășenești iau ființă ateliere artizanale rurale – este faza de apariție a artizanatului popular, în a doua jumătate a secolului al XVIII. Mulți negustori (colportori) sau chiar meșteșugari ai acestor ateliere au ajuns în ținutul Transilvaniei de Nord, unde își vindeau icoanele.

Apariția icoanei pe sticlă în Transilvania

Condițiile geografice și social economice din Transilvania au favorizat schimburile comerciale cu ținuturile Europei centrale și vestice, devenind astfel „cel mai sud estic teritoriu în care s-a răspândit tehnica picturii pe sticlă, ca fenomen de masă (Dancu1975, p.12).

Apartenența Transilvaniei dupa 1700 la Imperiul Habsburgic, dar mai ales o întâmplare petrecută în 1699, avea să marcheze apariția și dezvoltarea meșteșugului picturii pe sticlă în Transilvania. Apariția Bisericii Greco-Catolice (1701) a favorizat dezvoltarea unei picturi specifice pe sticlă la nivel popular. Este posibil de asemenea ca acest lucru să fie pus în legatură cu desființarea a numeroase mănăstiri, cu atelierele lor, cei ce lucrau în aceste ateliere fiind nevoiți să pătrundă în ambianța laică a meșterilor populari (Sipeanu anul, p.17, Theodorescu 1975, p.10).

Un factor favorizant ce a dus la o adevărată explozie populară a icoanelor pe sticlă, la apariția primului centru de pictură pe sticlă la Nicula, a fost întâmplarea legată de icoana Maicii Domnului cu princul Isus, pictată de preotul din Iclod in 1694. Această icoană, conform tradiției înrădăcinate, a lăcrimat în anul 1699, urmând adevărate pelerinaje la bisericuța mănăstirii.

Pictorii și negustorii de icoane nu puteau să nu valorifice acest potențial, mai întâi, cu ocazia pelerinajelor, icoanele erau aduse din manufacturile din Austria, Boemia sau Bavaria și Silezia. Centrul de la Sard (Austria) producea icoane în cantități mari pentru credincioșii și bisericile ortodoxe rasăritene unde aveau loc pelerinaje (Dancu 1998, pag. 30).

Țăranii din Nicula și din satele din jur au preluat de la mesteșugarii și negustorii veniți să-și vândă icoanele la Nicula, meșteșugul. Mijloacele simple și materialele pentru producerea acestora le aveau la îndemână.

Când anume s-au produs primele icoane la Nicula nu poate fi stabilit, cele mai multe dintre icoane nefiind datate sau semnate, cele datate fiind foarte rare-doar din a doua jumătate a sec. XVIII. Nu există o unitate de păreri între specialiștii care au cercetat pictura icoanelor pe sticlă de la Nicula, în ceea ce privește începutul picturii pe sticlă de aici, toți sunt de acord însă ca aici au fost pictate primele icoane pe sticlă din Transilvania.

Cei care zugrăveau icoane la Nicula au fost în mare parte țărani neștiuntori de carte, proveniți din mijlocul comunității, care continuau să-și muncească pământul și să crească animale ca și până atunci, îndeletnicirea pictării icoanelor fiind practicată cu precădere de toamna până primăvara.

Primele icoane datate aparțin celei de-a doua jumătăți a secolului XVIII (Ion Mușlea, pag.71). Cercetătorul Mușlea amintește în studiul său din revista Steaua, de o icoană din satul Săcădate de lângă Avrig, pomenită în inventarele bisericii din sat, la 1703, reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Icoanele datate din nordul Transilvaniei sunt foarte rare și provin din sfârșitul secolului XVIII (Dancu 1975, p.17, Mușlea pag. 71).

Dezvoltarea meșteșugului picturii pe sticlă este pus în legatură cu atelierele – glăjăriile care fabricau sticlă plană manufacturată, la început de dimensiuni mici (așa se explică dimensiunea mică a icoanelor de la Nicula). Aceste glăjării au luat ființă în zone în care se puteau aproviziona cu nisip, cuarțos și lemn pentru încălzirea cuptoarelor.

În Transilvania se întâlnesc glăjării în jurul orașelor Gherla, Alba-Iulia, Brașov, Făgăras. În localitatea Porumbacu de Sus, în sudul Transilvaniei a funcționat una dintre cele mai longevive glăjării care producea sticlă (glajă) și pentru alte centre (Dancu 1975, p.15).

Spre deosebire de glăjăriile din Europa Centrală și de Vest, glăjăriile de la noi aveau o organizare artizanală, nu erau manufacturi care să cuprindă un numar mare de lucrători. Nefiind pe lângă acestea nici ateliere de pictură, sticla plană se picta în ateliere familiale, producția de serie fiind mică. Începând cu mijlocul secolului XIX se ajunge însă la o supraproducție de icoane, țăranii din Nicula începând să-și desfacă marfa și în alte zone, ajungând chiar să se stabilească acolo. Drept urmare, „zugrăvitul icoanelor pe sticlă” se raspândește de la Nicula, radial, spre sudul Transilvaniei; Șcheii Brașovului, Țara Făgărașului, Țara Oltului, Maierii Albei-Iulia, Valea Sebeșului sau Mărginimea Sibiului. În afara centrelor din aceste areale au mai existat și alte centre în Maramureș, Bistrița, Bihor.

Icoana pe sticlă – parte a universului țăranului român din Transilvania

Înainte de a încerca să descriu mediul în care țăranul român a creat și așezat icoana, este necesară o explicație a etimologiei cuvântului icoană. Eikon provine din greacă și înseamnă chip, foarte aproape de etimologie de eidon (idol). Icoana este așadar în primul rând un obiect de cult, specific religiei creștine, în special celei Ortodoxe, fiind „pragul dintre universul văzut și nevăzut”, este raportarea la arhetip (Quenot 1993, p. 5).

Originea icoanelor se situează temporal undeva în primele secole DC. Românii din Transilvania, ortodocși sau greco-catolici au venit în contact cu universul sacru al icoanelor prin intermediul picturilor din biserici. Lipsiți de mijloace materiale, incluși într-un imperiu străin de ființa lor, au căutat să suplinească lipsa icoanelor realizate după canoane, cu mijloacele ce le-au stat la îndemână, au preluat meșteșugul picturii icoanelor pe sticlă din centrul și vestul Europei și l-au adaptat universului satului ardelenesc. Întâlnirea picturii pe sticlă apusene, cu tradițiile ancestrale și credința românilor transilvăneni a dat naștere unui fenomen unic. Icoana pe sticlă zugrăvită de țăranii români, mai întâi cei din nordul Transilvaniei, apoi radiind către sud a constituit în primul rând un obiect de cult, dar și decorativ, cu însușiri apotropaice-icoana proteja casa, familia, animalele. Locul icoanei pe sticlă era alături de cănceele și farfuriile pictate, de mobilierul ”închistrit” de cergile sau țoalele tesute (Mărginime). La Nicula se simte influența icoanelor catolice, meșterii de aici au copiat deseori icoanele din alte părți, realizându-și apoi propriile tipare (izvoade).

Primele icoane realizate pe ochiuri mici de geam manufacturat, rețineau din câteva linii, naiv dar expresiv desenate, esența scenei, personajele din icoanele de la Nicula fiind reduse la minim. O trăsătura cu totul particulară, care avea să individualizeze icoanele pe sticlă românești, este desenul schematic decorativ al personajelor, de o naivitate și de o prospețime remarcabile. Se produce de fapt o simbioză cu iconografia ortodoxă, țăranii și zugravii de icoane având o contribuție hotărâtoare (fig.1)

Pe măsură ce ne îndepărtam, către sudul Transilvaniei, icoanele își pierd influențele catolice, în compoziție, teme și culoare, devenind mai narative, cu un desen din ce în ce mai caligrafiat, bogat ornamentat, de dimensiuni mai mari și cu o tematică mai diversificată. Icoana pe sticlă este tot mai mult influențată de pictura bisericilor, de legendele populare, de icoanele pe lemn din celelalte ținuturi locuite de români, mulți zugravi de biserici sau pictori iconari, pictând și icoane pe sticlă. Icoana pe sticlă a fost influențată și de xilogravuri, lângă Nicula, în satul Hăjdate, a existat o adevărată breaslă – în a doua jumătate a sec. XVIII, mai simple din punct de vedere tehnic, xilogravurile se realizau mult mai repede, neavând însă strălucirea și durabilitatea icoanei pe sticlă. Mai în sud, în zona Iernutului, fondul auriu, realizat cu foiță de aur, desenul realizat după tipare mai elaborate, game de culoare mai nuanțate, dovedesc desprinderea de tiparele apusene.

Zugravii de icoane din zona Nicula, ajung și în Șcheii Brașovului, în a doua jumătate a secolului XIX, unde sunt nevoiți să se adapteze la cerințele de aici. Icoanele realizate în Șcheii Brașovului sunt somptuoase, de dimensiuni mai mari, cu un desen mult mai caligrafic, cu respectarea proporțiilor anatomice, gama de culori folosită fiind din categoria contrastelor mai violente, remarcându-se bogația ornamentelor.

Același lucru se întâmplă și în alte zone, în Țara Făgărașului și Țara Oltului se diferențiază doua curente, unul reprezentat de către pictorii iconari țăranii fără pregătire, cum ar fi Petre Tămaș, iar cel de-al doilea curent format din zugravii de biserici care pictau și icoane pe lemn sau cruci, reprezentat de frații Grecu, Ioan Pop sau Matei Timforea (Fig. 2)

Spre sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, mulți iconari renunță la șabloane, creând astfel icoane unicat, care le trezesc conștiința propriei valori, diferențiindu-se de iconarii de serie. Este momentul în care acești iconari talentați încep să-și dateze și semneze icoanele, între aceștia pot fi enumerați: Savu Moga, Ioan Pop, Matei Țimforea, pictorii din familia Poienaru din Laz (Coman-Sipeanu 2010, p.19).(Fig. 3)

O altă zonă cu centre puternice de iconari a fost Valea Sebeșului și Maierii Albei-Iulia unde au lucrat și s-au stabilit meșteri iconari de la Nicula. Între centrele cele mai importante ale zonei se disting Lancrăm, Laz și Maierii Albei-Iulia.

Cei mai cunoscuți iconari din Lancrăm au fost frații Kostea de la care au rămas câteva lucrări în biserica din Lancrăm, între care icoana ”Isus Învățător”, datată 1841 (Dancu 1998, p.138). Tipăriturile religioase și xilogravurile tipărite la Blaj au influențat semnificativ zona Sebeșului. Existența mănăstirii ortodoxe, până însec. XVIII, întemeiată de boierii munteni la Lancrăm, a pus amprenta în stilistica icoanelor de aici precum și a celor de la Laz (Dancu 1998, p.140; Dumitran, p.12).

În Laz, în afara familiei Poenaru, au mai lucrat și Aurel Rodian, Pavel Zamfir și fiul său Savu. Un alt nume cunoscut, care a pictat pentru scurtă vreme în Laz a fost cel al lui Ioan Morar care a studiat la Viena, acesta încercând o pictură de factură academică. Ioan Morar se stabilește la Săliște, în a doua jumătate a secolului XIX, unde îi vor urma în arta picturii de icoane, cele doua fiice. O inovație introdusă la Laz, la mijlocul secolului XIX, este folosirea hârtiei argintate ca fundal și reducerea aproape până la monocromie a gamei cromatice.

Importanța centrelor de pe Valea Sebeșului pentru pictura pe sticlă din Mărginimea Sibiului, este evidentă, aceasta din urmă fiind în strânsă corelație cu centrele de pe Valea Sebeșului.

Tematica și materialele folosite la realizarea icoanelor pe sticlă

Dacă în primele icoane pictate de iconarii din nordul Transilvaniei – în zona Nicula, se recunosc influențele catolicismului apusean, în centrele din sudul provinciei, aceste influențe sunt tot mai puține, fiind integrate în mod armonios și creator în icoanele zugravite. O particularitate a picturii pe sticlă, este decorativismul, lipsa perspectivei în desen dar și din punct de vedere cromatic, singura perspectivă prezentă este cea a importanței personajelor (Ionescu anul, p. 7)

Din punct de vedere tematic, icoanele pe sticlă corespund iconografiei bizantine, cu influențe specifice locale, care dau un farmec inconfundabil acestor opere de artă populară.

Între cele mai întâlnite subiecte zugrăvite în icoanele pe sticlă, sunt: Maica Domnului cu Pruncul, Maica Domnului jalnică, Răstignirea Domnului, Punerea în Mormânt, Masa Raiului, Cina cea de Taină, Învierea.Un loc important în tematica icoanelor, îl ocupă zugravirea sfinților protectori, apărători de boli, de traznet sau care aduc ploaia, protejază casa sau animalele, sau patronează anotimpurile.

Sfinții zugrăviți cel mai des sunt: Sfantul Gheorghe, Sfântul Ilie, Sfântul Haralambie. Nu lipsesc, din icoanele pe sticlă, nici Sfinții Mihail și Gavril, Cuvioasa Paraschiva, Sfântul Nicolae Sfântul Dumitru sau Sfinții Constantin și Elena.

Scenele pictate la Nicula sunt reprezentate mai schematic, cu un număr redus de personaje, datorită limitelor impuse de dimensiunea mică a sticlei provenită din glăjării. Pe măsură ce meșteșugul picturii pe sticlă se răspândește înspre sudul Transilvaniei, icoanele devin tot mai narative și de dimensiune mai mare, lucrate mai îngrijit, cu elemente din universul satului, a legendelor populare. Mulți din pictorii iconari erau și zugravi de biserici sau pictau și sculptau în lemn, lucru reflectat în trasăturile icoanelor realizate. Tipăriturile, xilogravurile și miniaturile au constituit pentru pictorii iconari, o sursă de inspirație importantă.

În ceea ce privește materialele folosite pentru realizarea icoanelor, acestea sunt dintre cele mai la îndemană; glaja și mai apoi sticla industrială folosite ca suport, pigmenții minerali sub formă de prafuri, sau terruri- pământuri.

În prepararea culorilor iconarii foloseau ca lianți cleiuri, emulsia de ou, fierea de bou, acetat de plumb, ulei de in, sicativ, terebentină.

Pigmenții și lianții erau frecați cu ustensile artizanale, nu întotdeauna amestecul în liant al pigmentului, era omogen, icoanele pictate cu aceste amestecuri, prezentând laviuri mai transparente sau mai puțin transparente – de un farmec aparte. Folosirea mai târziu, începând cu a doua jumătate a sec. XIX, a vopselelor preparate industrial, a dus la pierderea însușirii amintită mai inainte.

Trasarea conturului era facută cu negru de fum amestecat cu clei (chindruț ), emulsie de ou, alcool, la amestecul pigmenților fiind folosite, pe lîngă emulsia de ou- uleiul de in și sicativul, la urmă stratul de culoare era protejat cu terebentină. Pensulele erau confecționate din par din coada pisicii, pană de gâscă sau cumparate (Focșa anul, p. 25; Mușlea anul, p. 73).

Pentru realizarea desenului, iconarii au folosit șabloane realizate din hârtie mai groasă, care o ungeau cu petrol sau grăsime animală, pentru transparență. În nord aceste șabloane se numeau izvoade, în Valea Sebeșului purtau numele de forme, tipare în Șcheii Brașovului sau mătării în Țara Oltului (Coman-Sipeanu anul, p. 24 )

O expresivitate aparte o avea glaja, folosită ca suport pentru zugrăvirea icoanelor. Aceasta era confecționată manual, neregularitățile și bulele de aer conținute de aceasta, dădeau o notă aparte icoanelor la care s-a folosit, sticla industrială a folosită începând cu a doua jumatate a sec. XIX, fiind lipsită de aceste caracteristici.

Iconarii din Mărginime au folosit ca și în alte centre, foița metalică, ce înnobila icoana, pentru nimburi, veșminte, chenare sau unele obiecte pictate în icoane.

După ce icoana era pictată și uscată, era așezată în ramă, de obicei din lemn de brad, care era baițuită sau pictată, asemenea mobilierului din interiorul caselor țăranesti din sudul Transilvaniei, în special. Pentru protecție, pe versoul icoanei este fixat un capac din 1-3 bucați din scânurele de grosimea 1,5 – 2 cm, la icoanele cele mai vechi, scândurelele erau cioplite cu barda sau cuțitoaia – rezultând neregularități specifice.

Icoanele pe sticlă din Mărginimea Sibiului

Sintagma de „Mărginimea Sibiului“ se folosește de obicei când se face referire la spațiul geografic cuprins între râul Olt -la est, Valea Sebeșului-la vest, munții Cibinului- la sud, situată la poalele acestor munți. Mărginimea Sibiului cuprinde un număr de 18 sate, situate în acest areal, uneori localități apropiate zonei, sunt considerate ca făcând parte din aceasta.

În zona Mărginimii Sibiului nu se poate vorbi de centre cu iconari numeroși, care să formeze adevărate generații de pictori iconari, ca în zona Sebeșului, cu care Mărginimea avea strânse legături, date mai ales de specificul pastoral al celor două zone.

Centrul spiritual al Mărginimii, a fost și este și în prezent, Săliștea Sibiului, așezată pe râul cu același nume, aproximativ în centrul acestei zone. În Săliștea Sibiului se stabilește în prima jumătate a secolului XIX, unul din cei mai interesanți pictori de icoane – Ioan Morar, originar din Laz, care avea și studii de pictură la Viena, făcute la recomandarea preotului din Laz.

Ioan Morar deprinde tainele picturii pe sticlă de la un iconar vestit, Simion Poienaru – din familia Poienaru, care a dat cinci generații de iconari în Laz, pe Valea Sebeșului.

Creația lui Ioan Morar, nu se rezumă numai la pictura pe sticlă, sunt cunoscute două portrete realizate de Ioan Morar în stil academic, unul fiind al preotului din Laz. După studiile facute la Viena, Morar revine la pictura pe sticlă, stabilindu-se în Săliște, el pictează însă și pe alte suporturi – pe lemn și pânză sau pictură murală. Morar pictează în 1873 biserica din Grui- Săliște (Dancu 1975, p. 113). Icoanele atribuite lui Morar, sunt de o expresivitate aparte, cu un desen caligrafic realizat cu finețe, se remarcă influența picturii culte – a barocului, prin elementele de arhitectură și decorul vegetal, folosite în icoanele sale (Fig. 4)

Cromatica icoanelor lui Morar este vie, deloc violentă, de o armonie bine controlată, sugerată parcă din mediul specific satelor din Mărginime. Ficele lui Morar, Emilia și Elisabeta, îl urmează pe tatăl lor în pictura de icoane, dar nu se vor ridică niciodată la nivelul lui, recunoscând totuși în pictura acestora, stilul lui Ioan Morar.

Ana Dumitran amintește în lucrarea dedicată colecției Socs, de Vasile Munteanu, pictor muralist și iconar, activ în Săliște, în ultimele decenii ale sec. XVIII și prima jumătate a sec. XIX, a pictat și la Lancrăm. (Dumitran an, p.13)

Nu departe de Săliște, în satul Vale, au trăit și au pictat – tot în sec. XIX, doi zugravi de icoane, Matei Popa și Nicolae Oancea. Ca și Morar, Oancea pictează și pe alte materiale, dar și sculptează. O particularitate a icoanelor lui Oancea, este pictura cerului ca o pată compactă, albastru prusia și ultramarin, asemenea caselor din Mărginime.

O influență deosebită asupra icoanelor mărginene, și nu numai, au avut-o manuscrisele și miniaturile crâsnicului Picu Pătruț din Săliște.

În toate satele Mărginimii, icoanele pe sticlă au cunoscut o largă circulație. În acest sens o dovadă grăitoare este Muzeul de icoane pe sticlă de la Sibiel, cu cele peste 700 de icoane ale sale.

Poiana Sibiului – vechi centru de pictură pe sticlă

La 17 km de Săliște, pe drumul ce urcă la Jina și coboară apoi în Valea Sebeșului, la aproape 1000 de metri altitudine, pe dealuri ce formează aproape un platou montan, la poalele “Pietricicăi“, este așezată comuna Poiana Sibiului – vestită așezare de oieri. Dacă Săliștea este supranumită capitala spirituală a Mărginimii, Poiana este “capitala economică” a oierilor mărgineni.

Prima atestare documentară a comunei este în 1462, în 1532 apare în documente cu numele de Poyan, apoi Pojana1733, iar din 1854 cu numele care-l poartă și azi, Poiana (C. Șerb anul, p. 11).

Ocupația principală a poienarilor, a fost păstoritul, dar au practicat și meserii înrudite; cojocăritul, curelăritul, prelucrarea lânii.

Datorită lipsei pășunilor, poienarii au fost nevoiți să-și ducă turmele în transhumanță, nu numai în teritoriile locuite de români, ei ajungând până în Crimeea și Caucaz, dar și la sud de Dunăre. Acest lucru a favorizat dezvoltarea unor schimburi comerciale, târgul din 19 septembrie din Poiana fiind de tradiție.

Oameni intreprinzători și harnici, poienarii nu puteau neglija preocuparea pentru frumos, atât material cât și spiritual. În acest context, este de presupus că la târgurile din veacurile trecute, din Poiana, s-au vândut icoane pe sticlă provenite din zone apropiate; Săliște, Vale sau Valea Sebeșului – Lancrăm, Laz, Răhău. În aceste condiții favorabile, nu este exclus ca vre-un localnic, sau cineva venit din altă parte să fi lucrat pictură de icoane în Poiana.

În spijinul acestei afirmații se pronunță cercetători care au studiat icoana pe sticlă- în timp ce Irimie și Focșa notează în lucrarea “Icoane pe sticlă” din 1968, de un pictor, care potrivit tradiției,

s-a stabilit la sfârșitul sec. XVIII, în Poiana (Irimie, Focșa, 1971, pag.18), soții Dancu nominalzează acest pictor, zugrav de biserici, ca fiind Ioan Hîndoreanu, provenit din Hendorf -Brădeni, jud. Sibiu. (Dancu 1975, p.118)

Un lucru demn de remarcat este faptul că în Poiana există până azi, ulițe care poartă denumirea de Handorul de sus și Handorul de jos, de asemenea numeroase familii din comună poartă numele de Hândorean sau Hândoreanu. Se poate presupune deci că Ioan Hîndoreanu ar putea fi născut chiar în Poiana, el însuși a semnat icoanele tâmplei (1820) și tetrapodul bisericii din Apoldul de jos (1828), notâd “ …zugrav din Poiană”. Icoane pe sticlă realizate de Hândoreanu au existat și în “Muzeul Pastoral “ din Poiana, înființat de învățătorul Constantin Georgescu în anul 1936, la ora aceasta fiind nefuncțional, exponatele fiind depozitate în condiții improprii.

Pictura practicată de Hîndoreanu, pe sticlă ”este de o factură cultă, cu desen realist, cu multe elemente din natură, de un colorit impresionant, neangajată față de erminii ”, elementele de port – cioarecii, opincile și cojoacelepurtate în epocă fiind foarte fidel redate în lucrările lui, exemplu in acest sens fiind icoana ”Nașterea Domnului ” (fig.5) și ”Coborârea de pe Cruce”(Dancu, Dancu 1975, p. 118, pl. 141).

Un alt pictor de icoane și muralist, care își leagă numele de Poiana, este Vasile Munteanu din Săliște, sf. sec. XVIII – înc. sec. XIX, care îl are ca ucenic pe Savu Poienaru, întemeiatorul centrului de pictură din Laz, Valea Sebeșului, originar din Poiana (Mușlea 1968, p.12 ).

7. BISERICA DIN DEAL DIN POIANA ȘI COLECȚIA DE ICOANE PE STICLĂ

Oameni cu spiritul libertății și harnici, poienarii n-au acceptat impunerea credinței greco- catolice, din acest motiv nu li s-a permis sa-și construiască, așa cum și-au dorit, o biserică mai mare, din piatră și cărămidă. Astfel se construiește Biserica din Deal în 1766 – conform pisaniei de la intrare – cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 aug.), din lemn dar cu fundație din piatră, amplasată într-o „progadie” (cimitir) (fig.1). Tradiția spune că aceasta este așezată pe locul unei biserici mai vechi, care a fost demontată și transportată într-un sat de pe Valea Secașului.

În notițele olografe, puse la dispoziție de d-na preoteasă Hândorean Paraschiva, soția fostului preot paroh Ioan Hândorean, paroh între anii 1971 –1998, se regăsește această această informație, fără să se precizeze locul unde anume a fost transportată (fig. 2).

Pictura Iconostasului a fost realizată de Vasile Munteanu din Săliște, cunoscut și ca pictor de icoane, pe dosul Icoanei împărătești „Maica Domnului cu Pruncul“ executată pe panou, înspre altar, se află notată în litere chirilice, informația următoare;

„Această icoană s-au făcut și s-au zugrăvit de robii lui Dumnezeu popa Nicolae Dobrotă Popoviciu, preuteasa Ana, Oprea Oprean, Salomie Bucur Oprean, Mărie, Vasile Oprean Mărie, DumitruHândorean Mărie, – Vasile Zugrav, 6 februarie 1791” (fig. 3).

În pronaos, unde stau femeile în timpul sfintei liturghii, înșirate de o parte și de alta, deasupra ferstrelor cu ochiuri mici, sunt cele 20 de icoane care compun colecția (fig. 4) la care voi face referire în cele ce urmează.

Colecția de Icoane a bisericii din deal din Poiana Sibiului, este o mărturie vie a altor timpuri, despre credința și viața oamenilor acestei așezări, despre istoria lor zbuciumată, despre dragostea pentru. În plină epocă comunistă, în anul 1979, biserica din Deal a fost lipsită pentru o perioadă de icoanele pe sticlă, fiind transportate la Sibiu, în circumstanțe care n-au fost elucidate până acum. Doamna preuteasă Hândorean, în timpul documentării pe teren, mi-a mărturisit că într-o noapte din vara anului 1979 au fost somați de ofițeri de la securitate, însoțiți de doi săteni, să le pună la dispoziție icoanele pe sticlă, din biserică, pentru a fi transportate la Sibiu.

Icoanele n-au fost luate atunci, decât câteva zile mai târziu-timp în care preotul Hândorean Ioan a încercat să facă un inventar și să fotografieze icoanele. Am studiat inventarul făcut atunci, care mi-a fost pus la dispoziție de doamna preuteasă (fig. 5), și am constatat că din 15 icoane pe sticlă care figurau atunci în inventar, patru nu se mai regăsesc în colecție : „Răstignirea lui Iisus” și „Sfintele Mironosițe”, „Mâtuitorul Hristos” și „Sfânta Treime”.

În schimb apar icoane, care nu sunt menționate în acel inventar, între care sunt : „Cina cea de Taină”, „Sfântul Ilie”, „Punerea în Mormânt”, una din icoanele Maicii Domnului cu prorocii și „Maica Domnului Jalnică”. Fotografiile nu corespund nici ele cu inventarul, ceea ce ar putea însemna că acesta nu este complet. Există și posibilitatea ca unele icoane să fi fost instrăinate sau să fie într-o stare precară, improprii pentru expunere. Câteva din icoane au fost donate de credincioși, pe două dintre acestea există notat numele donatorului, acest lucru nu a fost consemnat însă în nici un act.

Icoanele sunt prin expresivitatea și frumusețea lor patinată de veacuri, cartea de vizită cea mai frumoasă, nu numai a bisericii, dar și a Poienii. Din punct de vedere stilistic, majoritatea icoanelor aparțin Mărginimii, câteva aparțin altor zone apropiate, cum ar fi Valea Sebeșului, pe unde ciobanii își mânau oile în transhumanță spre pășunile câmpiei Bănățene. De menționat că nici una din icoane nu este semnată sau datată, dar nici atribuită, colecția nefiind studiată până acum.

Dacă ne referim la tematică, icoanele se suprapun foarte bine cu sărbătorile și sfinții cei mai cinstiți de locuitorii din Poiana, întâlnim în icoanele de aici pe Sfântul Ilie – în 2 icoane pline de farmec, de o naivitate debordantă, una din ele colorată luminos și expresiv, iar cealaltă într-un contrast foarte sugestiv de negru –roșu. Icoana Sfântul Gheorghe la care poienarii se rugau primăvara când plecau cu oile către câmpie sau la munte, face și ea parte din colecția bisericii- iese în evidență eleganța și decorativismul deosebit al desenului, accentuat de puținătatea culorilor folosite de zugrav și de fondul acum oxidat al hârtiei argintii folosite mai ales de iconarii Lazului. Pe sfântul Haralambie – ocrotitor împotriva bolilor, de care ciobanii aveau mare nevoie – îl găsim într-o icoană de un grafism deosebit, aproape monocromă, aparținând stilistic aceleiași zone ca și icoana Sfântului Gheorghe. Din altă icoană plină de expresivitate și culoare, Sfântul Ierarh Nicolae, așezat pe un tron arhieresc, este gata parcă să-i binecuvânteze, la început de iarnă, pe ciobanii abia sosiți cu oile pe lângă casă pentru iernat. Foița metalică folosită, contrastează complementar cu albastrul inspirat de la casele din Mărginime, potențând în același timp perechea de culori complementare roșu- verde. Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril sunt și ei zugrăviți în una din icoane. Compoziția și gama de culori folosită, precum și rama pictată, ne duc la caracteristicile unei icoane de Mărginime.

Credința celor de aici, e confirmată și de cele trei icoane pline de frumusețe cu Sfinții Constantin și Elena, două dintre acestea sunt realizate în culori vii, iar cea de-a treia se evidențiază printr-un desen elegant și un contrast de culoare de efect, negru – roșu temperat de gri neutru, potențat de foița metalică folosită în fundal. Nu lipsește din această colecție nici Cuvioasa Paraschiva, prenume care îl purtau în trecut foarte multe fete și femei la Poiana. Icoana este relizată într-o cromatică de forță, dominată de un contrast roșu – verde, fără nici un accent de foiță metalică, încadrată de un chenar în semicercuri hașurate. Este o icoană specifică Mărginimii.

Maica Domnului se regăsește în cinci dintre icoanele de la Biserica din Deal; în două dintre acestea, Maica Domnului stă pe tron în chip de împărătiță, inconjurată de prooroci. Particularitățile desenului, precis și ingrijit, de un decorativism aparte, dat de medalioanele cu prorocii, legate între ele de elemente vegetale – viță de vie, care înconjoară ca un chenar figura centrală a Maicii Domnului stând pe tron, dar și gama cromatică folosită fac trimitere la icoanele din zona Sebeșului, în Lancrăm s-a lucrat cu un asemenea tipar.

Icoana „Bunei Vestiri“ unde Maica Domnului primește vestea de la Arhanghelul Gabriel, cu o compoziție ce respectă erminiile, cromatic având toate atributele unei icoane de Mărginime.

Cea de-a patra icoană unde este prezentă Maica Domnului, este „Punerea în Mormânt“- după stilistica compoziției și cromatica folosită, fiind, cel mai probabil tot din zona Mărginimii.

Cea de-a cincea este o „Maica Domnului Jalnică“ – cu cacteristici stilistice atribuite icoanelor din Laz, cu un desen sugestiv și simplu și cu o gamă cromatică aproape de monocromie, ca fond fiind folosită hârtia metalizată.

„Cina cea de Taină”, prezentă în iconografia creștină încă din primele secole – este prezentă în nu mai puțin de patru icoane în colecția de la biserica din Deal, una dintre acestea fiind subiectul celei de a doua părți a lucrării de licență. Toate cele patru icoane care reprezintă “Cina cea de Taină“ poartă amprenta stilistică a icoanelor realizate la Săliște de ficele lui Ioan Morar, Emilia și Elisabeta, care folosesc cel mai probabil tiparele realizate de la tatăl lor, diferențele între cele patru icoane fiind de dimensiune, de anumite elemente de decor, sau de așezarea petelor de culoare, care le personalizează. Se remarcă în aceste icoane folosirea cu foarte mare economie a foiței metalice, chiar numai câteva accente fiind peceptibile. Chiar și cromatic, gama de culori este redusă la câteva, din gama albastru-verde, ocru- umbră arsă cu accente de roșu, doar fețele sfinților sunt mai fin valorate in tonuri de alb-roz- cu umbre de griuri. Toate aceste trăsături sunt caracteristice icoanelor de Mărginime.

În general icoanele au o stare de conservare destul de bună, câteva însă prezintă degradări care necesită intervenție. Acest lucru urmează însă să-l detaliez în cele ce urmează, pentru fiecare icoană expusă în biserică am întocmit o fișă cu starea de conservare, după cum urmează:

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 955 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 1234 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 905 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 937 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 696 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 694 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 938 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. – Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. – Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 690 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. – Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 1233 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv.1231 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv.954 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv.950 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv.- Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 1275 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare

FIȘĂ DE CONSERVARE

Nr.inv. 952 Clasare: Localizare Valoare Achiziție Depozitare Datare