COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: DOCTORAND, anul II: Prof. Univ. Dr. Ionel Calafeteanu Fieraru Gheorghe ianuarie 2018 EVACUAREA ÎN TRANSNISTRIA CUPRINS: MICĂ… [307731]

UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIȘTE

ȘCOALA DOCTORALĂ

DOMENIUL: ȘTIINȚE UMANISTE

DOMENIUL APROFUNDAT : ISTORIE

EVACUAREA ÎN TRANSNISTRIA

Raport de progres 2

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: DOCTORAND: [anonimizat]:

Prof. Univ. Dr. Ionel Calafeteanu Fieraru Gheorghe

ianuarie 2018

EVACUAREA ÎN TRANSNISTRIA

CUPRINS:

MICĂ INTRODUCERE ……………………………………………………………………………….p. 3

RROMII DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ……………………………..p.4

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ȘI INSTAURAREA REGIMULUI ANTONESCU ÎN ROMÂNIA ………………………………………………………………………p.12

DEPORTAREA RROMILOR ȘI TRATAMENTUL LOR ÎN TRANSNISTRIA. ÎNTOARCEREA ACASĂ …………………………………………………………………………….p.20

ÎN LOC DE CONCLUZII …………………………………………………………………………….p.30

LISTA DOCUMENTELOR ………………………………………………………………………….p.32

ANEXE ……………………………………………………………………………………………………..p.36

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………….p.124

MICĂ INTRODUCERE

Țiganii reperezintă una dintre cele mai numeroase minorități etnice de pe teritoriul României, a [anonimizat]. Deși istoria lor a [anonimizat] 1837 tipărită la Berlin Esquisse sur l’histoire, [anonimizat], suivie d’[anonimizat], mai ales că ne aflăm în plin proces de integrare și incluziune a rromilor din România.

Lucrarea mea pune în evidență aspecte ale vieții acestei etnii din secolul 20, [anonimizat].

Pentru început vom face o [anonimizat], [anonimizat] a rromilor a acelor vremuri.

[anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat]-a avut asupra României prin conducătorul de stat Ion Antonescu.

[anonimizat]– [anonimizat], [anonimizat] a mii de oameni nevinovați doar pentru simplul fapt că reprezentau o rasă inferioară.

[anonimizat], face o sinteză a ceea ce a [anonimizat].

RROMII DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

SITUAȚIA RROMILOR ÎN PERIOADA INTERBELICĂ: INTEGRARE ȘI ASIMILARE

După sfârșirea Primului Război Mondial, în noua Românie s-au produs mari modificări, mai ales prin reforma agrară și electorală, reforme prin care majoritatea cetățenilor români au primit pământ și li s-a dat drept de vot, astfel încât România devenea o țară omogenă din punct de vedere etnic.

Schimbările majore din viața socială a acestei epoci i-a determinat și pe rromi să se antreneze în transformările care se produceau. Dacă înainte de 1918 ei puteau circula fără restricții în cadrul populației majoritare, după finalizarea războiului și înfăptuirea României Mari s-a încercat o integrare a acestora, dar și o asimilare a lor prin anumite reforme. Astfel, au căpătat dreptul de vot, au fost împroprietăriți cu pământ și li s-au permis căsatoriile mixte, copiii rezultați în urma unei astfel de căsătorii fiind declarați direct români, realizându-se așadar o românizare a lor.

Însă, în afară de această categorie de rromi care practic s-a antrenat individual în procesul de integrare, în opoziție, s-a aflat cealaltă categorie a rromilor, cei marginalizați, tratați ca o categorie socială săracă.

Singurii rromi care nu au fost afectați de transformările acestei perioade au fost rromii nomazi, cei care călătoreau cu corturile deplasându-se dintr-un loc în altul cu caii și căruțele și practicându-și meseriile tradiționale. Numărul lor însă, era tot mai mic. Autoritățile administrative și nici cele militare nu-și puteau exercita controlul asupra lor. Având în vedere statutul lor de nomazi, ei nu au fost integrați în comunități rurale sau urbane, fiind considerați drept un pericol pentru societate din cauza furturilor pe care le efectuau. În anul 1933 printr-o reglementare, li se acordă dreptul de a poposi într-un loc, dar nu mai mult de 8 zile. Un an mai târziu însă, li se interzice rromilor nomazi să circule prin țară fără a avea autorizație eliberată de Inspectoratul General al Jandarmeriei.

Este perioada în care meseriile tradiționale, reprezentative pentru rromi, cunosc un declin. Acest lucru se datorează progresului industrial și material care face ca lumea țărănească să nu mai apeleze la obiectele confecționate de rromi care erau acum rudimentare, ci să le cumpere direct din fabrică.

Cercetările efectuate în această perioadă, scot la iveală faptul că în anii ‘ 30 în satele românești au apărut meșteșugari români ceea ce a determinat o adevărată criză în rândul rromilor, mai ales a neamului de rudari. Acum ei pierd din lucrările destinate confecționării elementelor din lemn necesare în gospodărie și lucrează obiecte mărunte precum: greble, mături, fuse, etc. Pentru că trebuie să trăiască, sunt nevoiți să-și reprofileze meseria: lucrează pământul, fac comerț, mai ales ambulant. Tot în această perioadă dispar și spoitorii, bidinăresele sunt tot mai rar văzute în București, ursarii nu-și mai pot practica nici ei meseria deoarece Societatea pentru protecția animalelor le interzice acest lucru; lăutarii au și ei concurență din cauza orchestrelor de muzică modernă, apariției radiofoanelor.

Rromii aflați la sat practicau munci agricole, mai ales că prin reforma din 1918-1920 o parte dintre rromii care trăiau la sate au devenit mici proprietari de terenuri , în special cei care fuseseră înrolați în timpul războiului și familiile lor. Nu au fost împroprietăriți țiganii nomazi și rudarii care trăiau în afara satelor, mai ales în zonele împădurite având în vedere specificul ocupației lor.

Pentru acești rromi legați de pământ și de sat, perioada interbelică a reprezentat o perioadă de progres. Ei se integrează lumii satului, își construiesc locuințe superioare față de cele din trecut, se îndeletnicesc cu muncile agricole. Diferențele dintre ei și români continuă însă să existe. Sunt în continuare marginalizați și văzuți ca o pătură socială săracă, inferioară.

Cercetările făcute arată că în această perioadă s-a realizat nu numai o asimilare lingvistică și culturală, ci și etnică, asimilare ce a fost condiționată de legarea de pământ. De exemplu, o cercetare realizată într-un sat din județul Năsăud demonstrează că rromii din această zonă nu numai că nu mai vorbesc limba maternă rromani, dar nici tradițiile și obiceiurile nu mai erau ale lor, ci împrumutaseră de la populația majoritară și limba, și portul , și cântecul, și tradiția.

Amploarea acestui fenomen de asimilare e greu de stabilit acum în plin proces de integrare și emancipare a anilor’30 ai secolului XX, când rromii reprezentau totuși o categorie aparte a societății românești. Însă opinia publică a societății interbelice, a constatat că rromii erau pe cale să fie asimilați. Mai greu a fost cu rromii nomazi care nu puteau fi sedentarizați în vreun fel, având în vedere că ei își câștigau existența călătorind dintr-un loc în altul practicându-și meșteșugurile tradiționale.

DE LA INTEGRARE ȘI ASIMILARE LA MIȘCAREA DE EMENCIPARE

Din dorința de a rezolva cumva situația de marginalizare prin care trecea etnia rromă în decursul acestei vremi, cei care au luat inițiativa au fost chiar membrii ai comunității rrome.

Astfel, în aprilie 1933 ia naștere Asociația Generală a Țiganilor din România din inițiativa lui Calinic I. Popp Șerboianu care atrage în acest demers societatea lăutarilor Junimea Muzicală ce obținuse personalitate juridică în 1927. Țelul acestei asociații legalizate în 1935 este sintetizat într-un Apel către toții țiganii din România care prevedea direcțiile ce urmau a fi soluționate în viața rromilor:

din punct de vedere cultural : școlarizarea sau alfabetizarea rromilor indiferent de vârstă prin acces la educație, înființarea unor instituții de învățământ pentru copii (grădinițe, Universități populare țigănești), pregătirea pentru profesii calificate în ateliere meșteșugărești, conservarea și promovarea tradițiilor, etc;

din punct de vedere social: înființarea unui spital, a unei cantine pentru cei săraci, asigurarea gratuității în ceea ce privește asistențele medicale, dar și cele juridice, împropietărirea cu pământ a rromilor nomazi în vederea sedentarizării, dorința de a rezolva probleme legate de imagine și refuzul categoric al asociației de a fi implicată în viața politică.

Dar din cauza divergențelor ce apar între Calinic I. Șerboianu și A. Lăzărescu-Lăzurică- cei doi lideri ai Asociației-, în septembrie 1933 ia ființă Uniunea Generală a Romilor din România sub conducerea lui G. A. Lăzărescu-Lăzurică, gazetar și publicist de etnie rromă.

Din punct de vedere al programului, noua Uniune nu prevede noutăți față de vechea Asociație, singura deosebire fiind implicarea mai activă a lui Lăzărescu-Lăzurică, ce reușește ca la 8 octombrie 1933 să convoace primul Congres al rromilor din România, prilej cu care se va autiontitula voievod al tuturor rromilor. El va face demersuri și pentru activarea unor filiale județene.

Uniunea s-a bucurat și de sprijinul Bisericii Ortodoxe Române, reprezentată de patriarhul Miron Cristea, iar Grigoraș Dinicu – descendent remarcabil al unei familii memoriabile de rromi lăutari și Rege al Țiganilor din Londra încă din 28 februarie 1928 – devine președinte de onoare.

Lăzărescu-Lăzurică este cel care dorește impunerea în mentalitatea contemporanilor săi terminologia de rom în favoarea celei de țigan, care în limba rromani semnifică om, bărbat, dar pe care el o extinde la cea de om iubitor de libertate.

Și în cadrul acestei Uniuni apar însă divergențe și la 29 mai 1934 G. A. Lăzărescu-Lăzurică este nevoit să demisioneze și voievod devine Gh. Niculescu ce va schimba numele Uniunii în Asociația Uniunii Generale a Romilor din România.

Având în vedere apriga rivalitate dintre Lăzărescu și Niculescu, cei doi vor încerca prin diferite campanii să atragă de partea lor diversele filiale existente în țară, în special pe cele din Ardeal care par a fi mult mai organizate, iar din punct de vedere financiar mult mai consistente.

Astfel, începând din 1934, din toamnă și până în primăvara lui 1935 se organizează adunări ale filialelor din județe cu scopul de a-și exprima adeziunea la o organizație sau alta. În tot acest timp Lăzărescu s-a aliat cu C. I. Popp Șerboianu.

Până în 1941, an în care Asociația Uniunii Generale a Romilor din România ia sfârșit, ea încearcă să trimită reprezentanți în Parlamentul țării, colaborând în acest scop cu lideri nerromi din politică.

În luna noiembrie a anului 1934, se înființează ziarul Glasul Romilor sub conducerea lui Gh. Niculescu se preconizează că în plină dictatură carolistă, în perioada lui 1938 Uniunea avea circa 40 de filiale județene, 454 de subcentre și aproximativ 785.000 de membri.

Țelul Asociației era de emancipare și de îmbunătățire a destinului etniei rrome astfel încât să nu le mai fie rușine să conviețuiască alături de populația majoritară. Prin programul pe care și l-a propus, în cei câțiva ani în care a funcționat, Uniunea a reușit să rezolve prin acțiunile sale câteva dintre problemele cu care comunitățile de rromi se confruntau:

împroprietărirea rromilor nomazi;

botezarea și cununarea câtorva familii de rromi;

oferirea de consultații gratuite în domeniul juridic;

obținerea unor autorizații pentru libera circulație a rromilor nomazi;

asigurarea unei asistențe medicale gratuite prin înființarea unui dispensar șia a unei maternități;

conservarea limbii, a tradițiilor și obiceiurilor, adică a identității etnice, dar și integrarea și emanciparea.

Și la nivel regional au loc mișcări ale etniei rrome care va încerca să realizeze organizații. Astfel, în 1933 M. I. Simion înființează Cercul Regional Oltenia al Asociației Generale a Țiganilor din România. Rromii de aici au rămas alături de Șerboianu după ce Asociația s-a scindat, iar în 1934 au trecut de partea Uniunii Generale a Romilor din România, an în care Uniunea a obținut legalizarea. În 1936 însă, motivând că Uniunea nu le reprezintă interesele și că nu se ocupă de soarta lor, rromii olteni și-au format o organizație independentă , având sediul la Craiova. Liderul a fost M. I. Simion care s-a autointitulat voievodul țiganilor din Oltenia.

Această organizație regională de la Craiova a realizat activități precum:

– organizarea de adunări;

– implicarea rromilor nomazi în organizație;

– înființarea în 1933 a unui sindicat al coșarilor din Craiova;

– publicații proprii- ziarul Timpul (1938), ziarul O Ròm;

– înființarea colecției Biblioteca O Ròm unde C. Ș. Nicolăescu-Plopșor publică în anul 1934 două cărți de folclor țigănesc în limba rromani, dar având și traducere românească : Cântece țigănești și Povești țigănești.

Toate aceste mișcări de organizare a rromilor, nu i-a cuprins însă pe toți rromii, ci doar un mic procent din numărul lor deoarece era destul de greu să fie strânse la un loc grupuri atât de diversificate între care existau diferențe mari nu numai lingvistice, ci și culturale. Membrii unora din aceste grupuri, având ăn vedere că nu admiteau că sunt rromi, nu au acceptat să se înscrie în organizații.

Nu există cu certitudine un număr exact al rromilor din România din perioada interbelică, deoarece recensământul efectuat în 1930 s-a realizat în baza declarațiilo date de către cei recenzați. Ori unii dintre aceștia nu și-au asumat identitatea din diverse motive: fie din cauza faptului că nu se mai simțeau ca aparținând acestei etnii, fiind asimilați, fie că se simțeau marginalizați de către populația majoritară și atunci numărul de 262.501 de persoane, adică 1,5% din totalul populației din România acelei vremi ( conform Recensământul general al populației României din 29 decemvrie 1930, II, București, 1938, p. XXXII-LVI) poate fi unul eronat, în realitate existând posibilitatea ca numărul lor să fie mult mai mare.

Cu toate acestea, datele recensământului de la 1930 rămân unele dintre cele mai credibile față de cele oferite de unii cercetători precum Martin Bock (350.000-400.000 de rromi) sau Ion Chelcea ( aproximativ 525.000 de rromi), mai ales că ele au fost cele care au stat la baza realizării unor măsuri de ordin rasial când s-a ivit ocazia unei astfel de impuneri la începutul anilor ’40.

Cert este că în această perioadă numărul rromilor este în scădere față de cifrele prezentate în urma recensământului efectuat la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar acest lucru se datorează procesului de asimilare care a avut loc în decursul acelor decenii.

Eforturile depuse de organizațiile de rromi înființate în perioada interbelică, inclusiv prin colaborări politice cu liderul legionar Corneliu Zelea- Codreanu care era membru în cadrul Consiliului Director al Uniunii Generale a Romilor din România, nu au reușit însă să rezolve problema discriminării rromilor în relația cu populația majoritară.

Putem afirma totuși că în această perioadă rromii au fost priviți ca făcând parte din societate și prin mișcările lor au putut sensibiliza opinia publică despre problema lor socială.

George A. Lăzărescu-Lăzurică

Sursă: http://lumearomilor.ro/george-a-lazarescu-lazurica/#!prettyphoto/0/

Gheorghe Niculescu (al 4-lea cu papion, din stânga) alături de Patriahul Miron Cristea

Sursă : https://www.google.ro/search?q=gheorghe+niculescu+reprezentant+romi&sa

Sursă : https://www.google.ro/search?q=gheorghe+niculescu+reprezentant+romi&sa

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ȘI INSTAURAREA REGIMULUI ANTONESCU ÎN ROMÂNIA

CONTEXTUL POLITIC AL IZBUCNIRII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. INSTAURAREA REGIMULUI ANTONESCIAN ÎN ROMÂNIA

Cel de-al Doilea Război Mondial a reprezentat un conflict politic și militar declanșat de marile puteri ale vremii și derulat între anii 1939-1945 pe fondul unor nemulțumiri ivite în sânul unor actori participanți la Primul Război Mondial cu ocazia încheierii Tratatului de la Versailles.

Cea mai nemulțumită a părut să fie inițial Germania, în care se instaurase începând cu 30 ianuarie 1933 regimul nazist în fruntea căruia se afla Adolf Hitler, un îndoctrinat ce urmărea constituirea unui al treilea imperiu (Reich) din istoria nemților.

Concepția lui Adolf Hitler, supranumit Führerul, era ca Reichul să cucerească lumea și să o conducă vreme de o mie de ani. Planul acesta de cucerire a lumii a debutat cu o serie de agresiuni împotriva Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei, ultimul pas în declanșarea celei de-a doua conflagrații mondial reprezentându-l Tratatul Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune semnat de Germania Nazistă și Uniunea Sovietică la 23 august 1939, la Moscova. Anexele secrete prevăzute în acest tratat, constau în împărțirea Europei Centrale și de Răsărit între cele două mari puteri, printre teritoriile vizate de URSS fiind și teritoriul românesc dintre Nistru și Prut, Basarabia.

Astfel, prin intermediul acestui tratat Hitler era convins că în cadrul unor noi cuceriri în Europa de Est, nu va fi stăvilit de intervenția URSS-ului.

Declanșarea celui de-al Doliea Război Mondial o reprezintă acțiunea de agresiune a Germaniei împotriva Poloniei pe care o invadează pe neașteptate la 1 septembrie 1939. În condițiile în care Polonia se afla singură în fața a două forțe majore (Germania și URSS care o atacă dintrspre est la 17 septembrie) și neajutorată de Franța și Marea Britanie care, deși declaraseră război Germaniei, nu intervin să îi sprijine pe polonezi, la 27 septembrie capitulează.

Sprijinul i-l va oferi guvernului polonez și comandamentului suprem al armatei poloneze, România. Astfel, pe teritoriul țării noastre se refugiază o parte din armata poloneză și se tranzitează tezaurul Băncii Poloniei, depozitat la Banca Națională a României până la 17 septembrie 1947 când i se restituie.

De cealaltă parte, URSS, condusă de Stalin, atacă Finlanda la 30 noiembrie 1939și după câteva luni de rezistență, statul finlandez este nevoit să semneze armistițiul de încetare a focului la 12 aprilie 1940, prin care cedează o parte din teritoriu.

În aceeași perioadă, la 9 aprilie 1940, Hitler întreprinde o acțiune militară împotriva țărilor nordice, Danemarca și Norvegia. Chiar dacă la 14 aprilie forțele anglo-saxone intervin, Norvegia este nevoită să capituleze la 10 mai 1940, zi în care Hitler declanșează o nouă ofensivă, dar de data aceasta în plin centrul Europei, atacând Belgia, Olanda și Franța. Prima care capitulează este Olanda la 14 mai, urmată de Belgia la 28 mai, iar la 22 iunie 1940 Franța, prin mareșalul Pėtain, semnează la Rethondes, semnează armistițiul în același vagon în care Germania semnase capitularea din 1918. Țara era acum împărțită în două zone: una ocupată și una neocupată, dar vasală Germaniei.

Principalul aliat al României fusese doborât. Mai rămăsese Anglia. Londra era însă terorizată de bombardamentele germane. În aceste condiții, asupra teritoriului României s-a produs primul rapt teritorial din vara anului 1940- pierderea Nordului Bucovinei și Basarabiei.

După încheierea războiului cu Finlanda, guvernul sovietic a dat un ultimatum guvernului românesc prin care cerea României să înapoieze URSS-ului ținutul Basarabiei cu orice preț și să transmită partea de nord a Bucovinei cu frontierele, potrivit unei hărți anexate. Trebuie precizat că în pactul încheiat între Germania Nazistă și Uniunea Sovietică, partea de nord a Bucovinei nu era precizată, mai ales că acest teritoriu nu aparținuse niciodată Rusiei.

Răspunsul de la București era așteptat în decursul zilei de 27 iunie 1940. Legăturile telefonice cu Moscova s-au întrerupt, ccea ce a scurtat și mai mult termenul. Pentru a lua o hotârâre în această privință a soartei României, regele Carol al II-lea convoacă la 27 iunie un Consiliu de Coroană. Din primul moment s-au confruntat partizanii apărării cu orice preț a teritoriului național cu cei ai cedării: 11 voturi au fost împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru acceptare, 5 pentru discuții și unul rezervat. În urma refuzului categoric al Kremlinului de a negocia, s-a ținut un al doilea Consiliu de Coroană. Atunci partizanii cedării au fost ăn majoritate absolută- 19 contra 6, deși regele era în continuare adeptul rezistenței militare cu orice risc. Specialiștii și analiștii militari estimează faptul că armata română nu ar fi putut rezista pe frontul din est decât circa două săptămâni pentru apărarea Basarabiei și a Bucovinei, deoarece raportul de forță era disproporționat. Armata Roșie care era net superioară armatei române ar fi fost cu certitudine cea victorioasă. În aceste condiții, la 28 iunie 1940 Gheorghe Davidescu, ambasadorul României la Moscova, i-a comunicat lui Molotov acceptarea ultimatumului: ocuparea Basarabiei și a Nordului Bucovinei. Astfel, a fost luat abuziv și ținutul Herța, parte integrantă a fostului Regat. Actul de forță al Uniunii Sovietice asupra României a determinat Ungaria și Bulgaria să solicite și ele revendicările teritoriale.

La sfârșitul lui august 1940, sub presiune germană, au început convorbiri româno-ungare la Turnu-Severin care au eșuat. Acest eșec putea duce la un conflict armat și pentru a-l evita, Hitler a impus arbitrajul de la Viena. A fost un dictat impus României de Germania și Italia, semnat la Viena la 30 august 1940. Prin acest dictat România pierde și teritoriul Transilvaniei.

După pierderea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, regele Carol al II-lea încearcă sa păstreze integritatea României și în acest scop îî cere ajutorul lui Hitler care la 15 iulie 1940, prin intermediul unei scrisori, îî va solicita regelui României să rezolve problemele cu Ungaria și Bulgaria, în caz contrar, România trebuia să suporte consecințe dure. Astfel, la 19 august 1940 au loc tratative româno-bulgare la Craiova, care vor duce la încheierea unui Tratat în ziua de 7 septembrie prin care România ceda și Cadrilaterul (județele Drustor și Caliacra). Practic, România Mare înceta să mai existe.

În ziua de 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea va da un manifest populației din care se deduce dorința sa de abdicare de la tronul țării în favoarea fiului său Mihai I. În aceeași zi, Mihai, care nu împlinise încă vârsta de 18 ani, depune jurământul ca rege al României. Dar rolul său este deocamdată doar decorativ, deoarece președintele Consiliului de Miniștri și conducătorul statului este generalul Ion Antonescu.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, Antonescu apelează la o forță politică menită să îl sprijine în guvernarea țării- legionarii sau Garda de Fier, iar la 14 septembrie 1940 România este proclamată Stat național legionar. Conducătorul mișcării legionare este Horia Sima, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Fisurile acestei aparente bune conviețuiri la cârmuirea statului român înre cele două puteri politice, nu întârzie să apară. Ele se declanșează mai mult din orgoliul celor două forțe, fiecare dintre ele susținând că îi este știrbită autoritatea. Cele două puteri care guvernau în București sunt susținute la Berlin de două tabere diferite: Ion Antonescu se bucura de sprijinul Führerului, iar mișcarea legionară de sprijinul partidului nazist.

La 14 ianuarie 1941 Ion Antonescu și Horia Sima sunt chemați în Germania pentru aplanarea conflictului declanșat între cele două pueri ale statului, însă Horia Sima refuză să se deplaseze la Berlin ceea ce îl deranjează extrem de mult pe Hitler care îi va da frâu liber lui Antonescu pentru a rezolva dualitatea puterii în România, lucru pe care Antonescu îl va executa în urma rebeliunii legionarilor ce are loc la 22 ianuarie 1941, prin înființarea unui nou guvern la 27 ianuarie 1941 format din militari și tehniciei, care se va menține până la 23 august 1944.

Câștigarea în fața rebeliunii la 23 ianuarie 1941, îi va oferi lui Ion Antonescu posibilitatea de a deveni singurul conducător al statului și de a instaura un regim dictatorial, cu reguli stricte , care va ține monarhia în umbră, intrând în același timp în sfera de influență a Germaniei Naziste.

Sursă: https://www.google.ro/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.tanase.md%2Fwp-content%2Fuploads%2F2015%2F05%2FPactul-Ribbentropp-Molotov.jpg

Sursă : https://www.activenews.ro/cultura-istorie/6-septembrie-1940-Generalul-Antonescu

POLITICA REGIMULUI ANTONESCU ȘI PROBLEMA RASISMULUI FAȚĂ DE RROMI

În perioada interbelică, dar și puțin timp după declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, rromii nu au reprezentat o problemă a statului român. Ei erau parte integrantă din populația României, dovadă fiind și recenzările realizate în rândul lor cu ocazia efectuării recensământului din 1930, având obiceiurile, tradițiile și modul lor de viață, fără însă a fi priviți de către autoritățile românești ale vremii ca fiind o minoritate națională și ca atare ei nu au fost incluși în legislația referitoare la minorități.

În deceniul al patrulea al secolului 20, rromii devin însă subiect/obiect de preocupare pentru unii cercetători români, adepți ai regimului rasist nazist, care studiază rromii din persepectiva biopoliticii. Astfel, în a doua jumătate a acestui deceniu, acest tip de cercetători consideră că rromii reprezentau o primejdie pentru puritatea etnică a poporului român, atitudine ce semnifică rasismul față de minoritatea rromă. Ioan Făcăoaru, unul dintre susținătorul teoriilor rasiste îndreptate împotriva rromilor, considera că procesul de asimilare a populației de etnie rromă este unul îngrijorător, iar autoritățile țării nu înfăptuiesc nicio măsură împotiva acestei entități: Procesul asimilării e activat și agravat nu numai de numărul mare de țigano, ci și de alți factori specifici împrejurărilor politice de la noi: dispoziția tolerantă a popoprului român, răspândirea țiganilor pe toată suprafața țării, promiscuitatea socială cu populația autohtonă la orașe, ca și la sate, școala în comun, împroprietărirea multora din ei și înlesnirea vieții sedentare, care le-a ușurat intrarea în comunitatea românească, absența oricăror restricțiuni legale și, în sfârșit, dispoziția ocrotitoare a guvernelor și a autorităților administrative.

Un alt adept al rasismului, Gheorghe Făcăoaru, a susținut exterminarea rromilor: Țiganii nomazi și seminomazi să fie internați în lagăre de muncă forțată. Acolo să li se schimbe hainele, să fie rași, tunși și sterilizați. Pentru a se acoperi cheltuielile cu întreținerea lor, trebuiesc puși la muncă forțată. Cu prima generație am scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elementele naționale, capabilă de muncă ordonată și creatoare. Cei stabili vor fi sterilizați la domiciliu (…). în acest fel, periferiile satelor și orașelornu vor mai fi o rușine și un focar de infecție al tuturor bolilor sociale, ci un zid etnic folositor nației, și nu dăunător.

Toate aceste idei și opinii rasiste nu s-au bucurat de circulație, opinia publică, dar și presa vremii manifestând o oarecare reticență la aceste afirmații. Situația s-a schimbat însă odată cu intrarea țării noastre sub dominația ideologică și politică a Germaniei naziste.

Prima putere aflată la conducerea statului care și-a manifestat ideea adoptării unei politici rasiale în privința rromilor, a fost mișcarea legionară care publica la 18 ianuarie 1941 în ziarul Gărzii de Fier, Cuvântul, un articol referitor la problematica țiganilor prin care solicita interzicerea prin lege a căsătoriilor mixte, precum și izolarea lor într-un fel de ghetou. Însă în perioda guvernării mișcării legionare nu a fost întreprinsă niciun fel de măsură împotriva acestei minorități.

În timpul regimului Antonescu, lucrurile se schimbă în ceea ce-i privește pe rromi în sensul că mareșalul, adept al politicii hitleriste, încearcă să realizeze un proiect de purificare etnică a țării și să îndepărteze astfel tot ce reprezenta alogen. Declarația susținută de mareșalul Ion Antonescu în ziua de 16 noiembrie 1943 în cadrul Consiliului de Miniștri prezintă politica sa de tip rasial: Dacă circumstanțele îmi vor ajuta să câștigăm războiul, atunci fiți siguri că nu este o altă soluție decât deplasarea maselor minoritare, printr-o reformă pe care va trebui s-o facem și prin eliminarea acestor mase minoritare din mijlocul elementului românesc .

Politica sa împotriva țiganilor se manifestă prin măsuri pe care le adoptă în cadrul Consiliului de Miniști din data de 7 februarie 1941. Măsurile pe care Antonescu le ia împotriva rromilor în această perioadă în care pe plan mondial se derula un război, nu sunt prevăzute în niciun act de nicio autoritate ca fiind de ordin rasial. După cum reiese din mărturiile oferite de Antonescu la procesul său, dar și din materialele care s-au dat publicității, politica față de rromi a fost justificată prin necesitatea de a instaura ordinea în țară, de a scădea infracționalitatea și a problemele pe care această etnie le ridică. Astfel, el a început o campanie de eliminare a tot ceea ce nu se supunea ordinii persecutând sau aplicând o legislație foarte dură în ceea ce privește vagabondajul, cerșetoria, prostituția sau refuzul de a presta o muncă. Toate aceste acțiuni derulate împotiva rromilor au avut ca punct de plecare constatarea realizării unor infracțiuni grave în timpul camuflajului, lucru pe care Antonescu îl observă cu ocazia unei inspecții efectuate în București. Atunci îî vine ideea evacuării rromilor din București și stabilirea lor în niște sate din zona Bărăganului unde să le ofere și de muncă: Toți țiganii din București trebuie scoși. Dar înainte de a-i scoate, trebuie să ne gândim unde îi ducem și ce facem cu ei. Soluția ar fi fost să așteptăm până se asanează Bălțile Dunării, ca să facem sate țigănești acolo și să-i ocupăm cu pescuitul, etc. (…). O altă soluție este să intrăm în tratative cu proprietarii mari. În Bărăgan întotdeauna a fost lipsă de brațe de muncă. Să construim aceste sate, (…), dar să facem niște case și barăci, organizație sanitară, comerț, cârciumi, etc. Să facem o statistică a lor și să-i ridicăm odată, în masă, și-i aducem în acele sate. Facem câte 3-4 sate, de câte 5-6000 de familii, și instalăm acolo gardienii împrejurul lor, să nu poată să iasă. Ei își trăiesc viața acolo și găsesc de muncă acolo . Această idee nu va fi pusă în aplicare de Antonescu, dar ea rămâne destul de elocventă în ccea ce privește soluționarea problemelor cu care se confrunta statul în acea vreme referitor la etnia rromă.

Una dintre cele mai importante măsuri în derularea politicii antonesciene a fost deportarea rromilor în Transnistria. Decizia de a-i evacua pe rromi în teritoriul dintre Nistru și Bug a fost decizia personală a lui Antonescu, după cum însuși a declarat în procesul din 1946. A existat însă și suspiciunea ca această idee să fi stat la baza dorinței de exterminare în masă a populației rrome, impusă de naziști în țările aliate, având în vedere atitudinea pe care o avea Germania nazistă față de rromi, motiv pentru care trecuse la execitarea unor măsuri radicale împotriva acestora. Un articol apărut într-un ziar nemțesc din 1942 în care erau reliefate opiniile oficialităților nemțești, avea obiectivul de a solicita țărilor din sud-estul Europei să exercite măsuri de ordin rasial împotriva rromilor. Referitor la România, articolul preciza că în rândul opiniei publice nu există nicio voce care să sesizeze pericolul pe care îl reprezintă țiganii, iar atunci speranța era în luarea unor măsuri de ordin rasial de către mareșalul Antonescu.

Măsura de evacuare în Transnistria a fost una luată dor împotriva unui anumit segment din populația rromă. Au fost vizați în această privință doar rromii nomaz, iar dintre cei sedentari doar aceia care constituiau o problemă, adică cei periculoși și indezirabili. Au fost exceptați de la deportare și soldații rromi afalți pe front, precum și familiile lor. Atât ei, cât și ceilalți rromi care nu au fost deportați, nu au cunoscut nicio măsură de discriminare.

Întrebarea pe care ne-am pus-o mulți dintre noi este De ce oare a fost ales ca teritoriu de evacuare a populației rrome Transnistria? Transnistria era în perioada verii lui 1942 un teritoriu ucrainean de natură sovietică cuprins între apele Nistrului și ale Bugului, care însă ajunge în administrarea României în urma tratativelor române-germane finalizate prin Tratatul de la Tighina din 30 august 1941, statutul său definitiv urmând a fi stabilit după terminarea războiului. Și tocmai pentru că acest teritoriu nu îi aparținea României, se consideră că era loculexcelent atât pentru deportarea evreilor, cât și a rromilor. Astfel, după încheierea războiului și stabilirea definitivă a statutului acestui teritoriu, cei deportați rămâneau practic în afara granițelor țării.

Sursă: https://www.google.ro/imgres?imgurl=https%3A%2F%2Frazboiulpentrutrecut.files.wordpress.com%2F2015%2F12%2Fromania_mai_1942-transnistria.jpg

DEPORTAREA RROMILOR ȘI TRATAMENTUL LOR ÎN TRANSNISTRIA

RECENSĂMÂNTUL ȘI DEPORTAREA

Ideea evacuării rromilor în Transnistria nu a fost generată de la începutul regimului antonescian. Ea a venit pe parcurs, după ce se începuse în toamna lui 1941 deportarea evreilor în acest loc.

Operațiunea deportărilor, venită din inițiativa mareșalului Antonescu, a debutat cu realizarea unui recensământ menit să reliefeze numărul rromilor considerați problemă , adică rromii nomazi, iar dintre cei stabili acei rromi care aveau antecedente (condamnări, recidiviști) sau nu aveau o ocupație stabilă care să le poată oferi un trai decent. Recensământul trebuia efectuat de către Jandarmeria de Poliție până la 31 mai 1942, însă ulterior data a fost defalcată la 25 mai 1942. Urmărind criteriile prevăzute în ordinul dat de mareșalul Antonescu, Jandarmeria de Poliție a întocmit tabele cu date referitoare la cele 2 categorii de rromi. Astfel, în urma recenzării a iesit un număr de 40.909 persoane, dintre care 9471 de rromi erau nazi, iar restul de 31.438 erau stabili.

Conform ordinului dat de Ministerul Afacerilot Interne Inspectoratului General al Jandarmeriei în 17 mai 1941, reiese că rromii care erau pe listele recensământului nu mai aveau voie să se deplaseze în afara județului și trebuiau să fie sub evidența organelor de ordine.

Deportarea rromilor în Transnistria, a fost justificată de mareșalul Antonescu la procesul din 1946 ca fiind o acțiune de natură socială, menită să ofere ordine și disciplină publică, având în vedere că în timpul exercițiilor de alarmă antiaeriană rromii au comis infracțiuni în marile orașe. Afirmația lui Antonescu nu poate fi însă luată drept justificativă pentru faptele sale împotriva rromilor deoarece în primul rând- cel mai mare număr de rromi deportați a fost de la sate, ci nu de la oraș-, în al doilea rând –dacă se urmărea stabilirea unei curățiri sociale a țării de categoriile de persoane problemă , atunci ar fi trebuit să fie supusă acestui proces întreaga societate românească, indiferent de etnie, însă acest lucru s-a limitat doar la populația de etnie rromă. Așadar, am putea cataloga acest act al mareșalului Antonescu cu privire la deportarea rromilor drept un act de natură rasială, însă în documentele vremii emise de autorități nu sunt invocate motive de natură rasială.

Unii cercetători științifici consideră însă că guvernul român din acele timpuri a urmărit obținerea unei omogenități etnice a țării recurcându-se la efectuarea unor măsuri cu scopul de a transfera în exteriorul țării minorități și de a aduce din afară pe românii aflați în țările învecinate.

Unul dintre cele mai importante proiecte în acest scop a fost cel al directorului general al Institutului Central de Statistică Sabin Manuilă, care îi înaintează la 15 octombrie 1941 un memoriu mareșalului Ion Antonescu memoriu cu privire la existența minorităților din țară. Proiectul viza realizarea unor schimburi sau transferuri de persoane între țara noastră și alte state. Referitor la evrei și la rromii ce reprezentau o populație fără un stat al ei, soluția era transferul peste graniță. Și atunci singurul loc unde statul român putea face acest transfer era teritoriul Transnistriei.

Ordinul deportării a fost dat de la 22 mai 1942 de către Preșidenția Consiliului de Miniștri și transmis Ministerului Afacerilor Interne fiind unul strict secret.

Prima categorie de rromi deportați a fost a rromilor nomazi a căror deportare a debutat la 1 iunie 1942 din ordinul mareșalului Ion Antonescu și finalizată la 15 august 1942. Statisticile demonstrează că în această prima etapă au fost evacuați 2352 bărbați, 2375 femei și 6714 copii, reprezentând un total de 11.441 de persoane. Alături de rromii nomazi au fost evacuați și o parte din rromii stabili împreună cu familiile lor, cei considerați un pericol pentru societate pentru că nu puteau trăi cinstit. Numărul lor, conform recensământului, a fost de 12.497, însă pentru că printre ei se dusese zvonul că în Transnistria vor fi împroprietăriți cu pământ, unii rromi și-au vândut agoniseala atașându-se gruputilor și urcându-se în trenurile care se opreau pentru control. Astfel, numărul celor evacuați a ajuns la 13176 de rromi, luând în considerare și numărul sugarilor care nu era trecut în tabelele recensământului, dar și al celor care s-au născut în timpul transportării.

În ceea ce-i privește pe rromii stabili, pentru ei nu a existat un plan de evacuare în momentul primei etape de deportare, dorindu-se fie ca și ei să fie deportați în Transnistria, fie să fie așezați în lagărele existente în țară. În cele din urmă s-a optat pentru evacuare. Inițial, procesul de deportare a lor urma să se deruleze pe apă, de la Dunăre pe Marea Neagră și apoi în Transnistria, utilizându-se vase. Totul a fost pregătit amănunțit, dar s-a renunțat la ideea transportării pe apă, în favoarea celei pe cale ferată.

Evacuarea pe cale ferată a fost fixată la 1 august 1942, dar și acest lucru a fost amânat până la perioada cuprinsă între 12-20 septembrie 1942 când au fost pregătite 9 trenuri speciale în diferite orașe ale țării, reședințe de județ.

Spre deosebire de rromii nomazi care s-au deplasat pe jos sau cu căruțele, iată că cei sedentari au fost transportați cu trenurile. Conform ordinului nr. 40700/ 01.09.1942, această categorie de rromi avea dreptul doar la bagaj personal, restul averii rămânând în posesia Centrului Național de Românizare pe baza unui proces verbal întocmit de autoritățile locale care inventariau bunurile mobile și imobile.

S-a preconizat că trenurile vor ajunge în Transnistria în gara de la Tighina în 2 zile și Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării a asigurat rromilor transportați o rație de câte o pâine pe zi pentru fiecare persoană. Din cauza dereglărilor însă, unele garnituri au prezentat întârzieri și atunci hrana a fost insuficientă. O altă problemă întâmpinată de rromii transportați a fost cea a apei potabile, deoarece niciun ordin nu specifica modul în care se va realiza aprovizionarea cu apă și atunci mulți dintre ei au suferit de sete.

Ceea ce trebuia specificat este faptul ca fiecare garnitură se afla sub paza unui ofițer, a unui subofițer și a unui număr de jandarmi, în funcție de lungimea trenului.

Deși opinia publică a luat cunoștință de aceste deportări, puțini au fost cei care au intervenit pentru stoparea evacuării, printre ei numărându-se Constantin I.C. Brătianu, George Enescu, C.F.R.-ul și unii proprietari de pământuri care rămăseseră fără frță de muncă, dar și Asociația Generală a Rromilor din România.

În total au fost evacuați până la începutul lunii octombrie 1942 aproximativ 25.000 de rromi nomazi și sedentari.

Conform lui Jean Ancel, unul dintre marii cercetători ai Holocaustului est-european, rromilor li s-a confiscat la trecerea Nistrului aur, argint și bani de către jandarmi și trimiși ai Băncii Naționale a României : La podul Nistrului am stat 2 săptămâni de ne luăm aurul și luau tot ce găseau bani românești și ne dădeau bani din ăilalți rusești când treceam dincolo.

TRANSNISTRIA: CONDIȚII DE VIAȚĂ, DORINȚA DE REPATRIERE,

ÎNTOARCEREA ACASĂ

Ajunși în Transnistria, rromii au fost așezați în zonele Oceacov, Alexandrudar și Golta. Aici, nici vorbă de ceea ce se auzise că primesc: pământuri. Din contră, condițiile de viață erau austere: foamete, frig, mizerie, sărăcie, motiv pentru care mulți dintre ei vor solicita repatrierea. Astfel, o serie de memorii sunt adresate mareșalului Antonescu atât de cei care se află deportați, cât și de cei care se află acasă în care invocă nu numai abuzurile realizate la întocmirea listelor, cât și cele asupra ostașilor rromi concentrați pe front.

În perioada 19 noiembrie-4 decembrie, agentul 29 este trimis în Transnistria pentru a raporta situația din zona Oceacov. Acesta constată creșterea numărului de rromi decedați din cauza condițiilor de trai pentru că nu au mâncare suficientă, sunt bolnavi, suferă de frig, nu au medicamente, iar mulți dintre ei, pentru a supraviețui, comit furturi în rândul localnicilor, ceea ce ar fi putut isca un conflict cu populația ucrainiană. Drept urmare, agentul 29 solicită luarea unor măsuri, în caz contrar, consideră că mulți dintre rromi vor muri în timpul iernii.

În urma celor semnalate de agentul 29 în raportul său, guvernatorul Alexianu dă o notă prin care încearcă să explice situația: Toți au fost cazați în case bune și li se dă hrană suficientă. S-a constatat însă că toată hrana ce li se dă pe mai multe zile o consumau odată și apoi răbdau. Pentru normalizare, s-a luat măsura în prezent a li se da hrană zilnic .

Cu toate acestea, mărturiile oferite de supraviețuitori prezintă condițiile inumane pe care le-au avut de îndurat în această perioadă, imagini care le-au marcat viața până în prezent.

În toată perioada petrecută în Transnistria, locuințele rromilor au fost niște bordeie, săpate în pământ, fără geamuri și uși, lipsit de paturi, coșuri pentru fum și mai ales fără pături. Nu e greu de înțeles că în timpul iernii au murit de frig, în special bătrânii și copiii care erau cei mai vulnerabili. Cauza morții nu a reprezentat-o numai frigul, ci și foametea și epidemiile, căci, deși erau supuși la muncile câmpului, nu li se oferea mâncarea cuvenită: Nu aveam făină, nu aveam nimic… plângeam că nu mai aveam ce să mâncăm… Și mergeam și munceam pe colhozurile acelea( gospodării colective rusești) și scoteam sfeclă, și munceam și la cartofi; și nu ne dădeau nimica de mâncare.

Ce să vă spun…? Era greu… muream de foame, iar părinții mai mergeau pe la lipoveni să munească la grădinărit să câștige o pâine, dar dacă îi prindeau jandarmii, îi băteau. Așa că uneori mâncam ce puteam… mi-e rușine să vă spun: am mâncat carne de câini, căutam în balega animalelor sau , uneori, noi, copiii fugeam pe câmpul unde fusese grâul și căutam spicele rămase și le frecam așa, în palme ca să adunăm boabe. Așa trăiam… că nu ne dădeau decât pâine și când veneau jandarmii să ne întrebe dacă avem mort în bordei, unii nu spuneau că au, chiar dacă era, de teamă că nu mai au ce mânca și stăteau așa cu mortul acolo .

Știu că o familie și-a ascuns copiii într-o căpiță cu fân ca să nu înghețe de frig, dar jandarmii au dat foc la căpiță și au murit copiii arși. Alții, spuneau bătrânii, și-au aruncat copiii în apele Bugului ca să nu-i mai vadă murind de foame și să nu mai îndure condițiile grele în care trăiau .

Din cauza tifosului exantematic care izbucnise, rromii nu au putut fi salvați întrucât nu existau medicamente și pentru că nu erau primiți la căldură de ceilalți, au murit de frig: Sufletele s-au împietrit. Erau oameni care nu-și primeau în casă nici cele mai apropiate rude, de teama epidemiei. Cea mai infiorătoare imagine ear cea a copiilor orfani care cerșeau din ușă în ușă: oamenii nu îi lăsau în casă, pentru că erau purtătorii virusului de tifos. (…) stăteau lângă fereastră și cereau pomană. Și după câteva ore zăceau morți pe sania cu cadavre .

În iarna lui 1942-1943 mor cei mai mulți rromi și pentru că nu exista un cimitir, ei au fost aruncați, ca si evreii în iarna lui 1941-1942, într-o groapă comună, unii peste alții.

O altă problemă cu care s-a confruntat etnia rromă, dar și evreii, în teritoriul dintre Nistru și Bug, a fost soarta femeilor ce erau tratate ca niște prăzi de război și drept urmare au fost supuse unui tratament înjositor de către toate națiile de jandarmi: ucrainieni, ruși, nemți, români. Mărturiile celor deportați descriu cum fie femeile rrome, mai ales cele mai frumoase care erau fecioare, erau batjocorite de jandarmi, fie cum îi determinau pe rromii bărbați să întrețină pe drum, pe unde îi întâlneau, relații sexuale cu femeile rrome, indiferent dacă femeia îi era mamă, soră sau fiică: Uneori erau forțați să întrețină relații sexuale cu membrii familiei.

Ca să scape de chinurile la care erau supuse (uneori erau bătute sau li se tăiau sânii după ce erau batjocorite), unele fete s-au îmbrăcat în bărbați luându-și pantaloni sau s-au ras în cap pentru a părea cât mai urâte.

Pentru că problemele lor rămân nerezolvate și nici nu li se aprobă repatrierea decât unui număr foarte mic (din peste 2.000 de cereri nu sunt aprobate decât 500 ), rromii încearcă să se întoarcă în țară prin diferite mijloace: fie să fugă, fie să obțină autorizații false. Cei ce reușesc să ajungă acasă le povestesc rudelor despre condițiile inumane pe care le-au avut de îndurat.

Ministerul Afacerilor Interne ia atitudine împotriva fugarilor și, drept urmare, solicită printr-un ordin adresat Legiunilor de Jandarmi să-i identifice pe fugari și să-i trimită înapoi în Transnistria, prilej cu care sunt comise alte abuzuri: sunt trimși și rromi de alte categorii, motivându-se că nu au fost deportați la momentul potrivit, deși figurau pe listele de evacuare.

Printre cei care se reîntorc în țară figurează și rromi diagnosticați cu tifos exantematic, din cauza faptului că sunt purtători ai epidemiei declanșate în Transnistria înainte de a pleca.

Astfel, la semnalarea Ministerului Sănătății și Ocrotirii Sociale, Inspectoratul General al Jandarmeriei ordonă să se înceteze orice activitate de repatriere a rromilor, indiferent dacă aceștia dețin autorizații, până la 1 mai 1943. Ordinul este emis la 24 ianuarie 1943.

Cu toate acestea, cei fugiți încearcă pe toate căile să se întoarcă acasă ascunzându-se prin marfare sau prin mașinile de război ce trebuiau să fie reparate în țară.

Depășite de situația evadărilor, Legiunile de Jandarmi, cum sunt cele din zona Baltă și Golta, încearcă o serie de măsuri pentru stoparea acestui fenomen. Se propune astfel ca rromii să fie repartizați în județele cele mai îndepărtate de Nistru și cât mai aproape de Bug pentru a pierde legăturile cu calea ferată și să se încerce să li se ofere din partea autorităților locuințe, hrană, îmbrăcăminte și ceva de lucru, deoarece în ciuda faptului că exista un lagăr înființat pentru fugari (în Golta), acesta nu avea spațiu decât pentru 600 de persoane, iar fugarii erau în număr de peste 2.000. Se solicita, de asemenea, să fie eliberate autorizații în Transnistria cu avizul Poliției, specificându-se pe autorizație destinația. Lagărele erau văzute ca un pericol pentru cei care asigurau paza și pentru populația majoritară din cauza tifosului exantematic ce se declanșase în urma condițiilor de igienă din rândul rromilor.

În același timp, vara lui 1943 se recurge la o măsură menită să rezolve oarecum problema evadărilor, a furturilor, dar și a supravegherii grupurilor de rromi. Drept urmare, s-au desființat coloniile, iar rromi au fost repartizați prin sate din județele Oceacov, Baltă, Berezovca și Golta, locuri unde li s-a oferit posibilitatea de a muncii contra-cost sau pe cont propriu. În astfel de condiții rromii își puteau procura, cu banii obținuți din munca prestată, hrana necesară întreținerii familiei. Dintre neamurile de rromi care și-au practicat meseria pe cont propriu, a fost cel al pieptănarilor care se ocupau cu confecționarea pieptenilor. Acest lucru s-a întâmplat în județul Berezovca, în județul Baltă cei mai mulți rromi s-au ocupat de muncile agricole, însă în județul Golta mulți rromi au murit din cauza muncii și a foametei.

În momentul în care în perioada lui aprilie 1944 teritoriul Basarabiei și cel al Bucovinei sunt ocupate de armata sovietică, rromii încep să părăsească în grupuri Transnistria, fiind deseori sfătuiți de jandarmi. Ei se retrag împreună cu armata română și cu cea germană. Însă la trecerea Nistrului sunt nevoiți să plătească aur, în caz contrar, trebuie să se întoarcă. În aceste condiții, sunt nevoiți să găsească soluții. Mersul alături de tancurile germane este deosebit de greu pentru că sunt înfometați, slăbiți și înfrigurați din cauza vremii neprielnice cu zăpadă, viscol, îngheț și ploi. Cea mai mare parte dintre rromi sunt nevoiți să-și lase bătrânii și copiii abandonați pe drum, uneori promițându-le că se vor întorce după ei îndată ce le vor găsi de mâncare, însă nu se vor mai uita înapoi. În momentul în care armele s-au întors împotriva Germaniei, rromii s-au putut întoarce acasă. În martie-aprilie 1944, un ger și o ninsoare a făcut să moară mulți oameni. Copiii erau purtați în desagi în spinare și când oboseau părinții îi abandonau.

La 13 aprilie 1944 mareșalul Antonescu, determinat de eșuarea planului deportării, transmite către Ministerul Afacerilor Interne ordinul ca proprietarii care au moșii să le construiască rromilor aflați pe moșiile lor în calitate de lucrători, locuințe, iar în caz contrar, acești rromi să fie trimiși pe proprietățile altor moșieri care își exprimaseră acordul în privința construirii unor astfel de locuințe. Scopul pentru care se dăduse acel ordin era ca rromii să fie folosiți pentru muncă, însă mulți dintre ei, epuizați de viața îndurată în Transnistria, erau incapabili să mai muncească. Din această cauză, mulți rromi au afirmat că nu sunt pricepuți și au refuzat să muncească, lucru care a agitat autoritățile. Ca atare, cea mai mare parte din rromi continuau să moară de foame în această situație și, drept urmare, li s-a aprobat cererea de a se întoarce la vatră, în satele lor.

În 23 august 1944, regimul Antonescu este îndepărtat și noii instalați sunt preocupați de a deține puterea totală fapt care face ca în acest timp rromii să se poată bucura de o oarecare toleranță. La 13 septembrie 1944 printr-un ordin al Subsecretariatului de Stat al Poliției li se permite tuturor rromilor care s-au reîntors din Transnistria să-și practice meseriile și să fie supravegheați în a efectua diferite munci. Se instalează la putere comuniștii, ce vor atrage de partea lor un număr considerabil de rromi cunoscători de carte pe care îi numesc în diferite funcții. În același timp, rromii vor fi excluși din cadrul minorităților etnice nefăcându-se nicio referire la ei în legislația educației sau a minorităților naționale, fiind considerați o categorie socială minoritară, subdezvoltată.

În primăvara anului 1948, la 12 mai, se dă un ordin circular tuturor Inspectoratelor de Jandarmi prin care se solicită recenzarea tuturor rromilor nomazi, specificandu-se vârsta, meseria și toate bunurile deținute de fiecare persoană. Fiecare post de jandarmi trebuie să țină evidența rromilor nomazi sosiți în localitate, să-i verifice și, eventual, să le rețină actele cât timp staționau. Politica impusă de comuniști prevedea combaterea libertății și, ca atare, partidul a solicitat autorităților locale să ofere rromilor nomazi locuri de mmuncă și locuințe pentru ca aceștia să nu mai circule liber.

Rromi deportați

Deportarea şi exterminarea ţiganilor din România în Transnistria (1941-1944). Partea 1.

Imagini cu rromi deportați

http://www.partidaromilor.ro/deportarea-si-exterminarea-tiganilor-din-romania-in-transnistria-1941-1944/

Mihai Ludi din Drăgănești-Olt, deportată în Transnistria

ÎN LOC DE CONCLUZII

Cel de-al Doilea Război Mondial a reprezentat pentru rromii din întreaga lume o experiență dramatică în condițiile instaurării politicii naziste promovate de Germania în toate țările aflate sub influență.

Această perioadă a marcat dramatic toate comunitățile de rromi deoarece este perioada în care se iau măsuri împotriva lor, de la reducerea unor drepturi și chiar până la exterminarea lor. Alături de evrei, ei au reprezentat, mai ales pentru germani, o rasă ce trebuia exterminată pentru instaurarea unei populații cu rase pure în rândul țării și, ca atare, Germania a manifestat o politică de genocid la adresa lor.

În ceea ce privește soarta rromilor din România celei de-a doua conflagrații mondiale, studiile realizate au scos la iveală faptul că singura măsură la care au recurs autoritățile române pentru purificarea rasei, a fost deportarea etniei rrome în Transnistria. Tratamentele aplicate rromilor deportați nu au reprezentat acte de exterminare prin intermediul lagărelor sau ale ghetourilor, însă condițiile în care au fost nevoiți să supravițuiască au condus la moartea a circa 11.000 de persoane, căci din cei aproximativ 25.000 de deportați s-au mai întors acasă 14.000.

În Țiganii în istoria României la paginile 150-151, Viorel Achim afirmă că există posibilitatea ca ideea deportării rromilor în Transnistria să fi survenit în urma presiunilor exercitate de Germania asupra tuturor statelor din sud-estul Europei exprimate în cadrul unui articol publicat în 1942 în revista Volkstum im Südosten prin care se solicita realizarea unor măsuri de tip rasial împotriva rromilor. Autorul articolului, Ruland Fritz, era convins că mareșalul Antonescu va fi cel care va rezolva problema aceasta a rromilor care erau în număr foarte mare în România. Nu există însă dovezi certe care să confirme că actul lui Antonescu în privința deportărilor în Transnistria a fost unul dictat de Reich, mai ales dacă luăm în considerare că mareșalul stopează deportările în octombrie 1942, timp în care în Germania se ordona deportarea rromilor la Auschwitz.

Politica guvernării din România în această perioadă a prezentat diferențe față de ceea ce se întâmpla cu rromii în Germania și în țările naziste. Chiar dacă rromii din România au fost evacuați în Transnistria unde au căzut victime ale morții mii de persoane, nu se poate afirma că guvernul român a dus o politică de exterminare a lor. De remarcat este faptul că odată cu retragerea armatei române, la debutul anului 1944, s-au întors acasă și rromii care reușiseră să supraviețuiască deportării.

Pentru faptele comise împotriva rromilor, atât mareșalul Antonescu, cât și Mihai Antonescu și guvernatorul Alexianu au fost judecați în 1946 în cadrul Procesului marii trădări naționale, în urma căruia au fost executați.

Nici în perioada care a urmat căderii regimului Antonescu, soarta rromilor nu a fost una liniștită, însă pentru scurtă vreme ei s-au bucurat de o oarecare toleranță, profitând de luptele care se dădeau pentru puterea totală. Anii comunismului, care s-a instaurat imediat și s-au menținut până în 1989, reprezintă o altă pagină în istoria acestei etnii, o pagină pe care o voi evoca într-un alt studiu.

Una din întâlnirile mareșalului Antonescu (stânga) cu Fuhrerul (Adolf Hitler- dreapta)

Sursă: https://www.google.ro/imgres?imgurl=https%3A%2F%2Forig00.deviantart.net%2Fe608%2Ff%2F2010%2F001%2F1%2Ff%2Fion_antonescu_und_hitler_by_tratat.jpg

LISTA DOCUMENTELOR (documentele sunt scanate din Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiganii din România (1919-1944), editori Lucian Năstasă și Andrea Varga, Cluj, 2001)

București, 1 septembrie 1933 – referatul despre întemeierea Asociației Generale a Țiganilor din România ce conține date referitoare și la scopurile asociației, dar și Apelul către toți țiganii din România;

București, septembrie 1933 – apelul la adunarea din 8 octombrie organizată din inițiativa Asociației Generale a Țiganilor din România;

București, 6 octombrie 1933 – solicitarea prezentării la primul congres al rromilor la 8 octombrie;

București, 7 octombrie 1933 – notă cu privire la congresul din 8 octombrie al Uniunii Generale a Rromilor din initiativa lui G. A. Lăzărescu-Lăzurică;

București, 9 octombrie 1933 – scrisoarea lui G. A. Lăzărescu-Lăzurică prin care îi solicită prefectului poliției din București recunoașterea funcției de președinte al a Uniunii Generale a Rromilor;

București, 13 octombrie 1933 – referat cu privire la sciziunea din cadrul organizației rromilor, pe de o parte aflându-se C. Popp Șerboianu, iar pe de altă parte G. A. Lăzărescu-Lăzurică;

București, 14 octombrie 1933 – solicitarea lui Calinic Popp Șerboianu pentru autorizația întrunirii Asociației Generale a Țiganilor din România;

București, 14 octombrie 1933 – referatul realizat de Direcția Generală a Poliției cu privire la sciziunea Asociației Generale a Țiganilor din România;

București, 12 noiembrie 1934 – hotărârea Ministerului de Interne de a se interzice eliberarea de autorizații pentru libera circulație a rromilor nomazi;

Caracal, 3 februarie 1935 – hotărâarea Poliției Locale de a accepta recunoașterea juridică a Asociației rromilor din Romanați;

Craiova, 4 aprilie 1935 – raportul Poliției din Caracal cu privire la aprobarea statutului organizației rromilor din Caracal și noua alegere a Comitetului de Conducere;

Caracal, 31 mai 1935 – raportul întocmit în urma întâlnirii Asociației Barbu Lăutaru;

Craiova, 23 martie 1937 – consfătuirea rromilor din Slatina care se organizează într-o asociație;

Craiova, 13 aprilie 1937 – notă informativă ce conține informații despre existența celor 3 asociații de rromi din România, precum și despre ziarul care susține etnia rromă, Timpul de la Craiova;

Bucuresti, 27 mai 1941 – ordin cu privire la evacuarea din București a rromilor nomazi;

București, 5 mai 1942 – ordinul Președinției Consiliului de Miniștri referitor la realizarea unui studiu în ceea ce privește deportarea rromilor în Transnistria;

București, 17 mai 1942 – ordinul cu privire la întocmirea unui recensământ despre rromii nomazi și stabili;

București, 21 mai 1942 – dispoziția de urgentare a efecuării recensământului până la 25 mai;

București, 24 mai 1942 – ordinul Președinției Consiliului de Miniștri cu privire la modul de evacuare a rromilor nomazi;

București, 28 mai 1942 – ordinul mareșalului Antonescu referitor la evacuarea rromilor din orașe și stabilirea lor în tabere de muncă;

București, 30 mai 1942 – ordinul cu privire la evacuarea rromilor în Transnistria, precum și modul, dar și rutele;

București, 30 mai 1942 – informarea Inspectoratului de Jandarmi din Transnistria, despre modul în care trebuie preluați rromii evacuați, dar și obligativitatea care le revine: raportarea numărului celor evacuați săptămânal;

București, 31 mai 1942 – planul evacuării în Transnistria în conformitate cu harta operativă;

București, 4 iunie 1942 – informație cu privire la punctele de trecere către Basarabia a rromilor nomazi;

București, 18 iunie 1942 – obligativitatea raportării numărului de rromi deportați de către Inspectoratele de Jandarmi 1-10;

București, 11 august 1942 – situația rromilor nomazi evacuați peste Nistru în perioada 1-9 august, la care se adaugă și cei evacuați anterior;

București, 20 august 1942 – planul evacuării a 12.497 de rromi nenomazi;

București, 31 august 1942 – înștiințarea Inspectoratului de Jandarmi Transnistrian despre rromii stabili, nemobilizabili și considerați periculoși care urmează să fie evacuați în Transnistria;

București, 1 septembrie 1942 – ordin circular privitor la evacuarea rromilor, oferind informații legate de bagaje, hrană și bunuri;

București, septembrie 1942 – notă cu privire la evacuarea rromilor mobilizabili și nemobilizabili;

București, 3 septembrie 1942 – informarea Inspectoratului de Jandarmi Transnistria cu privire la modul în care cor fi evacuați rromii și orarul trenurilor care îi transportă;

București, 3 septembrie 1942 – telegramă încifrată despre cum legiunile din toată țara sunt obligate să asigure hrana rromilor evacuați, pe timpul deplasării;

București, 5 septembrie 1942 – raportarea cu privire la condițiile în care s-a realizat evacuarea în Transnistria;

București, 6 septembrie 1942 – solicitarea către C.F.R. de a sprijini procesul de deportare a evreilor și a rromilor;

București, 7 septembrie 1942 – referat cu privire la situația rromilor din România, pe baza efectuării recensământului din 1930;

Transnistria, 16 septembrie 1942 – raportul Inspectoratului de Jandarmi cu informații despre trenurile venite și numărul celor deportați;

Constanța, 18 septembrie 1942 – raport al Inspectoratului Local cu privire la modul în care a decurs deportarea, numărul lor pe legiuni și preluarea bunurilor în custodia Centrului Național de Românizare;

Timișoara, 21 septembrie 1942 – informare referitoare la numărul rromilor evacuați precum și la neconcordanțele existente între numărul propus de evacuare și numărul celor deportați;

București, 9 octombrie 1942 – situația numărului de rromi evacuați în Transnistria;

București, 14 octombrie 1942 – dispoziția Consiliului de Miniștri prin care se solicită stoparea evacuării evreilor și rromilor în Transnistria, cu excepția rromilor ce prezintă un pericol împotriva ordinii publice;

București, 7 noiembrie 1942 – intervenția lui George Enescu pentru stoparea deportărilor;

Oceacov, 28 noiembrie 1942 – solicitarea prefectului în concordanță cu ordinul Inspectoratului de Jandarmi de a se lua măsuri pentru rromii evacuați în ceea ce privește organizarea lor, hrana, măsuri sanitare;

Oceacov, 5 decembrie 1942 – dare de seamă pentru serviciul executat în perioada 19 noiembrie – 4 decembrie 1942 cu privire la situația evacuaților;

Transnistria, 18 decembrie 1942 – decizia lui Gh. Alexianu de a-i așeza pe rromii deportați în sate de pe teritoriul Transnistriei și de a-i presa la muncă în anumite condiții;

Transnistria, 27 decembrie 1942 – informare în privința depistării unor rromi ce încercau să fugă în țară cu autorizații false;

Transnistria, 15 ianuarie 1943 – notă informativă despre situația rromilor deportați (condiții de viață, stare de spirit);

Transnistria, martie 1943 – un nou buletin informativ despre rromii din Transnistria;

Odessa, octombrie 1943 – noi informații despre rromii deportați;

Oceacov, 3 noiembrie 1943 – informații despre rromii aflați aici;

Odessa, 23 noiembrie 1943 – noi informații despre rromii de aici, dar și despre numărul celor care fug spre țară;

Balta, 9 decembrie 1943 – instrucțiuni pentru regimul deportaților, în condițiile conjuncturilor de pe frontul estic;

Odessa, decembrie 1943 – informații legate de deportați;

București, 19 aprilie 1944 – ordin circular ce conține informații legate de măsurile ce se impun a fi luate pentru rromii deportați reveniți în țară;

București, 17 mai 1944 – ordin circular ce conține informații pentru a eficientiza măsurile pentru rromii reveniți în țară;

Craiova, 30 mai 1944 – proces-verbal în legătură cu măsurile ce se impun a fi luate de către autoritățile locale pentru rromii reveniți în țară;

București, 7 iunie 1944 – centralizator al moșiilor ce au rromi la muncă;

București, 17 august 1944 – notă cu privire la ordinul ce impune raportarea numărului rromilor întorși în țară, locul unde s-au stabilit și ocupația;

București, 16 septembrie 1944 – ordin circular prin care se impune ca rromii veniți din Transnistria să fie lăsați liberi în a-și practica meseriile.

ANEXE

Pagini din documentul 1-

Conținutul documentului numărul 2

Documentul numărul 3

Documentul numărul 4

Documentul numărul 5- scrisoarea lui G.A.Lăzurică

Documentul numărul 6

Documentul numărul 7

Documentul numărul 8

Documentul numărul 9

Documentul numărul 10

Documentul numărul 11

Documentul numărul 12

Documentul numărul 13

Documenul numărul 14

Documentul numărul 15

Documentul numărul 16

Documentul numărul 17

Documentul numărul 18

Documentul numărul 19

Documentul numărul 20

Documentul numărul 21

Documentul numărul 22

Documentul numărul 23

Documentul numărul 24

Documentul numărul 25

Documentul numărul 26

Documentul numărul 27

Documentul numărul 28

Documentul numărul 29

Documentul numărul 30

Documentul numărul 31

Documentul numărul 32

Documentul numărul 33

Documentul numărul 34

Documentul numărul 35

Documentul numărul 36

Documentul numărul 37

Documentul numărul 38

Documentul numărul 39

Documentul numărul 40

Documentul numărul 41

Documentul numărul 42

Documentul numărul 43

Documentul numărul 44

Documentul numărul 45

Documentul numărul 46

Documentul numărul 47

Documentul numărul 48

Documentul numărul 49

Documentul numărul 50

Documentul numărul 51

Documentul numărul 52

Documentul numărul 53

Documentul numărul 54

Documentul numărul 55

Documentul numărul 56

Documentul numărul 57

Documentul numărul 58

BIBLIOGRAFIE

Achim, Viorel – Țiganii în istoria României, editura Enciclopedică, București, 1998;

Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, vol.I, editura Enciclopedică, București, 2004;

Achim, Viorel; Iordachi, Constantin – România și Transnistria: problema Holocaustului. Perspective istorice și comparative,Curtea Veche, București, 2004;

Chelcea, Ion – Țiganii din România. Monografie etnografică, editura Institutul Central de Statistică, București, 1944;

Făcăoaru, Iordache – Amestecul rasial și etnic în România, Buletinul eugenic și biopolitic, IX, 1938;

Ionescu, Vasile – Holocaustul rromilor din România. Documente și mărturii, editura Artes, București, 2012;

– Deportarea rromilor în Transnistria. De la Auschwitz la Bug, editura Centrului rromilor pentru politici publice Aven amentza, București, 2000;

de Launay, Jacques – Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

Matei, Petre – Deportarea rromilor în Transnistria. Documente de arhivă, editura Centrului rromilor pentru politici publice Aven amentza, București, 2001;

Mihai Cioabă, Luminița – Lacrimi rome, editura Ro Media, București, 2006;

Năstasă, Lucian; Andrea, Varga (ed)- Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiganii din România (1919-1944), Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj, 2001;

– Istoria rromilor (studiu);

Năstasă – Matei, Irina (coord) – Rromii din România: identitate și alteritate, manual auxiliar, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca

Petcuț, Petre – Rromii din România. Documente I, editura Institutului pentru studierea problemelor minorităților naționale, Cluj-Napoca, 2009;

Potra, George – Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România, Mihai Dascal Editor, București;

Studii și alte surse:

Rromii din România. Repere prin istorie- Unicef, București, 2005;

Final Report of the International Comission on the Holocaust in Romania- București, 2004;

Deportări din România – Consiliul Europei, Proiect Educația copiilor romi în Europa;

Minoritățile din Europa de Sud-Est. Rromii din România – Centrul de Documentare și Informare despre Minoritățile din Europa de Sud-Est (CEDIMR-SE);

Holocaust- Studii și cercetări – Institutul Național pentru studierea Holocaustului din România Elie Wiesel, coord. Viorel Achim, vol. I , nr.2 , 2009Ș

http://romani.uni-graz.at/romani;

http://www.iini-minorities.ro