Identificarea armei de foc pe baza urmelor create de proiectilele și tuburile cartușelor trase Coordonator științific: Prof. univ. dr. Gheorghe Popa… [307574]

[anonimizat]:

Prof. univ. dr. Gheorghe Popa

Autor:

Novăcescu Dumitru Cătălin

București

2016

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I. Armele de foc și evoluția acestora………………………………….4

1.1 Istoric privind apariția armei de foc …………………………………………………………………4

1.2 Efectul posesiei armei de foc în rândul omenirii…………………………………………………8

1.3 Apariția și dinamica proiectilelor…………………………………………………………………….10

CAPITOLUL II. Tipologia armelor de foc………………………………………………………..13

2.1 Aspecte privind armele și munițiile interzise …………………………………………………..13

2.2 Caracterizarea armelor letale …………………………………………………………………………14

2.3 Conceptualizarea armelor neletale…………………………………………………………………..17

CAPITOLUL III. Caracterizarea și proveniența proiectilelor privind

armele letale……………………………………………………………………………………………………….19

3.1 Studiu privind analiza unui pistol 9mm……………………………………………………………..19

3.2 [anonimizat] 9 mm……………………………………27

CAPITOLUL IV. Metode și tehnici de identificare a armelor pe baza urmelor proiectilului………………………………………………………………………………………………………..31

4.1 Identificarea armei dupa urmele create de glonț…………………………………………………31

4.2 Urmele formate de proiectil pe corpul victimei și alte suprafețe materiale……………..36

4.3 Mulajele urmelor de pe gloanțe………………………………………………………………………..40

4.4 Utilizarea sistemelor informatice în identificarea armelor de foc………………………….41

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………44

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………..45

INTRODUCERE

Balistica judiciară reprezintă o ramură importantă a criminalisticii, [anonimizat]-se astfel înfăptui răspunderea penală a acestora pentru faptele și fărădelegile comise. [anonimizat] a urmelor lăsate de către acestea în momentul folosirii lor. [anonimizat], [anonimizat], precum și a altor infracțiuni soldate cu atentarea la viața și integritatea corporală a oamenilor.

[anonimizat] o imagine cât mai clară asupra modului și scopului cu care arma a fost utilizată. Totodată, [anonimizat] faptei, precum și a persoanei care a utilizat arma. Necesitățile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizae și arme de foc- omoruri, sinucideri, jafuri- au dus la apariția balisticii judiciare. În prezent, gradul de complexitate al infracțiunilor comise cu arme de foc, variază de la vătămări corporale, sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la infracțiuni de omor comise, de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.

Până în anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor și munițiilor. Transformările survenite dupa acest an, au făcut posibil ca un număr mare de arme de proveniență străină să fie introduce ilicit în țară, la acestea se adaugă sustragerile de armamanet și muniții, comise pe teritoriul României.

Este important de menționat că în cadrul acestei sțiințe, intervin două elemente de natură esențială, și anume, componentele balisticii judiciare. Putem astfel identifica balistica interioară, ca un prim element, în cadrul căreia se studiază fenomenele ce se petrec în canalul țevii după percutare. Un al doilea element îl reprezintă balistica exterioară, cea care examinează fenomenele ce se produc din momentul în care glonțul părăsește gura țevii și până la atingerea țintei.

Având în vedere gradul de tehnologizare aflat într-o continuă creștere, balistica încearcă să mențină modernizarea în domeniul armamentului, prin intermediul unor metode și tehnici, precum și a unor sisteme informatice utilizate în vederea identificării armelor de foc, ce vor fi detaliate de-a lungul acestei lucrări. Mai mult decât atât, balistica judiciară nu studiază toate tipurile de armă existente, ci doar pe cele considerate a fi de mare importanță, cu un grad de utilizare ridicat, în comiterea actelor ilicite.

CAPITOLUL I. Armele de foc și evoluția acestora

Istoric privind apariția armei de foc

Istoria armelor de foc datează încă de la începutul secolului al XIV-lea, ele făcându-și apariția pentru prima dată în Europa la începutul secolului al XIV- lea, odată cu utilizarea pulberii explozive, cunoscută sub numele de praf de pușcă. Poate cel mai important element în evoluția armelor de foc a fost perfecționarea și adaptarea sistemului de aprindere și declanșare. De-a lungul secolelor, principalele etape cunoscute în evoluția armelor portative sunt: armele cu fitil, cu cremene și rotiță, cu capsă și cu percuție, cel din urmă fiind utilizat chiar și în prezent.

Apariția și perfecționarea puștii, o armă de foc portabilă cu rază lungă de acțiune, a reprezentat un proces lung și anevoios, desfășurat de-a lungul mai multor secole, făcându-și apariția pe câmpurile de luptă în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Primele arme de foc portative au fost bombardele de mână, acestea fiind alcătuite dintr-un tub sau mai multe tuburi unite la capete și întărite prin cercuri din același material, denumite frete. Putem aminti astfel un eveniment istoric, și anume, lupta de la Morat desfășurată în anul 1476 și a asediului Arrasului din anul 1477, unde prezentă a fost archebuza, prin intemrediul căreia se lansau proiectile cu ajutorul unei încărcături de praf de pușcă aprinsă cu un fitil. Aceasta era o armă destul de grea, pentru manevrarea căreia era nevoie de doi bărbați, rezultând astfel caracterul dificil pe care îl presupunea utilizarea acesteia ; pentru a trage, era sprijinită pe o furcă înfiptă în pământ. Se putea trage un foc la interval de două până la cinci minute, la distanța de 100-200 m. Proiectilul, de o formă aproximativ sferică, era împins prin gura țevii peste o încărcătură de praf de pușcă. La capătul țevii exista un mic orificiu care se continua printr-o placă semisferică de mici dimensiuni ce era umplută cu o altă cantitate de praf de pușcă. Acesta era aprins manual, aruncând astfel proiectilul. Archebuza era acționată de un trăgaci, care elibera un resort care, la rândul lui, împingea încărcătura explozivă în magazia în care se găsea capsa. O mică explozie trimitea un glonț de-a lungul țevii. Această nouă armă, strămoșul muschetei și al puștii, a fost inventată în jurul anului 1475. O relatare contemporană a bătăliei menționează acest fapt. Se știe, de asemenea, că archebuza era folosită în 1480 în Anglia. Manevrarea armei era groaie, patul acesteia era drept și soldatul trebuia să îl sprijine pe piept când trăgea. Din acea poziție soldatului îi era imposibil să-și privească ținta de-a lungul țevii. De obicei, reculul puternic arunca soldatul la pământ, în timp ce șansele de a lovi dușmanul erau foarte mici. Una peste alta, în versiunea sa inițiala archebuza era mai degrabă o armă de autodistrugere.

S-a determinat de-a lungul timpului și o rezolvare asupra manevrării anevoiase a archebuzei. Specialiștii germani și-au dat seama că soluția consta în curbarea în jos a patului, astfel încât archebuza să poată fi sprijinită pe umăr. Aceasta însemna că țeava putea fi ridicată la nivelul ochilor; deveniind astfel posibilă țintirea precisă. A fost o invenție importantă în sine, care avea să fie preluată în construirea unei întregi succesiuni de arme, inclusiv a puștii moderne. Archebuza echipată cu acest pat curbat era în uz în Anglia în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. În aceeași perioadă a început să se producă o versiune mai mică a archebuzei, cunoscută sub denumirea de flintă; aceasta a fost, se pare, strămoșul pistolului. Perfecționările aduse archebuzei au condus la apariția muschetei. Aceasta a fost inventată în Spania și adoptată rapid în Franța și în Anglia.

Asemenea archebuzei, muscheta era semiportabilă, dar, cu țeava sa lungă de 1,5 metri, era atât de grea încât fiecare mușchetar trebuia să aibă cu el un băiat care să-l ajute să o ducă. Arma a fost îmbunătățită în timp, devenind suficient de ușoară pentru a fi mânuită de o singură persoană. Chiar și așa însă, era nevoie să fie sprijinită pe un suport atunci când era utilizată. Suportul consta dintr-o tijă la înălțimea umărului, prevăzut la capătul superior cu o furcă din fier, pe care se sprijinea țeava muschetei. Pe lângă muschetă și suport, mușchetarul mai avea de cărat un recipient cu praf de pușcă, un sac cu gloanțe și fitil. De asemenea, trebuia să fie gata să arunce totul și să se apere cu spada în eventualitatea în care lovitura cu muscheta dădea greș.

La începutul secolului al XVI-lea, ceasornicarul german Jean Kiefus inventează aprinderea prafului de pușcă cu moleta ce produce scântei prin lovire cu silex, construind archebuza cu rotiță, care va fi perfecționată prin folosirea plăcii de silex. În 1525, în lupta de la Pavia, spaniolii au folosit o altă armă, muscheta, mai grea decât archebuza, dar și mai puternică. În secolul al XVII-lea i se reduce calibrul și devine mult mai ușoară, putând fi suprimată furca înfiptă în pământ, pe care se sprijinea. Pentru a mări viteza și precizia tirului sunt folosite gloanțe puțin mai groase decât gura de foc, îndesate pe țeavă cu o vergea metalică. Pentru a scurta această operație, apar arme cu țeava mai scurtă, care prefigurează carabinele.

Pușca apare în Franța, pe la 1630. Aceasta presupunea încărcarea ei pe țeavă, avea o plăcuță de silex și tragea un foc la două minute. În 1703, Vauban îi adaugă baioneta și folosirea ei se generalizează. În 1818 este folosită pentru prima dată, la armele de vânătoare, amorsa cu fulminat de mercur, inventată de artificierul englez Joseph Egg. Primul mecanism reprezentativ pentru istoria puștilor a fost cel cu fitil, deoarece a eliminat impedimentul manevrării armei. Puștile confecționate pe baza acestui mecanism, apărute la jumătatea

secolului al XV-lea, aveau avantajul de a oferi trăgătorului posibilitatea de a-și concentra privirea asupra țintei, fără să fie distras de aprinderea prafului de pușcă. 
Puștile europene cu fitil foloseau un sistem simplu, format, la capătul pârghiei de metal denumită serpentină, dintr-un cârlig căruia îi era atașat un fir de bumbac răsucit aprins. În urma acționării unui al doilea cârlig, serpentina determina coborârea fitilului în locașul prafului de pușcă.

În 1837 apare carabina cu țeava ghintuită care, imprimând glonțului o mișcare de rotație, îl stabilizează pe traiectorie, ceea ce mărește precizia tirului. La mijlocul secolului al XIX-lea, pentru ca mici grupuri de albi să lupte mai eficient împotriva indienilor, superiori numeric, a fost pusă la punct prima carabină cu repetiție. În timp ce pușca a continuat să fie perfecționată prin mecanismele de încărcare automată care-i permiteau soldatului să tragă mai multe focuri într-o succesiune rapidă, cu o precizie din ce în ce mai mare, tocmai unele dintre aceste inovații au dus la apariția dispozitivului care i-a răpit titlul de „Regină a armelor”. În vreme ce armatele au continuat și în secolul al XX-lea să avanseze spre inamici, de această dată în tranșee, pe scena mondială și-a făcut apariția mitraliera, făcând inutilă și cea mai puternică pușcă.

O altă armă de foc individuală, de mare importanță, a fost pistolul. Inițial, acesta a apărut ca armă a cavaleriei, o armă de foc care se folosea cu o singură mână, cealaltă ramânând liberă pentru controlul frâielor calului. Pistoalele din perioada 1400-1700 reflectau, în general, tehnologia disponibilă muschetelor – foc unic și încărcare pe gura țevii – fiind la început concepute pentru suplimentarea armelor mai puternice.

Inovațiile privind mecanismele de declanșare, precum sistemele de „piedică cu roată”, „piedica cu cremene” și mai târziu „declanșarea cu percuție” au fost esențiale pentru ca pistolul să fie pregătit de tragere în timpul luptei. Anterior, pentru a se aprinde încărcătura de praf de pușcă, trăgătorul trebuia să aibă în permanență la el un șnur aprins numit „fitil”. Mecanismele cu roată și cu cremene produceau scântei în placa semisferică cu pulbere a armei, fapt care îi permitea tragatorului să țină arma în toc până în momentul în care dorea să tragă. Greutatea mică a pistolului și eficiența lui în condițiile lipsei de spațiu erau ușor de observat, astfel încât acesta a devenit o armă indispensabilă de protecție personală. Desigur, ca și în cazul puștii, visul oricărui soldat de pe câmpul de luptă era să poată trage mai mult decât un singur foc de armă, într-o succesiune rapidă. Însuși viața lui putea să depindă de acest lucru.

Primele modele ale mitralierelor au fost fabricate în Franța și Germania, la începutul secolului al XX-lea, fiind utilizate pe frontul de vest în timpul primului război mondial. Aceste arme erau inițial manevrate cu ajutorul unei manivele pentru a trage un număr mare de gloanțe pe minut. Majoritatea armelor automate din zilele noastre au opțiunea de a fi transformate în arme semi-automate pentru a fi prevenită irosirea muniției. Mitralierele au fost importate și de țara noastră încă din timpul primei conflagrații mondiale. Numai în anul 1917 armata română a fost echipată cu 1.760 de mitraliere și 150.000 de puști. Aceste arme au schimbat, de-a lungul secolelor, strategiile de război și metodele de luptă ale infanteriștilor. Puștile, asemenea pistoalelor, au fost îmbunătățite permanent, atât din punctul de vedere al aspectului, cât și al mecanismelor de aprindere.

În Europa, povestea acestei arme de foc portativă și individuală cu patul de lemn și țeavă lungă începe la jumătatea secolului al XIV-lea, când se folosea un fel de "tun de mână", care funcționa pe baza prafului de pușcă. Trăgătorul care utiliza această armă nu putea însă să utilizeze ambele mâini pentru a fixa traiectoria glonțului, deoarece praful de pușcă trebuia aprins cu ajutorul cărbunilor aflați, alături, pe o tigăiță.

Efectul posesiei armei de foc în rândul omenirii

În Statele Unite ale Americii, există o veche dispută politică și morală privitoare la libertatea acordată cetățenilor de a obține și deține arme de foc de uz personal (pistoale, arme de vânătoare). Apărătorii acestei libertăți susțin că deținerea armelor este o parte a dreptului fiecărei persoane la viață și integritate fizică: având o armă de foc, fiecare se poate apăra de atacul unui răufăcător. Arma în sine nu este un lucru rău, simpla deținere a armei nu este nici ea ceva rău (dacă arma nu este păstrată în scopuri criminale); rea și condamnabilă este numai folosirea ilegală a armei, pentru amenințare, jaf sau crimă. De ce, atunci, să fie interzisă posesia armelor de foc?

Adversarii libertății respective atrag însă atenția că, toate statisticile dovedesc faptul că posesia armelor de foc de către populație, mărește numărul de infracțiuni cu mînă armată, amplificând și infracționalitatea în genere, și numărul de crime la mia de locuitori. Există o clară corelație statistică între răspândirea armelor de foc și criminalitate, ceea ce arată că, în loc de a diminua riscurile și a mări securitatea personală, armele de foc deținute de populație măresc riscurile și diminuează securitatea individuală. În aceste condiții, s-ar părea că interesul public cere interzicerea armelor de foc: Binele public presupune reducerea numărului de arme și de posesori ai lor, căci criminalitatea globală scade odată cu această reducere.

La aceste argumente, apărătorii armelor de foc replică, evocând următorul contraargument: dreptul la autoapărare este un drept fundamental al omului (decurgând din dreptul la viață); cetățeanul poate renunța la acest drept, sau poate accepta limitarea mijloacelor de exercitare a lui (prin restricționarea posesiei de arme) numai dacă autoritățile îi pot garanta securitatea. Dar este evident că autoritățile nu pot garanta securitatea personală a fiecărui cetățean. În acest caz, limitarea dreptului la autoapărare este un abuz. Dacă statul nu-ți poata garanta securitatea, cum poate avea el dreptul să-ți interzică armele de autoapărare? Infractorii își procură oricum arme de foc, deoarece ei nu se lasă intimidați de lege. Dacă cetățenii cinstiți nu sunt însă autorizați de lege să posede și ei arme, iar autoritățile nu le pot garanta securitatea, situația finală este că legea îl face mai vulnerabil pe cetățean, în loc de a-l apăra. Lucrurile stau ca și cum statul i-ar spune individului: “eu nu îți pot promite că, la nevoie, voi fi la fața locului pentru a te apăra; dar nici nu accept să te aperi singur” (cu o armă de foc); nu-ți rămîne decât să aștepți și să speri că, în caz de urgență, poliția va sosi la timp și

te va proteja. Evident, lucrurile nu sunt în regulă cu acest tip de atitudine. Nu este corect, nu este moral, ca statul să îți diminueze capacitatea de autoapărare (prin interdicții) în condițiile în care el nu îți poate asigura o protecție rezonabilă.

Se poate observa aici, cum reapare contrastul dintre cerințele comunitare și cele individuale. Comunitatea are dreptul să ia măsuri pentru reducerea criminalității; dar și cetățeanul are dreptul să ia măsuri pentru autoapărare. Din punctul ei de vedere, este util să fie interzise armele de foc. Din punctul lui de vedere, este periculos să i se blocheze cea mai eficientă cale de autoapărare. Binele comunitar pare aici în conflict și cu drepturile, și cu binele individual. Iar acest conflict iese cel mai clar în evidență dacă analizăm cazul unei persoane care s-ar fi putut apăra de o agresiune gravă, folosind o armă, dar care, renunțând la aceasta pentru a respecta interdicția, a căzut victimă agresorului; nici persoana în cauză, nici familia ei nu sunt consolate de faptul că interdicțiile respective au dus la scăderea criminalității în ansmablu − ceea ce contează pentru victimă și rudele ei este faptul că agresiunea ar fi putut fi evitată iar victima salvată dacă respectivele interdicții n-ar fi fost în vigoare. Victima apare nu numai ca victimă a agresorului, ci și ca victimă a legislației prohibitive; ea poate fi considerată ca sacrificată de dragul unui bine comunitar. Acest lucru atrage atenția asupra unei întrebări cruciale: ce drept moral au autoritățile să accepte conștient sacrificarea unor vieți individuale, pe temeiul general al reducerii criminalității? Din punctul de vedere utilitarist, răspunsul pare simplu: binele public s-a amplificat (prin reducerea criminalității), chiar dacă anumite persoane (care s-ar fi putut apăra cu arma) au devenit victimele interdicțiilor.

Din punctul de vedere deontologist, însă, răspunsul nu este convingător: fiecare om are dreptul la viață, și deci la autoapărare, iar legea nu are latitudinea morală de a tolera sacrificarea unora în favoarea altora. Persoanele sacrificate pot fi văzute ca victime ale unui abuz al puterii, de vreme ce vulnerabilitatea lor a fost tranzacționată de autorități în vederea creșterii securității altora (conform ideii: “merită să plătim prețul sacrificării unora, pentru a salva pe alții, mai numeroși”). Legislatorul însuși nu ar accepta această “tranzacție” dacă el însuși s-ar număra printre victim, el o propune numai pentru că se consideră la adăpost de riscuri.

Apariția proiecilelor

Primii care încep istoria apariției proiectilelor sunt chinezii. Aceștia au folosit la început praful "minune”, mai precis, praful de pușcă. la artificii, dar văzând puterea explozivă deosebită, l-au utilizat și în confruntări armate, sub forma unor bile umplute cu praf de pușcă, dar și "săgeți de foc" care aveau atașate săgeți cu praf de pușcă. Totuși, în Regatul de Mijloc acest praf a fost destul de rar folosit în bătălii.
Praful de pușcă a ajuns în Europa prin secolul al XIII-lea și aici, pe continentul nostru, oamenii l-au pus "la treabă" în scopuri distructive, primele mențiuni despre capacitățile sale datând de la jumătatea secolului XIII. Praful de pușcă era însă foarte instabil, putea exploda fără știre, iar dacă se uda, devenea de nefolosit, soluția constând în crearea unor amestecuri speciale care puteau fi uscate si folosite mult mai în siguranță.
Pulberea neagră a fost inventată, cel mai probabil, de către alchimiștii chinezi, între anii 850 și 1000 e.n. La început, praful de pușcă era fabricat dintr-un amestec de pulberi fine de sulf, salpetru și mangal. Această compoziție tindea însă să se descompună datorită vibrațiilor în timpul transportului, componentele având densități diferite. După drumuri lungi pe mare, sau pe drumuri denivelate, pulberea își pierdea eficacitatea, și trebuia reamestecată, de multe ori chiar pe câmpul de luptă. Praful rezultat în urma procesului de fabricație sau recondiționare a pulberii era extrem de inflamabil, iar accidentele erau frecvente. Alte dezavantaje ale acestui tip de pulbere erau faptul că tindea să absoarbă ușor umezeala din mediul ambiant, iar viteza de ardere, și implicit presiunea din interiorul țevii, variau foarte mult, chiar și în cadrul aceluiași lot de pulbere, în funcție de umiditate și gradul de compresie. Datorită acestor variații, aproape imposibil de controlat, precum și a metalurgiei precare, accidentele produse de explozia armelor de foc erau extrem de frecvente, acestea fiind aproape la fel de periculoase pentru trăgatori, pe cât erau pentru țintele lor. La începutul secolului XVI, a fost pus la punct procedeul granulării, care consta în umezirea prealabilă a componentelor măcinate, înainte de amestecarea acestora.

Încă de la apariția primelor arme de foc, la începutul secolului XIII, s-a pus problema încărcării mai rapide și mai sigure a acestora. La început, pulberea era turnată direct în țeavă dintr-un recipient special, confecționat cel mai adesea din corn de animal sau din lemn, în cazul armelor mici, și folosind recipiente mai încăpătoare, în cazul tunurilor. Însă metoda nu era una sigură, deoarece cantitatea de pulbere era greu de controlat, mai ales în cazul armelor de calibru mic. Utilizarea unei măsuri speciale era o opțiune doar în condițiile în care nu exista presiunea timpului. Însă pe câmpul de luptă, în mișcare, și înconjurat de nori de fum gros, era foarte dificilă pentru trăgător utilizarea unui asemenea dispozitiv. La începutul secolului XVIII, au apărut primele cartușe. Acestea erau confecționate din hârtie groasă, pergament, sau pânză deasă și conțineau o cantitate măsurată atent de pulbere, împreună cu glonțul, care era la început o bilă de plumb cu diametrul ceva mai mic decât calibrul țevii. Trăgătorul rupea cu dinții cartușul, turna praful de pușcă pe țeavă, apoi împingea cu ajutorul vergelei glonțul, împreună cu resturile cartușului, care serveau ca fultuială, necesară pentru etanșare.

Figura 1.1 – Procesul de fabricație și utilizarea cartușelor de hârtie

Armele cu țevi ghintuite imprimă glonțului o mișcare de rotație, care îl stabilizează prin efect giroscopic, îmbunătățind precizia tirului. Astfel de arme sunt produse pentru prima dată de către armurierii germani din Augsburg în jurul anului 1490 , dar rămân puțin răspândite în aplicații militare, datorită dificultății încărcării acestora pe la gura țevii, mai ales în condițiile în care aceasta era deja murdară de reziduurile provenite din arderea pulberii negre. În mod ironic, se pare că efectul stabilizator al ghinturilor a fost descoperit accidental, acestea fiind prevăzute inițial tocmai pentru a ușura curățarea țevii. Majoritatea armatelor aveau însă corpuri de elită, dotate cu arme ghintuite, care îndeplineau un rol similar lunetiștilor de mai târziu. Puștile ghintuite cu încărcare pe gura țevii sunt utilizate însă cu succes la vânătoare, cu precădere în America de Nord, unde ating apogeul la începutul secolului XIX, sub forma Puștii de Kentucky.

Puștile ghintuite ajung să fie utilizate pe scară largă în aplicații militare abia de la mijlocul secolului XIX, datorită introducerii unui nou proiectil, glonțul de tip minié . Inventat de ofițerii francezi Henri-Gustave Delvigne și Claude-Etienne Minié în 1848, proiectilul avea un diametru initial puțin mai mic decât cel al al țevii, putând fi încărcat astfel cu ușurință pe gura acesteia. Era prevăzut un vârf conic, care îmbunătățea calitățile aerodinamice, și o cavitate la bază, care iniția expansiunea proiectiului în ghinturi sub presiunea gazelor rezultate din arderea pulberii. Acest tip de proiectil fost folosit cu succes în Războiul Crimeei (1853-56) și în Războiul de Secesiune American (1861-65). Majoritatea covârșitoare a puștilor folosite în aceste războaie se încărcau pe la gura țevii, și foloseau capse de percuție.

Primele cartușe complete apar la începutul secolului XIX. În 1812 armurierii Jean Samuel Pauly și François Prélat patentează primul cartuș de acest tip, care conținea un glonț sferic, și

se încărca pe la culată. Un percutor lung, asemănător unui ac, străpungea cartușul și lovea o granulă de perchlorat de sodiu. Învelișul era confecționat din hârtie impregnată cu nitrat de sodiu, pentru a arde rapid în momentul tragerii. În 1818, cartușul este îmbunătățit, prin adăugarea unei baze metalice, care asigura o mai bună etanșare, pe care era montată o capsă de percuție. Între 1809 și 1814, Pauly a lucrat împreună cu germanul Johann Nicolaus von Dreyse. Odată cu căderea Parisului, în urma victoriei celei de-a Șasea Coaliții , cei doi se despart, Pauly stabilindu-se la Londra, unde va muri in 1821, iar Dreyse, în Prusia. Timp de mai bine de 20 de ani, germanul va lucra la un proiect care va schimba pentru totdeauna istoria armelor de foc.

În 1866, francezii au adoptat o armă de concepție similară, pușca Chassepot , al cărei închizător era prevăzut cu o garnitură de cauciuc, ce asigura o etanșare mult mai bună. Capsa era situată în apropierea bazei cartușului, nemaifiind necesar un percutor atât de lung și fragil. Chiar dacă garniturile se uzau rapid datorită căldurii și presiunii, puteau fi înlocuite mult mai ușor decât percutorul puștii Dreyse, prin desfacerea unui șurub aflat în partea anterioară a închizătorului. Deasemenea, glonțul de tip minié, cu calibrul 11 mm folosit de arma franceză avea proprietăți aerodinamice mult mai bune față de cel eliptic de 15.4 mm, folosit de arma germană. În timp ce germanii reușeau cu greu să lovească ținta de la mai mult de 300 m, francezii puteau să o facă de la peste un km, mai ales atunci când trăgeau în formație.

O altă categorie o constituie cartușele incomplete , care cuprindeau doar glonțul, în cele mai multe cazuri un proiectil conic, cu călcâi, pulberea și învelișul combustibil, utilizate de revolverele cu capsă, foarte răspândite pînă în 1860. Aceste cartușe simplificau procesul de încărcare, fiind introduse în camerele butoiașului prin partea anterioară, iar flacăra produsă de capsă era în cele mai multe cazuri suficientă pentru a străpunge învelișul de hârtie subțire sau intestin de animal , și a aprinde pulberea. Învelișul, care conținea pulberea, având un diametru ceva mai mic decât al glonțului, era lipit de călcâiul acestuia folosind diferiți adezivi, sau ceară.

CAPITOLUL II. Tipologia armelor de foc

2.1 Aspecte privind armele și munițiile interzise

Potrivit articolului 2 al Legii 295/2004, arma se definește ca fiind orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Arma de foc – orice armă portabilă cu țeava care poate arunca, este concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonț ori un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat pentru a arunca o alice, un glonț sau un proiectil prin acțiunea unui combustibil de propulsie dacă are aspectul unei arme de foc și, ca urmare a construcției sale sau a materialului din care este confecționat, poate fi transformat în acest scop;

Armele și munțiile interzise sunt armele și munițiile prevăzute în categoria A din anexă, a căror procurare, deținere, port și folosire sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor publice care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale, a unităților aflate în subordonarea sau coordonarea acestora, înființate prin acte normative, precum și a companiilor naționale și societăților comerciale constituite prin acte normative în vederea producerii acestui tip de armament și muniție.

Categoria A .

Instrumentele și lansatoarele militare cu efect exploziv sau incendiar, precum și muniția corespunzătoare.

Armele de foc automate, precum și muniția corespunzătoare.

Armele de foc camuflate sub forma unui alt obiect

Munițiile cu proiectile perforante, explozive sau incendiare, la fel ca și proiectilele pentru aceste muniții.

Munițiile pentru pistolete și revolvere cu proiectile expansive, ca și aceste proiectile, mai puțin în ceea ce privește armele de vânătoare sau de tir cu țintă, pentru persoanele care au dreptul de a folosi aceste arme.

Armele care prezintă caracteristicile tehnice ale armelor letale sau, după caz, ale armelor neletale, dar care nu se regăsesc în anexa Legii.

2.2 Caracterizarea armelor letale

O a doua categorie care se înscrie sub incidența Legii 295/2004 a armelor si munițiilor, este cea a armelor letale. Potrivit legii, acestea sunt arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor și care sunt prevăzute în categoria B din anexă. Totodată, din punct de vedere criminalistic, clasificarea armelor de foc prezintă o utilitate practică pentru procesul de identificare datorită posibilității determinării grupului, categoriei, mărcii etc. Criteriile de clasificare proprii balisticii judiciare urmăresc stabilirea celor mai adecvate repere capabile să faciliteze identificările de grup și cele individuale.

Categoria B

După destinație, potrivit Legii 295/2004, distingem mai multe subcategorii printre care:

arme destinate uzului militar

arme de apărare și pază – arme de foc scurte, recunoscute în condițiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice, precum și a bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice

arme de autoapărare – arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare

arme de tir – arme destinate practicării tirului sportiv, recunoscute în condițiile prevăzute de lege

arme de vânătoare – arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi, care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, recunoscute în condițiile prevăzute de lege

arme utilitare – arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor activități din domeniile cinematografic, teatral, artistic, sportiv, cultural, industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecției mediului și protecției împotriva dăunătorilor, precum și desfășurarea de către societățile specializate de pază și protecție a activităților de pază a obiectivelor, bunurilor, valorilor și a transporturilor de bunuri și valori, respectiv a activităților de protecție a persoanelor

arme și dispozitive de agrement – arme și dispozitive neletale, construite pe principii asemănătoare armelor care nu folosesc muniții, ce aruncă proiectile nemetalice și sunt destinate a fi folosite atât în scop recreativ, cât și în cadrul competițiilor sportive; sunt incluse în această categorie și arcurile

replici de arme tip airsoft – replici după arme și dispozitive militare reale, la scară 1/1, cu mecanism electric, mecanic sau pe bază de gaz neiritant, construite pe principii asemănătoare armelor, care nu folosesc muniții, ce aruncă proiectile nemetalice

dispozitive paintball – dispozitive neletale cu mecanism pe bază de gaz sau mecanic, care aruncă proiectile sferice nemetalice umplute cu vopsea

arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare

arme cu destinație industrială – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate

arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanțe tranchilizante

arme de panoplie – arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a dezactivării lor sau datorită gradului avansat de deteriorare, atestate de către un armurier autorizat în condițiile legii

arme de colecție – armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele, aflate sau nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică, științifică ori documentară

arme vechi – arme letale produse până în anul 1899 inclusiv sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecții

arme de recuzită – arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor specializate în domeniul artistic

Din punct de vedere constructiv distingem următoarele categorii:

arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient

arme de foc scurte – arme de foc a căror țeava nu depășește 30 cm sau a căror lungime totală nu depășește 60 cm

arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor de foc scurte

arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci

arme de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci

arme de foc cu repetiție – arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe țeava a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mechanism

arme de foc cu o singură lovitură – armă de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un lăcaș special prevăzut la intrarea în țeava

arme albe cu lamă – armă care îndeplinește următoarele criteria :

lama este fie solidară cu mânerul, fie echipată cu un sistem ce îi permite să facă corp comun cu mânerul său

are tăiș dublu pe toată lungimea sa

lungimea este mai mare de 15 cm

lățimea este mai mare sau egală cu 0,4 cm

are un mâner prevăzut cu gardă

După construcția canalului țevii, întâlnim arme cu țeavă lisă, specifică mai ales armelor de vânătoare, arme cu țeava ghintuită și arme cu țevi combinate (lisă și ghintuită), de tipul armelor de vânătoare cu 3 sau 4 țevi.

După calibru, armele de foc pot fi: de calibru mic, până la 6,35 mm; calibru mijlociu, cuprins între 6,35 mm și 9 mm; calibru mare, peste 9 mm. La armele de vânătoare, calibrul se apreciază, de regulă, după criteriul numărului de alice fabricate dintr-un pfund englezesc

După lungimea țevii, se întâlnesc arme cu țeava lungă (puști și carabine), arme cu țeava mijlocie, specifică majorității pistoalelor mitralieră, arme cu țeava scurtă (revolvere, pistoale)

2.3 Conceptualizarea armelor neletale

Armele neletale, potrivit Art2 din baza Legii 295/2004, definește acestea ca fiind armele și munițiile destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement ori autoapărare, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii și armele vechi. Totodată, aceasta mai implică existența unor arme clasate în Categoria C.

Categoria C – Arme supuse autorizării

Armele scurte (pistol sau revolver) confecționate special pentru a arunca proiectile din cauciuc, precum și muniția corespunzătoare.

Armele scurte sau lungi (cu aer comprimat) care pentru aruncarea proiectilului folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-un recipient și care dezvoltă o viteză a proiectilului mai mare de 220 m/s.

Armele scurte sau lungi (cu aer comprimat) care pentru aruncarea proiectilului metalic folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-un recipient și care nu dezvoltă o viteză a| proiectilului mai mare de 220 m/s.

Armele scurte (pistol sau revolver confecționate special pentru a produce zgomot sau pentru a împrăștia gaze nocive, iritante sau de neutralizare, precum și muniția corespunzătoare

Categoria D – Arme supuse notificării

Armele cu tranchilizante

Pistoalele de semnalizare, precum și muniția corespunzătoare

Pistoalele de start folosite în competițiile sportive, precum și muniția corespunzătoare

Armele de panoplie, precum și muniția corespunzătoare

Armele de recuzită, precum și muniția corespunzătoare

Arbaletele precum și proiectilele corespunzătoare

Armele vechi precum și muniția corespunzătoare

Categoria E – Alte categorii de arme și dispozitive neletale

Armele cu destinație industrială, precum și muniția corespunzătoare.

Armele de asomare, precum și muniția corespunzătoare.

Harpoanele destinate pescuitului, precum și muniția/proiectilele corespunzătoare.

Arcurile destinate tirului sportiv, precum și proiectilele corespunzătoare.

Replicile de arme tip airsoft.

Dispozitivele paintball.

CAPITOLUL III. Caracterizarea și proveniența proiectilelor privind armele letale

3.1 Studiu privind analiza unui pistol 9mm

Pistolul este o armă individuală destinată luptei antipersonal la distanțe mici (până la 50 m). Este o armă de foc de dimensiuni mici, cu magazie de cartușe fixă sau amovibilă și mânuită cu o singură mână. A fost inventat de Caminelleo Vitelli în anii 1540, în orasul Pistoia (de unde și denumirea de pistol) ca armă pentru cavaleriști.

Din punct de vedere al construcției, orice arma de foc portabilă are următoarele părți componente:

A) Țeava și anexele ei;

B) Mecanismul de dare a focului;

C) Închizătorul;

D) Mecanismul de alimentare;

E) Patul ori partea de asamblare;

F) Accesorii;

A) Țeava

Așa cum remarca literatura de specialitate, țeava servește la dirijarea glonțului, imprimând acestuia o mișcare de rotație în jurul axei, necesară stabilirii traiectoriei. După cum este cunoscut, în limbaj tehnic, prin țeava se înțelege acea piesă din metal – sticlă sau alte materiale –, de  forma cilindrică și goală în interior, cu lungimea mai mare în raport cu diametrul ei exterior. La armele de foc, țeava este confecționată din oțel. Partea interioară a țevii poartă denumirea de canalul țevii. Axa canalului țevii desemnează linia dreaptă imaginară care trece prin mijlocul canalului țevii. Partea din față a țevii se termină cu o retezătură. La fel, partea din spate a țevii – denumită culată – se termină cu retezătura culatei. Țeava oricărei arme de foc prezintă și alte elemente componente, respectiv – camera cartușului, care are rolul de a introduce cartușul;

–         canalul de racordare  – de forțare – reprezintă locașul de intrare al glonțului și e destinat pătrunderii progresive a glonțului în ultima zonă a țevii, adică în zona ghintuită a acesteia;

–         ghinturile țevii, servesc, așa cum am precizat, la imprimarea unei mișcări de rotație a glonțului. Prin ghinturi se înțeleg  acele canale longitudinale practicate pe suprafața interioară a țevii unei arme de foc care forțează proiectilul, în timpul parcurgerii țevii, să capete o mișcare de rotație în jurul axei sale. Prin mișcarea de rotație se asigură stabilitatea proiectilului pe traiectorie. Pereții laterali ai ghinturilor se numesc flancuri, iar intervalele dintre ghinturi poartă denumirea de plinuri. Flancul ghintului care obligă glonțul este denumit și flanc de atac, în timp ce flancul opus se numește flanc liber. În sfârșit diametrul canalului țevii poartă numele de calibru.

La țevile ghintuite, calibrul țevii se determină prin măsurarea distanței dintre două plinuri opuse, în timp ce la țevile lise, aceasta se stabilește prin diametrul nominalizat măsurat între pereții țevii. Astfel calibrul la armele cu țeava lisă (de regulă la armele de vânătoare cu alice) a fost calculat în felul următor: s-au fabricat sfere din oțel cu diametrul egal cu diametrul interior al diferitelor țevi de arme de vânătoare. Apoi s-au numărat câte bucăți, sfere din oțel, de o anumită mărime sunt într-un pfund (unitate de măsură a greutății egală cu aproximativ 0.5 Kg). Astfel sferele mici erau 12 la un pfund, cele mici erau 16 bucăți și așa mai departe. Deci calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor din oțel, având diametrul egal cu cel al țevii armei, ce intră într-o unitate de măsură a greutății.

Prin urmare, țevile armelor de foc se diferențiază între ele printr-o serie de criterii, acestea constituindu-se în tot atâtea elemente de identificare, astfel:

Calibrul

Potrivit literaturii de specialitate, cele mai întâlnite arme de foc au următoarele calibre:

–         la revolvere , între 7.62 mm și 11.43 mm;

–         la pistoale , între 4.55 mm și 11.50 mm;

–         la armele cu țeava lunga între 7.92 mm și 8 mm.

Numărul ghinturilor, acestea variind în funcție de tipul și modelul armei.

Sensul ghinturilor

La marea majoritate a armelor de foc sensul ghinturilor este spre dreapta, sensul ghinturilor spre stânga întâlnindu-se mai rar, de regulă în cazul armelor mai vechi.

Flancurile ghinturilor

Sub aspectul valorii de identificare criminalistică trebuie reținut faptul că dintre flancurile ghinturilor, șocul cel mai puternic este primit de flancul de atac. Obligând glonțul să se rotească într-un anumit sens, flancurile de atac lasă pe acesta urme mult mai vizibile decât flancurile libere.

Lățimea ghinturilor și a plinurilor

Subliniem faptul că, de regulă, ghinturile sunt mai largi decât plinurile, lățimea unui ghint fiind de două ori mai mare decât cea a unui plin. Lățimea ghinturilor și înclinația – în grade – a acestora formează așa numitul câmp al ghinturilor.

B) Mecanismul de dare a focului

Acesta este caracterizat prin sistemul de construcție, locul de amplasare, forma arcului declanșator, componentele transmisiei declanșării dintre trăgaci și percutor, sistemul de montare și locașul percutorului, forma și dimensiunea percutorului și știftul arcului. Percutorul este o parte componentă a mecanismului de dare a focului, având rolul de a lovi capsa pentru a se aprinde. Prin lovirea capsei percutorul creează pe fundul acesteia o adâncitură. Cum această adâncitură păstrează toate caracteristicile vârfului percutorului, ea prezintă o valoare deosebită pentru identificarea criminalistică. În raport cu tipul și modelul armei, percutorul poate fi acționat printr-un arc, fie printr-o piesa denumita cocoș.

Poziția percutorului pe capsă poate conduce la determinarea tipului de armă cu care s-a tras, deci la o identificare generică, deoarece urma lăsată pe vârful percutorului diferă de la un tip de armă la alta. De exemplu percutorul pistolului model 1933 lasă pe capsă o urmă sub forma de virgulă îngroșată, în timp ce la pistolul «Parabellum» urma percutorului este foarte mică, rotundă și ascuțită. La pistoalele «Beretta» urma percutorului pe capsă are diametrul mare și fundul neted.

C) Închizătorul

Compus din două grupe de mecanisme – mecanismul de blocare-deblocare  și sistemul de ghidare și fixare – închizătorul are rolul de a închide canalul țevii pe timpul dării focului. Acesta preia cartușul din încărcător și îl introduce în cameră, asigurând astfel închiderea canalului țevii în momentul declanșării focului. La declanșarea exploziei cartușul este presat puternic înapoi, spre peretele frontal al închizătorului. Datorită acestui fapt capsa cartușului preia toate striațiile, reflectând, așa cum precizează literatura de specialitate, întregul microrelief al închizătorului , „asemănător unui negativ fotografic”. Remarcăm faptul că principiile de funcționare ale mecanismului de închidere a țevii diferă în raport cu tipul și modelul armei.

D) Mecanismul de alimentare

Acest mecanism are rolul de a asigura alimentarea cu cartușe a armei. Mecanismul de alimentare poate fi:

cu cursor , când alimentarea se face de pe bandă;

cu arc, din încărcător ori direct din magazia de cartușe – în cazul carabinelor.

Un element de valoare deosebită în identificare îl reprezintă gheara extractoare. Ca parte componentă a extractorului, aceasta are rolul de a prinde gulerul tubului, de a-l extrage din camera cartușului – în timpul mișcării înapoi a închizătorului – și împreuna cu pragul aruncător, de a arunca tubul afară. Din acest motiv urma ghearei extractoare va rămâne pe tub la identificarea armei cu care a fost tras. Pe tuburi mai pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum ar fi cele lăsate de pereții camerei cartușului, urmele încărcătorului, ș. a., toate cu valoare de identificare.

E) Patul ori partea de asamblare

Atât patul armei cât și alte dispozitive atașate la acesta au menirea, pe lângă asamblarea mecanismelor menționate, de a ușura mânuirea armei ori, după caz, de a asigura o mai mare stabilitate pe timpul tragerii.

F) Accesorii

Din rândul acestora distingem aparatele de ochire, care servesc la executarea ochirii pe timpul tragerii asupra țintei la diferite distanțe. Fără a intra în prea multe detalii, precizăm că la armele militare din dotarea trupelor de infanterie sunt folosite următoarele aparate de ochire:

–   aparate de ochire mecanice, compuse din înălțător și cătare;

–    aparate de ochire optice;

–  aparate de ochire cu grile și corectoare.

Figura 3.1.Componentele unui pistol

Un astfel de pistol este si Glock 17 cu calibrul de 9 mm. Glock 17 este unul dintre cele mai populare pistoale din lume. Este dotat cu sistemul "Safe Action“, care oferă o rată a focurilor moderată și constantă, de la primul până la ultimul glonț tras. Are 3 siguranțe mecanice independente și automate, ce sunt încorporate în sistemul de acționare a pistolului. Când trăgaciul este tras complet, toate cele 3 siguranțe sunt dezactivate, iar reactivarea lor se realizează automat, prin eliberarea trăgaciului. Pistolul este în deplină siguranță la cădere sau la orice alt șoc si funcționează fără probleme la temperaturi cuprinse între -40 si 70 de grade Celsius. Glock 17 este alcătuit din 34 de componente, un număr mult mai mic decât la pistoalele convenționale, astfel fiind redus riscul potențialelor probleme tehnice, cerințele de întreținere fiind și ele scăzute.

Componentele metalice principale ale pistoalelor Glock sunt supuse unui tratament special de durificare a suprafeței, numit "tenifer“ ce oferă durificarea suprafețelor interne și externe, aducându-le la o duritate puțin mai redusă decat cea a diamantului. În plus, tratamentul "tenifer“ face ca suprafața să fie 100% rezistentă la coroziune și contribuie la o uzura scăzută a țevii. Folosirea polimerilor cu un grad înalt de rezistență a redus cu 40% greutatea pistolului față de greutatea celor convenționale. Componentele polimerice nu necesită lubrifiere și orice curățare poate fi făcută cu apă și săpun. Corpul sintetic amortizează reculul datorită elasticității materialului. Ghintuirea țevii este hexagonala, proprietate care generează un profil mai neted, ce reduce considerabil gradul de uzură a țevii. Aceasta duce la minimalizarea depunerilor de reziduuri pe țeava și are ca rezultat o energie și viteză sporita a glontului tras. Materialele sintetice nu sunt afectate de diferențele de temperatură, umiditate sau coroziune. Suprafața mată neagră minimalizeaza reflecția luminii, reprezentând un avantaj în unele situatii tactice, iar suprafața exterioara fină și designul cu percutor ascuns micșorează posibilitatea pistolului de a se agață de haine. Glock oferă garantie de 40.000 de focuri pentru manson, țeava si corpul pistolului.

Caracteristici tehnice

calibru: 9mm;

cartuș: 9×19;

lungime: 186 mm;

înalțime: 138 mm;

lățime: 30 mm;

lungimea tevii: 114 mm;

greutate: 625 g (încărcat 905 g);

capacitatea încărcătorului: 17 cartușe standard, opțional 19 sau 33;

masa de apăsare pe trăgaci: 2,5 kg standard, optional 2-5 kg.

viteza inițială a glonțului: 360 m/s

rata de focuri: 40 focuri pe minut

Stabilirea tipului modelului si calibrului armei este posibilă în multe dintre situațiile întalnite în practica prin simpla studiere a inscriptiilor existente pe piesele armei. Exista si situatii în care inscriptiile lipsesc, fie datorita vechimii armei, fie datorită înlăturării acestora de către infractor. În aceste cazuri se studiează caracteristicile de construcție ale armei, ca de exemplu greutatea, lungimea țevii, lungimea totală a armei, sistemele de funcționare, de blocare, de montare a mecanismelor, de tragere, etc. Datele obținute sunt confruntate cu tabele sau cataloage în care sunt înregistrate caracteristicile armelor.

Figura 3.2 Calibrele armelor

La stabilirea tipului, modelului si calibrului armei se ivesc de obicei greutăți atunci când pentru expertiza a fost prezentată o arma de foc al carui model este puțin cunoscut. În aceste cazuri este necesar să se cerceteze marcajul de pe piesele armei si anume: inscripțiile de pe arma, marca fabricii, semnele firmei care a confecționat arma si alte semne. De exemplu, pistoalele de fabricație străină mai au în afară de cifrele ce compun seria armei, diferite inscripții care indică, de obicei, denumirea pistolului, firma si calibrul canalului tevii.   In lipsa de asemenea indicatii, se procedează la stabilirea datelor tehnice și a a particularitătilor de construcție ale armei cercetate, iar apoi, cu ajutorul tabelelor se determină modelul armei.

Figura 3.3 Datele tehnice ale unei arme de foc

Datele tehnice ale unei arme de foc sunt: lungimea totală, greutatea (cu și fără cartușe), calibrul, lungimea canalului țevii, grosimea peretelui țevii, numărul, direcția și lățimea ghinturilor.  Particularitățile de construcție ale unei arme de foc sunt: constructia tevii, sistemul de functionare (de dare a focului), schema de montare a țevii și a închizatorului, felul piedicii de siguranță și direcția de aruncare a tuburilor arse. În ipoteza în care arma nu a fost gasită este posibilă stabilirea tipului, modelului si calibrului pe baza

datelor desprinse din examinarea tuburilor si proiectilelor care au fost găsite la locul infractiunii.

Caracteristicile specifice ale tubului de cartus, cum ar fi prezența sau absența marginii ieșite din afara de pe fundul tubului sau șanțului din jurul fundului tubului, prezența sau absența urmelor lăsate pe tub de diferite piese ale armei cum sunt: gheara extractoare, dintele opritor, capul închizătorului sau furca închizătorului, constituie o baza suficientă pentru stabilirea tipului de armă.

Un pistol are o singură cameră, iar cartușele sunt introduse acolo pe rând dintr-o magazie (încărcător). Acest tip de armă se armează (reîncarcă) automat și aruncă afară tubul gol al cartușului după ce proiectilul (glonțul) a plecat. Ele pot fi automate sau semiautomate. Sistemul de funcționare și mecanismele pistoalelor sunt mult mai complicate d.p.d.v. tehnologic, iar acest lucru aduce și avantaje dar și dezavantaje. De exemplu în cazul pistoalelor, în funcție de model, acestea pot trage consecutiv, fără a fi nevoie de o reîncărcare și 17-19 focuri, în funcție de capacitatea magaziei (încărcătorului), în timp ce în cazul revolverelor majoritatea dintre ele pot executa numai 6 focuri consecutive. Printre dezavantajele pistoalelor în comparație cu revolverele putem enumera probabilitatea apariției incidentelor de tragere mult mai mare, tocmai datorită sistemului și mecanismului ceva mai complicat

Există cazuri când examinarea stării tehnice a armei se realizează asupra armelor ce au fost găsite și scoase din fântâni, râuri, WC-uri, unde au stat un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Dacă arma nu poate fi demontata se va proceda la fotografierea ei cu raze gamma, ceea ce permite să se stabileasca particularitățile de construcție ale armei respective.

3.2 Elemente definitorii în caracterizarea revolver-ului 9 mm

Revolverul este o armă de foc individuală, cu repetiție, dotată cu un cilindru rotativ ce conține mai multe camere de ardere pentru cartușe, care prin rotație vin pe rând în dreptul țevii. Este o armă portativă, care se mânuiește cu o singură mână, având camera cartușului în afara țevii, într-o piesă specială numită „butoiaș” care are mai multe camere de cartușe (de obicei șase).

Din punct de vedere istoric, revolverul a apărut mai devreme, apariția lui fiindu-i atribuită lui Samuel Colt undeva prin 1836, în timp ce principiul de funcționare al pistolului a  apărut în jurul anului 1885, invenția datorându-se lui Stevens Maxim, iar apariția cu adevărat a pistoalelor datorându-se lui Hugo Borchardt și Georg J. Luger.

Revolverul a fost o armă individuală foarte răspândită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, fiind utilizat atât de personalul forțelor armate și de poliție, cât și de simplii cetățeni, datorită ușurinței cu care putea fi folosit cu o singură mână, a tirului cu repetiție rapidă, a relativei siguranțe în exploatare și a întreținerii simple. Treptat, pe parcursul secolului al XX-lea a pierdut însă teren în fața pistolului semiautomat, deși susținătorii revolverului scoteau în evidență faptul că acesta era mai sigur în exploatare: în cazul unui rateu, pistolul trebuia armat din nou, operație ce necesita folosirea ambelor mâini, în timp ce la revolverul cu dublă acțiune era suficientă doar o nouă apăsare pe trăgaci.

Principiul de funcționare a revolverului, ca armă de foc cu repetiție, se bazează pe rotirea, după fiecare foc, a „butoiașului” (cilindrul rotativ ce conține cartușele) având ca scop aducerea pe rând a fiecărui cartuș în poziția de tragere, mai exact în dreptul țevii și al percutorului.

După executarea fiecărui foc poate fi necesară armarea mecanismului de percuție (în cazul „revolverelor cu simplă acțiune”) sau nu este necesară armarea (în cazul „revolverelor cu dublă acțiune”). Spre deosebire de pistoalele semiautomate, tubul gol al cartușului tras nu este aruncat după executarea focului, ci rămâne în cilindrul rotativ (butoiaș). După epuizarea cartușelor, pentru reîncărcare (la majoritatea revolverelor) trebuie rabatat butoiașul în lateral, extrase tuburile cartușelor trase și reintrodus cartuș cu cartuș în butoiaș. La unele mărci de revolvere această operație se face prin „frângerea” armei (ca la puștile de vânătoare), realizându-se astfel accesul la locașurile cartușelor din butoiaș.

Tipuri de revolvere:

Revolvere cu simplă acțiune

La revolverele cu „simplă acțiune” (în engleză: single-action) la tragerea fiecărui foc era necesară armarea manuală, prin tragerea spre poziția din spate a „cocoșului” (piesă metalică denumită astfel deoarece inițial avea forma unui cap de cocoș, cu creastă zimțată). Această acțiune rotea „butoiașul” cu o poziție, aducând astfel un nou cartuș în dreptul țevii. Prin apăsarea trăgaciului cocoșul se deplasa spre poziția din față, angrenând percutorul care lovea capsa cartușului și producea astfel aprinderea încărcăturii. Urma o nouă armare și o nouă apăsare pe trăgaci etc., până la epuizarea cartușelor din butoiaș. În filmele western se poate vedea uneori o metodă de tragere extrem de rapidă folosind revolverul cu simplă acțiune. Pistolarul scotea rapid revolverul și îl poziționa în dreptul centurii, puțin spre lateral, cu țeava îndreptată spre țintă, iar cu mâna cealaltă lovea rapid cu muchia palmei „cocoșul” revolverului (spre înapoi), care în acest fel se arma. Trăgaciul revolverului era ținut permanent apăsat în tot acest timp, iar arma trăgea într-o succesiune foarte rapidă, aproape ca o armă automată modernă, aceast lucru depinzând, evident, de abilitatea pistolarului. Această metodă de tir rapid (în engleză: fanning) avea și dezavantaje, ca imprecizia tragerii (nu mai exista timpul necesar pentru ochire, totul depinzând de experiența și abilitatea trăgătorului de a nimeri ținta), supraîncălzirea armei (daca „fanning-ul” era practicat fără pauză) și uzura mai rapidă a revolverului decât la tragerea normală (în special a piesei care oprește „butoiașul” în poziția cu camera de ardere aliniată cu țeava)

Revolvere cu dublă acțiune

O perfecționare a mecanismului de tragere a apărut odată cu revolverele cu „dublă acțiune” (în engleză: double-action). La aceste arme cocoșul se armează simultan cu apasarea pe trăgaci, obținându-se astfel o mânuire mai simplă și un tir cu repetiție mai rapid. Apăsarea pe trăgaci (care are o cursă mai lungă decât la revolverele cu „simplă acțiune”) generează trei efecte:

„cocoșul” este tras spre înapoi, în poziția armat;

simultan, cilindrul rotativ („butoiașul”) este rotit cu o poziție, aducându-se următorul cartuș în dreptul țevii;

percutorul este eliberat pentru a lovi capsa cartușului, executându-se astfel focul.

Toate revolverele au un cilindru rotativ (cunoscut și ca „butoiaș„) care se rotește, având ca scop aducerea unui cartuș în poziția de tragere, mai exact în dreptul țevii și al percutorului. Se poate spune și că orificiile din cilindru rotativ în care se introduc cartușele, îndeplinesc rolul de „cameră a cartușului„. O altă mare diferență față de pistoale este că în cazul revolverelor, tubul gol nu este aruncat după executarea focului, el rămâne în cilindrul rotativ. De asemenea în cazul majorității revolverelor este necesară armarea după fiecare foc în funcție de tipul lor, pentru că și aici tehnica a evoluat și în prezent există revolvere: „single action” și „double action„.

Datorită construcției și funcționării mai complicate, pistolul este oricând expus unor incidente în funcționare, în special în ceea ce privește realimentarea camerei cartuș în timpul tragerii. După apariția noilor modele de pistoale, concepute și realizate din materiale composite precum și a munițiilor de bună calitate, argumentul devine discutabil. Aici trebuie probabil să facem apel și la logică. Dacă în timpul funcționării pistolul are mai multe piese în mișcare, expune mai multe elemente susceptibile a se bloca conține mai multe arculețe și are mai multe orificii prin care praful și mizeria își pot face loc, revolverul are o construcție mai compactă, mai robustă cu mai puține piese expuse. Nu numai arma poate crea însă surprize, ci și muniția, un eventual rateu (capsă defectă) nefiind exclus, situație în care pistolul pretinde manevrarea manuală a culatei, ceea ce înseamnă timp ce uneori poate fi prea lung. Chiar și pistoalele de calitate pot produce surprize cu atât mai neplăcute cu cât ele se pot întâmpla oricând, chiar și atunci când o fracțiune de secundă, poate însemna diferența dintre viață și moarte. Un revolver bine întreținut însă, nu se blochează și chiar în cazul unui cartuș defect, problema se rezolvă simplu și rapid apăsând încă odată pe trăgaci.
Cu o singură condiție: cartușul defect să nu fie ultimul.

Colt – revolverul favorit al armatei și al pionierilor vestului american

Revolverul inventat de Samuel Colt, deși oficial era denumit „pistolul revolver Paterson”, a rămas în limbajul popular ca „revolverul Colt”, sau chiar mai simplu – „Colt”, devenind o moștenire culturală și industrială și aducând o importantă contribuție la dezvoltarea tehnologică militară.

Printre cele mai vestite modele de revolver produse de Colt se numără și așa-numitul Walker Colt, folosit de către cavaleriștii americani în perioada războiului mexicano-american. Samuel Colt și firma Paterson au perseverat în perfecționarea revolverelor produse, reușind să devină furnizori oficiali ai Armatei SUA. Un model deosebit de apreciat în acea perioadă a fost revolverul Colt .45 (utiliza muniție de calibrul 0,45 inches), una dintre armele despre care s-a spus că „a clădit istoria Americii”. Acest model a fost realizat în anul 1851, succesul său ducând la perfecționarea continuă a revolverului, prin variantele apărute în anii 1878 și 1898. Revolverele Colt au fost poreclite The Great Equalizer de către americani, deoarece aceste arme de foc puteau fi încărcate și folosite de oricine, comparativ cu pistoalele anterioare apariției lor, pistoale care necesitau dexteritate și o forță pe care nu o puteau avea copii, bătrânii sau persoanele nefamiliarizate cu ele.

Smith & Wesson – revolverul favorit al bandiților și al dueliștilor

În anul 1852 inginerii Horace Smith și Daniel B. Wesson și-au unit forțele pentru a produce arme de foc de mici dimensiuni, înființând corporația Smith & Wesson, la Norwich, Connecticut. Celebritatea acestei firme a unor ambițioși antreprenori americani a venit odată cu producerea pe scară largă a revolverului Smith & Wesson Model 1. Succesul respectivului modelul s-a datorat unor inovații tehnice, în primul rând un cilindru rotativ („butoiaș”) superior calitativ celui creat de Samuel Colt, cilindru realizat prin colaborarea cu inventatorul american Rollin White. Și alți producători de arme de foc au preluat invenția lui White, ceea ce a dus la un proces pentru drepturi de autor, câștigat de Rollin White în anul 1862.

Revolverele produse de Smith & Wesson în Springfield, Massachusetts, unde se mutase ulterior firma, au devenit repede armele preferate ale aventurierilor și nelegiuiților, dar și ale oamenilor legii și dueliștilor din „Vestul Săllbatic”. Corporația Smith & Wesson a devenit celebră nu numai datorită multitudinii de tipuri de revolvere produse, ci și datorită varietății de cartușe produse pentru marile companii de armament americane. Odată cu izbucnirea Războiului Civil American, comenzile de armament primite de Smith & Wesson au crescut mult, revolverele produse de această companie demonstrându-și eficiența, comparativ cu revolverele produse de firmele rivale Colt, Winchester, Browning etc. Revolverul Smith & Wesson Model 3 a fost arma favorită a celebrului pistolar și om al legii Wyatt Earp. Același model a fost utilizat și de armata SUA în campaniile sale împotriva unora dintre triburile de amerindieni din vestul și sudul Statelor Unite. Firma Smith & Wesson este și în prezent cel mai mare producător și vânzător de arme de foc de mici dimensiuni de pe teritoriul Statelor Unite.

CAPITOLUL IV. Metode și tehnici de identificare a armelor pe baza urmelor proiectilului

4.1 Identificarea armei dupa urmele create de glonț

Identificarea armei cu care s-a săvârșit o infracțiune reprezintă scopul final al oricarei expertize balistice judiciare. Procesul de identificare constă în examinarea comparativă a gloanțelor, a tuburilor descoperite, în corpul victimei sau la fața locului, cu gloanțele sau tuburile trase experimental cu arma găsită în campul infracțional ori ridicate de la o persoană suspectă.

În anul 1835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracțiuni de omor comisă cu arma de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urmă care nu avea corespondență în tiparul pentru gloanțe descoperit la domiciliul persoanei bănuite.

Alexandre Lacassagne în anul 1889, profesor de medicina legală la Lyon, a descoperit pentru prima dată importanța striațiilor lăsate de ghinturile țevii pe proiectil în procesul identificării armei de foc.

La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în 1888 o tragere experimentală cu o armă în litigiu, obținând un proiectil model de comparație și a efectuat o examinare comparativă a proiectilului în litigiu cu cel tras experimental, la microscop, constatând că striațiile celor două proiectile sunt identice. Cercetările lu Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (1891-1955) care în Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a științei criminalistice.

În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulți alții, Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a orșului Stuttgart. Acesta împreună cu Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai bune metode de recuperare a gloanțelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de esență moale, tuburi cu apă, cărți groase. De asemenea, au dezvoltat sistemul de ilustrare fotografică a urmelor comparate.

Procesul de identificare a unei arme de foc parcurge două faze:

a)     În prima fază se determină grupul sau categoria căreia îi aparține arma, în baza caracteristicilor generale reflectate de urmele formate pe proiectil si pe tub, referitoare la modelul, tipul, calibrul armei etc.

b)     În a doua fază are loc identificarea propriu-zisă prin examenul comparativ al caracteristicilor individuale, specifice fiecărei țevi ghintuite și fiecărui ansamblu al mecanismelor de tragere.

Necesitatea de a stabili tipul și sistemul unei arme de foc pe baza unui glonț tras, a unui tub ars sau a altor urme balistice se impune în cazul comiterii unei infracțiuni la care infractorul a folosit o armă de foc, acestea constituind un indiciu deosebit de valoros pentru formarea cercului de bănuiți. Dacă infracțiunea a fost comisă cu o arma cu țeavă ghintuită modelele de identificare generale se bazează în principal pe studierea macroscopică a glonțului și a tuburilor arse.

Studierea glonțului indică tipul și sistemul armei din care a fost tras, ținând cont de forma, dimensiunea și greutatea glonțului care pot indica felul armei: pușca, pistol sau revolver. Forma alungită, ascuțită la capăt a glonțului în greutate de cca. 30 g și lungimea 28 mm. indică o arma cu țeavă lungă. Glonțul de revolver este cilindric si are vârful bont, iar cel de pistol are vârful rotunjit.

Diametrul (calibrul) glonțului măsurat cu micrometrul în partea cea mai groasă indică, în general, calibrul armei. Glonțul destinat pentru o anumită armă nu poate fi însă introdus nici înainte, nici după tragere, într-o armă prin gura țevii, deoarece, în primul caz, calibrul propriu-zis al glonțului este cu 0,2 – 0,5 mm. mai mare decat calibrul țevii, iar după tragere părăsind țeava, revine la dimensiunile inițiale sau capătă unele deformări longitudinale.

Urmele ghinturilor si ale plinurilor pe glonțul tras indică cu precizie construcția interioară a țevii armei cu care a fost tras. Glonțul trecând prin țeavă, este supus acțiunii acesteia și reprezintă negativul suprafeței interioare a țevii. Suprafețele proeminente dintre ghinturile țevii apar pe lângă cămașa glonțului sub forma de șanțuri.

Lățimea urmelor câmpurilor de pe glonț este egală cu lățimea câmpurilor din țeava armei cu care s-a tras. Lățimea câmpului se măsoară, de obicei, între marginile de jos ale acestuia.

Lungimea pasului care este unghiul de răsucire a ghinturilor în raport cu axa longitudinala, indică tipul armei.  Când nu se gasesc pe glonț striațiunile oblice produse de plinurile dintre ghinturi, toata camașa fiind acoperită cu striații longitudinale, criminalistul trebuie să se gandească la două posibilități:

a) Glonțul a fost tras dintr-o armă a carei țeavă fost puternic atacată de oxizi, iar datorită acestui fapt glonțul nu are imprimată mișcarea helicoidala, caracteristică armelor cu țeavă ghintuita, glonțul trecând prin țeavă fără a mai fi înșurubat între ghinturi;

b) La comiterea infracțiunii autorul s-a folosit de cartușe care nu au fost destinate pentru sistemul sau chiar tipul de armă respectivă.

Un alt element care poate ajuta la identificarea generală a armei de foc este semnul fabricii din care se poate deduce proveniența muniției. Acest semn se află pe partea posterioară a glonțului.

Tubul ars găsit la cercetarea locului infracțiunii va fi studiat din următoarele puncte de vedere:

a) Mărimea, forma si greutatea lui, care indică tipul armei cu care s-a tras: pușcă, pistol sau revolver. Forma tubului si particularitățile formei lui limitează mult posibilitățile de a se folosi un cartuș de un anumit calibru la diferite alte sisteme de arme, care au același calibru si aceasta datorită construcției camerei de explozie a armelor;

b) Modul de sertizare: glontul este fixat în partea de sus, îngustata a tubului, numită gâtul tubului. Modul de sertizare poate indica locul de fabricație a muniției.

Inscripțiile de pe fundul tubului indică proveniența si locul fabricației muniției.  Dacă la cercetarea la fața locului infracțiunii, pe baza direcției tragerii s-a stabilit locul de unde s-a tras si daca în acel loc s-au descoperit tuburi arse, se poate deduce sistemul armei. De exemplu: T.T. cal.7,62 mm. BROWNING cal.7,65 mm. arunca tubul la dreapta; PARABELLUM mod. 1908 cal. 9 mm. si BERETTA mod. 1941 cal. 9 mm. arunca tubul in spate pe directia tragerii; WALTHER mod. 1938 cal. 9 mm. arunca tubul la stanga.

Când se cunoaște sistemul de arma cu care s-a comis infracțiunea, în cazul unei sinucideri cu aspect de omor, sau omor cu aspect de sinucidere, locul unde se află tubul ars, face posibilă stabilirea locului de unde s-a tras, fapt ce permite tragerea unor concluzii juste în ceea ce privește calificarea faptei.

Când la locul infracțiunii nu se gasesc tuburi arse, acest lucru indică urmatoarele aspecte:

              infracțiunea a fost comisă cu o arma care nu aruncă tuburile arse (revolverul);

              infractorul, foarte precaut, dupa comiterea infracțiunii a adunat corpurile delicte, cunoscând importanța acestora în identificarea armelor de foc.

Identificarea după urmele formate pe glonț presupune, în faza inițială, o delimitare a cercului armelor suspecte, prin excluderea din sfera cercetării a armelor ale căror caracteristici generale nu corespund caracteristicilor reflectate de glonț. Pentru aceasta se iau în calcul numărul golurilor și plinurilor ghinturilor, lățimea acestora, unghiul și sensul de răsucire, calibrul.

De asemenea, se impune și curățarea țevii armei de foc (sau a altui tip de armă), în scopul înlăturării particulelor de praf, rugină, reziduuri, etc. La efectuarea tragerii în condiții de laborator, este necesară tragerea din același tip de armament, cu aceeași gloanțe. Dacă arma este fabricată, atunci arma folosită la experiment, trebuie să fie construită exact după modelul original, adică exact după arma care a fost folosită la comiterea infracțiunii.

Tragerile se efectuează în dispozitive speciale, denumite captatoare de proiectile, care pot fi de mai multe tipuri: cutii sau lăzi lungi dreptunghiulare, umplute cu vată ori cîlți și împărțite pe compartimente (în prezent fiind cele mai utilizate); tuburi de circa 4m cu apă și închise cu membrană de cauciuc, cutii cu compartimente umplute cu materiale plastice, important fiind să se obțină proiectile de comparație de bună calitate.

Captatorul de proiectile în varianta folosită în țara noastră este format dintr-o cutie lungă de aproximativ 3m, cu o lățime de circa 40cm, împărțită în mai multe compartimente (sertare), umplute cu vată. Pereții compartimentului sunt din carton, astfel încît prin verificarea fiecărui compartiment să se poată stabili în care din ele s-a oprit proiectilul, întrucît unul dintre cartoane nu mai este perforat. În legătură cu numărul tragerilor, este important să precizăm că el este limitat la aproximativ 3-5 focuri, fiecare proiectil fiind ambalat separat, indicîndu-se numărul tragerii, data și expertul care a efectuat-o.

Se mai pot efectua examene comparative pe diagrame realizate la striagrafe care descriu grafic relieful proiectilelor. În fine, este posibilă recurgerea la procedeul rulării proiectilelor pe suporturi plastice (ceară, aliaje termoplastice). Începând cu anul 1989, Poliția tehnico-științifică franceză studiază un sistem de măsurare profilometrică și analiză a imaginii, apelîndu- se la un palpator, un convertizor analogic digital și la un calculator care reconstituie imaginea tridimensional.

Identificarea individuală a armelor de foc cu țeavă ghintuită.

–        Identificarea pe baza gloanțelor.

Canalul țevii armei de foc cu țeava ghintuită, poartă întodeauna urmele uneltei cu care a fost lucrată, urme ce apar sub forma de striații fine, microscopice, caracteristice pentru fiecare lot de fabricație și care se reproduc cu fidelitate pe cămașa glonțului tras. Aceste striații, la început sunt asemanatoare la lotul de arme fabricate într-un anumit timp, dar cu cât arma este folosită mai mult, fiind supusă și agenților atmosferici si acțiunii gloantelor, canalul țevii se individualizează, fapt ce determină crearea de catre plinurile dintre ghinturi a unor caracteristice ce nu se găsesc la altă armă. Identificarea individuală a armei dupa glonț se face pe baza acestor striații create de canalul țevii si reproduse perfect pe cămașa glonțului.

–        Examinarea la microscopul comparator

Microscopul comparator dispune de două obiective si de un singur ocular, în câmpul căruia vor fi reunite, în perfecta continuitate cele două imagini ale obiectivelor. Compararea gloanțelor se face pe porțiuni, de aceea suporturile de susținere pe care sunt așezate proiectilele vor fi mișcate sincronizat, pentru ca acestea să prezinte, în succesiune, aceleași fațete.

Deosebita însemnatate o are iluminare incidentă, cu aceeași intensitate și din același unghi. Iluminarea difuză, obținută natural sau artificial este indicată la examinarea câmpului de striații mai mari si clare. Iluminarea laterala, sub un unghi de 30-45 față de planul obiectului examinat reliefează în mod satisfăcător detaliile urmelor, fără a le denatura. Această metodă permite observarea directa a continuității sau discontinuității liniare a striațiilor formate de glonț de particularitățile microreliefului țevii.

a)                                   b)                                        a)                                   b)

Figura 4.1   Striatii create de ghinturi pe camasa glontului observate si fotografiate cu ajutorul microscopului comparator

a) – litigiu

b) – model de comparare

–        Tehnica de rulare a proiectilului.

Această metodă constă în rularea proiectilelor pe mase ceroase, aliaje metalice moi, celuloid sau alte materiale plastice care pot reduce microrelieful de pe ele.   În unele cazuri copiile se obțin perin acțiunea mecanică (apăsarea proiectilului pe suportul folosit pentru rulare), iar în altele, prin acțiunea termică, glonțul încălzindu-se până la o anumită temperatură spre a se putea imprima pe suport.

Rularea se poate efectua normal, cu ajutorul unei rigle sau a unui dispozitiv, în care glonțul se fixează la capete, pe axa sa longitudinala. Înainte de rulare, glonțul se curăță, pentru ca microrelieful să nu conțină impurități care să denatureze urma. Rezultatele rulării se fixează fotografic. Examinarea comparativă se face atât pe fotografii cât și direct, pe copiile obținute la microscop.

Prezintă avantajul păstrării intacte a proiectilelor corpuri delicte, pentru reluarea ulterioară a examinărilor, a transpunerii în suprafața plana, dar în același timp, prezintă în numeroase cazuri dezavantajul unei reproduceri incomplete a detaliilor mici.

–        Tehnica fotografică

Procedeele fotografice se folosesc nu numai ca mijloc de fixare a ceea ce s-a obținut printr-una din metodele de comparare, dar și ca metoda independentă de comparare, fotocopiile constituind obiecte de comparare.

Se cunosc două metode fotografice: fotografia panoramică și așa numita “desfasurare optică a proiectilului”.

Prima metodă de comparare consta în fotografierea pe secțiuni longitudinale a suprafeței glonțului, care apoi se asamblează tăindu-se părțile care se repeta.

Pentru a doua metodă se folosește conversograful, care permite reproducerea pe peliculă a întregii suprafete a proiectilului, datorită mișcării sincronizate a platanului care susține proiectilul și peliculei din aparatul fotografic (mișcarea platanului și a peliculei se face în sens invers). Compararea fotografiilor reprezentând suprafața cilindrică a doua gloanțe se face prin metoda continuității liniare (îmbucșare) sau prin cea a suprapunerii. În acest din urmă caz fotografiile se execută pe materiale transparente, colorându-se în culori diferite (folosindu-se metoda virării) pentru a se putea urmări mai ușor detaliile respective.

Identificarea după urmele formate pe tub prezintă un avantaj important față de identificarea după urmele existente pe proiectil, tubul rămânând intact în marea majoritate a cazurilor de trageri, spre deosebire de proiectil, care se poate deforma în impactul cu obiectele mai dure. Mai mult, tubul permite și identificarea armelor a căror țeavă nu conține suficiente caracteristici individuale, în special țevile lise. Din această ultimă categorie fac parte și armele de vânătoare , întâlnite pe scară largă și în țara noastră.

Principalele urme incluse în sfera cercetării de identificare sunt cele formate pe rozeta tubului de către percutor, peretele frontal al închizătorului, gheara extractoare, pragul aruncător și pereții camerei de explozie.

Percutorul. La declanșarea focului percutorul lovește capsa tubului imprimându-i o adâncitură caracteristică din punct de vedere al profunzimii, formei și plasamentului. Astfel, secțiunile transversale ale diferitelor percutoare pot fi: rotunde, ovale, pătrate, rombice, dreptunghiulare. Secțiunile longitudinale spre vârful percutorului iau și ele mai multe forme: ascuțite, plate, bombate, trapezoidale. Acestor caracteristici individuale li se adaugă: neregularități microscopice de pe vârful percutorului ce produc urme corespunzătoare pe fundul capsei sau deteriorări, rupturi la nivelul percutorului.

Peretele frontal al închizătorului. Din fabricație peretele frontal al închizătorului poartă urme de freză, dar pot apărea și urme de uzură ce se imprimă pe capsa tubului. Ca urmare a forței de recul aceste neregularități se pot imprima și mai bine.

Camera de explozie. De cele mai multe ori aceasta prezintă neregularități ce se vor imprima longitudinal pe suprafața exterioară a tubului, atât la introducerea acestuia în camera de explozie, cât și datorită dilatării tubului. Chiar și simpla introducere a tubului în arma de foc poate duce la apariția ,,zgârieturilor“ longitudinale pe tub.

Gheara extractoare. Poate produce o serie de striații pe gulerul tubului în momentul în care tubul se lovește de pragul aruncător și este expulzat în afară. Aceste urme sunt unice și redau aproximativ conturul muchiei ghearei extractoare. Astfel, au o deosebită valoare în identificare, dar, de obicei, sunt mai rare.

Pragul aruncător. Atunci când tubul ars este extras de gheara extractoare cu ajutorul forței de recul, baza tubului se lovește de pragul aruncător sau dintele opritor aflat în poziție opusă ghearei extractoare. Tubul ars este aruncat afară.

Pe gulerul tubului se creează, urma pragului care apare pe partea opusă striațiilor produse de gheara extractoare.

Pentru examinarea urmelor de pe tuburi se folosesc discurile Metzger care servesc la măsurarea unghiului format de urma percutorului cu urma ghearei extractoare.

Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator, căruia i se poate adăuga compararea de microfotograme executate separat pentru tubul în litigiu și cel tras experimental. Examinări comparative se pot efectua și pe baza mulajelor obținute după interiorul camerei de detonare, compararea realizându-se între tubul cartușului în litigiu și mulajul experimental. Firește că această examinare poate prezenta interes numai în condițiile în care pereții camerei de detonare au detalii caracteristice de identificare.

Identificarea armelor după urmele lăsate pe tubul cartușului

Acest tip de identificare are loc în aceleași condiții și faze ca la identificarea după urmele formate pe proiectil. Din numeroasa cazuistică a rezultat că identificarea după urmele formate pe tub prezintă un avantaj important față de identificarea după urmele existente pe proiectil, tubul rămînînd intact în marea majoritate a cazurilor de trageri, spre deosebire de proiectil, care se poate deforma în impactul cu obiectele mai dure. Mai mult, tubul permite și identificarea armelor a căror țeava nu conține suficiente caracteristici individuale, în special țevile lise.

Mijlocul tehnic de bază în examinare îl reprezintă microscopul comparator, căruia i se poate adăuga compararea de microfotograme executate separat pentru tubul în litigiu și cel tras experimental.

Examinări comparative se pot efectua și pe baza mulajelor obținute după interiorul camerei de detonare, compararea realizîndu-se între tubul cartușului în litigiu și mulajul experimental. Firește că această examinare are poate prezenta interes numai în condițiile în care pereții camerei de detonare au detalii caracteristice de identificare.

Claisificarea urmelor exacte pe tubul cartușului:

urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartușului din încărăctor, în camera de explozie)

urmele formate în timpul producerii împușcăturii (urma cuiului percutor, urmele peretelui închizătorului și urmele create de pereții camerei de explozie)

urmele formate în timpul extragerii tubulu cartuș tras (urmele extractorului, ale ejectorului și ale ferestrei de evacuare)

4.2 Urmele formate de proiectil pe corpul victimei și alte suprafețe materiale

Urmele principale ale glontelui nu reprezintă altceva decît rezultatul acțiunii directe exercitate. Conform doctrinei de specialitate, acestea se împart în 3 forme:

a)      urme de perforare, atunci când proiectilul a pătruns și traversat întreaga țintă;

b)      urme de pătrundere, atunci când proiectilul doar pătrunde în țintă, netraversându-l;

c)      urme de ricoșare, atunci când glontele este deviat la propriu de un obiect aflat în calea lui.

Urmele de perforare, adică acele urme care pătrunzînd în țintă, străbat și distrug materialul acesteia, le sunt caracteristice trei elemente identificatoare:

a)      orificiul de intrare;

b)      orificiul de ieșire;

c)      canalul.

Dacă grosimea țintei este foarte mică, perforarea conține doar două elemente, respectiv orificiul de intrare și cel de ieșire. Orificiile de intrare și de ieșire se deosebesc între ele prin anumite caracteristici pe baza cărora se stabilește direcția din care a pătruns proiectilul, direcție ce nu coincide, în toate cazurile, cu direcția de tragere, traiectoria glonțului putînd fi influențată de diverși factori, îndeosebi de ricoșare.

Pe corpul uman orificiul de intrare se caracterizează prin lipsă de țesut, diametrul său fiind apropiat de cel al proiectilului. Marginile orificiului sunt ușor îndreptate spre interior, pe ele găsindu-se, după cum se va vedea mai jos, și urme secundare (de exemplu inelul de frecare). Orificiul de ieșire nu prezintă lipsă de țesut. Canalul de perforare nu prezintă în toate cazurile o formă rectilinie, frecvent întâlnindu-se devieri ale proiectilului de către oase, ceea ce determină, uneori, ruperea acestuia în mai multe fragmente. În asemenea împrejurări se întâlnesc mai multe orificii de ieșire.

Pe îmbrăcăminte sau pe alte obiecte confecționate din material textil, orificiul de intrare este mai mic decît cel de ieșire, de regulă constatându-se și un transport de fibre spre interior. Orificiile de ieșire de pe îmbrăcăminte prezintă deseori și rupturi în cruce, asemănătoare rupturilor provocate de gaze. Examinarea acestor orificii trebuie să fie întocmită în paralel cu examinarea orificiilor de pe corpul uman, ele studiindu-se într-o anumită ordine. De exemplu: palton, pulover, cămașă, maiou. Totodată, examinarea se raportează la posibilitatea formării mai multor orificii, din cauza cutelor formate de îmbrăcăminte, cîteodată acestea creînd impresia, la prima vedere, că s-au tras mai multe focuri asupra corpului. O situație întrucâtva asemănătoare se poate întâlni și la orificiile de pe corpul uman formate, de exemplu, prin străbaterea brațului și apoi a toracelui, de către un proiectil.

Referitor la urmele ce se formează în obiectele lipsite de elasticitate, foarte fragile (cărămidă, piatră, etc.), practica criminalistică a demonstrat nu de puține ori faptul că orificiul de intrare creat de către glonț este mai mare decât diametrul proiectilului propriu-zis, fiind în prezența unei rupturi (sfărîmări) a țintei. La obiectele din lemn, diametrul orificiilor corespunde cu cel al proiectilului, practica arătând de fapt că acesta totuși se diferențiază într-o oarecare măsură, aici ținîndu-se cont și de gradul de uscare/umezeală a materialului lemnos.

La geamuri, perforarea capătă forma unui trunchi de con cu baza mare în direcția de înaintare a proiectilului, astfel că orificiul de intrare este mai mic decît cel de ieșire. Forma perforării depinde în bună parte de forța vie a proiectilului, pe măsura reducerii acesteia apărînd și crăpături radiale sau concentrice, ajungându-se chiar la aspectul unei simple spargeri a geamului cu o piatră.

În tăbliile metalice, marginile orificiilor formate sunt îndreptate în direcția de înaintare a proiectilului, ca și în cazul materialelor de consistență sau plasticitate asemănătoare. Particularități prezintă orificiile create de alice sau mitralii. La tragerile de la distanță redusă (sub 1m), acestea formează un singur orificiu, iar, pe măsura creșterii distanței, pe lîngă orificiul central, apar orificii laterale mici, pînă la dispariția orificiului central și formarea unei multitudini de orificii de pătrundere.

Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului, fiind alcătuit din țesuturi de consistență și duritate diferită. Țesutul osos se deosebește de celelalte țesuturi, în ceea ce privește consistența și rezistența sa, orificiile create în țesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului mai apropiate de mărimea reale a proiectilului. În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de factori:

unghiul de lovire

viteza glonțului

felul țesutului lovit

distanța de la care s-a tras

În cazul unor perforări perpendiculare, orificiul de intrare este rotund. În cazul unei perforări oblice, forma orificiului de intrare va fi ovală. Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracției musculare sau a contractării inegale a țesuturilor.

În cazul tragerilor de la mică distanță, (sub 10cm), orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacăra, presiunea gazelor și viteza mare). Gloanțele cu vârf ascuțit, vor forma orificii de intrare, cu marginile netede.

Datorită presiunii mari în camera cartușului, proiectilul nu găsește altă ieșire decât spre țeavă, unde datorită acțiunii ghinturilor și vitezei mari de deplasare, se imprimă mișcare spirală. Zborul glontelui pe traiectorie, după ieșirea din țeavă se poate solda cu:

pătrundere

străpungere sau ricoșare datorită densității obiectului, și unghiulu mic de incidență.

Urmele ricoșeurilor sunt urme de adîncime cu caracter dinamic create la suprafața obiectelor lovite de glonț,care se prezintă sub formă de striații sau crăpături. De obicei au aspectul unor șănțulețe deschise și puțin adînci, întoarse spre dreapta sau spre stânga,în funcție de direcția de răsucire a ghinturilor armei. Ele apar atunci cînd tragerea s-a efectuat de la o distanță mare sau sub un unghi de incidență mic, sau când ținta are duritate și densitate foarte mari. Cu cât unghiul de incidență este și duritatea obiectului sunt mai mici, lungimea urmei de ricoșeu este mai mare. Dacă obiectul lovit are duritate mare iar lungimea lui este mică, înseamnă că s-a tras sub un unghi de incidență mare, iar glonțul trebuie să fie găsit chiar la baza obiectului, sau în imediata sa apropiere. Datorită ricoșeurilor glonțul își modifică direcția de zbor și poate lovi obiecte sau persoane care nu care nu se aflau pe traiectoria sa inițială. De asemenea este posibil ca în momentul în care lovește ținta, glonțul să se deformeze sau să se spargă,formînd una sau mai multe schije,care se găsesc la diferite distanțe de obiectul din care a ricoșat. Dacă s-a deformat datorită mișcării dezordonate, glonțul creează ulterior un orificiu de pătrundere atipic, iar dacă s-a spart, formează una sau mai multe urme de suprafață.

În urmele de ricoșare există posibilitatea să se descopere microparticule metalice provenite din cămașa glonțului,sau alte microparticule caracteristice obiectelor pe care le-a străpuns, ori din care a mai ricoșat. În cazul ricoșeurilor multiple produse în spații închise, prin cercetarea atentă a tuturor obiectelor atinse de glonț, este posibilă determinarea direcției din care s-a tras, pornind de la locul în care a fost descoperit glonțul. Examinarea de laborator a urmelor de ricoșeuri, oferă totodată răspuns la întrebarea dacă ele au fost sau nu create de glonț. Striațiile urmelor de ricoșeu nu pot fi comparate cu modele create experimetal, deoarece asemenea experimente, pe lângă faptul că sunt foarte greu de realizat sunt și foarte periculoase, glonțul putând lua traiectorii imposibil de prevăzut.

Urmele secundare reprezintă totalitatea elementelor ce rezultă din acțiunea unor factori suplimentari ai tragerii. Urmele secundare pot fi împărțite în două mari categorii:

a)      urmele secundare care se formează indiferent de distanța de la care se trage;

b)      urmele secundare formate în procesul tragerii cu țeava lipită de corp sau de la mică distanță.

Referitor la urmele secundare, literatura de specialitate face trimitere la:

a)      inelul de frecare (de ștergere), ce se creează prin depunerea pe marginea orificiului de intrare a unor particule de unsoare, praf, rugină, etc.;

b)      inelul de metalizare, constând în depuneri de particule metalice desprinse de pe suprafața proiectilului, în momentul perforării unor obiecte cu un anumit grad de densitate, întâlnit, de exemplu, la străbaterea unor oase plate ale corpului uman.

Urme secundare formate la tragerile cu țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță:

a)      Rupturile provocate de gaze apar la tragerile efectuate la distanțe mai mici de 10cm, în funcție de tipul armei sau al muniției, și capătă o formă stelară, prin pătrunderea gazelor în orificiu și ruperea marginilor sale, ca rezultat al expansiunii lor rapide; Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcție de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor le întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10cm), iar mărimea acestora este în funcție de armamentul și muniția folosită. Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură de pulbere mare, ceea ce crează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea gazelor este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la distanță- în principiu- de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800atm.

O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze. La tragerilor efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere în direcția inversă sensului de înaintare a proiectilului a marginilor rupturii. Acest fenomen se explică prin faptul că, gazele pătrund ușor prin articole textile, prin orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat, ele revin producând ruptura materialelor textile și răsfrângerea marginilor ruputurii în direcția inversă sensului de înaintare al proiectilului.

Aceași situație o întâlnim și la tragerile cu țeavă lipită de cutia craniană, gazele pătrund sub piele, însă la contactul cu țesutul osos, revin și produc ruptura țesutului cutanat și răsfrângerea marginilor acestuia în sensul arătat. Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare cu cel de ieșire.

b)      Urmele gurii țevii se formează prin lipirea acesteia de corp, având un aspect apropiat de cel al inelului de contuzie;

c)      Arsurile provocate atât de gazele încinse, cât și de flacăra de la gura țevii sunt și ele tipice pentru tragerile de la foarte mică distanță, mai ales în cazul armelor automate; În momentul tragerii cu arma, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea țevii. Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din țeavă, ele se răcesc ca la o distanță de 10-20cm flacăra să dispară. Depunându-se în jurul orificiului de intrare, pe piele sau încălțăminte, particule incandescente vor provoca o arsură.

În cazul împășcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale, arsurile se datorează temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerii efectuate cu armă automată și în cazul cartușelor vechi, deoarece punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura țevii, fiindcă pulberea arde neregulat.

d)     Urmele de funingine, rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, depind de calitatea substanței explozive și de distanța de tragere. Pe lângă pulberea arsă, la formarea lor contribuie reziduurile din capsă, inclusiv reziduurile tragerilor anterioare. Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum, este mult mai mică decât acelei cu fum, și de o colorație mai deschisă. Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de intrare, de culoare neagră, datorită conținutului mare de cărbune. Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern, mai dens, și unul extern, mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se pot deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celalalt printr-o porțiune liberă neaferentă de funingine. La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine, poate fi mică sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine, pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil depundându-se pe pereți săi interiori. Funinginea depusă fomrează un inel al cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii.

e) Inelul de frecare se formează la gura orificiului de intrare, ori de-a lungul canalului de perforare. Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine, reziduri de pulbere arsă, reziduri metalice, și substanțe aderente la glonte. Inelul de frecare este de culoare cenușie și se observă ușor pe obiectele de culoare deschisă. Inelul de frecare al primului proiectil tras, prezintă resturi de ulei și mai puțină funingine pe când al doilea proiectil, va mări cantitatea de funingine, din inelul de frecare, depunând mai puține substanțe uleioase.

Urmele sonore ale armării, percuției precum și a detunării sunt folosite la identificarea genului și speciei armei, la baza acestei identificări stând caracteristicile acustice din timpul operațiunilor de încărcare, percutare și ardere a încărcăturii explozive.

Examinarea are loc prin intermediul unui aparat specializat sonografic, menit să înregistreze în mod grafic, toate caracteristicile generale și individuale ale zgomotelor produse de o anumită armă. Pentru o identificare mai aprofundată se face o examinare comparată a armelor.

Examinarea comparativă se face între sonogramele urmelor în litigiu și sonogramele model de comparație obținute cu armele ridicate de la inculpat. În cadrul stabilirii acestor urme se folosesc examinările acustice. Aceste investigații presupun examinarea urmelor sonore ale împușcăturii armării și percuției, servind atât la stabilirea tipului și modelului de armă cât și la identificarea propriu-zisă, pe baza examenului comparativ al sonogramei în cauză, cu sonogramele obținute prin tragerile experimentale.

Tatuajul, sau urmele lăsate de proiectil pe piele nu reprezintă altceva decât consecința pătrunderii în corpul uman a glontelui precum și imprimarea în dermă a resturilor de pulbere neagră sau arsă incomplet. La tragerile cu pistolul sau revolverul, tatuajul se formează la o distanță de până la 50cm, iar la armele cu țeava lungă la distanță chiar mai mare de 1m. Formare tatuajului, pe lângă condițiile menționate este determinată și de duritatea obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistență mare, va permite particulelor, de pulbere nearsă complet să pătrundă, pe când un obiect dens, nu va permite acest lucru particulelor depunându-se numai la suprafața sa.

Urmele de unsoare se formează în cazul tragerii apropiate,în jurul orificiului de intrare și au forma unor picături, care conțin elemente caracteristice compoziției uleiului folosit la conservarea armei și muniției. Aceste urme pot fi prezente la tragerile de la distanță mică și numai după primul sau al doilea foc,deoarece după mai multe focuri uleiul se arde datorită temperaturii ridicate existente în camera de explozie și în interiorul țevii.

Expertiza balistică a urmelor secundare ale împușcăturii.

Această expertiză este destinată descoperirii și fixării factorilor secundari ai tragerii cu arma de foc. Expertiza urmelor secundare ale împușcăturii se împarte în mai multe etape.

Examinarea preliminară

Examinarea preliminară a urmelor secundare își are rațiunea în examinarea obiectului presupus ce poartă urme suplimentare de tragere. Această examinare are loc prin intermediul microscopului optic, cu toate că, așa după cum afirmă Emilian Stancu, „rezultatele sale nu sunt întotdeauna concludente”.

Examinarea chimică

Aici sunt puse în evidență urmele suplimentare de împușcare existente în jurul orificiului de intrare, în țeava armei și pe mîna trăgătorului[55]. De exemplu, se caută identificarea nitraților și nitriților cu ajutorul reactivilor speciali, cum ar fi cei pe bază de brucină, impregnați pe o hîrtie fotografică. Hîrtia se introduce sub materialul presupus purtător de urmă, după care se calcă cu un fier cald, prezența nitriților conducînd la apariția unor puncte roșii.

Pentru identificarea nitriților pe mîna trăgătorului se mai apelează uneori la așa-numitul „test cu parafină”, care este mai curînd spectaculos decît concludent, ca, de altfel, întreaga examinare chimică, care nu este strict specifică, dînd rezultate pozitive și în alte cazuri, din care motiv el trebuie interpretat de organele judiciare cu rezerva cuvenit.

Așa numitul test cu parafină se caracterizează prin faptul că reziduurile de tragere se prelevează de pe mîna persoanei sau de pe oricare suport material pe care acestea se află, prin turnarea de parafină topită la care vor adera particulele. Problema cea mai are este că rezultatele obținute în baza acestui test, pot ieși la fel și în alte împrejurări, de aceea literatura de specialitate s-a pronunțat asupra inutilității acestui test, el fiind scos din practică.

Examinările spectrale

Îndeosebi microanaliza spectrală și spectrofotometria de absorbție atomică, servesc la punerea în evidență a particulelor de cupru, plumb ș.a. existente în urmele suplimentare. Prin aceste metode este posibilă punerea în evidență a elementelor inelului de metalizare și, de aici, determinarea naturii proiectilului.

Alte tehnici de descoperire sau delimitare a suprafeței în care se află factori suplimentari ai tragerii se bazează pe examinarea în radiații infraroșii, rezultatele fiind observate cu ajutorul transformatorului electronooptic sau fixate prin fotografiere. Hîrtia fotografică se introduce sub obiectul presupus purtător de urmă de funingine (de exemplu, o haină), după care va fi expusă la radiații infraroșii. Acestea vor străbate obiectul, cu excepția locului în care sunt particulele de funingine, impresionînd hîrtia în funcție de gradul de penetrare.

Dintre examinările cu caracter orientativ care pot servi, în coroborare cu alte date, la stabilirea faptului că o persoană a ținut în mînă o armă sau un alt obiect metalic, menționăm detectarea urmelor de metal cu ajutorul unei soluții de testare. Reacția dintre soluție și particulele metalice va determina apariția unei fluorescente specifice sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. Tehnica este denumită prescurtat TMDT (Trace Metal Detection Tehnique).

Inelul de ștergere este urma care, analizată cu atenție, evidențiază că deteriorarea de pe țintă, ori suprafața de pe care s-a ridicat a fost creată de un glonț tras cu o armă de foc chiar de la distanță mare. Acesta se formează atunci cînd glonțul iese din țeavă, antrenând praf, ulei, funigine, iar cînd trece prin țintă substanțele se șterg de pe acesta și se depun pe suprafața cu care intră în contact. Pentru indentificarea lui de ia în considerare faptul că are o culoare închisă și se găsește în jurul orificiului de intrare. Specialistul, analizând substanțele care compun inelul de ștergere poate stabili tipul pulberei cu care a fost încărcat cartușul, gradul de uzură a armei ,orificiul de intrare a glonțului, precum și calibrul acesteia.

Urmele secundare își găsesc importanța practică mai ales pe plan juridic, din simpla rațiune că la cercetarea acestora, expertul criminalist poate determina distanța de la care s-a tras, raportul de poziție în care se afla făptuitorul și victima atunci cînd s-a produs fapta ilicită, eventualele condițiilor expres ilustrate de către Codul Penal privitor la legitima apărare, etc.

La o tragere efectuată de la mare distanță, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare, întru-cât energia cinetică și viteza proiectilului scade, astfel încât, contactul cu sticla se aseamănă cu spargerea realizată de o piatră.

În scândura uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului, deoarece acesta va antrena în mișcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul verde, sau umed, va prezenta un orificiu de intrare, mai mic decât diametrul glonțului, datorită elasticității fibrelor.

Orificiul de ieșire, îl întâlnim numai atunci când, proiectilul nu și-a pierdut energia cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.

Expertiză privind rănile letale provocate de gloanțe

De la început, trebuie menționat faptul că acest studiu a fost realizat de către profesorii cercetători ai Universității de Medicină din Atlanta, Georgia. Aceștia au dorit efectuarea unui studiu privind efectul armelor de foc, precum și înțelegerea acestuia, a rănilor pe care acestea le pot provoca, cu scopul de a veni în ajutorul interpretării criminalistice a diferitelor cazuri. Utilizarea armelor de foc au produs 73,505 de cazuri de urgență în anul 2010 în Statele Unite ale Americii, și sunt a doua cauză principală pentru deces, după cea a accidentelor auto.

Unitatea principală de muniție pentru armele de foc este glonțul. Fiecare glonț este alcătuit dintr-o carcasă, un agent de propulsie și proiectilul, după cum se poate observa în figura de mai jos.

Figura 4.2. Diagramă privind componența unui glonț, și o ilustrație grafică privind diferite tipuri de gloanțe.

Urmele rezultate din rănile provocate de către arme sunt clasificate ca fiind perforante și penetrante. Rănile caracterizate ca fiind penetrante implică un proiectil ce țintesc un țesut moale, iar acesta rămâne în interiorul corpului. Rănile perforante sunt cele care intra și ies din interiorul corpului fără pierderea substanțiala a țesutului. Există totodată o a treia categorie de răni, cele avulsive, care includ la fel ca cele perforante, intrarea și ieșirea proiectilului, însă cu o pierdere foarte mare de țesut. Profesorii de la Univeristatea de Medicină din Atlanta au generat diferite tipuri morfologice de răni provocate de gloanțe și proiectile, după cum sunt ilustrate în figurile de mai jos. Imaginea A ilustrează o rană avulsivă, iar locul prin care proiectilul a intrat și a ieșit este delimitat de săgețile din imagine, în partea din mijloc a coastei drepte a victimei. Imaginea B, o penetrare cu intrarea chiar în partea dreaptă inferioară, lăsând mici fragmente metalice în lobul frontal. Imaginea C, ilustrează o rană cauzată de perforarea jumătății din stânga a osului humeral. Intrarea și ieșirea este delimitată de două mici săgeți plasate în imagine.

Figura 4.3 Răni provocate de proiectile.

(A)Rană avulsivă, (B) rană penetrantă, (C) rană perforantă.

În continuare, se face referire la modalitatea prin care țesutul este rănit. La interfața dintre proiectil și țesut, rana apare datorită unor mecanisme de întindere sau lovire. Similar efectului de undă cauzat de o piatră aruncată în apă, întinderea se referă la efectul pe care proiectilul îl cauzează formând o cavitate temporară. Adevărata porțiune a țesutului mort, sau a rănii acestuia, poate să fie foarte puțin mai mare decât cavitatea lovită, dar este mult mai mică decât cavitatea întinsă așa cum este ilustrat în figura 4.4.

Figura 4.4 Masa și viteza determină energia glonțului, care se transferă în țesutul viu, rezultând cavitatea.

Gloanțele care dețin cea mai mare energie formează cele mai mari cavități și au cel mai mare potențial de a răni un țesut. Cavitatea formată este de cele mai multe ori temporară sau permanentă. Cavitatea temporară urmează pasajul format de glonț. Cu toate acestea, efectul întinderii datorate unei cavități temporare pot rezulta în rănirea țesutului.

Un glonț care trece prin țesut formează o cavitate, caracterizată de marimea și adâncimea penetrării. De asemenea, acesta se poate roti în jurul centrului de masă. El nu urmează o direcție anume în interiorul țesutului. Se poate roti, ceea ce poate duce la adâncirea și lărgirea cavității permenante formate de acesta.

Fragmentarea gloanțelor reprezintă separarea de proiectil, parțială sau totală. Ceea ce este important de precizat este că gloanțele care au tendința de a se separa parțial în timpul impactului, precum cele cu puncte moi, pot crea mai multe răni, decât cele ce nu se separă. Gloanțele cu vârf moale și cele cu un vârf scobit au o rată mai mare de a se defragmenta, și de aceea sunt mai periculoase decât gloanțele militare.

Figura 4.5 Ilustrație privind efectele fragmentării gloanțelor.

Ultima componentă în interacțiunea dintre proiectil și țesut și principalul colaborator în ceea ce privește gravitatea rănii, este partea corpului rănită, precum și cacateristicile țesutului rănit, precum elasiticitea, densitatea, gravitatea, dar și coezivitatea internă. Fiecare țesut poate fi strivit, împreună cu proprietățile intrinseci ale acestuia, încetiniind proiectilul, luând în considerare canitatea de energie transferată. Cavitatea temporară poate fi asimetrică, și poate atinge 10-25 cm în diamtru, în cazul calibrelor mari. În general, această cavitate temporară nu are efecte semnificative. Cele mai suscceptibile țesuturi în cazul acestor răni, sunt cele cu o elasticitate redusă, aflate în apropierea densității apei, cum ar fi creierul sau splina. Structurile ce conțin fluide, cum ar fi inima sau intestinele pot fi de asemenea afectate. Țesuturile eslastice, cum ar fi plămânii sau muschii scheletului, sunt cei mai puțini suscceptibili în cazul acestor tipuri de răni.

Imagistica este o procedură critică în evalurea rănilor balistice. Radiografia convențională poate obțiune o imagine amînunțită a materialului balistic în interiorul corpului, și poate furniza o aproximare a locației fragmentării glonțului sau a deformării acestuia. Calibrul glonțului poate fi identificat prin radiografie, cu toate acestea, glonțul trebuie să fie intact.

Figura 4.6 Ilustrație privind străpungerea craniului unui individ în vârstă de 27 ani

Odată ce traiectoria glonțului a fost identificată, radiologistul trebuie să scruteze tractul și împrejurimile acestuia, pentru a vedea daca există posibile răni în ambele cavități, cea temporară sau permanentă. Chiar daca cavitatea temporară are un diametru ce poate ajunge până la 25 cm, valoarea maximă a acesteia apare cu milisecunde dupa intreare glonțului, iar riscul unei posibile răni a țesutului descrește. Este de asemenea foarte important pentru radiologist să țină minte faptul că, unele răni pot fi ascunse, dar trebuie sa fie suspectate. De exemplu, dacă traiectoria unui glonț trece printr-o porțiune a colonului fără semne specifice de perforare, rănile posibile ale acestuia nu ar trebui excluse.

Figura 4.7 Individ cu vârsta de 28 ani cu o împușcătură în partea dreaptă inferioară a pieptului

4.3 Mulajele urmelor de pe gloanțe

Metoda comparării mulajelor

Mulajul se poate obține prin desfășurarea unui strat gelatinos sau metalic, care, desprins de pe glonț și îndreptat în plan, reflectă urmele caracteristice interiorului țevii armei.

Sunt cunoscute două metode de redare a suprafețelor glonțului prin contact static:

1. Mulaje transparente, pelicule formându-se prin introducerea gloanțelor în diferite soluții gelatinoase;

2. Mulaje opace, pelicula obținându-se prin galvanoplastie.

La prima metodă, pelicula (mulajul) obținută se taie pe axa longitudinală, între urmele formate de câmpurile dintre ghinturi, după ce a fost tăiată la baza și la vârful glonțului. Apoi se desprinde de pe glonț și se lipește între două plăci de sticlă cu balsam de Canada. Pentru colorarea peliculei se poate folosi fucsina, roșu de Sudan sau un alt colorant care se dizolvă ușor în acetonă și acetat de amil, dar nu și în dicloretan. Acest mulaj redă exact detaliile și poate fi folosit direct la scoaterea pozitivelor fotografice.

La a doua metodă copia reliefului glonțului se obține prin depunerea unui strat metalic pe suprafața cilindrică a acestuia, cu ajutorul curentului continuu, într-o baie electrolitică. După nichelare glonțul se spală bine, apoi stratul de nichel – cupru se taie pe axa longitudinală, se indreapta și se fotografiază (se compara). Fotografierea este necesar să se facă concomitent la glonțul de la fața locului și la cel de comparat pentru a asigura o iluminare constantă.

4.4 Utilizarea sistemelor informatice în identificarea armelor de foc

Pe lângă mijloacele clasice de examinare (separată si comparativă) utilizate în expertiza balistica, de un real ajutor ar fi utilizarea unor sisteme automate, în vederea identificarii criminalistice. Se impune mențiunea că aceste sisteme informatice nu substituie activitatea de expertiză realizată de expertul criminalist specializat în domeniul balisticii judiciare, ci o sprijină prin restrangerea ariei căutarilor și comparărilor în evidențele manuale. Totodată, constituie cea mai însemnată inovație în domeniul criminalisticii, privind identificarea armelor de foc, de la descoperirea microscopului de comparare balistic acum aproape 80 de ani.

Legislația națională în materie deschide drumul pentru astfel de sisteme prin instituirea Registrului National al Armelor, în cadrul Inspectoratului General al Poliției Romane, ca sistem complex de prelucrare a datelor cu privire la evidența armelor, a deținătorilor de arme, precum și a operațiunilor cu arme si muniții. În realizarea atribuțiilor sale, Registrul National al Armelor beneficiază de datele înscrise în registrele de evidență, ținute de armurierii care produc arme si muniții, precum și de cele din certificatele de omologare, pentru armele fabricate in Romania; evidența armelor militare, a armelor de apărare și pază, precum și a munițiilor corespunzătoare, constituie informații secrete de stat și se ține în registre separate. Pentru armele produse în străinatate se au  în vedere datele din documentele de procurare, elementele de marcare aplicate pe arme, precum și certificatele de atestare a îndeplinirii condițiilor de omologare.

În ultima perioada de timp sunt testate sau utilizate sisteme complexe optico-mecanice computerizate, printre care se evidențiază:

sistemul ”Drugfire” produs de firma americană ”Mnemonic Systems Incorporated”;  aceasta constă dintr-un microscop optic prevăzut cu sursa de iluminare prin obiectiv (episcopică) și camera video care preia și transmite imaginea tubului sau a proiectilului unui computer. Acesta execută comparații bazate pe analizarea analogă a minuțiilor existente (urme striații) într-o singură platforma computer.

Sistemul ”IBIS” produs de firma americană ”Forensic Technology Incorporated”; bazat și compus în principal pe aceleași principii ca cel anterior, execută comparatiile bazate pe imagini preluate separat ale percuției în sine cât și a capsei de inițiere în ansamblu, ca și ale urmelor lăsate de ghinturile țevii. Codificarea minuțiilor se face matematic dupa metoda vectorială, ceea ce îi oferă posibilități de stocare si comparare a informațiilor sensibil superioare sistemului ”Drugfire”. Are douăă module:  Bulletproof  pentru gloanțe si Brasscatcher pentru tuburile trase.

Sistemul   ”NIBIN”  (National Integrated Ballistic Information Network), rezultat prin unificarea celor două. În vara anului 2001, echipamentul NIBIN era localizat în peste 250 de laboratoare ale forțelor de ordine federale americane, executând peste 10.000 de corelari, ce au facut legatura între peste 20.000 de infracțiuni. În acest sistem, sunt utilizate date digitale, rezultate din procesarea imaginilor bidimensionale, preluate de la glonț sau de la tubul ars. Au fost realizate si sisteme informatice care utilizeaza date digitale rezultate din procesarea imaginilor tridimensionale (se înregistreaza adancimea urmelor specifice), cu rezultate mai bune decat ale sistemelor care utilizeaza date 2D, în cazul examinării gloantelor.

Microscopia electronică cu baleiaj(MEB) , conjugată cu microscopia spectrală în radiații roentgen, efectuată cu microscopia electronică de radiații cu dispersie de energie. Acest gen de examinare permite o analiză punctuală a particulelor de pulbere descoperite pe mâna trăgătorului prin microscopie, urmată de analiza spectro-chimică propriu-zisă.

Microspectrofotometria în radiații infraroșii, efectuată cu aparate de tip „Nanospec”, permite analiza unor particule de pulbere cu diametrul de 20 milimicroni, stabilind cu certitudine natura lor, fără ca metoda să aibă un caracter distructiv. Aparatul se compune dintr-un micoscop cu detector în radiații infra roșii, un înregistrator spectral și un ordinator pentru interpretarea datelor.

Într-o prezentare sintetică, un sistem automat utilizat în identificarea criminalistică a armelor este constituit din:

1.  Componenta de recepție, care este responsabilă de prelucrarea datelor de la glonț sau de la tubul ars și de pregatirea lor pentru analiză. În general, componentele includ elemente hardware si software necesare pentru:

a)  preluarea datelor de la specimen (captured data) – informații cu termenul de date captate. Acestea sunt asociate cu fenomenul fizic ce servește la înregistrarea trăsăturilor suprafețelor probei. În cazul unei fotografii, de exemplu, fenomenul fizic fundamental este reflexia luminii de către suprafața obiectului, astfel încât datele captate corespund diferitelor intensitati ale luminii din diferite puncte de pe suprafața probei. Acest proces este executat de componente hardware specifice (senzori)

b)    codificarea datelor într-un format ce poate fi stocat si prelucrat de un computer. Aceste informații sunt cunoscute ca date digitale (digitized data). De asemenea, acest proces este executat de un hardware specializat;

c)   procesarea datelor digitale, în scopul analizarii si compararii. Acest proces, în mod normal, presupune anumite etape intermediare. Aceste date finale rezultate din procesare sunt cunoscute ca date normalizate (normalized data). Întregul proces se va numi normalizare a datelor și are la baza algoritmi de normalizare.

2.  Componenta de corelare este responsabilă de compararea seturilor de date normalizate si de organizarea rezultatelor pentru examinarea lor de catre utilizator. Termenul de componentă de corelare provine din aceea ca algoritmii de corelare sunt utilizați pentru compararea seturilor de date normalizate. În general această componentă include elemente software necesare pentru:

a)  evaluarea gradului de asemănare dintre două seturi de date normalizate. De baza sunt algoritmii de corelare;

b)    Organizarea rezultatelor compararii, daca sunt comparate mai mult de două gloanțe (de exemplu în ordine descrescătoare a gradului de asemănare);

c)   furnizarea de instrumente utilizatorului pentru verificarea rezultatelor obținute prin algoritmii de corelare. Aceasta sarcină este îndeplinita de G.U.I. (Graphic User Intreface).

Adițional căutarii automate în baza de date – care se constituie din imaginea tubului sau glontului vazuta prin microscopul comparator balistic si captata cu ajutorul unei camere video – compararea se realizează și  în funcție de atribute cum ar fi calibrul armei, impresiunea ghinturilor, direcția răsucirii, adâncimea ghintului, particularitățile închizatorului, forma cuiului percutor, poziția extractorului și particularitățile de expulzare a tubului.

Fiabilitatea bazei de date și a operațiunilor executate depinde de puterea rețelei informative și de calitățile acesteia. Conectarea la server a fiecărui laborator participant în rețea se realizează printr-o linie de comunicații digitale de mare viteză. În plus fata de opțiunile pe care le ofera microscopul comparator, expertul are la dispoziție o bază de comparare mare, deoarece imaginile stocate de toate laboratoarele sunt disponibile în sistem; mai mult, comparări simultane pot fi efectuate de mai multe laboratoare pe aceeași imagine. Când asemanarile apar, expertul solicită mijlocul material de proba original pentru a face comparare finală folosind microscopul balistic, deoarece ca proba în instanță este acceptata numai metoda standard a comparării balistice cu microscopul.

CONCLUZII

Prezenta lucrare abordează un mic segment al balisticii judiciare, acela al examinarii si identificării armelor de foc, privit prin prisma necesitatii acestor cunoștinte în cadrul probațiunii din procesul penal.

Punctul de plecare în constituirea balisticii judiciare ca ramura a tehnicii criminalistice este legat, în principal, de descoperirea metodelor de identificare individuală a armei de foc dupa gloanțele si tuburile arse.  Dacă studiem diferitele lucrări de specialitate apărute de-a lungul timpului, vom constata că, în afara elementelor de noutate și a diferitelor interpretări ale fiecărui ajutor, în toate aceste lucrări descoperim aceleași principii de bază ale balisticii și aceleași reguli generale cu privire la identificarea criminalistică. Acest fapt se datorează neschimbării caracterelor generale ale fenomenelor balistice, care au ramas la fel, chiar dacă s-au produs unele modificări produse de procesul stiintei si tehnicii.

În situația actuală, a ascensiunii fenomenului infracțional și implicit a creșterii numărului infracțiunilor comise cu arme de foc, este de necontestat rolul deosebit de important deținut de expertiza criminalistică în general si expertiza balistico-judiciara în particular, pentru soluționarea cauzelor penale si săvârșirea actelor de justitie.

La baza acestei lucrari se află in primul rând literatura de specialitate apărută în țara noastră printre care meționez: Emilian Stancu – “Criminalistica”; Camil Suciu – “Criminalistica”; Vasile Macelaru – “Balistica judiciara”; Ion Angelescu – “Expertiza fonobalistica judiciara”.  O importantă contribuție pentru realizarea acestei lucrari au avut-o si lucrările de specialitate straine, revistele si publicațiile care au ca obiect armamentul de foc, precum și sprijinul experților de balistică judiciară din cadrul Institutului de Criminalistică.  Deși, după cum am menționat anterior, balistica nu a înregistrat progrese deosebite în ultimii 20 de ani, totuși se poate remarca creșterea profesionalismului experților din domeniu, apariția de metode de cercetare noi și ceea ce cred că este foarte important, dobândirea de către expertiza ballistico- judiciara a unui loc bine determinat în cadrul procesului penal.

În concluzie, cele patru capitole pe care este structurată lucrarea fac referire la principalele aspecte ale cunoașterii armelor de foc accentuând problema expertizei si a identificării armelor de foc după urmele lăsate de acestea.

BIBLIOGRAFIE

Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuță, Criminalistica, Ed. Junimea, Iasi, 2001,

Berchesan V. – Cercetarea penala. Criminalistica – teorie si practica (indrumar complet de cercetare penala), editia a II-a , Ed. Icar, Bucuresti 2002;

Berchesan V., Dumitrascu I.N. – Probele si mijloacele de proba (mic indrumar de cercetare penala), Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti 1994;

Berchesan V., Ruiu M. – Tratat de tehnica criminalistica, Ed. Little Star, Bucuresti, 2004

Constatin Draghici, Adrian Iacob,op.cit,p.304,apud I. Angelescu, Expertiza fonobalistică judiciară, Editura M.I.,București, 1980

Daniel Atasiei, Criminalistică – suport de curs, Universitatea „A. Ioan Cuza”, Iași,

Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, Buc. 2004

F. Vasiliu și D. Bojin, „Microscopie electronică”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985;

I.Hurdubaie, „Informatica în criminalistică”, în R.C., nr.1/2000

I. Botos, “Cercetarea criminalistica a faptelor comise cu arme de foc”, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2002

Macelaru V. – Balistica judiciara, Ministerul de Interne, Bucuresti, 1972

Mihuleac E. – Expertiza judiciara, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1971

Ruiu M. – Investigarea omorului savarsit cu arme de foc, Editura Universul Juridic

Simion Gh. Doraș, Criminalistică, Editura Știința, Chișinău, 1996

Valeriu Manea, Constantin Dumitrescu, „Curs de tehnica criminalistica”, Ed. Școala militară de ofițeri activi a M. A. I.;

V.Dragomirescu, „Medicina legala”, Ed.Teora, București, 1992

V.Măcelaru, M.Dobrilă, I.Anghelescu, în „Tratat practic de criminalistică”, vol.III, p.154 și urm.; Constantin Dumitrescu, op.cit., p.63-65

V. Măcelaru, „Balistica judiciară”, Ed. Ministerului de Interne, București, 1972;

Legea nr.295/2004 privind regimul armelor de foc si al munitiilor in Romania

Resurse Web

1) http://www.creeaza.com/tehnologie/criminalistica/Expertiza-balistica-judiciara-321.php;

2)      http://www.criminalistics.ro;

3)      http://ru.scribd.com/doc/148333552/bibliografie;

4)     http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2006/Bibliografie%20selectiva.%20Criminalistica/Bibliografie%20selectiva%20Criminalistica.pdf.

5) http://www.anca.com.ro/?cat=1&paged=10

6) http://www.warhistoryonline.com