1.1. Importanța și actualitatea temei Aparatul locomotor poate fi expus unor afecțiuni ortopedice și traumatologice, datorate unor cauze multiple și… [307400]

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

1.1. [anonimizat], pentru a [anonimizat].

O bună parte din aceste mijloace terapeutice urmăresc evitarea parțială sau totală a [anonimizat].

[anonimizat] o parte a [anonimizat] a fost corectată chirurgical. [anonimizat], reechilibrarea dinamică a maselor musculare pentru a preveni sau remedia pe cât posibil eventualele devieri sau dezaxări ale axelor fiziologice și formarea unor noi reflexe.

Kinetoterapia este o componentă foarte importantă pentru procesul de vindecare. Astfel, kinetoterapeutul ajută pacientul să efectueze mai multe exerciții necesare recuperării forței musculare și a mobilității.

[anonimizat]. Unele ([anonimizat], picioarelor) au în plus un înveliș ( teacă sinovială) de aceeași natură cu membrană sinovială care acoperă capsulă articulațiilor mobile. Printre fibrele de colagen se află celulele tendinoase (tenocitele). [anonimizat] o serie de septuri conjunctive care separă fasciculele tendinoase. Despărțiturile acestea formează peritendonul intern și ele se desprind din peritendonul extern.

Tendonul se inserează fie direct pe os fie prin intermediul periostului. În primul caz se continuă cu fibrele de colagen ale osului. [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], suprafața de prindere pe os devine mult mai mare.

[anonimizat], se învelesc cu teci sinoviale formate dintr-o [anonimizat], și o [anonimizat]. Aceste teci sinoviale permit o mai bună alunecare a tendonului (figura nr.1.1). [anonimizat]. Între tendon și patul de alunecare a lui, legătura o face mezotendonul – o suită de straturi conjunctive ce conțin vase sangvine "în arcade" pentru nutriția tendonului (care este întotdeauna deficitară). Mezotendonul permite o bună mobilizare a tendonului în timpul contracției.

Asemănător tecii sinoviale a [anonimizat]. [anonimizat] (figura nr.1.2).

1.2. Scopul și ipotezele cercetării

Scopul lucrării este de a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], va putea să dea soluțiile terapeutice adecvate și să înlăture efectele nocive unui eventual traumatism.

Ipoteza de lucru pornește de la premisa că prin utilizarea unor exerciții fizice terapeutice și crearea unor programe de kinetoterapie pentru recuperarea tendonului Ahilian, se pot obține valori ale bilanțului articular al tendonului semnificativ mai bune și o scurtare a perioadei de inactivitate a sportivului care a suferit o accidentare.

Motivația pentru care am ales această temă a fost una pragmatică, datorita faptului că doresc ca lucrarea să reprezinte o reală punte de legătură între aspectul teoretic, al cunoașterii de către kinetoterapeuți a anatomiei, fiziologiei, biomecanicii, folosirea corectă a unor programe kinetoterapeutice, fundamentate pe cunoștințe teoretice solide, coroborate cu stăpânirea mecanismelor de producere a traumatismelor în activitatea sportivă.

Tratamentul de recuperare are drept scop restaurarea capacității funcționale a sportivului traumatizat, în vederea unei reintegrări rapide în sportul pe care-l practică, în familie și societate.

Metodologia tratamentului de recuperare funcțională este condiționată de următoarele aspecte:

tipul de leziune traumatică (contuzie, entorsa, luxație, fractura);

regiunea topografica interesată;

tipul de sechela posttramnatică;

durata suferinței posttramnatice;

perioada de activitate sportivă în care survine accidentul (perioada de pregătire sau competițională);

activitatea biologică individuală;

precocitatea aplicării tratamentului de recuperare funcțională.

Pentru realizarea unui tratament de recuperare funcțională eficient este necesar sa se facă apel la toate posibilitățile de care dispune medicina modernă, realizându-se așa-zisa recuperare multifuncțională. Tot în acest scop trebuie sa fie respectată conduita medicală ca țel terapeutic și recuperator de către sportiv și antrenor.

De asemenea, este important sa se asigure continuitatea pregătirii sportive în limitele permise de contraindicațiile locale, zonale sau generale ale traumatismului, pentru menținerea la cotă cât mai ridicată a nivelului de pregătire sportivă.

CAPITOLUL II FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

2.1. Traumatismele tendoanelor

TENDINITA este afecțiunea tendonului, ce se exprimă clinic prin acuze subiective dureroase și obiectiv prin modificări de formă și consistență. Ea poate surveni brusc, în urmă unui traumatism inițial sau lent în urma producerii unor modificări metabolice locale, printr-o suprasolicitare a segmentului respectiv. De cele mai multe ori, cele două cauze concură și favorizează afecțiunea, în sensul că pe un tendon cu modificări histochimice preexistente, un traumatism, chiar minor, produce leziunea care poate ajunge la rupturi de diverse grade.

Printre condițiile favorizante se pot enumeră: tulburările circulatorii, deprinderile biomecanice greșite, tulburările endocrine, greșelile metodice de pregătire, oboseală și supraantrenamentul, carențele alimentare. Prin inspecție se pune în evidentă o deformare a regiunii sub formă unei tumefacții de diferite mărimi. Palparea decelează o zonă infestată, dură, dureroasă, însoțită uneori de crepitații, precizând locul leziunii.

Manevra de întindere pasivă și mai ales activă a tendonului respectiv, produce durere localizată și iradiată. De asemenea, mișcarea activă de sens contrar a segmentului respectiv este foarte dureroasă, uneori chiar imposibilă. Ecomiografia localizează și precizează mărimea leziunilor. Tratamentul diferă în funcție de forma anatomoclinică și de studiul evolutiv în care a fost surprins sportivul.

În general, se recomandă masaje cu gheață în primele 48 ore, repaus segmentar (în cazurile acute chiar imobilizarea gipsată în poziție de relaxare a regiunii pentru 10-15 zile), antiinflamatorii, iar în perioada recuperatorie electroterapie și kinetoterapie.

Prognosticul rămâne rezervat în cazurile netratate sau superficial tratate, rupturile totale sau parțiale putând fi numeroase. Simptomatologia și tratamentul sunt cele menționate anterior, iar menajarea segmentară este mai îndelungată.

BURSITA

Bursele sunt formațiuni saciforme, delimitate de o membrană similară sinovialei, situate în vecinătatea articulațiilor, sau acolo unde pielea, tendonul sau mușchiul alunecă deasupra unei proeminențe osoase. Traumatizarea unei burse normale poate determina declanșarea unei bursite cu simptomatologie specifică. Accidental pot apărea bursite și în zone cu proeminențe osoase, dar fără ca acestea să fie dependente de membrana sinovială.

Traumatismul repetat determină modificări la acest nivel, sub forma unor formațiuni circumscrise, proeminente. La palpare se percepe o formațiune tumorala, cu pereții îngroșați, cu un conținut fluctuant, de cele mai multe ori nedureroasă și fără fenomene inflamatoare.

Tratamentul constă în puncții evacuatoare și instilații cu coagulante și hidrocortizonice, aplicarea de bandaje compresive, röntgenterapie, în condițiile unui repaus sportiv regional și drenaj limfatic.

TENOSINOVITA este o afecțiune de tip inflamator nespecific și metabolic, apărută la nivelul unui tendon și al tecii sinoviale a acestuia. Cauzele favorizante și declanșate sunt asemănătoare cu cele ale tendinitei, în etiopatogenie existând componente microtraumatice și metabolice.

Afectarea nu se mai limitează la tendon, ci implică și sinoviala, lucru ce face ca simptomatologia să difere.

Există două forme clinice – acută și cronică – una fiind câteodată stadiul tardiv al celeilalte. În formă acuta (exudativă) zona tendonului afectat este tumefiată, cu o senzație palpatorie de fluctuență din cauza lichidului intrasinovial, dureroasă la mișcările active, pasive și active cu rezistență, hipertermie cutanată regională. O dată cu evoluția bolii și în funcție de tratament, lichidul se resoarbe, rămânând numai straturile semigelatinoase de fibrină, care fac trecerea la formă cronică (uscată).

În acest stadiu tumefacția locală e mai mică și mai dură, iar la palparea regiunii, mai ales în timpul mișcărilor, se percep crepitații. Tratamentul în formele acute: crioterapia se asociază cu röntgenterapia, medicație antiinflamatoare și de la caz la caz, imobilizarea gipsată a regiunii pentru 10-15 zile.

Evoluția, în general, chiar dacă este bună, totuși prognosticul rămane rezervat în cazurile netratate, principala complicație fiind cicatricele aderențiale între tendon și sinovială. Ca forme anatomo-clinice s-au întâlnit: tendenosinovita gambierului anterior și gambierului lateral frecvent la alergătorii de fond, cicliști, fotbaliști, durerile, tumefacția și senzațiile de crepitații sunt localizate la nivelul treimii inferoanterioare a gambei, în timp ce tenosinovita peronierilor laterali este localizată la nivelul treimii inferolaterale a gambei, retromaleolar. Tenosinovita extensorilor și flexorilor mâinii prezentă frecvent la gimnaști, aruncători de disc și greutate, canotori, motocicliști cu simptomele specifice prezente pe fața anterioară a antebrațului – în cazul flexorilor, și pe cea posterioară – în cazul extensorilor; tenosinovita flexorilor piciorului întâlnită la mărșăluitori, cu simptomatologia specifică pe fața dorsală a piciorului.

ENTEZITELE sunt suferințele zonei terminale musculotendinoase. Prin suprasolicitare se pot produce microleziuni în porțiunea imotendinoasă sau tendinoperiostală a formațiunilor de inserție. Acestea se traduc prin durere, uneori un discret edem sau foarte discrete fenomene inflamatorii.

Tratamentul se axează pe masajul cu gheață în primele 48 ore, antiinflamatorii, sedative, laserterapie și ionizări cu novocaină, repaus segmentar și dacă este posibil o cură recuperatorie balneofizicoterapica.

RUPTURA DE TENDON este un eveniment destul de frecvent în activitatea sportivă și postsportivă, fiind episodul terminal al unui proces degenerativ progresiv, care evoluează asimptomatic, în așa fel încât ruptura survine, aparent, "din senin". În plin efort fizic, la o mișcare bruscă se aude un zgomot însoțit imediat de o durere violentă și impotență funcțională. Examenul local evidențiază depresiunea ce întrerupe continuitatea reliefului tendonului și zone cu edem la nivelul celor două capete. Ruptura de tendon nu se poate localiza în partea central-proximal de inserție și la inserția pe os. Când ruptura este în apropierea inserției osoase se poate produce cu smulgere osoasă.

Tratamentul fiind chirurgical, se recomandă transportarea imediată a sportivului la spital. În studiul nostru, tendoanele cel mai frecvent rupte au fost: tendonul lui Ahile la care durerea violentă este insoțită de imposibilitatea ridicării și menținerii pe vârfurile picioarelor, iar la examenul local uneori șanțul de la nivelul rupturii este mascat de un tendon integru din vecinătate (plantarul subțire, flexorii plantari).

Tratamentul chirurgical este urmat de o prima imobilizare în ecuin 30 de zile și o a doua în unghi drept, demers, tot 30 zile, după care o recuperare kinetoterapică și fizioterapică energică; tendonul extensor al inelarului la nivelul falangelor, întâlnit la voleibaliști, handbaliști, baschetbaliști, portarii de fotbal, care beneficiază de aceeași atitudine chirurgicală și recuperatorie; tendonul cvadricipital căruia prin intervenția chirurgicală i se restabilește continuitatea între rotulă și tendonul rotulian, urmată de 30 de zile de imobilizare și recuperare prin toate mijloacele. Tendonul porțiunii lungi a bicepsului brahial care după suturare se imobilizează pentru 25-30 zile, după care urmează recuperarea lui prin kinetoterapie și fizioterapie.

2.2. Recuperarea traumatismelor tendoanelor

TENDOANELE. Tendoanele sunt structuri cu rol deosebit de important prin extensibilitatea lor și abilitatea de a "absorbi" energia contractilă a mușchilor în acțiune.

Prin flexibilitatea lor se pot adapta la formele structurilor osoase articulare și determină direcția finală de acțiune a mușchiului. Sunt constituite din fascicule formate din benzi regulate din fibre de colagen, între care există spații cu țesut areolar în care pătrund vasele și nervii aferenți. Aprovizionarea vasculară a tendoanelor este precară și de aceea considerată deseori drept una din cauzele leziunilor frecvente la nivelul unor tendoane în care se produc calcifieri (ahilian, supraspinos). Sunt înconjurate de teci sinoviale în spațiul creat; tendonul lui Ahile are o teacă rudimentară.

Cele mai multe leziuni de tendoane în traumatologia sportivă se produc prin suprasolicitare, forje repetate de frecare și tracțiune placate pe tendoane contribuind la lezarea lor. Oboseala musculară reduce eficiența biomecanică și abilitatea tendonului de a "absorbi" șocurile, contribuind de asemenea la constituirea leziunilor.

Reducerea flexibilității și rezistenței musculare au fost indicate ca factori cauzali ai leziunilor tendinoase.

În urma acestor agresiuni, apar inflamația tendonului (tenosinovita) și, secundar, o glisare anormală a acestuia.

În interiorul tecilor sinoviale pot să se producă aderențe care se manifestă prin crepitații. La canotori întâlnim frecvent tenosinovite stenozante De Quervair, durerile și scurtările tendoanelor conducând la limitarea mobilității la acești sportivi.

Procesele degenerative primare în tendoane (tendinopatiile degenerative), cu aspect de tendinite, produse de inflamații induse de cristale, constituie o entitate patologică distinctă de leziunile tendinoase prin suprasolicitare. În aceste cazuri, rupturile de tendon se produc cel mai frecvent la locul acestor modificări degenerative primare. Sunt descrise și alterări degenerative secundare în zonele periferice ale tendinopatiilor primare calcificate.

Tulburările biomecanice ale unei articulații sau ale altor articulații din lanțul kinetic respectiv pot constitui factori cauzali ai leziunilor tendinoase. De exemplu, un sportiv cu leziuni ale coifului rotatoriilor, își va modifica mișcările de aruncare, ce vor afecta secundar tendoanele cotului.

Leziunile tendinoase se manifestă de obicei prin dureri, inflamație redusă a țesuturilor moi, fără efuziune articulară, reducerea flexibilității și afectarea stabilității.

Leziunile tendinoase sunt foarte frecvente la sportivi. Dintre cele mai cunoscute menționăm: coiful rotatoriilor și tendoanele cotului la tenis și handbal, tendonul tricepsului și cel distal al bicepsului la halterofilii și ridicătorii de greutăti, tendonul patelar la cicliști și în baschet, tendoanele labei de gâscă, ahilian, tendonul gambierului posterior, tendonul de origine al ischiogambierilor, banda iliotibială și fascia plantară la alergători.

2.3. Tendonul Ahilian – descriere anatomică

Planul muscular superficial este constituit din mușchiul triceps sural cu cele trei parți componente ale sale. La locul de inserție al solearului, fibrele tendinoase formează o arcadă – tendinoasă a solearului – prin care trece mănunchiul vasculonervos posterior al gambei (artera tibiala posterioară, venele satelite, nervul tibial și vase limfatice). Între gemeni și solear trec tendoanele plantarului subțire. Toți acești mușchi se reunesc distal în tendonul lui Ahile ce se inseră pe tuberozitatea calcaneana.

Patologia tendinoasă Ahiliană

Tendinita și tenosinovita

Această tendinită apare datorită unor microrupturi de fibre de colagen la nivelul corpului tendonului Ahilian și este frecvent întâlnită la sportivii tineri, în plină activitate – la alergătorii de fond, de garduri, la cicliști, jucători de tenis de câmp, la patinatori, în sporturi colective.

Factori favorizanți:

tulburările statice ale piciorului (picior plat anterior, picior plat valg static);

calitatea pistei de alergare sau a terenului de joc. Sunt incriminate terenurile tari (bitum, tartan);

erori care se produc în procesul de antrenament (modificări în intensitatea antrenamentului, antrenamente prea intense după o perioadă de repaus).

Cercetări recente de biomecanică au arătat că tendinita ahiliană se poate produce și datorită unei poziții accentuate de varus al calcaneului, secundară unor leziuni ale lanțului ligamentar peronier.

Astfel, înregistrările făcute la Zürich cu un videocaptor (cameră de televiziune) de înaltă frecventă au arătat că la sportivii suferinzi de tendinită ahiliană mișcarea calcaneului în sensul unei varizări este accentuată în mod semnificativ în fază finală a mișcării de împingere. Această mișcare de varizare este mărită pe un teren dur ori pe o pistă elastică, sau în cazul purtării de încălțăminte veche cu ținută deficitară.

DIAGNOSTIC CLINIC

Debutul afecțiunii este progresiv, la început cu dureri de efort, după aceea durerile persistă și în repaus. Durerea este localizată la nivelul porțiunii mijlocii a tendonului și are caracter lancinant (junghiuri). Repausul nocturn face ca durerile să se diminueze sau să dispară.

Palparea porțiunii mijlocii a tendonului Ahilian exacerbează durerea. Tot la palpare simțim niște granulații sau noduli care corespund unor leziuni fibrilare cicatrizante.

Este important ca examinarea tendonului bolnav să se facă comparativ cu tendonul sănătos.

Diagnosticul clinic trebuie sa fie completat de unele investigații paraclinice care ajută la precizarea diagnosticului:

examen biologic (VSH, leucocitoză, formulo leucocitară, acid uric,
bilanț lipidic);

examen radiografic, RMN

Diagnostic diferențial se impune a fi efectuat cu:

osteita, osteomielita de calcaneu;

rupturi parțiale macroscopice;

bursite microtraumatice;

tendinite de gambier posterior sau peronier, sindromul de canal tarsian;

maladia lui Sever (osteonecroza aseptică de tuberozitate posterioară de
calcaneu);

tumori benigne sau maligne de tendon Ahilian;

afecțiuni reumatismale sau metabolice (gută).

TRATAMENT

punerea în repaus a sportivului pe o durată între 20 și 60 de zile;

tratament general antiinflamator – timp de 3-6 saptamani cu o pauza de

1-2 zile la fiecare saptămână (se recomanda: Fehinizon, Indornetacin, Brufen, Ketazon, Tanderil, Reparil);

tratament local – imobilizare în poziție de repaus (echinism).

Tratamentul local prin infiltrații cu soluții injectabile de corticoizi va fi administrat cu multă prudență de catre medic.

Se pot aplica local unguente de tip Fenilbutazon, Lasonil, Pell-Amar, Reparil-Gel, Bayolin. Rezultate bune au fost obținute și prin acupunctură.

Se va proceda la înălțarea tocului de la pantof pentru relaxarea tendonului Ahilian.

Tratamentul chirurgical este rar utilizat, numai în cazul unor tendinite cu o vechime de cel puțin doi ani și care sunt rebele la toate formele de tratament conservator.

Ruptura de tendon

Tendonul lui Ahile este tendonul terminal al tricepsului sural și care se inseră pe fața posterioară a calcaneului; este cel mai voluminos și rezistent tendon din organism. Este alcătuit din fibre dispuse în spirală. Vascularizația sa este asigurată de ramuri de origine musculară și periostală. Partea mijlocie a tendonului este cea mai necorespunzător vascularizată, fiind sediul cel mai frecvent al tendințelor.

Este cunoscut faptul că tricepsul sural este flexor plantar și în mod accesor aductor și supinator.

După LEIEVRE J., în mișcarea de flexie plantară piciorul este o pârghie de gradul doi.

Rolul tricepsului sural este de a stabiliza, de-a lungul mișcării, unghiul format de tibie și picior.

Datorită în bună parte și caracteristicilor morfologice și funcționale, pe care le-am prezentat, ruptura tendonului Ahilian este cea mai frecventă ruptură spontană, fiind întâlnită mai ales la sportivi.

Mecanismul de producere cel mai frecvent este cel indirect: contracția musculară puternică întâlnind o rezistenta anormală, este ceea ce se produce la startul unei curse de viteză, în cursul unei căderi pe picioare, într-o cădere pe vârful picioarelor. Astfel de accidente sunt întâlnite în atletism (alergări, sărituri), tenis de câmp, baschet, schi, fotbal, volei, alpinism.

Mai rar se pot produce rupturi de tendon Ahilian prin traumatism direct, la hochei, prin lovitura cu patina.

Ruptura tendonului este favorizată de: afecțiuni degenerative ale tendonului (tenosinovite și tendinite), microtraumatisme repetate, tulburări vasculare, tulburări metabolice, infiltrațiile cu corticoizi, unele erori alimentare s.a.

Din punct de vedere anatomo-patologic, datele din literatura de specialitate arată ca locul de ruptură cel mai frecvent se afla la 3-4 cm de terminația sa, zona unde tendonul prezintă o vascularizație precară și o ușoara îngustare.

Dezinsertia sa și ruptura joncțiunii musculo-tendinoase sunt mult mai rar întâlnite. Profilaxia rupturilor se poate face astfel:

asigurarea la tinerii sportivi a unui antrenament progresiv, fapt ce face
ca dimensiunile tendonului sa crească paralel cu cele ale mușchiului motor;

readaptarea corespunzătoare la efort după o perioada de întrerupere a
antrenamentului;

echipament de antrenament și concurs de bună calitate;

tratamentul tendinitelor și tenosinovitelor ahiliene.

Diagnosticul clinic se stabilește, pe următoarele date:

producerea rupturii se traduce printr-o durere violentă ce durează 2-3
minute, însoțită de senzația de crăcnente ce se și pot auzi.

După ruptură apare rapid tumefacția regiunii și se instalează un hematom.

La palpare se simte întreruperea continuității tendonului ("în lovitura de topor").

Impotența funcționala în timpul mersului este mai discretă, deoarece gambierul posterior, peronierii și flexorii continuă să asigure flexia plantară. Este important de reținut imposibilitatea accidentatului de a sta pe vârful piciorului pe partea lezată.

Examenul clinic trebuie completat de examinări radiografice: radiografie standard; examenul ecografic al parților moi și RMN-ul.

Tratamentul rupturilor tendonului lui Ahile la tineri și la sportivi este chirurgical:

în rupturi recente se preferă sutura simplă cu fire în U, sutura cu noduri

în rupturile vechi sau iterative se preferă transplantarea în cadru a

scurtului peronier lateral (PEREZ-TEUFFER).

Postoperator, piciorul este imobilizat pe o durată care este diferită de la pacient la pacient (la fel și în ceea ce privește poziția piciorului).

ORFANU N. (1974) arată că atrofia mușchiului triceps sural, retracția tendonului ahilian, osteoporoza calcaneului sunt secundare unei imobilizări a piciorului în echin și recomandă ca postoperator sa nu se facă nici un fel de imobilizare, piciorul urmând a fi mobilizat din primele zile după sutura tendonului.

Pentru aprecierea rezultatelor postoperatorii, JUDET și BENASSY au propus următoarele criterii:

forța tricepsului (proba mersului pe vârful picioarelor);

mobilitatea și stabilitatea tibio-tarsiană;

durerea;

edemul.

Bursita

Cele mai frecvente și mai deranjante pentru bolnav sunt:

bursita preahiliana, situată între calcaneu și tendonul Ahilian și care
determina ahilodinia. Cel mai eficient tratament consta în infiltrația cu
hidrocortizon acetat și xilină, la nivelul bursei, sub tendonul Ahilian;

bursita retroahiliană, care apare sub tegument determinând talalgia
posterioara frecventă mai ales la femei.

Tratamentul electiv (ales) este infiltrația bursei cu corticoid și xilina.

Entezita

Este inflamatia entezei, adica a țesutului de legatură dintre tendoane sau ligamente și os.

Este frecvent întâlnită la cei care practică următoarele sporturi: tenis, ciclism, gimnastică, patinaj, schi; alpinism, fotbal

Diagnosticul diferențial trebuie făcut în primul rând ca o bursită retroahiliană.

CAPITOLUL III – ORGANIZAREA ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Subiectul lucrării

Am evaluat 16 sportivi de performanță care au suferit traumatismul rupturii Ahiliene și, în continuare, voi prezenta mai pe larg unul din cazuri, cel din 13 iunie 2017.

În data de 13 iunie 2017, subiectul a suferit un traumatism la nivelul tendonului Ahilian.

În data de 15 iunie 2017, s-a prezentat la Institutul Național de Medicină Sportivă, unde a fost diagnosticat cu "ruptură de tendon Ahilian" și s-a întocmit următorul proces verbal.

PROCES VERBAL,

Încheiat astăzi, 15 iunie 2017, de către doctor I.A. și doctor A. B., cu privire la diagnosticul sportivului C. N.

Diagnostic: ruptură de tendon ahilian.

Recomandări:

Tratament chirurgical: sutură simplă cu fire în „U”;

Tratament complex recuperatoriu conform clinicii de specialitate:

kinetoterapie;

masaj;

fizioterapie.

Reia treptat antrenamentul sub supraveghere medicală (cu intensități și volume minime);

Control periodic săptămânal al recuperării;

Competiții interzise pana la reevaluarea în clinică, în funcție de evoluția cazului.

Ruptura de tendon s-a produs pe un teren de fotbal, având ca suprafața de joc bitum, datorându-se unei mișcări bruște de plecare de pe loc și totodată trecerea brusca a greutății corpului de pe vârf pe călcâi (pe piciorul din spate – piciorul stâng). În urma rupturii subiectul a simțit o durere puternică la nivelul tendonului. La palpare tendonul era întrerupt și sportivul era în imposibilitatea de a sta pe vârful piciorului. Imediat a apărut tumefacția regiunii și s-a instalat un hematom.

Toți ceilalți subiecți au fost diagnosticați cu ruptură de tendon Ahilian.

3.2. Metode aplicate

Postoperator:

aparat gipsat – picior în extensie plantară – 3 saptamani;

aparat gipsat pana la genunchi – picior în flexie plantară – 3 saptamani
Se începe recuperarea imediat dupa degipsare, iar pacientul prezintă:

insuficiența tricepsului sural;

redoare articulară;

edem;

tulburări de trafic.

Pentru edem se folosește un bandaj elastic și drenaj limfatic.

Hidrokinetoterapia se realizează prin exerciții pasive și active pentru remedierea gleznei, de asemenea trebuie sa se recupereze tricepsul sural prin tonifiere si mobilizări.

Metoda RICE (Rest, Ice, Compression, Elevation) cuprinde:

Repaus fizic: activitatea care a cauzat leziunea trebuie întreruptă. Medicul poate recomanda folosirea unei cârje pentru a evita încărcarea membrului afectat.

Gheață: masaj folosind pungi cu gheata timp de 20 de minute, de cateva ori pe zi, dar care nu se aplică direct pe piele.

Compresie: bandaj elastic care previne inflamația suplimentară.

Ridicarea membrului afectat deasupra nivelului inimii, tot pentru reducerea inflamației.

Medicamentele anti-inflamatoare și antialgice sunt de asemenea folosite pentru reducerea durerii si inflamației.

Imobilizarea.

Medicul poate recomanda purtarea unei orteze sau a unui aparat gipsat. In felul acesta glezna ramane imobilizată în extensie si tendonul se poate vindeca. Cel mai probabil pacientul va purta cârje pentru a evita încărcarea piciorului afectat. Imobilizarea poate dura intre 3 si 6 saptamani.

Fizioterapia

Odată disparute durerea și inflamația, poate fi începută fizioterapia. Exercițiile specifice pot restabili forta si gradul de mișcare.

3.4. Tehnici folosite în recuperare

Clasificarea tehnicilor kinetologice pleacă de la recunoașterea celor trei proprietăți fundamentale ale aparatului locomotor:

activitatea motrică a lui;

capacitatea de a putea fi mișcat pasiv;

starea de repaus.

CAPITOLUL IV. RECUPERAREA FUNCȚIONALĂ POST TRAUMATICĂ

Exerciții kinetice

Culcat pe spate:

îndoirea și întinderea picioarelor (2×8 – 5×10);

ducerea vârfului piciorului înăuntru și în afară (2×8 – 5×10);

aceleași exerciții cu rezistență manuală (cordon elastic) – (2×4 – 4×8);

rotarea amplă a labei piciorului în ambele sensuri (2×8 – 5×10);

Șezând cu genunchii îndoiți, tălpile lipite, pe saltea:

ridicarea vârfurilor picioarelor cu sprijin pe călcâie (1); revenire (2) (4×8-5×10);

ridicarea vârfului unui singur picior cu sprijin pe călcai (1); revenire (2) (4×8 – 5×10);

rularea tălpilor vârf-călcai și călcai-vârf (2×8 – 5×10);

rularea tălpii unui singur picior vârf-călcai și călcai-vârf (2×8 – 5×10);

strângerea unui prosop sub talpa cu ajutorul degetelor, fără ridicarea călcâiului de pe sol;

– exerciții de pedalare la bicicleta ergometrică;

Stând cu brațele întinse înainte sprijinite pe un suport:

ridicare pe vârfurile picioarele (1); revenire (2) (2×8 – 5×10);

ridicare pe vârful unui singur picior (1); revenire (2) (2×8 – 5×10);

ridicare pe călcâie (1); revenire (2) (2×8 – 5×10);

ridicare pe călcâiul unui singur picior (1); revenire (2) (2×8 – 5×10);

"joc de glezne";

genuflexiuni fără ridicarea călcâielor de pe sol (2×4 – 5×10);

trecerea greutății corpului de pe marginea externă pe marginea internă a picioarelor (2×4 – 4×8);

"împușcă cioara" – genuflexiuni cu un singur picior sprijinit cu mana la scara fixă;

Stând:

mers pe vârfuri (2x5m – 5xlOm);

mers pe călcâie (2x5m – 5xlOm);

mers pe marginea externă a labei piciorului (2x5m – 5xlOm);

mers pe marginea internă a labei piciorului (2x5m – 5×1 Om);

"Joc de glezne" (4x8m-8×1 Om);

mers fandat (2x5m – 5xlOm);

mers pe un plan înclinat (2x4m – 4×1 Om).

mers ghemuit (2x4m – 4x8m)

treceri cu piciorul bolnav peste o minge medicinală de 10kg cu rulare călcai-vârf;

treceri cu piciorul bolnav peste o minge medicinală de 10kg cu o ușoară săritură pe vârf.

fandare cu piciorul din față îndoit, celalalt întins (aparat Kettler- stepper);

joc de glezne

marș sportiv

alergare ușoară

pas sărit

pas săltat

Șezând pe scaun:

ridicarea pe vârfuri cu o greutate (10-15 kg) așezată pe genunchi (2×8 – 5×10);

flexie și extensie plantară, alternativ, cu rezistența manuală aplicată pe fata dorsală și plantară a picioarelor (2×5 – 5×10).

Pe genunchi cu sprijin pe palme:

trecere în poziția șezând pe călcâie cu picioarele în flexie plantara (1); revenire (2) (2×4 – 4×8);

același exercițiu cu picioarele în flexie dorsată (2×4 – 4×8);

trecere în ghemuit (1); revenire (2) (2×4 – 4×8).

Stând cu fata la scară fixă, brațele întinse înainte, apucat:

ridicare pe vârfuri (1); revenire (2); ridicarea vârfurilor cu sprijin pe călcâie (3); revenire (4) (4×8 – 10×10);

urcare pe scara fixă, din treaptă în treaptă pe vârful picioarelor (călcâiele cât mai jos) (2×4 – 4×8);

– "joc de glezne" (picioarele se depărtează treptat de scară) (2×4 – 4×8).

Șezând cu sprijin înapoi pe palme:

– flexia dorsală a labei piciorului cu rezistență (1); revenire (2) (2×4 – 10×10);

Așezat pe podea cu genunchii flexați, sprijin pe mâini posterior:

– întinderea genunchilor fără a ridica talpa picioarelor de pe sol (fără ridicarea vârfurilor) (1); revenire (2);

Așezat pe podea:

– aplecarea trunchiului înainte fără îndoirea genunchiului;

aplecarea trunchiului înainte fără îndoirea genunchiului cu încercarea de prindere a piciorului.

Șezând călare pe o bancă de gimnastică:

– întinderea picioarelor păstrând contactul cu solul (1); revenire (2);

Șezând cu spatele la scara fixa:

cu mingea medicinală de 2,5kg la picioare;

– strângerea mingii.

Stand la ½ m de scara fixă:

– trunchiul la verticală, dezechilibrarea trunchiului în față, tălpile pe sol, nu se ridică călcâiul sau vârful.

Stând cu mâinile sprijin la scară fixă:

– joc de glezne picioarele la 1,5m de scară fixa;

– genuflexiuni cu picioarele depărtate (la lățimea umerilor) cu tălpile pe sol;

– genuflexiuni cu picioarele depărtate (la lățimea umerilor) pe vârfuri.

Pe genunchi:

– așezare cu șezutul pe călcâie și menținerea poziției 5 secunde; revenire pe genunchi (se repetă de 10-15 ori).

Exerciții pliometrice

În cadrul ședinței de antrenament exista două tipuri de antrenament

pliometrie:

antrenament pur pliometrie;

antrenament mixt.

Antrenamentul pur pliometrie

a) Antrenament tipic

Când vorbim de pliometrie, ne gândim la sărituri în adâncime; este vorba, de fapt, de forma cea mai tipică de pliometrie (lada de gimnastică), înălțimea lăzii este cuprinsa între 0,8-1 m pentru băieți și 60-80cm pentru fete (figura nr 4.1).

Figura nr. 4.1. Exercițiu tipic pliometric (săritura în adâncime)

Lăzile trebuie sa fie apropiate. Sportivul efectuează 8-10 sărituri înlănțuite. El poate, în funcție de nivel, sa efectueze 4-8 serii, cu timp de repaus de aproximativ 7-8 minute. Avantajele acestui tip de antrenament:

calitate foarte bună;

solicită la maximum diferiții parametri implicați în timpul întinderii musculare
(sincronizare, fibre rapide, reflex miotatic, elasticitate).

Se poate efectua același tip de antrenament, dar cu acțiune dominantă la nivelul gleznelor. În acest caz, contactul cu solul se face cu picioarele întinse.

Pot cuprinde o multitudine de variante de dispunere a cercurilor și de executare a săriturilor:

– cercuri dispuse pentru sărituri pe ambele picioare.

Figurile nr.4.2, 4.3, 4.4, 4.5 Exemple de modalități de lucru cu cercuri

Exerciții cu bănci: se pot efectua sărituri: cu picioarele apropiate; pe un singur picior.

Figura nr.4.6.Exemple de exerciții cu bănci

Exerciții cu lăzi:

Pot fi efectuate, de asemenea, sărituri cu ambele picioare sau pe un singur picior.

Figura nr.4.7 Exemple de exerciții cu lăzi

b) Antrenamentul pliometric cu încărcături

Pliometria evocă noțiunea de săritură, motiv pentru care ne gândim mai întâi la sărituri, dar este posibil deopotrivă ca acest tip de antrenament sa se efectueze și cu încărcături. În acest scop, se folosesc semigenoflexiuni cu unul sau mai mulți timpi de resort în momentul poziției joase.

Această practică clasică poate fi ameliorată combinând semigenoflexiunile cu săriturile după cum se vede în Figura nr. 10.

4 semigenofloexiuni 8 garduri sărite cu picioarele apropiate

Figura nr.4.8 Antrenament pliometnc – semigenuflexiuni + sărituri.

Se recomandă, de asemenea, alternarea celor 2 tipuri de exerciții (figura nr. 11)

A. semigenuflexiuni 6 garduri, picioarele 2 semigenuflexiuni 4 sărituri în adâncime apropiate

Figura nr.4.9 Antrenament pliometric – alternarea lucrului cu încărcături cu săriturile.

c) Antrenamentul mixt

Este cel mai practicat deoarece este cel mai eficient. Antrenamentul mixt prin combinarea a doi parametri

d) Ședințele pliometric – concentrice

Luăm ca exemplu, ca și pană acum, lucrul pentru membrele inferioare. Pentru a ameliora eficiența trenului inferior, trebuie urmărite două direcții:

– utilizarea exercițiilor cu dominanta "cvadriceps" (flexie marcată genunchilor);

– utilizarea exercițiilor cu dominanta "triceps" (acțiune localizată la glezne),
Aceste exerciții se pot efectua cu sau fără încărcături.

e) Lucrul cu încărcături:

Numărul de serii este cuprins între 4 și 6 (pentru ambele situații).

Pentru o variabilitate crescută este preferabilă alternarea celor doua tipuri de efort (concentric și pliometric) în cadrul aceleiași serii.

Figura nr. 4.12 prezintă o ședință de antrenament cu alternanță a lucrului pliometric și concentric (fără încărcătură).

6 semigenuflexiuni încărcătura 60%. 6 sărituri în adâncime

Figura nr. 4.10 Antrenament pliometric-concenrric cu încarcatură (lucru la nivelul genunchiului).

Figura nr.4.11 Antrenament pliometric-concentric cu încărcătura

(lucru la nivelul gleznei)

Figura nr.4.12 Antrenament pliometric-concentric

Figura nr.4.13 Lucru cu alternanta pliometric-concentric.

fără încărcătură, dominanta "glezna"

Figura nr.4.14 Lucru cu alternanță pliometric-concentric, cu încărcătură, dominanta "glezna"

Deoarece tricepsul sural este un mușchi foarte puternic, este dificilă solicitarea izometrică a acestuia pană la apariția oboselii; în general, se utilizează lucrul cu sprijin pe un singur picior. Antrenamentul, va trebui să cuprindă, în acest caz, următoarele exerciții:

Figura nr.4.15 Antrenament izometric-pliomeiric, fără încărcătură

Numărul de serii este întotdeauna cuprins între 4 și 8. Aplicând principiul alternanței, se obține următorul tip de antrenament:

Figura nr.4.16 Lucrul izometric-pliometric cu alternanta

În cazul utilizării unei încărcături (o bara pe umeri), lucrul izometric presupune menținerea poziției "stand pe vârfurile picioarelor"; pentru a nu fi necesară o încărcătura prea mare, se poate lucra alternativ pe un picior, apoi pe celalalt.

În toate cazurile, este necesară atingerea pragului de oboseală, încărcătura fiind calculată astfel încât durata menținerii sa nu fie mai mare de 20 secunde.

Figura nr.4.17. Lucru la nivelul gleznei, izometric-pliometric cu încărcătură.

Prin alternarea elementelor izometrice și pliometrice, se obține:

Figura nr.4.18. Ședința cu alternanță a lucrului izometrie și pliometrie

Pentru ca o solicitare sa fie de tip excentric, trebuie găsite situații care sa permită un lucru muscular de opunere la o forță care determină flexia.

Se recomandă prudență în cazul lucrului excentric la nivelul gleznei (solicitarea tricepsului sural).

Recomandarea noastră este de a se utiliza un aparat constituit dintr-un plan înclinat pe care culisează o greutate. În acest caz poate fi fructificată presiunea exercitată de aceasta sub influența forței gravitaționale.

Se pot efectua mai multe exerciții.

Exemplu: – flexie la nivelul gleznei, pe un singur picior (1), și extensie utilizând (2) ambele picioare (figura nr.21);

Figura nr. 4.19 Lucru excentric al tricepșilor

Figura nr. 4.20. Ședința excentric-pliometrică (cu încărcătură) Lucrul cu alternanța componentelor excentrică și pliometrică este avantajos și în acest caz.

Figura nr. 4.21. Ședință cu alternanța lucrului excentric și pliometric.

Combinarea regimurilor de lucru 3 care 3:

izometric-pliometric-concentric;

izometric-pliometric-excentric;

excentric-pliometric-concentric.

În alcătuirea ședințelor de antrenament, dispunem de mai multe soluții. Cea mai interesantă, care plasează pliometria în centru, constă în alternarea exercițiilor de pliometrie cu celelalte tipuri de contracție:

izometrică + pliometrică + concentrică + pliometrică;

izometrică + pliometrică + excentrică + pliometrică;

concentrică + pliometrică + excentrică + pliometrică.
Exemplu de ședință de antrenament:

Figura nr. 4.22. Exemplu de ședință alcătuita prin combinarea a 3 parametrii (izometrie+pliometric+concentric+pliometric)

4.3. Masaj și automasaj

Ruptura tendoanelor atrage pierderea completă a mișcării executată de mușchiul respectiv în timp ce rupturile incomplete determină o afectare parțială a funcției motorii.

Tratamentul este complex ortopedico chirurgical în leziunile complicate, masajul putându-se aplica după circa trei săptămâni de imobilizare. În leziunile simple, 10-14 zile de recuperare pot fi suficiente. Alături de kinetoterapie activo-pasivă și activă în apă, ultrasunet pentru țesutul cicatrical, se practică și masajul care va fi aplicat cu ajutorul unui unguent; manevrele vor fi blânde și superficiale la început și apoi treptat vor deveni mai insistente și mai profunde.

Fiind organe terminale, tendoanele fixează mușchii cu o extremitate pe oasele pe care le deplasează. Masajul lor este complementar celui muscular.

Se poate realiza și o netezire liniară, longitudinală. Se continuă cu fricțiuni energice longitudinale (liniare) sau transversale ("fierăstrău"), executate cu vârful degetelor sau cu marginea cubitală.

Masajul stimulant se realizează prin izolarea tendonului între police și degetele 2-3, "în clește", urmată de practicarea unui efleuraj energic urcând de la inserția de pe os pana la punctul unde tendonul se confundă cu mușchiul. Urmează frământatul între police și celelalte degete decolând progresiv tendonul de planurile profunde.

Masajul decongestionat se aplică și în tendonul lui Ahile și constă într-un
efleuraj ușor, apoi moderat, executat cu pulpa policelui și a indexului,
modulând cu blândețe tendonul pe toata lungimea sa.

După obținerea unei oarecare insensibilității manevrele de netezire se vor executa cu rădăcina mâinii.

Tendoanele, alături de tecile tendinoase au un important rol static și dinamic. Masajul lor are aceeași importanță ca și masajul mușchilor; iar uneori și mai mare. Masajul acestora are ca scop să le întrețină suplețea sau consistența sa activeze circulația în rețeaua lor vasculară, să prevină și sa combată stazele sanguine sau limfatice și alte procese patologice care se produc la nivelul lor.

AUTOMASAJUL

Poziția în care se vor aplica manevrele la nivelul tendonului lui Ahile este șezând cu piciorul sprijinit pe genunchiul opus. Se va acționa prin alunecări și fricțiuni insistente, aplicate în lungul tendonului sau transversal.

4.4. Hidromasaj

Hidromasajul include masajul subacval și duș-masajul.

Masajul subacval se execută cu corpul în imersie totala sau parțiala folosind jeturi de apa calda sub o presiune de 0,5-6 atmosfere; acționează prin factorul termic și mecanic.

Tehnica de execuție: masajul subacval este precedat de imersie cu o durata de 5 minute pentru acomodarea pacientului cu temperatura (34-40°C) și presiunea hidrostatică.

Apoi, jetul se va dirija din adâncime spre suprafață, de la o distanță de 5-10-15 cm de corp în linii drepte, zig-zag, cerc sau punctiform, pe zonele dureroase.

Se evită reperele osoase și periostul.

Se începe cu presiuni mici, care vor fi create treptat; secțiunea duzelor va crește de la 40 la 120 cm2, iar incidența unghiului va scădea de la 90° la 30°.

Temperatura apei se scade treptat cu 3 pana la 9°C.

Ședința începe sau se finalizează cu masajul picioarelor. Datorită vasodilatației profunde există riscul hipotensiunii ortostatice, de aceea pacientul nu va părăsi cada decât după evacuarea apei și efectuarea unui duș rece.

Duș-masajul constă în proiectarea a unor jeturi verticale de apă caldă sub diverse presiuni, la o temperatură de 38°C; jeturile acționează de la o înălțime de circa 60 cm.

Durata procedurii este de 5-10 minute și se aplică; de obicei, pe spate, torace, abdomen sau membre.

Efecte: vasodilatație profundă, exteriorizată prin hiperemie importantă, efect tonifiant și resorbant, relaxator și sedativ.

Indicații: mialgii, sechele după fracturi, entorse, luxații, nevralgii, spondiloze, procese aderentiale abdominale postinflamatorii.

4.5. Masajul cu gheață (crioterapia)

Masajul cu gheață (crioterapia) constă în aplicarea locală de gheață, concomitent cu efectuarea unor manevre de presiune și fricțiune. Astfel, se induce rapid un efect analgezic de suprafață. Vasoconstricția inițială este urmată de o vasodilatație activă, reacțională.

Crioterapia este indicată în tratamentul escarelor, al afecțiunilor posttraumatice acute și nu numai, reprezentând un mijloc excelent de analgezie ligamentară, musculară, articulară sau a zonelor de inserție.

4.6. Program de recuperare în ruptura tendonului ahilian

Decubit ventral – masaj la nivelul tendonului Ahilian (neteziri, fricțiuni, frământat, ciupituri) – 5-7 minute.

Decubit dorsal – flexia și extensia piciorului cu rezistență din partea kinetoterapeutului -2-3 minute.

Așezat pe podea cu sprijin în mâini:

flexia și extensia picioarelor (2×50);

ducerea vârfului piciorului înăuntrul și în afară (2×50);

ducerea vârfului piciorului înăuntrul și în afară cu rezistență (2×20);

4. Șezând pe banca de gimnastica cu genunchii îndoiți:

ridicarea vârfurilor picioarelor cu sprijin pe călcâie (1); revenire (2) (2×50);

ridicarea călcâielor cu sprijin pe vârfuri (1); revenire (2) (2×50);

rularea tălpilor vârf-călcâi, călcâi-vârf (2×50);

strângerea unui prosop sub talpă cu ajutorul degetelor, fără ridicarea călcâiului de pe sol.

5. Stând la 1/2 m de scara fixa:

ducerea trunchiului în față;

tălpile pe sol, nu se ridica călcâiul (10×15).

6. Stând cu mâinile sprijin pe scara fixă:

ridicări pe călcâie (3×15);

ridicări pe călcâiul unui singur picior ((3×3)xl5);

ridicări pe vârfuri (3×15);

ridicări pe vârfuri cu picioarele pe o șipcă (3×15);

ridicări pe vârfuri unui singur picior ((3×3)xl5);

rulare călcâi-vârf, vârf-călcâi (3×15);

joc de glezne cu picioarele la 1,5 m de scară fixă.

7. Stând:

genuflexiuni cu picioarele depărtate (la lățimea umerilor) cu tălpile pe sol (3×15);

genuflexiuni cu picioarele depărtate (la lățimea umerilor) pe vârfuri (3×15);

mers pe vârfuri (2x5m – 5×1 Om);

mers pe călcâie (2x5m – 5×1 Om);

mers fandat (2x5m – 5×1 Om).

Joc de glezne – aparat Kettler-stepper (2×10).

Exerciții de pedalare la bicicleta ergometrică.

4.7. Rezultatele studiului

Studiul de față a fost efectuat la Institutul Național de Medicină Sportivă București în perioada noiembrie 2016 – mai 2017.

În această perioadă am avut sub observație și am lucrat cu un grup de 16 pacienți cu diagnosticul „ruptură de tendon Ahilian”, majoritatea fiind sportivi de performanță.

Subiecții au fost evaluați pe baza tabloului clinic și cuantificați pe baza parametrilor subiectivi și obiectivi caracteristici suferinței. Evaluările s-au efectuat la începutul și sfârșitul tratamentului.

Din punct de vedere al structurii lotului, s-a analizat repartiția pe sexe și grupe de vârstă.

Din punct de vedere al sexului, 12 subiecți au fost de sex masculin, 4 fiind de sex feminin.

Pe grupe de vârstă, 1 subiect a fost sub 18 ani, 12 între 19 – 25 ani, 2 între 26 – 30 ani și 1 peste 30 ani.

Pacienții au fost evaluați la începutul și la finalul tratamentului, făcându-se comparație între cele două situații.

Parametrii clinici urmăriți pe baza cărora s-a făcut evaluarea inițială și finală, deci cuantificarea eficienței tratamentului recuperator, au fost:

durerea la repaus și la mobilizare;

tumefacția;

hipotrofia gambei;

limitarea mobilității pentru flexie plantară și dorsiflexie;

tulburări de mers;

capacitatea de urcare și coborâre a scărilor.

Parametrii clinici au primit note cuprinse între 0 – 5 puncte, în funcție de gravitatea afectărilor.

Parametrul durere a fost evaluat în repaus și în mobilizare, la începutul și la sfârșitul tratamentului de recuperare.

Durerea a fost prezentă în toate cazurile la începutul perioadei, atât în repaus cât și la mobilizare. La sfârșitul perioadei monitorizate, 2 subiecți mai prezentau durere în repaus și 3 la mobilizare, intensitatea fiind mult mai mică decât inițial.

Această evoluție favorabilă a durerii evidențiază clar eficacitatea programului de recuperare.

În ceea ce privește evoluția parametrului tumefacție, trebuie arătat că inițial aceasta era prezentă în toate cazurile, iar evoluția a fost favorabilă, la fel ca durerea. La finalul perioadei, tumefacția mai era prezentă doar la 4 subiecți, fiind mult ameliorată chiar și în aceste cazuri.

Ameliorarea acestui parametru dovedește eficiența tratamentului antiinflamator și îmbunătățirea circulației în zona afectată, asigurându-se resorbția edemelor și tumefacției.

Hipotrofia gambei a fost prezentă în toate cazurile, cu diferite intensități. După tratamentul complex recuperator, se observă că numai 3 subiecți mai prezentau o ușoară hipotrofie a gambei.

Evoluția favorabilă a hipotrofiei indică eficiența programului kinetic de recuperare asupra volumului muscular al gambei, asupra elementului anatomic necesar creșterii forței de contracție. Acest parametru nu a evoluat spectaculos, ci treptat și constant. Perioada studiului a fost însă insuficientă pentru a constata recuperarea completă în toate cazurile.

Factorul limitarea mobilității pentru flexie plantară și dorsiflexie reprezintă parametrul cel mai strâns legat de performanța propriu-zisă a capacității de contracție. Atâta timp cât mișcarea nu se derulează pe parcursul corespunzător de amplitudine, este imposibilă tonifierea tuturor fibrelor musculare ale mușchilor de antrenat. Devine esențială ameliorarea unghiului de mișcare ca factor decisiv în creșterea forței de contracție pe toată lungimea cursei, antrenând toate fibrele musculare.

Inițial limitarea mobilității a fost prezentă în toate cazurile. La sfârșitul perioadei, mai prezentau ușoare limitări ale mobilității 3 subiecți în flexie plantară și 2 în dorsiflexie.

Din analiza datelor înscrise în grafice rezultă că programul complex de recuperare a avut rezultate foarte bune asupra acestui parametru, dar perioada limitată a studiului nu a permis recuperarea totală a tuturor subiecților.

Tulburările de mers au fost prezente inițial în toate cazurile, iar în urma programului de recuperare au dispărut în totalitate.

Capacitatea de urcare și coborâre a scărilor este un alt parametru care afecta în proporție de 100% subiecții la începutul perioadei. Urcatul și coborâtul scărilor este o activitate importantă, atât în contextul global funcțional al pacientului, cât și ca mijloc de evaluare imediată a eficienței terapiei.

După cum se observă din analiza datelor din grafic, și acest parametru a avut o evoluție favorabilă, numai un singur subiect acuzând la sfârșitul perioadei de recuperare unele greutăți în activitatea de urcare și coborâre a scărilor, acest pacient continuând programul în vederea recuperării complete.

CONCLUZII

Ruptura tendonului Ahilian reprezintă o importantă problemă de sănătate, atât pentru oamenii obișnuiți, cât mai ales pentru sportivi. De menționat că din rândul acestora din urmă provin foarte mulți pacienți cu acest diagnostic.

Importanța afecțiunii este dată de următoarele considerente:

deține o pondere importantă în cadrul afecțiunilor care necesită tratament de recuperare kinetic;

afectează, în primul rând, persoanele active;

poate conduce la disabilități majore;

necesită un important volum de îngrijiri medicale.

Programul de tratament și recuperare este complex și prezintă câteva caracteristici, menționate în cele ce urmează:

este esențial ca programul de recuperare să inceapă cât se poate de repede, deoarece perioada de recuperare este lungă si anevoioasă.

tratamentul de recuperare ameliorează întâi sindromul dureros, apoi ajuta la recuperarea mobilitații și forței musculare;

tratamentul și programul de recuperare corect executate pot conduce la recuperare totală a mobilității și funcționalității;

valorile parametrilor studiați au o evoluție bună, dorința de însănătoșire și executarea cu conștiinciozitate a programului de recuperare fiind factori hotărâtori pentru scurtarea perioadei de recuperare;

expresia finală a eficienței programului complex de recuperare este evocată de evoluția semnificativ favorabilă a tuturor parametrilor studiați (durere, tumefacție, hipotrofia gambei, limitarea mobilității pentru flexie plantară și dorsiflexie, tulburări de mers, capacitate de urcare și coborâre scări);

rezultatele studiului atestă importanța aplicării programului kinetic în ruptura de tendon Ahilian, program menit să redea mobilitatea și funcționalitatea piciorului care a suferit un astfel de traumatism.

BIBLIOGRAFIE

Baciu, C., Radovici, I., Cristea, D., Constantinescu, C., C.F.M. Zoe Jurian – "Kinetoterapia pre- și postoperatorie", Ed. Sport-Turism, București, 1981;

Cordun, M., "Kinetologie medicală", Ed. Axa, București, 1999;

Cordun, M., "Masajul", București, 1999;

Cordun, M., "Masajul – Tehnici și aplicații în sport", Ed. Tehnica, București, 1995;

Cretu, A., "Afecțiuni reumatice care beneficiază de kinetoterapie", București, 1996;

Dragan, I., "Medicina sportiva aplicată", Ed. Editis, București, 1994;

Dragan, I., Dumitru, C., Fozza, C., Gavrila, D., Nicolescu, V., Petrescu, O., Spavarache, I., Constantinescu, M., "Cultura fizica medicala", Ed. Sport-Turism, București, 1981;

Firimita, M., "Gimnastica medicala la domiciliu", Ed. Sport-Turism, București, 1989;

Ghid practic – "Metode terapeutice tradiționale chineze", Societatea Informația, 1992;

Ifrim, M., Niculescu, Gh., – "Couipendiu de anatomic", Ed. științifica și Enciclopedică, București 1992

Ionescu, A., "Masajul (procedee tehnice, metode, efecte, aplicații în sport)", Ed. All, București, 1994;

Ministerul Tineretului și Sportului, Centrul de Cercetare pentru probleme de sport – "Exerciții pliometrice", București, 1996;

Namikoslii Toru – "Shiatsu și streching", Ed. Teora, București;

Poenaru, D., Pompiliu, P., Bușe, I., Raibulet, T., Petru L. Matusz, Petroviciu, T., "Traumatologie si recuperare funcțională la sportivi", Ed. Facia, Timișoara, 1985;

Sbenghe, T., "Kinetoterapia profilactica, terapeutica si de recuperare", Ed. Medicala, București, 1987.

ANEXE . Imagini privind tendonul Ahilian.