INSTRUMENTE DE SPARGERE ÎN CAZUL INFRACȚUII DE FURT SAU TÂLHĂRIE [307350]

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

[anonimizat] –

[anonimizat]. univ.dr. Nicoleta Buzatu

Absolvent: [anonimizat] 2017

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

[anonimizat] –

TEMA :

[anonimizat]. univ.dr. Nicoleta Buzatu

Absolvent: [anonimizat] 2017

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE A [anonimizat], tipărită de diaconul Coresi la Brașov între anii 1560 – 1580, cunoscută și sub denumirea de Pravila de la Ieud(Maramureș), după locul unde a fost descoperit un exemplar în 1921.

“[anonimizat], ucideri, adultere, rapturi, [anonimizat], dispozții relative la furturi diferite și la incendii.”

Pentru începuturile Criminalisticii române sunt importante însă două legiuiri cu conținut asemănator:” Carte românească de învățătură”, [anonimizat] 1643, [anonimizat] 1634-1653, [anonimizat] 1633-1654.

“ Cartea românaescă de învățătură” sau Cazania lui Varlaam “ este o capodoperă a literaturii române din prima jumătate a [anonimizat] “, prima de mare întindere scrisă în românește” ; „este fara îndoială cea mai importantă creație în limba română din câte s-au ivit de-a lungul celor 368 ani căți au trecut de la apariția ei”.

„Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să se achite permanent de datoria pe care le-o [anonimizat]”. [anonimizat]-a investit, transferându-le autoritatea sa morală ca apărătoare a libertății persoanei. [anonimizat], să aplice și să verifice corecta aplicare a legii, căci așa cum consfințește și Constituția României: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

[anonimizat], în scopul de a și-l [anonimizat] 6 luni la 3 ani sau cu amenda. Provine din cuvântul latin “furtum”.

[anonimizat] 6 luni la 3 [anonimizat], [anonimizat] 3 la 7 ani. [anonimizat], [anonimizat]. Cea mai des întâlnită pedepsă este tăierea unei mâini. Este o [anonimizat] 6.000 de ani.

[anonimizat]. [anonimizat] „Cele zece porunci„ din Biblie, porunca a VIII-a impune „să nu furi”. Regăsim pedepse pentru infracțiunea de furt și tâlhărie și în cele mai vechi coduri de legi, de acum 4.000 de ani. Atunci, tâlhăria era pedepsită cu moartea în Codul lui Ur-Nammu (2100-2050 î.Hr), iar referiri la pedepsele pentru furt sunt și în Legile lui Ehsnunna (aproximativ 1930 îHr), sau în Codul lui Hammurabi (aproximativ 1790 îHr). Lângă toți acești oameni care vedeau furtul, drept o crimă capitală, a mai existat o personalitate a istoriei care vedea lucrurile intr-un asemenea fel. Vlad Țepeș a fost unul dintre oamenii care au gândit că tăierea unei mâini este prea puțin pentru un hoț. Astfel, s-a gandit, că trasul în țeapă este potrivit pentru pedepsirea infractorului.

Trasul în țeapă, pedeapsa cea mai folosită pedeapsă

Vlad Țepeș a intrat în legendă prin comportamentul lui dur, americanii asociindu-l cu Dracula. Istoria spune că, imediat după ce a urcat pe tron, a scăpat țara de hoți și cerșetori, care nu numai că nu erau folositori, dar și mâncau pâinea altora. I-a adunat pe toți într-o casă, unde întinsese mese încărcate cu mâncare și, după ce i-a ospătat, a pus să fie blocate toate ușile și să se dea foc casei. N-a fost tocmai o mișcare ”populistă”, însă a fost suficient de puternică încât să-l facă să conducă prin teamă. Dar asta nu a fost tot, pentru a scăpa țara de tâlhari, care se ascundeau prin codri și îi jefuiau pe călători, mai ales pe negustorii care duceau cu ei mărfuri și bani, Țepeș a împânzit țara cu detașamente formate din oșteni care îi prindeau pe tâlhari și îi spânzurau sau îi trăgeau în țeapă. Această pedepsă a dat rezultate, urmarea fiind că, după o vreme, putea fi lăsată o pungă cu galbeni la o răscruce de drumuri și nu îndrăznea nimeni să o ia.

Povestea ungurului ajutat de Țepeș

O altă legendă, relatată de istoricul Neagu Djuvara, spune că un negustor „venit din țara ungurească” i s-a plâns lui Vlad Țepeș. Din căruța lui, pe care din poruncă domnească o lăsase noaptea afară, în fața casei în care era găzduit, i se furaseră 160 de ducați de aur. Vodă i-a promis că hoțul va fi prins intr-un timp foarte scurt.

V. Țepeș l-a pus la încercare pe negustor, mai exact, a dat poruncă oștenilor să i se pună banii la loc negustorului, însă cu un ducat mai mult. A doua zi, negustorul s-a înfățișat lui Vodă, i-a mulțumit, spunându-i că a găsit însă un ducat mai mult decât avea. Vlad Țepeș i-a răspuns că, dacă nu îi spunea de ducatul pus în plus, îl trăgea și pe el în țeapă.

Ce a urmat după Vlad Țepeș – următorii domnitori au devenit mai creativi în ceea ce privește pedeapsirea infractorilor

Vlad Țepes a lansat un nou trend printre viitorii domnitori ai țărilor românești. În regulamentele domnitorilor Vasile Lupu și Matei Basarab, printre alte pedepse, se regăseau și munca în ocnă. Asta doar după ce furau prima oară un animal. Daca infracțiunea se repeta era mai dură pedeapsa, te alegeai cu un semn la nas, care consta într-o incizie serioasă pe una din nări sau ți se scoteau ochii. Pentru perceptorii de taxe ilegale, spînzurătoarea era singura variantă. Domnitorul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) îi spânzura pe hoți în ulițe, lăsându-i câteva zile acolo. A preluat metoda lui Vlad Țepeș și, la 1 iunie 1786, a dat ordin ispravnicilor să pună țepi pe la toate drumurile și să dea un anunț la mica publicitate cu pedepsa care o va avea de suferit cei care fură.

Legile lui Vasile Lupu, domn al Moldovei

„Cartea românească de învățătură” a lui Vasile Lupu cuprinde 11 capitole, numite pricini, care se referă la reglementările pentru plugari, păstori și cei ce lucrau viile, stabilind reguli cu privire la încălcarea hotarelor, schimbarea pământurilor, pământurile părăsite, împărțirea roadelor, răspunderea pentru pomi și vite, stabilind reguli și pedepse. Apoi, urmează „Pravilele împărătești”, formate din cinci pricini (XII-XVII) care se referă la pedepsele aplicate pentru furtișaguri și alte 78 de pricini cum ar fi suduirea dregătorilor, falsificarea banilor, uciderea, răpirea, bigamia, adulterul, incestul, violul, proxenetismul etc. Sunt pasaje extrem de interesante prin care sunt descrise condițiile în care s-ar petrece astfel de fapte și aplicate nuanțat pedepsele, în funcție de context.

Fii de boieri scăpau mai ușor de pedeapsă.

Hoții primeau pedepse diferite, în funcție de starea lor socială. Dacă erau oameni simpli, hoții ajungeau la ocnă sau mureau trași în țeapă,( mai precis – în furci), iar dacă erau fii de boieri, se alegeau și cu anii de ocnă, dar trebuiau să doneze o treime din avere către visteria domnească: „De va fi purtând arme și va fi furat multe lucruri, pre acesta să-l arunce în ocnă, acolo să se pedepsească după cum va fi voia giudețului (judecătorului) și de-n cât va avea, de va fi vreun fecior de boiar, a treia parte din bucatele lui să se dea la visteria domnului, iar de va fi în alt chip să-l spândzure în furci”.

Tablele care au pus în mișcare Legea Română

Conform tradițiilor romane, Legia celor XII Table (În latină: Leges Duodecim Tabularum or Duodecim Tabulae), a fost legislația care a stat ca fundație a Legii Romane. Tablele au consolidat vechile tradiții în legi mult mai dure și, totodată, practice. Acestea au apărut pe fondul unui conflict între patricieni și plebei. Cei defavorizați, adică plebeii, au solicitat în mod repetat publicarea normelor de drept. Timp de zece ani, plebii l-a ales tribun pe Terentilius Arsa, care a cerut invariabil sistematizarea și publicarea dreptului cutumiar. În cele din urmă, în anul 451 î.e.n., patricienii au fost de acord să se formeze o comisie compusă din zece persoane, care a redactat normele de drept și le-a publicat în Forum pe zece table de lemn, mai târziu au fost transcrise pe bronz. Această comisie este cunoscută sub denumirea de “decemviri legibus scribundis”. Textul Legii celor XII Table nu s-a păstrat, tablele de bronz fiind distruse în anul 390 î.e.n., o dată cu incendiere Romei de către gali. În ciuda acestui necaz, Legea celor XII Table s-a imprimat pentru totdeauna în conștiința poporului roman.

1.2 O scurta isortie a Criminalistii din Romania

În anul 1904 Nicolae Minovici umple un gol în teoria și practica Criminalistică și Medicină Legală din Romania cu un monumental Manual tehnic de medicină legală. Cu o prefață de Profesorul Brouardel, Bucuresci, XVII + 1006 p. Cu ilustr. + 18 f. pl. + 1 f. tab. , care constituie, în același timp, primul tratat( în adevartul sens al cuvântului) de Criminalistica tehnică din țara noastră. Nicolae Minovici abordează identificarea antropometrică („ Particularități individuale de natură anatomică” în Cap. V) și, în premieră națională, fotografia judiciara (Cap. IX). Pentru identificarea cadavrelor recomandă, pentru prima dată în lume, folosirea ochilor artificiali.

1912 Metoda de identificare prin fotografiere post-mortem cu ochi artificiali, realizată pentru prima dată de prof. Dr. Nicoale Minovici, a fost premiat cu medalia de aur la Expoziția Internațională de Igienă Socială, organizată la Roma.

Triumflul identificării dactiloscopice

1913 Căpitan V. Carșinescu, Manual de fotografie, București, 101 p. , primul de acest gen de la noi, după cum afirmă chiar autorul, la cea de a II-a ediție,”revăzută și complectată”. Carșinescu este Lt. – colonel “ Ministerul de Rasboiu, Seviciul Geografic al Armatei pentru amatorii și fotografii de profesiune.”

1914 Se tipărește la Craiova, la Institutul de Arte Grafice “Samitca”, Dactiloscopia sau idenfiticarea prin impresiunile digitale de la maini. Portretul vorbit perfectionat de D. Călinescu( Avocat, fost directir de prefectură de poliție cu o prefață de Dr. N. Minovici, Medic legist, Șel al Seviciului de Identificare din București. Cu figuri în text. Studii de Poliție Științifică). D. Călinescu este primul autor român al unei casificări a desenlui papilar în 13 tipuri, precum și a clasificării fișelor dactiloscopice cu ajutorul unei formule originale, D. Călinescu este, în același timp, și autoul primei carți dedicate Dactiloscopiei în țara noastră, și are merite și în perfecționarea portrectului vorbit.
În 1914 a avut loc prima experiză dactiloscopică din țara noastră, efectuată de Nicole Episcopescu, în cazul celui mai mare furt din istoria Romaniei.

1928: În capitala Elveției, Berna, a avut loc cea de-a 5 sesiune ordinară a „ Comisiei Internaționale de Poliție Criminală ”. Delegația română a fost reprezentată de Romulus Voinescu.

1943: Dr. Valentin Sava “ Șef de lucrări la Facultatea de Medicină si Șef al Serviciului Central de Identificare”, publică o carte de referință în Criminalistica română, Dactiloscopia în serviciul justiției, București, Imprimeria și Legătoria Penitenciarului Văcărești.

1931: Apare în librăriile bucureștene primul volum al Tratatului de Criminalistică semnat de Edmond Locard, prin care sesusținea teoria lui Constantin Țurai cu privire la Regula celor 12 puncte coincidente, „Se preciza că pentru a se ajunge la identificarea dactiloscopică nu este nevoie neparat de marcarea a 12 puncte de coincidență pe urma și impresiunea de comparat, ci pentru aceasta sunt suficiente 4-5 puncte bine grupate, în centrul figuri excepționale sau în sectoarele deltice ale structurilor papilare, elemente care îndreptățesc o concluzie de probablitate rezonabilă echivlalentă unei identificări certe a unei urma papilare digitale sau palmare”

1931, primul laborator de criminalistică la Prefectura de Poliție a Capitalei, care se deplasa la locul faptei în cazurile de omucideri, spargeri și furturi

1932: “ Din acest an la locul crimelor și spargerilor se deplasa împreună cu organele de cercetare juridică și un cadru de la biroul de identificare”

1932: Prima experiză balistică efectuată în Romania de dr. Constantin Țurai în cazul de omor prinvind pe Sofia Asan, împușcată în dormitorul ei, la data de 27 aprilie 1932, cu pistol calbru 6,35 mm,

1938 La București, între 7-12 iunie a avut loc a 14 – a Sesiune ordinară a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală.

1.2. Conceptul de examinare criminalistică

Noțiunea de examinare vine din limba latină de la cuvântul „examinare” și din franțuzescul „examiner”. Cu aceleași noțiuni operează nu numai criminalistica, ci și o serie de alte științe cum sunt fizica, chimia, botanica, matematica, etc.

În cadrul activității de cercetare la fața locului organele judiciare se confruntă cu o mare diversitate de urme ori reflectări materiale ale obiectelor descoperite la locul săvârșirii infracțiunii cum ar fi: urme de apăsare, frecare, tăiere, urme lăsate de chei potrivite. Apare deci necesitatea stabilirii identității instrumentelor care au produs urma respectivă, stabilire ce se realizează cu ajutorul metodei examinării. Se știe din multitudinea de studii efectuate în materie, că natura nu se dublează și nu se repetă, așa că două obiecte, și cu atât mai mult, două ființe nu sunt niciodată identice. Fiecare se deosebește de toate celelalte, inclusiv de cele asemănătoare, astfel că „este identic ceea ce pare a fi mai multe sau apare sub mai multe aspecte, dar în realitate și fondul său este unul”.

Examinarea criminalistică presupune studierea tuturor însușirilor sau proprietăților unui obiect, fenomen ori ființă, prin aceea că le deosebește de orice alt obiect, fenomen sau ființă.

Potrivit principiului de bază al filozofiei lui Leibnitz denumit „identitatea indiscernabilelor” două obiecte sau două ființe reale nu pot fi indiscernabile, adică identice; ele diferă întotdeauna după caracterele intrinseci și nu numai după poziția lor în timp și spațiu.

Examinarea nu are în vedere numai schimbările ce se produc sub acțiunea factorilor interni sau externi și natura obiectelor care le-a produs, ci și o rezolvare justă a cauzei.

Însușirea oricărui obiect de a fi el însuși și de a suferi în același timp un proces de transformare, de a fi egal cu el însuși și de a se deosebi de sine, constituie și pentru teoria și practica identificării criminalistice rampa de lansare. Denumirea de „criminalistică” a fost pentru prima oară folosită de către judecătorul de instrucție austriac Hans Grose în lucrarea „Hanbcech fur Untersuchungerichter als System de Kriminalistik” (Îndreptarul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii). De-a lungul timpului o serie de criminaliști au fost preocupați să stabilească faptul dacă criminalistica constituie sau nu o știință.

Este cunoscut faptul că pentru a fi o știință, criminalistica trebuie să aibă un obiect propriu de studiu, metode și mijloace proprii de investigare. Criminalistica este știința ce elaborează metode tehnico-științifice, tactice și metodice, precum și mijloacele necesare aplicării lor pentru îndeplinirea activităților prevăzute de legea procesual-penală având ca scop prevenirea și descoperirea infracțiunilor.

1.3. Domeniul examinării urmelor prin expertizele criminalistice

Expertizele tehnice – denumite uneori tehnico-științifice, mecanice, tehnologice sau după numele ramurii științei ale cărei date interesează în cauză – constau în cercetarea unui complex de probleme cu caracter tehnic.

Printr-o astfel de expertiză se poate determina calitatea celor mai complexe produse industriale, apartenența generică a obiectivelor care constituie probe materiale, proprietățile acestora, cauzele defecțiunilor mecanismelor, starea de funcționare a unor aparate, procedeele de fabricare a unor substanțe chimice, etc.

Expertiza tehnică este des întrebuințată în cauzele judiciare în care se pun probleme de construcții, transporturi, incendii, de tehnica securității și protecția muncii, accidente de circulație ș.a.

Expertiza medico-legală, ca formă a expertizei medicale, este cercetarea efectuată de către medici specialiști a problemelor cu caracter medical care se ivesc în procesul activității organelor de urmărire și judecată, precum și elaborarea unor concluzii bazate pe aplicarea datelor științei medicale în cazul concret. În acest fel medicina legală este știința care, prin conținutul său profund social, realizează legătura dintre progresul tehnico-științific și aplicarea legii. Teoreticienii au subliniat, astfel, faptul că medicinii legale îi revine rolul de a corela aspectele biologice și medicale cu cele juridice.

Expertiza contabilă are drept obiect cercetarea de către una sau mai multe persoane cu pregătire și practică de specialitate a situației economice a unei întreprinderi, așa cum ea se reflectă în documentele și evidențele contabile, și în legătură cu activitatea în acest compartiment a celor chemați să răspundă civil sau penal, în fața organelor judiciare.

Expertiza criminalistică este un gen de expertiză folosit mai ales în materie penală și care are drept conținut caracteristic, cercetarea științifică a problemelor materiale judiciare, în scopul identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor pentru determinarea anumitor însușiri ale obiectelor și substanțelor sau a unor schimbări intervenite în conținutul și structura lor, pentru stabilirea mecanismului acestor schimbări.

În literatura juridică există păreri care contestă existența expertizei criminalistice ca o categorie aparte de expertize. Pentru fundamentarea acestei opinii, s-a susținut de pildă, că deoarece expertiza criminalistică se efectuează de către specialiștii din diverse ramuri ale științei și tehnicii, nu este justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalistică.

În scopul aflării adevărului, organele judiciare pot supune spre examinare o problemă de specialitate, referitoare la urme sau la alte mijloace materiale de probă, care necesită cunoștințele unor specialiști sau experți criminaliști. Aceștia o rezolvă prin efectuarea unor constatări tehnico-științifice sau expertize.

Constatarea tehnico-științifică este activitatea de interpretare și valorificare științifică imediată a urmelor, a mijloacelor materiale de probă, și a împrejurărilor de fapt, în scopul identificării făptuitorului și obiectelor folosite pentru săvârșirea infracțiunii. Aceasta se efectuează atunci când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a anumitor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a diferitelor fapte ori împrejurări ale cauzei. De regulă, constatarea tehnico-științifică se realizează de specialiști sau tehnicieni ce funcționează în cadrul, ori pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală.

Expertiza criminalistică este o activitate de cercetare științifică a urmelor și a altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma și aspectul lor.

În efectuarea constatării tehnico-științifice și expertizei se folosesc metode, procedee, mijloace tehnice și tehnici de lucru comune.

În timpul efectuării unei constatări tehnico-științifice sau expertize, specialistul ori expertul parcurge de regulă următoarele etape: obiectul constatării, materialele supuse examinarii, exmainări și constatări, examenul comparativ, concluzii.

CAPITOLUL II CONSIDERAȚII PRACTICE PRIVIND EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

În fiecare unitate administrativ-teritorială, comună, oraș sau municipiu, funcționează un organ de poliție,care veghează ca orice persoană să respecte legile României atâta vreme cât se află pe teritoriul său de competență. Orice persoană, căreia i s-au încălcat drepturi și libertăți legale prin acțiunile altei persoane, se poate adresa organului de poliție. Acesta este obligat să ia măsurile legale, în raport cu gravitatea faptelor antisociale comise.

În cazul comiterii unor infracțiuni, poliția este obligată să identifice persoana care a săvârșit infracțiunea, să administreze probele de vinovăție și apoi, pe baza acestora, să sesizeze instanțele de judecată competente, care le va stabili pedeapsa.

Cercetarea la fața locului este o activitate procedurală desfășurată de organele juridicare cu respectarea regurilor elaborate de tehnică și tactica criminalistică, dar și o activitate pshio-criminalistică de cunoaștere și investigare a locului în care s-a săvârșit infracițiunea. Are ca scop descoperirea si recoltarea de urme.

2.1 Sesizarea evenimentului

Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, ori se sesizează din oficiu când află pe orice altă metodă că s-a săvârșit o infracțiune.

În situația în care plângerea sau denunțul s-au efectuat oral, aceasta se consemnează de organul de urmărire penală într-un proces-verbal.iar în cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, acesta va consemna cele constatate într-un proces-verbal.

Din practica organelor de urmărire penală a rezultat că majoritatea sesizărilor despre comiterea infracțiunilor se adresează poliției și doar o mică parte parchetelor.

Organizarea poliției în fiecare unitate administrativ-teritorială, care funcționează pe reguli stricte, permite polițiștilor să fie pregătiți și să acționeze la orice oră din zi și din noapte, pentru a răspunde la solicitările cetățenilor, în cazul încălcării legilor statului român.

În asemenea situații, cetățenii se adresează în cel mai scurt timp politiei locale chiar dacă fapta comisă ar trebui instrumentată juridic de către procuror. În astfel de cazuri, organele de poliție anunță parchetul competent teritorial și efectuează actele de urmărire penală ce nu suferă amânare, după care își declină competența, urmează predarea mijloacelor de probă, a datelor și informațiilor procurorului competent. Poliția poate colabora cu procurorul ce instrumentează cauza penală respectivă, în sensul de a răspunde solicitărilor pentru aflarea adevărului și probarea vinovăției făptuitorilor..

2.2 Primele măsuri

2.2.1. Noțiuni generale

După ce organul de urmărire penală a fost încunoștințat prin unul din modurile legale de sesizare despre evenimentul săvârșit, acesta trebuie să înceapă urmărirea penală (conf. Art. 228 C. Proc. Pen.) apoi să desfășoare activitățile de urmărire penală necesare.

Practica activității de urmărire penală arată că din momentul săvârșirii unei infracțiuni și până în momentul desfășurării primei activități de urmărire penală, în mod obiectiv, trece o perioadă de timp, în raport de întârzierea sesizării faptei comise, de operativitatea luării primelor măsuri la fața locului, de rapiditatea deplasării la fața locului a celor competenți să efectueze cercetarea locului faptei etc.

Cu cât această perioadă de timp este mai mare, cu atât se pot crea condițiile de alterare, distrugere, degradare sau dispariție a urmelor și a altor probe de la fața locului. Într-o anumită situație, organul de urmărire penală sesizat trebuie să acționeze cu maximum de operativitate și competență profesională, pentru a păstra locul faptei intact, așa cum l-a lăsat făptuitorul, și apoi a-l cerceta temeinic.

Primele măsuri care se iau la fața locului sunt următoarele:

salvarea victimelor și înlăturarea unor pericole iminente;

“înghețarea” locului faptei, asigurând ca acesta să nu poată fi modificat

culegerea de informații despre fapta comisă și autorii acesteia

Polițiștii sesizați de săvârșirea unei infracțiuni sunt obligați, chiar dacă sunt în afara orelor de program ori a atribuțiilor de serviciu, să se deplaseze de îndată la fața locului și să ia primele măsuri conform legii.

În situația în care sesizarea a fost primită la sediul organului de poliție, de către șeful de tură al dispeceratului ori a ofițerului de serviciu, acesta va proceda, după cum urmează:

aflarea datelor cu privire la faptă, la persoana care a sesizat, data și ora sesizării;

dă dispoziție, patrulei de poliție aflată mai aproape de locul evenimentului pentru a se deplasa imediat la fața locului;

raportează șefului organului de poliție sau înlocuitorului la comandă evenimentul și anunță echipa de cercetare pentru a se deplasa în vederea efectuării cercetării la fața locului.

În cazul infracțiunilor a căror anchetare este de competența procurorului, sesizează procurorul de serviciu, furnizându-i datele din cuprinsul sesizării.

se informează permanent prin radio ori telefon despre măsurile și activitățile în curs de desfășurare;

execută alte sarcini solicitate de lucrătorii de poliție aflați în teren, privind urmărirea autorilor, a obiectelor mijloace de probă, cooperând cu alte organe de poliție.

2.2.2. Primele măsuri

Polițistul sosit primul la fața locului va lua următoarele măsuri:

Salvarea vieții victimelor

Pentru salvarea vieții victimelor polițistul trebuie să procedeze astfel:

acordă primul ajutor victimelor dacă este posibil cu sprijinul persoanelor specializate sosite la fața locului;

transportă imediat victimele aflate în viață la cea mai apropiată unitate sanitară, cu ajutorul oricărui mijloc de transport pus la dispoziție, reținând datele referitoare la: identitatea persoanei, mijlocul de transport, unitatea sanitară de destinație, etc;

reține datele privind identitatea victimei, vătămările suferite, comportamentul și susținerile sale, locul și poziția în care a fost găsită în momentul găsit de el;

consemnează activitățile desfășurate, datele și informațiile de interes operativ.

Înlăturarea pericolelor iminente

Polițistul sosit la locul fața locului poate constata deferite stări de pericol iminent, care pot conduce la noi urmări periculoase, altele decât cele produse de evenimentul sesizat. Acesta va trebui să acționeze pentru înlăturarea pericolelor iminente constatate, putând proceda, în raport de situațiile concrete, după cum urmează:

închiderea robineților conductelor de gaze toxice și aerisirea spațiilor închise

înlăturarea obiectelor ce duc la incendiu ori explozii;

neutralizarea surselor de inundații;

întreruperea circuitelor care pot produce electrocutări;

Modificările locului faptei trebuie consemnate și aduse la cunoștința celor care vor efectua cercetarea la fața locului.

c) Asigurarea pazei locului faptei și conservarea urmelor

Pentru a asigura păstrarea locului faptei intact pentru a nu fi modificat de eventualele persoane, în mod intenționat sau neintenționat, de animale, ori din acțiunea intemperiilor naturii, polițistul prezent la fața locului trebuie sa ia urmatoarele măsuri:

delimitarea locului faptei astfel încât să se asigure conservarea eventualelor urme și mijloace materiale de probă de pot fi descoperite cu ocazia cercetării la fața locului;

înlăturarea curioșilor și interzicerea pătrunderii oricăror persoane în câmpul infracțiunii;

dirijarea circulației persoanelor și vehiculelor pe itinerarii ocolitoare locului faptei;

îndepărtarea animalelor care pot distruge eventualele urme;

sesizarea comportamentului și intențiilor diferitelor persoane de a pătrunde în locul faptei.

În activitatea de asigurare a pazei locului faptei și conservare a urmelor, polițistul poate colabora cu persoanele de încredere din preajma câmpului infracțiunii.

d) Identificarea martorilor, urmărirea și reținerea făptuitorilor

În timp ce va continua să asigure paza locului faptei, polițistul prezent la fata locului va face investigații în rândul persoanelor din apropiere, urmărind identificarea martorilor oculari.

În situația în care, din investigațiile făcute au rezultate date și informații privind identitatea făptuitorilor și locul aflării acestora, polițistul va acționa pentru reținerea autorilor faptei. Astfel, în raport de situația concretă, acesta poate reține făptuitorul aflat în apropierea locului faptei, sau poate comunica datele și informațiile utile la sediul poliției.

e) Raportarea evenimentului

Polițistul sosit primul la fața locului după luarea primelor măsuri raportează evenimentul organului de poliție din care face parte. După raportarea evenimentului polițistul care a luat primele măsuri va asigura paza locului faptei până în momentul sosirii la fața locului a persoanelor care vor efectua cercetarea la fața locului.

2.2 Tactica efectuării cercetării la fața locului

Orice activitate infracțională presupune prezența făptuitorului la fața locului si desfășurarea de către acesta a unor activități care produc diferite modificări materiale ale ambianței locului în care s-a desfășurat această activitate infracțională.

Pentru soluționarea cauzelor penale este necesară cercetarea, examinarea acestor modificări ale locului faptei ce au legătură cu infracțiunea comisă. Interpretând modificările constatate la fața locului se pot obține date și informații privind: infracțiunea comisă, persoana făptuitorului, precum și împrejurările în care s-a comis infracțiunea.

2.3.1. Noțiuni generale despre cercetarea la fața locului

a) Noțiunea și importanța cercetării la fața locului

Cercetarea la fața locului este o activitate inițială de urmărire penală, care constă în cunoașterea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, în scopul studierii acesteia, pentru descoperirea, interpretarea, conservarea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea.

Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totalitate sau în parte.

Din practica unităților și formațiunilor de poliție, rezultă că cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie care se efectuează în torte cazurile în care, pentru instrumentarea cauzei penale prezintă importanță cunoașterea situației existente la fața locului, ocazie cu care se pot descoperi urme ale infracțiunii săvârșite.

Importanța cercetării la fața locului rezultă din următoarele:

locul săvârșirii unei fapte este principalul izvor de probe. Astfel, de modul în care se efectuează cercetarea la fața locului, de modul de căutare, descoperirii, fixare și ridicarea a urmelor sau a probelor materiale va depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului și a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.

urmele ridicate cu ocazia cercetării la fața locului permite declanșarea și orientarea investigației precum și elaborarea versiunilor privind fapta și persoana care a comis infracțiunea;

Cercetarea la fața locului este o activitate de maximă importanță, cu caracter imediat și de neînlocuit

b) Probleme ce trebuie lămurite cu ocazia cercetării la fața locului

Cu ocazia cercetării la fața locului a unei infracțiuni trebuie lămurite mai multe probleme de natură să contribuie la aflarea adevărului și probarea vinovăției sau nevinovăției unei persoane.

Practica de urmărire penală arată că în astfel de situații trebuie lămurite, printre altele, următoarele probleme:

Ce anume eveniment a avut loc respectiv dacă este vorba de o faptă penală sau nu;

Unde s-a săvârșit fapta și care este întinderea locului de comitere a acesteia;

Cum sau în ce mod s-a săvârșit fapta;

Când a fost săvârșită infracțiunea;

Cu ce mijloace, instrumente, substanțe, materiale, etc. s-a comis fapta.

În funcție de specificul infracțiunii cercetate se clarifica și alte aspecte, cum ar fi:

– dacă cele petrecute la locul săvârșirii faptei s-au putut auzi, sau vedea de alte persoane și de unde anume;

care sunt persoanele vătămate;

care este valoarea pagubelor produse;

dacă există împrejurări negative.

2.3.2. Desfășurarea cercetării la fața locului

a) Reguli tactice generale

Cercetarea la fața locului se va efectua cu respectarea strictă a normelor procesual penale și a regulilor de tactică criminalistică.

Înainte de a începe cercetarea la fața locului cei însărcinați vor proceda la invitarea a martorilor asistenți și a părților, atunci când este necesar ca cercetarea să se facă în prezența lor. Neprezentarea părților care au fost chemate la audiere nu împiedică efectuarea cercetării. Acestora li se va explica faptul că au dreptul legal de a face observații cu privire la cele ce se vor constata și la felul cum se vor desfășura operațiile la care urmează să asiste. Pentru asigurarea unei bune organizări și desfășurări, pe parcursul cercetării la fața locului trebuie respectate următoarele reguli tactice generale:

nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la fața locului

efectuarea cercetării complete la fața locului, indiferent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări

caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanții la cercetare

utilizarea aparaturii și tehnicii criminalistice în raport cu natura și particularitățile locului faptei;

consemnarea, în cursul cercetării la fața locului, a constatărilor făcute, a datelor și a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză;

observarea comportamentului făptuitorului prezent la fața locului

Activități ce se desfășoară în faza statică a cercetării la fața locului

delimitarea limitelor locului săvârșirii infracțiunii

stabilirea și marcarea drumului de acces la locul faptei

sectorizarea locului faptei

examinarea cu prioritate a urmelor și obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare sau dispariție

descoperirea și fixarea poziției obiectelor corp delict și a urmelor

Activități ce se desfășoară în faza dinamică a cercetării la fața locului

căutarea, examinarea și fixarea de detaliu a caracteristicilor individuale proprii fiecărui obiect și urme

excluderea urmelor ce nu au fost create de făptuitor

interpretarea urmelor la fața locului

ridicarea și ambalarea obiectelor și urmelor

identificarea victimelor

2.3.3. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

Mijloacele procesual – penale și criminalistice de fixare a rezultatelor cercetarii la fața locului sunt reprezemtate de: procesul verbal, schița locului faptei, fotografia și înregistrarile audio-video.

procesul verbal de cercetare la fața locului – se întocmește imediat după terminarea cercetării, și trebuie să cuprindă detaliat și exact stările de fapt constatate la fața locului.

planșe cu fotografii judiciare – vor cuprinde fotografii de orientare ale locului săvârșirii infracțiunilor, fotografii schiță, fotografii metrice, etc

schița locului faptei – se va întocmi la scară folosindu-se semnele convenționale adecvate;

CAPITOLUL III NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA URMEI ÎNCERCETAREA CRIMINALISTICA

3.1. Noțiunea de urmă

Majoritatea infracțiunilor presupun prezența subiectului la locul comiterii faptei și săvârșirea de către acesta, a unor acțiuni ce produc modificări în ambianța existentă. Modificările sunt cunoscute sub denumirea generică de urme.

Modificările produse ca urmare a activității infracționale a subiectului, constituie elemente prețioase pentru aflarea adevărului.

În literatura criminalistică, noțiunea de urmă este prezentată în două accepțiuni: una în sens larg și alta în sens restrâns.

În sens larg, urmele sunt definite de unii autori ca „cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului”, iar de alții „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni”.

În sens restrâns, prin urmă se înțelege „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt obiect sau altă substanță”.

Pentru o definire cuprinzătoare a noțiunii de urmă, trebuie să se pornească de la constatarea că în practica criminalistică modificările provocate în timpul săvârșirii unei infracțiuni apar sub două aspecte, ca rezultat al acțiunii fie a făptuitorului și a mijloacelor utilizate de el asupra componentelor structurii locului faptei, fie a diferitelor părți componente ale locului respectiv asupra făptuitorului și a mijloacelor pe care le folosește.

Din cele arătate rezultă că, în sens criminalistic prin urmă se înțelege orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei.

Constituie urme tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil la locul infracțiunii de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălțămintea lui, de la vehicule, arme, instrumente sau materiale pe care le-a întrebuințat, obiecte ori fragmente de obiecte de orice natură, abandonate sau pierdute de infractor la locul faptei, precum și tot ceea ce s-a putut atașa material, vizibil sau invizibil de la locul infracțiunii asupra acestuia.

3.2. Clasificarea generală a urmelor

Necesitatea unei viziuni unitare asupra sistemului urmelor, a evidențierii interdependențelor dintre diferitele categorii, grupe și subgrupe ale acestora conduce la utilizarea mai multor criterii de clasificare, care să permită stabilirea sursei, formei, dimensiunilor și conținutului urmelor, calității și posibilității de utilizare a lor.

Din activitatea practică criminalistică și ca urmare a unor studii efectuate a rezultat că urmele pot fi clasificate după următoarele criterii: după factorul creator de urme, după factorul primitor de urme, după esența urmelor, după mărimea lor, după posibilitățile ce le oferă în procesul identificării criminalistice.

a. Clasificarea după factorul creator de urme:

urme ale omului;

urme ale animalelor;

urme ale vegetalelor;

– urme ale obiectelor care cuprind totalitatea modificărilor produse la fața locului în timpul săvârșirii infracțiunii de prezența sau acțiunea obiectelor (îmbrăcăminte, încălțăminte,instrumente, arme, mijloace de transport, etc);

– urme create de unele fenomene;

b. Clasificarea după factorul primitor de urme:

urme primite de om;

urme primite de animale;

urme primite de vegetale;

urme primite de obiecte

c. Clasificarea urmelor după esența lor:

– urme formă -ele reprezintă modificările formei corpurilor primitoare ca rezultat al acțiunii factorilor creatori și sunt, în general reproduceri ale construcției exterioare a unor corpuri și ale particularităților formei lor în masa corpurilor primitoare.

Urmele formă pot fi rezultatul apăsării, ruperii, imprimării, lovirii, tamponării, frecării, dar pot fi și rezultatul unui proces mecanic, termic sau chimic.

În raport cu procesul de mișcare în care s-au format urmele formă se subclasifică în:

urme statice – care se formează atunci când cele două corpuri, creator și primitor de urmă, intră în contact prin apăsare, lovire sau tamponare, fără ca suprafețele să alunece între ele (ex. conturul instrumentelor de forțare imprimat în tocul ușii);

urme dinamice – care se formează în procesul de alunecare și frecare a suprafețelor corpului creator și corpului primitor de urmă. Se includ în această categorie urmele de striații ca: urmele create de neregularitățile tăișului unui cuțit sau topor
pe suprafața obiectului tăiat, urmele de derapare a roților autovehiculelor etc.

În raport cu modificările aduse corpului primitor urmele formă se subclasifică în:

urme de adâncime (urme în volum) care se formează prin modificarea în profunzime a formei obiectului primitor în locul de contact cu cel creator, ca urmare a comprimării substanței primului, în numeroase cazuri urmele de
adâncime conțin atât porțiuni statice, cât și porțiuni dinamice sub formă de striații.

Urme de suprafață care apar ca rezultat al unor depuneri sau ridicări de substanță pe suprafața unor corpuri ce vin în contact cu altele fără să schimbe forma corpului purtător. În funcție de procesul formării, urmele de suprafață pot fi: urme de stratificare când corpul creator de urmă depune pe obiectul primitor un strat fin dintr-o substanță oarecare; urme de destratificare când corpul creator de urmă detașează de pe corpul primitor un strat fin din substanțele care se află pe acesta.

d. Clasificarea urmelor după mărime:

macrourmele includ toate categoriile de urme formă și materie caracterizate prin dimensiuni suficient de mari pentru a putea fi percepute și examinate nemijlocit cu
organele senzoriale umane.

microurmele sunt acele urmă formă sau materie, mici și foarte mici create în procesul săvârșirii unei infracțiuni, pentru a căror descoperire ridicare și examinare sunt necesare mijloace tehnice de amplificare a posibilităților
senzoriale umane ori utilizarea unor metode microanalitice.

3.3. Importanța examinării urmei în cercetarea criminalistică

Importanța acestei activități rezidă în faptul că organul de urmărire penală, și în special expertul, își pot forma o părere obiectivă asupra modului de acționare a infractorului sau infractorilor și asupra obiectelor utilizate de aceștia la săvârșirea infracțiunii.

Datorită faptului că în timp, urmele suferă o serie de transformări datorate fie caracteristicilor intrinseci ale materialelor sau substanțelor pe care au fost create, fie datorate factorilor de mediu care acționează asupra lor, urmele se impun a fi descoperite, fixate, conservate și examinate cât mai rapid, la timp și cu maximă operativitate, altfel valoarea lor în procesul de identificare este mult diminuată.

Este unanimă părerea conform căreia cu cât aceste activități se desfășoară mai rapid, cu atât rezultatele obținute vor duce la o identificare corectă a infractorului și a obiectelor folosite, și implicit la finalitatea procesului penal prin tragerea la răspundere a celor vinovați.

CAPITOLUL IV CATEGORII DE URME ALE INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

4.1. Noțiuni generale

Furtul este definit, în forma sa simpla, ca fiind luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia fara consimtamântul acestuia în scopul însusirii lui pe nedrept.

Tâlharia, în varianta tip, constând în furtul savârsit prin întrebuintarea de violente sau amenintari ori prin punerea victimei în stare de inconstienta sau neputinta de a se apara, precum si furtul urmat de întrebuintarea unor astfel de mijloace pentru pastrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor infractiunii, ori pentru ca faptuitorul sa-si asigure scaparea.

Atât furtul, cât si tâlharia sunt infractiuni îndreptate împotriva patrimoniului, cu precizarea ca tâlharia este o infractiune complexa, cuprinzând în elementul sau material o actiune principala – cea de furt si o actiune adiacenta – cea de violenta, de amenintare sau de folosire a celorlalte mijloace de constrângere.

Prin notiunea de patrimoniu întelegem atât proprietatea publica, ai carei titulari exclusivi sunt statul si unitatile administrativ-teritoriale, precum si proprietatea privata, al carei titular poate fi orice subiect de drept .

Obiectul proprietatii publice îl constituie bunurile prevazute în mod expres în Legea fundamentala: bogatiile de orice natură ale subsolului, caile de comunicatie, spatiul aerian si cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice precum si alte bunuri stabilite de lege.

Pentru existența infractiunii de furt, trebuie întrunite cumulativ urmatoarele cerinte: O actiune de luare a unui bun mobil. Prin „a lua” se întelege : a scoate bunul din sfera de stapânire a persoanei în posesia careia se gasea sau trebuia sa se afle. Actiunea de luare poate fi savârsita în orice mod (prin apucare, dosire, detasare, consumare etc.), prin orice mijloace (cu propria mâna, cu ajutorul unor animale dresate, prin racordari la surse de energii etc.). Luarea se poate realiza chiar si prin inactiune (de exemplu, cel care preda o masa de bunuri omite sa predea unele bunuri pe care le retine pentru el).

Lucrul sustras sa fie un bun mobil, adica sa poata fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul.

Banii, titlurile de credit si orice alte valori, echivalând bani, sunt bunuri mobile.

Exemple de bunuri mobile:

– parti detasate dintr-un bun imobil (usi, ferestre etc.);

– arborii, recoltele, fructele

– adaosuri detasabile dintr-un cadavru uman (proteza, peruca, picior, mâna etc.);

– înscrisurile de orice fel, precum si vehiculele, indiferent daca au fost sustrase în scopul de a fi însusite sau numai în scopul folosirii lor temporare.

Furtul este calificat când a fost savârsit în urmatoarele împrejurari:

a) de o persoana având asupra sa o arma sau o substanta narcotica;

b) de o persoana mascata, deghizata sau travestita;

c) într-un loc public;

d) într-un mijloc de transport în comun;

e) în timpul noptii;

f) prin efractie, escaladare sau prin folosirea fara drept a unei chei adevarate ori a unei chei mincinoase;

Prin „efracție” se înțelege înlăturarea violentă a oricărui obiect sau dispozitiv de siguranță ce se interpun între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras, cum ar fi: ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere.

Prin „escaladare” se înțelege trecerea peste un obstacol care îl separă pe făptuitor de bunul mobil a cărui sustragere o urmărește. Prin urmare, escaladarea presupune trecerea peste un gard sau zid, cățărarea pe zidul unei clădiri pentru a se pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră.

„Cheia adevărată” este cheia pe care cel îndreptățit o folosește în mod obișnuit. Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuințat fără drept chiar cheia ce era folosită în mod obișnuit la deschidere de cel îndreptățit la aceasta.

„Cheia mincinoasă” este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de deschidere fără a fi distrus sau degradat

Furt calificat se considera si furtul privind:

a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) un act care serveste pentru dovedirea starii civile, pentru legitimare sau identificare;

c) titei, produse petroliere sau gaze naturale;

d) echipamente, instalatii si componente ale acestora, daca sunt bunuri de interes general.

De asemenea, este calificat si furtul care a produs consecinte deosebit de grave.

La rândul ei, tâlharia, se considera calificata si poate fi savârsita în doua variante agravante:

Prima varianta agravanta exista atunci când tâlharia s-a produs în urmatoarele împrejurari:

a) de o persoana având asupra sa o arma, o substanta narcotica sau paralizanta;

b) de o persoana mascata, deghizata sau travestita;

c) în timpul noptii;

d) într-un loc public;

e) într-un mijloc de transport;

f) într-o locuinta sau în dependinte ale acesteia;

g) a avut vreuna din urmarile prevazute în art. 187:

– pricinuirea integritatii corporale sau sanatatii a unei vatamari care necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile;

– pierderea unui simt sau organ, încetarea functionarii acestora, o infirmitate permanenta fizica, slutirea, avortul ori punerea în primejdie a vietii persoanei;

– savârsirea faptei în scopul producerii consecintelor prevazute mai sus.

A doua varianta agravanta exista atunci când tâlharia a produs consecinte deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

4.2. Modul de formare și descrierea urmelor

Forma urmelor create de instrumente depinde de următorii factori: felul instrumentului folosit, procedeul utilizat, natura suportului asupra căruia s-a acționat sau a materialelor în care au fost ambalate.

După modul de acționare, urmele instrumentelor pot fi create prin: apăsare, tăiere, lovire, înțepare, frecare-alunecare, ardere sau topire, prin detașarea unor fragmente din instrumente sau urme lăsate de chei potrivite. Cel mai des întâlnite urme sunt cele lăsate prin apăsare (forțare), frecare și tăiere.

Cunoasterea modului de operare prezinta un interes operativ deosebit pentru:

• stabilirea cailor de acces ale infractorilor;

• daca a actionat unul sau mai multi infractori;

• vicii sau deprinderi profesionale;

• cât timp s-a aflat în locul faptei;

• daca a cunoscut amplasarea locului faptei;

• identificarea si ridicarea obiectelor care au servit la savârsirea infractiunii;

• formarea cercului de suspecti;

• încadrarea juridica a faptei savârsite.

4.2. 1. Urmele formate prin apăsare

Urmele mai frecvent întâlnite la fața locului sunt cele de apăsare, numite și „de forțare”, în general, acestea sunt urme statice și de adâncime, reproducând profilul exterior al instrumentului folosit.

Instrumentele care pot fi folosite la forțarea ușilor, ferestrelor dulapurilor, sertarelor sunt foarte variate iar urmele acestora se întâlnesc pe cele mai diverse obiecte (din lemn, metal, zidărie) etc.

În general, aceste urme rămân în locul de îmbinare și în crăpăturile unor obiecte, în locurile de asamblare a anumitor piese (broaște, foraibăre, cârlige) precum și în locurile de presare cu diferite matrițe.

Atunci când suportul este mai rezistent decât instrumentul folosit (sticla, lemnul uscat) nu se pot crea urme de adâncime care să redea forma obiectului creator. În cazul acesta întalnim efectul așa-zisei „plasticități relative” a obiectului primitor care nu reține complet detaliile părții exterioare a instrumentului folosit.

4.2.2. Urmele formate prin frecare-alunecare

Ca urmare a forțării diverselor obstacole, instrumentele folosite pot lăsa urme de frecare-alunecare, care au un caracter dinamic, fie de adâncime, fie de suprafață, de deformare sau de distrugere parțială a materialului.

În cazul unor asemenea urme, nu se poate imprima forma exterioară a instrumentului folosit, dar caracterul dinamic al urmei din care rezultă striațiile constituie un element important în identificarea traseologică individuală.

La descoperirea unor astfel de urme se impune cu necesitate fixarea cât mai rapidă a aspectului lor, întrucât cu trecerea timpului, neregularitățile din urmă se pot deforma (în cazul lemnului) sau astupa ori oxida (ca urmare a acționării factorilor externi).

Urmele lasate prin frecare-alunecare sunt tipice în cazul forțării sistemelor de încuiere-descuiere cu chei potrivite ori șperacle. Introducându-se în sistemul de încuiere o cheie potrivită ori un șperaclu, prin rotirea acestora se acționează altfel decât cu cheia originală pe verturi sau pe celelalte mecanisme , formându-se unele urme specifice, sub formă de zgârieturi, în astfel de situații, cu ocazia cercetării la fața locului nu se fac încercări (probe) cu cheia originală în sistemele de încuietori, întrucât se pot distruge sau deteriora urmele create de cheia potrivită ori de șperaclu.

Foto 1:Chei potrivite

Foto 2-6:Microurme create de chei potrivite pe știfturile de la yala

4.2.3. Urmele formate prin tăiere

Urmele de tăiere sunt dinamice și se datorează acțiunii instrumentului tăietor. Prin tăiere, în urmă se reproduce microrelieful exterior al tăișului și al părților laterale ale instrumentului folosit.

Calitatea acestor urme este dată de natura materialului obiectului primitor. Cu cât acest material este mai plastic, cu atât mai mult se reproduc în urmă particularitățile fine ale tăișului instrumentului, ceea ce permite ca ele să facă obiectul valorificării prin examinările criminalistice.

O variantă a acestei categorii de urme o constituie cele create prin tăierea cu ferăstrăul. Oarecum asemănătoare sunt și urmele create de burghie și sfredele, care în acțiunea lor de înaintare în obiect produc detașări de material din acesta. Folosirea burghielor pentru forțarea diverselor obiecte este întâlnită mai ales la desfacerea sistemelor de încuiere-descuiere de la uși, ferestre, dulapuri metalice sau din lemn, ori la detașarea unor părți din anumite obiecte.

Foto7-8 :Instrumente găsite la cercetarea la fata locului in locuința unui spărgător

4.2.4. Urmele formate prin ardere și topire

Urmele de ardere și topire produc reacții de natură chimică sau fizică pe alte obiecte, determinându-le și schimbarea stării inițiale.

4.2.5. Urmele formate prin lovire

Cu un anumit instrument (ciocan, rangă, topor, cuțit, clește, etc) obiectul poate fi lovit formându-se o urmă de suprafață sau de adâncime, în funcție de natura materialului primitor, care va reda, în general, mai mult sau mai puțin fidel, aspectul instrumentului folosit ori al unei părți din acesta.

În funcție de natura instrumentului folosit, forma urmei de lovire poate fi diferită. Când se lovește cu tăișul unui topor vor apărea despicări în obiect mai puțin sau mai mult adânci, în funcție de intensitatea loviturii și duritatea obiectului. Urma loviturii executate cu o rangă sau un ciocan va avea un aspect relativ plat, reținând o parte din caracteristicile exterioare ale obiectului creator.

4.2.6. Urmele formate prin înțepare

În cazul când se folosesc instrumente care acționează cu o anumită suprafață utilizabilă (andrea, vârfuri de șurubelniță, de cuțit, de pilă, de tirbușon, ace), se creează așa-zisele urme de înțepare. Acestea sunt urme de adâncime ce nu redau prea multe detalii ale instrumentului. Urmele formate prin înțepături pot fi găsite pe diferite suporturi, cum ar fi: lemn, metal, zid, precum și alte obiecte fixe sau mobile.

4.2.7. Urmele create de chei potrivite

Urmele lăsate de cheile potrivite pe componentele de închidere și asigurare se formează prin frecare-alunecare și poartă caracteristicile generale și individuale ale flancului de lucru al cheii.

Încuietorile simple se caracterizează prin acționarea directă a cheii asupra zăvorului. Cheile se deosebesc între ele prin profilul variat al bărbiei, decupat similar și în capacele mecanismului încuietorii, pentru a nu permite introducerea unei chei cu un alt profil.

Flancul de lucru al cheii acționează suprafața zăvorului care este prevăzut cu un arc pentru menținerea sa pe poziție. Alte tipuri de construcție mai recentă, folosesc chei drepte, care se diferențiază între ele prin șanțul de ghidaj situat la înălțimi diferite. Dintre lacăte cel mai simplu este cel cu șurub, având cheia tubulară cu profilul pătrat sau triunghiular.

Toate aceste încuietori prezintă însă un grad redus de siguranță, putând fi ușor descuiate cu șperacle confecționate din sârmă, introduse prin profilul sârmos din capac, profil care la rândul său poate fi lărgit cu un obiect dur.

Încuietorile cu opritori, cunoscute sub denumirea de broaște „Wertheim” au avut și au o mare răspândire atât sub forma îngropată cât și aplicată. Caracteristicile acestor încuietori sunt determinate de prezența deasupra zăvorului a unui număr de opritori verturi) ce sunt de regulă patru, care împreună cu zăvorul sunt dispuse simetric la broaștele pentru uși și asimetric la cele îngropate pentru dulapuri și lacăte. Astfel broaștele cu patru verturi dispun de cinci flancuri de lucru, respectiv patru ale verturilor și unu al zăvorului, dispus simetric. Bărbiile cheilor sunt confecționate cu flancurile de lucru simetrice, corespunzător dimensiunilor verturilor, putând astfel acționa mecanismul din ambele părți. La broaștele pentru dulapuri, sertare etc., unde nu este necesară acționarea pe ambele părți, numărul verturilor este mai mic, de regulă trei, iar la lacăte, pentru o mai mare siguranță, numărul verturilor variază între cinci și nouă. Pentru o și mai mare siguranță, cheile dispun de un canal pe o latură a bărbiei, care diferă pozițional de la un model la altul, iar cele pentru sertare au canal central în tija lor, fiind confecționate pe trei mărimi. La lacăte cheile au bărbii duble, fiind prevăzute și cu profile longitudinale de diverse forme și mărimi, tăiate corespunzător și în firungul lor.

Pe piață au apărut ca răspuns la metodele infractorilor noi sisteme de încuiere; dintre cele mai răspândite sunt cheile lamelare duble pentru siguranțe cu două serii de știfturi dispuse pe poziții contrare. Pentru acționarea acestora este necesară acționarea simultană pentru alinierea la suprafața cilindrului rotitor. De asemenea siguranța cu patru rânduri de știfturi sau verturi prezintă un grad mai mare de siguranță față de cele clasice, depinzând totuși de ansamblul constructiv în care se integrează.

Foto 9

Foto 10

Încuietorile cu cilindru sau butuc (pe știfturi) sunt cele mai răspândite, dat fiind gradul ridicat de securitate. Variabilitatea modelelor cheilor este mult mai mare decât la încuietorile simple ori cu opritori, deci și posibilitatea de deschidere cu chei potrivite este mai mică. Principiul de lucru al acestor încuietori constă în prezența unui cilindru în care este dispus canalul cheii, având un profil variat, în cilindru sunt prevăzute, de regulă, cinci orificii, unde sunt introduse cinci știfturi de dimensiuni diferite, în funcție de modelul cheii, contraștifturi, resorturi, furcă de acționare cu resorturi, siguranțe elastice.

Foto 11: Butuc demontat

Descuierea acestor siguranțe se face folosind chei potrivite, pontoarcă etc.

Foto 12: Pontoarcă

Folosirea cheii potrivite creează pe suprafața conică a știfturilor striații datorită banurelor create prin decupare, în sensul de introducere al cheii.

De asemenea, folosirea instrumentului numit „pontoarcă” produce pe orificiile cilindrului rotitor și suprafața conică a știfturilor striații. Pontoarcă se compune dintr-o cheie căreia i s-au polizat profilele, prevăzută cu un canal în care se introduce un „pieptene” metalic ce folosește la împingerea știfturilor și eliberarea cilindrului rotitor. Pieptenele metalic este confecționat în funcție de distanta dintre orificii.

Foto 13: Cilindru rotitor descuiat cu pontoarca

Știfturile, la introducerea cheii în firungul siguranței, se aliniază la nivelul suprafeței exterioare a cilindrului iar când cheia este scoasă din cilindru, cad în canal. La capătul cilindrului se află o placă ce se introduce în ochiul zăvorului, la răsucirea cilindrului decuplând zăvorul.

Cilindrul este introdus într-un corp, dispunând la rândul său de cinci orificii simetrice cu cele amintite, în care sunt introduse, de asemenea, cinci știfturi și cinci resorturi. Când cheia este scoasă din canal, resorturile împing știfturile din corp în cilindru și ocupă astfel spațiul dintre suprafața corpului și a cilindrului, nedându-i posibilitatea să se răsucească în corp.

4.2.8. Urmelor materiale create prin detașarea unor fragmente din instrumente

În timpul executării operațiunilor de lovire, apăsare, alunecare, frecare, tăiere, înțepare, etc, din instrumentele folosite se pot desprinde fragmente de diferite forme și dimensiuni. Aceste fragmente se găsesc, de regulă, în locul unde s-a acționat cu instrumentul sau în imediata lui apropiere.

4.3. Descoperirea urmelor

Urmele instrumentelor se caută pe mecanismele de închidere-deschidere, pe uși, ferestre, case de bani, dulapuri, sertare, autoturisme, sigilii, vagoane de marfa, containere și alte obiecte pe care se presupune că se pot găsi.

Urmele instrumentelor pot fi descoperite atât prin observarea cu ochiul liber, cât și cu ajutorul unor mijloace optice (lupe, microscop de buzunar).

În timpul căutării acestor urme, nu se umblă cu mâna pe obiecte, deoarece există pericolul distrugerii particulelor mici de materie rămase pe ele.

4.4. Mijloace tehnice de examinare

În efectuarea expertizelor de acest gen, de regulă, se folosesc:

a. Dispozitive optice:

– lupa

– microscopul monocular, binocular sau stereomicroscopul SM. oscopul

O importanță deosebită o au mijloacele moderne de examinare, prin folosirea unui cablu optic cu lungimi până la 10 m ce permite examinarea microurmelor la fața locului, precum și a unui factor de mărire superior, până la 1000 de ori.

Pentru acest sistem se pot adapta și tehnici de calcul pentru procesarea imaginii și realizarea examenului comparativ.

Aparatul fotografic – se folosește cel de tip profesional, cu mare putere de recepție și cu inele sau burduf necesare unei măriri fotografice direct pe negativ. Uneori, când striațiile nu sunt deosebit de fine, mărirea fotografică este suficientă realizării unei examinări comparative optime.

b. Dispozitive de palpare

– Profilograful se compune din: sistem de palpare, cap de măsurat, parte electrică, dispozitiv de înregistrare grafică, dispozitiv de control circumferențial, punte de lucru și etaloane de control.

Principiul de funcționare este următorul: vârful palpator efectuează o palpare mecanică a geometriei suprafeței. Mișcările vârfului palpator acționează un dispozitiv electromecanic care transformă aceste mișcări în variații ale unei mărimi electrice.

– Striagraful. Aparat derivat din profilograf, conceput special pentru a fi utilizat în cercetările criminalistice, în primul rând pentru analiza urmelor lăsate de unelte și de gloanțe, reprezentând atât un nou mijloc, cât și o nouă metodă de examinare științifică a urmelor.

– Trasorul de striații (trasograful). Dispozitiv care permite crearea de striații experimentale.

Multe din instrumente ce pot fi folosite la comiterea faptelor penale (cleștele, foarfecele, ghilotina, pânzele circulare de freze, etc.) au falci de tăiere montate cu unghiuri fixe, cu care, prin folosire, creează striații în aceleași unghiuri.

Exemplu de alte instrumente (dalta, cuțitul, toporul, securea, cuțitul de strung, sfredelul, levierul etc.) pot crea striații cu profiluri diferite, în funcție de unghiul de înclinare al acestor lame și pârghii în locul de impact cu suprafața atacată.

4.5. Interpretarea urmelor

Prin interpretarea urmelor se pot obține date și indicii referitoare la:

Instrumentul utilizat. Forma și aspectul urmei pot indica felul instrumentului creator. Așa, de exemplu, după profunzimea și dimensiunile unei urme create în lemn, se poate aprecia instrumentul folosit ( s-a folosit un topor, ferăstrău sau un alt instrument tăietor). De asemenea, în cazul unei urme de secționare în obiecte metalice este posibil să se stabilească dacă urma a fost creată prin folosirea pânzei de bomfaier sau a unui aparat de tăiere prin topire. După urmele lăsate de instrumente pe materialele în care au fost ambalate (hârtie, materiale textile, lemn, plastic) se pot trage concluzii cu privire la dimensiunile, felul și genul instrumentelor, caracteristicile sau particularitățile lor.

Interpretarea urmelor trebuie făcută în raport cu dinamica lor, urmărindu-se efectul obținut prin crearea acestora. Sunt situații când astfel de urme sunt create intenționat, în scopul de a deruta organele de cercetare.

Procesul interpretării urmelor create de instrumente trebuie înțeles nu numai în sensul identificării acestora, ci și în cel al stabilirii modului cum s-a acționat cu ele. Astfel, nu este suficient să se stabilească că la tăierea toartei unui lacăt s-a folosit un clește, ci este necesar să se arate, de pildă, că știrbitura din gura fălcilor cleștelui se putea produce numai în anumite condiții de folosire a lui.

CAPITOLUL V PARTICULARITĂȚI ALE CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE FURT DIN LOCUINȚE

5.1. Consideratii introductive

Aspecte juridice. Printre infractiunile care aduc atingere proprietății sau posesiei, furtul, sub toate forme sale, este îndreptat impotriva patrimoniului, fiind pedepsit de a lungul timpului, datorită pericolului social. Avand o creștere mai mare în comparație cu alte infracțiuni săvârșite în paguba relațiilor patrimonicale, cum ar fi, pirateria sau gestiunea frauduloasa.

In penal, furtul in formă simplă și calificată , tâlhăria, precum și celelalte infractiuni contra patriomniului, sunt incriminate în Titlul III din partea speciala a Codului penal.

Futrtul, în formă simplă, potrivit prevederilor art. 208 C. penal, constă în luarea unui bun mobil, din posesia sau detenția cuiva, fară consimțământul acestuia în scopul de al însusi nedrept.

Furtul calificat, este înalnit la art. 228 C. penal, lit. a-I, amintim, savarsirea de doua sau mai multe persoane impreuna, intr-un loc public, in timpul noptii sau al unei calamitati, prin refractive, escaladare, etc.

Talharia, conform art.233 C. pen.  săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra  precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și garanteze eliberarea se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Principalele probleme, obiecte al probatiunii, care trebuie clarificate prin cercetarea furtului si a tâlhărieri.

Examinarea furtului și a tâlhariei, atat în prejudiciul propietății private, cât și a celei publice, înseamnă clarificarea unor aspect de natură să servească la aflarea elementelor constitutive ale acestor infractiuni.

Intampinam o serie de probleme care trebuiesc clarificate , exemplu:

Determinarea concretă a bunurilor mobile extrase din posesia sau deterntia legitima a unei persoane ori a unei unitati din cele enumerate in noul cod penal. Un lucru foarte important este incadrarea faptei, cat si aflarea calitatii, cantitatii si valorii bunurilor furate, in vederea aproximarii cuantumului prejudiciului cauzat si a redobandirii sale.

Stabilirea exacta a locului si momentului savarsirii faptei are mai multe intelesuri juridice. Asadar, in functie de locul de unde s-a petrecut infracțiunea, furtul este de doua feluri: simplu sau calificat .

Calcularea momentului savrsirii infracțiunii este folositoare, deoarece necesită încadrarea fapetei în categoria furtului, atunci cand bunul furat apartine în întregime sau pe jumatate făptuitorului. Săvârșirea infracțiunii pe timp de noapte ori al unei calamitati ne îndrumă la încadrarea acesteia în categoria furtului calificat.

Cunoașterea exactă a locului și momentului furtului reflctă interes pentru cercetarea criminalistică a faptei, în primul rand pentru amprentele ce pot fi gasite la fata locului și care pot ajuta la găsirea autorului. Tot în situația asta putem afla, stabilirea în amanunt a cercului de bănuiți, cercetarea felului în care si-au petrecut timpul, dar și selecționarea martorilor .

Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infractiunii

Această problemă se referă atât la stabilirea agentului vulnerant care a cauzat decesul victimei, cât și a celorlalte mijloace destinate pregătirii savarsirii faptei, accesul în câmpul infracțiunii, a tine victima, transportarii acesteia într-un alt loc decât cel în care s-a comis fapta, etc. Această identificarea își găsește folosirea și în încadrarea juridică a faptei, furtul simplu ori calificat sau tâlhări. Una din obligația de baza ale cercetarii la fața locului este găsirea urgentă a instrumentelor si obiectele folosite la comiterea omorului și punerea la dispoziție a examinarii lor de catre experții criminaliști.

Identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului Găsirea autorului, a participanților la savarsirea infractiunii (coautori, complici, instigatori, tainuitori) constituie una din problemele principale ale cercetării.

Identificarea persoanei vătămate se clasifică în :

Identificarea posesorului – se referă stric la bunurile furate si descoperite lor asupra autorului

Identificarea persoanei vătămate – arată o obligație deosebită în cazul săvârșirii unei tâlharii, în care victim se află în stare de inconștiență datorită violențelor la care a fost constrânsă sau chiar a murit în urma leziunilor provocate .

Stabilirea conditiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii – constituie o activitate importanta pentru aflarea adevarului in cauza. Aceasta este o raspundere cu caracter preventiv, ii sprijina pe cei in drept sa ia măsuri folositoare de asigurare a securitatii bunurilor.

5.2. Primele măsuri luate în vederea investigării furtului și tâlhăriei

Indiferent de circumstantele in care a fost savarșit furtul sau tâlhăria – in urma sesizării , prin plângere, denunț ori din oficiu – organul de urmărire penală va efectua in cel mai scurt timp urmatoarele acte procedurale:

5.2.1 Constatarea infractiunii flagrante.

Este flagrant infractiunea descoperita in momentul comiterii ori imediat dupa savarsire. Conform art.293 din NCPP, gasim conditiile savarsirii unui furt sau a unei talhari din momentul descoperirii acestora. “Flagrant” inseamna prinderea faptuitorului in momentul comiterii infractiunii si la locul unde s-a consumat activitatea ilicita ori cat mai aproape de momentul savarsirii.

Constatarea infractiunii flagrante capata caracter de categorie juridico-penala, iar procesul-verbal in care se materializeaza rezultatele acesteia constituie un inscris ce are legatura cu fapta, devenind astfel mijloc de proba la dosar.

Nu este sufient numai descoperirea faptei in timpul savarsirii ori imediat dupa, ci si prinderea infractorului in acel moment ori dupa consumarea activitatii infractionale.

5.2.3 Cercetarea la fața locului – „Cercetarea la fața locului se inscrie printre activitatile de baza ce contribuie in mod substantial la aflarea adevarului in cauza, de ea depinzand in mod substantial lamurirea problemelor referitoare la faptele si imprejurarile acesteia, inclusiv cu privire la persoana faptuitorului”. In viziunea specialistilor, este activitate initiala de urmarire penala si de tactica criminalistica care consta in cunoasterea nemijlocita a locului unde s-a savarsit infractiunea sau a locului in care au fost descoperite urmele , in vederea descoperirii, fixarii si ridicarii urmelor si in stabilirea imprejurarilor in care infractiunea a avut loc. O grijă specială va fi acordată obiectelor pierdute sau lasate, urmele olfactive si urmele biologice de infractor.

Dupa strangerea probelor si interpretarea lor, organul de urmarire penala va putea trage primele concluzii cu privire la modul de operare al autorului.

Tot in cercetarea la fata locului se va acorda atentie si împrejurarilor negative care, pot fi rezultatul unor incercari de stimulare a furtului sau talhariei in scopul ascunderii unei alte infractiuni.

5.2.4 Ascultarea persoanei vatămate urmărește doua lucruri foarte importante:

a) Obținerea de date concrete privind bunurile sustrase, felul in care se afla bunurile in locuinta cat si posibilitatea de acces la ele. Persoanei vatamate i se pot adresa cateva intrebari privind autorul faptei, daca acesta face parte dintre persoanele apropiate. Audierea victimei se face cu rabdare si calm, evitarea oricarui gest, reactie sau expresie, mai ales ironica. Relatarea naturala reprezinta unele beneficii. Formularea intrebarilor nu este obligatorie, dar in practica, organul judiciar este nevoit sa adreseze intrebari pentru a ajuta la clarificarea situatiei.

b) În cazul tâlhariei persoana vatamata este obligată sa dea numarul autorulor cât sa descrie si modul in care aceștia au acționat. Important este ca in aceste momente sa tinem seama de starea accentuată de tulburare psihica, din aceasta cauză se poate ajunge foarte ușor la exagerarea numarului de făptuitori. Victima aflată in stare de șoc este posibil sa nu-și amintească nimic din faptele intamplate. În momentul audierii persoanei vatamate, trebuie sa se stabileasca cu exactitate ce a facut înaintea fapetei, cât și în momentul ori dupa săvârșirea faptei.

5.2.5. Audierea martorilor

Martorii sunt persoane care nu au legatura cu confictul și au scopul de a stabili imprejurările în care s-au petrecut faptele. Aceștia au asistat cu sau fara voia lor la savarsirea infracțunii, pot ajuta la identificarea autorului.

Acestora le sunt adresate întrebări referitoare la modul in care s-a întâmplat infracțiunea, dacă victima s-a opus ori a fost constrână sau daca făptuitorul a fost singur sau însoțit. Orice persoana care este chemata ca martor de catre poliție, trebuie sa urmeaze condițiile prevăzute in art 114 alin(2) NCPP .

5.2.6 Efectuarea de percheziții

Este printre cele mai importante activități, deoarece consta în cercetarea locuinței sau a oricarui spațiu ce aparține unei persoane fizice ori persoana juridică de unde putem administra probe cu privire la autorul faptei. La percheziționarea domiciliului sau la reședința suspectului ori inculpatului, se pot gasi instrumente cu care săvârșește infractiuni precum si alte obiecte furate.

5.2.7 Identificarea și prinderea infractorului

Se face cu ajutorul organelor de urmărire penală, ei sunt cei care descopera autorul identificarea datelor aflate din momentul în care s-a săvârșit infracțiunea, a declarațiilor facute de către persoana vatămată, a martorilor, constatarile tehnico-științifice,expertize,etc

O alta metodă este cea a portretului vorbit este folositoare pentru identificarea persoanelor disparute sau care sunt supuse urmaririi penale ori condamnate. Avem in vedere 2 clasificari pentru identificare: dinamice ( mersul, vocea, poziția capului, cât si poziția corpului, mimică, etc) și statice (talia, construcția fizică, forma capului, forma feței cât și trăsăturile, daca prezintă cicatrici dupa acciente, tatuaje,etc)

5.3. Alte activitati de urmărire penală efectuate în ancheta furtului si tâlhăriei.

Enumerăm cateva acte procedurale care sunt regăsite frecvent în cadrul urmarii penale în cazul infracțiunii de furt sau tâlhărie.

5.3.1. Ascultarea învinuiților sau a inculpaților

Interogarea inculpaților se face cu scopul de a obține date în legătură cu felul în care a fost gândită infracțiunea. Afirmația învinuitului se numeste “mărturisire”, servește la aflarea adevărului în procesul judiciar.În majoritatea toate cazurile inculpații neagă săvârșirea infracțiunii. Magistratul ori politistul trebuie sa creeze o atmosferă favorabilă pentru audierea învinuitului, să adopte o atitudine demnă.

5.3.2. Recunoașterea prezentărilor pentru recunoșterea și a reconstituirilor

Prezentarea pentru recunoaștere de persoane și de obiecte aceasta ramură implică o pregătire atentă și amănunțită. Necesita studierea materialului cauzei si ascultarea unei persoane care cunoște obiectul sau persoana. Persoana sau obiectul sunt recunoscute după: semnalmentele statice, dupa fotografie, voce, mers,etc.

Efectuarea de reconstituiri este o tactică criminalistică, pentru verificarea probelor administrate și obținerea de probe noi, este o activitate de sine statatoare. Reconstituirea infracțiunii se face in scopul verificarii anumitor probe aduse la dosar, daca nu există probe, audiere de persoane, perchezitii, expertize, nu se poate vorbi despre o reconstituire.

5.3.3. Dispunerea de expertize judiciare

Este o activitate științifico-practică ce stă în efectuarea de către expert, în scopul aflării adevărului. În cazul unei infracțiuni care a dus la moartea victimei, expertiza medico-legală poate constata in ce fel a murit și la ce chinui a fost supusă.

5.4.. Unele particularități ale investigării furtului

In cazul urmarii penale, organul judiciar este cel care trebuie sa se ocupe de administrarea probelor, sa afle in ce imprejurări s-a săvarșit infracțiunea,dar si modul de operare al autorului. In cazul furtului. Exemple de infracțiuni: forțarea incuietorilor, folosirea unei chei mincinoase, spargerea unui geam, distrugerea sau degradarea mecanismelor de inchidere, etc.

5.4.1 Furtul din locuințe

• patrunderea într-o locuinta se face dupa o cercetare amănunțită ori ca urmare a „vânzarii de ponturi”.

Hotii se orienteaza asupra locuintelor care au cu geamuri termopan ori cu instalatii de aer conditionat, actionând, între orele 8–13, iar în blocuri de locuinte, de la etajele superioare spre cele inferioare; patrunderea în locuinte se face sub diferite pretexte (exemplu: cititori de contoare de gaze sau electricitate, folosindu-se de legitimatii false ori profitând de credulitatea unor persoane în special a celor în vârstă).

5.4.2. Furtul din buzunare, poșete sau genți

În general, se opereaza în mijloace de transport în comun sau în locuri aglomerate: magazine, gări, sali de spectacol, stadioane etc

Infractorii îsi aleg victimele cu mare grijă, aceștia trebuie sa lase impresia ca au bunuri de valoare asupra lor, dar care sunt și neatente, obosite, distrase.

Metoda infractorilor de a sustrag portofelele este: introducând degetul arătator si mijlociu în buzunarul victimei, fie recurgând la taierea partii de jos a buzunarului sau la taierea posetei, folosindu-se de instrumente de taiat minuscule, mascate între degete.

Furtul de acest gen, se înscrie printre cele mai frecvente infractiuni flagrante. Din momentul în care este prins în flagrant, infractorul este percheziționat, se cerceteaza și locul în care a fost prins, pentru a se afla eventuale obiecte sau arme folosite,se audiaza victima si martorii ocular.

5.4.3. Furtul din și de autoturisme

Cele mai frecvente furturi se comit pe timpul noptii, dar se întâlnesc si în cursul zilei, în special în parcarile aglomerate, uneori si cu complicitatea unor paznici, dupa urmarirea victimei. Usile mașinilor sunt deschise prin spargerea geamurilor, prin chei potrivite ori prin fortarea ncuietorilor cu ajutorul anumitor obiecte.

La unele autoturisme contactul poate fi realizat foarte ușor prin legatura directa a firelor de contact. Sistemele de pornire ori de alarmare, oricât ar fi de sofisticate, sunt anulate cu ușurință, pentru ca infractorii sunt „instuiți” în Occident

In momentul în care sunt prinsi conducând mașini furate, aceștia declară ca le-au cumparat de la persoane anonime.

Cercetarea criminalistică a locului faptei se va face obligatoriu si la abandonul autovehiculelor furate, examinându-se cu mare grijă fiecare piesă, portierele, aripile, capota, osiile și mai ales interiorul autoturismelor. În toate cazurile se vor efectua percheziții și se vor solicita expertize criminalistice și tehnice sau constatari tehnice.

5.4.4. Alte forme de furt

În afara formelor de furt enumerate mai sus, mai menționăm si alte forme, exemplu:

Furtul de bagaje din aeroport, gări, trenuri, autobuze,. Aceasta infracțiune este foarte ușor de săvârșit, deoarece prefăcându-se ca bagajul îi aparține si profitand de neatenția victimei își însușește cu ușurintă lucrul sau obiectul.

Furtul de la persoanele care adorm sau in stare de ebrietate, întâlnit frecvent in parcuri, transporturi in comun, moment în care infractorul acționează

Furtul săvârșit de la garderobe din sălile de spctacol, restaurante, din locurile aglomerate. Autorii se axează spre : telefoane, bijuteri, bani, blănuri scumpe, etc

Furturi din hoteluri din stațiunile turistice. Acest timp de infracțiune este săvârșit numai în perioada aglomerată sau de sezon

5.5. Unele particularități privind investigarea furtului și a tâlhăriei în paguba proprietății publice.

Acesta se referă la probleme specifice de clarificat in cazul infracțiunii de furt și tâlhărie. Organul judiciar care se ocupă de caz este obligat să precizeze elementele constitutive, de exemplu: existent unor eventuale împrejurări negative și situația reală a patrimoniului, în general, și a bunurilor. Prezintă considerații privind unele moduri specifice de operare, exemplu : furtul din bagaje sau genti(gestionarii,casierii, poștașul) și furtul din trenuri de marfă(spargerea pereților vagoanelor, furtul din vagoanele care nu sunt acoperite, din containere).

CAPITOLUL VI ETAPELE ȘI PROCEDEELE EXAMINĂRII CRIMINALISTICE A URMELOR INSTRUMENTELOR DE SPARGERE

6.1. Etapele examinării criminalistice

Procesul examinării criminalistice a urmelor instrumentelor de spargere se realizează printr-o succesiune de activități, care, în final, coroborate, pot duce la identificarea făptuitorului și a obiectelor folosite de acesta la săvârșirea infracțiunii, precum și la tragerea lui la răspundere penală.

6.1.1. Examinarea separată

Reprezintă faza statică a examinării și are în vedere atât urmele în litigiu, cât și cele experimentale. De regulă, examinarea începe cu relevarea caracteristicilor generale ale urmei în litigiu, fiind continuată cu evidențierea caracteristicilor individuale. O atenție deosebită trebuie acordată modului de creare a urmei în litigiu, pentru ca la obținerea urmelor experimentale să fie respectate aceleași condiții.

În această etapă sunt stabilite și mijloacele tehnice care vor fi folosite, precum și experimentele ce se impun a fi efectuate în raport cu natura instrumentului.

Foto 26: Cheie reglabilă

Foto 27:Detaliu cap cheie reglabilă

Tot în această etapă se execută fotografierea la scară sau microfotografierea urmelor, atât în ansamblu, cât și individual, microfotografierea caracteristicilor individuale ale urmelor și interpretarea mecanismului de creare a lor de către instrument.

Când se prezintă instrumente bănuite, acestea vor fi examinate: mai întâi pentru a se vedea dacă nu poartă particule din obiectul primitor, și numai după aceea pentru a se determina care dintre ele a creat-o.

În cazul urmelor de lovire se examinează fiecare urmă de lovire în parte, executându-se măsurători, schițe mulaje, fotografii de ansamblu și de detaliu.

În cazul urmelor formate prin înțepare se stabilesc: mecanismul creării urmelor, succesiunea lor, scopul urmărit (deblocarea zăvorului yalei, crearea spațiului necesar pentru introducerea altui instrument, detașarea unei bucăți de material etc) caracteristici generale și individuale ale urmelor.

Când examinarea suprafețelor interioare ale canalului nu este posibilă după efectuarea microfotografiilor și mulajelor, acestea se pot secționa transversal în vederea examinării pereților interiori, fără însă a se distruge particularitățile individuale.

Examinarea separată a urmelor formate prin ardere sau topire, se face, de regulă, la fața locului deoarece caracteristicile generale și individuale se pot stabili cu mai multă exactitate în contextul împrejurărilor de fapt.

Pentru stabilirea caracteristicilor generale și individuale se are în vedere determinarea următoarelor situații:

dacă urmele de topire au determinat arderea, se caută sursa de
căldură și se demonstrează că era capabilă să producă topirea
respectivă (sudura, supraîncălzirea conductorilor electrici);

dacă arderea a determinat topirea ori ele s-au produs împreună. În această situație, se analizează în ce măsură conținutul urmei de topire este omogen sau cuprinde și alte materiale rezultate din ardere;

dacă urmele de topire s-au desprins din obiectul de la care provin sau se prezintă numai ca o deformare a acestuia. La obiectele din fier, sticlă și din materiale plastice, urma de topire produce, de regulă o ondulare și netezire a marginii materialului.

Examinarea încuietorilor începe, de fapt, la fața locului, unde expertul criminalist are posibilitatea să constate modul în care a fost forțată încuietoarea. Se execută fotografiile de ilustrare, se stabilește starea încuietorii așa cum a fost găsită, fiind interzisă experimentarea la fața locului a funcționalității ei. Utilizarea ulterioară a cheii încuietorii nu este admisă. Trebuie căutate urme de pilitură pentru a se constata dacă autorul a avut la îndemână mai multe chei sau le-a ajustat la fața locului. Vor fi căutate chei uitate, fragmente ale acestora ori ale instrumentelor.

Modul concret în care a fost forțată o încuietoare se stabilește în laborator. Expertul efectuează examenul tehnic al încuietorii, pentru a stabili eventualele defecțiuni și gradul de uzură, urmele create de instrumente (chei, șperacle, ace de oțel, etc), fragmente de instrumente rămase din încuietoare. Aceste operații se execută concomitent, pe măsura demontării încuietorii. Examenul este coroborat și cu cel al cheilor uzuale sau false.

Foto 28: Detaliu butuc rupt

6.1.2 Examinarea comparativă

Are drept scop verificarea corespondențelor dintre urmele în litigiu și urmele create experimental. Poate fi realizată direct cu mijloace optice sau fotografice și are ca obiect stabilirea continuității liniare, în această etapă se mai realizează și compararea diagramelor reliefului sau mărimilor, măsurate la profilograf.

La examinarea optică prin microscop, uneori, poate să nu apară amplitudinea striațiilor, ele relevându-se ochiului ca fiind plate și deci cele care au aceleași dimensiuni pe orizontală, nu și pe verticală, sunt redate ca identice, înclinarea deosebită a luminii sau intensitatea ei diferită, poate, de asemenea, să ducă la iluzia că două striații diferite ca înălțime ar fi identice, în plus, la granița dintre clar și obscur nu se poate distinge și examina striațiile și foarte fine.

Aceste împrejurări solicită din partea expertului, pe lângă o bogată practică, și o atenție deosebită.

Foto 29-33: Microurme create de diferite instrumente de spargere pe butucul de yala

De aceea, se recomandă corelarea examinării optice cu examinarea comparativă a conturului striațiilor cu profilograful, metodă ce are limitele ei, mai ales în cazul urmelor lăsate de unelte, în care, adesea, grosimea foarte mică a materialului primitor duce la deformarea suprafeței primitoare. De aceea, expertul va selecta zone clare și plate care să permită atât examinarea contururilor, cât și cea microscopică.

Pentru a obține diagrame cât mai lizibile, cu ajutorul profilografului, se fac amplificări ale asperităților și șanțurilor de 10 ori pe orizontală și de circa 100 de ori pe verticală. Dacă urma este mai îngustă, se poate face o amplificare pe orizontală și mai mare. Pentru ambele categorii de urme, amplificările orizontale și cele verticale se fac în aceleași condiții,

Uneori, urme descoperite în locuri diferite sunt comparate în scopul de a se constata dacă au fost produse de același instrument; în asemenea cazuri, deși urmele sunt produse de același instrument, pot avea totuși adâncimi diferite, determinate de duritatea materialului primitor sau de forța cu care s-a acționat, iar profilograful poate identifica cu mai multă exactitate identitatea contururilor urmelor. Nu trebuie să se uite că variația înclinării instrumentului creator determină striații cu un alt profil. Se vor face măsurători repetate cu devierea palpatorului de la o zecime până la l mm.

Întrucât palpatorul calcă pe o linie cât un fir de păr de-a curmezișul striațiilor este necesar ca, în funcție de mărimea și finețea striațiilor, să se facă 3-4 sau 9-10 măsurători, deviind palpatorul – la fiecare măsurătoare începută dintr-o margine – câte 1-2 zecimi de mm sau l mm, după caz.

În cazul urmelor de ardere și de topire examinarea comparativă se realizează cu privire la conținut, când se compară caracteristicile fizico-chimice cu cele ale obiectului de la care au provenit ori cu diagramele și spectrele etalon. Se face o comparare cantitativă între particulele topite sau detașate și porțiunea absentă din obiect.

Examinarea comparativă a încuietorilor cu yale se realizează între caracteristicile individuale descoperite de expert pe suprafețele de lucru ale mecanismului și cele realizate în mod experimental cu ajutorul cheilor bănuite a fi fost folosite la comiterea faptei.

Activitatea de examinare comparativă, cu ajutorul microscopului, a striațiilor, presupune multă competență și o respectare riguroasă a acelorași condiții de lucru (unghiul de înclinație și cel de dirijarea surselor luminoase, diafragma în procesul fotografierii).

6.1.3. Obținerea modelelor pentru comparație

Materialele sau modelele de comparație adecvate constituie una din condițiile „sine qua non” pentru reușita procesului de identificare criminalistică.

Deși determinarea volumului materialelor de comparație și a calității acestora se apreciază de către specialist, procurarea lor revine organului judiciar.

Materialele de comparație se compun din obiecte de la care se presupune că provin urmele incriminate, impresiuni ale acestora sau mostre de referință.

La delimitarea caracteristicilor generale de cele speciale, a celor necesare de cele întâmplătoare, se va lua în considerație și geneza obiectului: obiecte din natură, obiecte confecționate artizanal și obiecte industriale.

Modelele de comparație trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să existe certitudinea că provin de la un anumit obiect sau persoană;

să fie apte pentru examenul comparativ.

Modelele pentru comparație se execută cu instrumentele care se presupune că au lăsat urmele în litigiu (cele găsite la fața locului sau cele ridicate de la persoana suspectă).

Realizarea modelelor experimentale se face, de regulă, pe suporturi asemănătoare cu cele pe care au rămas urmele la fața locului și prin același mecanism.

În anumite situații, când modelele pentru comparație se creează cu instrumente de tăiere (confecționate din metal), pentru a se evita producerea unor noi modificări pe lama acestora, probele experimentale se iau la început pe un suport moale (plastilină, ceară, plumb etc), în scopul stabilirii poziției și unghiurilor sub care s-a acționat cu instrumentele la fata locului, iar în final pe un suport asemănător celui purtător al urmei în litigiu.

Modificări se pot produce mai ales în probele așa zise „libere” și denumite „preconstituite”, adică la cele care au luat naștere înainte sau după comiterea faptei ori ivirea litigiului fără legătură cu cauza cercetată.

În examinările de identificare criminalistică se folosesc și așa numitele probe constituite, reprezentând urme create cu obiectele de verificat înainte de organul judiciar. Producerea unor asemenea urme se realizează după anumite reguli elaborate de știința criminalistică aplicându-se tehnici de lucru specifice. Una din modalitățile de obținere a urmelor este experimentul – de unde și denumirea de „probe experimentale”.

Prin experiment se urmărește reconstituirea împrejurărilor în care s-a format urma în litigiu, inclusiv a diferiților factori externi, care au putut interveni. Aceștia se pot deduce din examinarea urmei, respectiv din caracteristicile obiectului căutat reflectate în urmă. Când stabilirea împrejurărilor nu este posibilă, se vor repeta experimentele prin schimbarea condițiilor.

Efectuarea experimentului în câteva variante este impusă și de necesitatea verificării constanței caracteristicilor obiectului care a creat urma.

O reconstituire sau reeditare exactă a împrejurărilor din momentul comiterii faptei, nu este pe deplin posibilă. Cum ar fi în cazul expertizelor grafice, chiar dacă instrumentul scriptural, suportul și poziția scriptorului sunt aceleași, dispoziția, starea emoțională a persoanei sunt diferite.

Astfel, tulburarea în care se află cel care a săvârșit o agresiune sau trece printr-o situație conflictuală de genul violențelor familiale, se reflectă cu destulă fidelitate în scrisul executat într-un asemenea moment.

Problema reproducerii condițiilor nu trebuie însă absolutizată, un factor important pentru exacta definire a caracteristicilor obiectului creator este obținerea unei fidelități maxime a reflectării sale în urmele ce vor servi pentru comparație.

Din punct de vedere metodologic este recomandabil ca la efectuarea experimentelor destinate obținerii pieselor de comparație, să se opteze pentru condițiile cele mai bune de imprimare, respectiv în suporturi cât mai plastice capabile să redea nu numai contururile dar și microrelieful.

În concluzie pentru modelele de comparație trebuie îndeplinite următoarele condiții:

să provină cert de la persoana în cauză și să fie certificate de
ea și de cel ce le ridică;

să corespundă în privința perioadei de timp cu materialul în
litigiu;

să fie create pe cât posibil în aceleași condiții;

să fie în cantități suficiente pentru a permite efectuarea examenului comparativ;

– obiectele să fie prin natura lor comparabile.

Datorită naturii sau destinației lor, instrumentele ce au creat urme la fața locului se pot deforma în timp sau modifica ori distruge din diferite motive, astfel că obținerea modelelor pentru comparație trebuie rezolvată în cel mai scurt timp. După aceasta, instrumentele respective trebuie păstrate până la soluționarea definitivă a cauzei.

6.1. Concluzii la care se poate ajunge în expertiza riminalistică a urmelor instrumentelor de spargere

6.1.1. Conceptul juridic de concluzie

Ultima etapă a procesului de identificare criminalistică ca și a oricărei investigații cu caracter științific, o constituie formularea concluziei.

Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebarea organului judiciar, opinia sa cu privire la problema identității bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute.

Pentru valorificarea rezultatelor obținute în examinarea intrinsecă și comparativă intervine raționamentul în care judecata finală este dedusă din alte două judecăți cu rol de premise.

În cazul de față premisa majoră este constituită din datele și metodele specifice domeniului criminalisticii.

Din punct de vedere al logicii juridice este o judecată nouă nu numai caracterului sintetic ci și conținutului informațional distinct de cel al judecăților analitice anterioare.

Concluzia trebuie să fie accesibilă, adică interpretarea, chiar în condițiile unei formulări clare, să nu necesite cunoștințe speciale.

Sub raportul conținutului, concluziile pot răspunde integral problemei puse atunci când se ajunge la identificarea individuală sau parțială, când concluzia exprimă numai apartenența generică.

Concluzia de identitate este mai complexă și mai greu de atins în primul caz decât în cel de al doilea.

Consecințele de ordin probator fiind net diferite în cazul stabilirii apartenenței generice și al identificării individuale, concluzia trebuie să fie cât mai explicită, în așa fel încât să pună în lumină limitele identificării. Totodată ea trebuie să reflecte clar gradul de certitudine atins. Sub acest aspect distingem concluzii categorice, de probabilitate și de imposibilitate.

Concluzia categorică constă într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc.

Identitatea confirmată de concluzia pozitivă înseamnă transformarea posibilității în realitate, materializarea unei stări virtuale.

Identitatea infirmată prin concluzia negativă înseamnă constatarea incompatibilității.

În criminalistică concluzia categorică este formulată prin expresia „semnătura aparține numitului…”.

Concluziile categorice sunt rezultatul certitudinii expertului de unde și denumirea de concluzii certe. Ele exprimă convingerea că totalitatea caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat și la urma în litigiu este repetabilă la alte obiecte, este unică sau dimpotrivă că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate sunt fundamentale, că ele se explică prin intervenția unor factori modificatori și ca atare identitatea se exclude.

În sensul general prin certitudine se înțelege o stare a conștiinței individuale care se crede în posesia adevărului, eroarea și îndoiala fiind excluse sau altfel spus, o stare de spirit intelectuală și efectivă constând într-o adeziune totală, lipsită de orice îndoială în ce privește ideea adevărului sau falsului unei judecăți, a existentei sau inexistenței unei stări de lucruri.

Concluzia expertului nu trebuie să fie categorică doar ca formulare, ci și veridică în conținut.

Cu toate că și concluziile pozitive și cele negative răspund categoric la problemă, în primul caz ea apare ca rezolvată în timp ce în al doilea caz, ea rămâne deschisă. Acest fapt nu înseamnă că concluziile negative ar fî lipsite de orice valoare, având un important rol cognitiv, întrucât demonstrează netemeinicia neadevărului unei ipoteze sau al unei versiuni eronate susținute de partea interesată.

6.1.2. Tipuri de concluzii

În funcție de datele rezultate în procesul examinării, expertul poate formula una din următoarele concluzii:

cert pozitivă – „Urma de lovire descoperită și fixată pe tăblia
ușii a fost creată cu muchia ciocanului ridicat de la domiciliul numitului A.Z.”; „Urma de culoare cenușie descoperită în buzunarul hainei numitului V.B. este produsă prin topire și provine de la casa de bani a agenției C.E.C nr. 25 București”;

cert negativă – „Urmele de tăiere de pe toarta lacătului ridicat de la fata locului, nu au fost create cu cleștele ridicat de la numitul R.T.”; „Cheia ridicată de la bănuit nu poate acționa mecanismul”; „Încuietoarea nu a fost forțată”.

de probabilitate – „Urmele de ferăstrău de pe lacătul în litigiu au fost create probabil de fierăstrăul ridicat de la numitul C. D.”; „Urma de topire de pe podeaua locuinței numitului I.P. provine, probabil, de la conductorul electric aflat în tavanul camerei acestuia”.

de imposibilitate – „Urmele de tăiere de pe capetele de sârmă examinate nu prezintă suficiente elemente identificatoare”; „urmele de forțare sunt improprii, nu conțin caracteristici identificatoare”.

Concluzia de probabilitate reprezintă o părere dirijată, un sens afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert.

Pentru a înțelege conceptul de probabilitate, trebuie să începem cu definirea lui, constituind măsura transformării posibilității în realitate, un intermediar sau mediator al acestui proces gradat.

Concluzia de probabilitate trebuie să fie numai consecința unor factori limitat rezultând din natura și volumul obiectelor de expertizat sau din stadiul cunoștințelor și nu manifestarea nesiguranței expertului.

Atitudinea contrară de a formula cu orice preț concluzii categorice, când de fapt în convingerea sa intimă persistă dubiul, este și mai periculoasă, asemenea concluzii forțate generate mai mult de orgoliul expertului, sunt hazardate și nu de puține ori determină erori judiciare.

Concluzia de probabilitate este o dovadă de probitate științifică și morală.

Edmond Locard recomandă experților: „Nu vă considerați niciodată obligați să ajungeți la concluzii mai ferme decât cele furnizate de datele tehnice. Dacă avem cea mai mică îndoială s-o exprimăm”.

Există situații în care stabilirea sau infirmarea identității nu este posibilă nici măcar ca probabilitate. La o asemenea concluzie, obligă uneori și imposibilitatea procurării unui material de comparație adecvat.

Problema pusă expertului poate fi de nerezolvat datorită limitelor cunoașterii, inexistenței unor metode adecvate.

Pe de altă parte, în toate situațiile în care nu se poate soluționa în mod categoric problema pusă, explicațiile de ordin constatator oferă totuși o serie de elemente permițând elaborarea unor versiuni sau căutarea altor mijloace de dovedire a faptului respectiv.

Nu este corectă opinia conform căreia atunci când problema nu poate fi rezolvată, urmează să se răspundă doar printr-o simplă adresă, ci este utilă întocmirea unui raport de expertiză motivat.

Expertiza criminalistică reprezintă măsura obiectivitătii în cadrul procesului penal, iar concluzia criminalistică exprimarea scriptică a demersului științific.

Răspunderea care incubă expertului criminalist în procesul identificării este foarte mare, de răspunsul său atârnă deseori stabilirea exactă a împrejurărilor în care s-a comis o faptă antisocială.

Întocmirea expertizei presupune nu doar temeinice cunoștințe de specialitate ci și foarte multă pasiune, perseverență în aflarea adevărului, probitate morală și profesională.

Expertiza criminalistică este expresia obiectivitătii, terenul de relativă stabilitate în cadrul sistemului judiciar, materializarea interpretării științifice a elementelor furnizate de săvârșirea unei infracțiuni.

STUDIU DE CAZ

IPJ TELEORMAN MI-A PUS LA DISPOZIȚIE URMĂTORUL CAZ

Bibliografie

Lazăr Cârjan, O istorie a criminalisticii din România, Editura Pro Universitara, 2015

Pravilele românești din secolul XVII. Stenogramele scoase de pe prelegerile dezvoltătoare ale studiului pravilelor lui Matei Basarab si Vasile Lupu, ținute în anul școlar 1929 – 1930 de domnul Profesor Ion Peretz, București

Ion Rotaru, Literatura română veche, Editura Didactica și Pedgogică, București 1981

Dan Zamfirescu, realizatorul ediției critice în 2 vol. a Cărții românști de învațătură, Editura Roza Vânturilor

Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în decembrie 1979, art. l în "Revue internaționale de police criminelle" -nr. 358/1992

Constantin Țurai, Enigmele unor amprente, Editura Albatros, București 1984

Moise Tebancea, Constantin Țurai, Lidia Cotuțiu, Anca Simionescu, “Istoricul descoperirii făptuitorului după urmele desenelor papilare în România”, vol. “Școala  românească  de  criminalistică”, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975

Dr. GEHORGHE POPA, Dr NICULAE GAMEȚ Curs practic de tactica criminalistica în powerpoint, Editura Pro Universitara, București 2015

S.A. Golunski,Criminalistică, Editura Științifică,an 1961,București

Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică și pedagogică, București 1892

B.I. Savcenko, Tehnica criminalistică, Editura de stat pentru literatură juridică, Moscova, 1959

L lakubovskaia, Unele aspecte ale identificării urmelor de tăiere, în „Probleme de medicină judiciară și criminalistică”, vol I, Ed. Medicală, București 1964

C. Bulai, A. Filipaș Mitrache, “ Institutii de Drept penal”. Ed. Tei, Bucuresti, 2001

V. Berchesan, C. Pletea si Eugen I. Sandu, Cercetarea la fata locului in 'Tratat de tactica criminalistica', Ed. Carpati, Craiova, 1992

“Curs de tehnică criminalistică", vol. I, Academia de Poliție A. I. Cuza, 1990

Constituția României

Codul de Procedura Penala a României

Codul Penal

Vechiul Testament

NET:

Presa Galati.ro, Anul II, Nr. 119, 27 Martie – 2 Aprilie 2015, p.4 Codul Penal Medieval