1.Prezentare geografică generală a Bucureștiului Poziție geografică Bucureștiul este situat în partea de sud a țării, având coordonatele geografice… [307167]

1.Prezentare geografică generală a

Bucureștiului

Poziție geografică

Bucureștiul este situat în partea de sud a țării, având coordonatele geografice de 26 °, 5 ‘, 48” longitudine estică și 44 °, 24’, 49” latitudine nordică. [anonimizat], orașul este traversat de văile Dâmboviței și Colentinei.

Relief

Teritoriul pe care se află Bucureștiul și localitățile ce intră în componența județului Ilfov cuprinde două subunități ale Câmpiei Vlasiei: [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat] 1-3 ° , [anonimizat] 96,3 m la Chiajna, 88,9 m în Piață Scânteii și 54,5 m [anonimizat]. Singurele văi care o [anonimizat] , adâncimea acestora înregistrând 15-20m.

Câmpia Snagovului se desfășoară pe cea mai mare parte a județului Ilfov. Ea prezintă altitudini absolute de 80-110 m (98,9 m-Mogoșoaia ; 85,8 m-Tunări ; 103,7 m-Corbeanca ; 92,4 m-Dimieni ; 107,3 m-Periș ; 105,6 m-Ciolpani ; 98,4 m-Silistea Snagovului) , deci mai mari decât cea a Bucurestului și , o [anonimizat]. Are mai multe păduri (Cocioc, Ciolpani, Nucă, Snagov, Bărboși), reprezentând resturi din codrii de odinioară ai Vlasiei. [anonimizat]-SE, [anonimizat] , Teiului , [anonimizat] a râului Snagov în Ialomița de către aluviunile acesteia.

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], cu 1-2 [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat] , [anonimizat] – [anonimizat] , Balotesti , Caciulati , [anonimizat] , [anonimizat].

[anonimizat] (circa 25Km) are lățimi cuprinse între 300-500m și 2000-2200m. Valea Colentinei este mai îngustă și are un coeficient de sinuozitate mai ridicat; [anonimizat] , Herăstrău , Dobroesti , atinge o lățime de 1000-1500m. Înclinarea să ușoară în profil longitudinal favorizează crearea de-a lungul ei,a unei salbe de lacuri (Strulesti, Mogoșoaia, Băneasa , Herăstrău,Floreasca, Tei, Fundeni , Cernica , Pantelimon ) ce conferă un caracter deosebit de pitoresc unei importante zone a orașului.

[anonimizat]. Astfel , [anonimizat] , [anonimizat]-[anonimizat] , [anonimizat]-Leordeni. Prezența a două trepte de terase locale (2-4 m și 8-12 m ) [anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat] , [anonimizat] , și în cariere. [anonimizat]ora și a teraselor lor , apăr izvoare sau linii de izvoare , cum sunt cele din satul Roșu , Grădină Botanică , stradă Carol Davila , Belu , pe dreaptă Dâmboviței , sau cele din Vatră Nouă , Dobroesti și Pantelimon , pe stânga Colentinei.

Procesele de eroziune a versanților și văilor din zonă Bucureștiului au dus la crearea unui relief cu aspect variat , cu numeroase grădiști sau popine (martori de eroziune ) , care apăr sub formă unor înălțimi izolate , cum ar fi cele de la Chiajna , Dealul Spirii , Dealul Mitropoliei , Radu Vodă , Troiță , 9 Mai și Cățelu , de-a lungul Dâmboviței , și Victoria Muncii , Plumbuita , Cetății, Dobroesti și Pantelimon , de-a lungul Colentinei.

Luncă, inițial largă , Dâmboviței a fost puternic modificată prin lucrările de canalicare și regularizare efectuate. Un exemplu elocvent în acest sens este zonă Cișmigiu care a fost cândva un lac de meandru (belciug) al Dâmboviței. În cea ce privește Colentina , salbă de lacuri (Mogoșoaia , Străulești , Băneasa , Herăstrău , Floresca , Tei , Fundeni , Pantelimon) a modificat morfologia și topoclimă inițială , constituind o zonă de agreement și odihnă de o deosebită atracție pentru bucureșteni.

În zonă Bucureștiului , relieful inițial a fost puternic modificat de om (antropizat) , îndeosebi în ultimul secol , prin volumul masiv de construcții realizate în diversele zone ale orașului prin regularizarea cursurilor de apa sistematizarea parcurilor și a celorlalte spații verzi , prin amenajarea complexă a pădurilor și zonelor de agrement din împrejurimi (Băneasa , Tunări , Cernica , Pustnicu , Râioasă).

Relieful antropic cel mai caracteristic se întâlnește în vatră orașului București , fiind reprezentat prin deblee (la Academia Militară , Calea Văcărești , podurile Constanța și Băneasa ) , ramblee (Volutari-Pantelimon , Colentina-Plumbuita , Băneasa-pod , Străulești-Mogoșoaia ) , îndiguiri (Crângași , Ciurel , Luncă Barzesti) , regularizări de scurgeri (canalizarea Dâmboviței , amenajarea salbei de lacuri pe Colentina ) cariere , gropi( acum , în bună măsură amenajate , că de exemplu Herăstrău , Tonola , Vergului , Dudești , Ouatu) , estomparea prin umplere a crovurilor din vatră orașului sau a unor cursuri anterioare de apa (răul Bucurestioara). Mutațiile în cadrul reliefului , în mediul ambient în general , urmăresc sporirea funcționalității acestuia în concordanță cu dezvoltarea economică și spațială a Capitalei.

Clima

Deși situat în condițiile unui climat temperat continental , Bucureștiul resimte din plin influențele maselor continentale estice cu cele vestice sau sudice. Primele , predominante , imprima climei nuanțe de excesivitate , prin amplitudini termice(între minimele sbsolute și maximele absolute) ce ajung la peste 70 ° Celsius , cu veri fierbinți și ierni uneori aspre. Influențele vestice și sudice explică prezența toamnelor lungi și călduroase , a unor zile de iarnă blânde sau a unor primăveri timpurii.

Regimul termic. Media multianuala a temperaturii a aerului în zonă Bucureștiului , calculată pe perioadă 1857-1975, înregistrează valori cuprinse între 10 și 11 ° Celsius(10,3 ° Celsius la București-Băneasa și 10,7 ° Celsius la București-Filaret). Cea mai mare medie anuală s-a înregistrat în 1963(13,1 ° Celsius) , iar cea mai mică în 1875(8,3 ° Celsius).

Din analiza valorilor înregistrate la stația Băneasa în intervalul 1970-1980 , se observă o oscilație destul de însemnată a mediilor anuale. Există o veritabilă alternantă a anilor cu temperaturi mai joase(1973, 1977, 1979) cu ani cu temperaturi mai ridicate(1976, 1978, 1980). Temperature medie lunară cea mai scăzută se înregistrează în luna ianuarie , valoarea medie multianuala fiind de -2,9 ° Celsius. Temperature medie cea mai ridicată corespunde lunii iulie , media multianuala fiind de 22,8 ° Celsius. Continentalismul climatic al Bucureștiului este ilustrat și de valorile temperaturilor maxime absolute lunare , în paralel cu cele cu cele minime absolute , înregistrate în perioadă 1877-1975 la stația București-Filaret.

În general , amplitudinile termice dintre valorile diurne cele mai mari și cele mai mici sunt de 34-35 ° Celsius în timpul iernii și de 20-30 ° Celsius vară. Temperaturile maxime absolute extreme au fost de 41,1 ° Celsius(stația Filaret,20 august 1945) și de -30,5 ° Celsius , înregistrate la aceeași stație în ianuarie 1888.

Pe fondul variațiilor climatice generale , specifice regiunii în care se situează Capitală , se poate vorbi însă și de o serie de modificări termice locale generate de structură și funcționalitatea orașului , punând în evidența unele evidențieri între climatul specific teritoriului construit șic el al zonelor sale exterioare.

O prima constatare , în acest sens , se referă la oscilațiile termice diurne. Dimineață , temperaturile medii orare cele mai scăzute(înregistrate în luna ianuarie) apăr în oraș , la Filaret , cu o oră mai târziu(orele 8,00) , decât cele din exterior , la Băneasa(orele 7,00).

Totodată , cea mai scăzută medie înregistrată în lunile ianuarie și februarie au fost de -21 ° Celsius în oraș , în timp ce în exterior termometrul a coborât până la -22 ° Celsius.

La rândul lor , cele mai mici medii lunare din cursul anului înregistrate în ianuarie scad până la -2,4 ° Celsius la Filaret , pe când la Băneasa ele coboară până la -3 ° Celsius. Valorile medii lunare cele mai ridicate , caracteristice lunii iulie , ajung la 22,7 ° Celsius la Filaret , pentru că la Băneasa să ajungă la 22,4 ° Celsius.

Diferentierile sunt observabile și la valorile temperaturii extreme absolute. Cele mai scăzute , înregistrate în ianuarie 1942 au fost de -30 ° Celsius la Filaret și de 32,2 ° Celsius la Băneasa.Reiese în mod clar din toate aceste exemple rolul de “insula termica“ pe care îl joacă Bucureștiul în raport cu împrejurimile.

În ceea ce privește înghețul , data medie a apariției primului îngheț se situează la 1 noiembrie , iar a ultimului îngheț la 3 aprilie , durată medie a înghețului fiind de 90-100 zile. În schimb , prin poziția să în zonă de stepa , în București se înregistrează , în medie annual , circa 46 zile tropicale (cu temperature maxime de peste 30 ° Celsius).

Vânturile.

Măsurători și observații de lungă durată atesta faptul , că în general , teritoriul orașului și zonele sale limitrofe înconjurate de păduri(în apropierea cărora de cele mai multe ori se află și întinse oglinzi de apa) beneficiază de o circulație normală a maselor de aer , deosebit de favorabilă menținerii unei atmosfere relative stabile și , în același timp , capabile să resoarbă șiș a anihileze , în bună măsură , efectele unor surse poluante.

Vânturile dominante(resimțite în toate anotimpurile) sunt cele de est(21,2%) urmate de cele din vest(16,3%) , nord-est (14,2%) și sud-vest(11.2%). Frecvență calmului atmospheric este de 18,9%. În ce privește viteză lor , cele mai mari valori medii anuale le înregistrează vânturile de nord-est(2,4m/s) , urmate de cele din est și vest(cu 2,3 m/s). numărul zilelor cu vânt tare(peste 16m/s)este în medie de 14 pe an.

Că și în cazul regimului tempereturilor , analiza regimului vânturilor evidențiază aceleași diferențieri între perimetrul construit și zonă să exterioară , puse foarte bine în evidența de înregistrările de la cele două stații-Filaret și Băneasa.

Un prim element care atrage atenția în acest sens se referă la frecvență vântului. Rolul de obstacol pe care îl îndeplinesc construcțiile orașului face că situațiile să aibă o frecvență de două ori mai mare față de zonă periferică. Acest fapt este pe cât de bine primit pentru moderarea temperaturilor , pe atât de dăunător pentru poluare , calmul oferind condiții pentru slabă dispersie a impurităților.

Pe anotimpuri , în situația în care este dominantă direcția nord-est , frecvență vântului scade în centrul orașului cu 5,7-7,5% față de exterior. În condițiile dominate de direcție vestică , frecvență este mai mare cu 5,1-5,8% la Filaret.

Pentru anotimpul de vară , se observă că la Băneasa vânturile de nord au frecvență mai mare cu 3,7-4,8% față de Filaret; în schimb , vânturile de sud –vest au o frecvență cu 2,7-3,8% mai mică decât în oraș.

Referitor la intensitatea vânturilor , reținem că un fapt general că această este , pentru toate direcțiile , mai mare la Băneasa decât la Filaret.

Valorile medii anuale cele mai mari ale vitezei vântului corespund direcției de nord-est , cu 4,5 m/s , și celei estice , cu 3,8 m/s , ele fiind cu 2,1 și , respective , 1,5 m/s mai mari la Băneasa față de Filaret.

Pe anotimpuri , iarnă se înregistrează cele mai mari viteze madii ale vântului(4,9-6,1 m/s), viteze care în centrul orașului sunt mult mai diminuate(4 m/s).

Regimul precipitațiilor.

Media anuală a precipitațiilor atmosferice este de 585 mm. Cele mai mari cantități medii lunare de precipitații cad în iunie(circa 85 mm) , iar cele mai scăzute în martie(15 mm). Anul 1897 , cu 860,5 mm (298mm în iunie) , a fost cel mai ploios , iar anul 1960 , cu 203 mm(1,1 mm în august) a fost cel mai secetos. Cea mai mare cantitate de precipitații căzute în 24 ore a fost de 136,6 mm , înregistrată la 7 iunie 1910. În medie , pe teritoriul Bucureștiului cad precipitații în 117 zile/an.

În ultimii ani , se remarcă tendința de creștere a cantităților de precipitații medii anuale , de la 504 mm la 673 mm . la Filaret , și de la 570 mm la 592 mm , la Băneasa , în timp ce numărul mediu anual de zile cu precipitații a crescut de la 117 la 124. Referitor la ninsoare , numărul mediu al zilelor cu astfel de precipitații este de 23 de zile pe an , în timp ce numărul mediu al zilelor cu strat de zăpada este de 32.

Diferentierile de relief , natură și particularitățile pe care le imprima suprafeței terenurilor construcțiile urbane au dus la conturarea următoarelor trei complexes au tipuri de micriclimate: -primul este cel al zonei centrale a orașului , aflat sub influența directă a densității construcțiilor urbane , unde temperaturile sunt ceva mai ridicate și se constată o frecvență mai mare a calmurilor atmosferice și a nebulozității , attenuate de spațiile verzi;

-cel de-al doilea , al zonelor industriale , unde datorită impurităților din aer apăr mai frecvent cețuri și ploi sub formă de averse. Un loc aparte îl ocupă culoarul Dâmboviței , cu cețuri mai ales toamnă și iarnă , umiditatea accentuate a aerului și curenți de aer canalizați în lungul văii;

-complexul de microclimate din zonele rezidențiale periferice se ase4amana mult cu microclimatele naturale exterioare orașului , caracterizându-se prin vânturi mai puternice și temperature mai scăzute.

Solul

Constituția solului bucureștean este azi bine cunoscută grație numeroaselor sondaje făcute în diferitele părți ale orașului, și dintre care cel mai adânc este acela de la Filaret (1.008 m). Sub un strat subțire (0,50 m) de pămînt negru sau pământ de pădure, format din putrezirea frunzelor, se află un strat de loess sau lut, amestecat în unele locuri cu argilă, strat de grosime variabila de la 1 metru, pe malul Colentinei, la Floreasca, până la 12 metri, pe malul drept al Dâmboviței, în Dealul Spirii, la Filaret etc. Sub loess dăm de nisip, iar sub nisip, de pietriș. Mai jos, e un strat de argilă,la nivelul căruia se strînge apa freatica sau de infiltrație, întrucât argilă n-o lasă să treacă prin ea, spre păturile inferioare. La acest nivel sunt izvoarele de ape rece, bună de băut.

Floră și faună

Bucureștiul este un oraș de câmpie cu floră și faună specifică climatului temperat continental, stepă ierboasă.

Astfel floră este alcătuită în principal de arbori din categoria foioaselor (stejar, fag, castan, tei, sălcie în luncă râurilor), pomi fructiferi (pruni, caiși, meri, peri, cireși, etc) și arbuști (prunul sălbatic, măcesul, porumbarul, măcesul pitic), flori viu colorate și bogate (musețel, mac, trandafiri, albăstrele, margarete). În parcurile amenajate din interiorul orașului pot fi întâlnite și specii aclimatizate, care nu sunt specifice câmpiei.

Climatul și relieful din împrejurimile Bucureștiului sunt foarte potrivite pentru agricultură. Se cultivă cereale, legume și pomi fructiferi. Pe langă acestea se dezvoltă o serie de plante sălbatice, dăunătoare culturilor și pe care omul incearcă să le distrugă (buruieni). În păduri cresc o mare varietate de ciuperci, ferigi și mușchi.

Faună este formată mai ales din animale domestice. Vegetația s-a restrâns treptat și multe din animalele sălbatice au dispărut (bizonii). În zilele noastre au rămas păsări și rozătoare mici, că veverițele, în insulele de pădure care mai există.

În culturile de cereale trăiesc păsări, rozătoare și insecte.

Unele vietăti s-au adaptat vieții de oraș. De pildă, rozătoarele, păsările și insectele sălăsluiesc acum printre case și alte clădiri.

2.1.Aparitia orasului .

Documente si schite

Tradiția spune că întemeierea orașului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban, alții pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiții este cea din 1761, a călugărului franciscan Blasius Kleiner.

O altă tradiție, din secolul al XVI-lea, vorbește despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureștiului. Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Țara Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr-un document al domnitorului Mircea cel Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”

Prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20 septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori . Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900 . Vlad Țepeș petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-l reședinței Târgoviște.

În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, 18 din cele 25 de documente care au înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București.Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tarziu Curtea Veche; în 1558-1559 în curtea domnească se construiește o biserică, cea mai veche construcție păstrată în forma sa originală iar în 1562 se ridică și biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construiește în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau „cel grecesc”.

Orașul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde și pe malul drept al Dâmboviței; în partea de vest se întinde până în zona Cișmigiu iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo Botev de astăzi . În 1563 este menționat „pazarul” (de la turcescul bazar), piața Bucureștiului situată în apropierea Curții domnești. Zece ani mai tarziu, în 1573 Alexandru al II-lea Mircea înființează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din București.

În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Țării Românești iar în 1594 începe lupta antiotomană. La 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci; Sinan Pașa întărește orașul săpînd un șanț lat de circa 6 metri și tot atât de adânc și întărituri la marginea șanțului din două rânduri de trunchiuri de copaci îngropați care aveau spațiul dintre ei umplut cu pământ. Bisericile au devenit Moschei . La retragerea turcilor din București, în octombrie 1595, Sinan Pașa a prădat și a incendiat orașul.

Perioada prefanariotă

Noul domnitor, Radu Șerban, preferă Târgoviște ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureștiul și construiește în 1631 podul Șerban-Vodă, amenajează heleșteul Șerban-Vodă (astăzi parcul Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deținea câteva mahalale și în jurul căreia se grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiți de dări cu condiția ca aceștia să lucreze numai pentru mănăstire. În timpul domniei lui Matei Basarab, Bucureștiul se bucură de prosperitate; se reface Curtea domnească cu mult bun gust, se ridică mănăstirea Târnov în locul unei biserici din lemn, se ridică Biserica Catolică din București. Începând cu 1640, domnitorul mută capitala înapoi la Târgoviște .

Pentru București urmează o perioadă neagră: orașul este devastat în urma răscoalei seimenilor din 1655 și a incendiului din 1658. Un an mai târziu este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra țării.

Bucureștiul devine Capitala Țării Românești în 1659 în timpul domniei lui Gheorghe Ghica și începe o perioadă de refacere și de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele meșteșugarilor se grupează pe ulițe separate: Șelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc. În 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban Cantacuzino întemeiază prima școală românească, Școala domnească de la mănăstirea Sf.Sava din București și începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în București și, vorbind despre această perioadă, cronicarul Radu Popescu spune „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au șezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate” . În 1692 voievodul poruncește construirea unui drum, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), care să lege curtea cu moșia de la Mogoșoaia. Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnului Șerban Cantacuzino, a fondat Spitalul Colțea în 1695, a început construirea bisericii Colțea iar în 1699, în nord-estul orașului ridică Biserica Fundenii Doamnei.

Perioada fanariotă

În veacul fanariot, în întreg secolul al XVIII-lea, viața Capitalei se află sub o puternică influența orientală: costumele boierilor și ale dregătorilor, protocolul, mâncărurile, băuturile, termenii turcești sau turco-grecești (caldarîm, palat, papuci, ciorbă, musaca, peruzea, pafta, filigran, cataif, șerbet). În 1716 sunt fixate pentru prima dată coordonatele Bucureștiului – 44°22' latitudine nordică și 23°48' longitudine estică – de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului.

Din inițiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat începe ridicarea mănăstirii Văcărești, ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, descrisă drept cel mai mare complex arhitectonic mânăstiresc din secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei (dărâmată în ultimii ani ai dictaturii comuniste). Se construiesc alte mari biserici și așezăminte ale Bucureștiului: Biserica Crețulescu, Biserica Stavropoleos, așezămîntul „Domnița Bălașa” care cuprindea o biserică, o școală și un azil. „Ulița cea Mare” devine Lipscani. În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea dar în realitate era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.

Războaiele ruso-turce

În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureștiul este ocupat de trupele imperiului rus de două ori. Prima perioadă de ocupație și administrație militară rusă începe în 1769 când domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat și durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureștiului desenat de ofițerii ruși în anul 1770 . Conform planului, limita Bucureștiului era dată de actualele străzi Mihai Bravu, Ștefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudești. A doua ocupație a rușilor are loc în noiembrie 1770 și se întinde pe o perioadă de cinci ani.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea

În timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti apar cișmelele publice, se inițiază măsuri și reforme în domeniul fiscal, judecătoresc și social, se ridică mănăstirea Chiajna în vestul orașului, se încearcă o sistematizare a Dâmboviței pentru evitarea inundațiilor, se înființează „Epitropia obștilor”, organ administrativ care se ocupă cu probleme edilitare, se organizează un orfelinat numit orfanotrofion. În martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curți domnești, Curtea Nouă. În 1776 domnitorul hotărăște granițele Bucureștiului, dând dispoziție să se pună la marginea orașului hotare și cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” și stabilește numărul mahalalelor la 67. Pe Podul Șerban Vodă domnitorul construiește case de primire a pașalelor, emirilor, mumbașirilor sosiți în oraș cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.

În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al orașului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului Alexandru Ipsilanti.

În 1782 se deschid în Capitală primele agenții diplomatice străine; prima este Rusia urmată în același an de Austria, în 1785 de Franța, în 1786 de Prusia și în 1801 de Anglia.La 29 octombrie 1789 Bucureștiul este ocupat de trupe austriece (nemții cu coadă cum erau numiți din cauza perucilor). Perioada de administrație militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.

Bucurestiul la 1800

Istorie modernă

După ce la începutul lunii martie Tudor Vladimirescu trimite către bucureșteni mai multe proclamații prin care le cerea să se solidarizeze cu mișcarea sa , la 21 martie 1821 intră în București sechestrând o parte din boieri în casa lui Dinicu Golescu, Belvedere, și domnind aproape ca un domn .

Pe 17 mai 1821, la două zile după ce Tudor Vladimirescu și armata sa, „Adunarea norodului”, părăsesc orașul, Capitala este ocupată de turcii veniți să potolească Revoluția. Începe o perioadă de ocupație turcească terminată în iunie 1822, perioadă în care în oraș se ard case .

Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc. În 1824, în București sunt menționate în documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă” .

Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 trupe rusești conduse de generalul Roth intră în Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupație și administrație rusească până la achitarea despăgubirilor de război de către Imperiul Otoman . În timpul administrației rusești condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulamentul Organic. Având reședința la București, Kiseleff se implică în viața orașului: impune carantina în oraș pentru stoparea ciumei și a holerei, mărește numărul de medici, numește o „Comisie într-adins pentru înfrumusețarea și îndreptarea Poliției”, elaborează „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”. În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetățenia muntenească iar în 1844, de ziua generalului, Șoseaua din București, a doua stradă ca importanță după Podul Mogoșoaiei, a fost denumită Șoseaua Kiseleff , nume neschimbat de peste 160 de ani.

Primul recensământ al populației realizat în 1831 indică următoarele cifre:

În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate și dotate cu canalizare. În această perioadă, au fost construite palatele Ghica, Sutu, Știrbei și au fost înființate: Eforia Spitalelor (1831), Arhivele Statului (1831), „Societatea Filarmonica” (1833), „Societatea literară” (1836), „Societatea d-agricultură a Rumâniei” sub conducerea lui Mihail Ghica (1836), Imprimeria statului (1839), se deschide la Colegiul Sf. Sava prima expoziție de artă din țară (1836) , a apărut primul „Muzeu de istorie națională și antichități“ (1834), se organizează biblioteci publice (1836), s-au dat în folosință spitalele Brâncovenesc (1838), Filantropia (1839), prima maternitate din București numită „Spitalul de nașteri”’ (1839).

Orașul este afectat de dezastre naturale și epidemii care aduc mari pagube. În 1829 apare primul ziar din Țara Românească, „Curierul românesc” sub directoratul lui I.H. Rădulescu. Apar ziarele: „România” (1836), „Universul” (1837), „Magazin Istoric pentru Dacia” (1845), „Bukarester Deutsche Zeitung” (1845); încep să se tipărească cărți pentru școli.

Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre București că avea 1.500 de străzi pline cu câini și 130.000 de locuitori . Sunt înființate piețe noi: piața Suțu (1840), piața Amzei (1841), piața Sf. Vineri (1841), piața de pe maidanul Dudescului, piața de pe podul Caliței, piața de pe maidanul Dulapului (1845). Se amenajează grădina Cișmigiu și începe ridicarea Teatrului Național. Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul căruia mor 15 oameni și aproape 2000 de clădiri sunt distruse.

În secolul al XIX-lea, influența orientală este echilibrată de manifestarea influenței occidentale: în îmbrăcăminte, limbă, instituții, mentalitate.

Revoluția de la 1848

Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Aici își desfășura activitatea încă din 1843 societatea secretă „Frăția”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluționarilor în casa lui C.A. Rosetti. Bucureștenii ieșiți pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice și să părăsească Capitala. La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertății), circa 30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureștiul devenind sediul Guvernului Revoluționar. La 13 septembrie pompierii și alte trupe se opun forțelor turcești în lupta din Dealul Spirii , dar Revoluția este înfrântă, trupele turcești ocupă orașul. În octombrie își fac intrarea în București și circa 7000 de militari ruși. Începe o perioadă de dublă ocupație, rusească și turcească care va dura până în aprilie 1851.

Perioada 1851-1859

În Capitală se înființează cimitire noi: Bellu, Sf. Vineri și Ghencea, se construiește Hipodromul de la Șosea (1851), se înființează Conservatorul de muzică (1851), se organizează prima galerie de pictură din București unde pictori români ca Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, P. Valstein etc expun aproximativ 80 de lucrări .

În 1853 este înființată moara lui Assan, cea mai modernă moară din țară dotată cu o mașină cu aburi, valțuri și site; moara va fi demontată de turci și transportată la Istanbul în 1918, în timpul ocupării Capitalei.

Pentru București începe o perioadă a ocupațiilor străine: ocupație militară rusă din vara anului 1853 până în iulie 1854, ocupație turcească din iulie 1854 până în august 1854 și ocupație austriacă din 1854 până în 1856.

Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre București după o vizită din 1854 „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizație, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea și robia stau alături una de alta.” Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică și ironizează unele aspecte ale orașului menționează despre Grădina Cișmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] și singurul loc unde se uită că te găsești în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracție al unui stat civilizat.”

În mai 1857 în București se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraș din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor. De la primele 28 lămpi instalate la sfârșitul anului 1856 s-a ajuns la 1106 lămpi în 1860 și 1800 lămpi în 1862.

Capitală a Principatelor Unite

La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.

Noul domnitor este întampinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. La sfârșitulul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:

“Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci”— Mihail Kogălniceanu

Notele călătorilor străini în Bucureștiul acestei perioade îl descriu drept un oraș al contrastelor , „arată când ca un sat, când ca o capitală “.

La 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României iar București este proclamată capitala țării.

Noul statut de capitală a României a adus orașului București un ritm rapid de dezvoltare sub toate aspectele: străzile din oraș se pavează cu granit, piatră cioplită și piatră de râu, se construiesc trotuare pietonale pe străzile principale, se amenajează grădina botanică, se înființează gimnaziile Lazăr și Matei Basarab, Universitatea din București, Școala de Bele-Arte, se amenajează noi piețe și grădini publice, se construiește prima linie de cale ferată dintre București și Giurgiu, se pune piatra de temelie a Azilului Elena Doamna pentru fete orfane.

Se înființează noi societăți: Societatea Română de Științe (1862), Societatea română de arme, gimnastică și dare la semn (17 mai 1862) – prima asociație sportivă din România, Direcția Centrală a Poștelor (4 august 1862), Societatea pentru învățătura poporului român (1866), Societatea Literară Română (13 aprilie 1866) – care devine din august 1867, Societatea Academică Română, iar din martie 1879 Academia Română, Societatea de științe fizico-naturale (1868), Filarmonica Română (11 mai 1868) – astăzi Filarmonica „George Enescu“- care își susține concertul inaugural la 27 decembrie 1868, Societatea de geografie (27 iunie 1875), Societatea Națională de Cruce Roșie a României (16 iunie 1876) etc.

Numărul de locuitori crește de la 65.000 în 1831 la 121.734 în 1860 .

La începutul anului 1866, domnitorul Cuza este răsturnat de o coaliție formată din liberali și conservatori. Bucureștenii, în număr de 30.000 îl întâmpină pe prințul Carol de Hohenzollern la Băneasa, unde primarul Capitalei, Dumitru Brătianu, îi oferă cheile orașului.

2.3. Bucurestiul la 1900

Capitală a Vechiului Regat

În timpul domniei monarhului Carol I în calitate de rege (1881–1914), Bucureștii au traversat o evoluție spectaculoasă, căpătând o înfățișare tot mai apropiată de cea a capitalelor din Europa apuseană, motiv pentru care orașul ajunge să fie supranumit „micul Paris”. De altfel, legătura cu orașul francez este mai profundă: el a servit ca model pentru cele mai multe lucrări publice efectuate în Bucureștii acestei perioade.

În afara unui număr mic de construcții ridicate anterior, stratul arhitectonic cel mai vechi al Bucureștiului actual datează din perioada Regatului Vechi – este vorba de numeroase clădiri aparținând unor români școliți în Occident sau unor arhitecți străini aduși la București (francezi, italieni ș.a.m.d.), în majoritate construite în stiluri apusene. O excepție semnificativă o constituie opera lui Ion Mincu, părintele arhitecturii autohtone; stilul său – ce îmbină elemente occidentale cu trăsături specific românești desprinse din arhitectura vernaculară sau din stilul brâncovenesc – stă la baza arhitecturii neoromânești.

Un moment semnificativ pentru Bucureștii Vechiului Regat a fost anul 1906. La aniversarea a patru decenii de domnie a suveranului României s-a inaugurat parcul Carol I. Tot atunci s-a desfășurat un concurs pentru stabilirea planului de sistematizare a capitalei. Proiectul câștigător, ce avea să fie executat până în 1962, a propus străpungerea de noi artere pe un model radio-inelar raportat la centrul orașului. Astfel, s-au proiectat străzi care să ducă din centru spre periferie în toate direcțiile și străzi care să conecteze cartierele aflate la distanțe aproximativ egale de centru. Această organizare avea să rezolve problema traficului în capitală.

Bucureștiul interbelic

În perioada interbelică, Bucureștiul cunoaște ultima sa epocă de înflorire administrativă și culturală, caracterizată printr-o coerență a organizării și o înaltă calitate a soluțiilor edilitare, care nu au mai fost întrunite până în prezent. Sistematizarea orașului continuă după planurile din ultimii ani de domnie a regelui Carol I. Transportul public se modernizează, în anii 1930 apărând tramvaiele electrice și primele autobuze. Se construiește intens, în special în centrul orașului. Stilurile abordate de arhitecți sunt variate – în ciuda pregătirii multora dintre ei în școlile de specialitate franceze, ei se opun viziunii conservatoare promovate în cadrul acestora, în schimb propunând prin proiectele lor o lectură originală a armoniei arhitecturale clasice, ce este tratată în cheie modernistă de tip occidental (Bauhaus) sau în cheia istoristă specifică a arhitecturii neobrâncovești, în direcția deschisă de Ion Mincu. Orașul se extinde către periferii, ajungând la o suprafață întrucâtva comparabilă cu cea actuală; rămâne nerezolvată problema mahalalelor mărginașe, lipsite de utilități de bază și fiind constituite din clădiri precare, de o înfățișare rurală adeseori sărăcăcioasă.

Viața cultural-socială a Bucureștiului ajunge la un nivel fără precedent, confirmând porecla de „mic Paris” (sau „Paris al Balcanilor”, deși improprie din punct de vedere geografic). Accesul la cultură al bucureștenilor, deși centralizat într-un perimetru restrâns din suprafața orașului, însumează spectacole de teatru și muzicale, proiecții cinematografice, o ofertă bogată a editurilor și a bibliotecilor, toate acestea într-o atmosferă amintind pe cât posibil de modelele din apusul european. De asemenea, se construiește noțiunea de lux, într-o măsură comparabil cu cel occidental. Educația înregistrează progrese, iar atmosfera publică este una bine manierată, cultivată; pe de altă parte, problema analfabetismului nu este încă rezolvată.

La începutul anilor 1940, Bucureștiul trece prin două momente dificile: cutremurul din 1940 și bombardamentele aliaților (Regatul Unit, Statele Unite ale Americii) din 1944. Din cauza numeroaselor pierderi umane suferite la cutremur (de exemplu, la blocul Carlton, aflat pe actualul bulevard Nicolae Bălcescu), pe viitor se va pune problema echipării antiseismice a clădirilor înalte. Clădirile distruse în 1944 (vechiul Teatru Național de pe Calea Victoriei, corpul Universității de pe bulevardul Regina Elisabeta ș.a.) vor determina prima modelare a orașului după 1944.

2.4. Bucurestiul la 1940

Perioada 1944–1965

În prima parte a regimului comunist prioritară a fost impunerea ideologiei dictate de șeful de stat al Uniunii Sovietice, Iosif V. Stalin, atât asupra populației prin educație și propagandă, cât și asupra instituțiilor statului, complet remodelate la sfârșitul anilor 1940. Consecințele imediate asupra Bucureștiului s-au reflectat prin decimarea intelectualimii anticomuniste influente politic sau cultural în timpul perioadei interbelice și prin reorganizarea proprietăților și societăților aparținând de capitală – primele fiind naționalizate, cele din urmă închise ori complet reformate. Teroarea provocată de măsurile dure luate împotriva opozanților noului regim și entuziasmul ostentativ al procomuniștilor au creat în București și în alte orașe o atmosferă contradictorie.

Propaganda comunistă a făcut eforturi consistente pentru defăimarea monarhiei, în pofida enormei simpatii a populației față de aceasta. Una din strategiile folosite pentru acuzarea conducerii anterioare și autopromovare consta în falsificarea istoriei în sensul îngroșării neajunsurilor vieții urbane, în special din capitală (dezechilibrul socio-cultural și urbanistic dintre centrul orașului și periferie, „înapoierea” dată de o economie agrară cu o industrie nepronunțată, analfabetismul ș.a.), urmată de oferirea exemplului propriu prin rezolvarea acestor probleme, pretinse a fi foarte grave. În fapt, soluțiile aduse – la prima vedere spectaculoase și salutare – și-au dovedit începând din anii 1970 gravele efecte secundare, nedepășite până astăzi. Astfel, populația urbană a fost sporită în mod artificial prin orășenizarea țăranilor din localitățile limitrofe; noua populație a primit locuri de muncă în unități industriale recent date în folosință; rapida epuizare a locuințelor disponibile a ridicat problema construirii unor noi cartiere. De altfel, întregul lanț avea ca sursă de inspirație soluțiile socio-economice practicate în Uniunea Sovietică.

Din punctul de vedere al demersurilor amintite, date fiind și strădaniile conducerii comuniste de a evita centralizarea, până în anii 1970 Bucureștiul nu se bucură de un regim special, fiind dezvoltat în paralel cu celelalte mari orașe ale țării. Descentralizarea are loc și în interiorul orașului: sectoarele sunt înlocuite de raioane (cum sunt denumite și vechile județe), iar cartierele sunt structurate după modelul cvartalului și al microraionului de sorginte sovietică, fiind descrise de literatura propagandistică drept „micro-orașe”. Concret, toate cartierele erau prevăzute cu numeroase blocuri de locuințe, spații verzi, piațete, clădiri ținând de serviciile publice, de educație (școli elementare, medii și tehnice) și de cultură (teatre, cinematografe ș.a.), mari magazine; în cazul cartierelor de la periferie, numite „muncitorești”, acestora li se adăugau fabricile, în majoritate specializate pe articole de industrie grea. Totuși Bucureștiul se remarcă ca abordare urbanistică prin interesul pentru racordarea noului la vechi: demolările sunt rare, se caută armonizarea noilor construcții cu cele antebelice (dimpotrivă, imobilele interbelice sunt intenționat flancate de construcțiile noi), se continuă planul de sistematizare din 1906.

Stilul arhitectural al acestei perioade este tributar celui realist-socialist practicat în Uniunea Sovietică mai mult în plan ideologic. Se dorește renunțare de către arhitecți la tendințele moderniste corespunzând modelelor occidentale „decadente” și „lipsite de fantezie” corespunzătoare regimului anterior, în schimb indicându-se ca surse de inspirație arhitectura vernaculară românească și, într-o măsură, estetica clasicismului (acesta din urmă se reflectă mai ales în aspectul edificiilor culturale – de pildă, teatrele de vară, Teatrul de operă și balet –, mai rar vizând clădirile de locuințe, cum este cazul câtorva ansambluri din cartierele Drumul Sării și Cotroceni). Dacă imobilele ridicate până la sfârșitul anilor 1950 dovedesc competența arhitecților și sunt armonioase în plan vizual, o plenară a Uniunii Arhitecților din 1959 dispune ca proiectele viitoare să fie mai puțin costisitoare prin reducerea cheltuielilor umane și materiale la strictul necesar. În consecință, au de suferit calitatea și aspectul noilor construcții.

În timp ce cartierele ridicate în anii 1950 (Floreasca, Giulești, Vatra Luminoasă ș.a.m.d.) sunt constituite în cea mai mare parte din clădiri cu puține caturi (trei sau patru), în 1959–1960 începe construirea primelor blocuri turn (cu cel puțin douăsprezece etaje) și tot atunci încep să se construiască clădiri de locuințe cu opt etaje (în zone precum Piața Palatului și Calea Griviței).

Printre clădirile mai importante construite în această perioadă se numără (anii indicați sunt cei ai inaugurării):

1946 – Teatrul muncitoresc „C.F.R.”

1951 – Teatrul de vară din Parcul Herăstrău

1952 – clădirea Clubului Dinamo

1953 (an bogat în realizări arhitecturale, fapt datorat organizării la București a celei de a patra ediții a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților) – Teatrul de operă și balet, Stadionul 23 August, Teatrul de vară din Parcul 23 August și Teatrul de vară „Nicolae Bălcescu”

1955 – corpurile noi ale Institutului de științe economice, noul palat al Băncii Naționale

1957 – Casa Scânteii

1961 – Circul de Stat

1962 – Pavilionul central de expoziții al economiei naționale

Acestora se adaugă peste treizeci de institute de studii și cercetări (în majoritate subordonate Academiei R.P.R), școli elementare, școli medii (liceale, toate inaugurate în anii 1959 și 1960 – nr. 2 „Tudor Vladimirescu”, nr. 5 „Mihail Sadoveanu” [astăzi, Colegiul Economic „Virgil Madgearu”], nr. 23 „Dimitrie Bolintineanu”, nr. 27 [astăzi, Școala cu clasele I–VIII nr. 148 „George Călinescu”], nr. 32 „Filimon Sârbu” [astăzi, Liceul Teoretic „Nicolae Iorga”], nr. 34 „C.A. Rosetti”, nr. 36 [astăzi, Liceul Teoretic Ion Barbu], nr. 38 „23 August” [astăzi, Școala cu clasele I–VIII nr. 58 „Petre Ghelmez”] și nr. 39 [astăzi, Grupul Școlar Industrial „Nicolae Teclu”]), cămine studențești.

Cea de-a 500-a aniversare a atestării documentare a Bucureștiului

În anul 1959 s-au sărbătorit 500 de ani de la atestarea documentară a orașului București, Capitala României. Pentru eveniment, data cea mai semnificativă din acel an a fost 20 septembrie, deoarece în aceeași zi a anului 1459 domnitorul muntean Vlad Țepeș dăduse un hrisov în care era amintită localitatea, document ce reprezintă baza atestării. În cinstea evenimentului s-au organizat adunări populare și au fost lansate cărți, filme, cântece, spectacole de teatru ș.a. Muzeul Municipiului București, al cărui sediu fusese mutat de mai multe ori după Al Doilea Război Mondial și stabilit în 1956 în incinta Palatului Suțu, a fost deschis în noul sediu la data de 23 ianuarie.

Aniversarea trebuie privită în contextul politic și cultural al momentului – regimul comunist aliat Moscovei, respectiv proletcultismul, generator al realismului socialist. Astfel, tuturor realizărilor culturale li se imprima un caracter propagandistic, fapt care le cenzura libertatea de exprimare și le scădea valoarea estetică

Prin coincidență, în anul 1959 a fost sărbătorită și împlinirea unui secol de la Unirea Principatelor Române (24 ianuarie 1859) și a cincisprezece ani de la „Eliberarea” României (trecerea ei de partea Aliaților în Al Doilea Război Mondial, la 23 august 1944).

Aniversarea din 1959 a fost omagiată și prin emiterea unei serii filatelice conținând șase timbre (tirajul a fost de 1 000 000 de serii complete) și a unei colițe (30 000 de exemplare). În tabelul de mai jos sunt descrise elementele seriei în relație cu figura din dreapta. Textele sunt redate în grafia originară.

Colița, în valoare de 20 de lei, îl reprezintă pe domnitorul Vlad Țepeș alături de hrisovul său. Descrierea ilustrației este: „hrisovul dat de Vlad Țepeș la 20 septembrie 1459”. Colița este imprimată pe hârtie velină de culoarea alb-murdar, fără filigran.

Perioada 1966–1989 – Republica Socialistă România

Republica Socialistă România (RSR) a fost denumirea oficială purtată de statul român în a doua parte a perioadei comuniste a țării (1965-1989), după ce inițial se numise Republica Populară Română.

În această perioadă, țara a fost condusă de Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de secretar general al partidului unic, Partidul Comunist Român (PCR), la care s-a adăugat, începând cu anul 1974, funcția de președinte al Republicii Socialiste România. Regimul comunist, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a avut un caracter preponderent dictatorial.

Imnul RSR era „Trei culori”. Stema RSR reprezenta câteva spice de grâu și o sondă de petrol pe fundalul pădurilor și Carpaților, în spatele cărora se vede soarele.

În primii săi ani petrecuți în fruntea partidului, Ceaușescu era popular atât în țară cât și în străinătate. Aprovizionarea cu alimente era bună, bunurile de larg consum au reînceput să apară, cenzura a fost slăbită și s-a înregistrat o deschidere culturală spre occident. Momentul de maximă popularitate a lui Ceaușescu a fost cel al discursului de condamnare a invaziei sovietice din Cehoslovacia din 1968. În scurtă vreme însă, popularitatea lui în țară a început să scadă, în ciuda bunului său nume în străinătate. România a continuat să aibă relații bune cu guvernele occidentale și cu instituțiile internaționale precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. În timpul lui Ceaușescu, România a stabilit sau a păstrat relațiile diplomatice cu țări precum Germania de Vest, Israelul, China sau Albania, care din diferite motive aveau relații tensionate cu Moscova.

Perioade de libertate și aparentă prosperitate a fost de scurtă durată. Chiar de la începutul perioadei în care s-a aflat la putere, în 1966, Ceaușescu a hotărât schimbarea politicii demografice a guvernului, luându-se măsura interzicerii avorturilor și contracepției și sprijinirea creșterii natalității.

Au existat numeroase încălcări ale drepturilor omului, abuzuri de natură stalinistă: o poliție secretă supradimensionată, cenzură, stabilirea de domicilii forțate pentru oponenții regimului, dar nu la aceeași scară ca în deceniul anterior.

După o vizită în Coreea de Nord (1971), Ceaușescu a inițiat o politică megalomană de schimbare a țării (1974), prin așa-numita „sistematizare a teritoriului”. O mare parte a Bucureștiului a fost demolată pentru a face loc unor proiecte faraonice precum Casa Poporului, Centrul Civic, Bulevardul Victoria Socialismului etc. Căderea regimului ceaușist după revoluția română din 1989 a stopat procesul de demolare a satelor și a orașelor, dar a lăsat neterminate numeroase construcții, precum Biblioteca Națională, Centrul Cultural Român (noua cladire a Operei) și Casa Radio.

Până pe la mijlocul deceniului al optulea, Bucureștiul, ca multe alte orașe, s-a dezvoltat, extinzându-se în special spre sud, est sau vest, prin construirea unor cartiere-dormitor la marginea orașului, unele, așa cum este Drumul Taberei, cu o valoare arhitecturală ridicată. În capitală au fost duse la îndeplinire mai multe planuri de conservare a monumentelor (în special în deceniul al șaptelea și începutul celui de-al optelea), dar programele de conservare au fost oprite după ce Ceaușescu a declanșat ceea ce este cunoscut sub numele de „Mica revoluție culturală”. Noua orientare cultural-politică a fost hotărâtă de Ceaușescu după vizitele făcute în Coreea de Nord și Republica Populară Chineză.

Marele cutremur din 1977 a adus uriașe pagube Bucureștiului, s-au prăbușit mai multe clădiri, multe au fost grav afectate. Cutremurul a fost unul dintre pretextele folosite pentru declanșarea marilor demolări din Capitală, demolări prin care au fost distruse nu numai clădiri grav avariate și fără o valoare istorico-culturală, dar și monumente de o mare importanță istorică sau bijuterii arhitectonice precum Mănăstirea Văcărești (1722), Bisericile Sfânta Vineri (1645) și Enei (1611), Mânăstirile Cotroceni (1679) și Pantelimon (1750), Stadionul Republica (Stadionul ANEF, 1926). Chiar și Palatul de Justiție, opera unuia dintre cei mai faimoși arhitecți români, Ion Mincu, era programată pentru demolare la începutul anului 1990, după cum arătau planurile de sistematizare

În deceniul al nouălea, Ceaușescu a devenit obsedat de ideile returnării datoriei externe contractate în Occident și de construire a unui palat (Casa Poporului) cu dimensiuni uriașe, alături de un cartier monumental la fel de grandios (Centrul Civic și Bulevardul Victoria Socialismului). Acestea au dus la crize de aprovizionare cu alimente și bunuri de larg consum. După 1984, în ciuda unor ani buni din punct de vedere agricol și a unei producții mari de alimente, a fost introdusă raționalizarea alimentelor de bază (ca un „mijloc de reducere a obezității”).

Pâinea, laptele, untul, uleiul comestibil, zahărul, carnea de porc, vită și de pui au fost raționalizate până la căderea regimului comunist în 1989, iar rațiile au scăzut neîncetat. În vreme ce cea mai mare parte a mărfurilor de calitate erau exportate, pe piața internă ajungeau de cele mai multe ori mărfurile refuzate la export. Banii obținuți din exporturi erau folosiți la plata datoriei externe și, după achitarea ultimei rate, la continuarea industrializării forțate

Prin 1985, în ciuda marii capacități de rafinare și a producției importante de țiței, benzina a fost strict raționalizată, circulația în zilele de duminică a fost limitată iar cea din timpul iernii a fost „suspendată temporar” pentru autoturismele proprietate particulară. Numeroase autobuze și taxiuri au fost adaptate pentru funcționarea cu gaz metan. Electricitatea a fost raționalizată pentru a asigura funcționarea industriei grele. Cu toate acestea, întreruperile arbitrare de aprovizionare cu curent electric erau frecvente. Iluminatul stradal a fost redus, iar programul televiziunii naționale a fost micșorat la două ore pe zi. Emisia postului 2 al televiziunii naționale și a posturilor regionale de radio a fost oprită.

Distribuirea agentului termic în timpul iernii și a apei calde menajere a fost redusă, populația fiind obligată să apeleze la improvizații diferite sau, după cum s-a exprimat într-un discurs Ceaușescu, românii au îmbrăcat „o haină în plus”. Un decret din 1988 prevedea, că în toate spațiile publice trebuie menținută o temperatură sub 16oC pe timpul iernii, singurele instituții exceptate fiind școlile și grădinițele. Programul de funcționare a magazinelor a fost schimbat pentru a folosi pe cât posibil doar lumină naturală. Pe piața neagră, țigările Kent și cafeaua naturală au devenit adevărate monede de schimb, fiind folosite pentru procurarea oricărei mărfi sau serviciu. Deținerea de valută străină era interzisă, puținii români care intraseră legal în posesia acesteia puteau să o folosească exclusiv pentru cumpărarea de bunuri din rețeaua magazinelor de stat specializate (shopuri „Comturist”).

Rețeaua telefonică era una dintre cele mai proaste din Europa, cu tehnologii din anii 1930-1960 și cu un număr insuficient de posturi telefonice. În România existau în 1989 aproximativ 700.000 de posturi telefonice la o populație de 23 de milioane de cetățeni. Postul național de televiziune emitea în timpul săptămânii numai 2 ore pe zi, în special materiale de propagandă, cei mai mulți români alegând să urmărească emisiunile televiziunilor din statele vecine (Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Uniunea Sovietică), în zonele în care semnalul acestora era suficient de puternic, folosind antene artizanale sau mici antene parabolice. Aproape că nu existau computere personale la populație, în întreprinderile de stat existând un număr redus de calculatoare, folosite în producție.

2.5. Bucurestiul la 1989

Revoluția Română din 1989

La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandomane și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc.

La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu din București, studenți din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, Grațian Vulpe, economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de lucrătorii Securității de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății socialiste.

Pe 17 decembrie 1989 au izbucnit în Timișoara revolte și proteste de stradă, iar soldații au deschis focul ucigând cam 100 de oameni. După ce și-a scurtat vizita în Iran, Ceaușescu a ținut un discurs televizat pe 20 decembrie, prin care condamna evenimentele din Timișoara, pe care le considera un rezultat ale intervenției externe străine. Ceaușescu, după ce a proclamat starea de asediu, a convocat pentru a doua zi un mare miting popular în București. Revolta din Timișoara devenise cunoscută în special prin intermediul emisiunii posturilor străine de radio din Serbia, Ungaria și Uniunea Sovietică, dar și a postului de radio Europa Liberă.

La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale „revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a rămas indiferentă, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit, într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat să laude realizările "Revoluției Socialiste", neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.

Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în haos. Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au regrupat lângă hotel Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit revoluție.

Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca „Alo, alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect. Transmisiunea directa de televiziune a fost întreruptă pentru aceste clipe. O mare parte a mulțimii a plecat pe străzi, în piață au rămas activiștii de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în civil, oamenii cei mai fideli a dictatorului. După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și continue discursul, promițând măriri de salarii și pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii Comitetului Central.

Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Foarte mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului, și au început să strige sloganuri anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești”. În cele din urmă, protestatarii au invadat centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața Romană. Pe statuia lui Mihai Viteazul din apropierea Universității București, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.

Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu orele 18 a început reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața. Protestatarii – neînarmați și neorganizați – au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Represiunea a început spre miezul nopții, sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.

Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior – stația de troleibuze Piața Universității), duși pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava.

Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității

Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul – la fel cum s-a procedat și cu revoluționarii uciși la Timișoara – de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.

Bilanțul reprimării: 50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate la penitenciarul Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.

Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.

Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, și din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineața, Elena Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au început să fraternizeze cu demonstranții.

În aceeași dimineață, în jurul orei 9.30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susțin și acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu). La ora 9.45 a început ședința de urgență a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie unanimă de a se trage în demonstranți. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii țări. Decretul a fost citit și repetat de mai multe ori la radio (ora 10.11), apoi și la Televiziune (10.50). Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea că Milea a fost găsit vinovat de trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.

După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață, și în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie.

Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane (care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul Direcției a V-a Securității (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o stare de euforie generală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central iar birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

La puțin timp după aceea, în jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului.

Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în majoritatea localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii de partid și de stat, și posturi de miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.

Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a „Frontului Unității Poporului”, care este citită în jurul orei 15:00 și la Televiziune.

În cursul după-amiezii se conturează trei centre de putere:

1. la Televiziune, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, și personajul cel mai important, sosit după ora 14:00, Ion Iliescu,

2. la sediul CC al PCR, unde erau pe de o parte revoluționarii pătrunși, și pe de altă parte grupul lui Ilie Verdeț, care a încercat să formeze un nou guvern, dar după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduit de mulțime: „Fără comunism!”),

3. în Ministerul Apărării, unde se afla gen. Victor Stănculescu).

În cele din urmă, grupul lui Iliescu se deplasează la sediul CC al PCR, sunt rostite cuvântări, apoi se întorc la Televiziune, iau legătura cu gen. Stănculescu, și în jurul orei 23:00 este anunțată constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.

Bucurestiul dupa 1989

Fost membru al conducerii Partidului Comunist și aliat al lui Ceaușescu, înainte de a cădea în dizgrațiile dictatorului la începutul anilor 1980, Ion Iliescu s-a impus ca președinte al Frontului Salvării Naționale. Frontul Salvării Naționale, format în principal din membri ai eșalonului secund al Partidul Comunist, și-a exercitat imediat controlul asupra instituțiilor statului, inclusiv mediile informative, ca televiziunea și radioul naționale. FSN a folosit controlul asupra presei în scopul de a lansa atacuri în stil propagandist la adresa oponenților politici, în special partidele democratice tradiționale, care urmau să fie refondate după 50 de ani de activitate subterană (Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat). Cu ocazia primelor alegeri post-comuniste din 20 mai 1990, Silviu Brucan – membru FSN, a susținut că Revoluția din 1989 nu a fost anti-comunistă, fiind doar împotriva lui Ceaușescu. În 1990, Ion Iliescu a reușit să devină primul președinte ales democratic al României de după al doilea război mondial.

Revoluția i-a conferit României o mare solidaritate din partea lumii exterioare. Inițial, o mare parte din această solidaritate a fost inevitabil redirijată spre guvernul Frontului Salvării Naționale. Mare parte din acea solidaritate a fost spulberată în timpul mineriadei din iunie 1990 când minerii și poliția au răspuns la apelurile lui Iliescu, invadând Bucureștiul și brutalizând studenții și intelectualii care protestau împotriva deturnării revoluției române de către foști membri ai conducerii comuniste sub auspiciile Frontului Salvării Naționale.

Ion Iliescu a rămas o figură centrală a politicii românești, fiind reales pentru al treilea mandat de președinte în 2000, după ce în perioada 1996-2000 președinte al României a fost Emil Constantinescu. Supraviețuirea politică a fostului om de încredere al lui Ceaușescu a demonstrat ambiguitatea revoluției române, cea mai violentă din anul 1989, dar și o revoluție care, potrivit unora, nu a produs destulă schimbare.

3.Populația Bucurestiului

Populatia municipiului Bucuresti este cea mai mare aglomerare urbana din Romania cu o densitate de peste 8000 locuitori / km2.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația municipiului București se ridică la 1.883.425 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 1.926.334 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (85,95%), cu o minoritate de romi (1,27%). Pentru 11,68% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (84,31%), cu o minoritate de romano-catolici (1,17%). Pentru 11,8% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

Structura pe sexe a populatiei evidentiaza o repartitie aproape echilibrata a populatiei in Bucuresti , 47 % din populatia totala a regiunii fiind barbati , iar 53% femei.

In cazul impartirii pe grupe de varsta se poate observa ca in proportie de peste 69% populatia se incadreaza in grupa de varsta 15-64 ani , cu o usoara scadere in anul 2011 , de aproximativ 0.70 % . Procentul aferent grupei de varsta 0-14 ani se situaza in jurul valorii de 15 % , in scadere intre anii 2005-2011 cu aproape 5 % . Grupa de varsta de peste 64 ani creste usor intre anii 2005-2011 cu 0.11% , iar ca pondere in total aceasta grupa de varsta insumeaza 15%

Structura etnică și confesională

In 1877 existau 177.646 persoane cu reședința în București. Din punct de vedere religios: predominau creștinii, din care: 132.987 (75%) ortodocși, 16.991 (10%) romano-catolici, 5.854 (3%) protestanți, 796 creștini armeni și 206 lipoveni (ortodocși de rit vechi). Dintre celelalte religii , cei mai numeroși erau evreii (20.749 sau 12%, având 10 sinagogi și 20 capele), precum și un mic număr de musulmani (predominant turci) care la vremea aceea nu dețineau încă o moschee. Ortodocșii erau predominant români, existând și mici grupuri de bulgari și refugiați albanezi ortodocși. Romano-catolicii erau germani, maghiari și polonezi. Protestanții erau germani și maghiari.

In anul 1930 structura confesională: 486.193 ortodocși (76,08%), 76.480 mozaici (11,96%), 36.414 romano-catolici (5,69%), 12.882 greco-catolici (2,01%), 12.203 lutherani (1,90%), reformați (1,14%) ș.a.

În anul 2002, structura confesională era: 1.850.414 ortodocși (96,05%), 23.450 romano-catolici (1,21%), 9.488 musulmani (0,49%), 7.558 greco-catolici (0,39%), 5.452 penticostali, 4.381 adventiști ș.a. De asemenea 1068 persoane s-au declarat fără religie și 2.590 atei.

Documente cartografice in care

este prezentat orasul Bucuresti

„Harta este o reprezentare grafică, conmențională, precisă și generalizată a suprafeței terestre pe o suprafață plană, care arată independența dintre fenomenele naturale și sociale la un moment dat” (Năstase A., Vișan Gh, Cocoș O. – 2002). De-a lungul timpului pentru aceeași reprezentare s-a utilizat definiții precum: „O reprezentare a globului pământesc sau a unei porțiuni a lui, pe o suprafață plană” (Edward Phillips – 1706), “O reprezentare lineală a țărilor în proporții juste” (Mylius – 1819), “Un desen al suprafeței Pământului pe o suprafață plană (hârtie sau alt material) în concordanță cu scara, arătând mărimile proporțional, forma și poziția relativă a locurilor” (“Cassell – 1896), „Un document grafic asupra unei localități, fiind mai precis decât descrierea prin cuvinte” (R.A. Skelton – 1953), “O imagine geografică a environmentului” (P.C. Muehrcke – 1978), “Reprezentarea simbolică a lumii reale” (Elspeth Graham – 1982), „O imagine simbolizată a realității geografice reprezentând anumite caracteristici (selectate) rezultat din efortul creativ al cartografilor și destinat folosinței în scopul relevării relațiilor spațiale” (Michael Wood – 1993), aceste fiind doar câteva exemple.

Despre trecutul si prezentul capitalei Romaniei s-au intocmit dupa perioada de mijloc a secolului XIX si pana in prezent numeroase lucrari , din cele mai diferite ramuri ale stiintei.

Originalele multora dintre aceste documente cartografice se gasesc intr-o stare de degradare avansata .

Comparativ cu alte capital europene , Bucurestiul a dispus tarziu de planuri care sa fie intocmite dupa reguli cat de cat specifice. Pe langa aceasta intarziere , primele planuri aparute in secolul XVIII si prima jumatate a secolului al XIX-lea au fost lucrari realizate de straini , in special de ofiteri ai armatelor care se perindau pe aceste meleaguri.Planurile din aceasta perioada de inceput erau de altfel utilizate in scopuri militare si din aceasta cauza au stat uitate mult timp prin arhivele militare de la Moscova sau Viena ; ele au fost scoase din anonimat de diferita autori pasionati de istoria Bucurestiului.

Abia dupa Unirea Principatelor si stabilirea devinitiva a capitalei Romaniei la Bucuresti au fost create institutiile cadastrale pe langa primaria orasului care au inceput sa intocmeasca planuri proprii , romanesti .

Planul intocmit de Franz Purcel (1789)

Prin gradul de detaliere si multitudinea informatiilor oferite de legenda , este cel mai valoros plan al Bucurestiului din secolul XVIII.

A fost ridicat concomitant cu Planul Ernst , in timpul ocupatiei austriece a orasului din timpul razboiului cu turcii(1788-1791) , din ordinul comandantului trupelor imperiale , principele Frederic Josef von Saxa Conburg.

Primele mentiuni despre aceasa lucrare le aflam de la N. Docan deteaza din 1933 , an in care Muzeul Municiupiului Bucuresti , printr-o serie de adrese catre arhivele de razboi din Viena, obtine o serie de copii dupa planurile austriece din secolul XVIII.

Autorul planului , locotenentul –inginer , baron Franz Purcel s-a nascut la Arad in 1765.

Datarea planului , chiar daca are mentionat in titlu anul 1789 , este stabilita de catre istorici ( G.D. Florescu 1935 , C.C. Giurascu 1966) in 1791 , posterior cu cateva luni planului Ernst.

Scara de proportii se afla inscriptionata imediat sub titlu ,sub forma numerica (Maastab von 1400 klanstern ; 1 klastern-stanjen austriac = 1,896 m) si grafica compusa , care transformata in sistem metric rezulta 1: 14.800.

Legenda este cea mai detaliata dintre cele aparute pe planurile din sec XVIII.