COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: Lector Univ. Rață Bogdan Constantin Drăgăstan Mădălina SPECIALIZAREA: Educație fizică și Sport NIVELUL DE… [307121]
PORTOFOLIU DIDACTIC
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: [anonimizat]: Educație fizică și Sport
NIVELUL DE CERTIFICARE I – POSTUNIV.
BACĂU
2017
CUPRINS – [anonimizat] I
[anonimizat]………………………………………………………………………
Capitolul 1 Psihologia educației…………………………………………………………………………
Importanta studierii psihologiei educatiei …………………………………………………
Creativitatea…………………………………………………………………………………………
Capitolul 2 Pedagogie I: Fundamentele pedagogiei. [anonimizat]………………………………………………………………………………………………………………….
2.1 Educatia intelectuala……………………………………………………………………………….
Capitolul 3 Pedagogie II: Teoria și metodologia instruirii. Teoria și metodologia evaluării…………………………………………………………………………………………………………..
Exersarea………………………………………………………………………………………………..
Capitolul 4 Didactica specializării A …………………………………………………………………..
Lectia de educatie fizica……………………………………………………………………………
Capitolul 5 Practică pedagogică I)………………………………………………………………………
5.1 Proiect didactic clasa ……………………………………………………………………………….
5.2 Proiect didactic clasa………………………………………………………………………………..
Capitolul 6 *Didactica specializării B ……………………………………………………………………..
6.1 [anonimizat]…………………………………….
Capitolul 7 Practică pedagogică II……………………………………………………………………….
7.1 Proiect didactic clasa………………………………………………………………………………..
7.2 Proiect didactic clasa ………………………………………………………………………………
Capitolul 8 Managementul clasei de elevi……………………………………………………………..
8.1 Conflictul…………………………………………………………………………………………………..
[anonimizat]……………………………………………………….
Capitolul 9 Instruire asistată de calculator……………………………………………………………
9.1Lectia de educatie fizica……………………………………………………………………………….
Anexe………………………………………………………………………………………………………………..
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………..
I. PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI
A. Importanța studierii psihologiei educației
1. Obiectul psihologiei școlare
2. Domeniul și sarcinile psihologiei școlare
3. Locul psihologei școlare în cadrul științelor psihologice
4. Necesitatea studierii psihologiei școlare
5. Concluzii
6. Bibliografie
1. Obiectul psihologiei școlar
Psihologia școlară reprezinta partea aplicativă a psihologiei generale, știința care se ocupă cu studierea activității psihice ce se regăsește în procese, însușiri, capacitati si mecanisme,în scopul explicării existenței umane.
Psihologia se defineste ca ,, știința care se ocupa cu procesele și fenomenele psihice și legile care le guvernează, fenomene care constituie o funcție a creierului, funcție de reflectare a realității ”, mai este definită si ca ,,studiul științific al comportamentului”.
Dar atunci când se vorbeste de procesul instructiv-educativ, psihologia școlară studiază acest proces din punct de vedere psihologic cu scopul de a imbunatati activitatile profesionale a cadrului didactic și de a favoriza autorealizarea personalității elevului.
Psihologia pedagogică se foloseste de legile stabilite de psihologia generală, dar și de psihologia copilului pentru a clarifica mai ușor unele condiții concrete ale educației.
Principalele esecuri din obiectul psihologiei școlare sunt:
Legile activității psihice și psihosociale ale elevilor, caracteristicile dezvoltarii acestora în perioada anilor școlari;
Formele,specifice de manifestare a funcțiilor, proceselor, însușirilor, trăirilor psihice, în raport cu conținuturile învățării, și cu particularițile influențelor educaționale;
Studierea teoretico-aplicativă a metodelor de cercetare, a fenomenelor psiho-pedagogice, a celor de cunoaștere, personalității elevilor, precum și valorificarea generalizărilor valabile în activitatea didactică;
Analiza psihologică a metodelor de predare-învățare, în educație;,,,,
Evoluția comportamentelor,,în relația profesor-elev, în grupul, școlar și la nivelul activităților,cu caracter integrativ ( sociale, cultural-artistice, profesionale ).
Oricât de complete și actuale sunt pregătirea de specialitate și cea metodologică,, conduita didactică face apel,atât la dimensiunea, interpersonală de interioritate psihică, a personalității ( dispoziții, inteligența, etc. ) cât și la cea interpersonală ( elev-cadru didactic, grup, clasă-cadru didactic ).
2. Domeniul și sarcinile psihologiei școlare
Pedagogia școlară cuprinde urmatoarele sarcini principale:
Dezvaluirea dificultății activității instructiv-educative, evidențierea acesteia în funcție de situatii, factori, categorii de vârstă, particularități individuale (ex: la o mustare a cadrului didactic un elev zâmbește, altul se încruntă, altul vociferează.);
Asigurarea si ordonarea succesiunii influientelor favorabile scolare si delimitarea acestora, in raport cu rolul lor pentru evolutia personalitatii elevilor;
Cunoașterea de către fiecare cadru didactic a avantajelor și a riscurilor oricărui tip de influență asupra devenirii în plan psihologic a elevilor, de la încărcătura cu privire la programul zilnic, conținuturile pe discipline, cuvânt, metoda, atitudine;
Structura unor modele de influență constructivă, lansarea lor în fluxul dezvoltării psihice a școlarilor prin unități de învățământ pilot și valorificarea consecințelor în dinamica aplicării lor;
Anticiparea efectelor intervențiilor școlii asupra activizării potenițalului psiho-somatic al elevilor și rezistența acestora la factori solicitanți (echilibru, stres, oboseală, eșec școlar, acestea fiind doar o parte din problemele ce cer permanență actualizare și anticipare);
Promovarea reușitelor de natură să sporească forța mobilizatoare a argumentului potrivit căruia, activitatea didactică din punct de vedere psihologic este un echilibru continuu între pregătirea, educația altora și autopregătirea, autoeducație.
Psihologia educației își propune să vină în ajutorul viitorilor profesori cu noi cunostinte stiintifice și actualizate despre obiectivele acțiunilor instructiv-educative școlare, despre mecanismele activității dominante realizată de aceasta în școală, mai exact învățarea și găsirea unor modalități de optimizare și ameliorare în scopul sporirii eficienței acestui proces, despre instrumentele de cunoaștere psihologică a personalității elevilor (Mielu Zlate,1987).
3. Locul psihologiei școlare în cadrul științelor pedagogice
Orientarea interdisciplinară a deschis perspective mari,cercetării științifice,pentru aprofundarea studiilor comparative și usor usor a luat parte la conturarea unor științe de graniță.
Astfel, din analiza interacțiunilor psihologiei generale cu științele pedagogice s-a cladit un ansamblu de științe reprezentat de: psihologia educației, psihologia școlară, psihopedagogia specială, psihologia orientării școlare și profesionale.
Psihologia școlară își dezvoltă problematica legându-se de o serie de concepte, constatări, norme din psihologia copilului, psihologia socială, ergonomie școlară, psihosomatică, psihologia clinică și medicală, psihoterapie.
Cea școlară este definita ca o știință cu identitate foarte bine delimitată, care pleaca de la psihologia generală, interacționează cu științele menționate anterior, este deschisă noilor elaborări din teoria informației, teoria sistemelor, în sensul unificării sale și consolidării statutului propriu. Cercetand un segment distinct al realității sociale, și anume, modul de manifestare, a activității psihice, în condițiile procesului instructiv-educativ școlar, psihologia școlară promovează concepte, argumente și norme teoretice specifice.
4. Necesitatea studierii psihologiei școlare
Necesitatea studierii psihologiei școlare se impune din mai multe considerente:
Activitatea de instruire și educare a elevilor nu este unidirecțională,ci trebuie să se adapteze la o multime de reacții, manifestări, trăiri, relații interpersonale, generate de unicitatea sistemului psihic uman al protagonistilor implicați și de specificul situației concrete în care are loc;
Necesitatea acțiunii în activarea si constituirea mecanismelor tuturor proceselor, însușirilor, stărilor psihice ale elevilor.
Multi psihologi au dedus că obiectul psihologiei îl constituie activitatea cu elementul ei de bază, acțiunea, ceea ce a dus, la apariția unei orientări distincte, cunoscută sub numele ei, de psihologia acțiunii prezentată de Pierre Janet, Daniel Lagache, Valeriu Ceausu (1978), Henry Gleitman (1987).
În acest sens, Paul Popescu–Neveanu ne demonstreaza că unitatea reprezentativă este acțiunea. Autorul se referă nu numai la acțiunile efective, externe, ci și la cele mintale, intelectuale. La nivelul științelor educației, pedagogia acțiunii este prin orientare cu îndelungată istorie. (J.H Pestalozzi, O. Decroly, I.C. Petrescu, etc).
După apariția unei noi discipline, praxiologia, știința eficienței acțiunii, al cărui fondator este T. Kotarbinki, pentru realizarea și desăvârșirea personalității, educația, prin acțiunea științelor bine făcute, eficiente, este considerată de reprezentanții contemporani ai orientării amintite, principalul factor.
Pentru înțelegerea principiilor implicate în situația concretă reprezintă o garanție în soluționarea punctelor nodale, dar și a celor modificabile, le vom analiza pe cele care generează sistemul psihic uman și acțiunea eficientă:
Principiul ambi-lateralității, susținut de faptul că sistemul psihic uman dezvoltă concomitent și permanent relații informaționale cu lumea externă și cu propria ființă, întreținând la nivelul normalului, un echilibru între cunoașterea de sine și cunoașterea realității;
Principiul antiredundantei în baza căreia informația inutilă, de prisos, redundantă, este selectată, filtrată, ceea ce ușureză stabilirea indicatorilor de identitate, de clasificare, de surprindere a relațiilor esențiale. Antireduntanța contribuie la selecția trăirilor lăuntrice, a motivelor, intereselor, la anticiparea și realizarea scopurilor;
Principiul activismulul antialeatoriu, orientat împotriva întâmplării apelând la rațiune – forma de organizare intelectuală superioară, subiectul devine un factor determinant pentru evoluția sa și chiar de autodeterminare.
5. Concluzii
În cazul Educației fizice și sportului, psihologia școlară, oferă informații valoroase în ceea ce privește lucrul cu copiii, mai exact elevii. Datorita faptului ca educația fizică este prezentă din stadiul grădiniței în program și implicit în viața celor mici, este esențial să-i înțelegi ca profesor/educator.
Elevii, petrecându-și o parte din timpul lor, la școală, automat dascălii/ profesorii au o mare influența asupra lor, ideea educației de ai transforma treptat în adulți responsabili și de succes, rolul psihologiei școlare devine crucial pentru profesori când vine vorba de îndrumarea sau găsirea unor soluții în ceea ce-i privește pe elevi.
Tipurile de personalitate, caracter, sunt multiple, având în vedere atunci când profesorul de educație fizică lucrează într-o oră cu cel puțin 20 de elevi, elevi care execută diferite tehnici, procedee în mod organizat. Pe lângă faptul că profesorul de educație fizică trebuie să fie atent la fiecare copil atunci când obosește sau nu se simte bine, trebuie să le asigure si o oră distractivă și fără incidente. Aceasta implică cunoașterea colectivului, presupune atenția și recunoașterea fiecărui tip de personalitate, comportament a fiecărui elev de către profesor. Aici intervine psihologia educației.
6. Bibliografie
Dragu, A., ”Structura personalității profesorului” ,E.D.P. , R.A: -București, 1996;
Kotarsbinski, T. ;”Tratat despre lucrul bine făcut” (trad.)., Ed. Științifică, București, 1976;
Neacșu, I., ”Educație și acțiune”, Ed. Științifică, București, 1986;
Popescu-Neveanu, P., ”Psihologia școlară”, București, 1986.
I. PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI
B. Creativitatea
1. Definiții și concepții
2. Niveluri de creativitate
3. Factorii creativității
4. Procesele fundamentale ale imaginației
5. Etapele procesului de creație și metode de stimulare a creativității
6. Cultivarea creativității în învățământ
7. Concluzii
8. Bibliografie
1. Definiții și concepții
Al. Roșca crede că, datorită complexității fenomenului creației, este foarte puțin probabil să se ajungă la o definiție unanim recunoscută, pentru că fiecare autor pune accent pe dimensiuni diferite. Astfel, după unii autori „creativitatea este aptitudinea sau capacitatea de a produce ceva nou și de valoare”, iar alți autori spun că ea, creativitatea, este un proces prin care se realizează un produs. (Al.Roșca, 1981, p.16) .
Ca formațiune foarte complexă, creativitatea se caracterizează printr-o multitudine de sensuri: productivitate, utilitate, eficiență, valoare, ingeniozitate, noutate, originalitate. Însă termenii defenitorii pentru creație, sunt noutatea și originalitatea.
Termenul creativitate a fost introdus prima oară în domeniul psihologiei de către G. W. Allport pentru a desemna o formațiune de personalitate. În opinia autorului, creativitatea nu poate fi limitată doar la unele categorii de manifestare a personalității, respectiv la aptitudini, atitudini sau trăsături temperamentale.
Abordări mai mult sau mai puțin directe ale creativității s-au realizat încă inainte de anul 1950, însă aceasta noțiune a fost consemnată sub alte denumiri: inspirație, talent, supradotare, geniu, imaginație, fantezie.
2. Niveluri de creativitate
A.l Taylor propune distingerea a cinci niveluri de cretivitate:
Creativitate expresivă, in momentul când are loc o liberă și spontană exprimare a persoanei, fără preocupări de utilitate sau valoare, ca în cazul desenelor facute de copii;
Creativitate productivă, când persoana și-a însușit deprinderi și priceperi ce-i permit să producă lucruri utile, dar în care specificul ei să fie slab exprimat. Ex.: o țesătoare de covoare și municitorul calificat, punând în practică tehnici cunoscute, originalitatea fiind minimă;
Creativitatea inventivă prin care sunt posibile realizările invențiilor, îmbunătățiri aduse unui produs, suficient de importante pentru a fi brevetate și difuzate în producție;
Creativitatea inovatoare care duce la modificări ale principiilor care stau la baza unui domeniu, la noi metode de exprimare a talentelor.
Creativitatea emergentă se manifestă în situatia geniilor ce revoluționează un domeniu științific, ori la creația artistică, deschizând noi căi de abordare, precum Einstein în fizică sau L.Van Beetoven în muzică.
Însă orice om normal este capabil de cel puțin de „creativitate productivă” pentru că atunci când când omul are nevoie să rezolve o problemă ce nu poate fi rezolvată pe baza cunoștințelor anterioare, imediat gândirea implică un minimum efort imaginativ pentru a găsi soluția.
Când facem referire la psihopedagogie, ne interesează creativitatea ca structură psihică, ce este dezvoltată și formată prin intermediul școlii.
3. Factorii creativității
Avem trei categorii principale de factori:
Factori de natură intelectuală, ce cuprind trei elemente: imaginația, memoria și inteligența.
Imaginația este definită ca „proces psihic al cărui rezultat este obținerea unei reacții, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.” Principalele sale caracteristici fiind fluiditatea (posibilitatea de a-ți imagina, în timp scurt, numeroase imagini sau idei), plasticitatea (ușurința de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme), originalitatea (care este expresia inovației). Fiecare dintre aceste caracteristici are însemnătatea ei, dar originalitatea este principala.
Imaginația reprezintă o aptitudine importantă, având la bază anumite predispoziții ereditare, mai mult sau mai puțin dezvoltate. Dezvoltarea ei presupune multă muncă și exercițiu.
Memoria este numai aparent antagonică imaginației, pentru ca memoria păstrează impresiile, in timp ce imaginația le modifică.
Volumul experienței influențează foarte mult posibilitatea de creație. Nu este important numai volumul de cunoștințe însutit, ci și varietatea de cunoștințe. Este adevărat faptul că s-au găsit diferite soluționări ale problemelor dintr-un domeniu prin analogie cu fapte constatate în alt domeniu. Acesta este unul din argumentele pe care padagogia se sprijină, când acordă o mare pondere culturii generale în învățământul preuniversitar.
Distingem două tipuri de experiențe: directă, care se acumuleaza prin observarea fenomenelor sau în urma discuțiilor personale cu specialiști și mai avem experiența indirectă ce se obtine prin lectura unor cărți ori audierea unei expuneri.
Inteligența ocupă locul central în acest proces, mai exact creativitate. Este menită să stabilească relații și să verifice valiabilitatea soluțiilor oferite de imaginație.
Factori caracteriali ce cuprind motivație, dorință, aspirație creatoare, prseverenta, vointa.
Nu sunt sufieciente doar predispozițiile și capacitățile intelectuale, ai nevoie și de cele enumerate mai sus.
Factori sociali. Mediul ambiant în spre deosebire de cel social influențează deoarece motivația și aspirațiile unei persoane depind foerte de mult de cerințele societății în care ea s-a dezvoltat.
4. Procesele fundamentale ale imaginației
Imaginația este componenta principală a structurii mentale creative ce are la bază două procese fundamentale: analiza și sinteza. Analiza realizează descompunerea unor reprezentări care, apoi prin sinteză, sunt reorganizate în alte structuri deosebite de cele percepute sau gândite mai devreme. Sinteza se realizează prin diferite modalități numite și „procedeele imaginației”, acestea sunt:
Aglutinarea – se produce când , părți descompuse din diferite ființe sau obiecte sunt recombinate, dând naștere unor noi ființe, precum cele din mitologia greacă, de exemplu Centaurul- corp de cal, dar pieptul, capul și brațele de bărbat;
Modificarea dimensiunilor umane – a dus imaginarea de pitici și uriași;
Multiplicarea șerpilor – a dus la imaginea balaurului cu șapte capete;
Schematizarea feței umane – se realizează prin caricaturi;
Analogia,- un procedeu prezent în știință și tehnică.
5. Etapele procesului de creație
Munca de creație parcurge mai multe etape:
perioada de preparare – etapa în care se strang informații, se fac observații, se delimitează problema, se formeaza o ipoteză;
incubația – perioada eforturilor și încercărilor;
iluminarea – momentul în care apare soluția, un fenomen ce se produce în mod spectaculos și i se mai spune inspirație, iar în știință i se spune intuiție;
verificarea ce este necesară după concepția inițială pentru a elimina eventuale erori.
Din dorința de a dezvolta spiritul creativ, s-au creat metode ce combat blocajele creativității și favorizarea asociației cât mai libere a ideilor, considerându-se că astfel se pot utiliza la maximum resursele inconștientului.
Brainstorming-ul ce se bazează pe patru reguli:
judecata critică este exclusă;
cât mai multe idei;
frâu liber imaginației;
combinările și ameliorările sunt bine venite.
Este o metodă ce se poate desfășura sub formă de ședință în care se discută problema. Dacă persoanele vin din diferite domenii este și mai bine. Fiecare expune problema din punctul său de vedere și în același timp își expune și ideea soluționării problemei. Se face o listă cu toate ideile, apoi se cauta soluția optimă.
2. Sinectica creată de W. Gordon ce se bazează pe inconștient. Conform doctrinei sale, inconștientul se exprimă, apare în conștient indirect prin intermediul metaforelor. Metoda constă în strădania de a găsi metafore în relație cu probelma prezentată.
3. Metoda „6-3-5” constă în împărțirea unei adunări în șase persoane, unde fiecare propune trei idei în maxim 5 minute. Primul grup discută problema și trece pe foaie trei idei, fiecare formând capul unei coloane sub care se vor trece ideile celorlalte grupuri. După cinci minute foaia trece la următorul grup care va adăuga cele trei idei (câte una în fiecare coloană) sub celelalte și se continuă așa până ce toate grupurile au notat ideile. Conducătorul strânge foile, le citește în fața tuturor și se discută pentru a se hotărâ alegerea soluției.
4. ”Phillips 6-6”, o metodă menită să consulte un număr mare de persoane, ce sunt împărțite în grupuri de șase persoane. Coordonatorul explică metoda și avantajul ei, apoi expune problema. Fiecare grup discută timp de șase minute după care își expun opiniile. Urmează o discuție generală, după care se trage concluzia.
6. Cultivarea creativității în învățământ
Învățământul românesc are multe de recuperat atunci când vine vorba de promovarea deplină a libertății spiritului, a fanteziei lipsită de orice constrângere, atât de importantă spiritului creator. Însă nu putem spune că până acum școlarii, după ce studiau teoreme precis formulate în matematică și noțiuni riguros formulate în fizică sau chimie, nu ar fi putut în același timp foarte bine să adopte cu totul altă orientare la orele de literatură, unde jocurile de cuvinte, metaforele și imaginile situează intelectul pe un cu totul alt plan intelectual. Putem spune că în unele lecții deprindem copiii cu raționamentele perfect obiective, disecând critic unele fapte ori idei, iar în alte ore sunt stimulați întru descătușarea imaginației pentru a concepe cele mai variate și surprinzătoare combinații.
Atunci când sunt realizate obiectivele instructiv-educative cultivarea imaginației ar trebui să apară alături de educarea gândirii și nu undeva la capătul listei. Progresele gândirii în găsirea soluțiilor pentru diverse probleme depind în mare măsură de introducerea unor modificări, construcții ce presupun un minim de inovație.
De ce trebuie creativitatea introdusă în obiectivele instructiv-educative? Deoarece aceste obiective se reflectă în conținutul învățământului, în planurile și programele de învățământ, astfel se pot realiza lecții speciale în vederea cultivării ingeniozității.
Atitudinea profesorului față de copii este foarte importantă atunci când vine vorba de manifestarea creativității. Dacă atitudinea este una incorectă, poate cauza blocaje afective. Profesorul trebuie să fie destins, prietenos, cu un stil democratic de predare. El trebuie să fie îngăduitor și apropiat de elevi și să încurajeze imaginația, sugestiile, astfel școlarii își vor manifesta în voie curiozitatea.
În același timp profesorul trebuie să depisteze școlarii cu potențial creativ mai ridicat, pentru ai asigura posibilitățile potrivite de dezvoltare a capacităților lor. Însă profesorul are îndatorirea de a cultiva disponibilitățile imaginative ale întregii clase, folosind metode adecvate acestui obiectiv major.
Pentru dezvoltarea creativității există metode nespecifice, fără o relație anume cu un anume obiect de învățământ, și metode specifice în raport cu o anume materie.
Ca metode nespecifice avem trei opțiuni:
de tip „imaginativ-inventiv” în care li se cere copiilor să realizeze o compunere având ca subiect principal ceva extrem de simplu, cum ar fi o frunză, un gard de nuiele;
de tip „problematic” unde elevii sunt solicitați să formuleze o serie de întrebări în legătură cu obiecte cunoscute precum aer, ocean, stele;
de tip „combinat” în care elevii trebuie să realizeze compunei pe marginea unor tablouri înfățișând diverse șcene sau să formuleze morala ce se poate extrage din respectivul tablou.
Folosirea metodelor nespecifice sunt importante deoarece creează o „atitudine creativă” și aptitudinea de a căuta și găsi probleme, aspecte cu rol hotărâtor în asimilarea temeinică a oricărei științe.
Cultivarea creativității se poate realiza prin stimularea copiilor în a pune întrebări, prin „învățarea prin descoperire” sau prin problematizare. Metoda „descoperirii dirijate” este o altă cale de a stimula creativitatea. Ea se aplică atunci când problema este foarte dificilă, iar elevii nu o pot rezolva și atunci profesorul intervine cu întrebări sau indicații.
Însă nu doar copiii au nevoie de creativitate, ci și profesorul atunci când vine vorba de predare și chiar evaluare. Probleme eventuale, soluțiile și modul de intervenție necesar trebuie gândite dinainte de profesor.
Activitățile în afara clasei și extrașcolare oferă numeroase prilejuri pentru cultivarea imaginației, creativității. Într-o astfel de ocazie se poate aplica foarte bine metoda brainstorming-ul. Dirigintele poate organiza întâlniri cu persoane din diferite domenii, care pot vorbi despre ceea ce fac, astfel trezind interesul și curiozitatea copiilor. De astfel și excursiile, vizize la muzee lărgesc câmpul fanteziei copiilor și în același timp sunt o sursă inepuizabilă de întrebări.
Să nu uităm faptul că nu doar școala influnețează, dezvoltă, incurajează creativitatea și imaginația, ci și familia. De multe ori părinți au tendința de a-și dădăci excesiv copilul, de a le face temele și uneori chiar de a rezolva problemele. Astfel de acțiuni împiedică dezvoltarea intelectului, manifestarea independentă a gândirii și fanteziei lui, factori esențiali în dobândirea a unei autentice competențe profesionale.
8. Concluzii
Atunci când vorbim de educație fizică și sport, șansa copilului de a-și manifesta creativitatea se diversifică. Exercițiile aplicate în condiții variate, acțiunile tehnico-tactice în cadrul unui joc sportiv, sunt unele dintre situațiile în care copilul găsește soluțiile potrivite situației respective. Nu are, spre exemplu ca la matematică aceași pași de urmat pentru a rezolva o problemă în geometrie, în cazul educației fizice învață o tehnică ce o poate aplica în diferite momente și o poate ajusta după stilul său.
Cred că cel mai bine, creativitatea unui copil se vede într-un joc sportiv, unde-și însușește stilul propriu, stil ce și-l realizează prin creativitate. Aplică ceea ce a învățat într-un mod personalizat am putea spune.
9. Bibliografie:
Andrei Cosmovici, 1999, Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași
Mihaela Roco, 2001, Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași
II. PEDAGOGIE I-Fundamentele Pedagogiei.Teoria și metodologia curriculum-ului
Educația intelectuală
1.Definiții și concepții
2.Principiile educației intelectuale
3. Obiectivele educatiei intelectuale
4.Metodologia educației intelectuale
5.Argumente
6.Bibliografie
Partea teoretică:
Definiții și concepții
Educația intelectuală face parte din componentele educației alături de educația morală, estetică, tehnologică, educația fizică, fiecare având rolul său în educarea elevilor.
Def: Educația intelectuală este un proces complex, informativ și formativ ce are ca scop formarea și dezvoltarea capacităților cognitive, dobândirea instrumentelor intelectuale și a tehnicilor culturale principale (citit, scris, calcul, etc.), dezvoltarea unor interese de cunoastere, asimilarea unor tehnici și procedee de studiu eficiente si productive, formarea unei concepții globale, integrative asupra lumii și asupra proprii existențe.
Educația intelectuală vizează activitatea de formare și dezvoltare a personalității umane, prin asimilarea informațiilor și dezvoltarea pe această bază a noi capacități intelectuale, funcționale, instrumentale necesare pentru adaptarea optimă la mediu. Prin intermediul acestui proces, educația orientează și conduce procesul adaptării, raportându-se direct la mediul ce este construit din totalitatea valorilor sociale elaborate și incorporate în cultura societății. Educația intelectuală se referă exact la aceste valori.
“A ști" înseamna a prelua selectiv, critic informația existentă și a crea o informație nouă, a comunica, a utiliza eficient informația în acțiuni utile.
Pregatirea elevilor pentru cunoașterea și activitatea teoretică, integrarea în orizontul cunoașterii și gandirii științifice necesită asimilarea valorilor științifice și umaniste, formarea unor capacități și competențe de ordin cognitiv, afectiv și psihomotor.
2.Principiile educației intelectuale evidențiază aspectele cele mai importante legate de valoarea activității de formare și dezvoltare a personalității umane, prin și pentru știință (Sorin Cristea, 1996). Avem trei principii:
Principiul unității și diversității educației intelectuale ce pune în evidență raportul între ,,baza comună” a activității de formare/dezvoltare și ,,baza specifică” a acesteia, mai exact ,,inegalitățile aptitudinale” și atitudinale cu care fiecare subiect uman este implicat în educația intelectuală;
Principiul ponderii formative a educației intelectuale în raport cu toate celelalte dimensiuni ale educației ce scoate în evidență rolul exercitat de capacitățile intelectuale, operaționale, funcționale în planul formării morale, estetice, fizice, tehnologice;
Principiul corelației dintre conținutul cultural al educației intelectuale și necesitățile formative ale fiecărei vârste psihologice și sociale (școlare, profesionale), se referă mai exact la concordanța dintre conținuturile selectate, prelucrate , transmise și profilul psihosocial al fiecărei vârste.
Conținutul educatiei intelectuale vizează:
formarea culturii generale, ca sistem de cunostințe, deprinderi și capacități intelectuale care contribuie la elaborarea unei concepții holistice asupra lumii și facilitează inserția socială a subiectului uman.
formarea culturii profesionale ca sistem de cunostințe, priceperi, deprinderi și capacități necesare pentru exercizarea unei profesiuni; cultura profesională asigură condițiile necesare inserției sociale prin intermediul profesiunii.
3.Obiectivele educatiei intelectuale sunt reprezentate de informarea și formarea elevului cu cunoștințe din domeniile științific, moral, tehnic, literar, artistic, în așa fel încât elevul să fie capabil să poată continua singur efortul de instruire sau autoinstruire, de adaptare la cerințele societății.
4. Metodologia educației intelectuale respectă particularitățile psihologice de vârstă și individuale ale elevilor și vizează cu deosebire metodele și procedeele de învățare activă: modelarea, dezbaterea, învățarea bazată pe cooperare, învățarea prin descoperire, problematizarea, studiul de caz. A-l învăța pe elev cum să învețe, a-i cultiva receptivitatea și sensibilitatea pentru valorile ștințifice, a-l încuraja și sprijini în demersul descoperirii și valirificării potențialului creativ, al construcției și reconstrucției permanente a propriei sale personalități înseamnă a realiza saltul de la metodologia specifică învățării de menținere la învățarea inovatoare.
2. Clasificare
Conținutul educației intelectuale vizează două obiective: informarea intelectuală și formarea intelectuală.
Informarea intelectuală se referă la calitatea și cantitatea informației științifice ce urmează a fi transmisă și constă în asimilarea și transmiterea informațiilor științifice, prelucrate, organizate și accesibilizate conform principiilor și normelor psihopedagogice. "Ce", "cât", "cum" sunt întrebări ce ne ajută în demersul de selectare și transmitere a informației.
Operația de selectare a valorilor care formează conținutul informării intelectuale trebuie să răspundă unor cerințe:
informarea intelectuală trebuie să fie în corcondanță cu cerințele idealului educațional;
se vor selecționa cunoștințele care să faciliteze formarea integral-vocațională și creatoare a personalității, prin asigurarea unor proporții adecvate și a unui echilibru între diferite categorii de cunostințe realiste, umaniste, teoretice, practice, fundamentale, aplicative, de cultură generală, de specialitate, opționale, facultative, etc.;
informarea intelectuală trebuie să fie în concordanță și să asigure formarea unei viziuni interdisciplinare care sa ofere posibilitatea unei înțelegeri cât mai profunde a realității și implicit a unei acțiuni creatoare asupra ei;
raportarea informării intelectuale la procesul învățării-cunoștințele însușite trebuie să permită individului posibilitatea asimilării altora în etapele următoare;
calitatea informarii intelectuale trebuie să se situeze pe primul plan;
cantitatea și calitatea informației prelucrate și transmise trebuie să fie în concordanță cu particularitățile de vârsta și individuale ale elevului.
perfecționarea continuă a strategiilor de predare învățare, prin sporirea de pondere a învățarii interactive, a instruirii diferențiate, personalizate;
optimizarea teoriei și practicii evaluării, prin aplicarea adecvată a metodelor și tehnicilor tradiționale de evaluare cu cele "complementare", "autentice", "alternative" care reușesc să măsoare și aprecieze mai obiectiv ceea "ce știu" elevii, dar și "ceea ce pot să facă";
în procesul asimilării cunostințelor științifice fundamentale se formează și consolidează deprinderile și capacitățile intelectuale de natura instrumentală (scris, lectura, calcul, etc) necesare pentru asimilarea în continuare a culturii generale și profesionale.
Formarea intelectuală: reprezintă dezvoltarea tuturor proceselor și capacităților intelectuale, restructurarea și echilibrarea internă a acestor procese și capacități prin intermediul informațiilor .
Cuprinde urmatoarele etape:
formarea unor capacități intelectuale operaționale și funcționale precum: memoria logică, spiritul de observație, inteligența, operativitatea gândirii;
construirea și dezvoltarea resurselor motivațional-afective ale invățării;
stimularea și dezvoltarea creativității ca proces, ca produs și ca dimensiune psihologică a personalității, ca potențial creativ;
familiarizarea elevilor cu metode și tehnici de muncă intelectuală;
consolidarea capacităților și a proceselor psihice antrenate încunoaștere;
cultivarea și consolidarea intereselor, sentimentelor intelectuale;
stăpânirea metodelor și tehnicelor de învățare eficientă;
creșterea capacității de integrare, organizare și reorganizare a cumulului de cunoștințe;
formarea unei concepții integrative și holistice asupra existenței asupra lumii;
adoptarea și respectarea de către elevi a unui regim rațional de muncă și odihnă, în concordanță cu cerințele igienei activității intelectuale.
Scopul final al educației intelectuale ce-l formează prin intermediul celor două aspecte fundamentale (informarea și formarea intelectuală) este asimilarea a unui volum cât mai mare de cunoștințe și la formarea capacității de asociere între idei și în același timp îndrumarea, stimularea dezvoltării intelectului, exersarea acestuia pentru înzestrarea lui cu capacități ulterioare a cunoștințelor necesare elevului în activitatea care o desfășoară.
Partea aplicativă:
După prezentarea proiectului, se poate purta o discuție liberă asupra subiectului edicație intelectuală. Mai exact cum anume vede, percepe fiecare educația intelectuală și la ce se gandește fiecare când vine vorba de acest subiect (spre exemplu o imagine, un proverb, un animal).
O altă întrebare pentru participanți, ar fi, unde întâlnim educația intelectuală în zilele noastre (bibliotecă, internet, excursii cu tematica educativă, muzee, etc).
Putem face două echipe: o parte se ocupă de formarea intelectuală și cealaltă echipă de informarea intelectuală. Ambele echipe vor căuta modalități, exemple prin care să organizeze ore cu tema intelectuală și în același timp interactivă pentru copii.
5.Argumente:
Am ales această temă deoarece, această ramură a educației se ocupă atât de partea teoretică, dar și practică a elevului, având ca scop educarea copilului în mod constructiv și distractiv și, în același timp, se urmărește dezvoltarea tuturor proceselor și capacităților sale intelectuale.
Educația fizică este activitate fizeologică conștientă a organismului omenesc, condusă prin metodele pedagogiei, urmărind întreținerea sănătății și creșterea potențialului biologic al individului, în vederea sporirii randamentului său social. Ea stă in strânsă legatură cu educația intelectuală, morală, estetică, fiind sub dependența celei dintîi șii influențând pe celelalte două. Aceasta scurtă definiție din care reiese faptul că educația intelectuală este în strânsă legatură cu educația fizică este principalul motiv pentru care am ales să mă ocup de această temă.
Educația intelectuală este una din componentele educației ce contribuie la formarea copilului, mai exact la dimensiunea cognitivă a activității de formare-dezvoltare a personalității.
Concluzie: Natura ne aseamană,educația ne deosebește. Confocius
6.Bibliografie:
Cojocariu Venera Mihaela, 2008, Teoria și metodologia instruirii, Editura Didactică și Pedagogică, București
Constanța Dumitriu, 2007, Fundamentele pedagogiei: Teoria și metodologie curriculumului, Editura Alma Mater, Bacău
III. PEDAGOGIE II- Teoria și metodologia instruirii.Teoria și metodologia evaluării
Exersarea
1. Definiții și concepții
2. Clasificare și caracteristicile exersării
3. Rolul exersării în procesul instructiv-educativ
4. Concluzii
5. Bibliografie
1. Definiții și concepte
Exersarea nu este doar practică ci și intelectuală ce are la bază activitatea de execuție a elevilor, concretizându-se tot ceea ce s-a explicat și demonstrat, fiind astfel metoda de bază în predarea educației fizice și sport. Repetarea se efectuează cu scopul însușirii conștiente și consolidarii deprinderilor motrice, dar și pentru dezvoltarea calităților fizice.” A exersa înseamnă a supune la efort repetat anumite funcții mentale sau motrice, în scopul dezvoltării și menținerii lor în formă.” (Cerghit,1983)
Din punct de vedere etimologic, cuvântul exercițiu provine din limba latină ”exercitium” ce înseamnă a executa o acțiune în mod repetat și conștient. Tocmai de aceea este considerat o metodă de formare a deprinderilor și priceperilor.
Funcțiile exercițiului:
Aprofundarea înțelegerii noțiunilor, regulilor prin aplicarea lor în situații relative noi și variate;
Consolidarea cunoștințelor și deprinderilor însușite;
Dezvoltarea operațiilor mintale și constituirea lor în structure operaționale;
Sporirea capacității operatorii a achizițiilor practice și teoretice, oferind posibilitatea unor noi transferuri;
Prevenirea uitării și evitarea tendințelor de interferență;
Dezvoltarea unor capacități și atitudini intelectuale și fizice, a unor calități morale și trăsături de voință și caracter în timpul exercițiilor;
Învingerea rezistenței opuse de deprinderiler și obișnuințele incorect formate anterior.
2. Clasificare și caracteristicile exersării
Clasificarea exersării în cadrul educației fizice:
a) după modalitatea de realizare:-practică și orală;
b) după modul de execuție a mișcărilor și exercițiilor ce urmează a fi însușite:
fragmentată: constă în execuția deprinderii motrice și poate fi realizată individual sau în grup. Se utilizează când exercițiul are un grad mare de complexitate. Prin intermediul fragmentării se abordează perfecționarea unui anumit aspect al mișcării, ce necesită izolare sau chiar corectare.
globală: este folosită pentru însușirea acțiunilor motrice simple, în scopul dezvoltării aptitudinilor psihomotrice. Facilitează înțelegerea de către elevi a utilității practicii acțiunii.
c) după desfășurarea în timp a acțiunilor de exersare poate fi: simultană sau alternativă.
d) după modalitatea de organizare-frontal, pe grupe, pe perechi, individual.
e) după scopul urmărit:
învățarea deprinderilor motrice;
formarea priceperilor motrice;
optimizarea dezvoltării fizice corporale;
dezvoltarearea calităților morale și de voință ;
formarea capacității de organizare și de practicare independent;
educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice.
f) după funcția îndeplinită: exerciții introductive, de observație, de asociere, de bază, de exprimare concretă, de exprimare abstractă, de dezvotare, de creație.
Eficacitatea exersării depinde de:
repetarea să se efectueze cu prezență activă și conștientă a elevilor, mai ales în faza de formare a deprinderilor motrice și ulterior a dezvoltării calităților motrice.
repetarea fiecărui exercițiu se va face corect de la început utilizând ritmuri și amplitudini convenabile fiecărei faze de formare a deprinderii motrice.
este necesar asigurarea unui număr optim de repetări, în funcție de dificultatea excercițiilor și de nivelul de pregătire a elevilor pentru a obține efectul scontat.
asigurarea continuității repetării exercițiului, necesară în timpul lecției cât și în cadrul unui ciclu de lecții, în special pentru consolidarea exercițiului.
repetarea în special în etapa consolidării deprinderilor motrice și a dezvoltării calităților fizice, trebuie făcută în condiții cât mai variate.
Caracteristicile exercițiului:
facilitează elevilor posibilitatea să se edifice mai în profunzime asupra noțiunilor, regulilor, principiilor, teoriilor de bază ale științei prin aplicarea lor în situații noi și cât mai variate;
asigură însușirea corectă a unor noi priceperi și deprinderi de muncă intelectuală și fizică, a unor noi forme de comportament social-moral;
contribuie la dezvoltarea operațiilor mintale, la constituirea lor în structuri operaționale;
stimulează capacitățile creative, originalitatea și spiritul de independență și inițiativă;
servește la consolidare cunoștințelor, deprinderilor însușite, ceea ce face să crească probabilitatea păstrării lor în memorie inclusiv pe lungă durată;
constituie una din condițiile de prevenire a uitării și de evitare a tendințelor de interferență;
exersarea în situații diferite oferă posibilități de transfer a cunoștințelor, capacităților și comportamentelor însușite, precum și de evaluare a gradului de operaționalitate a acestora;
se recurge la exercițiul în vederea învingerii rezistenței rezultate din obișnuințe anterioare.
Metodele folosite în realizarea instruirii și educării copiilor de vârstă preșcolară sunt: expunerea, demonstrația, conversația, observația și exercițiul.
Alegerea unei metode se face în funcție de particularităților de vârstă ale copiilor, experiența lor de viață și de sarcinile intstructiv-educative ale activităților obligatorii.
Metoda exercițiului la preșcolari este foarte utilizat. Vârsta preșcolară reprezintă începutul etapei de însușire a cunoștințelor și de formare a deprinderilor impune cu atât mai mult o repetare sistematică a materialelor însușite sau a diferitelor acțiuni, în scopul consolidării lor.
3. Rolul exersării în procesul instructiv-educativ
Exercițiul este necesar în formarea deprinderilor de mișcare, în consolidarea cunoștințelor despre natură, mediul ambiant, despre muzică, etc. Și formarea deprinderilor de vorbire de activitate practică, manuală, de mers, de alergare, etc. Se poate organiza repetarea în scopul consolidării bagajului de cunoștințe și formarea deprinderilor necesare la asigurarea independenței de gândire și de acțiune. Pentru a ajunge la aceasta este necesar să se înceapă cu formarea unor deprinderi simple, ușoare, care să se complice treptat.
Dar să nu uităm că acest mijloc, exersarea nu este doar o simplă repetare, ci reprezintă adâncire, corectare, prevenire, creație, dezvoltare.
I. Cerghit crede că rostul utilizării exersării nu se limitează doar la formarea deprinderilor și priceperilor ci vizează și achiziții mult mai fine, mai exact operațiile, caracteristicile lor, reversibilitatea și asociativitatea. Autorul propune trecerea de la accentul formativ, la ,,exercițiul automatismelor la exercițiul operațiilor”.
Folosirea judicioasă în activități a metodei exercițiului contribuie la dezvoltarea gândirii, a independenței în acțiune, în mișcări. Totodată se stimulează activitatea creatoare și creează condiții pentru dezvoltarea aptitudinilor copiilor, fiecare exersând mai mult în direcția care-i place.
În general, într-o activitate obligatorie se poate face apel la mai multe metode. Ele pot fi folosite în cadrul jocurilor și activităților alese de copii precum și în excursii și vizite.
4.Concluzii
În urma învățării tehnicilor, fie ele legate de un exercițiu sau de un joc sportive, urmează etapa exersării prin care sportivul își însușește, consolidează tehnica respectivă. Nu ajunge ca sportivul să încevețe doar partea teoretică, ci trebuie să aplice ceea ce învățat, practic, exersând.
Dar uneori și poate de cele mai multe ori copilul învață mai ușor exersând, decât să citească partea teoretică fără a înțelege ceva.
”Exersarea este mama învățăturii”
5. Bibliografie:
Cojocariu Venera Mihaela, 2008, Teoria și metodologia instruirii, Editura Didactică și Pedagogică, București
Rață, Gloria, (2010). Didactica educației fizice, Editura Pim , Iași
IV. DIDACTICA SPECIALIZARII
Lecția de educație fizică
1. Definiții și concepte
2. Clasificarea și tipologia lecției
3. Structura lecției de educație fizică și sport
4. Efortul și densitatea în lecția de educație fizică și sport
5. Pregătirea și conducerea lecției
6. Bibliografie
1. Definiții și concepte
Educația fizică și sportul școlar a fost, este și rămâne o activitate de mare importanță în cadrul sistemului educațional. Această activitate se realizează prin intermediul lecției.
Lecția reprezintă principala formă de organizare a procesului instructiv-educativ și în același timp principala formă de practicare a exercițiilor fizice în mod organizat. Aceasta constituie cadrul pedagogic unitar prin intermediul căruia elevii acumulează priceperi, cunoștințe și deprinderi ce duc la formarea de competențe, capacități și atitudini specifice educației fizice și sportului ca disciplină de învățământ.
Lecția continuă să constituie calea pedagogică prin intermediul căruia generații de elevi, sub îndrumarea educatorilor și prin efort propriu, își vor însuși aptitudinile și capacitățile pregătindu-se pentru viața și activitatea socială. Ea este pârghia metodică principală în care profesorul, acționând sistematic, în baza unui program elaborat, stimulând posibilitățile de cunoaștere, aptitudinile și interesele elevilor, contribuie la formarea și pregătirea generațiilor în creștere.
Trebuie să înțelegem importanța lecției deoarece gimnastica zilnică, activitatea independentă, minutul de educație fizică, activitățile sportive, excursiile nu pot îndeplini rolul și funcțiile lecției.
Lecția este o unitate logică, didactică și psihologică deoarece, din punct de vedere al conținutului, lecția reprezintă un sistem de idei articulate logic și didactic, în conformitate cu cerințele psihopedagogice referitoarea la predarea-asimilarea cunoștințelor, la aplicarea lor, la verificarea lor, evaluarea și notarea rezultatelor.
2. Clasificarea și tipologia lecției
După modul în care sunt cuprinse orele în aria curriculară educație fizică și sport a planului de învățământ, lecțiile pot fi:
lecția pentru realizarea oreleor prevăzute în trunchiul comun;
lecția pentru realizarea oreleor prevăzute ca extinderi;
lecția pentru realizarea oreleor prevăzute ca aprofundare;
lecția pentru realizarea oreleor opționale;
lecția pentru realizarea oreleor de ansamblu sportiv;
lecța de antrenament sportiv.
Caracteristicile comune al acestor forme de lecții sunt:
acestea se desfășoară într-un cadru organizat, după un orar stabil, la care participă grupe de elevi alcătuie pe clase, relativ omogene ca vârstă și posibilități motrice;
se organizează sub conducerea directă a cadrului didactic specializat;
după realizarea claselor, formate potrivit opțiunilor elevilor, frecvența acestora la lecții devine obligatorie;
durata unei lecții este de 50 minute, cu excepția celor de antrenament sportive a cărui durată este de 100 minute;
respectă particularitățile de vârstă și sex al elevilor.
Caractersiticile particulare al acestor forme de lecții sunt:
se urmărește realizarea obiectivelor specifice fiecărei categorii de lecție;
activitatea se desfășoară în conformitate cu programe diferențiate, potrivit cu specificul fiecărei cateorii de lecție;
structura lecției se adaptează în mod corespunzător cu specificul fiecărei forme de activitate, adoptând și structuri diferențiate;
Pentru a realiza o lecție care să aibe o bună eficiență, profesorul trebuie să realizeze următoarele aspecte:
să aplice cu consecvență unitatea de învățare proiectată pentru fiecare probă/ramură sportivă și să-i aducă îmbunătățirile necesare;
să utilizeze metode și sisteme de acționare care pot asigura îndeplinirea obiectivelor propuse;
să evalueze periodic stadiul de pragătie al elevilor și să alcătuiască grupe de valori flexibile și deschise în ambele sensuri, cu scopul de a crea condiții de învățare adaptate nivelului de pregătire atins de elevi în etapa respectivă;
să utilizeze pe scară largă mijloacele intuitive;
să utilizeze în mod judicious demonstrația și explicația;
să realizeze cu regularitate corectări individualizate;
să transmită sistematic cunoștințele de specialitate;
să asigure unu nivel ridicat emoțional pe parcursul exersării;
să stimuleze permanent spiritul de autodepășire și să acționeze pentru formarea trăsăturilor pozitive de caracter.
Tipologia lecției de educație fizică nu este universală, existând astfel mai multe criterii de stabilire a tipurilor de lecții în educație fizică și sport.Voi prezenta două sisteme de clasificarea a tipurior de lecții de educație fizică și sport.
I. Lecție de :
predare-învățare;
consolidare-perfecționare;
cu tematică dintr-o singură ramură sportivă, specifică practicării ramurilor de sport altenative și a celor cuprinse în C.D.Ș;
pregătire fizică, specifică activității în aer liber pe durata sezonului rece;
evaluare totală sau parțială.
II. Tipuri de lecție :
după componenta tematică abordată
după felul deprinderilor și / sau priceperilor motrice abordate;
după etapele învățării motrice în care se află deprinderile motrice;
după “plasamentul” în anul, semestrul, sau sezonul de pregătire;
după locul și condițiile de desfășurare;
după numărul de teme abordate
3. Structura lecției de educație fizică
Structura lecției de educație fizică și sport este formată din succesiunea unor momente (faze, secvențe, verigi, etape, părți) ce au loc în decursul a celor 50 de minute, toate fiind diferite una de cealaltă în privința obictivelor, conținutului, duratei, metodologia de realizare.
De-a lungul timpului lecția de educație fizică și sport a fost structurată mai întâi pe părți, structură considerată ca fiind subordonată dominantei fiziologice:
lecția de educație fizică pe patru părți, ce curpinde partea de organizare, partea de pregătire, partea fundamentală și partea de încheiere;
lecția de educație fiică pe trei părți, ce cuprinde pa ea de pregătire, partea fundamentală și partea de încheiere.
Apoi lecția de educație fizică o fost structurată pe verigi, structură ce este utilizată și astăzi .Verigile lecției de educație fizică și sport sunt următoarele:
Organizarea colectivului de elevi. Etapă ce se desfășoară ca timp 20 sec-3 min în funcție de vârsta elevilor, spațiul încare se desfășoară lecția, starea atmosferică și nivelul de disciplină al elevilor.
Obiectivele instructive-educative al ecestei etape: organizarea clasei pentru începerea organizată a orei, disciplinarea comportamentului elevilor, captarea atenției și trezirea interesului pentru activitate, verificarea prezenței și a ținutei.
Sisteme de acționare utilizate în prima verigă: raport, înregistrarea frecvenței elevilor la lecții, anunțarea temelor și obiectivelor operaționale majore, exerciții de front și formații.
Formații de exersare: în linie pe 1-2 rânduri, în careu, în semicerc.
Densitatea motrică se realizează prin angrenarea în exersare a întregului colectiv în același timp.
Varietatea se obține prin alternarea exercițiilor, combinate în diferite structuri, efectuate cu promptitudine maximă.
Atractivitatea se realizează prin efectuarea exercițiilor sub formă de întreceri.
Pregătirea organismului pentru efort. Timpul acordat acestei etape variază în funcție de clasă, și tot în funcție de colectiv avem locul de desfășurare al lecției și specificul tematicii lecției (1-2min).
Obiectivele instructive-educative: angrenarea treptată în efort a marilor funcții ale organismului, realizarea unei stări de excitabilitate optimă, educarea percepțiilor spoețio-temporale, angrenarea treptată în efort a aparatului lococmotor.
Sisteme de acționare: mers și alergare în diferite variante cu gradarea corespunzătoare a efortului, exerciții din școala alergării și săriturii, exerciții de mobilitate, exerciții simple prin care se angrenează principalele segmente ale corpului ce pot fi efectuate din mers sau de pe loc.
Formații de exersare: în șir cite unul, câte doi, în semicerc.
Densitate motrică: se obține prin exersarea frontală din deplasare, de pe loc sau alternative, angrenând tot colectivul în același timp. Pauzele sunt scurte și active folosind exerciții de respirat.
Varietatea: se obține prin utilizarea unor exerciții variate ca structură și schimbarea periodică a programului.
Atractivitatea: se realizează prin stimularea permanentă a elevilor, se vor programa întreceri de scurtă durată ce solicită atenție și viteză de reacție.
Influențarea selectivă a aparatului locomotor. Timpul este variabil în funcție de tipul de lecție, specificul temelor, de locul de desfășurare al lecției și vârsta elevilor (5-12min).
Obiectivele instructive-educative: influnețarea în mod selectiv a aparatului locomotor, educarea atitudinii corporale, stimularea tonicității și troficității musculaturii, influnețarea mobilității articulare, a elasticității musculaturii și ligamentelor.
Sisteme de acționare: exerciții analitice cu influența specifică asupra fiecărui segment, articulație, grupă musculară (libere, cu obiecte și aparate efectuate frontal, pe perechi sau individual, prin programe formate din 10-12 exerciții, repetate de 5-6 ori fiecare), exerciții speciale pentru educarea reflexului de postură, exerciții de mobilitate și suplețe cu partenerul.
Formații de exersare: în linie, în semicerc, în coloană de gimnastică.
Densitate motrică: se realizează prin angrenarea elevilor la exersare în mod forntal sau alternative pe perechi în care profesorul stabilește numărul de repetări, ritmul de lucru și durata pauzelor.
Varietatea: schimbarea periodică a conținutului compelxelor de exerciții, modificarea formelor de exersare și a formațiilor de lucru, alternarea exercițiilor pe perechi cu cele individuale sau cu obicte și aparate.
Atractivitatea: întreceri privind efectuarea unor număr mare de repetiții în unitatea de timp și exersare pe fond musical.
Dezvoltarea/educarea aptitudinilor psihomotrice viteză și coordonare motrică.Timpul de alocare pentru această verigă variază, 3-5 min pentru viteză.
Obiectivele instructive-educative: creșterea indicilor de dezvoltare a calităților motrice programate.
Sisteme de acționare: exerciții specifice fiecărei calități încadrate în sisteme de acționare precis dozate ca număr de repetări, distanță, timpi, intensități, pause, repetarea unor procedee tehnice din probe/ramuri de sport în care se stabilește în principal ca scop dezvoltarea unei/unor calități motrice.
Formații de exersare: adaptarea formațiior de exersare la specificul fiecărei calități, frontal, pe grupe, pe perechi sau individual.
Densitate motrică: se obține prin modul de organizare a exersării, de numărul de materiale utilizat, de volumul, de intensitatea și pauzele stabilite pentru fiecare exercițiu.
Varietatea: se realizează prin modificarea periodică a sistemelor de acționare.
Atractivitatea: cunoașterea permanentă a rezultatelor exersării de către fiecare elev, stimularea autodepășirii, organizarea întrecerilor la nivelul clasei.
Învățarea, consolidarea, perfecționarea sau verficarea deprinderilor motrice și /sau priceperilor motrice. Timpul acordat este de 15-40 min în funție de tipul lecției, de importanța unității de învățare, de obiectivele ce urmează a fi realizate, de spațiul de desfășurare.
Obiectivele instructive-educative: vizează realizarea conținuturilor unității/ unităților de învățare, planificare pentru o lecție și pentru întrg ciclu thematic constituit pe aceași categorie de conținut.
Sisteme de acționare: în funcție de specificul unității de învățare abordate se operează cu diferite activități de învățare specifice, care pot conduce la realizarea obiectivelor propuse pentru lecțiile din cilcul tematic respectiv. În stadiul de consolidare-perfecționare, sistemele de acționare pot fi diferențiate și corelate cu nivelul de pregătire al elevilor. În cazul activitățior de evaluare se vor utiliza metode-instrumente de evaluare adecvate scopului urmărit.
Formații de exersare: pe grupe valorice, pe perechi, individual, formații ce permit acțiunea frontală, implicând întreg colectivul în exersare.
Densitate motrică: se realizează la parametric ridicați în cazul în care se utilizează un număr mare de materiale, aparate, instalații specifice care să permită orfanizarea exersării intensive, cu implicarea tututror elevilor.
Varietatea: este determinată de schimbarea structurilor de exerciții folosite și a formațiilor de lucru.
Atractivitatea: stimularea autodepășirii, exersare sub formă de ștafete, jocuri bilaterale, stimularea depășirii recordurilor personale.
Dezvoltarea/educarea, verificarea aptitudinilor psihomotrice forță și resistență. Timp acordat 5-8 minute.
Obiectivele instructive-educative: creșterea indicilor de dezvoltare a calităților motrice programate.
Sisteme de acționare: exerciții specifice fiecărei calități încadrate în sisteme de acționare precis dozate ca număr de repetări, distanță, timpi, intensități, pause, repetarea unor procedee tehnice din probe/ramuri de sport în care se stabilește în principal ca scop dezvoltarea unei/unor calități motrice.
Formații de exersare: adaptarea formațiior de exersare la specificul fiecărei calități, frontal, pe grupe, pe perechi sau individual.
Densitate motrică: se obține prin modul de organizare a exersării, de numărul de materiale utilizat, de volumul, de intensitatea și pauzele stabilite pentru fiecare exercițiu.
Varietatea: se realizează prin modificarea periodică a sistemelor de acționare, se înlocuiesc obiectele folosite, modificarea structurii circuitului
Atractivitatea: cunoașterea permanentă a rezultatelor exersării de către fiecare elev, stimularea autodepășirii ,organizarea întrecerilor la nivelul clasei.
Revenirea organismului după efort. Timp acordat 1-2min.
Obiectivele instructive-educative: revenirea treptată a marilor funcțiuni ale organismului și a excitabilității nervoase la un nivel cât mai apropiat de cel inițial.
Sisteme de acționare: mers și alergare ușoară cu mișcări de relaxare, exerciții de respirație, exerciții de captare a atenției.
Formații de exersare: în șir câte unul sau câte doi, deplasări libere în spațiul de lucru.
Densitate motrică: activitate frontală de mică intensitate.
Varietatea: schimbarea periodică a exercițiilor folosite.
Atractivitatea: explcarea utilității exercițiilor realizate, conștientizarea elevilor prvind necesitatea autocontroluluilui revenirii după efort prin determinarea frecvenței respiratorii și ritmului cardiac.
Aprecieri și recomandări, mai exact aprecieri asupra comportamentului elevilor în lecție și recomandări pentru ora următoare. Timp acordat -2 min.
Obiectivele instructive-educative: captarea atenției elevilor și prezentarea concluziilor.
Sisteme de acționare: evidențierea aspectelor positive și negative constatate pe parcursul lecției, aprecieri globale și individuale, precizări privind modul de execuție corectă a unor exerciții fundamentale, acordarea unor note, recomandări individuale sau generale pentru activitatea independentă.
Formații de exersare: în linie pe un rand, pe două rânduri, în semicerc.
Densitate motrică: se realizează prin cantitatea de informații formulate și durata de captare a atenției elevilor.
Varietatea: schimbarea de la o lecție la alta a modului de prezentare a concluziilor și recomandărilor.
Atractivitatea: se realizează prin evidențieri efectuate prin realizarea unor demonstrații “model”, prin caracterul mobilizator al recomandărilor și evidențierilor.
Verigile 4, 5, 6 sunt verigile tematice, în care se urmărește realizarea temelor și obiectivelor opereționale. Celelalte verigi sunt netematice și în care se urmărește pregătirea organismului pentru realizarea verigilor tematice, revenirea organismului pentru începerea unei alte activități.
Într-o lecție de educație fizică apar doar câteva din verigile enumerate mai sus. Profesorul alege acele verigi în funcție de lecția ce o va realiza și ce va dori să realizeze în și prin intermediul lecției.
4. Efortul și densitatea în lecția de educație fizică și sport
Densitatea reprezintă unul dintre indicatorii principali ce subliniază calitatea lecției de educație fizică. Scote în eviență modul de valorificare a timpului alocat lecției din punct de vedere al volumului, al complexității, al intensității efortului depus, și relația dintre timpul alocării măsurilor didactice întreprinse de profesor și timpul de lucru al elevilor.
Avem următoarele tipuri ale densității:
1. Densitatea pedagogică ce exprimă raportul dintre timpul consumat de profesor și timpul total acordat lecției. Acest aspect include timpul acordat demonstrațiilor, explicațiilor, indicațiilor meodice, corectărilor, oranizării colectivului, oranizarea materialului, odihnei. Ea se apreciază prin metoda cronometrării.
2. Densitatea funcțională este determinată de intensitatea și complexitatea efortului. Repezintă timpul acordat exersării în raport cu intensitatea efortului și durata integrală a lecției. Se apreciază prin înregistrarea frecvenței cardiace și respiratorii.
3. Densitatea motrică reprezintă relația dintre timpul consumat în mod util de către elevi pentru efectuarea exercițiilor și durata integrală a lecției.
Pentru a obține o densitate optimă, modul de organizare trebuie bine gândit în funcție de momentul lecției, numărul de elevi, tipul lecției. Iată principalele procedee de exersare:
exersarea frontală;
exersarea pe perechi;
exersarea pe grupe;
exersare individuală.
5. Pregătirea și conducerea lecției
Pregătirea lecției reprezintă o activitate de creație pentru orice cadru didactic, indiferent de vechime, experiență profesională sau grad didactic. Măsurile ce stau la baza preătirii activității sunt:
cunoașterea programei, a planificării semestriale, a modalității de alcătuire a sistemelor de lecție;
cunoașterea bazei materiale și a colectivului de elevi;
alegerea exercițiilor și metodelor;
stabilirea măsurilor pentru dirijarea efortului;
pregătirea lacoției de desfășurare a lecției:teren,materiale, instalații.
Conducerea lecției se referă la:
dirijarea activității desfășurată de elevi și urmărirea comportamentului acesora;
comenzile, dispoitiile, indicațiile;
exercițiile, activitățile și succesiunea lor.
6. Bibliografie:
Rață Gloria , 2008, Didactica educației fizice, Editura Pim , Iași
Eugeniu Scarlat, Mihai Bogdan Scarlat, 2002, Educațue fizică și sport, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureș
V. PRACTICA PEDAGOGICA I
VI. DIDACTICA SPECIALIZARII B
VI.I Metode de proiectare ce ajută la predare-învățare
“ Modelarea- constă în reproducerea imaginară, schematică a fenomenului sub forma unui sistem simplificat, similar sau analog cu fenomenul. Fenomenul este înlocuit prin modul său (copia sa) care reproduce schematic elementele sale definitorii. Modelarea definește operația de studierea fenomenelor cu ajutorul metodelor și are următoarele accepțiuni:”
– metodă de investigație cu ajutorul modelelor;
–modalitatea care orientează și ordonează programarea întregului conținut al domeniului în care se aplică modelarea în raport u modelele elaborate.”
Categorii de modele:
“După natura lor, modelele sunt:
Modele ideale- sunt rezultatul construcțiilor logico-matematice ale procesului cercetat prin metoda modelării;
Modele materiale- sunt utilizate în instruire produsul ce urmează a fi realizat fiind studiat înaintea intrării în procesul de producție, pe prototipuri, machete, mostre, schițe, scheme.”
“După calitatea lor, modelele sunt:
Modele logice- sunt verificate total sau parțial prin studii comparative determinari;
Modele empirice- sunt stailite pe bază de rutină,prin aprecieri subiective ;
Modele matematice- sunt exprimate în cifre, procente și propoziții.”
“După termenul pentru care sunt elaborate, modelele sunt:
Modele finale- sunt valabile pentru sfârșitul ciclurilor de învățământ sau stadiilor de pregatire;
Modele intermediare- sunt valabile pentru clasă dintr-un ciclu sau pentru fiecare an de pregătire;
Modele operaționale- sunt sistemele de acționare folosite pentru realizarea modelelor intermediare.”
“Orice model teoretic,final sau intermediar, la educație fizică trebuie să se structureze pe următoarele componente:
1.Cunoștințele teoretice de specialitate;
2.Capacitate de organizare;
3.Dezvoltarea fizică armonioasă a organismului;
4.Calitățile motrice;
5.Deorinderile și priceperile motrice;
6.Capacitatea de practicare independentă exercițiilor fizice.”
Instruirea programată
“Instruirea programată-se realizează pe baza unui program logic conceput între cantitatea informației transmise și cât pot să-și însușească subiecți. Se caracterizează prin întărirea controlului, verificarea reacțiilor și a rezultatelor obținute. Nu se trece mai departe înainte de a se obține reacțiile propuse,care asigură trăinicia procesului instructiv-educativ și accesibilitatea noii cantități de informații. “
Instruirea programată are un program logic conceput care se bazează pe schema:
STIMUL ___________ REACȚIE _____________ CONTROL
Caracteristicile instruirii programate
Caracteristicile instruirii programate sunt:
– Creșterea rolului controlului: reglarea acțiunii următoare dependent de rezultatul controlului;
– Ritmul individual al instruirii, reglarea procesului de instruire privind pe fiecare elev în parte si nu clasa în ansamblu.”
“Există două tipuri de programare a instruirii:
a) Programarea liniară (Skinner)- răspunsul este dat de către elev.
Exemplu: La educație fizică acst răspuns se obține prin execuțiile elevilor la comanda profesorului.
b) Programarea ramificată (Crowder)- răspunsul trebuie ales de catre profesor din variantele oferite și doar unul singur este valabil.”
“Exemplu: La educație fizică aceste situații sunt caracteristice tacticii sportive, alegerii soluțiilor de parcurgere a traseelor aplicative, în cadrul ștafetelor sau al jocurilor de mișcare.”
Trăsăturile specifice instruirii programate sunt:
– întărirea rolului probelor de control în fiecare lecție, nu doar cu ocazia trecerii probelor de control;
– tratarea individulizată al elevilor în procesul instructiv-educativ;
– fragmentarea conținutului în structuri logice:dozarea efortului, reprize, durată, intensitate.etc.
– dozarea riguroasă a solicitări pe baza controlului permanent al efectelor obșinute;
– întărirea autocontrolului, pe baza cunoașterii de către elevi a rezultatelor;
-atingerea precisă a obiectelor propuse.
Algoritmizarea
Este activitatea ce vizează cunoașterea amănunțită a pregătirii și conduceri activităților de educație fizică. Constă în propunerea de a se opune, pe baza cercetării științifice și algorotmii specifici de subiecții/elevii care sunt implicați în procesul de practicare a exercițiilor fizice. Trebuie să fie efectuat într-o succesiune logică și să fie însoțite de toate regulile metodico-organizatorice necesare aplicării lor.
Tipuri sau categorii de algoritmi:
algoritmi specifici activității conducătorului procesului instructiv-educativ;
algoritmi specifici subiecților cuprinși în procesul instructiv-educativ respectiv;
algoritmi specifici conținutului procesului instructiv-educativ respectiv.
Pentru elaboralea algoritmilor în procesul instruirii în lecția de educație fizică și pentru aplicarea lor sunt necesare următoarele cerințe:
Este necesară o analiză logică a structurii materiei sau materialului de învățat;
Algoritmii trebuie să fie în concordanță cu legile dezvoltării fizice a organismului uman la diferite vârste.
VII. PRACTICA PEDAGOGICA II
VIII. MANAGEMENTUL CLASEI DE ELEVI
VIII. I. Conflictul
1.Fundamente teoretice
2.Cauzele unui conflict
3.Tehnici și analize de soluționare a unui conflict
4.Studiu de caz:
4.1 Identificarea cazului
4.2 Stabilirea alternativelor de rezolvare a cazului
4.3Optimizarea soluției finale adoptată pentru rezolvarea cazului
4.4Stabilirea unor concluzii
5.Bibliografie
1.Fundamente teoretice
Ce înseamnă de fapt un conflict? Să fie o simplă ceartă, o dispută între doi oameni, păreri diferite asupra unui subiect, sau chiar un motiv de a începe un război?Conform dicționarului explicativ român avem următoarea explicație:” CONFLÍCT (‹ fr., lat. conflictus, “șoc, lovire”) s. n. 1. Neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism, ceartă, discuție (violentă). ◊ C. internațional = diferend între două sau mai multe state. ◊ C. de frontieră = ciocnire între unități militare însărcinate cu paza frontierei între două state. ◊ C, armat = ciocnire între forțele armate ale unor state; război. ◊ (Dr.) C. de competență = situație în care mai multe organe de jurisdicție sau de urmărire penală susțin că toate sînt competente a soluționa un litigiu ori a efectua o urmărire penală (c. pozitiv de competență) sau, dimpotrivă, că fiecare dintre ele este necompetent (c. negativ de competență). ◊ C. de legi = situație în care se discută care lege este aplicabilă dintre legile ce se succed în timp (c. de legi în timp) ori dintre mai multe legi în vigoare în locuri diferite (c. de legi în spațiu). 3. (PSIH.) Stare posibilă a unei persoane supusă unor tendințe și interese opuse de valori aproximativ egale. ♦ Formă a relațiilor interpersonale generată de interesele divergente ale indivizilor (ex. c. între generații). 4. (LIT.) Ciocnire între ideile, interesele sau sentimentele personajelor unei opere literare, determinînd desfășurarea acțiunii.”.
Din punct de vedere al psihologiei, conflict înseamnă ,,stare posibilă a unei persoane supusă unor tendințe și interese opuse de valori aproximativ egale; formă a relațiilor interpersonal generată de interesele divergente ale indivizilor”.
Sunt foarte mulți cercetători proveniți din medii și discipline diferite ce au abordat și cercetat acest subiect din puncte de vedere diferite, axându-se pe diferite tipuri de dispute, dar putem regăsi teme commune cum ar fi:
cele mai multe conflicte au motive mixte, unde părțile implicate au atât interese de cooperare cît și de competitivitate;
deși se crede că, conflictele sunt doar distructive, acestea pot fi și constructive dacă sunt bine gestionate și controlate; conflictul reprezintă chintesența schimbării personale sau sociale; este mediul în care se pot clarifica probleme și se pot găsi soluții (Coser,1967);
interesele de concurență și cooperare ale celor implicați dau naștere la două procese total diferite atunci când vine vorba de soluționarea conflictului:”negociere integrativă” și ”negociere distributivă”(Walton și Mc Kersie,1965);
principalii factori determinanți ai naturii preocesului conflictual sunt modul în care variază și ponderea relativă a intereselor de cooperare și de competiție a celor implicați , iar rezultatele conflictului depind și ei de acești factori, mai exact dacă conflictul va fi unul constructiv sau distructiv.
2.Cauzele unui conflict
Incompatibilitatea și diferențele. Două elemente sunt în raport de incompatibilitate dacă fiecare îl contrazice sau se opune celuilalt, dacă obstrucționează, interferează, face mai puțin probabilă sau chiar imposibilă realizarea celuilalt element. Pot constitui surse ale conflictului unele trăsături de personalitate( ex. Mobil vs. Inert, Extravertit vs. Introvertit), opinii, atitudini, credințe, valori, nevoi.
Satisfacerea nevoilor umane. Oamenii intră în conflict fie pentru că au nevoi care sunt satisfăcute de procesul conflictual însuși, fie că au nevoi neconcordante cu ale altora.
Comunicarea poate presupune conflict în două situații: când este absent
( individul nu spune ce îl doare, dar acumulează tensiuni) sau defectuoasă( care duce la înțelegere eronată, neînțelegeri).
Lezarea stimei de sine. Există o serie de conduite interpersonale care pot leza stima și imaginea de sine determinând apariția conflictelor:
contestarea, minimalizarea de către o persoană a succeselor, realizărilor majore, sau critica sistematică ori doar accidentală a modului în care individul a performat o activitate sau a rezultatului acesteia. Efectul este negativ atunci când evaluatorul este o persoană prețuită de cel evaluat pe linia relațiilor afective sau a componenței în domeniul din care este valoarea atacată;
contestarea, minimalizarea, atacarea valorilor celuilalt;
propunerea unor sarcini cu standarde inaccesibile, care depășesc vizibil capacitatea persoanei, ducând sigur la eșec;
constrângerea sau manipularea unei persoane să acționeze contrar conștiinței sale.
Conflictul de valori. Un conflict în care sunt implicate valori este mai profund și greu de tratat. Când oamenii simt că le sunt atacate valorile, se simt atacați personal.
Conflictul de norme, nerespecatrea normelor explicite și implicite. Normele sociale sunt standarde sau comportamente comune, acceptate de membrii grupului și așteptate de ei. Conștient sau nu, sistematic sau accidental, încălcăm norme și astfel lezăm, facem atingere confortului celuilalt.
Comportamente neadecvate.
Agresivitatea. Între agresivitate și conflict există o relație reciprocă. Agresivitatea este fie cauza, fie rezultatul conflictului. Marca agresivității este intenția nocivă, ostilă, îndreptată asupra unei persoane.
Statutul, puterea și prestigiul.(suport de curs-didacticafiles.wordpres).
3.Tehnici și analize de soluționare a unui conflict
Dacă nu putem evita un conflict, ar trebui totuși să-l controlăm. Este foarte dificil în zilele noastre de a-ți păstra calmul. Necesitatea de a câștiga bani pentru a avea mâncare și un trai decent, îi face pe mulți dintre noi să ne „ținem și cu dinții” de ceea ce avem, de credințele și părerile noastre. Alan Tidwell crede că pentru a controla eficace un conflict avem nevoie de trei elemente: capacitatea, oportunitatea, voința, iar tehnicile care ni le propune tot într-ajutorarea controlului conflictului sunt comunicarea eficientă și analiza conflictului.
Tehnica comunicării implică o ascultare activă, limbajul și restructurarea deprinderilor. Ascultarea activă nu înseamnă doar ascultarea cuvintelor, ci și sesnsul de dincolo de acestea. Prin limbaj diminuăm nivelul de evocare al cuvintelor emoționale, cum ar fi învinuirea și acuzarea, însă nu trebuie eliminat complet conținutul emoțional dintr-un mesaj.
Analiza conflictului constă în segmentarea acestuia în componente și denumirea lor pentru a înțelege dinamica conflictului și în alegerea metodelor de control efectiv.
Pașii pentru soluționarea unui conflict:
recunoașterea tipului de conflict în care ești implicat. Aici avem trei tipuri majore: conflictul sumă-zero (un conflict pur victorie-înfrângere), conflictul cu motiv mixt (amândoi pot câștiga sau pierde, unul poate câștiga), conflictul cooperare pură (amândoi pot câștiga sau pot pierde). Este foarte important să realizezi în ce fel de conflict ești implicat pentru că tipuri diferite de conflict necesită tipuri diferite de strategii și tactici.
conștientizarea cauzelor și consecințelor violenței. Întotdeuna violența naște violență, iar câștigarea disputei prin violență nu va face decât ca celălalt să vi-o plătească cu aceași moneda: violență. Este important să învățăm să ne canalizăm activ furia prin modalități ce nu implică violența.
este mult mai eficient înfruntarea conflictului decât evitarea acestuia;
respectă-te pe tine și interesele tale, dar în același timp respectă-l pe celălalt și interesele sale. Ajutând elevii să cultive respect pentru ei înșiși și pentru inetresele lor, le oferim posibilitatea de a vedea conflictele în proporții mai rezonabile și le facilităm confruntarea în mod constructiv. Dacă îi ajutăm să învețe respectul unul față de celălalt și interesele celuilalt, acest lucru va duce la inhibiția tacticilor competitive bazate pe putere, critică, înșelare, care de obicei amplifică motivele conflictului și conduc adesea la violență; învățarea soluționării unui conflict nu se face doar în cadrul programelor școlare ci și prin observația directă de către elevi a modului în care profesorii și conducerea școlii tratează elevii și alți oameni ce vin în contact cu școala;
evitarea etnocentrismului, înțelegerea și acceptarea diferențelor culturale este un pas spre evitarea conflictului; îi putem învăța pe elevi prin intermediul orelor de istorie și geografie despre aceste diferențe, dacă ei le învață și le înțeleg, în viața socială le va fi mult mai ușor să ocolească sau chiar să înnăbușe un conflict;
realizarea diferențierii clare între ,,interese ” și ,,poziții”. Când părțile aflata în conflict își dezvăluie interesele reale, posibilitatea găsirii unei soluții este mult mai clară și rapidă;
cercetarea intereselor proprii și pe cele ale celuilat, pentru indentificarea intereselor comune și compatibile pe care le poate avea cei implicați;dacă facem acest pas, ușurăm în mod constructiv tratarea intereselor ;
definirea intereselor conflictuale drept o problemă reciprocă ce urmează să fie rezolvată prin cooperare;
comunicarea este esențială, ascultați cu atenție și vorbiți în așa fel încât să vă faceți înțeleși; este importantă încercarea activă de a vă pune în locul celulalt și de a verifica dacă o faceți cu succes;
acordarea atenției la tendințele naturale spre subiectivitate, percepții eronate, judecăți greșite,gândire stereotipă ce apar la ambele persoane implicate intr-un conflict;
dezolați-vă abilități de a aborda conflicte grele, astfel să nu vă simțiți neajutorați sau disperați atunci când vă confruntați cu cineva care nu vrea să se angajeze într-o soluționare constructivă;
cunoașterea de sine și cunoașterea a propriilor reacții tipice la diferite feluri de conflict;
și nu în ultimul rând să nu uităm să rămânem pe tot parcursul conflictului, o persoană morală, o persoană atentă și dreaptă și să-i acordăm celuilat dreptul la atenție și dreptate.
Acești pași enumerați mai sus pot fi baza a multor tipuri de cursuri sau activități în care să implicăm copiii pentru a-i învăța, educa și de ce nu perfecționa în controlul sau evitarea conflictului. Este important ca ei, copiii, să aibe mai multe ocazii prin care să-și exerseze abilitățile în soluționarea constructivă a conflictului. Dacă sunt învățați încă din perioada copilăriei, când vor fi adulți nu vor avea probleme în ceea ce privește conflictele. Un copil educat de mic sa gestioneze, cum să reacționeze în cazul unui conflict, va fi un adult ce va știi sa controleze un conflict.
VIII.II. Studiu de caz
zolvarea unui conflict
1. Identificarea cazului
„ Conflictul: – părintele (Popescu Anca) este nemulțumit de relația dintre copilul său (Diana) și copiii din grupă ;
– același părinte este nemulțumit și consideră că profesorul nu se implică în a realiza legătura în colectiv .
2. Stabilirea alternativelor de rezolvare a cazului
Are loc o dispută între mama copilului în cauză și ceilalți părinți, dispută în care părinților le este reproșat că nu fac absolut nimic în privința comportamentului Dianei în timpul orelor. Aceștia, copiii, mai exact colegii ei, o lovesc și îi vorbesc urât. Această dispută are loc fără ca profesoara să știe, astfel încât părinții acuzați au apoi o dispută cu profesoara.
Profesoara organizează o ședință în care să se dicute pe larg nemulțumirile doamnei Popescu și apărarea părinților acuzați.
3. Stabilirea alternativelor de rezolvare a cazului
După ce a ascultat ambele părți, profesoara precizeză că nu a observat un astfel de comportament al colectivului față de Diana și ca va observa în următoarea perioadă mai atent. În același timp o roagă pe doamna Popescu să-și retragă acuzațiile pâna la proba contrarie și îi mulțumește că a atenționat-o asupra faptului că se întâmplă ceva în cadrul colectivului.
Profesoara o va ține la curent pe mamă și o liniștește că dacă observă nereguli va discuta cu copiii și îi va observa cu multă atenție. Îi propune mamei să coopereze și să nu mai agreseze verbal ceilalți părinți până la aflarea adevărului.
Identificarea cauzelor:
copilul este timid, lipsit de îndrăzneală și inițiativă;
are o atitudine rezervată în relațiile cu ceilalți copii;
îi place mai mult să privească cum se joacă copiii, decât să se implice;
în timpul activităților comune răspunde doar când este numit și atunci cu reținere;
mama nu răspunde de fiecare dată la solicitările profesoarei;
mama comunică insuficient cu copilul, deoarece are un program de lucru încărcat.
Profesoara pune întrebări, iar părintele este ambiguu în răspunsuri. Rezolvarea cazului va fi centrată pe relația copil-copii, copii-copil, pentru a-l împiedica pe părinte să creeze disensiuni în cadrul colectivului de părinți. În acest sens, se vor dezvolta și valorifica aptitudinile de socializare ale copilului în vederea integrării acestuia în grup.
4. Optimizarea soluției finale adoptată pentru rezolvarea cazului
discuții, în particular, cu ceilalți copii, sugerându-le să propună fetița în roluri principale (jocuri liber-creative);
sprijinirea fetiței în găsirea unor prieteni potriviți cu care să colaboreze (la activitățile de grup, fetița va fi inclusă în grupul copiilor față de care manifestă afinități);
evidențierea unor calități și aptitudini de către copii și profesoară pentru a se ști îndrăgită și apreciată de aceștia;
sprijinirea continuă cu multă căldură, atenție și apreciere permanentă în acceptarea și rezolvarea sarcinilor primite;
stimularea energiei prin sarcini de lucru și joc acceptate anterior, pentru a-i întări încrederea în forțele proprii;
comunicare eficientă cu mama (discuții, vizite la domiciliu, plimbări cu mama și fetița în timpul liber, sugestii pentru a-și cunoaște fetița mai bine);
participarea mamei, în limita timpului disponibil, la activitățile din prima parte a zilei;
5. Stabilirea unor concluzii
Conflictul între părinți s-a creat datorită cunoașterii insuficiente a copilului de către mamă. Copilul a prezentat întâmplări imaginare ca fiind reale, recurgând la acest mijloc pentru a se „răzbuna” pe copiii despre care credea că nu o acceptă. Fetița, crezând că este marginalizată, și-a creat o lume a ei, lume în care ea se simțea neiubită. Aceste elemente au generat conflictul între părinți.
Aplicând alternativele de rezolvare a conflictului s-a ajuns la următoarele rezultate:
– conflictul s-a stins;
– copilul a fost obișnuit să-și supună imaginația controlului rațional;
– s-a integrat în colectiv și se bucură de aprecierea și respectul colegilor;
– s-a obișnuit să comunice cu cei din jur ieșind din lumea ei imaginară;
– a conștientizat că numai adevărul primează și datorită lui va avea prieteni;
– între fetiță și mamă s-a creat o legătură bazată pe încredere reciprocă;
– mama a învățat să comunice cu copilul și profesoara;
– mama comunică foarte bine cu ceilalți părinți, implicându-se în toate acțiunile grupei.”
6. BIBLIOGRAFIE:
Volum coordonat de Ana Stoica-constantin;Adrian Neculau (1998).Psihologia Rezolvării Conflictului.Iași:Polirom.
Didactic.ro.Materiale formare.
Didacticafiles.wordpres.Suport de curs
IX . INSTRUIRE ASISTATA DE CALCULATOR
IX. I. Lectia de educatie Fizica
1.Definiție și concepții
Instruirea Asistată de Calculator (IAC) este definită ca utilizarea calculatoarelor și aplicațiilor software pentru a preda conceptele sau aptitudini.În anii 1950, B.F.Skinner și Norman Crowder, teoreticieni americani,au emis idei despre instruirea programată, aceștia fiind considerați pionierii modernelor tehnici de instruire cu ajutorul calculatorului. Principiile instruirii programate au fost aplicate într-o metodă de instruire numită sistem de învățare personalizată.
Calculatorul poate fi utilizat în procesul de predare –învățare de către profesor și elev în scopul intermedierii activității de predare interumană ce are loc între cei doi poli educaționali : profesor și elevi. Așadar prin utilizarea mijloacelor multimedia lecțiile vor căpăta un caracter mai dinamic dar și captivant pentru elev. Cu astfel de facilități profesorul va putea să aplice propriul stil în organizarea și desfășurarea lecției, prin folosirea unui anumit text selectat de el, sau a unei înregistrări audio-video, ale unor animații influiențând astfel învățarea cu ajutorul receptorilor (vizuali, auditivi, tactili).” propriul stil în organizarea și desfășurarea lecției, prin folosirea unui anumit text selectat de el, sau a unei înregistrări audio-video, ale unor animații influiențând astfel învățarea cu ajutorul receptorilor (vizuali, auditivi, tactili).
” Informațiile astfel prezentate, vor aduce o completare asupra cunoștințelor pe care profesorul le-a treansmis anterior elevilor și for fi un factor cu o mare influență asupra procesului de asimilare de către aceștia din urmă.”
Folosirea calculatorului în procesul de învățămînt se dovedește a fi o necesitate în condițiile dezvoltării în ritm accelerat a tehnologiei informației.
Pentru noile generații de elevi și studenți,a devenit o cerință conceptul de asistare a procesului de învățămînt cu calculatorul, în condițiile avalanșei de informații multimedia.
2.Lecția de educație fizică și tehnologia
În cadrul lecției de educație fizică profesorul folosește materiale precum planșele, scheme, tabla, marker/cretă și le combină cu explicațiile și demonstrațiile necesare pentru a transmite informațiile necesare elevilor.Procesul instructiv-educativ este susținut în mare parte de către profesor.
Însă nu înseamnă că profesorul de educație fizică nu utilizează calculatorul și programele necesare precum power point, microsoft office ciar și internetul.Folosind calculaorul, profesorul își ușurează munca și chiar economisește timp.
În etape de învățare și chiar consolidare profesorul se poate folosi de calculator folosind imagini sau filme video pentru a transmite cît mai corect informația și în același timp să înțeleagă ceea ce li se transmite.Este știut că această metodă este des folosită de antrenori atunci când își pregătesc sportivi pentru competiție urmărind înregistrări video cu echipa adversă , vizionând astfel tactica folosită de adversari.
Să nu uităm că și în etapa de evaluare calculatorul poate fi de folos, prin înregistrarea și stocarea datelormult mai repede și ușor.
Profesorul poate transmite noutăți sau să-i țină pe copii la curent cu anumite aspecte legate de concursuri sau competiții școlare prin intermediul internetului, deoarece în acest moment aproape orice copil are acces la calculator și automat la internet.
Realizarea proiectului didactic, a planului calendaristic semestrial, planul tematic anual, tabelul centralizator toate realizate prin diferite programe pe calculator, informații ce apar în legătură cu domeniul Educației fizice și sport și ceea ce fotărăște Ministerul Educației, infrmații din alte domenii ce au legătură cu educașia fizică, toate aceste informații profesorul se obține tot prin intermediul calculatorului.
Educația fizică și sportul implică în desfășurare multă mișcare, exercițiu fizic, interacțiunea cu alte persoane (colegi, profesor) și cunoștințe despre modificările organismului, iar tehnologia informației și comunicației care implică mai mult lucrul cu un computer decât cu o persoană și efort fizic apoape inexistent, este dificil și greu de crezut că se poate găsi un punct comun în care cele două pot lucra împreună de buna desfășurare a lecției. Profesorul de educație fizică și sport are datoria de a găsi acest echilibru și trebuie să privească folosirea a astfel de dispozitive ca pe o oportunitate în diversificarea lecției, dar și într-o mai bună realizare a acesteia pentru a obține rezultate mai bune.”
BIBLIOGRAFIE:
Biblioteca.regie.live.ro
Referate.ro
ANEXE:
Bibliografie:
1. Dragu, A.,(1996), ”Structura personalității profesorului”, E.D.P. , R.A: -București, 1996;
2. Kotarsbinski, T. ,(1976) ;”Tratat despre lucrul bine făcut” (trad.)., Ed. Științifică, București;
3. Neacșu, I., (1986), ”Educație și acțiune”, Ed. Științifică, București;
4. Popescu-Neveanu,(1986) P., ”Psihologia școlară”, București;
5. Andrei Cosmovici, (1999), „Psihologie școlară”, Editura Polirom, Iași
6. Mihaela Roco, (2001), „Creativitate și inteligență emoțională”, Editura Polirom, Iași;
7. Cojocariu Venera Mihaela, (2008), „Teoria și metodologia instruirii”, Editura Didactică și Pedagogică, București;
8.Constanța Dumitriu, (2007), „Fundamentele pedagogiei” : Teoria și metodologie curriculumului, Editura Alma Mater, Bacău;
9.Rață, Gloria, (2010). „Didactica educației fizice”, Editura Pim , Iași;
10.Rață Gloria , (2008), „Didactica educației fizice”, Editura Pim , Iași;
11.Eugeniu Scarlat, Mihai Bogdan Scarlat, (2002), „Educațue fizică și sport”, Editura Didactică și Pedagogică, București;
12. Volum coordonat de Ana Stoica-constantin;Adrian Necula (1998), „Psihologia Rezolvării Conflictului”,Iași:Polirom;
13.Didactic.ro.Materiale formare;
14.Didacticafiles.wordpres.Suport de curs;
15.Biblioteca.regie.live.ro;
16.Referate.ro.
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE
privind elaborarea portofoliului didactic
Subsemnatul/subsemnata Dragastan Madalina ,declar pe propria răspundere că:
lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;
nu au fost folosite alte surse decât cele menționate în bibliografie;
nu au fost preluate texte, date sau elemente de grafică din alte lucrări sau din alte surse fără a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării, inclusiv în cazul în care sursa o reprezintă alte lucrări ale mele;
lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.
Data, ABSOLVENT,
_______________ Dragastan Madalina
Semnătura,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: Lector Univ. Rață Bogdan Constantin Drăgăstan Mădălina SPECIALIZAREA: Educație fizică și Sport NIVELUL DE… [307121] (ID: 307121)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.