SPECIALIZAREA MANAGEMENTUL PRODUCȚIEI HORTICOLE [307106]

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

SPECIALIZAREA MANAGEMENTUL PRODUCȚIEI HORTICOLE

ÎN CLIMAT CONTROLAT

PROIECT DE DIZERTAȚIE

CULTURILE DE CIUPERCI DIN GENUL AGARICUS

Absolvent: [anonimizat]:

Prof. dr. [anonimizat]

2018

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I. IMPORTANȚA ALIMENTARĂ ȘI TERAPEUTICĂ A CIUPERCILOR……5

1.1. SCURT ISTORIC AL CULTURII CIUPERCILOR…………………………………5

1.2. IMPORTANȚA ALIMENTARĂ ȘI TERAPEUTICĂ A CIUPERCILOR PRIN APORTUL CU SUBSTANȚE NUTRITIVE……………………………………………………..8

1.3. IMPORTANȚA ECONOMICĂ A CULTURI……………………………….…….15

CAPITOLUL II. CARACTERISTICI BIOLOGICE A CIUPERCILOR……………………….16

2.1. SISTEMATICA GENULUI AGARICUS……………………………………………16

2.2. [anonimizat] A CIUPERCILOR………………………………………………………………………………….18

2.3. DESCRIEREA PRINCIPALELOR SPECI DIN GENUL AGARICUS…………….22

2.4 . [anonimizat] A CIUPERCILOR………………….24

CAPITOLUL III. SISTEME DE CULTURĂ A CIUPERCILOR……………………………….29

3.1.SISTEME ȘI SPATII DE LUCRU…………………………………………………..29

CAPITOLUL IV. TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A CIUPERCILOR…………………………40

4.1. MATERIALE FOLOSITE LA PREPARAREA SUBSTRATULUI DE CULTURĂ……………………………………………………………………………………….40

4.2. PREPARAREA COMPOSTULUI………………………………………………….45

4.3. METODE DE AMPLASARE A COMPOSTULUI…………………………………52

4.4. ÎNSĂMÂNȚAREA, INCUBAREA ȘI GOBTAREA……………………………..55

4.5. LUCRĂRI DE ÎNTREȚINERE A CULTURI DUPȘ GOBTARE……………………..60

4.6. RECOLTAREA, CONDIȚIONARE ȘI VALORIFICAREA CIUPERCILOR…….62

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………70

INTRODUCERE

Ciupercile comestibile sunt plante inferioare Thallophitae care cu sute de milioane de ani în urmă, s-[anonimizat]-se la condiții de luminozitate scăzută obținând specificul nutriției heterotrofe și un mod de viață saprofit.

Ciupercile reprezintă un grup foarte numeros de peste 100.000 specii, care aparțin la peste 5.000 de genuri răspăndite în toate mediile de viață de pe planetă. [anonimizat], [anonimizat], frunze, corpul vegetal fiind reprezentat printr-o împletitură de hife miceliene.

[anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat].

Pentru a [anonimizat]: [anonimizat], creșterii, [anonimizat] a crea condiții maximale favorabile pentru funcționarea mecanismelor biologice ale ciupercilor.

Este foarte important ca cultivatorul de ciuperci să dezvolte o [anonimizat]. [anonimizat] a tuturor problemelor care apar în timpul cultivării ciupercilor (http://en.agaricus.ru).

[anonimizat] o alimentație vegetariană. [anonimizat], [anonimizat].

Ciupercile de cultură au un conținut mai ridicat în elemente nutritive decât cele ce cresc în flora spontană și sunt remineralizate pentru organismul uman. Agaricus bisporus are rol în scăderea colesterolului. (Ioana. Tudor, 2014).

Ciupercile comestibile au devenit un aliment deosebit de apreciat de majoritatea consumatorilor datorită calităților pe care acestea le au. Din multitudinea de specii de ciuperci superioare, aproximativ 50 au calități gustative și se utilizează în consum. Dintre acestea se cultivă în prezent un număr destul de redus de specii.

Ciupercile sunt printre cele mai hipocalorice alimente. Ele conțin 4-5 g proteine, 300-400 mg potasiu, 12 mg sodiu, 14 mg magneziu, la 100 g produs proaspăt și nu au decât 15-20 calorii (Gonțea I., citat de Mitrița Bahrim, 1979). Sunt o sursă importantă de potasiu, fier, calciu, magneziu, sodiu, fosfor, zinc, siliciu, cobalt, mangan, vitaminele B1, B2, B3, B6, C, D, E, acid folic.

Ciupercile constituie un aliment cu o ridicată valoare nutritiv, ce conțin în structura proteinelor complexe aminoacizi esențiali, iar unele specii au și reale virtuți terapeutice și medicinale.

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA ALIMENTARĂ ȘI TERAPEUTICĂ A CIUPERCILOR

1.1. SCURT ISTORIC AL CULTURII CIUPERCILOR

Încă de acum 4000 de ani, ciupercile din flora spontană au fost folosite în medicina Orientului Îndepărtat, datorită efectelor pozitive asupra stării de sănătate a persoanelor bolnave. Legat de succesele obținute, ciupercile au fost folosite atât profilactic, cât și pentru vindecarea și ameliorarea unei serii foarte largi de boli – acest fapt rămânând neschimbat până în zilele noastre (Ainsworth, 1976).

Cultura ciupercilor este cunoscută aproximativ din sec. al XVI-lea, primul autor care amintește despre această cultură fiind Oliver de Serres (1600).

Ciupercile au fost cultivate de către legumicultorii din jurul Parisului, folosind însă metode empirice deoarece modul de îmulțire a ciupercilor a fost mult timp necunoscut. De aceea, se recomandă ca pentru înființarea culturii să se utilizeze apa folosită pentru spălarea ciupercilor și a resturilor de ciuperci care se încorporau într-un gunoi semifermentat.

În anul 1698, englezul Lister făcând o vizită la Paris a fost impresionat de extinderea culturi de ciuperci care, menționa el în memoriile sale, era necunoscută în Anglia. Botanistul Marchand a demonstrat, în 1678, că filamentele albe care se dezvoltă în gunoi sunt germenii reproducători ai ciupercilor iar în 1707, botanistul francez Tournefort a prezentat la Academia Regală de Științe un material privind cultura ciupercilor care se practică în aer liber. După alți 50 de ani cultura a trecut din liber în pivnițe, galerii și s-a extins apoi în carierele subterane din jurul Parisului, unde se înregistrează condiții optime de temperatură pentru desfășurarea fenofazelor de creștere și fructificare.

Cultura ciupercilor în carierele de piatră este atribuită, de către Victor Paquet, grădinarului francez Chambry, care a trăit la începutul sec. al XIX-lea.

Ciupercăriile special amenajate au apărut la începutul sec. Al XX-lea, în SUA. Miceliul de ciuperci a început să fie produs în anul 1893 de către M. Repin, la Institutul Pasteur din Paris, sub formă de role din gunoi comprimat. Pentru substratul de cultură s-a utilizat gunoi de cabaline (compost clasic) iar începând cu perioada 1921-1946 s-a introdus și s-a perfecționat compostul sintetic, format din paie de grâu și îngrășăminte chimice (Maria Apahidean, 2004).

Produția mondială de ciuperci a crescut în ultimii 30 de ani, aproximativ de 14 ori, depășind în prezent 2 milioane tone. Cele mai mari producții sunt realizate în Asia, Europa și America de Nord. Printre țările mari producătoare de ciuperci sunt China, USA, Olanda, Franța, Marea Britanie, Italia și altele (Apahidean și Apahidean, 2004).

Cultura ciupercilor a început să fie cunoscută de cca. 280 ani, însă numai după anul 1990 s-a trecut la executarea ei pe baza unei tehnologii, care s-a îmbogățit continuu de-a lungul timpului, făcând să crească eficența economică și interesul pentru această cultură.

Astăzi, cultura ciupercilor este practicată în peste 65 de țări.

În Europa se produce mai mult de jumătate din producția de ciuperci realizată pe plan mondial. Principalele țări cultivatoare Anglia, Austria, Belgia, Franța produc anual peste 80% din întreaga producție de ciuperci din Europa.

Sporirea producției de ciuperci realizată pe metru pătrat și pe ciclu de cultură a fost posibilă datorită perfecționării continue a tehnologiei culturii de ciupercii.

Creșterea producției totale anuale de ciuperci s-a datorat următorilor factori:

– introducerea și generalizarea metodei de pasteurizare a compostului și dezinfectarea termică a substratului vechi înainte de eliminare;

– realizarea unor tulpini de ciuperci cu capacitate de producție ridicată și cu însușiri de precocitate;

– folosirea miceliului pe suport granulat din boabe de cereale și renunțarea treptat la miceliul pe suport de gunoi de grajd (miceliul clasic), care permite sporirea cantității de miceliu activ;

– perfecționarea procesului de compostare, prin scurtarea perioadei de pregatire și administrare a surselor organice cu azot, dintre care gunoiul de păsări deține un rol important;

– extinderea sistemului internsiv de cultură și renunțarea treptată a sistemului de cultură clasică;

– sunt folosite tipul monozonal, cu posibilitatea executări a 3-4 cicluri de culturi pe an, tipul bizonal, care permite executarea a 4-5 cicluri pe an și tipul multizonal, cu executarea 6-7 cicluri de cultură pe an în același spațiu.

– introducerea în tehnologia de cultură a unor măsuri profilactice, bazate atât pe folosirea substanțelor pesticide cât și a tratamentului termic în diferite etape ale fluxului tehnologic.

Cultura ciupercilor în țara noastră

În România cultura ciupercilor este practicată de aproximativ 45 de ani. Prima ciupercărie a fost amenajată în anul 1958 în fortul Chitila de lângă București. Până în anul 1962 pentru cultură s-a folosit miceliu din import (Franța, Polonia). În 1962 a început producerea miceliului la Centrul experimental de îngrășăminte bacteriene București, folosind ca material gunoiul de cabaline, fiind livrat pentru producători sub formă de role. Din 1975 a început producerea miceliului granulat, pe boabe de cereale.

S-au costruit ciupercării idustriale, având suprafețe de cultură de 1-4 ha, în mai multe localități din țară: Mangalia, Stoicănești-Olt, Arad, Bucov-Ploiești, Făgăraș, Iernut, Oradea, Cluj-Napoca. Pentru asigurarea necesarului de miceliu s-au dat în exploatare stații pentru producerea miceliului, pe langă majoritatea ciupercăriilor mai mari (N. Mateescu, 1982).

Cultura ciupercilor a fost cu totul sporadică în țara noastră până în ultimele 7-8 decenii. Abia în perioada 1954-1955 au fost întreprinse primele studii de laborator asupra germinării sporilor și realizării culturilor pure, prin care s-a creat și primul material biologic necesar pentru producerea miceliului în țara noastră. În acest sens, prima unitate pentru producerea ciupercilor, cu o suprafață de 6000 m/ciclu, s-a organizat în anul 1958, pe lângă Fabrica de Conserve Buftea, la fortul Chitila, langă București (N. Mateescu, 1982)

Din anul 1962 s-a renunțat la importul de miceliu clasic, ca urmare a introducerii în producție a meceliului indigen, produs pentru prima dată la Centru experimental de îngrășăminte bacteriene Băneasa-București.

Principalele etale ale extinderii culturii ciupercilor în țara noastră au fost:

– realizarea miceliului clasic în perioada 1954-1960;

– extinderea culturii clasice și îmbunătățirea tehnologiei acesteia în perioada 1960

1967;

– formarea cadrelor de cultivatori pentru cultura clasică prin cursurile de instruire organizate la Popești – Leordeni, Mogoșoaia, Stoicănești;

– organizarea și predarea în exploatare a primelor ciupercării cu tehnologie intensivă la Mangalia, Arad, Stoicănești, în perioada 1967 – 1972;

– realizarea miceliului indigen pe suport granulat din boabe de cereale și punerea în exploatare a stației pilot de producere a miceliului de la Stoicănești;

– crearea mai multor tulpini competitive de ciuperci și omologarea acestora, în perioada 1978;

1.2. IMPORTANȚA ALIMENTARĂ ȘI TERAPEUTICĂ A

CIPERCILOR PRIN APORTUL DE SUBSTANȚE NUTRITIVE

Valoarea alimentară a unui produs, depinde în principal de doi factori și anume: compoziția chimică și digestibilitatea compușilor ce intră în alcătuirea lui. (Chang și Mshigeni, 2001).

Ciupercile comestibile, sunt considerate alimente cu o valoare nutritivă ridicată, proteina vegetală obținută din ele fiind clasată pe locul doi, pe plan mondial după cea obținută din soia. (Breene, 1990).

Conținutul în proteine al ciupercilor de cultură în stare proaspătă este de 4-5%, în funcție de tulpină. În structura proteinelor ciuperciile de cultură sunt prezenți 10 aminoacizi esențiali: leucina, isoleucina, treonina, arginina, valina, meteonina, fenilalanina, histidina, lizina, triptopfanul. Toți acești aminoacizi se mai găsesc și în caseina laptelui, în albumina oului, în gliadina grâului, fapt care a făcut posibil ca și ciupercile, în a căror compoziție chimică sunt menționați, să fie socotite ca un aliment valoros. Conținutul bogat în proteine al ciupercilor poate fi exemplificat și prin faptul că pe un metru pătrat cultivat într-un an cu ciuperci se poate realiza cca 3 kg de substanțe proteice, comparativ cu 200 g cât se pot obține de pe acceași suprafață cultivată cu grâu. (N. Mateescu, 1982).

Conținutul în proteine al ciuperilor este influențat de conținutul lor în apă și variază în funcție de tulpină și specia de ciuperci (tabelul 1.2.1).

Tabelul 1.2.1.

Conținutul în proteine al ciupercilor

(după Delmas J., 1973)

Conținutul în substanțe nutritive al ciupercilor proaspete în comparație cu alte produse alimentare (tabelul 1.2.2).

Tabelul 1.2.2.

Conținutul în substanțe nutritive al ciupercilor proaspete

(Dănut N. Măniuțiu, 2017)

La ciupercile uscate hidrații de carbon ajung la 6-7%, iar la cele proaspete 3-4% și se găsesc sub formă de zaharoză, manită, glucoză și trehaloză. Cu privire la diferențierea conținutului zaharurilor în diferite părți ale ciupercii, s-a constatat că la ciupercile tinere conținutul de zaharuri este mai ridicat în pălărie. Pe măsură ce ciuperca îmbătrânește , la 2-3 zile de la formarea pălăriei și până ce aceasta se prezintă deschisă, zaharurile sunt consumate în procesul de formare a sporilor (sporogeneză), care are loc în stratul de lamele. (N. Mateescu, 1982).

Caracteristica de bază a glucidelor din ciupercă constă în faptul că jumătare din ele sunt formate din glicogen asemănător cu cel din carnea animală, care de altfel nu se găsește în regnul vegetal decât la ciupercă și pe bază căruia cipercile sunt denumite și “carne vegetală”. În afară de acestea se mai găsește manitol, hemiceluloză și chitină.

Compoziția chimică a părților din ciupercă este diferită. Conținutul cel mai ridicat în azot se găsește în stratul cu lamele, precum și în cuticula pălăriei, părți care din necunoaștere sunt îndepărtate la pregătirea culinară (tabelul 1.2.4).

Tabelul 1.2.3.

Compoziția chimică diferențiată a ciupercilor tulpina 155 II – Agaricus edulis

(după N. Mateescu și Valeria Mitroi, 1967)

Cantitatea de substanțe proteice din pulpa pălăriei este practic egală cu cea din pulpa piciorului, fapt care indică, de asemenea, ca la pregătirea culinară să se folosească produsul integral.

Compoziția chimică a ciupercii Agaricus bisporus, la 100 g ciuperci proaspete este prezentată în tabelul 1.2.4.

Tabelul 1.2.4.

Compoziția chimică la Agaricus bisporus, la 100 g ciuperci proaspete

(Dănuț N. Măniuțiu, 2017)

Vitaminele conținute de ciuperci sunt în special cele din complexul B (thiamină, biotină, acidul nicotinic, acidul pantotenic) precum și vitamina D. Ciupercile mai conțin cantități însemnate de vitamina A și mai reduse de vitamina C. În legătură cu conținutul în vitamina C al ciupercilor, s-a stabilit că la lumina difuză la ciupercile provenite din cultură crește conținutul în vitamina C, iar în lipsa luminii, scade.

Tabelul 1.2.5.

Conținutul în vitamine la ciupercile proaspete (mg/100 g)

(după Anderson – Fellers, citat de N. Mateescu, 1965)

Conținutul vitaminelor și a celor din complexul B este în funcție de tulpina cutivată (tabelele 1.2.5și 1.2.6).

Tabelul 1.2.6.

Conținutul în vitamina B la diferite tulpini de ciuperci

(în stare uscată)

(după N. Mateescu și colab., 1967)

Substanțele minerale din ciuperci determinate în cenușă sunt: potasiu, care se găsește în proporții de 44-47%, siliciul 8% și fosfor 13,5-25%.

Cu privire la conținutul în cenușă s-a constatat că acesta reprezintă 1,5% din greutatea ciupercilor proaspete și 10% din greutatea celor uscate.

Fosforul are un rol important în organismul uman deoarece, sub formă de acid fosforic, este component de bază în țesutul nervos. De asemenea, fosforul se găsește și în compoziția

albuminelor. După conținutul în fosfor, ciupercile de cultură sunt socotite ca având o valoare nutritivă asemănătoare produselor de pește.

Potasiul are o importanță prin faptul că oxizii lui cu apa dau baze, ce participă la menținerea echilibrului acido-bazic al organismului, iar sărurile de potasiu contribuie la reglarea conținutului de apă din celulele vii.

S-a constatat, de asemenea, faptul că ciupercile de cultură nu conțin amidon, iar grăsimile se găsesc în cantități foarte reduse și numai sub forme combinate de fosfatide, agaricine, ergosterine, lecitine, calități care recomandă ciupercile și ca un aliment dietetic în alimentația diabeticilor și a celor care nu pot consuma grăsimi.

Ciuperca de cultură are o aciditate scăzută, aceasta fiind dată de conținutul în acid malic și acid citric.

Ciupercile ''Champignon'' (Agaricus bisporus), unele dintre cele mai cunoscute ciuperci comestibile, aduc prin consumul lor semnificative beneficii sănătății. Cercetătorii de la Universitatea din Pennsylvania au descoperit câteva ciuperci care au de 12 ori mai multă cantitate de L-Ergothioneine (un puternic antioxidant), decât germenii de grâu și de patru ori mai mult decât ficatul de pui. În consecință, au capacitatea de a întări sistemul imunitar. (https://a1.ro).

La Universitatea Hanyang din Coreea de Sud s-a descoperit că ciupercile pot scădea riscul de cancer la sân. Specialiștii susțin că șansele de a dezvolta tumori mamare sunt cu atât mai reduse, cu cât consumul de ciuperci este asociat cu cel de ceai verde. Nutriționiștii, recomandă ciupercile în dieta și alimentația femeilor, dar și a bărbaților pentru a preveni cancerul de prostată.

Datorită compoziție de iod, ciupercile sunt benefice în funcționarea glandei tiroide.

Ciuperci albe conțin o cantitate de potasiu mai mare decât o portocală, contribuind la reglarea tensiunii arteriale.

Ciupercile conțin factori antibiotici naturali, ce pot lupta împotriva infecțiilor.

O cură de 3-4 săptămâni în care ciupercile nu lipsesc din alimentație poate face sistemul imunitar rezistent în fața frigului. Vitamina D își va reface indicele valoric necesar sănătății după o astfel de cură. Ciupercile sunt singurele alimente non-animale care conțin vitamina D, atât de importantă pentru sănătatea și dezvoltarea armonioasă a organismului uman. (https://a1.ro).

Vitamina B2 (riboflavina) din conținutul ciupercilor este benefică pentru piele deoarece îmbunătățește calitatea țesutului, iar vitamina B8 (biotina) întărește firul de păr și îi conferă strălucire.

Ciuperca Agaricus campestris s-a dovedit a avea o acțiune inhibitoare față de virusul poliomelitei, fapt constatat în verificările de laborator pe șoricei și maimuțe. (Valnet, 1986 și Rambelli, 1987).

Anxietatea, oboseala și stresul se pot trata și preveni cu ajutorul ciupercilor, datorită conținutului mare de zinc și vitamine din grupul B. Consumul zilnic a trei ciuperci reduce considerabil senzația de epuizare fizică și intelectuală, dar și sentimentul neplăcut de iritare și anxietate. (https://a1.ro).

Ciupercile se utilizează ca adjuvant în: tumori cu diverse localizări, imunitate scăzută, hipercolesterolemie, viroze, hepatite virale, asteroscleroză și hipercolesterolemi.
Ciuperca Agaricus blazei Murill (ciuperca lui Dumnezeu) are un conținut bogat în vitamina D3, cu rol în absorbția calciului (figura 1.2.1).

– stimulează producția osoasă prin ergosterol, motive pentru care e considerată un remediu excelent în osteoporoză. Contribuie la sporirea imunității, tratând alergiile cutanate;

– mai e cunoscută ca o ciupercă utilă în bolile reumatismale cronice;

– beta-D-glucan stimulează producția de interferon propriu, de aceea ciuperca are rol protector împotriva virusului hepatic;

– prin vitamina B12, acid folic, fier, cupru, cobalt, triptofan, ciuperca stimulează producția

de globule roșii;

S-a mai constatat de asemenea că ciuperca Agaricus Blazei Murrill conține un puternic detoxifiant, care favorizează absorbția intestinală, stimulează transmisia nervoasă și activitatea sistemului nervos central, reglează contracția musculară, ajută regenerarea capilară și epitelială. Cazurile în care Ciuperca lui Dumnezeu și-a dovedit din plin calitățile curative sunt: cancerul de sân, de colon, de ficat, plămâni, pancreas, iar în faze foarte avansate, readuce pofta de mâncare, buna dispoziție și ameliorează durerile până când bolnavul nu mai are nevoie de morfină (figura 1.2.2).

În ceea ce privește efectul anti-cancer, testele de la Facultatea de Medicină a Universității Tokyo și alte centre de cercetare din Japonia, au arătat că rata involuției complete a maladiei este

de 90% în cazul folosiri Ciupercii lui Dumnezeu, performanță neatinsă de nicio altă ciupercă folosită în terapii. Prin conținutul de beta-glucan, ciuperca ajută la inhibarea celulelor canceroase și fortifică organismul. Prelungește astfel viața, celulele maligne fiind stopate din evoluție. Mai mult, are rol profilactic, prevenind apariția cancerului. (http://www.csid.ro).

Polizaharidele și acidul ribonucleic complex stimulează producția de insulină prin vitalizarea funcției pancreasului datorită aportului de aminoacizi și zinc. Astfel ciuperca este de ajutor în tratamentul diabetului. Acizii grași nesaturați, grăsimile și mineralele din conținutul ciupercii, reglează tonusul vascular și presiunea sanguină, protejează vasele sangvine, previne ateroscleroza.(http://www.csid.ro).

Figura 1.2.1. Agaricus Blazei Murill

(Sursă: http://www.csid.ro)

Figura 1.2.2. Efectul ciuperci asupra sănătății

(Sursă: https://www.exquis.ro)

1.3. IMPOARANȚA ECONOMICĂ A CULTURI

În afara faptului că ciupercile sunt un produs alimentar și chiar terapeutic sau tocmai de aceea, cultura ciupercilor prezintă și unele avantaje economice. Prin conservare, ciupercile nu-și modifică parametrii organoleptici, iar prin deshidratare se prelungește considerabil perioada de păstrare. (Kotwaliwale et al., 2007).

Din punct de vedere economic cultura ciupercilor este importantă având în vedere posibilitatea obținerii unor venituri substanțiale de către producători, folosind materii prime relativ ieftine, cum ar fi gunoiul de cabaline, gunoiul de păsări și paiele de cereale. Valorificarea ciupercii albe este asigurată tot timpul, datorită faptului că piața nu este saturată și se pot vinde la prețuri convenabile pentru producător, oferta fiind mult mai scăzută comparativ cu cererea. Ciupercile pot constitui de asemenea materie primă pentru fabricile de conserve. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Având în vedere ciclul relativ scurt de cultură (aproximativ 100 de zile), investiția inițială ocazionată de înființarea culturii, se recuperează mai repede comparativ cu alte culturi agricole.

Ciuperca de cultură constituie un produs agro-alimentar mult apreciat în toate perioadele anului și în special în perioada rece, când celelalte legume se găsesc în cantități mai reduse.

Compostul pentru cultură, în special gunoiul de cal deține o pondere însemnată, poate avea o dublă folosire, prima dată pentru o perioadă de 90-120 de zile la cultura de ciuperci și apoi ca îngrășământ natural, cu posibilități sporite de încorporare în sol. Îngrășământul natural reprezintă cca 80% din compostul folosit la cultură. (N. Mateescu, 1982).

Ciclul de cultură relativ scurt permite realizarea a 2 – 6 cicluri de cultură pe an, o circulație rapidă a fondurilor bănești și o amortizare într-un timp scurt a investițiilor.

Franța este cea de a doua țară cultivatoare pe plan mondial, unde ciupercile ocupă locul al 6-lea între produsele legumicole, primul loc fiind ocupat de tomate.

CAPITOLUL II

CARACTERISTICILE BIOLOGICE ALE CIUPERCILOR

2.1. SISTEMATICA GENULUI AGARICUS

Poziția sistematică a ciuperci de cultură a înregistrat pe parcurs mai multe modificări. Pentru prima dată Linne, în anul 1737, a desemnat sub numele de Agaricus, toate ciupercile cu lamele. Person, în anul 1801, încadrează în genul Pratella toate ciupercile cu sporii purpurii. Două decenii mai târziu (în 1821) Fries creează pentru prima dată tribul Psalliota. (N. Mateescu, 1982).

După Konrad și Moublanc, în grupa Campestris există două specii dinstincte: Agaricus campestris Linne (figura 2.1.2.)și Agaricus hortensis Lange (figura 2.1.2). Ulterior Essette recunoaște (în 1964) două specii dinstincte: Psalliota bispora Lange, Moller, cu pălărie de culoare albă și Psalliota hortensis Cooke, Pilat, cu pălăria de culoare cenușie-brună. (N. Mateescu, 1982).

Figura 2.1.1. Agaricus campestris

(Sursă: http://www.mykoweb.com)

Figura 2.1.2. Agaricus hortensis

(Sursă: https://gluckspilze.com)

În 1970 Henri Romagnes atribuie celor două specii evidențiate de Essette, o denumire comună: Psalliota bispora Lange.

În urma cercetărilor de specialitate executate în țara noastră s-a folosit clasificarea lui Essette, deoarece face o diferențiere mai evidentă între cele două specii cultivate ale genului Psalliota.

Ciuperca Agaricus face parte din clasa Basidiomycetes, subclasa Holobasidiomycetes, ordinul Hymenomycetales, familia Agaricaceae, genul Agaricus.

Regnul Fungi cuprinde cinci clase principale, în care sunt încadrate atât ciupercile microscopice, care prezintă un miceliu slab dezvoltat, acoperit cu o masă abundentă de spori, numite micromicete, cât și ciupercile evoluate al căror miceliu bine dezvoltat este format din celule unicelulare, dispuse liniar, separate prin septum transversal, care formează filamente ramificate și prezintă corpuri fructifere de dimensiuni mari, numite macromicete. Macromicetele aparțin claselor Ascomycetes și Basidiomycetes. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Aparatul somatic al acestor ciuperci macroscopice este alcătuit din hife sau filamente miceliene, iar organul lor caracteristic este reprezentat de bazidia cu bazidiospori. Bazidiomicetele prezintă trei tipuri de miceliu, respectiv: miceliu primar, secundar și terțiar. (PETRE, 2006).

2.2. CARACTERISTICI MORFO-ANATOMICE ȘI CICLUL

DE VIAȚĂ A CIUPERCILOR

Ciupercile sunt plante fără clorofilă și sunt formate din două părți: partea subterană denumită miceliu și partea aeriană denumită bazidiofruct sau carpofor.

Miceliul se dezvoltă în substratul de cultură și este alcătuit din hife miceliene sub formă de fire subțiri, de culoare albe-cenușii, care au rolul de a hrăni bazidiofructul și constituie suportul pentru formarea părții comestibile.

Bazidiofructul sau carpoforul se compune din două părți dinstincte și anume: pălăria, denumită și pileus, și piciorul ciupercii, denumit și stipes. Pălăria ciupercii prezintă la exterior o cuticulă, care poate fi netedă, sub care se află pulpa de culoare albă dar care, în urma tăierii, se oxidează și capătă o culoare roz. Cuticula este detașabilă și are culoare albă, crem sau brună, în funcție de tulpina cultivată. Culoarea cuticulei se poate modifica și datorită prezenței luminii naturale ăn spațiul de cultură care determină schimbarea culorii albe în alb-cenușiu sau datorită ventilației excesive, când se modifică spre brun. (Apahidean și Apahidean).

În partea inferioară a pălăriei se află un strat de lamele dispuse radiar pe care se formează sporii ciupercii. Aceste lamele la început au culoare roz, apoi pe măsură ce sporii ajung

la maturitate capătă o culoare neagră. Partea inferioară a pălăriei este protejată de o membrană numită velum care, pe măsură ce pălăria crește, se întinde apoi se rupe și se adună pe picior sub forma unui inel (fig. 2.2.1).

Piciorul ciupercii este format din cuticulă, pulpă, canal medula și postament micelian. Cuticula piciorului epre deosebire de cea a pălăriei, este greu detașabilă și are culoare albă. Pulpa este compactă la începutul perioadei de vegetație, apoi devine fibroasă. Canalul medular nu este vizibil în fază de tinerețe dar odată cu dezvoltarea ciupercii acesta devine vizibil și din ce în ce mai mare. Postamentul este format dintr-o țesătură compactă de filamente miceliene apărut în amestecul de acoperire a compostului și se poate detașa ușor cu mâna. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Figura 2.2.1. Ciuperca albă

1- picior; 2- pălărie; 3 – lamele;

(Sursă: Alexandru S. Apahidean, 2012)

Îmulțirea ciupercilor se realizează prin spori care, în condiții favorabile, germinează pe diferite medii de cultură formând un micelui primar (figura 2.2.2). Miceliile primare se unesc, prin plasmogamie rezultând astfel, miceliu secundar (figura 2.2.3.). Acestea se îmulțesc pe diferite medii de cultură și se livrează producătorilor sub formă de micelui granulat (pe boabe de cereale). Aceste faze se desfășoară în condiții sterile, în laboratoarele de producere a miceliului. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Figura 2.2.2. Miceliul primar

(sursă: N. Mateescu, 1982)

Figura 2.2.3. Miceliul secundar

(Sursă: N. Mateescu, 1982)

Din momentul însămânțări până la formarea ciupercilor sunt parcurse mai multe etale de creștere:

Etapa de creștere vegetativă, sau faza de împânzire a substratului nutritiv începe după însămânțarea miceliului și durează 10-20 de zile, în funcție de sistemul practicat și de condițiile de mediu asigurate;

Etapa de diferențiere a hifelor miceliene se desfășoară în amestecul de acoperire a substratului. În acestă etapă este obligatorie acoperirea substratului împânzit la momentul potrivit deoarece întârzierea lucrării determină scăderea capacității de fructificare;

Etapa de formare a primordiilor de fructificare începe după 7-10 zile de la acoperirea straturilor cu amestec de pământ. În această etapă udările se fac cu cantități moderate de apă deoarece umiditatea excesivă duce la pierderi de producție;

Etapa de formare a butonilor de fructificare începe după 7-8 zile de la faza precedentă. În eceastă perioadă consumul de apă crește și ca urmare a absorției apei de către primordiile de fructifere, ele cresc și apar la suprafața straturilor sub formă de butoni;

Etapa de fructificare sau recoltare începe după 4-5 zile de la faza precedentă și se desfășoară sub forma valurilor de recoltare;

Din stadiu de buton până la formarea ciupercilor purtătoare de spori sunt parcurse nouă faze fenologice, care sunt prezentate în figura 2.2.4. și au următoarea succesiune:

– faza de buton (a), cu diametrul până la 10 mm, după 14-15 zile de la acoperire și durează 3-4 zile;

– faza de individualizare a ciupercii (b), durează 1-2 zile, când se distinge pălăria și piciorul ciupercii și se formează velumul;

– faza de apariție a velumului (c), la interval de o zi față de precedenta și corespunde cu maturitatea optimă de recoltare a ciupercilor;

– faza de rupere a velumului (d), se realizează în ziua următoare după formarea acestuia și determină valorificarea ciupercilor la calitatea a I-a;

– faza de pălărie desfăcută treisferturi (f), se produce tot în interval de o zi de la precedenta, când lamelele bazidiale au început să se brunifice și marchează începutul maturității fiziologice prin diseminarea sporilor;

– faza de pălărie desfăcută total (g), se înregistrează tot după o zi de la faza precedentă, stratul lamelar are culoare neagră și ciupercile nu mai pot fi valorificate;

– faza de pălărie recurbată (h), este ultima fază fenologică, indică sfârțitul perioadei de maturitate fiziologică;

Figura 2.2.4. Desfășurarea fazelor fenologice la ciuperca albă

(Sursă: Alexandru, S. Apahidean, 2012)

Se consideră astfel o succesiune rapidă a fazelor fenologice, practic în 6-7 zile ciuperca ajunge din faza de buton în aceea de pălărie recurbată, când practic este complect depreciată din punct de vedere calitativ. Din această cauză cultivatorii de ciuperci trebuie să urmărească cu atenție modul de derulare a fazelor de creștere pentru a se preveni astfel deprecierea producției. (Apahidean și Apahidean, 2004).

2.3. DESCRIEREA PRINCIPALELOR SPECII DIN

GENUL AGARICUS

Specia Agaricus bisporus denumită popular ciuperca de bălegar sau cunoscută de toată lumea ca "champignon'' (figura 2.3.1).

Pălăria este cărnoasă la început globuloasă, apoi convexă, în final complet plată, cu diametrul de 5-10 cm, destul de cărnoasă și compactă, cu marginea membranoasă cu puf, ușor striată și cu solzi mici, maronii. Cuticula este albă , netedă și se desprinde ușor de pe pălărie. Lamelele sunt dese, libere, late, la început roz iar la maturitate devin brune. Piciorul este gros, și cărnos, cilindric, câteodată gol în interior, cu lungimea de 4-6 cm, de culoare alb, cu inel membranos care se detașeazpă repede. Pulpa pălăriei este de culoare albă, foarte consistentă, cu miros și gust bine plăcut. (Radu Gâdei, 1999).

Figura 2.3.1. Agaricus bisporus

(Sursă: https://www.amazon.com)

Specia Agaricus edulis sin. Agaricus bitorquis denumită popular ciuperca albă termofilă sau bulgăre de zăpadă (figura 2.3.2).

Ciuperca albă termofilă este de mărime mijlocie și este asemănătoare cu specia Agaricus bisporus. Prezintă o pălărie cărnoasă, aplatizată, cu cuticula netedă, cu diametrul de 10 cm și grosimea de 2-3 cm. Cuticula este albă, netedă și se desprinde ușor de pe pălărie. Lamelele sunt libere, fine-subțiri, avînd o culoare alb-cenușiu, care la maturitate devin brun-închis. Piciorul are culoare albă, este scurt de 3-6 cm, cărnos, plin , subțiat la bază, ca un triunghi cu vârful în jos. În partea superioară a piciorului are 2 inele, unul superior puternic dezvoltat și compact și unul inferior, care este subțire. Pulpa pălăriei are textură fermă, compactă, de culoare albă, rezistentă la tăiere, cu miros plăcut. (Dănuț N. Măniuțiu, 2017).

Figura 2.3.2. Agaricus edulis

(Sursă: http://www.mykoweb.com)

Specia Agaricus blazei Murrill cunoscută sub numele de ciuperca de migdale și ciuperca lui Dumnezeu (figura 2.3.3).

Pălăria este foarte cărnoasă și tare, la început, ovoidală, apoi convexă, cu diametrul de 5-18 cm, prezintă o culoar emaronie. Cuticula este acoperită de numeroși solzi fibroși maronii, dispuși concentric, care ies în evidență pe fondul gălbui. Pulpa pălăriei este albă și are gustul de "nuci verzi", cu mirosul de migdale. Lamelele sunt libere, foarte dese, înalte și subțiri, având culoarea albă, care la maturitate devin brun-închis. Piciorul este cilindric, robust, ușor îngroșat la bază, alb, cu lungimea de 6-15 cm, și o grosime de 1-1,5 cm, . Inelul este foarte larg, se îndoaie în jos spre tulpină și prezintă o culoare albă. Pulpa are un gust oarecum dulce și aromă de migdale datorită prezenței alcoolului benzilic. (Radu Gâdei, 1999).

Figura 2.3.3. Agaricus blazei Murrill

(Sursă: https://en.wikipedia.org)

În sortimentul utilizat pentru cultura ciupercii albe se găsesc mai multe tulpini care s-au obținut ca urmare a activității de cercetare științifică și reprezintă culturi pure de miceliu primar sau secundar având caracteristici morfologice și biologice cunoscute.

Tulpinile de ciuperci cultivate se deosebesc după formă, culoare, aspectul suprafeței pălăriei (lisată sau scuamoasă), după productivitate, modul de desfășurare a valurilor de producție, rezistența la boli și la păstrare.

În prezent se găsesc în cultură următoarele tulpini, grupate după culoarea pălăriei:

Alb 8; Bulgăre de zăpadă; Tulpina M-15; Tulpina 310; Tulpina 325; Tulpina 417; Tulpina 418. Sunt ciuperci care apar mai rar în "buchete", de regulă sunt solitare. Sunt mici-mijloci, cu pălărie albă, netedă.

Tulpinile brune: Tulpina M11; Tulpina 183; și Tulpinile crem: Tulpina M-23; Tulpina 410; au cuticula pălăriei colorată, uni consumatori considerându-le "naturale" și mai aromate. Culoarea cuticulei variază în funcție de condițiile de microclimat, putând fi mai închisă sau mai deschisă, mai ales la tulpinile M-23, M-410. Ciupercile în primul val de producție au tendințe de asociere, dezvoltându-se în "buchete". Tulpina 183 este mai precoce comparativ cu ciuperca Agaricus edulis, formînd ciuperci după 26-28 de zile.

2.4. CARACTERISTICILE ECO-FIZIOLOGICE

A CIUPERCILOR

În general genul Agaricus nu este pretențios față de lumină și temperatură dar are cerințe ridicate față de umiditate, aer și nutriție.

Temperatura trebuie asigurată diferențiat, în funcție de faza de vegetație.

În substratul de cultură, temperatura se ridică în faza de descompunere anaerobă (8-10 zile după formarea platformei) la 70-750C, iar în faza de descompunere aerobă (aproximativ 12-14 zile) temperatura se menține la 55-600C apoi scade la 25-260C, în perioada de însămânțarea și incubație, iar în faza de butonizare și fructificare la 20-220C.

În spațiul de cultură sunt necesare temperaturi diferențiate, în funcție de faza de vegetație a ciupercilor (tabelul 2.4.1).

În toate fazele de creștere este necesar să fie evitate amplitudinile mai mari +- 30C (de la zi la noapte). Trebuie menționat și faptul că orice necorelare a temperaturii cu diferite faze de creștere a ciupercilor influiențează nefavorabil producția. În general sunt mai puțin

dăunătoare temperaturile mai scăzute comparativ cu cele ridicate. Astfel în faza de recoltare, la temperaturi de 12-140C, ciupercile cresc lent, dar formează pălării mari, închise, cu greutate specifică mare. La temperaturi de 18-200C ciupercile cresc repede, piciorul se alungește iar pălăriile se deschid când sunt încă mici. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Dacă temperatura aerului depășește 200C, butonii de fructificare se vor dezvolta foarte încet, se vor înmuia, iar producția va fi suprimată.

Tabelul 2.4.1

Variația temperaturii în spatiul de cultură, în funcție de faza de vegetație

(Apahidean și Apahidean, 2004)

Umiditatea, atât cea din substratul de cultură cât și umiditatea admosferică, infuențează producția de ciuperci. Umiditarea substratului trebuie asigurată încă din perioada de pregătire a acestuia. Astfel, după faza anaerobă, umiditatea trebuie să fie de 70-75%, după faza aerobă de 70-72% iar după pasteurizare de 63-65%. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Excesul de umiditate în substratul de cultură sau în amestecul de acoperire determină distrugerea miceliului și apariția diferitelor mucegaiuri.

Umiditatea relativă a aerului se va menține la valori de 80-85% după însămânțare și de 85-90% în perioada de fructificare, pentru a reduce pierderile de apă din substratul de cultură.

Aerul, în spațiul de cultură, datorită descompunerii substratului, concentrația aerului în CO2 crește peste valorile normale. Astfel în perioada de incubație se degajă o cantitate de 8-10g/h/m2 de CO2, care ajunge la 10-16 g/h/m2 în perioada de după incubație, până la al 3-lea va de fructificare apoi scade la 1-5 g/h/m2.

În perioada de incubație concentrația aerului în CO2 poate să fie mai ridicată, între 0,1% și 0,5%, deoarece stimulează creșterea miceliului. În această perioadă și până la penetrarea miceliului în stratul de acoperire concentrația de CO2 în strat poate să ajungă la 4-5%. Declanșarea frunctificării și inițierea carpoforilor este favorizată însă de o concentrație mult mai redusă de CO2 în aer, de până la 0,05%,ceea ce impune intensificarea aerisirii locului. În faza de butonizare o concentrație mai mare de CO2 infulențează negativ numărul primordiilor de fructificare precum și talia carpoforilor obținuți. În faza de creștere a carpoforilor, la o concentrație prea mare de CO2 (peste 0,08%) piciorul ciupercilor se alungește, pălăria nu se dezvoltă corespunzător și se deschide foarte repede (Vedie și Retailleau, 1994) și este stânjenită inițierea primordiilor de fructificare din valul următor. (Apahidean și Apahidean , 2004).

Sporirea concentrație de CO2, ca urmare a unei slabe aerisiri, determină scăderea producției atât cantitativ cât și calitativ. Pentru a preveni acest lucru se asigură o ventilație corespunzătoare. Astfel, în perioada de incubare se asigură 1m3 aer/m2 cultură/oră iar în perioada de butonizare și recoltare, 5m3 aer/m2 cultură/oră. În cazul unei aerisiri prea intense, viteza de circulație a aerului va fi peste 0,2 m/secundă, cu repercursiuni negative asupra producției, datorită diminuării umidității. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Tabelul 2.4.2, cuprinde valoriile medii ale factorilor de microclimat, în funcție de etapa de cultură și specie.

Tabelul 2.4.2.

Condiții de microclimat în spațiile de cultură pentru ciupercile

Agaricus bisporus și Agaricus edulis

(Zăgrean V., 1998)

Ciupercile de cultură au un regim de nutriție saprofit, asigurându-și hrana din substanțele organice în descompunerea. În substratul de cultură trebuie să existe surse de

carbon, substanțe azotoase și elemente minerale. Sursa de carbon este asigurată de celuloză, hemiceluloză și lignină, care sunt descompuse în zaharuri de enzimele hidrolitice produse de micelui. Tot cu ajutorul enzimelor ciuperca descompune și sintetizează diferiții compuși cu azot din substratul de cultură. În substrat, azotul total trebuie să fie între 1,6-2,7%. Celulele miceliului preiau azotul sub forma unor compuși simpli amoniacali (peptide, acizi organici) ce se formează în timpul compostării substratului. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Cu rol important în matabolismul ciupercilor, sunt elementele minerale precum fosforul și calciu. Fosforul se asigură prin adăugarea de superfosfat în timpul pregătirii compostului, care se dozează în cantitate de 3-6kg/t compost. Calciu se adaugă sub formă de sulfat de calciu (gips) sau carbonat de calciu și are rol de a reduce efectul inhibitor al unor elemente în exces, prin formarea cu acestea de carbonați sau sulfați.

Substratul de cultură trebuie să aibă pH-ul 7-7,5, asigurându-se astfel o bună dezvoltare a miceliului.

CAPITOLUL III

SISTEME DE CULTURĂ ALE CIUPERCILOR

3.1. SISTEME ȘI SPAȚII DE CULTURĂ

Sistemele de cultură

Pentru cultura ciupercilor Agaricus se pot practica trei sisteme de cultură: clasic, semiintensiv și intensiv (industrial) (tabelul 3.1.1).

Tabelul 3.1.1

Caracteristicile sistemelor de cultură

(Ruxandra Ciofu și colab., 2004)

Sistemul clasic – de cultură al ciupercilor este cel mai vechi și se poate executa în orice spațiu, cu minimul de condiții pentru creșterea și dezvoltarea ciupercilor. Este necesară aplicarea cât mai minuțioasă a măsurilor de combatere a bolilor și dăunătorilor.

Sistemul clasic presupune executarea culturii în diferite spații improvizate (pivnițe, grajduri, hale, etc.), fără sistem de încălzire și ventilație dinamică. În aceste condiții se pot realiza două cicluri de cultură, unul de primăvară (începând cu luna martie) și unu de toamnă (începând cu luna septembrie) (figura 3.1.1).

Substratul de cultură poate fi așezat direct pe pardoseală sub formă de straturi, biloane, sau în saci de polietilenă, dar pot fi instalate și stelaje de polițe suprapuse pentru o folosire mai completă a spațiului.

Pentru realizarea de producții mari de ciuperci în cultura clasică se impune ca eșalonarea culturii să fie facută în perioadele optime din an, în așa fel încât în etapa recoltării să nu existe temperaturi mai ridicate de 180C.

Un ciclu de cultură se desfățoară în cca 110-120 zile.

Etapele tehnologice sunt următoarele: executarea straturilor 1 zi; perioada de răcire a straturilor 2-3 zile; însămânțarea 1 zi; perioada de împânzire a miceliului 21-32 zile; acoperirea 1-2 zile; formarea ciupercilor 18-22 zile și recoltarea 60-65 zile, evacuarea substratului uzat, curățirea și dezinfectarea locului de cultură pentru ciclul nou 6-7 zile. (N. Mateescu, 1982).

În cultura clasică nu se execută însămânțări în lunile mai, iunie, iulie, datorită condițiilor nefavorabile pentru cultura ajunsă în faza de recoltare.

Lucrările de pregătire a substratului nutritiv se vor desfășura în afara spațiului de cultură, pe o platformă acoperită, cu 30 de zile înainte de executarea straturilor.

Figura 3.1.1. Cultura de ciuperci în sistemul clasic

(Sursă: http://www.gds.ro)

Sistemul semiintensiv – presupune realizare culturii în spații prevăzute cu mijloace de încălzire tehnice precum și de aerisire forțată, cu ajutorul ventilatoarelor. În acest sistem se pot realiza anual câte trei cicluri de cultură. Substratul poate fi ațezat sub formă de strat, pe stelaje etajate, în lăzi suprapuse sau în saci (figura 3.1.2). (Apahidean și Apahidean, 2004).

Figura 3.1.2. Cultura de ciuperci în sistemul semiintensiv

(Sursă: https://www.alamy.es)

Sistemul intensiv – costă în efectuarea culturii în spatii special construite (ciupercării industraiale), prevăzute cu instalații automate pentru controlul microclimatului și asigurarea condițiilor optime de cultură, cu posibilități de pasteurizare artificială (cu abur) a substratului și cu un grad înalt de mecanizare al lucrărilor. Substratul de cultură se așează în straturi pe stelaje sau în lăzi mari suprapuse, pe 5-6 nivele (figura 3.1.3). (Apahidean și Apahidean, 2004).

În funcție de modul de realizare a fluxului tehnologic se dinsting trei subsisteme tehnologice.

La sistemul intensiv monozonal toate lucrările tehnologice, exceptând pregătirea compostului se desfășoară în acceași încăpere.

Se execută pe suprafețe mai mari ca 0,5 ha/ciclu, se pot realiza 3-4 cicluri de producție pe an, cu durata unui ciclu de 94 zile, compostul fiind așezat numai în straturi plane, pe stelaje cu 4-6 nivele. În fiecare ciclu de cultură se poate prevedea o prelungire de 6 zile, totalizând astfel 100 zile. Toate lucrările culturale, de la pasteurizare și până la evacuare sunt executate în același spațiu de cultură. (N. Mateescu, 1982).

Succesiunea etapelor tehnologice în sistemul intensiv monozonal este următoarea: introducerea și dispunerea compostului pe stelaje pentru pasteurizare 1 zi; pasteurizarea și

finisarea compostului 9 zile; zdruncinarea substratului nutritiv 1 zi (această lucrare se aplică numai în condițiile executării manuale a însămânțării); însămânțarea prin amestecare cu substratul nutritiv a meceliului 1 zi; împânzirea miceliului în substrat 12 zile; acoperirea substratului impânzit 1 zi; formarea I – împânzirea miceliului în stratul de amestec (4 cm) de acoperire 10 zile; formarea II 10 zile; recoltarea 42 zile; dezinfectarea termică, evacuarea și pregătirea spațiului de cultură pentru un nou ciclu 7 zile; total zile/ciclu 94. (N. Mateesc, 1982).

La sistemul intensiv bizonal pasteurizare compostului se realizează în încăperi speciale, separat de fazele următoare, însămânțare – recoltare; se pot efectua 4-5 cicluri de cultură.

Sistemul intensiv plurizonal este cel mai perfecționat sistem de cultură a ciupercilor și presupune realizarea fiecărei etape tehnologice (pasteurizare, însămânțare, incubație, recoltare) în încăperi speciale; se pot realiza 6-7 cicluri de cultură pe an, lucrându-se în flux continuu.

Principalele etape tehnologice, după realizarea compostului sunt: umplerea lăzilor zi; pasteurizarea și finisarea 9 zile; însămânțarea 1 zi; incubarea 9 zile; acoperirea substratului impânzit 1 zi; formarea I – împânzirea miceliului în stratul de amestec de acoperire 9 zile; formarea II 9 zile; recoltarea 44 zile; evacuarea și pregătirea spațiului de cultură pentru un nou ciclu 6 zile; (N. Mateesc, 1982).

O cultură intensivă se realizează numai în condițiile concentrării producției, ale specializării forței de muncă, ale realizării unei producții în flux continuu și cu un înalt grad de mecanizare.

Gradul de specializare a lucrărilor este necesar în câteva faze ale fluxului tehnologic: introducerea compostului, pasteurizarea, însămânțarea, acoperirea, tratamentul fitosanitar, întreținerea culturii.

Figura 3.1.3. Cultura de ciuperci în sistem intensiv

(Sursă: http://blog.seretransilvania.ro)

Spații de cultură pentru Agaricus.

Pentru cultura ciupercilor pot fi folosite spații subterane (pivnițe, galerii de mină, forturi) sau de suprafață (grajdiuri, hale dezafectate, sere). Spațiile subterane prezintă avantajul unei bune izolări termice, realizându-se în interior o temperatură mai constantă. Spațiile de suprafață, dacă prin construcție nu permit realizarea în interior a unor temperaturi constante, în funcție de faza de vegetație, se vor lua măsuri de etanșeizare a acestora. Astfel, de exemplu, serele individuale pot fi acoperite cu un strat izolator de paie, acoperite cu folie de polietilenă. (Apahidean și Apahidean,2004).

Cea mai ușoară și simplă metodă de a cultiva ciuperci din genul Agaricus, în sistem gospodăresc este cultura în teren deschis.

Cultura poate avea două cicluri pe an, primăvara și toamna, când în atmosferă temperatura este de 12-190C.

Se preferă terenurile situate în lunca râurilor, cu textură ușoară, cu apa freatică la circa 2 m de suprafața solului, adăpostite de vânturile dominante, primăvara cu expunere sudică, iar toamna nordică.

Terenul ales se poate îngrășa cu gunoi de grajd fermentat pe jumătate, după care se ară la 25-30 cm. Se practică apoi gropi de 50/50 cm cu adâncimea de 35-40 cm din 30 în 30 cm, în care se va introduce gunoi de cal cu așternul de paie care a fermentat circa 15-20 zile. Se tasează și se aplică miceliu (câte 100 g/groapă) ce se acoperă cu pâmânt din groapă amestecat cu gunoi de cal (1/1) în grosime de circa 15 cm. (N. Mateescu, 1982).

După însămânțarea cu miceliu terenul se va cultiva cu plante ce vor acoperi bine solul dar care să nu prezinte sistem radicular pivotant, ci superficial (mărar, pătrunjel de frunze, salată, ridichi de lună). Aceste culturi se vor stropi cu stropitoare cu sită, aplicând cantității reduse de apă (ca aceasta să nu ajungă la miceliu).

În loc de culturi, gropile pot fi protejate și cu rogojini, strat de frunze, paie în grosime de 10 cm peste care se va stropi cu apă.

La apariția ciupercilor se recoltează plantele sau se descoperă (după caz).

În loc de gropi se pot face șanțuri. Cultura poate dura 1-2 sezoane.

Pentru oricare dintre speciile de ciuperci se pot folosi spații deja existente sau special construite: ciupercării intensiv-industriale.

Spațiile existente pot fi reperezentate prin:

– spații subterane (îngropate) ce pot fi: pivnițe, forturi, tuneluri, subsoluri, galerii de mină. Aceste spații prezintă avantajul că sunt bine izolate, fără variații termice diurne mari;

– spații supraterane (la supratața solului) care sunt: grajdiuri, diverse construcții vechi, depozite diferite, sere, solarii.

În aceste spații se pot executa două cicluri de cultură pe an, primăvara și toamna în sistem clasic sau unele din ele pot fi dotate cu instalații de răcire-încălzire și atunci pot adăposti patru-cinci cicluri de cultură.

Spații special amenajate – ciupercării intensive în care să se aplice tehnologie mono, bi, sau multizonală (plurizonală).

Tehnologia monozonală – se caracterizează prin accea că toate lucrările se desfășoară în aceelași spațiu de cultură.

Tehnologia bizonală – ciupercăria dispune de două încăperi cu destinații diferite. În prima încăpere se face pasteurizarea compostului cu abur, iar în a doua încăpere se desfășoară cultura.

Tehnologia plurizonală dispune de mai multe încăperi cu destinație unică

pentru anumite etape tehnologice – exemplu: pasteurizare, însămânțare, incubare, formare ciuperci și recoltare.

Raportul spațiilor cu tehnologie diferențiată, în cadrul ciupercăriilor intensive, este de o sală de pasteurizare la două săli de incubare și opt săli de recoltare.

Condițiile pe care va trebui să le îndeplinescă un spațiu de cultură pentru ciuperci sunt următoarele:

– să prezinte izolare hidrică împotriva apei și termică pentru temperatură cât mai bună, fără a se depăși diferența de temperatură de 3-40C între zi și noapte;

– să poată fi încălzit tehnic prin sistemul de ventilație pentru ciupercăriile semi și intensive;

– să poată fi răcit pe perioada caldă a anului (mai-septembrie) în cadrul ciupercăriilor intensive când cultura se desfîșoară non-stop. Ciupercile din genul Agaricus au un regim de dezvoltare criofil (iubitoare de frig), în perioada recoltărilor preferă 12-180C;

– pereții interiori ai ciupercăriei să fie netezi pentru a putea fi dezinfectați cu ușurință, rezistenți la tratamente chimice repetate;

– să fie prevăzute cu posibilitatea de aerisire liberă (formarea de curenți de aer – la cele clasice) sau dirijată prin ventilatoare;

– să fie racordate la instalație de încălzire și sursă de abur pentru dezinfecția substratului nutritiv (pasteurizare);

– să prezinte sursă de apă potabilă în interior sau în imediata apropiere a ciuperciei;

– să se asigure umiditatea aerului din spațiul de cultură (85-95%) prin udarea aleilor și pereților la ciupercăriile clasice și prin umidificarea aerului în baterii de condiționare la ciupercăriile intensive;

– să fie racordate la surse de curent electric de 24, 220 și 380 V;

Izolarea termică a spațiului se realizaază prin:

– amenajarea unui pod – plafon fals cu pernă de aer între acoperiș și restul spațiului, izolat cu pământ, vată minerală sau alte materiale izolate;

– la intrare, amenajarea unei camere tampon;

– izolarea pereților cu trestie, coceni și folie de polietilenă, vată minerală, polistiren expandat;

Pentru cultura ciupercilor se vor evita spațiile cu umiditatea relativă a aerului prea ridicată, deci spațiile ce prezintă picături pe pereți sau tavan, deoarece favorizează apariția mucegaiurilor competitoare și parazite;

Se preferă spațiile cu înălțimea de 2,5-4 m unde se poate amplasa cultură și direct pe pardoseală sau pe 2-3 nivele, pe stelaje.

Alte caracteristici ale spațiilor de cultură sunt:

– încăperile să fie amplasate liniar, și nu ramificat – pentru a se realiza o mai bună circulație a aerului;

– se vor prefera construcțiile fără lemn, deoarece acestea se infectează cu nematozi și va fi greu de tratat.

– să fie amplasate în apropierea drumurilor de acces;

– să nu fie amplasate în zone poluate;

– să nu existe pericolul de inundație;

Amenajarea spațiului de cultură

Pentru a se mări spațiul de cultură, substratul se va așeza pe mai multe nivele, pe stelaje.

Stelajele pot fi confecționate din beton (fixe), metal, plastic, aluminiu și mai puțin lemn.

Stelajele au diferite dimensiuni. Pot fi simple cu mățimea de 0,7-0,8 m sau duble cu lățimea de 1,4 m, cu adâncimea de 0,2 m, iar distanța dintre ele (alei de acces) de 0,5-0,6 m.

Pentru confecționare se pot folosi pe margini rame de fier profil, iar lateralele și parapetele (fundul stelajului sau blatul) se pot confecționa din plasă se sârmă de Buzău.

În ciupercăriile moderne se utilizează stelajele din aluminiu,cu parapete mobile din rețea de masă plastică.

Instalarea ventilației

Accesul liber al aerului prin ferestre de ventilație se face numai în cazul ciupercăriilor supraterane (la suprafața solului) și clasice. La ciupercăriile îngropate este nevoie de conducte (tubulatură) atât pentru introducere, cât și pentru evaluarea aerului.

La ciupercăriile supraterane se aplică tuburi centrale pe coama acoperișului, laterale în partea de sus a pereților și altele inferioare. Suma suprafețelor acestor tuburi va forma suprafața totala a ventilației, care va trebui să reprezinte 200 cm2 suprafață de acces a aerului pentu un mp suprafață de cultură. Aceste tuburi se vor confecționa din tablă galvanizată sau din P.V.C. Și vor fi prevăzute cu plasă deasă metalică la exterior, iar în interior cu șubere pentru a putea fi închise sau deschise după caz. (Ioana Tudor, 2014).

Ventilația dirijată este obligatorie în ciupercăriile semiintensive și intensive și se execută prin schimburi și recirculări de aer în interiorul ciupercăriei.

La cultura intensivă admisia aerului se face prin intermediul unor filtre care rețin praful, agenții patogeni (spori de ciuperci și bacterii) și dăunătorii (zburătoare). Se utilizează fie filtrarea cu fibre (vată) de sticlă sau filtre Vokes. După filtrare, aerul condiționat la temperatura și umiditatea relativă dorite este introdus în localul de cultură. În ciupercăriile industraiale toate operațiile de admisie de aer, refulare sau recirculare se face complect automatizat. Aerul necesar într-o ciupercărie este cuprin între 5-20 mc/h mp de substrat nutritiv, din care 5 mc la incubare, 10 mc la fructificare și recoltare. Viteza de circulație a aerului este de 0,2-0,3 m/sec. (Ioana Tudor, 2014).

Cantitatea de aer necesară pentru a se realiza un kg de ciuperci este de un mc/h la temperatura de 160C și de 1,5-2,0 mc/h/kg ciuperci la temperatura de 180C. În ciupercăriile moderne, alimentarea cu aer se face automatizat în funcție de concentrația bioxidului de carbon din ciupercărie. CO2 eliminat este de 25-85 g/t/oră. Această cantitate crește la apariția butonilor și atinge limita maximă la formarea primului val de recoltare. Excesul de CO2 se elimină prin orificiile amplasate deasupra pardoselii, opus ventilatorului prin deschidera unor clapete. Concentrația maximă de CO2 este de 4%. (Ioana Tudor, 2014).

Funcționarea ventilatoarelor:

– la incubare (imediat după însămânțare) este de 15-30 minute la fiecare 3 ore cu aer recirculat de 90% și aer proaspăt 10%;

– la formare (după 8-10 zile de la acoperire), același regim dar cu un aport de 20-25% aer proaspăt;

– în perioada recoltărilor, în funcție de temperatura din compost, ventilația va decurge astfel:

– la 160C – 2 mc/mp cultura;

– la 180C – 3 mc/mp cultură;

– la 200C – 12 mc/mp cultură;

În cazul în care cantitatea de ciuperci pe suprafața straturilor va fi de 3-5 kg/mp, la temperatura de 180C, necesarul de aer va fi de 6 mc de cultură.

Pentru a se realiza o ventilație optimă există deci o tulburătură de introducere și distribuire a aerului care preia și aerul recirculat și un ventilator de evacuare a aerului viciat sau dirijarea acestuia prin suprapresiune spre guri cu clapete.

În ciupercăriile clasice (pivnițe) ventilația se face prin suprapresiune, cu evacuarea aerului direct de la pardoseală.

Instalația de încălzire

Dacă dorim să cultivăm ciuperci și în perioada decembrie-martie se impune încălzirea localului de cultură. În ciupercăriile clasice, reduse ca suprafață, se poate utiliza metoda cotlonului. Cotlonul (de fapt un coș ce străbate ciupercăria, amplasat pe pardoseală) va fi construit din olane, cu zidărie de cărămidă, bine ermetizat pentu a nu scăpa fum. Prezența acestuia (oxid de carbon) produce ciupercilor malformații, depreciindu-le calitatea. (Ioana Tudor, 2014).

Pentru ca acest cotlon să nu usuce straturile cu ciuperci, se protejează cu paravane deflectoare de o parte și de alta. Pe cotlon se așează tăvi din tablă, cu apă sau nisip umed. Acest sistem de încălzire poate fi recomandat în zonele unde combustibilul lemnos poate fi procurat la un preț rezonabil.

În cadrul ciupercăriilor intensive încălzirea se execută aeroterm o dată cu ventilația. În bateriile cu amestec, aerul proaspăt este absorbit și încălzit cu ajutorul unor serpentine de conducte prin care circulă aburul sau apa caldă. Pentru fiecare cameră de cultură există câte o baterie de amestec al aerului. Astfel, instalația pentru controlul temperaturii, ventilației și umidității relative a aerului este dirijată deun tablou automatizat amplasat în culoarul tehnologic.

Încălzirea cu abur este mai rentabilă decât cea cu apă caldă. Se pot folosi generatoare de abur ce pot fi și mobile și sunt recomandate și pentru ciupercăriile mici de 100-150 mp. În țara noastră, S.C. Amiro București fabrică generatoare de abur cu capacitatea de 12000 kcal

pretabile pentru ciuoercăriile mici cu suprafața construită de cca 60 mp. După unii autori ar fi necesare 18-20000 kcal pentru o suprafață de cultură de 100 mp. (Ioana Tudor, 2014).

Consumul specific de abur s-ar situa între 8,1-16 tone abur/tona de ciuperci Agaricus bisporus. În acest caz capacitatea centralei termice va fi de 1,34 t abur/h/100 t ciuperci, cu un consum de combustibil de 0,5-0,7 t/ciuperci (date din anul 1990).

Iluminatul

Ciupercăria va fi dotată cu instalație de iluminat pe bază de tuburi fluorescente amplasate central și lateral. Pentru lămpile de control (de lucru) se utilizează curent de 24 V (pentru a nu curenta personalul în condiții de umiditate ridicată de 85-90%).

Ciupercile Agaricus bisporus sunt indiferente față de lumină. Lumina difuză în ciupercărie nu stânjenește producția. Dar pătrunderea directă a razelor solare în ciupercărie produce următoarele neajunsuri:

– scade umiditatea relativă a aerului;

– usucă suprafața straturilor de cultură;

– determină variații ale temperaturii;

– favorizează brunificarea ciupercilor;

– crează condiții favorabile apariției musculițelor, țânțarilor;

– produce exfolierea sau crăparea cuticulei pălăriei;

Instalația de apă

Va fi amplasată pe unul din pereții laterali sau într-un capăt al ciupercărie, fiind prevăzută cu robinete pentru racordarea furtunului iar la capetele acestuia cu tije sau pară de cauciuc pentru pulverizarea apei. Consumul de apă la ciupercile Agaricus bisporus este de cca 200 litri/mp pe ciclu de cultură.

Canalizarea

Este prevăzută în incinta ciupercăriilor intensive, pe culoarul tehnologic pentru evacuarea apei folosite la spălare.

Răcirea aerului

Se face în bateriile de amestec-condiționare a aerului, la ciupercăriile intensive. Pentru răcirea aerului costul este mai ridicat decât pentru încălzire, fiind dublu. În cazul ciupercăriilor clasice, răcirea se face prin ventilație în a 2-a parte a nopții până dimineața. Pentru a scădea temperatura cu câteva grade se pot introduce în ciupercărie calupuri de gheață sau se pot uda aleile cu apă de la frigider. Dacă ciupercăria clasică nu e bine izolată (îngropată) se va întrerupe activitatea în lunile de vară (15 iunie-15 august). (Ioana Tudor, 2014).

Pregătirea spațiului pentru cultură

Mai întâi se va începe o curățare a localului ce constă în răzuirea stelajelor cu o perie de sârmă și a pereților și pardoselii astfel ca să nu mai rămână nici o urmă de substrat vechi.

Se va continua apoi prin spălare cu apă sub presiune a pereților și pardoselii. Acestea vor fi urmate de dezinfecție chimică.

Dezinfecția chimică se face cu una din soluțiile:

– var 10 kg, Formalină 2 litri, Sulfat de cupru 2 kg pentru 100 litri apă;

– var 10 kg, Formalină 2 litri – pentru 100 litri apă;

Administrarea uneia din soluții se va face numai cu pompă cu presiune, stropindu-se pereții laterali și pardoseala. Temperatura în ciupercărie la aplicarea dezinfecției va fi de 150C, sub această valoare Formalina își diminuează efectul până la anulare. După această dezinfecție se va face o gazare fie cu bioxid de sulf 30 g/mc spațiu, fie cu Formalină 40%, în cantitate de 20 ml/mc spațiu.

Pentru a fi gazată, ciupercăria se va izola în prelabil prin astuparea tuturor orifiilor, ferestrelor etc. Perioada de gazare durează 24 ore, apoi se aerisește foarte bine.

La intrarea în oricare tip de ciupercărie se vor instala lădițe cu soluțiii dezinfectante precum Formalină 1%, sulfat de cupru 2% sau var 10-15%.

Amenajarea camerei-tampon

Aceasta este amplasată la intrarea, având dimensiunea de cca 1/13 din acea a ciupercăriei. Camera-tampon poate fi din folie de polietilenă la ciupercăriile clasice sau din zid, pentru cele semi și intensive, având scopul unui paravan și pentru uniformizarea aerului pentru ventilație. La ciupercăriile intensive, coridorul tehnologic ține loc și de cameră tampon.

CAPITOLUL IV

TEHNOLOGII DE CULTURĂ

4.1. MATERIALE FOLOSITE LA PREPARAREA SUBSTRATUL

DE CULTURĂ

În compoziția substratului de cultură se pot folosi ca materii prime: gunoiul de cabaline, gunoiul de bovine, gunoiul de păsări și paiele de grâu. Materiile auxiliare sunt: colții de malț (de la fabricile de bere), ureea, superfosfatul, sulfatul de amoniu și ipsosul. Pentru pregătirea amestecului de acoperire sunt necesare: turbă neagră, turbă roșie și nisip de râu. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Ciupercile Agaricus spp. Sunt plante inferioare, ce își procură din substratul pe care se dezvoltă, necesarul de substanțe azotoase și hidrați de carbon, deci prezintă o nutriție heterof-saprofită. Având în vedere acastă cerință a lor, substratul de culturăsau compostul trebuie să aibă în componența sa sure de carbon, azot și diferite minerale. Substanțele organice din compost sunt asimilate de către ciuperci cu ajutorul unor enzime specifice pe care le posedă. (Ioana Tudor, 2014).

Nutriția cu carbon se bazează pe unii produși aflați în substratul de cultură ca: hemiceluloza, celuloza și lignina, conținuți de hidrații de carbon din paie, coceni și ciocalai de porumb. Datorită enzimelor hidrolitice produse de miceliu, hidrații de carbon sunt transformați în zaharuri direct asimilabile. Substanșele minerale folosite la pregatirea compostului trebuie să asigure surse de azot și de calciu. (Ioana Tudor, 2014).

Azotul din substrat poate fi proteic și amoniacal. Azotul amoniacal va trebui să fie eliminat sau transformat în azot proteic ușor asimilabil.

Elementele minerale cu rol important în nutriția ciupercilor sunt: fosforul, potasiul, calciul și suflul, iar ca microelemente: zincul, cuprul, magneziul și molibdenul. Pe langă acestea în substrat se mai găsesc și substanțe biologice de creștere precum aneurina și biotina.

Componentele de bază ale compostului sunt: paiele, gunoiul ( provenit de la bovine, păsări, porcine, ovine și caprine), tulpini de ciocalai de porumb, rumeguș și talaș de esențe foioase (copace ce iși pierd frunzele pe timpul iernii). La acestea, ăn funcție de rețetă se adaugă amandamente, îngrășăminte chimice cu fosfor și azot și uneori insecticide.

Gunoiul de cal trebuie să prezinte miros înțepător de amoniac, să aibă în componență paie de grâu în proporție de 75% (deci fecale 25%), să prezinte culoarea galben-auriu, fără mucegai, zone fermentate, liber de dăunători și pe cât se poate să fie proaspăt (o lună).

Tabelul 4.1.1.

Compoziția chimică a gunoiului de cabaline

(după Kreybig, 1955)

Gunoiul de cabaline cu așternut conține azot proteic 1,77 (62,2 %), azot amoniacal 0,61 (30,5%) și azot total 2,58 (100%).

Acestea mai conțin sufl, clor, siliciu, fier și aluminiu precum și substanțe stimulatoare de creștere. Raportul carbon/azot (C/N) este de 1-20, deci pentru fiecare unitate de hidranți de carbon prelucrată de către microorganisme, acestea asimilează 20 mg azot. Prin procesul de fermentare a gunoiului raportul carbon/azot se schimbă în favoarea azotului pentru că se crează condiții pentru dezvoltarea unei flore microbiene favorabile. (Ioana Tudor, 2014).

Urina de cal este bogată în substanțe organice și substanțe cu azot. Se folosește în doză de 30-70 1/mc, mai ales în culturile intensive.

Gunoiul de bovine proaspăt se poate folosi în amestec cu gunoiul de păsări și paie, în proporție de 3:2:5. Este de preferat gunoiul provenit de la tineretul bovin.

Gunoiul de păsări se folosește frecvent la prepararea compostului în proporți de 5-10%. Se poate folosi gunoiul pe suport solid (coji de floarea soarelui, pleavă, paie tocate, talaș, rumeguș de foioase) cu o vechime de cel mult 3 luni. Se recomandă cel de la crescătoriile pentru pui de carne.

Gunoiul de porc se folosește mai puțin. În unele țări, gunoiul lichid de porc, se colectează într-un bazin de beton de unde cu pompele se aplică peste paie (1,5-2,5 mc/t paie). Se compostează anaerob 7-8 zile. În alte țări, se folosește asemenea celui de cal în proporție de 1/1 sau în amestec cu cel de pasăre și paie.

Gunoiul de oaie sau capră este mai puțin folosit, fiind mai greu și rece (fermentează greu). Poate fi amestecat cu paie și îngrășăminte minerale.

Paiele utilizate trebuie să fie de grâu și să provină din recolta anului precedent sau în curs, să aibă culoare galben-auriu, să nu fie mucegăite și să provină din culturi neîmburuienate (figura 4.1.1).

Cel mai des utilizate sunt cele de grâu, în proporție de 8-15%, deoarece sunt bogate în hidranți de carbon (2,91%), substanțe azotoase, fosfor, potasiu și substanțe minerale, urmate de cele de secară, ovăz, orz, care sunt mai slabe din punct de vedere calitativ. Paiele de grâu reprezintă materia de bază pentru substratul nutritiv deoarece își mențin elasticitatea în timpul compostării, spre deosebire de cele de ovăz care dau un compost “greu” ce se tasează cu ușurința. Paiele de grâu, orz și orez dau foarte bune rezultate dacă înainte de a fi utilizate sunt zdrobite, sfărâmate prin trecerea peste ele cu roțile unui utilaj, de preferință cu șenile, sau prin batere cu furca ( pentru cantități reduse). (Ioana Tudor, 2014).

Un kg de ciuperci consumă 220 g substanță organică unicată din acestea 90 g este înmagazinată în ciuperci și 130 g este folosită în metabolismul lor.

Figura 4.1.1. Paie de grâu de bună calitate

(Sursă: http://en.agaricus.ru )

Figura 4.1.2. Gunoi de grajdi amestecat cu paie

(Sursă: www.agaricus.ru)

Amendamente cu calciu – ipsos (sulfat de calciu) sau cretă furajeră (carbonat de calciu) – se folosește în proporșie de 16-25 kg/tonă de compost. Calciul echilibrează raportul cu potasiu, magneziu, fosforul, sodiu, eliminând electele nocive ale acestora. Tot el contribuie la foemarea unui compost de calitate, aducând și un spor de recoltă, împiedicând totodată apariția ciupercilor saprofite (Coprinus, Peziza).

Fosforul se administrează cu superfosfatul, în proporție de 3-7 kg/t. Constituie un element nutritiv solicitat de ciupercile în creștere.

Îngrășăminte chimice în azot (sulfat de amoniu) și uree.

Ureea tehnică are în compoziție 46% N (azot) și se administrează în proporție de 3-5 kg/t compost.

Sulfatul de amoniu se adaugă în proporție de 4-7 kg/t compost.

Îngrășăminte chimice cu azot pot fi: făină de oase, făină de carne, făină de soia, șroturile de soia, tărâțe de grâu, colții de malț, borhotul de bere, gunoiul de păsări și altele. Urina de animale ste de preferat deoarece se solubilizează mai repede decât cea provenită din gunoi. Doza de utilizare este de 70 litri/m3 de compost. Din practică a reieșit că o supradoză cu surse de azot a compostului va avea un efect negativ asupra producției de ciuperci (acesta va scădea).

Pesticidele. La pregătirea compostului se pot folosi următoarele insecticide: Dimilin 25 WP în concentrație de 0,25% (40 litri soluție la mc de compost) cu rol de ovicid (distruge ouăle), larvicid (distruge larvele) și insecticid (distruge adulții) de țânțari ai ciupercilor –

Sciaride. Împotriva nematozilor (viermii substratului) se recomandă nematocidul Vydate 1% produs la mc de compost, la intorsul IV.

Calculul se face în funcție de suprafața utilă ce urmează a fi însămânțată, având în vedere că pe un metru pătrat sunt necesare 80-100 kg compost.

Se recomandă să se procure numai cca 65-75% din cantitățile de materiale rezultate din calcule, deoarece prin procesul de pregătire, preîmuiere, compostare aerobă, pasteurizare, compostul își va dubla greutatea în funcție de rețeta utilizată.

Compostul (substratul de cultură) reprezintă unul din factorii primordiali, hotărâtori pentru reușita unei culturi. Procesul de pregătire al acestuia este considerat foarte dificil.

În funcție de tețeta utilizată, compostul poate fi:

– clasic (pe bază de gunoi de cal cu așternut de paie);

– mixt sau semisintetic (pe paie, gunoi de păsări și de porc);

– sintetic (pe paie de grâu, gunoi de pasăre și aport de minerale);

Spațiul pentru pregătirea compostului

Pentru a pregăti minimum o tonă de compost este nevoi de 5-6 mp. Nu se recomandă pregătirea sub o tonă de compost deoarece aceasta nu se încălzește, nu fermentează.

Locul unde se face pregătirea compostului se recomandă să fie acoperit (șoproane, bărăci sau hale speciale), prevăzute cu pardoseală din beton cu dublă înclinație de 1-2 . grade pe mijloc, pentru a favoriza scurgerea apei în surplus preovenită de la udări. La capetele suprafeței betonate, pe axa de înclinație a pantei se vor amenaja două bazine colectoare (sau butoaie de plastic) unde se va colecta mustul de gunoi ce va fi recirculat pentru udare cu ajutorul unor poampe submerse. (Ioana Tudor, 2014).

Pentru ciuperciile intensive halele de pregătire a compostului vor avea acoperiș în două pante, cu înălțimea de 4-5 m pentru a permite efectuarea unor lucrări mecanizate precum și pereți glisanți pentru a se închide pe timp răcoros. În imediata apropiere se recomandă să se afle sursa de apă nepoluată, potabilă, cu debit ridicat, ținând cont că pentru fiecare tonă de compost se vor consuma cca 500 1 apă la care se adaugă și apa pentru spălarea suprafețelor după fiecare compostare.

2.2 PREPARAREA COMPOSTULUI

În funcție de posibilitățile de procurare a materialelor se poate pregăti un compost clasic, format în principal din gunoi de cabaline sau un compost „sintetic”, în care gunoiul de cabaline se înlocuiește cu paie de grâu și gunoi de păsări.

În tabelul 4.2.1. se prezintă compoziția celor două tipuri de substrat, cantitățile fiind calculate pentru o suprafață de 100 m2 de cultură, fiind necesare, în acest caz 10 t de compost (100 kg/m2).

Pregătirea compostului se face pe platforme betonate, pentru ca să se poată asigura o igienă corespunzătoare, de preferință acoperite, în felul acesta compostul fiind ferit de intemperii (în special de precipitații) în timpul preparării.

Substratul pentru cultura ciupercii albe necesită o preparare specială (compostare), deosebit de complexă, care printr-o serie de procese fizice, chimice și microbiologice asigură structura, compoziția chimică și flora microbiană favorabile creșterii și nutriției miceliului ciupercii.

La început, după asigurarea uniformizării compoziției (umectare, amestecarea componentelor) începe un proces foarte activ de fermentație a materialului organic, ca urmare a înmulțirii bacteriilor aerobe, termofile care rezistă pănă la 60-700C. Aceste bacterii folosesc glucidele simple și substanțele azotoase solubile (cu degajare de amoniac) în urma cărora se creează un mediu nefavorabil microorganismelor concurente; temperaturile ridicate conntribuie

la caramelizarea hidraților de carbon și astfel paiele devin casante (se rup ușor). În ultima parte a procesului de compostare bacteriile termofile cedează suportul ciupercilor inferioare (Actynomicete) care atacă poliglucidele (celuloza, hemiceluloza și lignina) pregătind substanțele necesare nutriției miceliului ciupercii cultivate. Apariția acestora este marcată de formarea unor zone cu puncte albicioase, mai ales spre marginile platformei care sunt aerisite mai bine. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Tabelul 4.2.1.

Componente necesare pentru pregătirea compostului

natural și „sintetic” la ciuperca albă (10 t)

(după Partenie și Bănică, 1983)

În ultima fază, pasteurizarea și condiționarea, sub influența temperaturilor de 58-600C, la început, are loc o dezinfecie pentru distrugerea ciupercilor, bacteriilor concurente și a dăunătorilor – (nematozi, acarieni) apoi la temperaturi de 500C și 350C are loc stimularea activității microorganismelor utile.

De calitatea materialelor folosite și desfășurarea procesului de compostare depinde în foarte mare măsură reușita culturii ciupercii albe.

Ca urmare pregătirea compostului se realizează în trei faze dinstincte: umectarea și compostarea anaerobă, compostarea aerobă și pasteurizarea.

Umectarea și compostarea anaerobă – constă în umectarea paielor timp de 1-2 zile în bazine cu apă, pe platforme betonate sau pe folie de plastic unde, paiele se îmbină cu apă, prin

udări repetate, pentru ca în final umiditatea acestora să fie de 72-75%. Componentele (gunoiul de cabaline, paiele și gunoiul de păsări) se așează în straturi succesive de 30-40 cm grosime fiecare și se tasează. Pe măsură ce se așează componentele în straturi acestea se și udă cu apă pentru a se realiza umiditatea necesară. Se formează o platformă de 3-4 m lățime și lungimea în funcție de cantitatea de compost (figura 4.2.1). Deasupra platformei se administrează ureea (3-5 kg la tona de compost) apoi se udă. Mustul ce se scurge din platformă se colectează și se recirculă (se udă cu el platforma de compost). Compostarea anaerobă are rolul de a declanșa fermentația și durează 8-10 zile. (Apahidean și Apahidean, 2004).

În ziua a 5-a se face o întoarcere pentru omogenizarea componentelor și dacă nu sunt suficient de ude se adaugă apă (sau must).

Umectarea și compostarea anaerobă se consideră terminată atunci când paiele nu mai absorb apă și compostul degajă un miros puternic de amoniac.

Fig. 4.2.1 Așezarea componentelor în platforma de descompunere anaerobă

(Sursă: Alexandru S. Apahidean, 2012)

Compostarea aerobă – durează 10-12 zile. Compostul se ia din platforma de descompunere anerobă și se așează în platforme de 1,6-1,8 m lățime și 1,8-2,0 m înălțime. Compostul se așează afânat (prin scuturarea cu furca), fără a se tasa, pentru a se crea condiții de descompunere aerobă. Pe parcursul perioadei de descompunere aerobă, se execută 3-4 întoarceri, la interval de 2-4 zile, în funcție de condițiile din mediul exterior. Astfel când temperaturile sunt ridicate (vara) întoarcerile se execută după un interval de timp mai scăzut (2-3 zile) iar în perioadele reci, după 3-4 zile. Practic compostul se întoarce când temperatura în platformă se ridică la 68-700C. În felul acesta sunt evitate temperaturile mai ridicate (750C) care determină descompunerea hidraților de carbon și deprecierea calității compostului. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Pe parcursul executării întoarcerilor se aplică amendamente și îngrășăminte chimice (tabelul 4.2.2). De asemenea la prima întoarcere și eventual a doua, dacă este nevoie, se mai poate aplica apă sau must de gunoi de grajd, pentru asigurarea unei umidități corespunzătoare.

În cazul în care întoarcerea componentelor se execută manual se va proceda în așa fel încât, compostul din exteriorul platformei să fie așezat în mijlocul noii platforme și cel din

interior la exterior, pentru a se realiza condiții cât mai uniforme pentru descompunere (figura 4.2.2).

Tabelul 4.2.2.

Aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor (kg)

pentru o tonă de compost

(după Mateescu, 1996)

Figura 4.2.2. Așezarea și întoarcerea compostului în faza de descompunere aerobă

(sursă: Alexandru S. Apahidean, 2012).

În faza de descompunere aerobă, după fiecare întoarcere platformele se tropesc cu soluții de Carbetox 0,3-0,4%, pentru combaterea musculițelor.

În tabelul 4.2.3 este redat fluxul tehnologic pentru o variantă de compost necesară culturii în sistemul clasic.

Tabelul 4.2.3.

Fluxul tehnologic pentru pregătirea compostului necesar culturii ciupercilor

Agaricus bisporus și Agaricus edulis (sistem clasic-compost din paie+gunoi de porc+

gunoi de păsări 1 ciclu/cultură an, N. Mateescu, 1982)

Pasteurizarea compostului – după ce compostul a parcurs fazele de descompunere anaerobă și cea aerobă este supus unui tratament termic. În sistemul clasic și semiintensiv, compostul este pasteurizat natural (sub influența temperaturii proprii) iar în sistemul de cultură se execută o pasteurizare „artificială”, cu aport suplimentar de căldură prin aburire.

Pasteurizarea naturală – în ziua a 12-a de compostare aerobă, compostul se așează pe un grătar de lemn, în formă de scoc (capre), de 40-50 cm înălțime, formând o platformă de 1,4-1,5 m înâlțime. Pe măsură ce se formează platforma se realizează coșuri de aerisire, prin așezarea

unor tuburi (cu un capăt pe grătar) care se scot cu grijă după ce s-a pus compostul în jurul lor (distanța dintre gurile de aerisire este de 1-1,5 m) (figura 4.2.3).

Când în compost temperatura ajunge la 50-550C, se acoperă platforma cu folie de polietilenă, lăsând libere gurile de aerisire. Platforma se lasă acoperită timp de 48 de ore. În acest interval se verifică temperatura. Dacă aceasta tinde să crească peste 600C se descoperă și dacă nu scade, se mai face o întoarcere, așezându-se din nou pentru pasteurizare. După cele două zile de pasteurizare temperatura în compost trebuie să aibă tendința de coborâre spre 500C. În acest caz pregătirea compostului se consideră terminată.

Figura 4.2.3. Pasteurizarea naturală

(Sursă: https://www.botanistii.ro)

Pasteurizarea artificială – se execută în camere pentru cultură, după introducerea compostului în cazul sistemului monozonal sau în încăperi speciale (tunele de pasteurizare) la sistemul de cultură multizonal (figura 4.2.4).

În cadrul sistemului monozonal pasteurizarea se realizează prin urcarea temperaturii în atmosferă, cu ajutorul aburului, până la 50-520C și 52-540C în compost, urmată apoi de menținerea temperaturii în compost la 56-580C timp de maxim 24 de ore, după care temperatura se reduce treptat cu câte 20C la interval de 6 ore, până când se ajunge la o temperatură de 260C în compost. În acest caz pasteurizarea durează 7-8 zile și comportă costuri foarte mari ale energiei termice.

La sistemul de cultură multizonal, pasteurizarea se execută în încăperi special amenajate, având un volum de 9 ori mai redus decât cel al spațiului de producție, asigurându-se astfel pentru această operație o eficeință mult mai ridicată comparativ cu sistemul de cultură monozonal, mai ales datorită economiei de energie termică.

Figura 4.2.4. Construcția unui tunel pentru pasteurizarea artificială

(sursă: www.agaricus.ru)

Figura 4.2.5. Tunel de pasteurizare pregătit pentru umplerea cu compost

(Sursă: www.garicus.ru)

Figura 4.2.5. Tunel de pasteurizare umplut cu compost

(Sursă: www.agaricus.ru)

Calitatea compostului după pasteurizare – după faza de pasteurizare se apreciază calitatea compostului după urmatoarele caracteristici: culoarea trebuie să fie cafeniu-deschisă, cu pete albicioase datorate actinomicetelor răspândite în compost; paiele se rup ușor; nu se mai simte mirosul de amoniac, compostul având miros depâine coaptă; umiditatea 65-68% (strâns în mână compostul umezește palma fără să picure apă printre degete); azotul total: 1,8-2,2%; potasiul: 1,2-1,5%; fosforul: 0,7-1,0%; pH = 7,2-7,4. (Apahidean și Apahidean, 2004).

4.3. METODE DE AMPLASARE A COMPOSTULUI

Compostul după pasteurizare, se introduce în spațiul de cultură (în prealabil dezinfectat) și se așează în lăzi, saci, bilioane, straturi sau stelaje suprapuse .

În ciuperciile industraiale așezarea compostului se face pe paturi de scândură etajate pe 3-6 nivele (la sistemul monozonal) sau în lăzi de lemn cu dimensiunile de 180 x 120/20 cm, cu picioare de 25-30 cm, pentru suprapunerea (la sistemul bizonal și plurizonal), fiind ușor de transportat cu electrostivuitoarele.(Apahidean și Apahidean, 2004).

Așezarea compostului în saci

Se face în saci de polietilenă, cu diametrul de 40-50 cm și lungimea de 60-70 cm, în care se introduce 25-30 kg de compost. Pentru confecționarea sacilor se folosește folie de polietilenă transparentă, cu grosimea de 0,08-0,1 mm; dintr-un kg de polietilenă rezultă 30-40 bucăți.

Sacii pot fi dispuși direct pe pardoseală sau pentru folosirea mai intensivă a spațiului de cultură, pe stelaje metalice. În felul acesta se elimină materialul lemnos din ciupercării, care din cauza umidității ridicate are o durată de folosire scăzută și în ciupercăriile cu sistem clasic de cultură, unde nu se practică dezinfecția termică cu abur, constituie o posibilă sursă de transmitere a bolilor și dăunătorilor de la un ciclul de cultură la altul (figura 4.3.1). (Apahidean și Apahidean,2004).

Figura 4.3.1. Cultura de ciuperci în saci de polietilenă

(Sursă: Alexandru S. Apahidean, 2012)

Așezarea compostului în lăzi

Se folosesc lăzi P.V.C. Sau din lemn de diferite dimensiuni.

Lăzile din lemn se tapetează cu folie de polietilenă pentru a preveni putrezirea rapidă a materialului lemnos și a le prelungi astfel durata de exploatare. Compostul se așează întru-un strat de 15-16 cm în lăzi de PVC și 20-25 cm în lăzi de lemn (figura 4.3.2). Acestă metodă permite așezarea suprapusă a lăzilor în formă de șah și astfel o exploatare mai intensivă a spațiului de cultură (figura 4.3.2). (Apahidean și Apahidean,2004).

Figura 4.3.2. Cultura de ciuperci în lăzi

(Sursă: Alexandru S. Apahidean, 2012)

Așezarea pe stelaje

Stelajele pot fi confecționate din beton, aluminiu, plastic, cu lățimea de 1,4 m și distanța între nivele de 50-60 cm, cu adâncimea de 20 cm (deci grosimea va fi de 20 cm).

De multe decenii, ciupercăriile cu suprafețe reduse sau extinse, din întreaga lume, au folosit pentru cultura ciupercilor Agaricus rafturi din aluminiu.

Rafturile sunt confecționate din aluminu rezistent la coroziune, ușor de curățat și dezinfectat chimic, cu număr variabil de paturi, lungime și distanța între paturi variabile, ușor de instalat cu ajutorul elementelor de prindere (șuruburi, piulițe, garnituri de etanșare),(figura 4.3.3).

Aceste paturi sunt încărcate cu compost, mecanizat.

Figura 4.3.3. Cultura de ciuperci așezată pe stelaje

(Sursă: http://blog.seretransilvania.ro )

Așezarea în straturi

Se folosește atât în sistemul clasic de cultură (în sere) cât și în sistemul semiintensiv și cel intensiv. În sere se realizează straturi simple, așezate direct pe sol, dispuse pe lungimea traveei. Pe o travee de 3,2 m lățimea se amplasează pe două straturi, cu lățimea de 100 cm, lăsându-se poteci de acces de 40 cm, lângă registrele de încălzire și între straturi. Grosimea stratului trebuie să fie de 20 cm în perioada caldă și poate ajunge până șa 25 cm în perioada de toamnă-iarnă.

În ciupercăriile amanajate straturile pot fi dispuse etajat, pe polițele stelajelor. Stelajele pot avea dimensiuni diferite, în funcție de configurația spațiului existent. Stelajele, cel mai

mult utilizate, au lățimea de 1,4 m, înălțimea scândurilor laterale de 20 cm iar distanța între stelaje de 60-70 cm. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Așezarea în biloane

Se practică în sistemele clasice de cultură a ciupercilor. Biloanele au lățimea la bază de 50 cm, în partea superioară 20 cm iar înălțimea de 35 cm.

În spațiile mai reci sau în cele relativ uscate biloanele pot avea dimensiuni mai mari (70/30/50 cm). Biloanele se pot modela cu ajutorul unor tipare de scândură, având formă de prisme trapezoidale în care se așează compostul. Se tasează, apoi prin răsturnare, se golesc la locul de cultură. Pentru a preveni împrăștierea compostului acesta se așează la tipare, în straturi succesive fiecare strat tasându-se ușor cu scândură. Biloanele pot fi dispuse câte unul, perechi sau chiar câte 3 alăturate, cu distanțe de 50-60 cm. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Indiferent de modul de așezare, necesarul de compost este de apeoximaativ 100 kg/m2.

4.4.ÎNSĂMÂNȚAREA, INCUBAREA ȘI GOBTAREA

Însămânțarea este metoda lucrarea prin care miceliul este introdus în substratul nutritiv de cultură. Operația se execută numai după ce temperatura din substrat a scăzut sub 30 C menținându-se la 24-250C înainte de a administra miceliul în vederea încorporării lui se vor executa următoarele lucrări (figura 4.4.1):

– se vor controla straturile sau sacii (să nu prezinte mucegaiuri sau diferiți dăunători) dacă se depistează focare, se tratează după caz;

– se face o afânare a substratului în vederea creării condiților pentru o încorporare mai uniformă a miceliului. (Ioana Tudor, 2014).

Pentru însămânțarea substratului se folosește miceliu granulat , produs în condiții sterile, după o tehnologie specifică în laboratoarele de producere a miceliului. Miceliul se livrează în pungi de polietilenă de 500-1000 g. Păstrarea se poate face o perioadă scurtă întru-un spațiu răcoros (pivniță). Pentru o perioadă mai lungă păstrarea este posibilă, în camere frigorifice, la o temperatură de +1…..+30C. În acest caz înainte de a fi folosit la însămânțare miceliul se va aduce lent la o temperatură de 24-250C. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Însămânțarea substratului are loc după ce temperatura a coborât sub 300C și se stabilizează în jur de 280C. Dacă se însămânțează când temperatura substratului este mai mare

de 300C, capacitatea de incubație a miceliului scade mult și poate fi distrus. Practic, însămânțarea este bine să fie efectuată în prima sau a doua zi după introducerea compostului. Trebuie evitată prelungirea acestei perioade pentru a preveni infestarea substratului cu alte ciuperci, diminuarea umidițății substratului. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Umiditatea substratului trebuie să fie între 65-68%. Dacă umiditatea este scăzută nu sunt condiții pentru incubație iar dacă este prea mare miceliul putrezește. În cazul unei umidități

scăzute se poate pulveriza apă (cu temperatură de 24-250C) iar dacă este prea ridicată se lasă câteva zile să se zvânte.

În vederea însămânțării, miceliului se scoate din pungi, după o prealabilă dezinfectare a mâinilor cu ssoluție de bromocet 2% și se sfîărâmă ușor particulele aglomerate fără a distruge filamentele meceliene existente pe pericarpul boabelor de grâu. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Indiferent de modul de așezare a substratului se folosește o cantitate de miceliu de 500-600g/m2, care trebuie repartizat cât mai uniform pe suprafață sau în masa compostului.

Figura 4.4.1. Însămânțarea în cultura clasică

(sursă: https://www.botanistii.ro)

Tehnica de însămânțare

Este diferită în funcție de modul de așezare a compostului. Când compostul este eșezat în straturi, miceliului se împânzește uniform la suprafața stratului, apoi se încorporează în masa de compost, până la 10-12 cm. Încorporarea miceliului se poate realiza manual prin prinderea compostului cu mâna urmat de o răsucire sau se folosește o furcă cu colți întorși. În ciupercăriile industriale încorporarea miceliului se poate face cu o freză acționată electric, realizând spre mijlocul stratului o suprafață puțin bombată și se tasează ușor cu un bătător din lemn (scândură).

Dacă compostul este așezat în lăzi sau în saci se poate administra întreaga cantitate de miceliu (care corespunde suprafeței respective) după așezarea compostului, urmată de amestecare și tasare sau se administrează fracționat, în 2-3 etape, pe măsură ce se așează compostul (figura 4.4.2).

După încorporarea miceliului și după ce s-a efectuat tasarea compostului, se împrăștie la suprafața straturilor aproximativ 5-10% din cantitatea de miceliu folosită la însămânțare (miceliu de control) și se acoperă apoi cu hârtie poroasă (hârtie de ziar) pentru a preveni pierderea apei din substrat (figura 4.4.3).

Înainte de așezarea hârtiei de ziar se prăfuiește stratul de cultură cu Zineb, Diathane sau Captan (1 g/m2), pentru a preveni apariția diferitelor mucegaiuri. După însămânțare se curăță pardoseala de resturile de compost și se spală cu apă.

Figura 4.4.1. Compost cultivat cu miceliu

(Sursă: www.agaricus.ru)

Figura 4.4.3. Miceliu care crește pe suprafața compostului acoperit cu hârtie

(Sursă: www.agaricus.ru)

Perioada de incubație

După însămânțarea substratului urmează o perioadă de incubașie care durează 14-20 zile, timp în care miceliul împânzește substratul de cultură sub forma unie pâsle fine, de culoare albă. În acastă perioada temperatura în compost trebuie să fie menținută la valori de 24-260C, iar în atmosferă 20-240C, cu variații maxime de +20C. Existența unor variații mai mari de temperatură determină o împănzire neuniformă sau chiar prelungirea acestei perioade cu repercusiuni asupra producției de ciuperci. (Dănuț N. Măniuțiu, 2013).

Umiditatea substratului se menține la valori de 65-68% iar umiditatea atmosferică la 85-90%. Pentru aceasta hârtia de ziar, așezată pe straturile de cultură, se va menține tot timpul umedă, prin pulverizarea repetată a apei (2-4 ori/zi). În vederea asigurării unei umidități atmosferice ridicate se vor stropi cu apă pereții și pardoseala locului de cultură, acesta mentinându-se tot timpul umedă. (Dănuț N. Măniuțiu, 2013).

Ventilația (naturală sau dinamică) nu trebuie să fie prea intensă în această perioadă, pentru a preveni scăderea rapidă a umidității.

Pentru asigurarea unei stări fitosanitare corespunzătoare se fac tratamente preventive repetate cu formalină 0,5%, Omite 30 W, Nogos 50 EC, Thiodan 35 EC, sau Tedion V-18 0,2 %. Tratamentele se fac la interval de două zile, alternând produsele de la un tratament la altul.

După 14-20 zile de la însămânțare, în funcție de condițiile de microclimat asigurate, miceliul împânzește în întregime substratul de cultură, sub forma unei pâsle alb-cenușii.

Pregătirea amestecului de pământ și acoperirea substratului (gobtarea)

Acoperirea substratului cu amestec de pământ este lucrarea obligatorie în tehnologia de cultură a ciupercii albe și se numește și gobtare. Lucrarea constă în acoperirea substratului de cultură cu un amestec de pământ, în grosime de 3-4 cm și are rolul de a asigura condiții optime pentru formarea fruntificațiilor ciupercii. (Apahidean și Apahidean,2004).

Pentru o suprafață de cultură de 100m2 sunt necesari 4 m3 de amestec format din 40% trubă neagră, 40% turbă brună, 10% nisip și 10% carbonat de calciu.

Turba brună trebuie să aibă umiditatea de 40-60% și să nu provină din straturile inferioare, unde concentrația de săruri este prea ridicată.

Turba neagră, cu umiditatea de 40-60%, trebuie să fie bine mărunțită.

Nisipul de râu se recoltează din zone nepoluate având o granulație de 2 mm până la 4-5 mm care să imprime amestecului de pământ o bună permeabilitate.

În cazul în care posibilitățile de procurare a turbei sunt mai reduse acesta poate fi înlocuită la o proporție de 50% cu pământ de țelină, cu textură ușoară sau mijlocie, recoltat din lucerniere sau pajiști,cu condiția să fie bine structurat și se sporește cantitatea de nisip la 20-25%.

Înainte de amestecare componentele se mîrunțesc și se cern obligatoriu. Se corectează apoi pH-ul prin adăugare de carbonat de calciu până se ajunge la valori de 7,4-7,6.

Pentru realizarea unui pH corespunzător se adaugă carbonat de calciu fără a depăși însă 10% din greutatea amestecului. Pentru a preveni această situație se amestecă turbă brună cu turba neagră care de obicei are pH neutru.

Amestecul de pământ se dezinfectează obligatoriu fie termic (600C timp de 5-6 ore), fie chimic prin tratare cu formalină 40% (1,5-2 l în 30 l apă/m3 amestec). Dezinfecția cu formalină se face cu 10-14 zile înainte de folosire și după dezinfecție se ține acoperit cu folie de polietilenă, timp de 5-7, zile la temperatură de peste 150C, după care se lopătează pentru aerisire. Umiditatea finală a amestecului de acoperire trebuie să fie de 68-70%.

Momentul optim pentru acoperirea substratului cu amestec de pământ este după 12-14 zile de la însămânțare, după ce miceliul a împânzit aproape în întregime substratul de cultură.

Înainte de acoperire, după înlăturarea hârtiei de ziar, se elimină eventualele boabe mucegăite și se prăfuiește zona afectată cu Zineb, 1 g/m2 (sau Dithane).

Pentru a realiza o grosime uniformă a stratului de pământ pe toată suprafața de cultură, peste compost se așează șipci de lemn (câte 2 sau 3 dispuse paralel) cu lățimea de 3-4 cm peste care se nivelează apoi amestecul și se va tasa ușor.

Pe biloane amestecul de pământ se așează cu mâna începând de la bază spre vârf și se tasează cu mâna sau cu un bătător de scândură. După aoperirea cu amestec de pământ suprafața stratului se prăfuiește cu Dithane 1 g/m2, pentru a preveni apariția mucegaiurilor.

Amestecul de acoperire are rol inportant în formarea primordiilor de fructificare. Fără strat de acoperire ciupercile nu se formează sau apar într-un număr foarte redus.

Prin acoperirea stratului de compost se crează condiții care să favorizeze fructificarea (concentrația de CO2, microclimatul, activitatea bacteriană). Este foarte important ca amestecul de pământ folosit la acoperire să aibă o capacitate bună de absorție a apei pentru a putea fi un adevărat rezervor de apă în faza de creștere a ciupercilor. În lipsa amestecului de acoperire ciupercile nu se pot menține în poziție verticală. Amestecul de pământ determină realizarea în substratul de cultură a unei concentrații de CO2 de aproximativ 2%, ceea ce permite dezvoltarea miceliului și asigură trecerea miceliului din faza vegetativă în cea de fructificare. (Apahidean și Apahidean, 2004).

4.5. LUCRĂRI DE ÎNTREȚINERE A CULTURI DUPĂ GOBTARE

Lucrările de întrținere a culturii după gobtare constau în asigurarea condițiilor de microclimat, acoperirea stomatelor miceliene și scarificarea precum și combaterea bolilor și dăunătorilor.

Asigurarea condițiilor de microclimt

În primele 8-9 zile după acoperire se asigură în spațiul de cultură 20-220C, apoi în a doua săptămână 18-200C iar în a treia săptămână 15-160C. Temperatura în substrat trebuie menținută la valori de 20-220C.

Umiditatea atmosferică se menține la nivele de 85-90% prin udarea repetată a pereților, a pardoselei și prin pulverizarea apei pe straturile de cultură. Se aplică în general cantități mici de apă, 50-100 cm3/m2 la o stropire. Până la apariția butonilor de fructificare amestecul de acoperire se menține la o umiditate de 70%. Excesul de umiditate este dăunător deoarece poate să determine putrezirea miceliului, iar o umiditate prea scăzută sre ca urmări prelungirea perioadei până la apariția ciupercilor. Pentru evitarea acestor situații cultivatorul trebuie să verifice periodic starea de umiditate a substratului, lucru care se poate face prin așezarea palmei

pe substrat și dacă se simte că pământul este jilav și umezește ușor palma, înseamnă că umiditatea este corespunzătoare. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Dacă amestecul de acoperire se zvântă prea repede după udare înseamnă că ventilația este intensă și trebuie luate măsuri pentru diminuarea acsteia.

Pentru a preveni scăderea temperaturii în substratul de cultură udările trebuie făcute cu apă condiționată (18-200C).

Pentru a preveni creșterea concentrației aerului în bioxid de carbon, la valori de peste 0,03%, este necesară o ventilație corespunzătoare a spațiului de cultură. Pentru aceasta trebuie să se asigure, în primele 5-6 zile după acoperire, 1,5-2 m3 aer/m2/h, apoi în următoarele 4-6 zile 2-2,5 m3/m2/h, la apariția butonilor 3-4 m3/m2/h și în perioada de recoltare 5-6 m3/m2/h, în timpul valului de recoltare și 4 m3/m2/h, în perioadele dintre valuri. (Apahidean și Apahidean, 2004).

În perioada de butonizare se va evita o ventilație prea intensă deoarece nu se mai formează ciupercile. Pentru a verifica modul de executare a ventilației se aprinde o lumânare la suprafața straturilor și dacă flacăra pâlpâie înseamnă ca ventilația este prea puternică.

Din momentul în care au apărut butonii de fructificare la suprafață straturilor se intensifică udările pentru a favoriza o dezvoltare normală a ciupercilor. Astfel în prima zi se aplică 0,5 l apă/m2, în ziua a doua 1,0 l/m2, în ziua a treia 1,5 l/m2 iar în ziua a patra 1,5-2 l/m2, după care urmează recoltarea. În perioadele dintre valuri se revine la regimul normal de 100-150 cm3/m2 la o udare.

Pentru formarea unui kg de ciuperci sunt necesari aproximativ 2 l de apă, din care un litru este absorbit de ciuperci iar unul se ppierde prin evaporare.

Acoperirea stromelor miceliene

Apar uneori la suprafața straturilor sub forma unor filamente compacte, se face un strat subțire de amestec de pământ care are aceeași compoziție ca și cel folosit inițial și a fost dezinfectat în prealabil.

Aplicarea scarificării

Se realizează cu scopul de a rupe cordoanele miceliene și pentru stimularea fructificării precum și pentru a evita apariția ciupercilor în buchete. Lucrarea se face în momentul în care 1/3 din stratul de acoperire a fost împânzit de către miceliu (în ziua a 9-a sau a 10-a de la

acoperirea cu pământ) folosindu-se o scândură în care s-au bătut cuie scurte, se 1-2 cm, cu care se zgârie stratul de pământ.

Combaterea bolilor și dăunătorilor

În cursul perioadei de cultură ciupercile pot fi atacate de viruși, bacterii și ciuperci parazite care pot afecta diferite porțiuni de ciuperci.

Principalele condiții care favorizează apariția bolilor în cultura ciupercilor sunt: umiditatea prea ridicată a amestecului de pământ, lipsa ventilației corespunzătoare, temperaturi prea ridicate, lipsa igienei culturale, neîndepărtarea resturilor de ciuperci rămase după recoltare.

Prevenirea și combaterea bolilor se face prin prăfuirea stratului de acoperire cu Zineb 1 g/m2. Se aplică tratamente cu formalină 0,5%, în cantitate de 50-100 cm3/m2 de 2-3 ori până la apariția butonilor de fructificare. Între valurile de producție se fac tratamente cu Benomyl (Fundazol, Benlate) 0,15-0,2%. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Pentru prevenirea și combaterea dăunătorilor specifici culturii ciupercilor (țânțari, musculițe, acarieni) care pot să compromită producția se asigură în primul rând o igienă riguroasă, atât în spațiul de cultură cât și în afara acestuia. Se va evita depozitarea în apropierea ciupercăriei a compostului vechi, a resturilor de la cipercile recoltate, a platformelelor de gunoi sau compost. Pentru a preveni pătrunderea dăunătorilor din exterior, gurile de aerisire sau ferestrele vor fi protejate cu plase de tifon. În timpul perioadei de recoltare vor fi evitate temperaturile mai mari de 170C, deoarece la temperaturile mai scăzute activitatea de reproducere a dăunătorilor este mai redusă. (Apahidean și Apahidean, 2004).

Se fac tratamente preventive și curative cu produse specifice. Astfel, după acoperire se face un tratament cu Carbetox 50 CE 0,5%. La apariția dăunătorilor se poate administra Tedion V-18 (Nogos 50 EC, Onevos 25 CE) 0,2%, Actellic 50 EC 0,2-0,4%.

În timpul perioadei de recoltare, tratamentele cu insecto-fungicide trebuie aplicate între

valurile de producție pentru a preveni contaminarea ciupercilor cu diferite reziduuri toxice.

Pentru a preveni compromiterea culturii sau diminuarea producției, datorită atacului de boli și dăunători, cultivatorul trebuie să acorde o atenție deosebită atacului de boli și dăunători, cultivatorul trebuie să acorde o atenție deosebită acestei probleme și să aplice pe tot parcursul fluxului tehnologic toate măsurile preventive și curative de combatere menționate. (Apahidean și Apahidean, 2004).

4.6 RECOLTAREA, CONDIȚIONAREA ȘI

VALORIFICAREA CIUPERCILOR

Momentul recoltării poate fi determinat cu ușurință de către cultivator, deoarece corespunde cu începutul apariției velumului, când marginea pălăriei este puțin distanțată de picior. Pentru a putea fi valorificate cu prețuri maximale, ciupercile se recoltează cu velumul în curs de apariție, pălăria închisă, piciorul puțin alungit, în așa fel ca lungimea piciorului să fie de două ori mai mică decât diametrul pălăriei. Dacă cultivatorul de ciuperci nu va executa recoltarea în această fază tehnologică, ci mult mai târziu, când velumul se va rupe, iar pălăria va începe să se deschidă, atunci ciupercile nu vor mai putea fi valorificate cu prețuri maxime (figura 4.6.1 și 4.6.2). (N. Mateescu, 1982).

Recoltarea se execută și în funcție de condițiile de temperatură din localul de cultură. Astfel, la temperatura de 120C, faza de apariție a velumului este atinsă după 2-3 zile, iar la temperatura de 13-140C, intervalul se va reduce la două zile, pentru ca la 160C să fie o singură zi. O ciupercă nerecoltată la maturitatea comercială atrage după sine o triplă pierdere: prețul va fi cu 20-40% mai mic, din substrat se vor consuma cantități importante de substanțe nutritive, cunoscând faptul că pentru 1 kg de ciuperci sunt necesare 200 g substanță uscată din substratul de cultură și greutatea ciupercilor va scădea prin evaporare, țesutul devenind lax (figura 4.6.3). (N. Mateescu, 1982).

Figura 4.6.1. Apariția ciupercilor, în primul val, la cultura pe stelaje

(Sursă: Alexandru S. Apahidean, 2012)

Figura 4.6.2. Început de recoltăre

(Sursă: https://www.amazon.co)

Figura 4.6.3. Cultura de ciuperci în faza de recoltarea

(Sursă: http://www.cecildaily.com)

Pregătirea recoltării

Pentru a putea executa în bune condiții această lucrare, este necesar ca să pregătim din timp utmatoarele:

– cuțitașe cu lamă inoxidabilă pentru tăiatul bazei piciorului ciupercii;

ambalaje de diferite tipuri pentru livrare;

– mănuși subțiri de cauciuc, pentru a proteja suprafața ciupercii;

– găleți PVC sau tablă emailată, pentru complectarea porțiunilor tăiate; tot în astfel de găleți se vor colecta, în urma recoltării, „buturugile” și ciupercile muiate sau pătate;

– înainte de executarea recoltării, straturile nu vor trebui să fie udate, deoarece în momentul recoltării, stratul acoperitor, fiind umezit, cedează, lăsând să se desprindă porțiuni cu porțiuni cu primordii și butoni de fructificare;

Recoltarea se face prin apucarea ușor a ciupercii de pălărie, pentru a nu provoca leziuni și apoi răsucirea ei. La baza piciorului ciupercii va rămâne puțin miceliu și amestec de acoperire, care se va tăia cu un cuțitaș inoxidabil. Tăieturile vor fi colectate în găleți sau alte recipiente, folosite numai pentru această operație.

Ciupercile apărute în buchete se vor recolta separat, cu o mână se țin prin apăsare ușoară ciupercile vecine, iar cu cealaltă se desprind ciupercile care se vor recolta.

Când ciupercile apar pe postamente miceliene, denumite stânci după recoltare, acestea se vor scoate din amestecul de acoperire.

Ciupercile recoltate sunt plasate în lădițe de lemn sau PVC, cu care se vor dirija fie spre preambalare, fie direct spre livrare.

Recoltarea ciupercilor cere multă experiență, un bun cutivator poate numai printr-o singură mișcare a mâini să recolteze 3-5 ciuperci.

Cantitatea recoltată de un singur celegător depinde, pe lângă îndemânare, și de alți factori existenți în spațiul de cultură: spațiul dintre straturi, lățimea straturilor, lumina, precum și de densitatea ciupercilor pe strat și greutatea specifică a ciupercilor.

Ciupercile pot fi de talie mare, mijlocie și mică. Ciupercile de talie mare au diametrul pălăriei mai mare de 45mm, la kg vor intra cca 30 bucăți; la cele de talie mijlocie diametrul pălăriei va fi de 30-45mm, la kg sunt cca 60 bucăți; iar pentru cele de talie mică, cu diametrul pălăriei sub 30 mm. Un kg are cca 180 bucăți de ciuperci. (N. Mateescu, 1982).

Un randament mediu de ciuperci recoltate în țara noastră este de 7-8 kg, ceea ce într-un program normal de lucru va însemna 60 kg ciuperci.

Creșterea cantității de ciuperci recoltate pe oră este în funcție de mai mulți factori:

– lumina suficientă în spațiul de cultură (în această direcție lămpile portative nu pot contribui la o creștere a randamentului de cules). Foarte bune în această direcție s-au dovedit a fi punctele luminoase fixe;

– scările care se atașează la stelaje sau la cultura în lăzi, pentru a ajunge în zona de recoltare. Scările suspendate și cu mobilitate pe role s-au dovedit a fi cele mai bune pentru cultura monozonală;

– deplasarea lăzilor și ustensilelor pentru cules;

Randamentul de cules poate fi maxim, peste 12 kg/oră în cultura compactă a ciupercilor, când pentru recoltate sunt folosite linii de recoltare deservite de 18, 24, 36 de muncitori, în funcție de capacitatea ciupercăriei. Linia de recoltare este aprovizionată cu: lăzi de recoltare, buncăr pentru ciupercile recoltate, amestec de acoperire pentru acoperirea suplimentară necesară în urma recoltării, buncăr pentru deșeurile provenite din recoltă (cotoare), buturugi, ciuperci înmuiate, precum și dispozitiv de udare automată și administrarea pesticidelor pe suprafața lăzilor de cultură. (N. Mateescu, 1982).

Sortarea și ambalarea ciupercilor

Sortarea ciupercilor pe calități comerciale reprezintă o lucrare care va trebui să se execute în mod obligatoriu la fiecare recoltare, pentru ca valorificarea să fie eficientă.

Sortarea în momentul recoltării se practică atât în culturile clasice cât și în cele intensive. Pentru executarea acestei operații se va proceda astfel:

– vor exista 1-3 lucrători, care fiecare separat, vor recolta ciupercile pe calități comerciale (extra, I a II-a);

– un lucrător va folosi 2-3 ambalaje, în care va pune ciupercile recoltate pe calități;

Pentru sortarea ciupercilor se va folosi Standardul de stat în vigoare nr. 7280/1973, care precizează condițiile tehnice a celor trei calități comerciale folosite în țara noastră.

Ciupercile se împart, după modul de prezentare a piciorului, în două grupe:

– ciuperci netăiate:partea inferioară a piciorului n-a fost tăiată;

– ciuperci tăiate: partea inferioară a piciorului s-a tăiat perpendicular pe axul longitudinal al ciupercii;

Ciupercile din aceste două grupe se împaer în funcție de deschiderea pălăriei în două grupe:

– calitatea extra – ciuperci cu pălăria închisă;

– calitatea I și a II-a – ciuperci cu pălăria deschisă, plană sau recurbată;

Tabelul 4.6.1.

Criterii de calibrare a ciupercilor în raport cu

diametrul pălăriei și lungimea piciorului

(N. Mateescu, 1982)

În funcție de calitatea lor, ciupercile se ambalează și se livrează pe categorii de calitate: extra, I și a II-a.

Criteriile de calitate a ciupercilor sunt (tabelul 4.6.1).

Calibrarea este obligatorie pentru ciupercile de calitate extra, cu piciorul tăiat și netăiat și facultativă pentru ciupercile netăiate de claitatea I, a II-a, prezentate în ambalaje mai mari de 1 kg.

În culturile cu suprafață mică, executate în sistemul clasic, ciupercile sortate pe calități sunt trimise pentru valorificarea în stare proaspătă în cutii de carton, lădițe de lemn sau PVC, care nu au fost folosite în alte scopuri (figura 4.6.4). De preferință noi sau numai cu această destinație.

În culturile intensive sau cele semiintensive, pe suprafețe mari, ambalarea ciupercilor sortate se face după executarea recoltării în lunii de ambalare, în cutii de carton sau poliestilen alb sau divers colorat, în pungi de poliestilenă sau din hârtie.

Este cunoscut faptul că ciupercile sunt destul de perisabile și nu permit manipulări repetate prin trecerea dintr-un ambalaj în altul. Pentru ambalare se folosesc:

– ambalaje mari (coșuri, lădițe), cu capacitatea de 8-12 kg. Ciupercile se așează cât mai strâns;

– ambalaje mici, cu capacitatea de 500 g până la 2 kg. Ciupercile se dispun în mod asemănător și de regulă cu pălăriile în sus, în momentul recoltării. Această prezentare este mult mai atractivă pentru consumator, decât vânzarea ciupercilor direct în ambalaje mari.

La așezarea ciupercilor în ambalaje, pe lângă calibrare și calutate comercială, se ține seama și de culare: albă, crem sau brună.

Figura 4.6.4. Valorificarea ciupercilor pentru consum în stare proaspătă

(Sursă: http://www.phillipsmushroomfarms.com)

Nivelul producției de ciuperciile

În sistemul clasic (gospodăresc) 6-8 kg/m2 și 10-12 kg/m2 în sistemul industrial (pentru un ciclu de cultură).

După recoltare se curăță straturile de resturile rămase după desprinderea ciupercilor dar și de ciupercile mici îngălbenite, apoi se complectează cu amestec de pământ dezinfectat și se udă. Între valurile de producție se continuă aplicarea tratamentelor cu insecto-fungicide. (Alexandru S. Apahidean, 2012).

Păstrarea ciupercilor până la livrare

Din cercetările executate în țara noastră a reieșit că ciupercile și-au păstrat calitatea de 3 zile, la temperatura de 00C. Astfel, fermitatea structotexturală a fost mai mare de cca 1,4 ori față de cele păstrate la 180C.

Pierderile în greutate și deschiderile velumului la ciupercile păstrate în vrac, la umiditatea relativă de 85% și la diferite temperaturi, sunt date în tabelul 4.6.2.

Dinamica pierderilor în greutate a ciupercilor mari la temperatura de 00C a fost de 6,6% după 2 zile, 9,1% după 3 zile, 11,6% după 14 zile și 13,6% după 5 zile.

La păstrarea ciupercilor tot la aceste temperaturi, însă ambalte în pungi de poliestilenă, s-a produs o acumulare de bioxid de carbon, provenită din respitație (10,5-15,7%), care a facut să scadă pierderile atât în greutate a ciupercilor cât și procesul de ciuperci cu velumul deschis.

Referitor la ciupercile ambalate în pungi de poliestilenă, au reieșit următoarele perioade maxime de păstrare, în funcție de temperatură: 60C – 3 zile, 80C – 2 zile, 180C – 1 zi.

Dacă ciupercile ambalate în lăzi de PVC sunt acoperite cu folie de poliestilenă, se pot păstra la temperatura de 20C timp de 6 zile.

Industrializarea ciupercilor prin conservare ocupă un volum apreciabil din producția

totală mondială

Tabelul 4.6.2

Pierderile în greutate a ciupercilor în funcție de temperaturile de păstrare

pe o perioadă de 3 zile în vrac (N. Mateescu, 1982)

Bibliografie

1. Ainsworth G. C.–1976, Introduction to the histotz of mzcologz, Cambridge Univ.Press.

Al. S. Apahidean, Maria Apahidean – 2004, Cultura legumelor și ciupercilor, Ed. Academicpres, Cluj-Napoca.

3. Balázs Sándor – 1973, Gombatermesztés – Mezögazdasági kiado, Budapesta.

4. Chang S.T., K. Mshigeni – 2001, Mushrooms and human health: their growing significance as potent dietarz supplements.

5. Delmas, J. – 1973, Valeur alimentare du champignon de couche, Bull. de la Fed. Nat. de Sznd. Agricol. de cultiv. de champignons.

6. Ioana Tudor- 2014, Manualul cultivatorului de ciuperci comestibile – Eddiția a III-a Revăzută și adăugită, Ed. Blassco.

7. Kotwaliwale N., P. Bakane, A. Verma – 2007, Changes in textural and optical properties of ozster mushroom during hot air drying.

8. Mateescu N. – 1982, Producerea ciupercilor, Ed. Ceres, Cluj-Napoca.

9. Partensie ST., GH. Bănică – 1983, Tehnologia produceri ciupercilor cultivate din speciile Agaricus și Pleurotus, DGEH, București.

9. Petre M., -2006, Manualul de utilizare a biotehnologiilor ecologice de cultivare a ciupercilor comestibile, Ed. Didactică și Pedagogică R.A. București.

10. Radu Gadei – 1999, Cunoașterea, recunoașterea și căutarea celor mai cunoscute specii de ciuperci, Ed. ALL.

11. Ruxandra Ciofu și colab. – 2004, Tratat de legumicultură, Ed. Ceres, București.

***http://agrointel.ro

***https://www.alamy.es

***https://www.amazon.com

***http://blog.seretransilvania.ro

***https://www.botanistii.ro

***http://www.cecildaily.comcraiova

***http://www.csid.ro

***http://en.agaricus.ru

***https://www.exquis.ro

***http://www.gds.ro

***https://gluckspilze.com

***http://www.mykoweb.com

***http://www.phillipsmushroomfarms.com