1.1. Înotul – disciplină sportivă ……………………………………………………………………………………..2 1.2. Înotul -… [307030]

CUPRINS

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

1.1. Înotul – disciplină sportivă ……………………………………………………………………………………..2

1.2. Înotul – sport de primă importanță în contextul olimpic ……………………………………………..6

1.3. Motivația lucrării …………………………………………………………………………………………………..7

1.4. Scopul lucrării ………………………………………………………………………………………………………7

1.5. Importanța lucrării …………………………………………………………………………………………………8

1.6. Sarcinile cercetării …………………………………………………………………………………………………8

1.7. Ipoteza lucrării ………………………………………………………………………………………………………8

CAPITOLUL 2. ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA ÎNOTULUI

Istoricul înotului ……………………………………………………………………………………………………10

2.2. Înotul ………………………………………………………………………………..16

CAPITOLUL 3. PARTICULARITĂȚI NECESARE PRACTICĂRII ÎNOTULUI

Scurt istoric al evoluției tehnicii de înot ……………………………………………………………………23

Particularități biomecanice ale tehnicii procedeului fluture…………………………………………27

Particularități biologice și psihologice ale creșterii și dezvoltării copiilor ……………………..34

Particularitățile învățării înotului la copii ………………………………………………………………….39

CAPITOLUL 4. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

Tehnica stilului fluture ……………………………………………………………………………………………42

Tehnica startului …………………………………………………………………………………………………….50

Tehnica întoarcerilor ………………………………………………………………………………………………52

Metoda învățării și perfecționării stilului fluture…………………………………………………………54

CAPITOLUL 5 FUNDAMENTAREA PRACTICĂ A LUCRĂRII

Culegerea și sistematizarea principalelor grupe de exerciții………………………………………….63

Stabilirea principalelor grupe de exerciții…………………………………………………………….63

CAPITOLUL 6. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Concluzii și propuneri …………………………………………………………………………………………….93

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………..96

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

1.1. [anonimizat], [anonimizat], maratonul nautic etc. Baza naturală o constituie însă activitatea de înot și fără a [anonimizat]. Specialiștii fac o primă delimitare în clasificarea activității legate de înot astfel:

a) Înotul recreativ (popular) – activitate de recreere și destindere în timpul liber. Include scăldatul, înotul de agrement, săriturile cu caracter comic, ce completează adesea programele festive de natație, fiind deosebit de spectaculoase. După o zi de muncă, prin înot organismul beneficiază de destindere necesară, de deconectare după diverse solicitări, putând fi practicat la vârste diferite. Acțiunea reconfortantă a înotului poate fi resimțită și de cei aflați la vârsta a treia dacă este practicat în condiții moderate, sub o atentă supraveghere medicală, contribuind la menținerea sănătății și implicit la prelungirea vieții. Înotul, asociat cu ceilalți factori naturali: aer, soare, determină obținerea unei stări de confort fizic, că răspuns de adaptare mai rapidă a organismului la anumiți stimuli.

b) Înotul de întreținere – activitatea de întreținere, răspunde sarcinilor comenzii sociale, de a asigura prin înot ridicarea unor indici funcționali sau de a dezvolta calitățile motrice de bază necesare unei dezvoltări fizice armonioase.

Acest lucru este posibil prin însumarea rezultatelor acțiunii mai multor factori interni și externi, realizate după un progres legic. Predispozițiile ereditare, stimulii neuroendocrini ca factori interni, alături de condițiile de igienă, regim de viață, alimentație, microclimat, climă, ca factori externi, condiționează nivelul dezvoltării fizice a individului. Ca urmare, în vederea atingerii scopului propus activitatea înotului de întreținere se va asocia cu dirijarea acestor factori asupra cărora putem acționa.

Astfel, se explică posibilitatea practicării înotului în condiții mai puțin prielnice, de apă rece. Asemeni popoarelor nordice care s-au adaptat în mod treptat cu temperaturile joase, prin modificări tardive intervenite se realizează ceea ce numim călirea organismului. Aceasta presupune diminuarea restituirilor de căldură, prin reducerea la minimum a schimbului de substanțe energetice. De asemeni, obiceiul ortodox de "scoatere a crucii din apă" în zilele de ianuarie la marea sărbătoare religioasă Boboteaza, poate fi efectuat fără riscuri, numai de cei pregătiți în acest sens.

Înotul de întreținere poate fi asociat și cu alte mijloace utilizate cu același scop sanogenetic. Este vorba de vorba de masaj, duș, saună a căror durată și alternanță se va realiza după un program bine stabilit.

c) Înotul terapeutic – cuprinde acele modalități de practicare a înotului în scopul recuperării sau ameliorării funcționale a unor aparate sau sisteme, în strânsă dependentă cu gravitatea afectării lor. Faptul că mediul acvatic permite efectuarea mișcărilor în condiții ușurate față de mediul obișnuit, îl recomandă în obținerea unor rezultate mult mai rapide.

Mijloacele cele mai utilizate se adresează în primul rând aparatului locomotor, în scopul recuperării funcțiilor în urma unor traumatisme, de ameliorare a lor în cazul handicapaților, sau de combatere a unor deficiențe de postură (scolioze, cifoze, lordoze), ce apar în special la copii în perioada prepubertară. Structurile de exerciții bine localizate la nivelul fiecărui segment, articulație, regiune, lanț muscular, asociate cu materiale ajutătoare contribuie la realizarea obiectivului propus.

În general, datorită faptului că aceste afecțiuni limitează mișcările, iar mijloacele adoptate se efectuează din poziții statice, necesită ca temperatura apei să fie mai ridicată (28-30°), în vederea obținerii unei mai bune relaxări musculare și deci o mai bună mobilitate articulară. Cunoscând influențele benefice ale înotului asupra marilor sisteme ale organismului, putem interveni prin mijloace proprii de combatere a insuficiențelor respiratorii (astm), a tulburărilor circulatorii cu predilecție pentru circulația venoasă{staze venoase, varice, disfuncții periferice, probleme coronariene) a tulburărilor neuro-psihice ușoare (debilitate, astenie). Prin reglarea funcției metabolice, asociate cu un regim alimentar adecvat, putem contribui la diminuarea deficiențelor de dezvoltare (obezitate, rahitism, debilitate fizică).

d) Înotul utilitar – include înotul subacvatic, salvarea de la înec, turismul și exploatările subacvatice, forme care stau la bază unor meserii. Coordonarea acestei activități pe plan internațional este realizată de către F. I. S. U., la noi fiind preluată de serviciul Salvamar, având caracter mult mai obștesc, rezumându-se doar la necesitatea asigurării salvării de la înec.

Înotul subacvatic face legătura dintre înotul propriu-zis și scufundare, utilizând un echipament adecvat, constând în costume de termo – protecție, labe, măști, ceasuri, busole, lămpi portative, centuri de lestare, centuri de salvare, batimetre pentru măsurarea adâncimii, precum și în unele cazuri, aparate speciale de respirat. Înotul subacvatic este utilizat în scopul exploatării mediului acvatic, a pătrunderii științelor în locuri mai puțin accesibile omului, în vederea efectuării unor expertize tehnice sau pentru repararea sau recuperarea unor nave naufragiate. El poate îmbrăca și formă competițională prin: înotul subacvatic de viteză care constă în parcurgerea, cu sau fără labe, a distanțelor de 15, 25m, 50m, în funcție de vârstă, orientarea subacvatică, tirul și vânătoarea subacvatică.

Salvarea de la înec presupune o pregătire prealabilă a celor ce doresc să facă acest lucru, dat fiind faptul că operațiunea de salvare necesită parcurgerea cronologică a unor etape, precum și dobândirea unor cunoștințe legate de primul ajutor și de metodele de reanimare. Înotul pentru salvare are o tehnică specială și se bucură de o atenție deosebită pe plan internațional, fapt confirmat de existența Federației Internaționale de Salvare, fondată în anul 1910, cu sediul

Pentru turism și exploatările subacvatice este absolut indispensabil cunoașterea scufundării, orientării și înotului subacvatic. Această complexitate le oferă un grad de dificultate sporit, dar care dă și satisfacții deosebite.

e) Înotul sportiv – oficial această ultimă componentă alcătuiește disciplina sportivă natație – cuprinde acele forme de practicare a înotului ce se încadrează în anumite regulamente privind modul de organizare a competițiilor, de înregistrare a rezultatelor, de stabilire a recordurilor, de întocmire a clasamentelor, reglementate pe plan internațional de F.I.N.A iar pe plan național de F.R.N. în cadrul ei desprindem: înotul sportiv, înotul de mare fond, înotul sincron, săriturile în apă și polo pe apă.

Din punct de vedere istoric, înotul debutează oficial în Anglia, în prima jumătate a secolului XIX, prin înființarea a primului club de înot. Activitatea se extinde și în 1874 când se înființează Federația engleză de înot amator. De asemenea în diferite țări încep să se organizeze primele campionate naționale: 1882 Germania, 1887-S.UA., 1888-Scoția, 1889-Austria, 1896-Ungaria, 1899-Franța. În 1908 se înființează F.I.N.A. (Federația Internațională de Natație Amatori), care a întocmit primul regulament internațional de înot cu reguli de stabilire, omologare a recordurilor, cu sisteme de alcătuire a calendarului internațional și de aprobare. a desfășurării competițiilor de amploare internațională (întreceri olimpice, mondiale, europene, panamericane, asiatice, balcanice).

Înotul sportiv se caracterizează prin parcurgerea unor distanțe de concurs cuprinse între 50 și 1500m, în diferite procedee tehnice, reglementate prin legile de întrecere. Conform regulamentului F.I.N.A., aceasta cuprinde probe la care se pot înregistra recorduri mondiale, în diferite competiții.

Întrecerile de înot se desfășoară în bazine de 25m și 50m. În scopuri propagandistice se pot organiza și competiții în bazine naturale, pe râuri, lacuri, canale.

Înotul de mare fond se desfășoară pe distanțe mai mari de 1500m, dar care nu se organizează în bazine de înot. La alegerea parcursului se vor avea în vedere concurenții existenți, puterea lor, temperatura apei – care în medie trebuie cuprinsă între 16-26°, precum și adâncimea ei minimum 1m. În timpul cursei înotătorii pot staționa pentru a primi susținătoare de efort, dar nu au voie să pășească. De asemenea nu au voie să utilizeze dispozitive care să le mărească viteza, anduranța sau flotabilitatea.

Înotul sincron, ca o legătură între înot și balet, cuprinde probele de înot artistic executate individual, în cuplu sau pe echipe de opt concurente. Mișcarea constă în efectuarea unor combinații de figuri, executate pe un fond muzical, însoțite de elemente de lumină. Programul prezentat cuprinde unul obligatoriu și unul liber ales. Aprecierea exercițiilor urmărește precizia, eleganța, ținuta, gradul de dificultate al mișcărilor și în cazul formațiilor sincronizarea concurentelor. La noi în țară, această disciplină a fost sporadic practicată, datorită costului mijloacelor audio-vizuale necesare, ce dau acea imagine de spectacol.

Săriturile în apă se desfășoară la trambulina elastică (l m și ) sau la platformă (, , 10m), constând în efectuarea în timpul fazei de zbor a unor figuri ce necesită un înalt grad de coordonare, ceea ce le conferă dificultatea execuției. Pentru fiecare execuție, potrivit gradului de dificultate al săriturii se acordă un coeficient, motiv pentru care executantul trebuie să anunțe în prealabil grupa din care face parte săritura. Aprecierile se fac prin note privind tehnica și grația mișcărilor.

Polo pe apă este un joc deosebit de spectaculos, practicat atât de băieți cât și de fete, asemănător handbalului, dar mult mai dificil datorită mediului în care se desfășoară. El pretinde din partea jucătorilor o bună pregătire fizică, asociată cu o tehnică deosebită în ceea ce privește mânuirea mingii. Echipele sunt formate din șapte jucători și patru rezerve, care pot fi introduse pe parcursul jocului în locul titularilor, Durata unui meci este de patru reprize a șapte minute pentru băieți și cinci minute pentru fete, cu pauză de două minute între ele. După fiecare repriză, echipele își vor schimba între ele spațiul de joc. Scopul jocului este de a introduce mingea în poarta adversă. Dacă la un meci se pretinde un rezultat definitiv, iar scorul este egal la finele celor patru reprize, se acordă o pauză de cinci minute, după care se desfășoară încă două reprize a trei minute cu pauză între ele. Se va continua sub această formă până la stabilirea rezultatului decisiv.

1.2. Înotul sport de primă importanță în contextul olimpic

Înotul este una dintre puținele ramuri sportive prezente încă de la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, care au avut loc în 1896. Dacă la începutul lui au fost un număr de 7 probe la bărbați și 2 la femei, astăzi s-a ajuns la un număr de 19 probe atât la masculin, cât și la feminin. Datorită numărului mare de probe pe care le are înotul sportiv, acesta reprezintă un sport de primă importanță în contextul olimpic. Astfel înotul împreună cu atletismul dețin 35% din numărul total al medaliilor olimpice, restul de 65% revenind celor 20 de discipline sportive.

Zi de zi aflăm din presa de specialitate despre performanțe sportive și recorduri care păreau greu de realizat. Cu mai bine de 60 de ani în urmă, celebrul Johnny Weissmuller coboară pentru prima dată sub bariera celor 60 de secunde pe 100m liber, performanță să fiind de-a dreptul senzațională pentru acea dată (8 iulie 1920). În următorii 34 de ani performanță este îmbunătățită cu 5" (1954-Richard Cleveland54"80), iar pentru următoarele 5" vor fi necesari numai 20 de ani. Câștigătorul "sutei" de , Jim Montgomery avea să fie primul înotător care coboară sub fantastica cifră de 50 de secunde-49"99, record ce se credea că va rămâne în picioare pentru mulți ani. N-au fost necesare nici trei săptămâni pentru că .A., Joty Skiner a dus recordul la 49"44.

Secretul rezultatelor uimitoare care se obțin constă în antrenamentul intensiv, împins până la limita rezistenței, înotătorul parcurgând anual până la 3000 – 3200km și depunând un efort ce se cifrează la 1000-1200 de ore de muncă.

1.3. Motivația lucrării

Înotul este una dintre manifestările motrice naturale care s-a născut odată cu omul. El a reprezentat pe parcursul dezvoltării sale un mijloc subordonat unor interese vitale, cum au fost sau sunt asigurarea existenței, salvarea vieții, înotul terapeutic, igiena. În paralel cu evoluția civilizației umane, înotul că disciplină sportivă a devenit o preocupare majoră, se perfecționează tehnica și devine un sport foarte răspândit. În același timp, caracterul igienic și recreativ, necesitatea de mișcare a omului contemporan, valențele educației, explică interesul de care se bucură în întreaga lume, fiind răspândit în aceeași măsură în rândul copiilor și a cetățenilor maturi.

Motivele care m-au determinat să abordez tema acestei lucrări constau în faptul că datorită apariției unor rezultate deosebite în înotul de performanță din țara noastră rezultate la competiții majore cum sunt Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, concursuri de Cupa Mondială, precum și cucerirea primelor titluri de Campioană Olimpică și Mondială prin Diana Mocanu (100m și 200m spate – Sidney 2000, respectiv 100m spate – Fukuoka 2001), m-am gândit că ar fi util să realizez o sistematizare a celor mai eficiente mijloace de inițiere, învățare și perfecționare a procedeului fluture.

Procedeul fluture este unul din cele mai grele procedee și am dorit în această lucrare să sistematizăm logic o serie de mijloace care să faciliteze învățarea acestuia, practicând înotul de performanță și fiind o bună cunoscătoare a procedeului fluture sper ca această lucrare să-mi fie de ajutor în viitoarea activitate profesională.

1.4. Scopul lucrării

Scopul lucrării constă în:

culegerea și sistematizarea principalelor mijloace de însușire a înotului în procedeul fluture în diferite faze ale instruirii (sau etape ale instruirii);

aprofundarea cunoștințelor teoretice și practice asupra tehnicii de înot fluture care prezintă următoarele probe: 50m, 100m, 200m și face parte din 200m mixt (primul procedeu), 400m mixt, 4xl00m mixt;

înregistrarea exercițiilor în vederea elaborării unui material metodic intuitiv necesar viitorilor studenți ai Facultății de Educație Fizică și Sport, instructorilor de înot și altor categorii de tehnicieni.

1.5. Importanța lucrării

Motivația lucrării, precum și scopul temei abordate au subliniat în mare măsură și importanța problematicii tratate.

Totuși, aș vrea să scot în evidență utilitatea unui material metodic care are calitatea de a sintetiza o problematică vastă care dacă ar trebui observată direct în procesul practic ar necesita un timp îndelungat petrecut pe marginea bazinului de înot.

Aș mai dori să atrag atenția că lucrarea se preocupă îndeaproape de toate detaliile tehnice ale procedeului de înot fluture, sintetizând aspectele importante și noutățile literaturii de specialitate.

1.6. Sarcinile cercetării

În vederea elaborării lucrării mi-am propus rezolvarea următoarelor sarcini:

studierea istoricului, apariției și dezvoltării tehnicii de înot fluture;

studierea particularităților biomecanice, biologice și psihologice ale copiilor care

sunt angrenați în practicarea înotului;

aprofundarea cunoștințelor și studierea tehnicii de înot fluture;

culegerea și sistematizarea exercițiilor și gruparea lor în concordanță cu etapele

învățării înotului;

elaborarea scenariului și înregistrarea video a exercițiilor și mijloacelor alese.

1.7. Ipoteza lucrării

Constatăm deseori că faza de inițiere la învățarea unui procedeu de înot sau altul este neglijată, aceasta făcându-se prin trecerea direct la faza de învățare propriu-zisă, ceea ce considerăm noi că reprezintă o greșeală metodică.

De asemenea, neutilizarea celor mai moderne și eficiente mijloace din practica și literatura de specialitate, reprezintă o frânare a activității din această frumoasă ramură sportivă iar acestea vor conduce la o slabă activitate de performanță și implicit rezultate modeste în marile competiții interne și internaționale.

Considerăm că prin utilizarea unei baterii de exerciții pregătitoare, formată din 12 grupe de exerciții (care vor fi descrise detaliat în această lucrare), pe parcursul unei perioade pregătitoare de circa 6-8 luni, acesta vor conduce la corecta învățare a procedeului fluture.

Astfel prin structurarea exercițiilor și a mijloacelor culese, propunem evidențierea rolului utilitar al acestor exerciții în învățarea acestui frumos dar deosebit de dificil procedeu, procedeul fluture.

CAPITOLUL 2. ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA ÎNOTULUI

2.l. Istoricul înotului

Înotul a fost în toate timpurile, în dezvoltarea omenirii, o necesitate de adaptare educativă, sanitară și igienică. În dependență de condițiile geografice, convingeri religioase, dezvoltarea economică și culturală, înotul se dezvoltă diferit la diferite popoare.

Înotul s-a născut odată cu omul și a constituit de la început o necesitate vitală pentru procurarea hranei, salvarea de la înec, efectuarea unor lucrări subacvatice etc.

Despre situația înotului în societatea primitivă nu există documente istorice relevante, care să ne dea informații cu privire la întinderea și aplicarea lui. Desenele aflate în peșteri în măsura în care sunt descoperite, sunt foarte primitive că să se poată trage concluzii convingătoare din ele. Locul înotului în societatea primitivă, este determinat în principal pe calea logicii sau prin analogie.

Omul primitiv s-a întreținut prin recoltarea hranei vegetale (vegetale), vânat și pescuit. Deseori în activitatea sa a fost necesar să aplice priceperea sa de a înota. El a folosit înotul și pentru autoapărarea sa. Este logic de presupus că locuitorii locuințelor lacustre puteau înota și își învățau copiii să înoate. Nu întâmplător omul s-a așezat pe malurile apelor.

Din informațiile cunoscute nu reiese cu claritate care au fost metodele de instruire și ce procedee de înot erau utilizate în acele timpuri. Mikyuho Makiai, amintește de folosirea nucilor de cocos la instruirea copiilor în înot. Din cauza că, coordonarea încrucișată și succesivă a mișcărilor sunt cele mai naturale, se presupune că se foloseau mișcările succesive ale brațelor și picioarelor.

Dezvoltarea culturii umane se reflectă și asupra dezvoltării înotului. Schimbările intervenite în felul de viață al omului și în general în viața socială, au lărgit și diversificat, aplicarea și însemnătatea înotului. Există dovezi că înotul, a fost larg răspândit în țările orientului antic, în special în Siria, Babilon și Egipt.

Râul Nil cu nenumăratele sale canale, a creat condiții favorabile pentru dezvoltarea înotului în Egiptul antic. Necesitatea de a trece peste barierele de ape, în situații de război a influențat favorabil, și a acționat pentru dezvoltarea înotul. Este bine cunoscută lupta pentru fortăreața Kades de pe râul Oront, înfățișând pe un basorelief, soldați înotând. Din scrierile egiptene sau din desene, s-a putut stabili că vechii egipteni au înotat atât cu mișcări alternative cât și cu mișcări simetrice, procedee cunoscute astăzi sub denumirea de craul și bras. Există temeiuri, judecând după unele servicii de toaletă, în care sunt înfățișate figuri feminine înotând bras, să presupunem că înotul a fost practicat și de femei.

Sunt păstrate papirusuri, care datează din anul 3400 î.e.n., cu însemnări din care putem deduce că în Egipt a existat un interes deosebit pentru înot și că se introduse-se o instruire organizată. Înotătorii subacvatici erau folosiți pentru pescuit, pentru scoaterea de obiecte scufundate sau, pur și simplu pentru delectarea clasei avute. Este un fapt stabilit, că în timpul faraonului Thutmes al III-lea (1500-1450 i.e.n.) , Luxor și Memphis, au fost construite bazine artificiale de înot. Se poate presupune că aceste bazine, în afară de aspectul pur decorativ sau pentru răcorire, erau utilizate pentru învățarea înotului sau pentru organizarea de concursuri de înot.

Înotul a fost practicat și în Asiria și Babilon. S-au păstrat basoreliefuri, găsite în palatul regal din Ninive, Asiria, pe care sunt prezentați trei soldați înotând înarmați, doi dintre ei sunt călare pe un burduf umplut cu aer, iar al treilea înota liber într-un procedeu asemănător craulului de astăzi.

Cel mai înalt grad de dezvoltare al înotului s-a atins în Grecia antică. Acest lucru îl putem observa și de pe inscripțiile de pe monede sau după picturile de pe amfore.

antice erau prevăzute probe de înot, însă, toți grecii știau să înoate. A nu ști să alergi sau să înoți era pentru ei o supremă umilire. Homer povestește în Odiseea una dintre isprăvile lui Ulise, care în urma unui naufragiu, a înotat timp de două zile și două nopți pentru a ajunge la țărm.

Importanța înotului în vechea Elada era atât de mare încât Platon își punea întrebarea dacă un om "Poate fi bun de vreun exercițiu, dacă nu știe să înoate ?". De asemenea se spunea despre omul lipsit de educație "Nec legit nec natat", adică nu știe să citească, și nici să înoate. Zicătoarea este înregistrată de Diogenian, scriitor grec din secolul al II-lea e.n. și a fost împrumutată și de romani.

La greci înotul poate fi considerat un sport național. Grecii își învățau copiii să înoate datorită caracterului utilitar pe care îl are: scufundarea pentru pescuit și culegerea coralului, al stridiilor și pentru verificarea chilei vaselor în vederea reparațiilor. Grecia este o peninsulă mărginită de Marea Egee, Marea Mediterană și Marea Ionică, iar țărmul ei este profund scobit de golfuri ce pătrund adânc în inima teritoriului. Pe întinsă suprafață a acestor mări pot fi numite 2000 de insule.

Din legendele apărute la acea vreme aflăm despre Hero și Leandru. Îndrăgostit de Hero, preoteasa Venerei din Sestos, în Tracia, Leandru trecea în fiecare noapte Helespontul (Dardanelele), întorcându-se dimineața pe aceiași cale, , ceea ce însemnau cam 5,5km. Naufragiindu-i corabia, Pirus regele Epirului, a stat toată noaptea în apă, luptându-se cu valurile mării. O alta legendă spune că un anume Scyllios din Sion, împreună cu fiica sa Cyana, în timpul războiului dintre greci și persani au înotat până la corăbiile persane acostate la poalele muntelui Athos și-au tăiat frânghiile ancorelor. Astfel multe corăbii s-au sfărâmat de stânci și au murit 20 000 de soldați persani. Moartea acestora se poate explica și prin faptul că religia lor considera focul și apa drept fenomene sacre, iar înotul era considerat o profanare la adresa apei. La moartea lui Scyllios grecii i-au ridicat o statuie în templul delfic a lui Appolo. Licurg a hotărât (în Sparta) că fiecare cetățean liber al orașului să facă zilnic o baie în Eurotas înainte de masă.

Și în Roma antică, înotul s-a bucurat de o deosebită apreciere, mai ales din punct de vedere utilitar. Primul bazin de înot amenajat a fost construit în Roma antică în secolul al IV-lea. În acest bazin făceau antrenamente soldații începând cu înotul echipat până la înotul călare. Istoria citează nenumărate cazuri când, mulțumită cunoașterii înotului, diverse personaje istorice și-au salvat viața, precum: Agripina, Scipione Africanul, generalul Sertorius, împăratul Cezar. Din practica înotului au derivat în timpul imperiului, serbările nautice pe mare, În multe izvoare istorice se dau informații despre aplicarea înotului în condiții de război. Sunt amintite faptele de arme ale lui Iulius Cezar, Mark Antonius și alții, legate de înot. În însemnările sale despre "Războiul galilor", Iulius Cezar, descrie cum soldații săi traversau râul înotând cu întregul echipament de luptă. Cezar înota foarte bine și a organizat cursuri speciale de învățare a înotului pentru militari. A construit bazine enorme, în care a organizat bătălii demonstrative, la școala la care participau legiuni întregi. Măiestria la înot a lui Cezar a fost întrecută de nepotul său Octavianus, care a organizat demonstrații cu 10 000 de soldați foarte buni înotători, instruiți în mod special pentru acțiuni militare în apă.

Romanii au construit băi artificiale, numite "terme", multe dintre ele alimentate cu apă caldă. Renumite pentru arhitectura lor, au fost termele lui Nero (64e.n., cu bazinul cu dimensiuni de 34/28m), ale lui Caracala (217e.n., 55/20m), sau ale lui Dioc1ețian (305 e.n, 100/50m).

Reconstituirea obiceiurilor vechilor anglo-saxoni, dovedesc interesul deosebit pentru înot, în care eroii britanici dovedeau mare iscusință. Se povestește că regele Beowulf, a luat parte la o întrecere de înot, îmbrăcat cu cămașa de fier și cu sabia în mână; cu sabia a ucis nouă balene (!) care îl atacaseră, ajutat de valuri, a înotat o zi și o noapte în marea rece că gheața, până a ajuns "în țara finilor".

În Finlanda, vestitul cântăreț Vainamoinen, "bătrânul, înțeleptul, vajnicul", cum este poreclit în rune, are și el prilejul să săvârșească fapte mărețe. Bătrânul erou înota, luptându-se cu apele, timp de opt zile și opt nopți, către meleagurile din nord, către Pohjola peste care stăpânea vicleana Louhi.

În Evul Mediu religia a îndreptat gândirea supușilor săi în direcția cultivării spiritului în defavoarea trupului. Astfel practicarea exercițiilor fizice a fost considerată un lucru diavolesc, interzicându-se, practicarea înotului și folosirea apei.

De aceea Sf. Abraham a fost hirotonisit ca sfânt deoarece nu s-a spălat timp de 50 de ani, iar Eupraxia "tremura numai la gândul de a face baie". Alfred Rambaud scria despre Ludovic al XlV-lea că nu s-a spălat mai departe de vârful nasului", deși profesorii facultății de medicină încercau să-l convingă de rolul curativ pe care-l are apa. Cu toate acestea el nu i-a ascultat.

În această perioadă doamnele foloseau instrumente aurite sau argintate la scărpinatul pielii capului care era gâdilată de paraziții care se cuibăreau sub perucile pe care le purtau. Codul manierelor cavalerești impunea ca în timpul meselor să nu se aplece prea mult la stânga sau la dreapta, pentru că proprii păduchi să nu cadă în farfuria vecinului.

în 1537 s-a dat o proclamație care anunță pedepsirea "celui care se duce la apă că să se scalde ca gâștele sau ca rațele". În anul imediat următor, 1538 a apărut o interesantă lucrare cu titlul "Colymbetes – sau arta înotului" care a fost o încercare de a opri decăderea exercițiului fizic. Colymbetes, este numele unei insecte înotătoare.

Autorul cărții este un german – elvețian, Nicolaus Wynmann, profesor de limbi vechi. Cartea s-a retipărit în mai multe ediții. Ea combate părerile ostile ale umaniștilor față de arta înotului și se silește să dovedească valoarea acestuia atât pentru sănătate, cât și ca utilitate practică. Se descriu diferite procedee de înot, cu tehnica, cu avantajele și împrejurările în care trebuie să fie practicate.

Cartea a izvorât din trebuința de a propaga acest exercițiu atât de util, neglijat de cavaleri și căzut apoi în completă uitare din cauza convertirii germanilor la plăcerea băilor de aburi. Medicii vremii deplâng părăsirea obiceiului de a se scălda în apa rece a râurilor și lacurilor.

În anul 1555 este tipărită "Istoria popoarelor nordice" a scriitorului umanist Olahus Magnus din Upsala (Suedia). În capitolul "Despre diferite exerciții ale tinerilor", câteva pagini sunt consacrate înotului, considerat extrem de folositor pentru om, cu influență asupra plasticii corporale.

Învățarea înotului se face imitând mișcările animalelor înotătoare și este înlesnită de folosirea diferitelor accesorii precum: bășici din piele umflate cu aer, mănunchiuri din papură, centuri din materiale ușoare.

În secolele următoare pedagogi iluștri că: J.J.Rouseau, J.Locke, Bazedow, Salzmann, Guts Muths și alții au scris despre importanța înotului. În 1797 italianul Oronzis di Bernardi descrie într-un articol o metodă de învățare a înotului fără obiecte plutitoare. El recomanda ca omul să încerce să plutească în poziție verticală.

Guts Muths a dezvoltat metoda lui Bernardi, folosind în plus aparate ajutătoare. El recomanda pentru prima dată folosirea bățului de sprijin, pentru ca instructorul să poată acorda de pe mal ajutorul elevului.

Guts Muths a publicat metoda lui în ,,Micul îndrumar pentru învățarea înotului", apărut în 1798. El a indicat necesitatea acomodării cu apă și a structurat lecția de înot pe următoarele trei părți: obișnuirea cu apa, exerciții pe uscat și în apă.

Învățarea înotului se desfășura individual cu câte un singur elev. Mai târziu, în prima jumătate al secolului al XIX-lea, metoda lui Guts Muths a fost dezvoltată de căpitanul Pfuel, care prin anul elaborat o metodă de învățare a înotului bras pentru militari.

El a împărțit brasul în patru timpi, care se executau după numărătoare, prin exerciții pe uscat și în apă. Pedagogul Fulda și alți autori au criticat metoda lui Pfuel, exprimându-si dezacordul cu exercițiile pe uscat și obiectelor ajutătoare.

Secolul al XIX-lea aduce și el evenimente importante în dezvoltarea înotului: făcut prizonier și internat în Anglia pe un ponton, un soldat de-a lui Napoleon, a ales o seară cu furtuna când supravegherea era mai slabă pentru a se arunca în apă. Jean Sallatiere este primul care a traversat Canalul Mânecii după o luptă de 30 de ore.

În perioada următoare au apărut diverși maeștrii de înot. Astfel francezul Roger autorul lucrării "Metode infailibile de a învăța înotul în puține zile", amintește în lucrarea sa despre o centură care este trecută pe sub axilele elevului cu care maestrul îl susținea la suprafața apei.

În anul 1810 lordul Byron realizează traversarea Helespontului de 70 de mile. În jurul anului 1873 se "descoperă" băile de mare. În țările Europei occidentale protipendada societății își dădea întâlnire pe plaja Normandiei. Astfel își fac apariția primii performeri. Lumea nu mai era interesată de distanța parcursă, ci de performanța realizată pe o anumită distantă.

În lucrarea "Școala înotului" a lui Hermann Ladeseck din Leipzig, apărută în 1878, este indicată metoda învățării înotului pe spate, metodă care nu a stârnit un interes deosebit. Majoritatea înotătorilor din Europa foloseau metodele lui Guts Muths și Pfuel pe care le-au dezvoltat, utilizând o aparatură de învățare tot mai complicată.

Prin 1925 apare metoda naturală de învățare a înotului, elaborată de Wirssner. Acesta recomandă însușirea înotului prin intermediul mai multor procedee, de către copiii de vârsta școlară, care lucrau împărțiți pe grupe. Învățarea începea cu jocuri și exerciții de acomodare în apă mică, după care urma inițierea în tehnica înotului.

Primele întreceri de înot s-au desfășurat în Japonia. Aici prin edict imperial stabilit în anul 1603, înotul devine parte integrală a programei școlare. Astfel la începutul secolului al XVII-lea a început organizarea unor "meetinguri" de trei zile.

Dar înotul japonez a rămas închis, iar propagarea acestei activități pe plan mondial le-a revenit țărilor anglo-saxone.

Din secolul al XIX-lea se poate vorbi despre înot modern. Astfel în anul 1873 "National Swimming Association" organiza primul concurs oficial campionat de înot s-a organizat pe 14 februarie

Tot aici într-o suburbie a orașului Melbourne s-a organizat primul "Campionat Mondial" oficial la 9 februarie 1858. La acest concurs Jo Bennet din Sydney l-a învins pe englezul Charles Stedman pe distanța de 100 yarzi.

În anul 1869 "Swimming Association of Great Britain" organiza primul Campionat Național pe râul Tamisa.

2.2. Înotul

În programul ediției inaugurale a Jocurilor Olimpice moderne (Atena – 1986), au figurat și curse de înot. Întrecerile au fost organizate în apă de mare, în portul Zaene de lângă Piure, cu participarea unui număr de 13 înotători.

Alfred Guttman Hajos din Ungaria (viitorul arhitect al modernului complex de înot de pe insula Margareta Budapesta), câștigă probele de 100m liber (1'22"2) și 1200m liber (18'22"0). Proba de 500m liber a fost câștigată de austriacul Paul Newman (8' 12"6), iar proba de 100m pentru marinari (s-a înotat îmbrăcat în costum de marinar ), a fost câștigată de grecul Ioannis Malokinis (2'20"4)

După patru ani, va avea loc o nouă Olimpiadă. Probele de înot se vor desfășura în apele râului Sena. La această ediție a Jocurilor Olimpice au fost înscrise următoarele probe: 200m, 1000m, 4000m înot liber, 200m obstacole, 60m pe sub apă, 200m spate, 200m pe echipe. Proba de 1000m (13'40"2:) și cea de 4000m (58'24"0) au fost câștigate de englezul Johan Jarvis, australianul Frederik Lane câștigă probele de liber și 200m obstacole.

Acest înotător va stabili în 1902 un record înotând proba de 100m în mai puțin de 60" și anume în 59"6. Proba de 200m spate o câștigă germanul Emest Hoppenberg cu 2'47"0, iar proba de 60m pe sub apă (1 '53"4) o câștigă francezul De Vauderville.

(1904), americanii introduc în programul J.O. probele de: 100y; 200; 50y,400y.; 880y. și 1500y. liber, 100y. spate; un sfert de milă engleză (402.25m) înot bras. Din cauza faptului că concursul s-a desfășurat în condiții improprii (într-un lac artificial) și distanțele au fost aproximative, J.O. de au fost considerate printre cele mai puțin reușite. Majoritatea probelor au fost câștigate de înotătorii germani și maghiari.

În anul 1908, 19 iulie are loc ședința de constituire a F.I.N.A. Tot aici se vor desfășura și întrecerile J.O.. Concursul are loc într-un bazin de 100/30m., amenajat în incinta stadionului de atletism, bazin demontat după terminarea probelor de înot pentru a permite desfășurarea probelor de atletism.

Englezul Henry Taylor câștigă trei medalii de aur în probele 400m, 1500m și 4x200m., iar Daniels devine cel mai rapid sprinter înotând cursa de 100m. liber în 1 '05"6.

Următorul concurs Olimpic va avea loc (1912). Pentru prima dată concursul se desfășoară într-un bazin de 100m, amenajat în port. La această ediție se introduc pentru prima dată întrecerile feminine. Hawaianul Duke Kahanamoku câștigă proba de 100m liber în 1 '03"4 și tot el va mai participa și la următoarele trei ediții ale Jocurilor.

(1920) se concurează pentru prima dată într-un bazin de 100m. lungime special amenajat. Concursul a fost dominat de americani: Duke Kahanamoku 1 '00"100m liber, Norman Rose în probele lungi, Waneu Kealoma l' 15"2-1 00m. spate, Ethel da Bleibtrey câștigă probele de 100m, 300m, 4x100m liber. Suedezul Haren Malmroth câștigă probele de 200m.și 400m. spate.

9 Iulie 1922, dată istorică în istoria înotului. În bazinul din Alameda, Johnny Weissmuller, bine cunoscutul Tarzan de mai târziu, a înotat pentru prima dată în lume "pluta" (craul) în mai puțin de 60 de secunde (58"6).

(1924) s-a înotat prima dată într-un bazin de 50m., cu culoare rezervate fiecărui înotător. Americanul J. Weissmuller a fost marele câștigător al acestei ediții. Suedezul Aone Borg, câștigător la 1500m., cu 19'07", stabilea un record pentru viitorii 20 de ani.

Caracteristica stilului lui Borg a constat în primordialitatea lucrului de brațe și folosirea a patru bătăi de picioare la un ciclu de brațe. Europenii au descoperit cu această ocazie posibilitatea folosirii plutei de antrenament pentru lucrul de picioare și legarea membrelor inferioare pentru antrenamentul brațelor.

În bazinul Olimpic de (1928), J.Weissmuller se dovedește din nou invincibil în proba de 100m liber, în timp ce argentinianul Alberto Zavilla va produce marea surpriză câștigând proba de 400m liber (5'01"6), iar japonezul Tsuruta Yoshijuki proba de 200m bras (2'48"8) și va deschide drumul unei lungi perioade de dominație japoneză.

(1932), japonezii au câștigat toate titlurile masculine, în afară de 400m liber, câștigată de americanul Clarence Crabbe (4'48"4).

Și (1936), imnul japonez a răsunat de trei ori pentru Noboru Terada1500m, Tetsuo Hamuro – 200m. bras și pentru ștafeta 4x200m. Proba de 100m liber este câștigată de maghiarul Ferenc Csik (57"6), iar olandezele domină concursul feminin. Din cauza războiului edițiile din 1940 și 1944 nu au avut loc. În anul 1948 Jocurile Olimpice au loc din nou , de această dată într-un bazin acoperit. Americanii au câștigat toate cele șase probe.

La ediția din 1952, Helsinki, participă pentru prima dată și un înotător român, Iosiv Novac – 60"5 la 100m liber. Eva Skelzely, câștigă proba de 200m folosind procedeul fluture.

În anul 1956 J.O. au loc pentru prima oară în Australia și obține și o serie întreaga de succese atât la masculin, cât și la feminin: John Henricks – 100m liber (54"4), Murrey Rase 400m liber (4'27"3), 1500m liber (17'58"9), David Theile – 100m spate (1'02 "2).

La feminin a apărut cea mai mare înotătoare din toate timpurile, Down Fraser. Născută în 1937, D. Fraser a bătut în activitatea ei sportivă 36 de recorduri mondiale, în probele de liber.

D. Fraser a renunțat la activitatea competițională în 1964 după J.O. de . Ea a fost considerată un fenomen fiziologic, având o inimă care pulsa de 50 de ori pe minut în timpul unei curse. În 27 octombrie 1962 devine prima înotătoare care înoată proba de 100m liber în mai puțin de l'59"9.

În .I.N.A. a hotărât să nu mai omologheze recordurile decât în bazin de 50m (55de yarzi).

, în 1960, la capătul unui pasionant duel Australia – SUA 4-4, D. Fraser din nou invincibilă salvează onoarea fetelor de la antipozi, dominate de californience.

(1964) din nou în bazin acoperit, a strălucit steaua lui D.Schollander care obține patru medalii de aur în probele de 100m, 400m, 4xlOOm și 4x200m liber. D. Fraser doboară recordul de longevitate la înot.

În anul 1968 J.O. au loc la peste 2000m altitudine, în “alberca olimpică" din Ciudat de Mexico, cu un program ce a cuprins 29 de probe. Deddie Meyer, "copilul minune" din Sacramento (SUA), obține trei medalii de aur în probe individuale (200m, 400m și 800m liber); Roland Matthes (RDG), două medalii (100m și 200m spate).

Australianul Vie Amell, antrenorul dublului campion olimpic Mike Wenden (100m și 200m liber), declara " … un înotător se formează mai întâi pe uscat. Antrenamentul în apă, nu trebuie să fie lung, ci intens".

El este cel care a introdus la înotători antrenamentul izometric și care susține că "înotătorii care stau prea mult în apă ajung niște cârpe".

Munchen (1972) a fost ediția lui Mark Spitz, incontestabil cel mai mare performer al J.O moderne (șapte medalii de aur – 4 în probe individuale și 3 la ștafete). Ceea ce a izbutit elevul antrenorului J.E. Counsilman în numai opt zile (din care una de pauză), nu a reușit nici un alt sportiv din lume – șapte medalii de aur, șapte recorduri mondiale.

Regina întrecerilor a fost australiană Shane Gould, cu trei titluri olimpice, având doar 16 ani. La 15 ani ea deținea deja toate recordurile mondiale în probele de liber (100, 200, 400, 800, 1500m).

Una din surprizele competiției a fost și suedezul Gunnar Larsson învingător în fața americanului Tim McKee, la 400m mixt cu numai 2 miimi de secundă. Tot la această ediție, s-a consemnat primordialitatea cronometrajului electronic în dauna cronometrajului manual.

În septembrie 1973, , s-a desfășurat primul Campionat Mondial al înotătorilor, eveniment ce a coincis cu apariția unei noi forțe în înotul feminin, RDG.

Ediția canadiană de (1976) scoate de astfel în evidență progresul realizat de sportivele din RDG, astfel Kornelia Ender obține cinci medalii de aur și împreună cu coechipierele sale obține victorii în 12 din cele 14 probe.

La masculin se remarcă în special înotătorii americani, prin Jim Montgomery (primul înotător care a înotat proba de 100m liber sub 50"- 49"59) și John Naber care câștigă patru titluri reușind cu ceilalți coechipieri să câștige toate probele cu excepția uneia și anume a celei de 200m bras câștigată de englezul David Wilkie, care se pregătește tot în SUA.

Prima ediție organizată într-un stat socialist a fost ediția din 1980 de ediție a fost boicotată de mai multe state. La feminin din 13 probe, 12 au revenit

sportivelor din RDG (cea de-a 13 revenind rusoaicei Lina Kaciusite -200m bras).

La masculin neexistând concurența echipelor Australiei și SUA nu a fost obținut decât un singur record cel al lui Vladimir Salnikov, primul fondist din lume care a înotat sub 15 minute proba de 1500m liber – 14'58"27.

La feminin s-a remarcat în mod deosebit RDG – ista Barbara Krause (prima înotătoare care a înotat proba de 100m liber sub 55'-54"79). Dintre sportivii care ne-au reprezentat țara cea mai bună clasare a avut-o Carmen Bunaciu, care s-a clasat pe locul patru în probele 100m și 200m spate.

(1984) 10 000 de spectatori, din toate colțurile lumii, au salutat în picioare, cu urale, delegația sportivă a României, la cea de a XXIII-a ediție a J.O de vară, singurul stat socialist care a refuzat să amestece chestiunile politice în cele sportive.

În cel mai mare complex de natație din lume "Swim Stadium", cu tribune pentru 7000 de spectatori și locuri suplimentare pentru alți 9000 (a costat firma McDonald 4 milioane de dolari), cu apă ozonată, au fost spulberate 10 recorduri mondiale, 37 olimpice și 3 europene.

Vedetele s-au numit: Michael Gross, Alex Baumann, Rick Carey, Pablo Morales, la masculin; Mary Meagher, Tippany Cohen și Tracy Caulkins la feminin, și Anca Pătrășcoiu, băimăreanca antrenată de Gheorghe Dimeca, care a adus României, prima medalie olimpică – bronz (25 miimi de secundă au despărțit-o de argint) în proba de 200m spate.

Ediția din 1988 de , a adus din nou în piscina olimpică tot ce avea lumea mai bun la acea dată. Supremația americană la băieți și cea est-germană la feminin, a cedat loc și altor înotători din Australia, Ungaria, Canada, România, Bulgaria, spre vârfurile piramidei.

S-au depășit 11 recorduri mondiale, pentru prima dată s-a înotat oficial și proba de 50m liber. Consacrații ediției s-au numit: Matt Biondi (5 medalii de aur), RDG – ista Kristin Otto (6 medalii de aur), Janet Evans (3 medalii de aur), bulgăroaica Tania Dangalakova (medalie de aur la 100m bras).

Marea surpriză s-a numit Anthony Nesty din Surinam, învingător în proba de 100m fluture. Înotătoarea română Noemi Lung a obținut două medalii: una de argint și una de bronz în proba de 400m, respectiv 200m mixt.

Anul 1992 aduce J.O. pe tărâm european , în Spania. La această ediție își fac apariția în special câteva înotătoare din China care de altfel obțin victoria în trei probe 50m liber prin Yang – 24"79, 100m liber prin Y.Zuang – 54"64, 200m mixt prin L. Lin – 2'11"65. Tot la feminin se remarcă K. Egerszegi din Ungaria în probele de 100m1 '00"68, 200m- 2'07"06 spate și 400m mixt – 4'36"54.

La masculin se remarcă cinci sportivi americani care obțin tot atâtea medalii de aur prin: N.W.Diebel în proba de 100m bras – 1 '01"5, Barrowman în proba de 200m bras – 2'10"16, Pablo Morales la 100m fluture – 53"32, MStewart la 200m fluture – 1 '56"26. Se remarcă de asemenea și înotătorul maghiar T.Damy în probele de 200m mixt – 2'00"76 și 400m mixt – 4'14"23.

O surpriză a realizat-o înotătorul spaniol L.Zubero care a câștigat medalia de aur în proba de 200m spate – 1 '58"46.

În vara anului 1996 are loc cea de-a XXV-a ediția a J.O. în SUA. Printre cei remarcați în mod deosebit se numără irlandeza Michelle Smith care în probele individuale a obținut trei medalii de aur la 400m mixt – 4'39"18, 400m liber – 4'07"25, 200m mixt – 2'13"93.

Dintre reprezentantele SUA s-a remarcat Amy Van Dyken, care a obținut două medalii de aur în probele de 50m (24"87) și 100m (59"13) fluture.

O surpriză deosebită a furnizat-o înotătoarea din RSA- Penelope Haynes, care a obținut două medalii de aur la 100m (1 '07"73) și 200m (2'21 "41) bras. Kristina Egerszegi din Ungaria a obținut medalia de aur la 200m spate – 2'07"89, chinezoaica Le Jingy câștigă proba de 100m liber – 54"50.

La masculin s-au remarcat: Denis Pankratov (Rus) care a obținut două medalii de aur în proba de 100m (52"27) și 200m (1 '56"51) fluture și A. Popov, care la rândul său a obținut tot două medalii de aur în probele de 50m (22"13) și 100m (48"74) liber, Danyon Loader din Nouă Zeelandă obține și el două medalii de aur în probele de 200m (1 , 4 7"63) și 400m (3'47"97) liber, Attila Czene din Ungaria obține o medalie de aur în proba de 200m mixt l' 59"91.

Dintre rezultatele sportivilor români cea mai bună clasare a obținut-o Beatrice Câșlaru în proba de 400m mixt – locul 6. Luminița Dobrescu a obținut locul 8 în proba de 200m liber. Dintre sportivii români s-au mai remarcat: Nicolae Butaca, Cătălin Casau, Corla Negrea.

În anul 2000 J.O. s-au desfășurat în orașul australian, Sydney. Datorită calității superioare a apei și a îmbunătățirilor aduse costumelor de baie (costume întregi din piele de rechin), această ediție a fost una bogată în recorduri mondiale și olimpice.

Sportivii care s-au remarcat sunt: olandezii Inge De Bruin care a câștigat probele de 50m și 100m liber – 53"83 – nou record mondial, 100m fluture – 56"61- de asemenea nou record mondial: Peter Van Der Hogerband câștigător la 100m liber – 57"84 – nou record mondial, 200m liber – 1 '45"35; americanii Lenny Krayzenburg la 100m (53"72) și 200m spate, Tom Dolan la 400m mixt – 4' 11 "76 – nou record mondial, Tom Ma1chow la 200m fluture nou record olimpic, Brooke Bennet la 400m liber – 4'05"80 și 800m liber – 8'19"67- nou record olimpic, Mysti Hayman la 200m fluture – 2'05"88; italienii Dominico Fioravanti la 100m bras -1 '00"21- nou record olimpic și 200m bras, Maximiliano Rossolino la 200m mixt – 1 '58"98 – nou record olimpic; ucrainianca Yana Klochkova la 400m mixt – 4'33"59 și 200m mixt – 2'10"21- ambele probe câștigate cu noi recorduri olimpice; australianul Ian Thorpe care câștigă cinci medalii de aur, două în probele individuale la 400m liber 3' 40" 59 – nou record mondial și 800m liber, iar trei cu ștafete de 4x200m liber, 4xl00m liber și 4x100m mixt.

Participarea românească la această ediție a J.O. a fost una de excepție. Pentru prima dată în istoria înotului românesc avem o dublă campioană olimpica în persoana brăilencei Diana Mocanu, care a câștigat probele de 100m spate – 1 '00"21- nou record olimpic și proba de 200m spate. Beatrice Câșlaru a obținut o medalie de argint la 200m mixt – 2'12"56 și o medalie de bronz la 400m mixt – 4'37"56. O comportare meritorie au avut și Dragos Coman, Cezar Badita, Razvan Florea, Ioan Gherghel, Camelia Potec, Simona Păduraru și Lorena Diaconescu, toți cu calificări în finală.

Alte rezultate deosebite obținute de înotătorii români: 1985 pene de : Tamara Costache-Iocul 1 -100m liber – 56"69 – record european; 1986 aceeași Tamara Costache câștigă proba de 50m liber – 25"28 cu un nou record mondial. În 2001 de , din Japonia, Diana Mocanu câștigă proba de 200m spate – 2'09"94 și se clasează a două la 100m spate – 1’00”68, Beatrice Caslaru obține medalia de bronz în proba de 400m mixt, iar Camelia Potec urcă pe aceeași treaptă a podiumului în proba de 200m liber – l '58"85.

În anul 2004 J.O. s-au desfășurat în Grecia , rezultatul cel mai bun fiind înregistrat de Camelia Potec: liber: locul 1 (1 min 58 sec 03/100); Răzvan Florea: spate, locul 3 și medalie de bronz (1 min 57 sec 56/100).

În anul 2008 J.O. s-au desfășurat în China rezultatele cele mai bune fiind obținute de Camelia Potec (înot – liber), locul 4, Camelia Potec (înot – liber) locul 5 și pe locul 6 tot Camelia Potec (înot – liber),

CAPITOLUL 3. PARTICULARITĂȚI NECESARE PRACTICĂRII ÎNOTULUI

3.1. Scurt istoric al evoluției tehnicii de înot

Înainte de înotul sportivă existat înotul cu caracter utilitar. Născut odată cu omul, înotul a constituit de la început o necesitate vitala pentru procurarea hranei, salvarea de la înec, efectuarea unor lucrări subacvatice etc.

Frescele egiptene datând din secolul al V-lea î.e.n. ne oferă posibilitatea de a urmări imagini grațioase despre practicarea înotului – soldați din armatele lui Assurbanipal care înoată cu ajutorul burdufurilor din piele de animal, aceștia înoată cu brațele întinse și capul deasupra apei într-o poziție corectă de înot. Din Egiptul antic ne-au rămas nenumărate dovezi că înotul era practicat pe scara largă. Legendele timpului povestesc că atunci când Antonius pescuia în tovărășia Cleopatrei, erau angajați pescari plonjori pentru a agăța în unditele lor cei mai mari pești.

În Grecia antică importanța înotului era foarte mare. Acest lucru îl putem observa și din inscripțiile de pe monezi sau picturile de pe amfore. nu erau prevăzute probe de înot, însă toți grecii știau să înoate. A nu ști să alergi sau să înoți era pentru ei o supremă umilire. Homer povestește în Odiseea una dintre isprăvile lui Ulisse, care în urma unui naufragiu a înotat timp de două zile și două nopți pentru a ajunge la țărm.

În timpul războiului dintre greci și persani, Scyllios împreună cu fiica să Cyana au tăiat funiile de ancorare ale navelor regelui Xerxes al Persiei. Că urmare, navele au fost purtate de furtuna în larg, iar ei s-au salvat de urmăritori înotând până la țărm, aproximativ .

În Roma antică legionarii se antrenau să traverseze fluviile cu echipamentul complet.

Suetoniul ne povestește că Agripina, mama lui Nero, s-a salvat dintr-un naufragiu înotând în mare mai multe mile, la vârsta de 40 de ani.

Secolele trec și iată-l pe Carol cel Mare cu vestita Aix-la-Chapelle. Pasiunea pentru aceasta se datorează faptului că avea o piscină unde putea înota în compania lui Roland și alți prieteni intimi.

Când Rabelais descrie educația lui Gargantua, îl descrie pe acesta ca un tehnician desăvârșit care înoată în adâncimea apei pe spate și invers, pe o coastă, cu tot corpul, numai cu . picioarele, cu o mână în aer ținând cartea fără că aceasta să se ude sau ținând în dinți mantaua, iar într-o mână un baston.

Secolul al XIX-lea aduce și el unele evenimente importante în dezvoltarea înotului; astfel făcut prizonier și internat în Anglia pe un ponton, un soldat al lui Napoleon, a ales o seară cu furtună când supravegherea era mai slabă pentru a se arunca în apă. Astfel, Jean Sallatieste este primul francez care traversează Canalul Manecii după o luptă de 3 de ore cu valurile.

În 1810, lordul Bvron realizează traversarea Helespontului de 70 de mile. În jurul anului 1873 se descoperă "băile de mare". În tarile europene occidentale protipendada societarii își dădea întâlnire pe plaja Normandiei.

Își fac apariția primii performeri. Lumea nu mai era interesată de distanța parcursă ci de performanța realizată pe o anumită distanță. Manualele de tehnică ale epocii erau încă foarte modeste. Prima carte de înot a apărut în 1538 intitulata "Colymbetes " și a fost elaborată de pedagogul elvețian Nicolaus Wynmann.

El a avut curajul să aprecieze înotul că fiind un mijloc eficient care asigură corpului condiții de funcționare excelente. Este prima carte de specialitate elaborată de un cunoscător în materie.

Scrisă sub forma unui dialog din care reiese că învățarea poate începe cu "înotul pe piept" de unde deducem că se practica și înotul pe spate. Lucrarea atestă că autorul cunoștea și "călcarea apei", săriturile în picioare, plonjonul, înotul sub apă și înotul de salvare, recomanda chiar efectuarea unor exerciții pe uscat.

După aproximativ 50 de ani în 1587 apare în Anglia o lucrare asemănătoare semnată de Sir Eduard Digby, profesor din Cambrige. Autorul descrie jocuri în apă, sărituri, întoarceri din înot, poziția corectă de plutire și recomanda o tehnica asemănătoare stilului "over".

O altă lucrare "Cum să devii un înotător îndemânatic în scurt. timp" – autor Benjamin Franklin- 1769 din care reținem expresia (crawl) "mișcări de târâre" folosită cu mult înainte de inventarea procedeului modem și faptul că a sesizat un element care numai în fost clarificat – mecanica mișcărilor de înot derivă din mișcarea elipsoidală.

Metoda Roger destinată soldaților celui de-al doilea Imperiu era consacrată în Franța.

Roger învață să înoate ca un câine, ca o broască cu ochii spre cer, cu bătăi din picioare. Nu mai era suficient să înoți foarte repede și foarte mult, trebuia să cunoști neapărat și un procedeu de înot.

Cel mai seducător procedeu de înot era "L'over-arm-side-stroke", inventat în Anglia, în care picioarele și un braț lucrau sub apă, iar celalalt braț era scos din apă și descria un drum aerian. Acest procedeu economic de înot a fost folosit vreme îndelungată.

Putem afirma că "L' over-arm-side-stroke" a deschis dezvoltarea tehnicii de înot, fiind inventariate și experimentate toate variantele de combinații dintre brațe, picioare și respirație.

În 1797 apare "Concepția completă a învățării înotului bazată pe studii asupra greutății specifice a corpului omenesc", autor Bernardi.

În 1798 apare "Cărticica despre arta înotului pentru salvare" autor Guts Muths, care pledează pentru folosirea materialelor ajutătoare în gradarea acomodării. Tot el enumera trei etape prin care deprinderea de înot să fie realizată armonios și sigur: acomodarea cu apa, exerciții care să dea încredere și să înlăture impresiile neplăcute de la contactul cu apa, exerciții de învățare pe uscat și exerciții în apă. În 1817 generalul prusac Ernest von Pfnel semnează un manual cu titlul "Totul despre înot" – în care preconiza însușirea brasului de către militari.

În 1875 apare procedeul trudgen care consta dintr-o dublă și o alternativă degajare a brațelor susținute de o forfecare a picioarelor. Tot în acest an Matthew Webf traversează Canalul Mânecii, performanță realizată în 22 de ore, plecând de și sosind 8 ani mai târziu încercând să traverseze Cascada Niagara înot. Webf a înotat alternativ bras, over și trudgen.

Înotul craul a apărut că o combinație a înotului indigenilor din Australia cu cel Havaian. Acest procedeu a fost reprezentat în concurs de frații Cavill (Australia) și de către notatorii americani. În 1924 havaianul Duke Kohanamoku realizează câteva recorduri olimpice cu ajutorul craulului.

Marea stea a Jocurilor Olimpice din 1924 de a fost însă Johnny Weissmuller. El a parcurs pentru prima dată 100m craul sub 1'. Craulul lui Weissmuller a rămas clasic până în zilele noastre. Acest supercampion a adus multe îmbunătățiri tehnicii de înot (2 brațe -6 bătăi de picioare), a îmbunătățit tehnica întoarcerilor și a starturilor. Desigur că craulul practicat de Weissmuller a fost perfecționat în unele detalii tehnice. Aceste îmbunătățiri au fost posibile și datorită revoluției tehnice, care a favorizat studierea marilor campioni.

Procedeul fluture este cel mai nou procedeu de înot sportiv. El a evoluat de la procedeul bras, de la care s-a păstrat o perioadă mișcarea de picioare, brațele revenind peste apă înainte, eveniment ce s-a petrecut în 1935 procedeul fiind denumit fluture-bras.

În această perioadă în S.U.A, Jack Sieg și antrenorul lui David Arrnbruster demonstrează mișcarea viitorului procedeu denumit astăzi fluture. Jack Sieg a înotat cu ondulații și brațe fluture 100 de yarzi în 1 '00"2 în 1931, dar rezultatul nu a fost omologat deoarece noua tehnică nu era recunoscută de regulament. Tehnica de înot fluture-bras a continuat să figureze pe lista probelor de concurs pe distanța de 200m, ulterior introducându-se proba de 100m, care inițial era destinată fetelor. În perioada anilor 1948-1951 în probele de fluture-bras cele mai bune rezultate au fost 2 '29"' la 200m și 1 '05" la l00m fluture.

În anul 1951 procedeul delfin apare în Europa, promovat de înotătorul maghiar G. Tumpek, iar în .I.N.A. recunoaște oficial noua tehnică cu care s-au realizat performanțe incomparabil mai bune decât cele obținute cu vechea tehnică.

Tumpek obține primele recorduri mondiale înscriind procedeul delfin ca pe al doilea procedeu de viteză după craul. Procedeul fluture-delfin este caracterizat de o mișcare naturală, plină de vigoare și armonie a întregului corp. Elementul inedit este ondulația care începe de la umeri, se transmite trunchiului, apoi membrelor care biciuiesc apa cu o mișcare asemănătoare celei întâlnite la delfin. Deoarece ondulația imprimă corpului o mișcare prea amplă treptat s-a impus reducerea acesteia. Prin anii 1960 procedeul delfin-fluture se executa cu mișcări aplatizate, ondulația fiind proprie numai mișcărilor de picioare, iar labele lovesc apa scurt și foarte des. Japonezii îmbunătățesc tehnica folosind și respirația laterală de craul, iar americanii și australienii măresc rolul brațelor, reducând ondulațiile și mărind tempoul.

Fiind cel mai tânăr procedeu de înot, fluture-delfin poartă în el posibilitatea unei perfecționări continue atât în mișcarea picioarelor, brațelor sau respirației. Coordonarea normală este de patru ondulații la două cicluri de brațe și o respirație. Ea poate fi realizată la jumătate sau alte variante.

Cel mai reprezentativ înotător de fluture-delfin a fost înotătorul american Mark Spitz care din 1972 de a obținut șapte medalii. La noi în țară înotătorul Alexandru Popescu a fost primul care în folosit acest procedeu în concurs.

3.2. Particularități biomecanice ale tehnicii procedeului fluture

Studiul atent al filmelor subacvatice ale unor înotători de valoare mondială, demonstrează că tehnica de înot se bazează pe legități ale hidromecanicii și hidrostaticii, grefate pe caracteristicile anatomico-fiziologice ale înotătorilor.

Astfel asupra omului în apă acționează două forțe: greutatea corpului (de sus în jos) și o forță care îl împinge în sus, denumită portanță hidrostatică.

Conform principiului lui Arhimede, un corp scufundat în apă este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de apă dizlocuit de acel corp, denumită portanță hidrostatică.

Aceasta depinde de volumul corpului, de partea corpului care este scufundată în apă, precum și de densitatea lichidului. Greutatea specifică reprezintă raportul dintre greutatea corpului și volumul său.

Valoarea greutății specifice variază în funcție de vârstă și de elementele ce compun corpul omului. Cea mai mare greutate specifică a elementelor ce compun corpul omenesc o au oasele, urmează mușchii, ligamentele, straturile de țesut adipos, plămânii și tubul digestiv.

Cu cât corpul are o densitate mai mare el va pluti mai puțin. De asemenea cu cât densitatea apei este mai mare cu atât corpul va pluti mai ușor.

Cu cât cantitatea de aer din interiorul plămânilor este mai mare prin inspirație, cu atât greutatea specifică a corpului scade și deci plutirea este mult îmbunătățită.

Presiunea hidrostatică influențează aparatul respirator dezvoltând mușchii inspiratori, perimetrul toracic, diametrul cutiei toracice precum și capacitatea vitală.

Presiunea executată asupra unui corp scufundat în apă crește proporțional cu adâncimea.

Datorită mișcărilor pe care le execută corpul prin apă pe lângă cele două forțe pe care le-am descris anterior asupra corpului acționează și o a treia forță – rezultanta hidrodinamică care are două componente: portanța hidrodinamică pe verticală și rezistența hidrodinamică pe direcția de înaintare (această se opune înaintării corpului).

Dacă până la sfârșitul anilor 1960, încercările de a face o analiza științifică a mecanismelor tehnicii înotătorilor de performanță s-au bazat pe cercetări empirice, situația s-a schimbat începând din anul 1968 când J.E. Counsilman și C.E. Silva în cercetările pe care le-au efectuat au folosit date bazate pe legi științifice, care au dezvoltat teorii noi cu privire la propulsia hidrodinamică.

Acești doi cercetători și-au bazat cercetările pe legea a III-a a lui Newton (fiecărei acțiuni i se opune o reacție de valoare egală și opusă).

Acest efect a fost numit propulsia prin rezistență, mișcarea spre înainte rezultând din rezistența apei la mișcările membrelor înotătorilor spre înapoi.

Pe bază analizei filmelor subacvatice înregistrate cu viteză mare, s-a putut observa că mâinile și picioarele înotătorilor parcurgeau o traiectorie șerpuitoare și una dreaptă.

Continuându-și cercetările, J. E. Counsilman împreună cu Roland Brown, în anul 1971 au sugerat că portanța hidrodinamică mai repede decât rezistența este metoda propulsiei preferată de înotătorii de clasă mondială.

Folosind filmări subacvatice într-un bazin întunecat, cei doi au montat pe mâinile unor înotători de talie mondială niște lumini fulger, care prin efectul lor stroboscopic au scos la iveală adevăratele traiectorii ale mișcărilor mâinilor și ale picioarelor față de un punct fix din bazin și nu față de corpul înotătorului.

Astfel s-a putut observa că liniile mișcărilor au fost predominant laterale și nu verticale. Cercetările au continuat și s-a constatat că mâinile fiecărui înotător se deplasează pe direcții predominant laterale și verticale cu o mișcare minimă înapoi și că mâinile înotătorului își termină mișcarea de vâslire pe sub apă, foarte aproape de locul din bazin de unde s-a început vâslirea, arătând cu claritate că înotătorii nu-și împing mâinile spre înapoi pe lângă corp, ci corpul lor se deplasează înainte pe lângă mâinile lor.

Din punct de vedere biomecanic mișcările înotătorilor se pot împarți în trei categorii:

mișcări productive de înaintare, orientate în direcția opusă sensului de mișcare;

mișcări de frânare, orientate în același sens cu direcția de înaintare; ele micșorează viteza de deplasare prin creșterea rezistenței mediului lichid;

mișcări de plutire, orientate vertical, de sus în jos, care împing corpul în sens contrar realizând condițiile de plutire.

De regulă mișcările de plutire sunt asociate cu mișcările productive și sunt mai intense când se scoate capul din apă pentru inspirație.

Procedeul fluture presupune o poziție a corpului aproape de orizontală apei. Această poziție atrage după sine scăderea greutății relative a corpului fapt ce se repercutează pozitiv asupra mișcărilor productive prin mărirea forței pe unitatea de vâslire.

Înotătorii pot să obțină o viteză de înaintare mai mare și implicit să depună un efort muscular mai redus în situația în care membrele lor se mișcă în direcții corecte, cu o viteză optimă, având mâinile și picioarele înclinate la un unghi de atac potrivit.

Orientarea sau direcția înclinațiilor mâinilor și a labelor picioarelor este tot atât de importantă pentru propulsia eficientă ca și mișcarea membrelor pe o direcție corectă. Greșelile în orientare îi împiedică pe înotători să realizeze performanțe de vârf.

De asemenea este important să se facă o distincție clară între orientare și unghiul de atac. Orientarea se referă la direcția în care sunt îndreptate mâinile și labele picioarelor, iar unghiul de atac se referă la numărul de grade cu care acestea sunt înclinate față de direcția dată.

Orientarea mâinii este determinată de direcția palmei față de corp, iar cea a labei piciorului de direcția în care este orientată talpa.

Astfel orientarea poate fi:

Orientarea mâinii în afară. Palma este rotită ușor în afară și spre spate depărtându-se de corp. Mâna este de obicei ușor flexată de la încheietură formând cu palma un căuș, acesta crescând mărimea forței de portanță.

Orientarea mâinii în jos. Mâna este flexată de la încheietură în așa fel încât palma este orientată în jos și spre înapoi. Mâna formează de asemenea un căuș cu palma orientată în afară.

Orientarea mâinii spre înăuntru. Palma este orientată puțin spre înăuntru, spre corp. Ea este de asemenea orientată ușor în sus.

Poziția spre înapoi. Mâna este întinsă din încheietură, deci este orientată înapoi. Aceasta se realizează prin relaxarea încheieturii permițând presiunii apei din spatele palmei să împingă mâna în poziție întinsă.

Orientarea labei piciorului. Labele picioarelor sunt extinse din glezne. Această situație se realizează prin relaxarea gleznelor permițând presiunii apei de deasupra să împingă degetele în sus când picioarele încep să se lase în jos.

Presiunea apei face de asemenea că labele picioarelor să fie orientate spre înăuntru în timpul acestei faze.

Orientarea tălpilor piciorului spre interior. Tălpile sunt orientate spre interior, spre corp. Ele sunt flexate plantar și orientate spre înăuntru în timpul mișcării fluturate de la procedeul delfin.

Se pare că cele mai eficiente unghiuri de atac pentru propulsie sunt cuprinse între 20 și 50°. La unghiuri mai mici, rezistența poate să nu fie suficientă pentru a produce o diferență adecvată de presiune, iar portanță va fi diminuată.

Cu unghiuri mai mari, componenta de rezistență a forței poate fi atât de mare încât să producă turbulență, caz în care diferența de presiune este redusă, sau făcută să acționeze într-o direcție care întârzie în loc să mărească forța de propulsie.

Pentru a găsi unghiurile potrivite de atac, marii înotători ai trecutului au folosit probabil "simțul apei".

Înotătorii își pot găsi cele mai potrivite modele de vâslire și cele mai bune unghiuri de atac studiind filme făcute cu înotători de clasă mondială.

Ei vor trebui să-și concentreze atenția spre următoarele aspecte:

orientarea segmentelor în faza vâslitului;

felul în care orientarea se modifică atunci când înotătorul trece de la o fază a vâslitului la alta;

direcția generală a mișcării în timpul fiecărei faze a vâslitului.

Având aceste informații și știind că unghiurile de atac cele mai productive sunt plasate undeva între 20° și 50°, înotătorii pot determina direcții optime, proprii, de mișcare și unghiurile de atac, prin practică și experimentare.

Găsirea felului corect de vâslire și a unghiurilor de atac poate fi ajutată de observarea bulelor de aer din spatele brațelor și a picioarelor înotătorului.

Înotătorii de clasă mondială produc bule de aer mai puține decât înotătorii de valoare mai mică, aceasta se datorează faptului că înotătorii mai buni folosesc unghiuri de atac mai eficiente.

Bulele de aer produc turbulențe și cresc atunci când înotătorul împinge aer și apă în jos și spre interior, de la suprafață, cu palmele.

Aceasta va împinge corpul în sus și în lateral, mărind rezistența și reducând viteza de înaintare.

Dispariția bulelor la scurt timp după intrarea mâinii în apă, este un indiciu că unghiurile de atac folosite sunt mai potrivite pentru a produce propulsie dominată de portanță.

Unghiurile de atac nu sunt deosebite atât de ușor, pentru că refracția luminii face dificilă măsurarea acestora. Cele mai active unghiuri pot fi deduse din principiile aerodinamicii și sunt cuprinse între 25° și 50°.

Studiul efectuat de Schleihauf în 1978, folosind modele de gips în formă de mână omenească, într-o machetă în formă de canal de apă, confirmă că cele mai bune unghiuri de atac sunt cuprinse între 15° și 55°.

La unghiul 0, mâna înotătorului fiind pe muchie produce atât forță de rezistență, cât și forță de portanță minimă, diferența de presiune dintre cele două fețe ale mâinii nefiind suficient de mare pentru a produce o portanță adecvată. La un unghi de 90° palma este orientată în sus. În acest caz rezistența este considerabilă, în timp ce portanța este minimă.

Unghiul de 35° față de direcția în sus permite moleculelor de apă care trec peste mâini să fie deviate înapoi gradat, cu turbulență minimă. Aceasta mărește diferența de presiune dintre palmă și dosul ei. Rezultanta forței de portanță și a rezistenței, produce o forță orizontală care propulsează corpul înotătorului înainte.

Cu cât poziția corpului este mai apropiată de suprafața apei, cu atât rezistența hidrodinamică este mai mică deci secțiunea părții scufundate este mai redusă. În formarea unui stil eficient, problema de bază este de a forma o poziție cât mai alungită și mai înaltă a corpului pentru a reduce rezistența apei. Rezistența apei se schimbă în funcție de formă corpului. Forma cea mai hidrodinamică este cea fusiformă, cu vârfurile conice rotunjite în față (formă pe care o au peștii)

În ciclul complet al unei mișcări de înot deosebim: mișcări active, care produc înaintarea (vaslire a brațelor și propulsia picioarelor), mișcări pregătitoare (ducerea brațelor prin aer) și mișcări de frânare. La mișcarea brațelor, cea mai eficientă parte a vâslirii este cea din mijloc, când palma parcurge drumul dinainte-înapoi, paralel cu suprafața apei.

Totodată este mai eficient ca un înotător să împingă o cantitate mai mare de apă mai lent, însă pe o traiectorie sinusoidală, decât o cantitate mică de apă mai repede pe o traiectorie rectilinie. Se recomandă că mișcările active să se execute pe o traiectorie sinusoidală față de linia corpului. În timpul mișcărilor active, palmele și tălpile trebuie să-și modifice poziția în așa fel încât să fie mereu perpendiculare pe direcția de înaintare. Sunt foarte avantajați înotătorii care au segmente mari.

Musculatura corpului este solicitată multilateral, ceea că determină o dezvoltare însemnată și armonioasă. În general la membrele inferioare se dezvoltă lanțurile triplei extensii și a triplei flexii, iar la membrele superioare se dezvoltă musculatura centurii scapulare și a articulației umărului. Mișcările care asigură progresia în procedeul fluture sunt: abducțiile, reducțiile și adductiile ale articulației scapulo-humerale, mușchii care deplasează caudal și medial scapula. La membrele inferioare avem mușchii care alcătuiesc lanțul triplei extensii, iar la trunchi mușchii peretelui abdominal, mușchii spatelui și mușchii șanțurilor vertebrale. Un efort deosebit îl depun mușchii inspiratori.

Profilul somatic al înotătorului are un rol important în obținerea performanței ridicate.

Am putea spune că organismul se adaptează la specificul probelor de înot. Profilul somatic al înotătorului de mare performanță demonstrează că înotul are un efect favorabil asupra dezvoltării organismului și în ceea ce privește parametrii antropometrici ai corpului. Cercetările mai recente au arătat că înotătorii se pot diferenția în funcție de probele de înot pe care le practică.

În figura de mai jos se prezintă cele șapte tipuri somatice sau biotipuri: înotătorul de 100m liber, de 400m liber, de 1500m liber (fondist), spatistul, delfinistul, brasistul și mixistul.

Fig. nr. 1

Tipuri somatice

Aceste imagini trebuiesc completate cu unele dimensiuni antropometrice pe care le prezentăm în continuare:

Tabel nr. 1

Măsurători antropometrice ale tipurilor somatice

Interpretarea acestor date (medii statistice) ne permite o descriere concisă a fiecărui biotip de înotător în parte. Astfel înotătorul de delfin (100-200m) prezintă biotipul somatic în care regăsim craulistul semifondist, iar pe plan motric se apropie de valorile craulistului vitezist (de fapt este știut că tehnicile celor două procedee seamănă din mai multe puncte de vedere).

Brațele și picioarele mai scurte lasă să se întrevadă rolul pe care-l joacă trunchiul în propulsarea corpului. Aceste repere se repercutează și asupra alurii de înaintare a delfinistului, tempoul lui fiind suficient de ridicat. Legat de această remarcă notăm și lungimea tălpii care este la valoarea cea mai mică. La forța combinată pe unitatea de vâslire ocupa locul trei, dar în condițiile date de caracterul tehnicii de înot (concomitentă vâslirii) viteza delfinistului este mare, ocupând locul doi în ierarhia procedeelor de înot sportiv, după craul. Delfinistul are aspectul unui luptător de categorie grea.

Aceste date antropometrice au o deosebită importanță în vederea selecționării copiilor pentru înotul de performanță. Pornind de la acești parametrii, se poate face o scalare care să ne ducă în situația de a calcula și anticipa valorile procentuale pe vârste și pe sexe începând de la o vârstă fragedă.

Centrul de greutate al corpului, calitatea imersiei și volumul de apă dizlocuit de corp sunt de asemenea niște indicatori prețioși care joacă un rol important în activitatea de selecție. Centrul de greutate al corpului omenesc (C.G.G) este situat la aproximativ 10-15cm sub partea de jos a sternului.

3.3. Particularități biologice și psihologice ale creșterii și dezvoltării copiilor

Cunoașterea dinamicii creșterii și dezvoltării organismului, precum și recunoașterea fazelor în care se află copiii angrenați în timpul învățării și perfecționării înotului, sunt două condiții deosebit de importante care condiționează în mare măsură succesele metodice ale tehnicii din natație.

Caracteristica principală prin care organismul copiilor se deosebește de cel al adulților este că în timp ce adulții se află într-un echilibru biologic relativ, cel al copiilor se află în plin proces de creștere și dezvoltare. Consecința acestui aspect, este diferența care trebuie să se facă între organizarea și desfășurarea activității fizice a copiilor și cea a adulților de către cei care conduc procesul de instruire.

Creșterea și dezvoltarea copiilor a fost divizată de către specialiști în trei faze:

I. Faza antepubertară;

II. Faza pubertară;

III. Faza postpubertară.

Aceste trei faze sunt inegale că durată și ca ritm de dezvoltare.

I. Faza antepubertară (6-13 ani)

Sistemul osos și muscular se caracterizează prin: existenta unei neconcordanțe între dezvoltarea oaselor și a musculaturii. Dezvoltarea musculaturii este mai lentă decât a oaselor iar oasele cu o componentă cartilaginoasă sunt elastice și puțin rezistente la îngreuieri și deci ușor deformabile. Coloana vertebrală este supusă deformărilor; apar cifozele, lordozele, scoliozele. Sunt contra indicate exercițiile cu îngreuieri. Musculatura este insuficient dezvoltată. La 8 ani greutatea musculară este egală cu 27% din greutatea totală a corpului; mușchii sunt neuniformi dezvoltați; sunt dezvoltați mai mult mușchii flexori decât cei extensori.

Sistemul nervos: la 7 ani creierul este de 1200g, deci este puțin dezvoltat; lobii frontali se dezvoltă rapid; se formează căi funcționale complexe între analizatorii vizual, auditiv, motor și kinestezic. La această vârstă avem o precizie scăzută a mișcărilor Datorită instabilității sistemului nervos; predomină excitația asupra inhibiției, ceea ce explică instabilitatea comportamentală a copiilor de 6-9 ani, manifestată prin dinamism, irascibilitate, labilitate, schimbare rapidă a stărilor de manifestare. Plasticitatea corticală mare explică receptivitatea deosebită: învață ușor, dar uită repede, ceea ce ne obligă să repetăm mult (principiul repetării). Se va lucra în mod deosebit pentru viteză (predomină excitația); pentru rezistență, de la vârsta de 10 ani se va lucra mai ușor. La această vârsta se învață ușor procedeele tehnice noi, care vor trebui repetate.

Aparatul cardio-vascular se caracterizează prin: vasele sunt mai bine dezvoltate decât cordul; reacția elastică optimă a vaselor la care se adaugă poziția de lucru, explică posibilitatea obținerii timpurii a performanțelor în natație. Totuși sunt contraindicate eforturile intense sau cu încărcătură mare, care suprasolicită organismul deoarece există totuși o instabilitate reglatorie. Volumul sistolic este mic (10-15 ml), frecvența cardiacă este mare la 7 ani cu 90 b/min, 8 ani = 85 b/min, 12 ani = 80 b/min – compensează debitul sistolic mic, având în această situație debitul cardiac destul de mare; la 7 ani = 1,5-2 1, la 12 ani = 2,5-3 1. Tensiunea arterială scăzută determină elasticitatea arborelui arterial (7 ani = 90/60 mmHg; 10 ani = 100/70 mmHg;

12 ani = 105170 mmHg.

Aparatul respirator se caracterizează prin: căile aeriene superioare slab dezvoltate, iar fose1e nazale sunt înguste; traheea și bronhiile au pereții subțiri; țesutul glandular al mucoasei bronșică este nedezvoltat. Plămânii sunt mici, astfel la 12 ani au 660g. Acum se dezvoltă țesutul conjunctiv elastic și dimensiunea alveolelor pulmonare, crescând progresia, elasticitatea pulmonară și suprafața de schimburi gazoase. La această vârstă cutia toracică este aproape cilindrică datorită poziției orizontale a coastelor, iar bolta diafragmatică este mai ridicată decât la adult, respirația fiind de tip diafragmatică. Frecvența respirației este crescută, la 7 ani 30 respirații/min, la 12 ani 24 respirații/min. Capacitatea aerobă determinată de consumul maxim de oxigen are următoarele valori: la 7 ani = 1 l/min, la 10 ani = 2 l/min, la 13 ani = 2,5 l/min.

Glandele endocrine încă nu și-au început activitatea decât în mică măsură. Reactivitatea endocrină este instabilă, iar reglările pe cale hormonală sunt mai puțin eficiente. Această vârstă se caracterizează printr-o eficiență redusă a reglărilor marilor funcțiuni vegetative și în primul rând a circulației și respirației.

Activitatea psihică se intensifică datorită specificului activității școlare. Copilul este în stare să judece, îl interesează sensul logic al noțiunilor. Acum se dezvoltă atenția, spiritul critic, copilul este într-o permanentă căutare de lucruri noi. Afecțiunea față de părinți rămâne foarte puternică, dar manifestă și o oarecare disponibilitate afectivă față de învățător, profesor sau antrenor. Copiii în această etapă a dezvoltării lor preferă jocurile de echipă, având spirit de echipă și fair-play. Activitatea analizatorilor se extinde, se dezvoltă și perfecționează percepțiile spațiale, temporale și mai ales spiritul de observație. Memoria se sprijină pe perceperea unor imagini intuitive ceea ce necesită utilizarea în procesul de învățare a metodei explicației, demonstrației și prezentarea de materiale intuitive (filme etc.) . Sfera intereselor se dezvoltă rapid și ea trebuie canalizată spre dorința de a învață și de a dorii să practice înotul.

II. Faza pubertară (fete între 12-13 ani, băieți între 13-14 ani)

Sistemul osos și muscular – la această vârstă oasele cresc rapid în lungime și se accentuează procesul de osificare prin depunerea de Calciu și Fosfor; elasticitatea oaselor scade. La vârsta pubertară înregistram o creștere vertiginoasă în înălțime, cu 6- anual (antepubertar creșterea e de 3-, postpubertar de 1-). Sistemul muscular se dezvoltă într-un ritm mai intens prin creșterea fibrelor musculare în lungime datorită alungirii oaselor, deci forță musculară se manifestă cu indicatori reduși. Aspectele morfologice ale puberului au un aspect deosebit: torace lung, îngust, membre lungi, cap relativ mic .

Sistemul nervos se dezvoltă intens apropiindu-se de maturizare din punct de vedere morfologic. Este perioada de maxim progres, de stabilire a legăturilor între zonele scoarței cerebrale, precum și între diferite etaje ale S.N.C. Se dezvoltă funcția de analiză și sinteză a scoarței, crește considerabil capacitatea de recepționare și prelucrare a informației; are loc o relativă echilibrare între procesul de excitație și inhibiție. Acum se încheie dezvoltarea centrului cortical motor ce favorizează formarea unor stereotipuri dinamice din ce în ce mai complicate. Este perioada cea mai indicată pentru perfecționarea procedeelor de înot și cristalizarea stilului personal. Apare la această vârstă pericolul transferărilor negative și al suprasolicitărilor nervoase. Copiii își supraapreciază forța și fac risipă de energie acesta ducând la oboseală.

Glandele cu secreție interna își intensifica activitatea. Glanda hipofiză și în special 1obul anterior, secretă o serie de hormoni (somatotropi hipofizari) care intensifică funcțiile tiroidei, a glandelor suprarenale și glandelor sexuale, care influențează reactivitatea generală a sistemului nervos atât pe plan somatic cât și pe plan vegetativ. Această reactivitate accentuează instabilitatea funcțiilor, rezultând astfel o labilitate neuro – vegetativă (având loc așa numita "furtună vegetativă") precum și dezvoltarea caracterelor funcționale sexuale.

Aparatul cardio-vascular are o funcționalitate încă instabilă cu toate că decalajul dintre cord și vase începe să se șteargă. Au loc oscilații tensionale, în special a tensiunii arteriale maxime, apar aritmii de tip respirator, suflurile sistolice, care se prelungesc până în adolescență.

Aparatul respirator își îmbunătățește funcționalitatea. Frecvența respiratorie se reduce la 20 de respirații/min, dar care nu asigură o ventilație perfectă în raport cu cerințele organismului.

Activitatea psihică se dezvoltă în paralel cu parametrii morfo – funcționali ai organismului. Sub aspectul ambelor procese, fetele întrec băieții la începutul acestei perioade. Modificările proceselor psihice se concretizează prin următoarele manifestări:

manifestări legate de sentimentul de disconfort provocat de modificările biologice (labilitate vegetativă, intensificarea activității glandelor endocrine, genitale, schimbarea siluetei, a vocii);

manifestări comportamentale generate de încadrarea în colectiv (grupă, clasă, lot sportiv);

manifestări raportate la fenomenul de erotizare a conduitei și comportarea față de sexul opus.

Personalitatea copilului se dezvoltă cu rapiditate din punct de vedere al complexității. Aspirațiile și interesele sunt diversificate.

III. Faza postpubertară (16-18 ani)

Din punct de vedere morfo – funcțional, tânărul se caracterizează prin micșorarea decalajelor și armonizarea progresivă a evoluției diferitelor aparate și sisteme. Talia, greutatea, perimetrul toracic sunt aproape egale cu cele ale adultului. Cartilagiile de creștere se osifică treptat, dar rezistența oaselor rămane încă redusă, musculatura se dezvoltă rapid, atât în lungime, dar mai ales în grosime. În această perioadă are loc o armonizare fizică, existând un paralelism între curba taliei și a greutății. Forța fizică rămane, încă, deficitară.

Sistemul nervos – procesele nervoase fundamentale se echilibrează, dar exista totuși o predominantă a formei de excitație față de cea de inhibiție, creându-se condiții optime pentru formarea și perfecționarea stereotipurilor dinamice complexe. Marea mobilitate a proceselor nervoase care favorizează efortul de viteză, optimizează procesul de refacere după efort.

Glandele endocrine – reglările hormonale asigură adaptarea funcțiilor pe care le dirijează. Hormonii anabolizanți (androgeni, estrogeni, glucocorticoizi) stau la baza măririi volumului muscular, dar și al țesutului adipos.

Aparatul respirator – se apropie de nivelul de dezvoltare al adulților, dar încă nu este pe deplin funcțional. Ventilația pulmonară este crescută, dar schimburile gazoase sunt încă reduse față de nevoile organismului. Aparatul respirator se caracterizează prin rezistența scăzută a apneei voluntare la eforturi depuse în condiții de hipoxie.

Aparatul cardio-vascular din punct de vedere morfologic este apropiat de cel al adultului. Capacitatea funcțională este mai scăzută mai ales când solicitările sunt de intensitate mare și îndelungată.

Activitatea psihică – se schimbă radical personalitatea copiilor mai ales din punct de vedere calitativ. Acum, se produce trecerea de la pubertate la maturitate, în care adolescentul "scapă" de sub tutela familiei și se integrează în societate, având drepturile și îndatoririle sale. Adolescentului i se formează concepția despre lume și viață, prin clarificarea intereselor și a aspirațiilor. Are loc o intensă evaluare a laturii cognitive, afective și voliționale.

3.4. Particularitățile învățării înotului la copii

Particularitățile biologice și psihologice ale creșterii și dezvoltării copiilor au repercursiuni metodologice profunde asupra procesului de inițiere, învățare și perfecționare a înotului la diferite vârste. Nu întâmplător specialiștii domeniului au stabilit că învățarea înotului la copii se realizează în șase etape distincte de instruire, care în accepțiunea metodologică actuală se disting prin următoarele caracteristici:

I Etapa de inițiere

– Vârsta optimă: 6-7 ani

– Durata medie a etapei: 15 lecții de o oră

În această etapă copiii învață elemente care stau la bază instruirii procedeelor de înot.

Acestea sunt predate într-o anumită succesiune și necesită o anumită consolidare a lor, care va condiționa progresul ulterior al tânărului înotător. Mijloacele și metodele utilizate în această etapă sunt în general neglijate de instructorii care predau înotul, mai ales de cei slabi pregătiți profesional. Din experiența țărilor cu tradiție în natație (S.U.A., RD.G., România, Rusia, Australia, Japonia) precum și din relatările marilor performeri, reiese faptul că elementele care stau la bază însușirii procedeelor de înot (plutirea, alunecarea, respirația etc.) trebuie însușite până la vârsta de 6 ani. S-au făcut experiențe reușite chiar la vârsta de 1 an. După o pregătire de 8-10 ani acești copii au obținut performanțe, apărând copiii minune ai natației (13-15 ani) J'Konrads, Donna de Verona, Patty Careto, M.Rose etc.

Cele mai bune condiții de instruire le oferă bazinele de dimensiuni mici (12;5/8,5) cu adâncime crescândă până la 1m. În bazinele adânci, nivelul apei trebuie coborât, iar spațiul de lucru marcat cu un culoar plutitor. În situațiile în care inițierea se face în bazine cu apă adâncă, trebuie neapărat să folosim obiecte plutitoare cum ar fi mingile, camerele de bicicletă, centurile de înot, pieptărașe etc. Cifra optimă a grupei de inițiere este 10-15 copii. Aceștia se pot împarți în alte două subgrupe, care vor lucra alternativ pe uscat și în apă. Încă de la primele exerciții de acomodare cu apa se pot observa diferite categorii de copii:

copii care nu au curajul să intre în apă;

copii care intră în apă, dar care nu au curajul să bage capul în apă;

copii care nu pot să efectueze de prima dată pozițiile de plutire, alunecare și respirație.

Aceste categorii de copii vor realiza progrese diferențiate în ceea ce privește învățarea înotului. Cei care se adaptează mai repede cu apa vor realiza progrese mai rapide și vor putea fi promovați la grupele mai avansate.

Trecerea la învățarea procedeului de înot fluture se va face numai după ce copiii reușesc să execute următoarele exerciții:

1. Respirație acvatică – inspirație pe gura la nivelul apei, scufundarea fetei și expirație prelungită;

2. Alunecare pe piept cu împingere de pe fundul bazinului;

3. Alunecare în poziția culcat pe spate cu brațele întinse în sus pe lângă urechi.

Un rol deosebit în instruirea începătorilor îl au jocurile dinamice, însușirea săriturilor simple în apă și exercițiile sub formă de joc în apă.

II_Etapa de învățare:

– Vârsta optimă: 6-8 ani

– Durata medie a etapei: 1- 2 ani

În această perioadă copiii învață elementele tehnicii procedeelor de înot, folosind exerciții separate pentru brațe, picioare, respirație, coordonare etc. Succesiunea metodică de abordare a procedeelor este: craul și spate simultan, bras, fluture.

III_Etapa de perfecționare a tehnicii în cele patru procedee de înot sportiv

Această etapă se împarte în două sub-etape:

În prima sub-etapă vârsta optimă e 8-9 ani, iar durata medie a sub-etapei este de 1 an. Se urmărește însușirea particularităților tehnicii înotului competițional, adaptarea organismului în mod treptat la cerințele antrenamentului sportiv de performanță și dezvoltarea calităților motrice specifice înotului.

În a doua sub-etapă vârsta optimă este de 9-11 ani pentru fete și 10-12 ani pentru băieți, iar durata este de 2-3 ani. Pe parcursul acestei sub-etape se urmărește: perfecționarea permanentă a tehnicii celor patru procedee de înot sportiv, pentru creșterea eficienței utilizării lor în competiții, pe diferite distanțe de concurs, dezvoltarea calităților motrice specifice în concordanță cu nivelul de dezvoltare somatică și funcțională a organismului, participarea în competițiile de înot pe grupe de vârstă.

IV_Etapa de pregătire sportivă de performanță, la nivel de juniori II

În această etapă vârsta optimă este de 12-13 ani pentru fete și 13 -14 ani pentru băieți.

Durata etapei este de 2 ani. În cadrul etapei se urmărește perfecționarea tehnicii procedeelor de înot raportat la schimbările care au loc în organismul înotătorilor generate de vârsta pubertară. Sportivii vor încerca să obțină categoria a II-a de clasificare sportivă la înot.

V_Etapa de specializare a înotătorilor pe probe și procedee

Vârsta optimă este pentru fete de14-15 ani, iar pentru băieți de 15-17 ani. Durata etapei este de 2 ani pentru fete și de 3 ani pentru băieți. În cadrul etapei se urmărește specializarea înotătorilor pe următoarele grupe și procedee:

Grupa I-a: sprint – distanțe de concurs: 50m, 100m

procedee: 50m – toate procedeele; 100m-craul și fluture, 200m craul

Grupa a II-a: sprint prelungit și semifond – distanțe de concurs: 200m fluture, 100m și 200m spate, 400m liber.

Grupa a III-a: înotătorii de mixt – înoată toate procedeele, fără rezultate semnificative într-unul din ele. Se înoată pe distanțe de 200m și 400m mixt.

Grupa a IV-a: înotătorii de bras – distanțe de concurs: 100m și 200m.

Grupa a V-a: înotătorii de fond – înoată în procedeul craul pe distantele de concurs de 800 și 1500m, atât la bărbați, cât și la femei.

VI_Etapa înotului de mare performanță – care corespunde vârstei de 16 ani și mai mari pentru fete și 18 ani și mai mari pentru băieți.

CAPITOLUL 4. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

4.1. Tehnica înotului fluture

Tehnica procedeului de înot fluture a evoluat mereu și s-a perfecționat în decursul timpului. De la vechii campioni: Jack Sieg, C. Meskhov, Tumpek și până la cei din zilele noastre: Inge de Bruin, Tom Malchow, Phelps Michael, care au obținut rezultate remarcabile pe distantele de înot în procedeul fluture și care s-au îmbunătățit în mod continuu.

Denumirea procedeului fluture sau delfin, vine de la mișcările fluturate, sau ondulatorii, ale întregului corp, mișcări asemănătoare loviturilor de coadă ale delfinului. În 1935 Jack Sieg, student al Universității Iowa (S.U.A.), demonstrează pentru prima dată acest procedeu, folosind mișcări de picioare bras. Procedeul nu a fost omologat.

În 1945 sportivul rus C. Meskhov îmbunătățește tehnica lucrului de picioare. În 1948 de și în 1952 la cele de se înoată fluture cu picioare bras. În .I.NA omologhează prin regulament tehnica acestui procedeu într-o formă apropiată de cea practicată astăzi.

Primul înotător de fluture a fost maghiarul Tumpek, recordman mondial, care a executat lovituri de delfin, deoarece era infirm, lipsindu-i laba unui picior. În 1956 de toți participanții înoată delfin.

Cel mai reprezentativ înotător de fluture a fost Mark Spitz care de obținut șapte medalii de aur.

Competițional, procedeul fluture se înoată în probele de 50m, 100m și 200m, fiind primul procedeu în probele de 200m și 400m mixt individual și al treilea schimb la ștafeta de 4xl00 mixt.

Utilitar și în scop de agrement este practicat numai de către înotătorii experimentați. Tehnica de înot fluture s-a dezvoltat continuu. Acest progres s-a realizat pe seama punerii bazelor științifice a procesului de pregătire care include și problema îmbunătățirii tehnicii de înot.

Experiențele de laborator și cele practice, tehnica modernă de studiere a mașinilor, științele ajutătoare și-au îndreptat atenția și preocupările asupra celor mai buni înotători și au venit în sprijinul antrenorilor cu recomandări extrem de prețioase.

Din numeroasele date furnizate de literatura de specialitate, precum și din experiența unor tehnicieni renumiți despre problema modernizării procedeului de înot fluture, reținem că se vor accentua diferențele modelului somatic al înotătorului pe distanțe scurte și medii.

Astfel, modelul somatic al fluturistului de performanță, va avea un rol deosebit de important în procesul de selecție a copiilor.

Cel mai nou procedeu "inventat", se încadrează biomecanic în categoria procedeelor care folosesc mișcările ciclice simetrice și concomitente. Analiza mișcărilor conduce la asemănarea mișcărilor folosite cu cele de craul la picioare (luate separat) și cu cele de brațe bras – privind frontal – sau cu cele de craul – privind lateral. Domină în principal acțiunea brațelor asupra picioarelor. Perspectiva viitoare este de perfecționare a tehnicii la toate nivelele. Se învață în general ca ultim procedeu, dar nu este exclusă și învățarea simultană cu alte procedee de înot.

Ameliorarea vitezei de deplasare se obține prin:

adaptarea poziției orizontale cu capul puțin mai ridicat în probele de viteză față de cele din probele de rezistență;

înotătorul trebuie să ajute, printr-o scufundare mai mare a corpului în apă, scăderea greutății (conform principiului lui Arhimede);

cunoscându-se recomandarea de a folosi un tempou mai scăzut în repetarea mișcărilor (creșterea acestuia va determina mărirea consumului de energie, viteza medie înregistrând o creștere mică) singura măsură ce ar putea împiedica scăderea vitezei este mărirea forței pe unitatea de vâslire;

bătaia picioarelor este subordonata mișcării brațelor; coordonarea două bătăi de picioare la un ciclu de brațe;

inspirația prin ridicarea capului, dar și prin lateral – Pankratov- prin întoarcerea capului fără să-l ridice (respirație sub val);

perfecționarea până la cele mai mici amânunte a tehnicii startului și a intrării în apă;

creșterea eficienței înotului prin perfecționarea întoarcerilor, momentul de împingere și alunecarea pe sub apă.

Poziția corpului pe apă

În procedeul fluture (delfin) poziția adoptată este decubit ventral (întins orizontal pe apă cu față în jos) formând un unghi de 10° cu orizontala apei.

Datorită mișcărilor ondulatorii de picioare, corpul înotătorului fluturist se găsește în timpul înotului în trei poziții intermediare, în funcție de fazele ciclului de vâslire. Astfel în timpul lucrului acvatic al brațelor, poziția se orizontalizează cât mai mult; pe parcursul primei bătăi a picioarelor (se coordonează două bătăi de picioare la un ciclu de brațe), bazinul este orientat în sus și înainte către suprafața apei, iar cea de-a două lovitură a picioarelor proiectează bazinul peste nivelul apei.

Greșeli:

scufundare insuficientă a capului după introducerea brațelor în apă – întârzie ridicarea bazinului;

realizarea unor mișcări ondulatorii exagerate – crește rezistența de formă și rezistența valurilor.

Fig. nr. 2

Procedeul Fluture – Faza descendentă

(imagini din față și din lateral)

Fig. nr. 3

Procedeul Fluture – Faza ascendentă

(imagini din față și din lateral)

Mișcările picioarelor

Loviturile sau bătăile determină înălțarea sportivului, facilitând înaintarea și în special, deplasarea brațelor peste apă. În condițiile orientării corecte a picioarelor în ușoară inversie, aceste structuri motrice asigură și propulsia – înaintarea. În coordonarea brațe-picioare, la un ciclu de brațe se realizează două bătăi de picioare; prima lovitura este propulsivă, iar a doua asigură o poziție înaltă a corpului pe suprafața apei.

Picioarele execută o mișcare ciclică, simultană și concomitentă în plan vertical, biciuirea picioarelor este inițiată din articulația coxo-femurală și are două faze: ascendentă și descendentă.

Faza ascendentă (pregătitoare), cu rol de învingere a inerției loviturii în jos, prin schimbarea direcției de mișcare, fără efort muscular excesiv. Se execută prin extinderea simultană a șoldurilor și a genunchilor, finalul mișcării presupune "străpungerea" suprafeței apei cu călcâiele. Este o fază pasivă.

Faza descendentă se realizează din articulația coxo-femurală și are rol de înălțare a corpului. Se realizează prin flexia activă a șoldurilor, flexia genunchilor și extensia gleznei, determinate pasiv de presiunea apei pe fețele dorsale ale picioarelor. În final, când flexia șoldurilor este de aproximativ 70-80° gambele continuă mișcarea spre fundul piscinei, prin întinderea genunchilor și "biciuirea" apei. Această fază este uniform accelerată.

Fig. nr. 4

Mișcările de picioare în procedeul fluture

Mișcările de picioare în ansamblu se realizează cu gleznele relaxate și picioarele în ușoară inversie (flexie plantară, supinație, adductii). În timpul bătăilor, genunchii se mențin ușor depărtați în scopul orientării picioarelor în ușoară inversie. Mișcările de picioare se desfășoară sub formă unor ondulații, de altfel corpul în ansamblu realizează o mișcare ondulatorie inițiată și amplificată la nivelul coloanei cervicale.

Fig. nr. 5

Poziția corectă a labelor picioarelor la mișcările procedeului fluture

Greșeli:

a) În faza descendentă:

flexie în articulația gleznelor – limitează suprafața de presiune pe apă;

flexie exagerată a șoldurilor – coapsele se deplasează spre verticală, determinând creșterea rezistenței la înaintare.

În faza ascendentă:

flexia genunchilor – gambele sunt scoase din apă, lovitura descendentă consecutivă fiind realizată parțial în aer, fără eficiență.

Pe întreaga mișcare:

execuție la adâncime prea mare;

mișcare asimetrica (alternativa) a picioarelor;

acțiuni inițiate din articulația genunchilor;

menținerea genunchilor în extensie – determină încordarea inutilă a membrelor inferioare.

Mișcarea brațelor

Din punct de vedere biomecanic, în procedeul fluture, mișcarea brațelor este o mișcare ciclică, simetrică și simultană pe tot parcursul. Ele au un rol propulsiv, desfășurându-se predominant în lateral și pe verticală, cu deplasări minime spre înapoi. Propulsia este dominată de forța portantă, nu de forță de rezistență.

La fel ca și celelalte procedee de înot, în procedeul fluture mișcarea brațelor parcurge un drum prin apă (faza activă-acvatică) și un drum prin aer (faza pasivă-aeriană).

Faza activă determină propulsia corpului și cuprinde trei momente principale:

intrarea în apă a brațelor și prinderea (apucarea apei) corespunde momentului de intrare a brațelor în apă, această realizându-se în afara liniei umerilor (la ora 11 pentru mâna stângă și ora 13 pentru mâna dreaptă). Coatele sunt în ușoară flexie, mâinile înclinate la aproximativ 45°, taie suprafața apei; degetele iau primele contact cu apă; palmele orientate spre exterior. Urmează extinderea coatelor și presarea apei în exterior peste lățimea umerilor. Apoi, se prinde apa în căușul palmelor și se realizează sprijinul;

tracțiunea se execută pe un traseu semicircular, descris spre exterior și în jos, apoi spre interior și în sus, cu deplasări minime spre înapoi. Acțiunea este inițiată prin flexia progresivă a articulațiilor pumnilor și coatelor. Spre sfârșitul tracțiunii palmele vor ajunge sub corp cu brațele și coatele îndoite spre 90°;

împingerea continuă tracțiunea până la întinderea completă a brațelor pe lângă corp. Palmele presează apa în exterior, în jos și spre înapoi, prin extinderea coatelor. Brațele sunt orientate în sus, lângă corp, iar palmele spre coapse pentru a pregăti degajarea din apă.

Fig. nr. 6

Faza activă a brațelor

Faza pasivă constă din deplasarea brațelor peste apă cu coatele ușor flexate. După terminarea împingerii brațele sunt scoase din apă prin ridicarea brațelor și a umerilor și sunt duse prin lateral înainte cât mai aproape de corp.

Brațele vâslesc sinusoidal, eliptic, pe un traseu asemănător "găurii de cheie".

Vâslirea este uniform accelerată și se realizează cu "cotul înalt" peste nivelul mâinii. Acțiunile brațelor sunt favorizate de mișcările ondulatorii ale corpului.

Greșeli:

a) la intrarea brațului:

pătrunderea brațelor în apă în exterior – reduce viteza de înaintare – introducerea brațelor chiar lângă cap – produce o contra forță la extinderea brațelor sub apă și scurtează tracțiunea sub apă și scurtează tracțiunea;

plesnirea brațelor pe apă – crește turbulența de suprafață și rezistența valurilor, determinând și dragarea unei cantități inutile de apă.

b) pe vâslire:

relaxarea articulațiilor mâinilor. scade presiunea exercitata pe apă;

coborârea cotului – antebrațul și palma nu vâslesc;

menținerea cotului extins pe tracțiune – determină înălțarea exagerată a corpului;

scoaterea brațelor prea devreme din apă – scurtează împingerea și în compensație,

mărește ritmul mișcărilor.

c) drumul aerian

revenirea brațelor cu coatele extinse – corpul se scufundă.

Coordonarea mișcării de picioare cu mișcarea brațelor

Cea mai frecventă coordonare brațe-picioare în procedeul fluture este cea de două bătăi de picioare la un ciclu de brațe. Prima bătaie are un rol propulsiv și se realizează în timpul vâslirii, iar cea de-a două bătaie de picioare se desfășoară pe revenire (drumul aerian). Ea este accentuată (mai puternică) pentru a asigura sprijinul pe apă, în timpul trecerii brațelor peste nivelul apei. În probele de concurs (50m, 100m, 200m) respirația se realizează la două cicluri de brațe și patru bătăi de picioare.

Fig. nr. 7

Ciclograma mișcărilor la procedeul fluture

(cifrele de la mișcările de brațe corespund cu cele de la mișcările de picioare)

Respirația la procedeul fluture

Că și la procedeul bras, respirația se face prin ridicarea capului înainte, iar unii înotători preferă să întoarcă bărbia așa cum procedează cei de la craul. Momentul inspirației este marcat de terminarea vâslirii (de împingerea apei dincolo de șolduri), când capul se ridică atât cât să permită intrarea aerului în căile respiratorii. Ridicarea exagerată a capului constituie o greșeală frecventă la începători, care determină scufundarea exagerată a capului și în consecință afectează mult corectitudinea mișcărilor.

Fig. nr. 8

Respirația la procedeul fluture

Coordonarea mișcărilor brațelor cu respirația

Coordonarea mișcării brațelor cu respirația se realizează astfel: în faza acvatică pe momentul împingerii se face inspirația care durează încă jumătate din faza aeriană, urmată de apnee pe a doua jumătate.

În procedeul fluture respirația se efectuează astfel: în momentul aerian când mâinile ajung în dreptul umerilor, capul se scufundă înaintea brațelor și se expiră. Inspirația se poate efectua la una sau două mișcări de brațe (în probele de viteză se inspiră la mai multe cicluri de brațe). Aerul se inhalează pe gură și este expirat în apă pe gură și pe nas. Se inspiră o cantitate medie de aer. Nu este recomandată apnee, când fața revine în apă. Nu este eficientă respirația laterală, desfășurată prin răsucirea capului, deoarece umerii se ridică nejustificat de mult (vezi figura nr.8).

4.2. Tehnica startului

Startul a avut și el evoluția lui specifică. Până în anul 1960, startul la procedeul fluture se executa cu balansarea (avântul) brațelor, după această dată mișcarea brațelor s-a amplificat cu executarea unei rotiri complete (inversul mișcărilor de brațe fluture) care smulgea corpul plasându-i pe o traiectorie mai înaltă prin aer și mai lungă.

În 1970 o nouă variantă (grab-start, adică furat), în care brațele erau plasate anterior corpului și furau din timpul execuției. O nouă variantă a "grab-startului" americană plasează brațele paralel cu membrele inferioare care execută un avânt scurt (o mișcare de circa 300) după care ajung în varianta de start furat.

Prin start se urmărește intrarea în apă și începerea cursei prin punerea înotătorului în condiții cât mai favorabile pentru scurtarea timpului de parcurs.

Pentru probele în procedeul fluture, startul se ia din afară apei de pe bloc-start (startul de sus) care are o înălțime de 30-75cm de la suprafața apei.

Comanda de start pentru toate procedeele de înot este aceeași. Arbitru de start, starterul – dă un prim semnal (prin fluier lung sau două-trei semnale intermitente urmate de un semnal lung), la care sportivii din poziția de așteptare din spatele blocurilor de start, se urcă pe acestea putând înainta până pe partea anterioară a acestuia. La al doilea semnal verbal "luați locurile" înotătorii se așează pe marginea anterioară a blocului de start în poziție de start (degetele picioarelor prind marginea anterioară a blocului de start, trunchiul îndoit, având picioarele depărtate la lățimea umerilor, călcâiele sunt depărtate și vârfurile apropiate, brațele apucă marginea anterioară a blocului de start, genunchii ușor îndoiți, privirea orientată înainte și fixează locul unde va intra corpul în apă. În această poziție, înotătorul așteaptă liniștit semnalul de plecare. Urmează ultima comandă printr-un scurt semnal sonor (claxon, fluier), după care înotătorul execută o desprindere energică realizată de impulsia energică a picioarelor însoțită de balansul anterior al brațelor înainte și ridicarea capului. Mișcarea capului este foarte importantă pentru traiectoria pe care o descrie corpul în aer.

În procedeul fluture startul prezintă cinci faze: 1. poziția pe blocul de start;

2. elanul;

3. drumul aerian;

4. intrarea în apă;

5. mișcările sub apă și ieșirea la suprafață.

Drumul aerian (zborul) – în prima jumătate a zborului, capul privește înainte peste mâini, apoi capul coboară între brațe pregătind intrarea în apă. La procedeul fluture unghiul de intrare în apă va fi mai mare ca la procedeul craul. Intrarea în apă se execută cu corpul perfect întins (unghiul de pătrundere nu depășește 350) și într-o suprafața mică de pătrundere. Corpul va lua contact cu apa în ordinea următoare: palme, brațe, corp, picioare. Înaintarea în apă corectează într-o oarecare măsură traiectoria zborului prin ridicarea capului și ridicarea corpului la suprafață. În momentul intrării corpului în apă, se execută mișcări ondulatorii cu picioarele (pe o distanță de maxim 15m), iar cu brațele este permisă o singura tracțiune, urmând ieșirea la suprafață. Pentru a mări viteza de înaintare, unii înotători efectuează prima respirație mai târziu, după ce efectuează câteva cicluri de brațe la suprafața apei.

Calitățile necesare pentru executarea unui start reușit sunt îndemânarea și viteza de reacție. În legătură cu corectitudinea luării startului, credem că este necesar să facem precizarea că în situația în care se ia un start greșit, sportivul va fi descalificat, arbitrul nu oprește întrecerea, iar vinovații sunt descalificați la terminarea cursei.

Fig. nr. 9

Tehnica startului

4.3. Tehnica întoarcerilor

După ce copiii au învățat să înoate, se învață și tehnica întoarcerilor. De multe ori performanțele unor înotători depind în mare măsură de corectitudinea și mai ales, de eficiența întoarcerilor. Întoarcerile au apărut că element tehnic în probele de concurs în care distanța de parcurs este mai mare ca lungimea bazinului. De la prima formă de întoarcere, în care o palmă se sprijinea de marginea bazinului, J. Weissmuller a introdus întoarcerea "răsturnată" înlocuind sprijinul cu atingerea peretelui bazinului sub apă și răsturnare. La procedeele craul și spate întoarcerile s-au perfecționat, în schimb în procedeele bras și fluture prevederile regulamentare au frânat evoluția întoarcerilor.

Întoarcerile au rolul de a schimbă direcția de deplasare, ele trebuie se fie rapide și să corespundă regulamentar. O întoarcere eficientă trebuie să se execute repede și să nu producă oboseală, sufocare sau să perturbeze ritmul de înot. Orice întoarcere cuprinde, în general, 4-5 faze, după cum urmează:

1. atacul peretelui bazinului – mâinile se dispun simultan și la același nivel;

2. întoarcerea propriu-zisă se face prin gruparea genunchilor spre piept cu răsucirea trunchiului la 1800 spre noua direcție cu inspirație puternică. Urmează o scurtă scufundare cu fixarea tălpilor pe perete.

3. împingerea de la perete.

4. mișcările sub apă și reintrarea în procedeu – după împingerea de la perete înotătorii execută ondulații fluture (pe o distanța de maximum 15m), și se poate face o vâslire simultană simetrică.

Pentru ca o întoarcere să fie eficientă se recomandă următoarele:

– atacul peretelui să se facă cu maxim de vitează pentru a permite luarea unui elan puternic;

– întoarcerea propriu-zisă se va execută cât mai rapid;

– împingerea de la perete va fi cât mai puternică pentru a ieși la suprafața apei cât mai departe; ea trebuie efectuată cu ambele picioare din poziția ghemuit cu picioarele întinse înapoi.

– în timpul alunecării înotătorul va fi bine întins. Forța de împingere a picioarelor și presiunea apei de jos în sus vor asigura o alunecare rapidă spre suprafața apei;

– înainte de ieșirea la suprafața apei, înotătorul începe lucrul energic din picioare.

Fig. nr. 10

Întoarcerea în procedeul fluture

4.4. Metodica învățării și perfecționării procedeului fluture

După cum am văzut în capitolul precedent, metodica învățării înotului a suferit în decursul timpului numeroase modificări. Aceste modificări au fost generate de însăși preocupările instructorilor și antrenorilor de înot de a găsi mijloace și metode din ce în ce mai eficiente, fie pentru a-i învață mai repede pe copii să înoate, fie pentru îmbunătățirea continuă a performanței sportivilor.

În evoluția metodicii învățării înotului, merită să ne oprim pentru o clipa asupra următoarelor momente:

– în Grecia antică, înotul era predat în bazinele palestrelor cu ajutorul obiectelor plutitoare (pluta, bășici, trestie etc.) prinse în jurul trunchiului. Instructorii de înot se numeau pedotribi. S-a dezvoltat înotul pe sub apă în scopuri utilitare (controlul chilei vaselor de navigație, reparații subacvatice, pescuit etc.);

– în anul 1538 apare primul manual de înot (Nicolaus Wynmann) intitulat "Colimbete". Manualul prevede învățarea brasului cu ajutorul bășicilor umflate cu aer. Instructorul susținea executantul și-i ajuta în efectuare mișcării;

– în 1555, în lucrarea "Istoria popoarelor nordice" a lui Magnus Olahus, înotul se învață imitând mișcările animalelor înotătoare și era înlesnit de folosirea diferitelor accesorii ca: bășici din piele umflate cu aer, mănunchiuri de papură, centuri din materiale ușoare;

– în anul 1797 Oronzis di Bemardi preconizează învățarea înotului în poziție verticală, fără ajutorul obiectelor plutitoare;

– în anul 1798- Guth Muth- publica "Micul îndrumar pentru învățarea înotului". El recomanda folosirea aparatelor ajutătoare, folosirea bățului de sprijin pentru ca instructorul să poată acorda de pe mal ajutor elevului. El a indicat necesitatea acomodării cu apa și a structurat lecția de înot pe următoarele trei părți: obișnuirea cu apa, exerciții pe uscat și în apă. Învățarea înotului se desfășura individual cu câte un singur elev;

– metoda Pfuel (1817 – „Totul despre înot”, scrisă de generalul prusac Ernest von Pfuel pentru soldați) recomanda începerea învățării înotului cu procedeul bras. El a împărțit brasul în patru timpi, care se execută după numărătoare, prin exerciții pe uscat și în apă;

– "școala germană" a promovat și ea începerea învățării înotului în procedeul bras.

Mișcările circulare ale brațelor și picioarelor erau însușite mai întâi pe uscat. Din poziția suspendată, realizată cu ajutorul unor aparate ajutătoare executantul exersa analitic mișcările circulare ale brațelor, fiecare ciclu fiind descompus în trei timpi. În apă instructorul lucra cu un singur elev.

Fig. nr. 11

Învățarea înotului cu ajutorul curelelor suspendate

– în 1878 apare lucrarea "Școala înotului" a lui Ladeseck, care recomanda metoda începerii învățării înotului cu procedeul spate, metodă pe care o considera că fiind cea mai accesibilă;

– în anul 1925 Wirssner lansează metoda însușirii înotului prin mai multe procedee tehnice. Copiii de vârsta școlară erau împărțiți pe grupe. Învățarea începea cu jocuri și exerciții de acomodare în apă mică, după care se trecea la apă adâncă, unde avea loc inițierea în diferite procedee tehnice de înot.

Metodele moderne de instruire (învățare și perfecționare) au la bază serioase cercetări privind vârsta optimă de începere a învățării înotului, adaptarea procesului de învățare la particularitățile de creștere și de vârstă, factorii favorizanți și limitativi ai însușirii rapide a diferitelor procedee de înot, succesiunea exercițiilor etc. Vârsta optimă de începere a înotului este de 5-7 ani, iar pe la 9 ani un copil trebuie să cunoască cele patru procedee de înot. La un înotător se urmărește: disimetria (greutatea specifica mică), membrele să fie lungi, laba piciorului și palma mari, capacitatea maximă aerobă ridicată, să aibă o bună coordonare motrică, concentrare și îndemânare (abilitate), capacitate maximă anaerobă (în probele până la 200m), diametrul biacromial mare.

Au apărut numeroase procedee metodice de învățare a înotului dintre care amintim:

Metoda învățării înotului prin procedeul craul și spate. Această metoda a fost aplicată în unele scoli din tarile scandinave și din RDG. Această metodă prezintă avantajul că respirația se face cu ușurință ceea ce este foarte important pentru copiii începători.

Metoda învățării concomitente a mai multor procedee de înot. Se începe cu craul, apoi spate, delfin și bras. După 60 zile copiii își însușesc destul de bine cele patru procedee de înot.

Metoda învățării înotului în apă adâncă, lansată de școala românească de înot se bucură de succes. Copiii învață să înoate cu ajutorul obiectelor ajutătoare precum: camere de biciclete, perinițe cu aer; plute sau scânduri de înot. Sunt folosite exerciții pe uscat și exerciții în apă adâncă. La început se urmărește acomodarea cu apa și învățarea mișcării picioarelor executate la marginea bazinului, apoi deplasarea prin apă cu ajutorul mișcărilor naturale de calcare a apei. Pernițele și camerele de bicicletă sunt treptat dezumflate, iar copiii se susțin la suprafața apei cu ajutorul propriilor mișcări. Când nu mai au nevoie de susținere ei învață respirația acvatică la marginea bazinului, apoi cu scândura de înot.

Metoda învățării înotului pe bandă este lansata în anul 1965 de către R. Bartels. Ea presupune colaborarea dintre 3-5 antrenori care se ocupă strict de un atelier în care se lucrează un anumit gen de exerciții. Astfel, primul antrenor se ocupă de încălzire, al doilea cu acomodarea cu apa, al treilea se ocupă de plutire și respirație, al patrulea de lucrul picioarelor și al brațelor, coordonarea cu respirația și ultimul cu asamblarea tuturor mișcărilor. Copiii trec succesiv prin cele cinci ateliere, iar această trecere se face numai după ce copilul își însușește mișcările respective. Este normal că elevii talentați să progreseze și să promoveze foarte repede de la o grupa la alta.

Metodica învățării procedeului fluture se poate realiza prin două metode: analitică și globală.

Metoda analitică presupune învățarea tehnicii prin gradarea treptată a însușirii structurilor tehnice specifice procedeului fluture, ajungându-se în final la coordonarea părților componente și executarea globală a procedeului de înot.

1. Succesiunea metodică de predare și însușire.

Structuri tehnice specifice etapei de inițiere: adaptarea și obișnuirea cu apa; însușirea plutirii pe piept; însușirea alunecării pe piept; însușirea tehnicii respirației acvatice; însușirea săriturilor simple în apă.

Structuri tehnice specifice tehnicii procedeului fluture: însușirea tehnicii lucrului cu membrele inferioare, coordonat cu respirația; însușirea tehnicii lucrului membrelor superioare, coordonat cu respirația; însușirea coordonării lucrului membrelor inferioare cu cele superioare și coordonarea cu respirația; însușirea tehnicii startului; însușirea tehnicii întoarcerilor; perfecționarea structurilor tehnice.

Învățarea analitică prezintă marele avantaj de a conduce spre o învățare corectă și durabilă a tehnicii de înot, în mod special a celei de competiție, elimina greșelile de tehnică, permite o individualizare strictă în procesul de învățare.

Dezavantajul acestui tip de învățare constă în durata relativ mare a procesului de învățare-perfecționare. Pentru o însușire corectă a tehnicii celor patru procedee sportive de înot, sunt necesari aproximativ doi ani.

Învățarea globală, deseori folosită în cadrul centrelor de învățare ale înotului, duce la însușirea unei tehnici rudimentare de înot, mai mult de menținere la suprafața apei sau a unui înot pe distanțe scurte. Durata inițierii este, însă, scurtă, în medie 20 de lecții. Trecerea ulterioara la însușirea unei tehnici corecte necesită un timp îndelungat, deoarece sunt necesare multe mijloace specifice de corectare a deprinderilor însușite greșit.

2. Succesiunea metodica a mijloacelor de învățare:

– mijloace specifice lucrului pe uscat; mijloace specifice lucrului pe sau la marginea bazinului; mijloace specifice lucrului în apă (cu partener, cu mijloace ajutătoare etc.); mijloace specifice pentru perfecționarea structurilor tehnice și a procedeului de înot.

Printre recomandările metodice importante pe care trebuie neapărat să le respectăm în activitatea cu copiii, se remarca în mod deosebit următoarele:

– pregătirea atentă a materialelor necesare pentru desfășurarea lecției de înot;

– supravegherea atentă a elevilor în ceea ce privește echiparea-dezechiparea, spălarea la dus, prosop și alte obiecte necesare;

– obișnuirea copiilor să lucreze organizat și disciplinat sub control permanent;

– primele exerciții se desfășoară pe uscat și constau din alergare ușoară, gimnastică, jocuri de mișcare care vor asigura încălzirea generală a organismului, după care se demonstrează sau se exersează o serie de elemente care vor fi executate în apă;

– încălzirea în apă se va face prin jocuri de mișcare timp de 15 minute pentru adaptarea organismului la temperatura apei. Temperatura apei la copiii de 5-7 ani trebuie să fie de cel puțin 28°. Treptat, odată cu obișnuirea cu apa și călirea organismului, exercițiile și jocurile în apă se pot desfășura la o temperatură mai scăzută. În mod obișnuit copiii de vârsta preșcolară lucrează în apă 2-3 reprize a 10 minute, iar cei mari (7-10ani) câte 60 de minute.

Copiii nu vor fi niciodată forțați să intre în apă, sub nici un motiv nu vor fi împinși, bruscați sau azvârliți și scufundați, gest care i-ar putea ține departe de apă pentru multă vreme.

Metoda demonstrației va deține un rol important în lecția de înot. Copiii rețin mai repede prin imitarea celui care demonstrează. Demonstrarea procedeelor poate fi făcută de un înotător cu o mișcare corectă de execuție.

Metoda întrecerii este recomandată la vârsta copilăriei. Întrecerile sau concursurile pe distanțe scurte nu trebuie să lipsească din lecție.

După fiecare ieșire din apă sunt obligatorii exercițiile de alergare, învelirea cu prosopul sau halatul, schimbarea costumului ud cu unul uscat. Aceste măsuri sunt necesare mai ales dacă temperatura aerului este scăzută.

Având în vedere dezavantajul că prin această metodă respirația se însușește mai greu, trebuie să introducem în fiecare lecție de înot exerciții de respirație.

Etapele formarii deprinderii de înot

I. Acomodarea cu apa – în această etapă se insistă asupra exercițiilor de obișnuire cu apa, acomodare subacvatică, plutire orizontală.

II. Învățarea mișcărilor de picioare, corelate cu tehnica respirației.

III. Învățarea mișcării de brațe fără respirație și cu respirație.

IV. Coordonarea mișcării brațelor cu cea a picioarelor, fără respirație și cu respirație.

V. Perfecționarea tehnicii înotului prin șlefuirea tuturor mișcărilor – învățarea tehnicii de înot sportiv. Această etapă reprezintă etapa realizării coordonării.

În momentul în care copiii încep să stăpânească menținerea pe apă, se trece la învățarea tehnicii startului și a întoarcerilor. Acest lucru trebuie neapărat realizat pentru că organizarea primelor concursuri este foarte importantă pentru începători.

Lecțiile se organizează pe grupe ținându-se cont de vârstă, sex, nivel de pregătire. În înot se folosesc patru tipuri de lecții: – lecția de învățare

– lecția de perfecționare – dezvoltare

– lecția de control

– lecția de tip mixt

Lecția de înot reprezintă un proces pedagogic unitar în care activitatea profesorului se împletește cu a elevilor. Este o verigă dintr-un șir de lecții, în care ora de azi se sprijină pe cea trecută și o pregătește pe cea care urmează, trebuind să rezolve sarcinile programei școlare, printr-o serie de mijloace de bază, cum sunt:

1) Exerciții pe uscat: cu caracter de întindere și relaxare pentru dezvoltarea vitezei, forței, îndemânării și rezistenței.

2) Exerciții în apă: care cuprind elemente tehnice și care vor urmări permanent corectitudinea și perfecționarea, asigurată prin repetarea elementelor însușite în condiții variate ca:

– legări de elemente din același procedeu de înot, schimbând ritmul, viteza sau durata execuției;

– legări de elemente tehnice din procedee diferite de înot, schimbând de asemenea ritmul, viteza sau durata execuției.

Structura lecției de înot

Mijloace folosite în lecția de înot pentru procedeul fluture: picioare fluture cu pluta; alunecare fluture, brațe fluture; fluture pe spate (ondulații fluture pe spate, iar brațele vâslesc simultan); procedeu integral; sărituri de start; întoarceri; lucru sub apă la start, întoarceri; pregătirea schimburilor de ștafete; înot mixt; verificarea gradului de însușire și cunoaștere a înotului în procedeul fluture.

1. Partea pregătitoare

Cuprinde organizarea colectivului (se prezintă regulile de comportare, adunarea, raportul, frecventă, anunțarea temei de lecție care se face rapid). Pe uscat se vor executa din alergare câteva exerciții de front cu schimbări de formație pentru captarea atenției sau se va organiza un joc pentru creșterea stării emotive.

Încălzirea generală are că obiectiv stimularea treptata a marilor funcțiuni ale organismului, asigurând o stare de excitabilitate corespunzătoare pentru activitatea care urmează.

Pe uscat încălzirea organismului se face prin exerciții ca: rotări de brațe în diferite direcții, extensii, răsuciri și aplecări de trunchi, balansări de picioare, genunf1exiuni. Aceste exerciții se vor execută cu inspirații și expirații ample. Se va insista asupra exercițiilor care să vizeze dezvoltarea mobilității humerale, coxo-femurale și a labelor picioarelor. O structură de exerciții pe uscat se va repeta pe parcursul a 3-4 lecții, după care se va trece la alta.

Încălzirea în apă va cuprinde exerciții de înot complet din procedeele cunoscute, pe distanțe mai mari sau mai mici în funcție de valoarea sportivului. Ele au ca scop acomodarea organismului la noile condiții, la alt mediu "apă". Se va lucra cu tot colectivul odată.

Se va urmări și educarea specială a marilor funcțiuni, mai ales a respirației și pregătirea organismului pentru efort. Se vor prelucra lucra grupele musculare necesare înotului. În acest sens un loc deosebit în lecție îl reprezintă lucrul numai cu picioarele folosind pluta de antrenament pentru sprijinul brațelor. Se vor execută mișcări de picioare cu și fără respirație. Exercițiile pentru tonifierea brațelor se vor execută separat, având picioarele blocate cu ajutorul unui plutitor. Nu vor lipsi exercițiile în alunecare cu respirații la două sau trei brațe.

2. Partea fundamentală

Începe cu dezvoltarea calităților motrice – viteza sau îndemânare, obiectiv ce va fi urmărit fie pe uscat, pentru dezvoltarea calităților-motrice generale, fie în apă prin dezvoltarea musculară specifică. Îmbinarea lor va largi aptitudinile de mișcare pregătind multilateral sportivul.

Dezvoltarea îndemânării și vitezei pe uscat se dezvoltă la prin exerciții selecționate din gimnastica sportivă și din jocurile sportive: volei, baschet, fotbal. De asemenea, prin exercițiile efectuate la unele aparate speciale, cu ajutorul corzilor elastice, mingilor medicinale și a halterelor mici. Folosirea acestor exerciții dau varietate pregătirii, elevul manifestând interes și plăcere în pregătire. Scopul acestor exerciții este de a dezvolta și întări grupele musculare care sunt angrenate în tehnica de concurs, ele efectuându-se pe tot parcursul anului.

Dezvoltarea vitezei și îndemânării în apă se realizează cu ajutorul exercițiilor speciale.

Exercițiile de brațe și picioare se vor executa într-un ritm anume, cu pauze planificate și pe anumite distanțe; de exemplu: 4x50m brațe, 4x50m picioare, 4x50m înot în procedeu. Îmbinarea mai multor procedee de înot (de exemplu: brațe fluture picioare bras, brațe fluture picioare craul, brațe spate picioare fluture) ajuta la îmbunătățirea îndemânării.

Lucrul ritmic al brațelor și picioarelor asemuiesc sportivul cu bătăile unui ceasornic.

Orice greșeală de coordonare întrerupe acest ritm, de aceea viteza în procedeul de concurs trebuie antrenată în cadrul lecției, în paralel cu corectările tehnice care se impun.

Tot în partea fundamentală se face învățarea, consolidarea, perfecționarea sau verificarea deprinderilor sau/și priceperilor motrice. Obiectivul acestei părți depinde de "faza" învățării motrice. Este absolut necesar că atenția profesorului să se îndrepte spre formarea reprezentărilor corecte, spre formarea stereotipului dinamic și spre automatizarea parțială sau totală a deprinderilor motrice. Exercițiile care urmează a fi însușite se pregătesc încă de pe uscat prin explicația și demonstrația profesorului. În apă exercițiile se repetă de mai multe ori, fragmentat sau global sau în structuri de exerciții. Dacă colectivul este avansat se va lucra cronometrând distanțele parcurse, în diferite procedee, în condiții de concurs, contribuind astfel la reușita deplină a automatizării mișcărilor.

La finalul părții fundamentale se va urmări dezvoltarea calităților motrice – forța sau rezistența. Dezvoltarea calităților motrice forță (generală și specifică) și rezistență (generală și specifică) sunt urmărite de către profesor pe parcursul tuturor lecțiilor, deoarece nu există mișcare care să se poată realiza mai ales fără forță. Se acționează asupra dezvoltării lor pe uscat și în apă. Exercițiile alese trebuie să fie apropiate de mișcarea pe care înotătorul o execută în apă. De obicei la înot aceste calități motrice se manifestă împreună, rezistența în regim de forță și forță în regim de rezistență.

Pentru dezvoltarea forței pe uscat, propunem folosirea următoarelor exerciții: flotări în brațe contratimp; tracțiuni la bara cu pauze limitate; exerciții cu benzi elastice, mărind amplitudinea mișcării; exerciții cu mingi medicinale, mărind numărul de repetări; lucru cu aparate speciale – simulatoare (pentru cei ce fac performanță).

Pentru dezvoltarea forței în apă: înot cu labele de cauciuc; înot cu palmare și labe schimbând viteza de execuție; înot îmbrăcat sau cu centuri îngreunate (plumb, nisip) legate la mijloc sau picioare; tracțiuni de extensoare în apă, învingând rezistența lor, înot trăgând un partener, etc.

Pentru dezvoltarea rezistenței pe uscat se pot folosi următoarele exerciții: jocuri sportive (baschet, volei, fotbal) pe teren redus și cu reguli simplificate; exerciții de gimnastică executate în circuit cu număr fix de repetări vizând dezvoltarea anumitor grupe musculare (sărituri, flotări etc.); exerciții cu gantere mici (1 – 5kg) efectuate cu un număr mediu de repetări și într-un tempo uniform.

Pentru dezvoltarea rezistenței în apă propunem: înot continuu 400-800m în același procedeu; înot continuu limitat ca timp 10'-15'; înot numai cu brațele sau numai cu picioarele în mod continuu și cu tempo uniform; înot continuu, schimbând procedeele de înot; înot pe distanța cu repetare și pauza planificată.

Toate exercițiile care urmăresc dezvoltarea calităților motrice se vor executa în corelație cu dezvoltarea și perfecționarea respirației. Înotul se încadrează în ramurile de sport cu activitate respiratorie de tip ciclic, mai multe mișcări se repetă de mai multe ori ritmic organic legate între ele, de aceea orice mișcare a membrelor trebuie îmbinată cu exercițiile de respirație. Aceste exerciții nu vor lipsi din nici o lecție.

3. Partea de încheiere

Cuprinde liniștirea și refacerea organismului după efort (scăderea nivelului de efort) și jocurile distractive. Se va înota într-un tempo scăzut pe o distanța de 400-800m pentru revenirea indicilor funcționali ai organismului la valori normale.

Jocurile distractive au un rol esențial mai ales la copiii de vârste mici și constau din diferite sărituri comice (jocuri ca oglinda, prinde pisica, etc.).

În această parte se formează capacitatea de apreciere și auto apreciere, precum și stimularea activitati independente din timpul liber. Se vor face aprecieri pozitive și negative privind comportarea în lecție.

Se vor recomanda pentru acasă, unele exerciții pentru dezvoltarea unor grupe musculare sau pentru dezvoltarea armonioasă a corpului. De asemenea li se vor da unele indicații igienice și alimentare.

CAPITOLUL 5. FUNDAMENTAREA PRACTICĂ A LUCRĂRII

5.l. Culegerea și sistematizarea principalelor grupe de exerciții

Studierea problematicii metodicii de învățare și perfecționare a procedeului de înot fluture, conduc la concluzia că în activitatea practică instructorii de înot operează concret cu o serie de grupe de exerciții. Fiecare grupă de exerciții are obiective de instruire bine determinate de etapele învățării, ceea ce înseamnă că ele sunt aplicate într-o anumită succesiune.

În același timp menționăm faptul că unele exerciții au un caracter extensiv, putând trece cu ușurință dintr-o grupa în alta, iar altele trebuie reluate mereu pentru corectarea unor detalii tehnice sau pentru automatizarea lor.

Grupele de exerciții propuse spre experimentare pentru învățarea corectă și în timpul cel mai scurt s-a efectuat în cadrul Clubului Sportiv Școlar Reșița pe o grupă de începători aflați sub

îndrumarea d-lui prof. Marius Creteanu. Experimentul s-a desfășurat în perioada 01.04.2011 – 01.02.2012 cu un număr de 4-5 antrenamente săptămânale a circa 2 – 2½ ore.

5.2. Stabilirea principalelor grupe de exerciții

Ținând seama de cele arătate mai sus și având în vedere scopul și sarcinile lucrării noastre am sistematizat următoarele exercițiile de învățare și perfecționare a înotului fluture în următoarele grupe după cum urmează:

A. Exerciții pregătitoare pe uscat

B. Exerciții de acomodare cu apă

C. Exerciții de acomodare subacvatică (apnee)

D. Exerciții de învățare a respirației acvatice

Exerciții de învățare a plutirii orizontale

Exerciții pentru învățarea alunecării

Exerciții de învățare a mișcării picioarelor

Exerciții de învățare a mișcării brațelor

I. Exerciții pentru perfecționarea înotului fluture (coordonarea tuturor mișcărilor)

J. Exerciții pentru învățarea și perfecționarea startului

K. Exerciții pentru învățarea și perfecționarea întoarcerii

L. Exerciții pentru perfecționarea procedeului fluture

Prezentam în continuare aceste grupe de exerciții:

A. Exerciții pregătitoare pe uscat

Obiective

– încălzirea pentru angrenarea organismului în efort și pregătirea corpului pentru a intra în contact cu apa;

– dezvoltarea unor calități motrice necesare înotătorului, cum ar fi îndemânarea, suplețea musculară și mobilitatea articulară, rezistența, forță localizată la nivelul unor grupe musculare;

– învățarea și perfecționarea unor elemente structurale ale procedeului fluture: pozițiile de plutire a corpului, lucrul brațelor și al picioarelor, amplitudinea mișcărilor etc.(exercițiile folosite pentru realizarea acestui din urma obiectiv vor fi încadrate în grupele de exerciții specifice de învățare și perfecționare a tehnicii).

Exercițiile de front și ordine, din diferite formații de lucru, pentru disciplinarea colectivului de copii;

Executarea unor deprinderi motrice de bază și aplicativ utilitare, cum ar fi: mersul, alergarea, săriturile, echilibru, aruncarea, prinderea, escaladarea, târârea, cățărarea, ridicarea și transportarea de greutăți, tracțiuni, împingeri executate într-o succesiune bine stabilită sau sub formă de joc, de întrecere etc.;

Exerciții pentru dezvoltarea vitezei și a îndemânării: exerciții din gimnastică sportivă și din jocuri sportive, exerciții efectuate la unele aparate speciale, cu ajutorul corzilor elastice, mingilor medicinale și a halterelor mici.;

Fig. nr. 12

Exerciții pentru dezvoltarea forței brațelor

Exerciții pentru dezvoltarea supleței corpului și a mobilității localizate la nivelul următoarelor articulații:

– scapulo-humerală: rotări de brațe, exerciții cu partener, cu benzi elastice sau rigide;

– coxo-femurală: balansări înainte înapoi, lateral, aplecări înainte ale trunchiului, înclinări laterale ale trunchiului, cu partener;

– coloana vertebrală: aplecări, îndoiri, înclinări în diferite planuri cu și fără partener, la scara fixă, banca de gimnastică;

– mobilitate coxo-femurală: la scara fixă, banca de gimnastica, la sol, cu și fără partener etc.

Această grupă de exerciții este foarte importantă pentru pregătirea înotătorului, drept pentru care prezentăm câteva mijloace propuse spre a fi folosite în partea pregătitoare a lecției de înot.

Fig. nr. 13

Exerciții pentru dezvoltarea supleței corpului și a mobilității

Exerciții de alergare în tempo uniform și crosuri pe teren variat în vederea dezvoltării capacitații funcționale aerobe.

Exerciții pentru dezvoltarea forței utilizând diferite aparate ajutătoare (gantere); învingerea greutății partenerului, învingerea greutății propriului corp etc.

Exerciții sub formă de ștafetă (întrecere), jocuri de mișcare, practicarea unor elemente din disciplinele sportive: volei, baschet, handbal etc.

Repetarea elementelor tehnice caracteristice procedeului fluture pe uscat, cum ar fi: lucrul brațelor, al picioarelor, menținerea unor poziții, înșurubări și rostogoliri necesare întoarcerii, elemente acrobatice la salteaua de gimnastică.

B. Exerciții de acomodarea cu apa

Obiective

– diminuarea reflexelor de conservare (apărare) și înlăturarea unor stări psihice cum ar fi: teama de necunoscut, frica de apă, disperarea, inhibiția, refuzul de a intra în apă, supra-încordarea musculaturii motoare etc.

– crearea unei ambianțe atractive – antrenante în stare să declanșeze stări emoționale cu caracter pozitiv – încrederea în forțele proprii, curajul, plăcerea de a intra și a se juca în apă.

Prezentarea exercițiilor

Intrarea în apă din ce în ce mai adânc (glezna, genunchi, șold, piept, gât); spălarea obrajilor, umerilor, cefei; netezirea și împroșcarea apei (plescăitul apei);

Alergări și sărituri prin apă: "vâslirea" apei cu mâinile, alergări cu genunchii sus, sărituri pe unul și două picioare;

Exerciții sub formă de joc sau întrecere:

– sprint din diferite poziții de plecare pe o distanța de 5-10m.;

– tracțiunea sau împingerea partenerului;

Leapșa în doi. Copiii sunt împărțiți pe perechi, purtând numerele" l " și "2". În apă adâncă până la sold, numărul "2" încearcă să-l prindă pe numărul" l ";

Leapșa pe perechi. Copiii se țin de mâini și se deplasează prin apă. Perechea care prinde încearcă să transmită leapșa altei perechi;

Lupta cocoșilor. Cu mâinile la spate cei doi "cocoși" sar într-un picior și se ciocnesc cu umerii. Cei care își pierd echilibrul pierd un punct. Câștigă cel care-și doboară de 3-4 ori adversarul;

Jocul cu mingea în apă. Mingea de cauciuc, este un obiect plutitor deosebit de util pentru jocul copiilor în apă. Se pot execută pase în cerc sau în alte formații, volebolări, plonjoane, scufundări etc.;

Pentru apa adâncă – intrări succesive în apă pe scara bazinului până când apă ajunge la nivelul bărbiei;

Deplasări de-a lungul peretelui bazinului, cu mâinile pe "sparge val". Același lucru depășind un coleg.

C. Exerciții de acomodare subacvatică(apnee)

Obiective

– învățarea scufundării subacvatice a capului și a corpului din diferite poziții, cu inspirație profundă, menținerea apneei și expirație după revenirea la suprafață:

– reglarea capacitații de autocontrol și înlăturarea senzației de sufocare.

Prezentarea exercițiilor:

Pe perechi, scufundarea alternativă sau simultană, inspirație pe gură, scufundare, apnee, revenire la suprafața cu expirație;

2. Scufundare sub apă și culegerea unor obiecte de pe fundul bazinului; ochii se mențin deschiși;

3. Ferește capul – instructorul învârtește la suprafața apei o minge introdusă într-o plasă și legată cu o sfoară. Elevii sunt dispuși în cerc și trebuie să se ferească de minge prin scufundare;

Mingea printre picioare. Executantul cu mingea apleacă trunchiul înainte și transmite mingea printre picioare unui partener. Acesta așteaptă că executantul să ridice trunchiul în extensie și îi înapoiază mingea. După 4-5 exerciții rolurile se schimbă. Există mai multe variante: după transmiterea mingii printre picioare, executantul pasează înapoi partenerului pentru ca și acesta să execute aceeași mișcare;

Trecerea printre cercuri – se așează mai multe cercuri în poziție verticală, la intervale de 1m printre care se va trece. În acest fel copiii sunt obligați să se scufunde sub apă și să parcurgă o distanța mai lungă;

6. Scufundarea în apă pe sub un băț ce plutește la suprafața sau pe sub frânghia culoarului;

7. Scufundarea capului sub scândura de antrenament, ridicarea și azvârlirea ei prin împingere (scândura va fi confecționată din material ușor și de dimensiuni reduse);

8. Imersiunea corpului sub apă prin plonjon și culegerea obiectelor de pe fundul bazinului;

9. Plonjon simplu sau de pe umerii unui partener cu trecerea printre picioarele depărtate ale altui partener;

Trecerea prin tunel – executantul după ce trece prin tunel ocupă loc în fața șirului, poziția stând cu picioarele depărtate, iar ultimul intră imediat să tracă prin tunel;

Sărituri de pe marginea bazinului, în picioare, în genunchi, în echer etc. Executanții vor evita pătrunderea apei în nas;

Pentru bazinele cu apă adâncă din poziția de grupat cu mâinile sprijinite pe marginea bazinului, elevul se va scufunda până în atârnat, apucat de marginea bazinului. Scufundarea va fi precedata de o inspirație suficient de adâncă, profundă, durata scufundării trebuie mărită cu fiecare repetare, urmărind înlăturarea încordării.

Obișnuirea cu apa, reprezintă prima etapă a formarii deprinderii de a înota și are o importanță covârșitoare atât în procesul propriu-zis de învățare, cât și în practicarea înotului sub diferite forme (agrement, utilitar, sportiv).

Obișnuirea cu apa, acomodarea subacvatică are efecte favorabile asupra funcțiilor organismului, influențând termoreglarea, echilibrul, simțul tactil, motricitatea și sunt afectate diferit, fie de factorii externi (temperatura apei, adâncimea ei) fie de o serie de condiții interne sau particularități ale organismului (instabilitate emoțională, debilitate fizică, vârsta, sex).

Cea mai evidentă formă de adaptabilitate se observă în mecanismul actului respirator, controlul conștient al respirației în condițiile impuse de teama de apă, de necunoscut ce determină o dereglare rapidă a mișcărilor respiratorii.

Inspirația devine "lacomă", profundă, iar expirația superficială. Această dereglare conduce la o primă fază de oboseală mecanică, deosebită de oboseala produsă de efort, pentru acoperirea consumului de oxigen.

Teama de necunoscut și senzația de sufocare determină la rândul lor încordări ale musculaturii motoare, uneori și a celei viscerale, care generează rigiditate, crampe, uneori chiar stări de vomă sau refuz vehement de a sta în apă, de a învață să înoate.

Pentru înlăturarea acestor manifestări este nevoie de tact pedagogic din partea profesorului în vederea diminuării stresului și stimularea capacitații de autocontrol.

În ceea ce privește imersiunea capului trebuie să se urmărească obișnuirea cu prima "regulă" a învățării înotului și anume ridicarea capului din apă este permisă după efectuarea profundă a expirației iar în sprijinul acesteia se vor concepe numeroase exerciții și jocuri.

Pentru acomodarea cu apă se recomandă:

– evitarea factorilor stresanți (aruncarea în apă, scufundarea forțată);

– durata exersării să fie suficient de mare și să se folosească exerciții variate și multe jocuri;

– tendința de încordare a musculaturii să fie combătută prin adoptarea unei posturi corporale cât mai relaxate și naturale;

– să se facă imersia completă a corpului și să se regleze mișcările de respirație (și apnee) în condiții de plutire liberă (pasivă).

Aceste cerințe contribuie la întărirea încrederii în reușita acomodării, de fapt a "împrietenirii" cu apa.

D. Exerciții de învățare a respirației acvatice

Obiective

– învățarea corectă a celor trei faze ale tehnicii respirației la nivelul apei;

– inspirația pe gură, fără a ridică prea mult capul deasupra nivelului apei;

– apnee pe durată controlată;

– expirație pe gură și numai în ultima parte și pe nas.

Prezentarea exercițiilor:

Suflarea aerului – după o inspirație profundă se suflă prelung asupra unui obiect foarte ușor (minge de tenis, plută, puf) care plutește pe apă;

Inspirație pe gură, introducerea capului în apă, reținerea aerului în piept cât mai mult, apoi revenire la suprafața apei prin expirație și apoi inspirație lăsând apă să se scurgă de pe față;

"bolborosirea" apei cu executarea profundă a expirației, ridicarea capului din apă (nu prea sus față de suprafața apei), inspirație și din nou se reia ciclul de la capăt;

Inspirație profundă, imersiunea capului cu apnee și "bolborosirea" apel, expirație și reluarea fazelor de respirație acvatică.

– stând cu trunchiul ușor aplecat, inspirație profundă;

b – scufundarea trunchiului, umerilor și capului însoțită de apnee (menținerea aerului în plămâni;

c – îndoirea picioarelor cu ridicarea genunchilor la piept și cuprinderea gambelor cu brațele, apnee, corpul plutind relaxat fără sprijin (dopul);

d – revenire în poziția inițială concomitent cu expirația profundă a aerului și ridicarea capului;

Însușirea celor trei faze ale respirației acvatice în apă adâncă. La marginea bazinului, inspirație, scufundarea capului, expirație și ridicarea capului deasupra nivelului apei pentru o nouă inspirație;

a – atârnat ghemuit la marginea bazinului, inspirație;

b – scufundarea în atârnat cu corpul întins și relaxat, la marginea bazinului, apnee;

c – desfacerea prizei, ridicarea brațelor, plutire verticală, apnee;

d – revenirea la suprafață, reluarea sprijinului cu mâinile, revenire în poziție inițială cu expirație și ridicarea bărbiei pentru scurgerea apei pe față.

Idem exercițiul 7 cu imersiunea mai, adâncă, cu mișcări de călcare a apei în faza de revenire.

E. Exerciții pentru învățarea plutirii orizontale

Obiective

– însușirea poziției corecte de plutire orizontală a corpului care favorizează alunecarea și utilizarea eficientă a procedeelor tehnice de vâslire cu brațele și de propulsie cu picioarele;

– adaptarea organismului la condițiile de lucru din poziția orizontală;

– respirație de tip costal realizată prin ridicarea sau răsucirea capului, schimbarea proiecției centrului de greutate, ușurarea circulației.

Prezentarea exercițiilor:

Învățarea poziției corecte de plutire se face mai întâi pe uscat ( marginea bazinului );

Exerciții de corectare a poziției – lipsa de mobilitate devine mai târziu un factor limitativ pentru etapele ulterioare, mai ales când este vorba de un viitor înotător de performanță;

Plutirea în apa mică a bazinului din poziția orizontală cu palmele sprijinite pe fundul bazinului. Din când în când capul se apleacă și executanții înaintează având corpul perfect întins. Se poate combina și cu respirația acvatică;

Sprijinul palmelor pe treptele bazinului (cu și fără ajutor), iar când corpul ajunge în poziția de plutire se încearcă o împingere cu mâinile înapoi;

Plutire cu brațele sprijinite pe o plută;

Pluta cu ajutorul instructorului. Se inspiră, se scufundă capul în apă, se întind brațele și picioarele. Instructorul împinge sau trage executantul lăsându-l apoi în poziție liberă;

Dopul – inspirație și ghemuire fără sprijin, întinderea brațelor și picioarelor pe suprafața apei în plută apnee, voluntară și revenire.;

Executarea expirației forțate urmată de scufundarea corpului;

Pluta pe piept în bazin în apă adâncă – inspirație la marginea bazinului, scufundarea capului cu întinderea picioarelor spre suprafața apei, palmele părăsesc sprijinul, apnee, expirație și revenire în poziția inițială.

Plutirea orizontală, a două etapă a formarii deprinderii de a înota constituie și începutul specializării. Pe parcursul ei înotătorul deprinde echilibrul de plutire și înaintare, învingând rezistența apei, folosind-o în același timp ca cel mai bun mijloc pentru efectuarea mișcărilor. Tot aici se încadrează și reperul "formă hidrodinamică" a corpului, care pentru înotul sportiv este asemuit cu imaginea "picăturii de apă".

În decursul evoluției tehnicii de înot sportiv, poziția de plutire și înaintare a suferit o serie de modificări. Astfel până în jurul anilor 1930 poziția înotătorului este foarte înaltă (capul și toracele mai ridicate). În compensație, picioarele ajungeau mult sub orizontala apei, imprimând corpului o incidență mare. Putem spune că poziția corpului era mai apropiată de cea oblică, iar unghiul făcut de corp cu suprafața apei fiind mai mare, determină creșterea rezistenței la înaintare, la care mai putem adăuga faptul că poziția oblică solicita înotătorului mișcări mai puțin dinamice, deci un consum sporit de energie pentru realizarea înaintării.

Treptat pe parcursul anilor 1950 poziția corpului a devenit mai apropiată de orizontala apei, ceea ce a determinat o "scufundare" mai mare a corpului, scufundare care a atras după sine "scăderea greutății relative a corpului" fapt ce s-a repercutat pozitiv asupra manifestării calității "forță pe unitate de vâslire". În mod firesc performanțele au crescut și datorită adoptării unei poziții corecte a corpului din punct de vedere hidrodinamic.

La procedeul fluture, unghiul corpului cu apa la poziția de plutire și înaintare are valoare medie (mai mică față de bras, dar mai mare că la craul și spate). De asemenea, unghiul de incidență între suprafața apei și corp se poate modifica în funcție de viteza de înot, fiind mai mare în cazul înaintării în viteză. Variația unghiului este determinată și de aspectul somatic.

De exemplu, înotătorii cu talie înaltă pot realiza mai ușor o apropiere de orizontală, iar cei ai căror tren inferior este mai greu, adopta o poziție în care abaterea de la orizontală este mai evidentă. Desigur că poziția de plutire și înaintare este mai bună la înotătorii care au dobândit un nivel ridicat de acomodare cu apa și o tehnica corecta în general.

Deprinderea timpurie a plutirii orizontale este o cerință importantă în reușita procesului de învățare a înotului sportiv. Pe lângă economia adusă în ceea ce privește rezistența la înaintare, poziția corectă oferă o bază bună pentru manifestarea motricitatii în apă (profunzimea mișcărilor de vâslire).

În tehnica celor patru procedee de înot sportiv întâlnim două tipuri de poziții: plutire pe piept (culcat cu fața în jos) și plutire pe spate (culcat cu fața în sus). Prima este comună procedeelor craul, bras și fluture, iar cea de-a două procedeului spate. În poziția de înaintare pe piept (pluta pe piept) capul pare a fi "îngropat" între umeri și brațe pentru a permite parcă privirea abdomenului și a picioarelor.

F. Exerciții pentru învățarea alunecării

Obiective

– perceperea poziției optime (senzației) de alunecare, și înlăturarea mișcărilor inutile care ar putea frâna înaintarea în apă;

– legarea poziției de plutire orizontală a corpului cu alunecarea.

Majoritatea exercițiilor de plutire vor fi folosite și pentru învățarea alunecării.

Prezentarea exercițiilor :

Din stând în apă până la centură, la o distanță de 1-1,5m în fața unei prăjini, susținută de doi profesori, elevii se vor arunca înainte, căutând să prindă prăjina cu ambele mâini. Treptat, distanța se va mări, astfel încât copiii vor fi obligați să execute și o ușoară împingere cu picioarele în marginea bazinului pentru a realiza atingerea prăjinii;

Din stând în apă până la centură, se inspiră profund, se apleacă trunchiul înainte, se întind brațele și se împinge cu picioarele de pe fundul bazinului iar corpul alunecă și înaintează. Se menține corpul în poziție întinsă până când alunecarea încetează;

Idem exercițiul 2 plus împingerea cu picioarele de la peretele bazinului

4. Tragerea partenerului de mâini cu alunecare pe piept

Conducerea prin apă este realizată de ceilalți colegi înșirați pe o distanța de 2m unii de alții, care-i trag prin apă și-l trec de la unul la celalalt.

G. Exerciții pentru învățarea și perfecționarea mișcării picioarelor

Obiective

– însușirea deprinderii de a bate apa cu picioarele simetric, cu amplitudine și într-o succesiune corectă a mișcărilor segmentare (șold, genunchi, laba piciorului, vârf );

– stabilizarea poziției de plutire în alunecare în condițiile executării mișcărilor de biciuire (lovire) a apei cu suprafața labelor picioarelor și alunecare.

Mișcarea ondulatorie datorită supleței și mobilității este foarte repede asimilată de copii.

Prezentarea exercițiilor

Pe uscat și culcat pe banca, mișcarea picioarelor;

2. Din atârnat la bară fixă – mișcarea ondulatorie a întregului corp;

Așezat la marginea bazinului – mișcarea ondulatorie;

Culcat pe marginea bazinului – mișcări de picioare

Săritura delfinului, executată cu împingere de pe fundul bazinului. La intrarea în apă, capul va fi aplecat mult înainte cu bărbia în piept. După scufundare picioarele efectuează 2-3 mișcări energice simultane;

6. Sprijin cu palmele pe fundul bazinului, executarea mișcărilor de picioare;

Revenire la suprafață după scufundare cu ondulații care imită pe cât posibil mișcările făcute de coada unui peste;

Pluta pe piept la marginea bazinului (apă mare) mișcări de picioare. Se poate combina cu respirația acvatică cu ridicarea capului;

Elan, plutire, alunecare, bătaie din picioare, respirație acvatică;

Idem exercițiul 9 și împingere energică de la marginea bazinului;

Alunecare în plută pe piept cu ajutorul plutei. Corectarea poziției de plutire și a mișcării picioarelor în combinație cu respirația;

Picioare fluture în imersiune completă;

Picioare fluture pe spate;

Picioare fluture pe o parte;

Exercițiile se execută și cu labe de cauciuc care amplifică ondulația, măresc viteza de alunecare și nu permit ondulare, flexia exagerată a picioarelor.

Exerciții cu ajutorul aparatelor ajutătoare de antrenament (extensoare-Exer-Genie, Minigym, Huttel) pentru dezvoltarea forței de propulsie a picioarelor.

Odată cu abordarea învățării mișcării de picioare apare noțiunea de înaintare care da sensul real deprinderii de a înota. Tehnica mișcării de picioare se însușește cu ușurință dacă învățarea a depășit treptele acomodării și plutirii orizontale.

Din punct de vedere biomecanic mișcările la înot se încadrează în categoria mișcărilor ciclice, simetrice, posterior proiecției centrului de greutate. Din acest punct de vedere ele se aseamănă cu mișcările naturale de mers, alergare, sărituri. Mișcările de picioare fluture sunt ciclice, simetrice, concomitente. Mișcarea ondulatorie este perpendiculară pe suprafața apei. Biomecanic, ondulația la fluture se înscrie aproximativ pe aceeași traiectorie de vâslire ca și la procedeul craul, cu mențiunea că ambele segmente se mișcă concomitent. Din acest motiv unii specialiști denumesc mișcarea ondulatorie de la fluture "dublu craul". La ondulația de la fluture menționăm legătura cu mișcările de trunchi, de la care pornesc succesiv impulsurile de mișcare.

H. Exerciții pentru învățarea și perfecționarea mișcării brațelor

Obiective

– învățarea corecta a fazelor de vâslire a brațelor (alunecare, tracțiune, împingere) și realizarea unei bune coordonări cu mișcările picioarelor precum și cu respirația acvatică.

Prezentarea exercițiilor:

Executarea mișcărilor brațelor de pe loc și din mers, pe uscat, cu imitarea instructorului care demonstrează mișcările și transmite explicațiile necesare;

2. Executarea mișcărilor de brațe cu ajutorul instructorului care "pune" și "trece" segmentele în poziția corectă de acționare;

Idem exercițiul 1 și 2, executate în apă până la mijlocul corpului. Trunchiul se apleacă pe apă și se execută vâslirea, încercând realizarea celor trei faze de mișcare a brațelor. La început mișcările de brațe se fac pe loc, apoi din mers cu picioarele îndoite;

Mișcarea brațelor cu picioarele sprijinite pe culoar, sparge val etc.;

La marginea bazinului, perfecționarea coordonării mișcărilor de brațe, picioare în combinație cu mișcările de respirație. Se folosesc brațe craul și picioare fluture – la o mișcare de brațe – o expirație, o inspirație și două bătăi de picioare;

6. Pluta pe piept cu picioare fluture. Brațele vâslesc fără a fi scoase din apă;

Alunecare cu scândura de antrenament – se vâslește alternativ și se execută picioare fluture. Respirația se face prin ridicarea capului;

Înot numai cu mișcarea brațelor – din plută pe piept se execută 4-5 cicluri de mișcări de

brațe fără respirație, după care se continuă înotul fluture cu respirație;

Înot numai cu brațele, picioarele fiind susținute de plută;

10. Din alunecare pe piept cu picioare craul, executarea de brațe fluture;

11. Dezvoltarea forței specifice în brațe cu ajutorul aparatelor ajutătoare.

Conținutul instruirii în această etapă se îndreaptă spre perfecționarea elementelor învățate anterior precum și pe eliminarea frustrărilor manifestate datorită fricii de apă.

Modalitatea cea mai eficientă de învățare a mișcărilor de brațe constă în "legarea" lor cu mișcările de picioare. Învățarea propriu-zisă se face pe uscat, unde instructorul poate să stabilească reperele și regulile de mișcare corectă.

Din punct de vedere biomecanic, mișcările de brațe sunt ciclice, simetrice și concomitente. Ele se efectuează din plută pe piept. Mișcările de brațe alcătuiesc de fapt cicluri de vâslire. La fiecare ciclu se deosebesc două faze principale: prima este faza activă, care determină în mod direct înaintarea (prin vâslire), a două este faza pasivă, care întregește efectuarea unui ciclu complet (mișcarea de pregătire).

În cadrul unui ciclu se deosebesc trei momente distincte, care au următoarea ordine: pauza de alunecare (faza pasivă), vâslirea (faza activă), pregătirea și întregirea (faza pasivă).

Pauza de alunecare este elementul specific înotului, structura mișcărilor naturale (de tracțiune, târâre, cățărare) nu tine cont de acest element. Ea mai este întâlnită la schi fond și patinaj.

Pauza de alunecare se manifesta în realizarea plutirii, constituind un moment de odihna, fără a stânjeni înaintarea, ceea ce face să-i sporească valoarea în reglarea coordonării tuturor mișcărilor de înot. Astfel, se apreciază că dacă pauza de alunecare este mare și eficientă mișcărilor crește. Indiferent de viteza de înaintare, pauza de alunecare trebuie să existe chiar Dacă este foarte scurta. Lipsa acestui moment ar transforma mișcările de brațe în mișcări de tip "morișcă", obositoare și lipsite de randament.

Vâslirea are corespondent în structura mișcărilor nenaturale de cățărat, mai sugestiv, de târâre. Vâslirea este descompusa didactic în trei elemente distincte: apăsare, tracțiune, împingere.

Apăsarea se execută lateral față de direcția de înaintare, mișcare ce are rolul de a "prinde" rezistența (consistența) apei. Valoarea ei este de circa 25% din valoarea totală a vâslirii. Tracțiunea schimbă direcția laterală pe un traseu vizând centrul de greutate. Mișcarea are ca scop sprijinirea palmei și a brațului pe volumul de apă aflată înaintea centrului de greutate.

Eficiența tracțiunii se manifestă mai ales dacă mișcarea depășește centrul de greutate. Valoarea ei este de circa 50% din valoarea totală a vâslirii. Acest moment înregistrează cel mai ridicat grad de solicitare a forței de înaintare, împingerea este o prelungire a tracțiunii.

Sensul împingerii este cel mai apropiat de direcția înaintării, aproape paralel. Participarea brațului (lungimea pârghiei) este mai redusă, împingerea fiind realizată parțial de antebraț și palma. Pentru a crește lungimea pârghiei această parte de vâslire beneficiază și de mobilitatea umărului. Este recomandabil că finalul împingerii să se realizeze printr-o mișcare zvâcnită a palmelor din articulații.

Faza de pregătire a vâslirii este o mișcare pasivă (care de fapt controlează ciclul unei mișcări de 360°). Această fază are un traseu aerian. Ea creează un timp de odihnă musculaturii implicate anterior în vâslire și contribuie la realizarea unei coordonări eficiente. La ducerea circulară a brațelor prin aer se descriu părți de mișcare: ieșirea și ducerea brațului în arc de cerc până în dreptul umărului, și conducerea acestuia până la intrarea în apă, de regulă înaintea umărului. Legarea acestui moment cu pauza de alunecare este făcută prin mobilizarea umărului într-o poziție de translație superioară, acțiune ce contribuie la creșterea amplitudinii mișcării brațelor.

I. Exerciții pentru perfecționarea înotului fluture (coordonarea tuturor mișcărilor)

Coordonarea mișcărilor brațelor cu respirația:

Alunecare cu. respirație la 1,2,3,5 brațe;

Înot doar cu brațele, picioarele sunt susținute de plutitor;

Coordonarea mișcărilor de brațe cu cele de picioare și cu respirația;

Fluture fără respirație;

Alunecare cu două bătăi de picioare și o tracțiune;

Picioare fluture cu brațe semi-fluture – prima bătaie a picioarelor se execută în timpul ducerii brațelor înainte, a două oară cu împingerea brațelor înapoi;

Învățarea coordonării cu respirația executate pe numărătoare:

pe timpul 1- brațele intră în apă, picioarele bat energic în jos, iar înotătorul expiră puternic până când brațele termină tracțiunea;

pe timpul 2- brațele execută împingerea, picioarele bat mai slab, iar înotătorul ridică capul și execută o inspirație rapidă;

6. Înot fluture cu numărătoare: 3 cicluri de brațe cu 6 bătăi de picioare:

Înot fluture alternând 3 cicluri: un ciclu de vâslire cu brațul stâng (brațul drept lipit de coapsa) în ritm cursiv cu bătăi de picioare,

Idem exercițiul 5, brațul inactiv este fixat în prelungirea corpului;

Înot fluture integral, adoptând variante diferite de respirație;

8. Înot fluture în procedeu integral în tempo de cursă de competiție cu un minim de cicluri pe lungimea unui bazin.

J. Exerciții pentru învățarea și perfecționarea startului

Obiective

– învățarea și perfecționarea fazelor startului și în cadrul lor a pozițiilor optime ale segmentelor pentru elanul brațelor, împingerea picioarelor, poziția corpului în aer, intrarea corecta în apă, începerea mișcărilor de înot și ieșirea la suprafață.

Prezentarea exercițiilor:

Săritura peștelui – într-o apă adâncă până la talie, se execută săritură înainte și cât mai lungă cu împingerea energică din picioare de pe fundul bazinului;

Sărituri din ghemuit, executate într-o apă adâncă până la talie – în executarea acestui exercițiu se pot folosi treptele bazinului, de pe care se execută săriturile. Se va avea în vedere înălțimea treptelor, acestea crescând progresiv. Apa trebuie să aibă neapărat o adâncime care să nu pericliteze integritatea corporală a executanților.

Sărituri de pe marginea bazinului din poziția ghemuit – la început antrenorul oferă ajutor elevilor. Acesta stă în apă și va întinde mâinile sau un băț de care copiii să se prindă. Se poate folosi și un cerc, care va fi ținut în apă într-o poziție oblică;

4. Săritura în picioare în apă adâncă până la gât;

Sărituri în picioare în apă adâncă, antrenorul tine o prăjină, iar elevul trebuie să o atingă. Prăjina se va tine cât mai sus pentru ca săritura să fie cât mai înaltă;

Stând pe genunchi pe o scândură plasată la marginea bazinului. Antrenorul împinge ușor scândura de antrenament. Executantul întinde segmentele odată cu căderea în apă;

Din ghemuit la marginea bazinului, cu brațele întinse sus și pe lângă urechi, bărbia trasă în piept, depărtarea genunchilor și aplecarea accentuată a trunchiului înainte cu cădere liberă în apă;

Sărituri în apă din stând pe marginea bazinului prin împingerea cu picioarele. Brațele descriu o mișcare circulară de 180°, 360°, 90°;

Sărituri în apă peste un suport metalic. Apa neapărat trebuie să aibă o adâncime corespunzătoare;

10. Sărituri înainte, din stând ghemuit pe blocul de start;

11. Pe blocul de start, învățarea poziției de plecare;

12. Start de pe blocul de start, fără și cu comanda de plecare;

Din alunecare pe piept, cu împingere de la perete, alunecare sub apă, învățarea lucrului pe sub apă și ieșirea la suprafața apei;

Start integral cu și fără comanda de start.

K. Exerciții pentru învățarea și perfecționarea întoarcerilor

Obiective

– învățarea întoarcerilor în procedeul fluture;

– sincronizarea mișcărilor de atingere a peretelui bazinului, de ghemuire cu cele de continuare

a înotului.

Prezentarea exercițiilor:

Exerciții pregătitoare pe uscat, pentru atacul peretelui (din mers, imitarea mișcărilor de brațe și atacul peretelui);

2. Pe uscat: întoarceri la perete din poziția stând pe un picior, cu mâinile sprijinite pe un perete. Se imită întoarcerea propriu-zisă prin rotarea corpului la 1800 și sprijinirea celuilalt picior de perete:

3. Executarea unor răsturnări specifice întoarcerilor, din culcat pe o saltea sau pe iarbă (nisip);

4. Atacul peretelui, din înot de la mică distanță față de perete sau din diferite viteze de înot;

5. În apă, la marginea bazinului, cu o mâna sprijinită de bara blocstartului, cealaltă lângă corp se execută bătăi de picioare. Se opresc bătăile de picioare și se execută întoarcerea prin pivotare laterală fără împingere;

Același exercițiu, cu "aruncarea" brațului de atac peste apă și ghemuirea sub apă;

Exercițiul precedent și cu împingerea de la perete;

Exercițiul precedent, urmat de lucrul specific sub apă și ieșirea la suprafață;

Exercițiul precedent, urmat de înot cu intensitate mare, fără respirație 10-12m.

L. Exerciții pentru perfecționarea înotului fluture

Obiective

Păstrarea poziției corpului cât mai la suprafața apei;

Apnee prelungită care ușurează plutirea corpului;

Inspirație întârziată și rapidă (în fazele de împingere cu brațele) care ajuta menținerea unei coordonări generale corecte;

Rotarea amplă a umerilor pentru a da corpului o formă hidrodinamică ideală;

Vâslirea brațelor spre centrul de greutate realizată astfel încât să nu producă șerpuiri ale corpului pe orizontală, stânjenind înaintarea și lucrul picioarelor;

Menținerea bazinului în poziție optimă specifică procedeului fluture fără răsucirea în axa longitudinală sau deplasarea pe orizontală pentru a nu afecta lucrul picioarelor;

Lucrul picioarelor are aceeași intensitate.

Succesiunea exercițiilor destinate perfecționării înotului în procedeul fluture este următoarea:

Picioare fluture cu pluta de antrenament. Din culcat cu față în jos, mâinile întinse și apropiate, ținând scândura pe partea posterioară, picioarele aproape întinse cu vârfurile orientate spre interior, călcâiele orientate în afară, bătaia apei în plan vertical. Se recomandă scufundarea bazinului sub nivelul apei, îndoirea picioarelor din genunchi, scufundarea exagerată a capului în timpul expirației;

Picioare fluture fără pluta de antrenament. Din culcat ventral, mâinile întinse sus și apropiate, picioarele sunt forțate să lucreze mai energic. Respirație la două bătăi de picioare sau la patru bătăi de picioare;

Mișcări ondulatorii, din alunecare pe spate, cu brațele pe lângă corp, sub cap sau sus;

Mișcări ondulatorii în poziție verticală;

Mișcări ondulatorii din alunecare pe piept, cu labe de cauciuc, cu viteze diferite;

Mișcări ondulatorii, din alunecare pe o parte, cu un braț sus și unul jos;

Toate exercițiile se vor face și cu coordonarea respirației.

Semi-fluture cu picioare craul – poziția inițială este aceeași cu cea prezentată în exercițiul 2. Mâinile după ce au fost împinse înainte, depășesc puțin lățimea umerilor, alunecă pe suprafața apei și o apucă orientate spre interior. Drumul brațelor continuă cu fazele de tracțiune și împingere, vâslirea terminându-se aproape de oglinda apei, cu palmele în sus, lângă coapse, apoi se revine la poziția inițială, după o pauză de o secundă. Revenirea se face tot prin apă, astfel încât alunecarea să nu fie prea mult stânjenită. Mișcarea picioarelor este continuă tot timpul.

Se recomandă corectarea greșelilor apărute la vâslirea mâinilor în plan orizontal, inspirația întârziată și rapidă (aproximativ la jumătatea fazei de împingere), în timpul inspirației și imediat după terminarea ei pe poziția ridicată a bazinului și pe pauza de 3-4 secunde dintre ciclurile de brațe se produce momentul inspirator și momentul de revenire;

Idem exercițiul 7, dar cu bătăi de picioare fluture;

Alunecare fluture – din culcat ventral, brațele întinse sus, se efectuează un braț craul cu două bătăi de picioare fluture, urmat de două brațe fluture cu patru bătăi de picioare fluture. Respirația se face la al doilea braț fluture. Există mai multe variante de alunecare fluture;

Ondulații în lateral cu vâslire;

Înot numai cu brațele, cu picioarele susținute de un flotor, cu și fără palmare, pe diferite distanțe, fără limită de timp sau cronometrare. Brațele sunt obligate să lucreze energic și corect pentru a asigura menținerea corpului la suprafață. Se va insista asupra menținerii unei bune poziții de plutire și a lucrului corect al umerilor;

Înot cu brațe fluture și picioare craul – brațele vâslesc simultan, iar picioarele lovesc apa cu mișcări specifice înotului craul. Se va insista asupra vâslirii energice a brațelor în finalul mișcării și pe ridicarea umerilor deasupra apei;

Înot cu brațe fluture și picioare bras;

Alunecare craul cu respirația în față și picioare fluture. Din culcat cu capul ridicat, înotătorul are posibilitatea să-și urmărească atât brațul care nu vâslește (care alunecă susținând corpul) cât și cel care începe să lucreze. Această poziție este mult mai dificilă pentru înotători prin poziția ridicată a capului. În această situație corpul va pluti cu un unghi mai mare pe suprafața apei obligând brațele și picioarele să lucreze mai energic. Se corectează (perfecționează): menținerea brațului care nu lucrează în poziție de alunecare și vâslirea energică cu celalalt în special în faza de împingere și a rotarii umărului deasupra apei. Se dezvoltă forța de propulsie a corpului;

Înot fluture fără respirație – se înoată fluture în mod obișnuit, însă fără respirație. Capacitatea organismului de a rezista la acest exercițiu este limitată, de aceea el se va executa pe distanțe scurte sau cu un număr limitat de cicluri de vâslire. Este recomandat pentru perfecționarea coordonării mișcărilor dintre brațe și picioare prin eliminarea fazei respirației, care uneori perturbează ciclicitatea și ritmicitatea mișcărilor. Efecte pozitive se obțin și la creșterea capacitații de lucru în condiții anaerobe;

Înot fluture cu palmare;

Înot fluture cu labe de cauciuc;

Înot fluture cu labe și palmare;

Înot fluture pe distanțe progresive, în tempouri diferite;

Înot fluture cu cronometrarea timpului.

CAPITOLUL VI

6.1 Concluzii și propuneri

Elaborarea și experimentarea acestei baterii de exerciții pregătitoare (ajutătoare) pentru învățarea procedeului fluture, a confirmat ipoteza lucrări, astfel că după o perioadă pregătitoare de circa 6-8 luni, sportivii grupei experimentale au învățat mai repede și mai corect acest procedeu și au obținut timpi buni pe distanța de 25m.

Lucrarea ce se dorește a fi un îndrumar dar și un material intuitiv menit să servească studenților și tehnicienilor de înot și a necesitat în prealabil un studiu riguros al tehnicii moderne de înot, al biomecanicii mișcării, al particularităților biologice și psihologice de vârstă și mai ales a particularităților metodologice de predare a înotului la copii. Toate aceste aspecte prezentate în lucrare și localizate în mod deosebit la etapa de inițiere și învățare a înotului la copii, au dus la următoarele concluzii:

Învățarea înotului este în general un act stadial, care începe și se termină la diferite vârste în funcție de talentul, motivația și interesul copiilor (dar și al părinților) aceștia învățând pur și simplu să înoate sau sunt selecționați pentru înotul de performanță. Însușirea tehnicii de înot se realizează în patru etape distincte, după cum urmează:

I. Etapa de inițiere;

II. Etapa de învățare:

III. Etapa de perfecționare:

IV. Etapa perfecționării stilului individual. (după L. Oprescu, G. Cretulesteanu, L. Jivan)

Una din cele mai importante etape ale procesului de instruire este etapa de inițiere a copiilor. Aceasta trebuie să înceapă cât mai devreme (chiar și la vârsta de un an micuții se pot menține la suprafață) și trebuie deja să se termine la vârsta de 6 ani.

Principalele obiective ale etapei de inițiere sunt îndreptate spre însușirea următoarelor elemente fundamentale: obișnuirea cu apa, plutirea, scufundarea corpului și a capului sub apă în apnee, respirația și alunecarea.

Aceste elemente constituie primele mijloace sau criterii de apreciere a copiilor talentați pentru înot. Cine se va acomoda mai repede cu apa este promovat în grupa de avansați, lucru ce condiționează trecerea la învățarea propriu-zisă a tehnicii de înot.

Uneori mijloacele metodice folosite în această etapă sunt puține și sărace iar unele neglijate în pregătirea viitorilor performeri. Din această cauză multe "talente" se pierd chiar de la bun început. Trecerea prea bruscă la etapa a doua, adică la învățarea unui procedeu tehnic de înot prezintă în această situație pentru mulți copii un stress psihic din care rezultă teamă de apă, refuzul de a intra în apă și de a învață să înoate procedeul și să se îndrepte spre performanță.

Ținând seama de etapele formative a deprinderii de a înota a procedeul fluture (inițiere – învățare – perfecționare), precum și de caracterul specific al lecțiilor de înot cu copii, am ajuns la concluzia că exercițiile utilizate în procesul practic se pot sistematiza în 12 grupe de exerciții, după cum urmează:

Exerciții pregătitoare pe uscat;

Exerciții de acomodare cu apa;

Exerciții de acomodare subacvatică în apnee;

Exerciții de învățare a respirației acvatice:

Exerciții pentru învățarea plutirii orizontale;

Exerciții pentru învățarea alunecării;

Exerciții pentru învățarea mișcării picioarelor;

Exerciții pentru învățarea mișcării brațelor;

Exerciții pentru învățarea și perfecționarea procedeului fluture – coordonarea mișcărilor;

Exerciții pentru învățarea și perfecționarea startului;

Exerciții pentru învățarea și perfecționarea întoarcerii;

L) Exerciții pentru perfecționarea procedeului fluture.

Fiecare grupă de exerciții are un scop bine determinat, în concordanță cu progresele realizate de executanți sau în funcție de etapele instruirii.

Aceste grupe de exerciții se aplică într-o anumită succesiune riguros stabilită și pusă în practică. Trebuie totuși să menționam că unele exerciții au un caracter extensiv (general) putând trece cu ușurință dintr-o grupa în alta, cum ar fi de pildă exercițiile pentru respirație care pot fi introduse în orice grupă, iar altele trebuiesc mereu repetate pentru corectarea greșelilor sau automatizarea deprinderilor, cum ar fi de exemplu exercițiile de brațe și picioare.

Exercițiile pentru învățarea și perfecționarea startului și a întoarcerii se învață treptat după ce executanții parcurg cu ușurința diferite distanțe de înot.

Am realizat această lucrare în speranța că aceasta va constitui un punct de plecare în viitoarea mea activitate în performanță și că ea va ajuta și alți instructori să realizeze o instruire specifica înotului trecând prin toate etapele descrise anterior, pentru că numai în acest mod se pot pune bazele unei viitoare activități de performanță care va conduce la obținerea de rezultate valoroase atât pe plan național cât și internațional.

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRESCU, H., Olimpiada 80, Editura Sport – Turism, București, 1980

ARDELEAN, T., Particularitățile dezvoltării calităților motrice în atletism, Ed. I.E.F.S., București, 1982

AVRAMOF,T. A., Probleme de fiziologie a antrenamentului, Editura I.E.F.S., București, 1980

BAROGA, L., Culturism, Editura C.N.E.F.S., București, 1969

BITANG, V., Curs de înot, Editura "Vasile Goldiș" University Press, Arad, 2001

CIOBANU, C., CERCHEZ, M., MUNTEANU, T., Înotul pe înțelesul tuturor, Editura Stadion, București, 1972

CARLA, L., Înot. Aptitudinile psihomotrice și pregătirea tehnica, Editura Printech, București, 1999.

COUNSILMAN J.E., Competitiv Swimming, Editura Counsilman Co. Inc, Indiana, 1977

CRETULESCU, GH., MARINESCU, GH., Înot, curs pentru specializare AN.E.F.S.(uz intern), București, 1995

CRETULESCU, GH., JIVAN, L. S., CARLA, L., Înot – curs de bază, Editura AN.E.F.S., București, 1992

DANGA, L., Teoria antrenamentului sportiv la înot, Note de curs, I.E.F.S., București, 1980

DEMETER, A., Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice, Editura Sport – Turism, București, 1981

DRAGNEA, A, Teoria și metodica antrenamentului sportiv, M.T.S., București, 1992

DRAGAN, L., Învățați înotul, Editura U.C.F.S., București, 1966

DUMITRESCU, N., OPRISESCU, L., Înotul, Editura Stadion, București, 1973

EPURAN, M., Metodica cercetării activităților corporale, vol. I-II, Editura I.E.F.S., București, 1982

FIREA, E., Metodica educației fizice școlare, Editura I.E.F.S., București, 1985

HARRE, D., Teoria antrenamentului, Editura Stadion, București, 1986

JIVAN, L., MARINESCU, GH., Îndrumar metodic de înot, AN.E.F.S. (uz intern), București, 1991

JIVAN, L., CIRLA, L., Natație, culegere de texte pentru specializare, AN.E.F.S. (uz intern), volumul I, București, 1994

JIVAN, L., Înot – tratat metodic, Editura Printech, București, 1999

LEWIN, G., Înotul pentru copii, Editura Stadion, București, 1974

MAGLISHO, E., Swimming faster, California State CoUege Bakersfield, M.T.S., București, 1990

MANOLIU, L., ȘI COLABORATORII, România , Editura Stadion, București, 1986

MOCIUNSCHI, S., Pregătirea fizica a înotătorilor, Editura Stadion, București, 1969

OLARU, M., Înot, tehnica, metodica, organizare, Editura Sport – Turism, București, 1982

OPRISESCU, L., Teoria și metodica antrenamentului sportiv la înot, Editura Stadion, București, 1977

TURCAS, C, MARINESCU, GH., Curs de înot, Universitatea Ecologică (uz intern), București, 1993

ZELINSCHI, S., TURCAS, C., Îndrumar pentru lucrări practico-metodice, natație și sporturi nautice, Universitatea Ecologica, București, 1993

Regulamentele competițiilor de înot ale F.R.N., M.T.S, București, 1994

Cartea Federației Romane de Natație, M.TS., București, 2000

Internet