Organizarea administrativ-teritorială a României în perioada regimului comunist [307025]

[anonimizat] a României în perioada regimului comunist

CUPRINS

Introducere 6

[anonimizat] 9

Capitolul I. [anonimizat] a [anonimizat] 19

I.1. [anonimizat] a României Mari (1918-1940) 19

I.1.1. [anonimizat] (1918-1940) 19

I.1.2. Integrarea administrativă a provinciilor unite cu România (1918-1920) 21

I.1.3. Legea pentru unificarea administrativă a României (1925) 26

I.1.4. [anonimizat] 1929 32

I.1.5. Înființarea ținuturilor prin Legea administrativă din 1938 36

I.2. Impactul si consecințele celei de-a [anonimizat] a României (1940-1945) 39

Capitolul II. [anonimizat] a României între anii 1944-1950 50

II.1. Contextul politic național (1944-1950) 50

II.2. [anonimizat] 1944-1950 54

II.2.1. Situația administrativă a Transilvaniei de Nord (1944-1945) 54

II.2.2. [anonimizat] (1945-1947) 61

II.2.3. Manifestarea primelor tendințe de înlocuire a [anonimizat] (1948-1949) 65

Capitolul III. [anonimizat] (1950) 77

III.1. Raionarea teritoriului U.R.S.S. – model pentru comuniștii români 77

III.2. Adoptarea raionării teritoriale și de celelalte țări ale lagărului comunist 82

III.3. Inserția modelului administrativ sovietic al regiunilor și raioanelor în România 84

III.3.1. Pregătirea raionării teritoriului Republicii Populare Române de către conducerea comunistă 84

III.3.2. O manifestare a stalinismului: schimbarea denumirii orașului Brașov în Orașul Stalin 108

III.3.3. Propaganda desfășurată în favoarea raionării teritoriului 114

III.3.4. [anonimizat]. 5/ 6 septembrie 1950 120

III.3.5. Reorganizarea aparatului de stat și de partid 127

III.3.5.1. Constituirea Comitetelor Provizorii 127

III.3.5.2. Reorganizarea Partidului după adoptarea Legii Raionării 133

III.3.5.3. Reorganizarea instituțiilor de stat 142

III.3.6. [anonimizat] 150

III.3.7. Apariția de noi localități pe harta României în urma deportărilor în Bărăgan (1951) 157

Capitolul IV. [anonimizat] 1952 170

IV.1. Situația politică internă (1950-1952) 170

IV.2. Adoptarea Constituției din 1952 172

IV.3. [anonimizat] 1952 176

IV.3.1. Impunerea reorganizării administrative de către consilierii sovietici 176

IV.3.2. Acțiuni preliminare de modificare a Legii Raionării (1951) 179

IV.3.3. [anonimizat] 1952 187

IV.3.4. Reorganizarea instituțiilor de stat 203

IV.4. [anonimizat] 213

IV.4.1. Proiecte de constituire a unei regiuni autonome maghiare în Transilvania 213

IV.4.2. Înființarea Regiunii Autonome Maghiare 223

IV.4.3. Propaganda desfășurată de presă cu prilejul creării Regiunii Autonome Maghiare 228

IV.4.4. Percepția la nivelul omului de rând asupra înființării unei regiuni autonome pentru maghiarii din România 2 33

IV.4.5. Constituirea Comitetului Minorităților Naționale 237

IV.4.6. Desființarea Uniunii Populare Maghiare 240

IV.5. Încadrarea coloniei refugiaților comuniști greci de la Ștefănești (regiunea Argeș) în sistemul administrativ național 242

Capitolul V. Modificările administrativ-teritoriale produse în 1956 și 1960 251

V.1. Desatelizarea și desprinderea României de Moscova (1956-1960) 251

V.2. „Îmbunătățirea” organizării administrativ-teritoriale a teritoriului R.P.R., din 1956… 254

V.2.1. Desființarea regiunilor Arad și Bârlad 257

V.2.2. Rectificări ale organizării administrativ-teritoriale la nivelul raioanelor și comunelor………………………………………………………………………………………………………………..266

V.2.3. Implementarea modificărilor administrative în teritoriu: adaptarea aparatului de partid și de stat la noua organizare administrativ-teritorială 276

V.2.4. Constituirea comitetelor provizorii în unitățile administrative nou înființate 282

V.2.5. Noi categorii de așezări pe harta administrativă a României: „așezările muncitorești” și „localitățile balneo-climatice” 283

V.2.6. Consfințirea modificărilor administrativ-teritoriale prin Decretul nr. 12/1956 și adoptarea unor noi decrete pentru rectificarea structurii interne a unor regiuni (1956-1960) 285

V.3. Impunerea comunismului naționalist și reforma administrativă din 1960 287

V.3.1. Argumentele partidului pentru redistribuirea de teritorii în cadrul regiunilor R.P.R. 287

V.3.2. Desfășurarea lucrărilor de „îmbunătățire” administrativ-teritorială (decembrie 1960) 291

V.3.3.Ultima rectificare administrativ-teritorială a României din deceniul șase al secolului al XX-lea: adoptarea unor denumiri istorice pentru regiuni și reducerea numărului de raioane 299

V.3.4. „A șaptesprezecea regiune” a țării: litoralul de interes balnear al Mării Negre 308

V.3.5. Măsuri organizatorice luate în teritoriu ca urmare a reorganizării administrative din 1960 310

Capitolul VI. Abandonarea modelului administrativ sovietic și revenirea la tradiția istorică a județelor (1968) 317

VI.1. Comunismul românesc de la relativa liberalizare a lui Dej la național-comunismul lui Ceaușescu (1960-1968) 317

VI.1.1. Ultimii ani de guvernare ai lui Dej (1960-1965) 318

VI.1.2. Ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1968) 319

VI.2. O altă manifestare a comunismului național: schimbarea denumirilor unor localități în 1964 319

VI.3. Constituția din 1965 323

VI.4. Sistemul administrativ-teritorial românesc de la modelul sovietic la tradiția istorică (1967-1968) 324

VI.4.1. Debutul procesului de reorganizare administrativ-teritorială a României (iulie-decembrie 1967) 324

VI.4.1.1. Studiul Comisiei de partid: „Propuneri pentru sistematizarea rurală și administrativă a României” (14 iulie 1967) 324

VI.4.1.2. Plenara C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967: adoptarea principiilor organizării administrativ-teritoriale 330

VI.4.1.3. Constituirea Comisiei Centrale de Partid și de Stat pentru organizarea județelor și municipiilor 335

VI.4.1.4. Deciziile luate în privința reformei administrativ-teritoriale în cadrul Conferinței Naționale a P.C.R. din 6- 8 decembrie 1967 337

VI.4.1.5. Adoptarea variantei de organizare administrativ-teritorială cu 35 de județe ..341

VI.4.2. Reforma administrativ-teritorială din 1968 355

V1.4.2.1. Propunerile Comisiei Centrale de partid și de stat cu privire la organizarea județelor și a municipiilor (14 ianuarie 1968) 355

V1.4.2.2. Reacții ale locuitorilor după publicarea hărții cu împărțirea administrativă a teritoriului național în 35 de județe 360

VI.4.2.2.1. Aprecieri ale „oamenilor muncii” la adresa noii organizări administrative 361

VI.4.2.2.2. Propuneri privind înființarea de noi județe 365

VI.4.2.2.3. Propuneri privind stabilirea orașelor de reședință și a municipiilor 372

VI.4.2.2.4. Propuneri privind încadrarea localităților într-un alt județ sau o altă comună 376

VI.4.2.3. Desființarea Regiunii Mureș- Autonomă Maghiară 382

VI.4.2.4. Înființarea județelor: Brăila, Covasna, Mehedinți și Sălaj (12 februarie 1968) 395

VI.4.2.5. Actele legislative din februarie 1968 400

VI.4.2.6. Propuneri ale locuitorilor de modificare a împărțirii administrativ-teritoriale după adoptarea Legii nr.2/1968 413

VI.4.2.7. Implementarea în teritoriu a noului sistem administrativ 420

VI.4.2.8. „Încadrarea în muncă” a salariațiilor disponibilizați în urma reformei administrative 433

VI.4.2.9. Campania propagandistică dusă de presă în favoarea noii organizări administrativ- teritoriale 438

VI.4.2.10. Constituirea organizațiilor de partid județene, orășenești și comunale 442

Capitolul VII. Modificările administrativ-teritoriale din România de la adoptarea Legii nr.2/1968 până la căderea comunismului (1989) 457

VII.1. Regimul ceaușist între glorie (1968) și ruină (1989) 457

VII.2. 1974 – anul rebotezării a două municipii: Cluj și Turnu Severin 459

VII.3. Propunerile de modificare a Legii de organizare administrativă a teritoriului României, din anii 1970-1980, între aprobarea și respingerea decisă de Nicolae Ceaușescu 462

VII.4. Ultima reorganizare administrativ-teritorială majoră din România comunistă: înființarea județelor Giurgiu, Călărași și a Sectorului Agricol Ilfov (23 ianuarie 1981) 466

VII.5. Modificările administrativ-teritoriale din perioada 1981-1989 473

VII.6. „Sistematizarea teritoriului și a așezărilor”- deviza sub care Ceaușescu intenționa să șteargă de pe harta României peste 7000 de sate…………………………………………………………..476

Concluzii 483

Bibliografie 486

Anexe…………………………………………………………………………………………507

Introducere

Demersul nostru de a investiga organizarea administrativ-teritorială a României în perioada regimului comunist se datorează unor preocupări mai vechi, concretizate prin realizarea lucrării de licență și prin publicarea unor studii pe această problematică, rezultat al investigării unor fonduri arhivistice, în primă fază, din județul Bihor, ulterior și din județele limitrofe.

Am extins cercetarea la nivel național în urma constatării că lipsește o asemenea lucrare, deși intenția inițială era de a analiza modificările administrativ-teritoriale din nord-vestul României. Teza are menirea nu doar de a scoate la lumină adevărul istoric al celor cercetate de noi, ci și de a da o explicație pentru cauzele deselor reorganizări administrative întreprinse de comuniști, de a detalia conținutul acestora, precum și consecințele pentru populație. Reușind să pătrundem în profunzimea fenomenului studiat, prin analiza atentă a documentelor Arhivelor Naționale Istorice Centrale, am descoperit multiplele valențe ale acestor noi organizări administrativ-teritoriale. Ele nu au însemnat doar o redesenare a limitelor unităților administrativ-teritoriale ori o nouă arondare a unor sate și comune, ci au presupus și înființarea a noi instituții administrative, care au oferit un mod diferit de funcționare față de cel precedent.

Rolul principal al unei reorganizări teritoriale interne este de a îmbunătăți viața locuitorilor. Aceasta presupune o funcționare mai eficientă a organelor de stat locale în noul cadru administrativ creat. Nu acesta a fost însă țelul regimului comunist. Obiectivul lor esențial a fost crearea unor unități administrative care să faciliteze controlul locuitorilor. Prin raionarea administrativă din 1950, P.M.R. și-a atins țelul ascuns, fără însă să ducă la împlinire scopul mult trâmbițat al acestei reforme ample și anume dezvoltarea economică uniformă a teritoriului național. Puterea comunistă nu putea să rezolve problemele economice ale unor regiuni sau să redreseze viața economică a altora doar printr-o nouă organizare teritorială sau prin modificări la nivelul atribuțiilor unor organisme de stat. Situația era mult mai complexă din punct de vedere economic pentru a putea fi rezolvată printr-o reformă administrativ-teritorială.

Lucrarea noastră este împărțită în șapte capitole. Primul face o radiografie a împărțirii administrativ-teritoriale a României Mari și a României ciuntite, din păcate, în 1940, precum și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Era necesar un asemenea capitol, care să prezinte specificul unităților administrative tradiționale și modul lor de funcționare, tocmai pentru a putea înțelege mai bine de unde am plecat și unde am ajuns în 1950, prin introducerea modelului administrativ sovietic. Ne-am oprit succint asupra momentelor majore din evoluția organizării teritoriale românești interbelice: 1925, 1929, 1938, care au însemnat, într-o anumită măsură, și introducerea unor inovații administrative.

Celelalte șase capitole analizează organizarea administrativ-teritorială a României în perioada de tranziție a României spre totalitarism și în timpul regimului comunist, fiecare vizând un moment semnificativ al acestei problematici. În cadrul celui de-al doilea capitol, pe lângă prezentarea realităților administrativ-teritoriale dintre anii 1945-1950, ne-am referit la un caz particular, și anume la situația administrativă a Transilvaniei de Nord în intervalul septembrie 1944 – martie 1945. Al treilea capitol al tezei se oprește asupra raionării administrativ-teritoriale din septembrie 1950, care este analizată din punct de vedere al conținutului, al contextului în care a fost implementată și al reorganizării aparatului de partid și de stat, ca o consecință a ei. Un eveniment tragic din istoria națională – deportarea în Bărăgan a aproximativ 40 000 de locuitori din Banat- a generat înființarea a 18 localități, în care aceștia au primit domiciliu obligatoriu. Am analizat acest eveniment istoric prin prisma consecințelor pe care le-a generat pentru sistemul administrativ-teritorial românesc și îl putem încadra ca un element al stalinismului românesc, alături de raionarea administrativă și de schimbarea denumirii orașului Brașov în Orașul Stalin.

Al patrulea capitol este axat pe analiza primei reorganizări administrative după adoptarea Legii Raionării, care s-a produs foarte repede din punct de vedere temporal, în 1952, dovadă clară că raionarea teritorială era un sistem cu mari deficiențe. O atenție specială am acordat experimentului sovietic de autonomie pe criterii etnice- Regiunea Autonomă Maghiară, precum și înființării unor colonii pentru comuniștii greci, care erau refugiați în țara noastră, dintre care colonia de la Ștefănești (Argeș) a fost integrată sistemului administrativ național.

Capitolul al cincilea continuă prezentarea modificărilor aduse organizării administrativ-teritoriale a României comuniste în anii 1956 și 1960, care consemnează ca evenimente majore desființarea a încă două regiuni (Arad și Bârlad) și manifestarea primelor tendințe ale comunismului național, promovat de Dej, care s-a reflectat și în rebotezarea unor regiuni, cu nume tradiționale.

Capitolul al șaselea, cel mai complex și mai întins, se referă la abandonarea modelului administrativ sovietic și la revenirea la tradiția istorică a județelor, fapt petrecut în 1968. Informația arhivistică ne-a permis să reconstituim, cu fidelitate, toate etapele acestei reforme administrative, care a însemnat, în esență, desființarea celor 16 regiuni și crearea a 39 de județe, dar și suprimarea regiunii autonome a maghiarilor din sud-estul Transilvaniei.

Ultimele două decenii ale regimului comunist din România au însemnat noi evenimente pe tărâmul organizării administrative a țării noastre, de la schimbarea denumirii orașelor Cluj și Turnu Severin (1974), până la înființarea județelor Giurgiu, Ialomița și a Sectorului agricol Ilfov (1981), de la desființarea unor localități rurale în anii 1970 și 1980 până la planul lui Ceaușescu de a dărâma aproximativ 7000 de sate, prin acțiunea de sistematizare a teritoriului și așezărilor. De toate acestea ne-am ocupat în cuprinsul ultimului capitol.

Istoriografia problemei, metode de cercetare și surse documentare

Cercetarea noastră, „Organizarea administrativ-teritorială a României în perioada regimului comunist”, este rezultatul unui studiu de durată, care a implicat, preponderent, studiul fondurilor documentare din cadrul Arhivelor Naționale ale României.

Problematica referitoare la organizarea administrativ-teritorială a României în timpul regimului comunist a beneficiat în ultimele două decenii și jumătate de o tratare insuficientă din partea istoricilor noștri, în prezent neexistând nicio cercetare pe acest subiect. Am putut identifica doar mențiuni izolate, cel mult capitole sau părți de capitole, din anumite lucrări istorice, geografice, politice sau sociologice. Întrucât niciunul dintre aceste studii nu s-a aplecat asupra procesului istoric complex, care a generat organizarea administrativ-teritorială specifică perioadei comuniste, cu toate componentele și specificitățile sale, apreciem că teza noastră vine să acopere, atât cât poate, acest gol și să-și aducă contribuția la studierea acestei problematici, aflată în stadiu incipient.

În vederea întocmirii acestei teze de doctorat, informația arhivistică din fondurile de documente ale Arhivelor Naționale ale României- Serviciul Arhivele Naționale Istorice Centrale (15 fonduri), precum și din fondurile Serviciilor județene ale Arhivelor Naționale din Arad, Argeș, Bihor, Brașov, Cluj, Constanța, Maramureș și Timiș (28 fonduri) s-a constituit în principala sursă documentară pentru această cercetare. Informația arhivistică ne-a parvenit sub diferite forme, predominând totuși stenogramele și procesele verbale încheiate cu ocazia ședințelor de lucru ale Consiliului de Miniștri, ale C.C. al P.M.R/P.C.R., ale Comitetelor Regionale/Județene de Partid, ale Sfaturilor Populare Județene și Raionale etc. Însemnate ca număr au fost și rapoartele, notele informative și memoriile trimise de locuitori ori de autoritățile locale organelor centrale de partid și instituțiilor responsabile cu reorganizarea administrativă. Toate acestea au trebuit să fie tratate cu atenție, obiectivitate și spirit critic, utilizându-se pe lângă analiza documentelor și metoda comparativă.

În demersul nostru am pornit de la studierea bibliografiei istorice a României (vol.I și vol. IV-XIII), care ne-a permis să alcătuim o listă bibliografică a lucrărilor care tratează tema cercetată. Acestea pot fi împărțite în două categorii atât din punct de vedere temporal, cât și al modalității în care abordează subiectul de interes pentru noi. Pe de o parte, identificăm lucrările scrise în perioada comunistă, care elogiază raionarea administrativ-teritorială din 1950, precum și reforma administrativă din 1968, iar, pe de altă parte, avem scrierile perioadei post-decembriste, care analizează evoluția administrativ-teritorială a României comuniste în mod obiectiv, echilibrat, conform cu adevărul istoric.

Studiile care fac parte din prima categorie se pot împărți în alte două subcategorii: prima dintre acestea include lucrările elaborate până în 1968 (anul reorganizării administrative, care a restaurat județele pe harta țării), iar a doua- pe cele din perioada 1968-1989. Cercetările din prima subcategorie, care tratează problema raionării din 1950 și a modificărilor aduse acesteia în 1952, 1956 și 1960, prezintă evenimentele în sensul condamnării categorice a sistemului administrativ anterior anului 1950 („regimul burghezo-moșieresc„ era acuzat de „intenții dușmănoase” la adresa muncitorimii prin felul cum fusese concepută împărțirea administrativă a teritoriului) și a ridicării în slăvi a raionării administrative. De un real folos ne-au fost lucrările care reproduc poziția lui Gheorghiu-Dej și a partidului conducător- P.M.R.. Spre deosebire de perioada 1950-1968, când nu avem nicio lucrare dedicată în întregime organizării administrativ-teritoriale, în intervalul 1968-1989 s-au elaborat studii, unele chiar destul de ample, care tratează reforma administrativă din 1968, implementată sub directa coordonare a lui Nicolae Ceaușescu. Între acestea se detașează, lucrările lui Vasile Budrigă și Mihai T. Oroveanu. Primul consideră reorganizarea administrativ-teritorială din 1968 ca fiind una dintre „marile înfăptuiri ale socialismului în România” și ca având un rol important în „dezvoltarea pe noi trepte a societății noastre socialiste”, iar cel de-al doilea recunoștea deficiențele împărțirii administrative în regiuni și raioane, care funcționaseră 18 ani, între 1950-1968 („existența a două unități intermediare a determinat o serie de deficiențe în activitatea organelor locale”; „era necesar să se reconsidere situația în ansamblul ei pentru stabilirea unei concordanțe între realitățile social-politice în evoluție și unitățile administrativ-teritoriale”) și își exprima adeziunea totală față de „alcătuirea județelor prin Legea nr.2/1968”, care „a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea țării, a propășirii populației”. Mihai T. Oroveanu a fost singurul cercetător al organizării administrativ-teritoriale a României comuniste care a elaborat o lucrare consistentă (345 pagini) pe acest subiect (Organizarea administrativă și sistematizarea teritoriului R.S. România, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986), evident în sensul preamăririi operei administrative a conducătorului iubit, din care citează excesiv de mult. Chiar dacă scrisul său este tributar ideologiei comuniste, Oroveanu prezintă evenimentele pe baza documentelor oficiale ale conducerii P.C.R. și a Buletinului Oficial al R.S.R., ceea ce ne permite să utilizăm informația pentru latura sa evenimențială.

Mihai T. Oroveanu este un deschizător de drumuri. El consideră organizarea administrativă a teritoriului statal o știință „care are drept obiect determinarea în cadrul geografic al țării a unei mai raționale și eficiente repartizări a activităților umane, în raport cu resursele naturale și cerințele colectivităților locale, printr-o delimitare a teritoriului în unități administrative, ținându-se seama de interesele tradiționale, politico-administrative, economice, social-culturale ale populației, în scopul înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar, conform concepției politice și funcțiilor statului, în vederea asigurării progresului general al poporului”.

Preocupări în domeniul organizării administrative a teritoriului României comuniste au avut și Mircea Anghene și Henri H. Stahl. Acesta din urmă a reprezentat o voce realistă comparativ cu așa-numiții specialiști, mai degrabă pseudospecialiști. Cunoscutul sociolog chiar afirma că o reorganizare administrativă nu se poate face, „ștergând complet și dintr-o dată organizările cele vechi”, analizând obiectiv ceea ce se petrecuse cu organizarea administrativă a țării noastre între 1950 și 1968.

Scrisul istoric în perioada comunistă a evoluat conform cu etapele prin care a trecut regimul comunist român. Și în felul în care a fost abordat subiectul reorganizărilor administrative de către istoriografia vremii regăsim acest tipar. În perioada comunismului stalinist din anii 1950, referirile la această problemă, chiar dacă puține în scrierile istorice (mai numeroase în manualele școlare de liceu, de Istorie și Geografie, și în literatura geografică de specialitate) erau orientate în direcția elogierii sistemului administrativ sovietic, care fusese adoptat în 1950, odată cu introducerea raioanelor și regiunilor în locul plășilor și județelor. În etapa comunismului de factură națională din anii 1960, mai cu seamă după reintroducerea județelor în 1968, în anumite articole de specialitate, raionarea teritoriului R.P.R. fie este tratată fugitiv, fie este considerată ca fiind o măsură nepotrivită. În schimb, legea administrativă a lui Ceaușescu beneficiază de o tratare extrem de elogioasă în toate studiile publicate până în 1989.

Lucrările publicate începând cu anul 1990 tratează organizarea administrativ-teritorială a României din perioada regimului comunist cu spirit critic, în lumina evidenței istorice, bazându-se pe informația arhivistică, acum pusă la dispoziția cercetătorilor. Cum acestei problematici nu i-au fost alocate, în nicio lucrare importantă sau sinteză despre comunismul românesc, mai mult de câteva pagini, ne vom referi succint la acestea, dar mai ales la acele articole dedicate subiectului cercetat, care, din fericire, abordează mai pe larg tema noastră. Se cuvin menționate contribuțiile aduse de Nicoleta Ionescu-Gură, Eugen Denize și Cezar Mâță la cunoașterea aspectelor generale privind raionarea teritoriului R.P.R., din 1950 și a reorganizării administrative din 1952. Studiind documentele epocii, cei trei cercetători au reușit să schițeze, într-o anumită măsură, etapele procesului care a generat introducerea modelului sovietic în organizarea administrativă a României și chiar să formuleze concluzii pertinente în legătură cu acest proces. Academicianul Dinu C. Giurescu, în volumul X al Tratatului de Istoria Românilor, apărut sub egida Academiei Române, își aduce contribuția la cunoașterea unor aspecte ale evoluției administrative a statului român comunist, prin constatările, bazate pe consultarea documentelor din arhive, în legătură cu raionarea administrativ-economică din 1950 și cu organizarea teritorială din februarie 1968.

În cuprinsul unor lucrări dedicate organizării administrativ-teritoriale a României în perioada modernă și contemporană, identificăm contribuțiile aduse de autorii lor la cunoașterea organizării teritoriului României între anii 1945-1989. Între acestea se remarcă lucrarea istoricului clujean Ioan Silviu Nistor, Comuna și județul. Factori ai civilizației românești unitare. Evoluția istorică, care a apărut în anul 2000, la Editura Dacia, din Cluj-Napoca. Autorul consideră sistemul administrativ al regiunilor și raioanelor ca fiind „străin și ostil” de tradiția administrativă românească și apreciază politica „mai realistă, pusă în slujba intereselor naționale” a lui Nicolae Ceaușescu, care a decis revenirea la județe în 1968, „după 18 ani de experiență nefericită”. Ioan Silviu Nistor analizează cu atenție și competență nu doar evoluția istorică a județului, ci și a comunei, care a fost „sufocată” de „introducerea instituțiilor administrativ-teritoriale hibride a regiunilor și raioanelor”. Valeriu Ureche, într-o lucrare voluminoasă, prezintă într-o manieră tehnică, accentuând asupra datelor statistice, conținutul reorganizărilor administrativ-teritoriale ale statului român comunist. Analizează succint conținutul actelor legislative care au generat aceste reorganizări și detaliază structura regiunilor și a județelor.

Analize ale modificărilor administrativ-teritoriale la nivelul unor unități administrative cum sunt județele au realizat Constantin Cojocaru, Constantin Bogdan Dogaru, Lucian Ropa etc. Dintre aceștia, lucrarea lui Constantin Cojocaru, dedicată județului Botoșani, se remarcă prin dimensiunile apreciabile și prin efortul autorului de a fi investigat fondurile documentare ale A.N.-S.J. Botoșani, care i-au permis reconstituirea evoluției administrative a acestui județ din Evul Mediu până în prezent.

De problema comunizării administrației românești, prin înființarea sfaturilor populare (1949-1950) și de crearea unităților administrative de sorginte sovietică în 1950 s-a ocupat cercetătorul Andrei-Florin Sora, dar și Lucian Ropa, care a analizat modul în care a intrat administrația din țara noastră sub controlul puterii comuniste, precum și elementele specifice procesului de raionare administrativă. Am avut preocupări și în direcția cercetării reorganizării administrative din 1952, a evoluției administrativ-teritoriale a României între anii 1950-1968, a actelor legislative din 1968, care au consfințit revenirea la organizarea administrativă tradițională. Sistemul administrativ de inspirație sovietică din România, existent între 1950 și 1968, a fost analizat și de cercetătorii Mircea Dulcă, Florin Soare, Cătălin Turliuc și Cristina Monica Lașonți.

Perioada cuprinsă între anii 1944-1950, caracterizată prin complexitate administrativă, s-a aflat în atenția mai multor istorici. Pentru evenimentele care privesc Transilvania de Nord, între septembrie 1944- martie 1945 ne-au servit, îndeosebi, lucrările profesorilor Marcela Sălăgean și Antonio Faur. Istoricul clujean Marcela Sălăgean analizează statutul juridic, administrativ și politic al acestui teritoriu, dar și multe alte aspecte, printre care administrația sovietică din nordul Ardealului și modul în care Marile Puteri s-au raportat la problema transilvană în timpul și după Al Doilea Război Mondial. Istoricul orădean Antonio Faur a avut preocupări timp de mai mulți ani în direcția cercetării situației administrative a județelor din nord-vestul Transilvaniei, cu aplecare mai cu seamă asupra raporturilor militarilor sovietici cu populația și administrația din vestul României, care s-au concretizat prin apariția mai multor lucrări. Sub coordonarea istoricului Ion Zainea, a apărut, în 2004, un volum colectiv, care analizează evoluția spectrului politic în nord-vestul României, cu referiri la situația administrativă a Transilvaniei de Nord, dar și la modul în care comuniștii au subjugat administrația centrală și locală. O cercetare cu un caracter inedit este studiul profesorului Mihai Drecin, care abordează subiectul autonomiei Transilvaniei, care fusese cerută de anumiți reprezentanți politici ai maghiarilor și germanilor transilvăneni în primăvara 1944-toamna 1945. Nagy Mihaly Zoltan și Vincze Gabor vin cu o abordare nouă, în lucrarea Autonomiști și centraliști. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945, potrivit căreia autonomia teritorială era o soluție potrivită pentru Ardealul de Nord.

Dacă organizarea administrativ-teritorială a României în perioada regimului comunist nu a beneficiat de un prea mare interes din partea istoricilor noștri, nu același lucru se poate spune despre înființarea, funcționarea și desființarea Regiunii Autonome Maghiare, denumită din 1960 Regiunea Mureș- Autonomă Maghiară. Pe noi ne-au interesat rațiunile înființării acesteia și modul cum a arătat ca unitate administrativă, modificările teritoriale pe care le-a înregistrat și cauzele care le-au generat, precum și momentul suprimării acesteia și a apariției județelor majoritar maghiare Covasna și Harghita. În acest sens, ne-au servit ca surse de informare cercetările istoricilor Mioara Anton, Bottoni Stefano, Novák Zoltán și Claudia Tișe.

Lucrările de geografie politică au abordat organizarea administrativ-teritorială a României în perioada studiată de noi din perspectivele specifice disciplinei geografiei. Acestea au analizat aspecte privind funcționalitatea și eficiența economică a regiunilor și raioanelor. Dănuț Radu Săgeată are meritul de a fi corelat, în cercetările sale, elementele cercetării geografice cu informațiile istorice și cu acele concluzii la care au ajuns cercetătorii fenomenului istoric.

Întrucât problema organizării administrativ-teritoriale i-a preocupat și pe specialiștii din domeniul științelor administrative, pe sociologi și pe cercetătorii dreptului administrativ, am consultat o serie de lucrări, care ne-au facilitat o cunoaștere mai profundă a temei studiate, fără să ne abatem însă de la esența cercetării istorice și de la obiectivele pe care ni le-am propus și sperăm că le-am și atins.

În cercetarea noastră, am urmărit să abordăm cea mai mare parte a aspectelor care privesc organizarea administrativ-teritorială din perioada comunistă. Ne-am referit, foarte sumar, la fenomenul raionării din țara care a inventat conceptul și care l-a pus pentru prima dată în aplicare, respectiv U.R.S.S., la inserția modelului administrativ sovietic în țările de democrație populară, în perioada de după a doua conflagrație mondială și până în primii ani ai deceniului șase al secolului al XX-lea, la înființarea de noi localități în Bărăgan, în urma deportărilor unor categorii de locuitori din Banat, la colonia refugiaților greci din Ștefănești (Argeș), la procesul de sistematizare a așezărilor rurale din anii 1980.

În întocmirea lucrării noastre am cercetat pe cât posibil sursele primare de informare. În acest sens, am avut în vedere culegerile de documente, dar și documentele de partid, volumele semnate de Ceaușescu, dar și numerele Monitorului Oficial, precum și unele publicații ale epocii.

Capitolul I

Evoluția organizării administrativ-teritoriale a spațiului românesc în perioada interbelică și în anii celui de-Al Doilea Război Mondial

I.1. Organizarea administrativ-teritorială a României Mari (1918-1940)

I.1.1. Contextul social-politic (1918-1940)

În 1918 s-a constituit România Mare sau România Întregită, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României. Drept urmare, România a devenit o țară de mărime medie, având o suprafață de 295 048 Km2 (față de 138 000 Km2 cât avusese înainte de războiul de întregire națională) și o populație de aproximativ 15 milioane locuitori, dublă față de cea înregistrată în 1915. În 1930, populația ajunsese la 18 milioane de locuitori, dintre care 77 % trăiau în mediul rural. Covârșitoarea majoritate a populației se ocupa cu agricultura, în vreme ce în industrie munceau doar 10 % dintre locuitori. În perioada interbelică, România a înregistrat o semnificativă dezvoltare economică, politică și culturală.

Viața politică românească în perioada interbelică poate fi caracterizată ca o luptă între democrație și autoritarism. Introducerea votului universal a creat premisele participării largi a populației la viața politică, care a fost dominată în anii 1920 de două partide: Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc. În timpul guvernului lui Ion I.C. Brătianu (1922-1926) au fost adoptate legi de importanță majoră pentru evoluția ulterioară a statului român. În primul rând, Constituția din 1923 (în vigoare până în 1938), care a consacrat România ca o monarhie constituțională, organizată ca stat național, unitar și indivizibil. În 1925 a fost adoptată Legea administrativă, care a pus capăt provizoratului care domnea în administrație după 1918 și care a introdus norme unitare de organizare teritorială a Regatului României.

Prin Legea electorală din 1926 a fost introdusă prima electorală pentru partidul care obținea 40 % din voturi, având scopul de a evita o fărâmițare excesivă a spectrului politic. Brătianu a rezolvat și criza dinastică, care a izbucnit în 1925 prin renunțarea prințului Carol pentru a treia oară la prerogativele de moștenitor al tronului. În ianuarie 1926, fiul lui Carol, Mihai, a fost proclamat moștenitor al tronului și s-a constituit o Regență (formată din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan), care trebuia să exercite prerogativele suveranului în eventualitatea că acesta ar ajunge rege înainte de a fi major, ceea ce s-a și întâmplat în 1927, după decesul regelui Ferdinand.

În 1928 au venit la putere național-țărăniștii prin guvernul condus de Iuliu Maniu, care a dat o serie de legi pentru reorganizarea aparatului de stat (legea pentru reorganizarea jandarmeriei, a poliției, pentru amnistie), printre acestea figurând și Legea pentru organizarea administrativă a României, pe baza căreia au fost create șapte noi unități teritoriale, numite directorate. Președintele P.N.Ț. și-a încheiat mandatul odată cu „restaurația” din iunie 1930, prin care principele Carol a devenit regele României.

Acesta din urmă a condus România până în septembrie 1940. În perioada guvernării sale, România a cunoscut un mare avânt economic, dar și un permanent conflict între suveran și clasa politică, întrucât Carol al II-lea dorea să joace rolul principal în stat. În decembrie 1937, după încheierea mandatului lui Gheorghe Tătărescu, au fost organizate alegeri, în care niciun partid nu a reușit să obțină 40 % din voturi, astfel că regele a încredințat formarea guvernului lui Octavian Goga, președintele Partidului Național-Creștin, care obținuse cu puțin peste 9 % din opțiunile electoratului. În 10 februarie 1938, printr-o lovitură de stat, Carol al II-lea l-a demis pe Goga și a format un guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Suveranul a abolit Constituția din 1923, pe care a înlocuit-o cu una nouă care concentra puterea în mâinile regelui. Regimul monarhic autoritar al regelui Carol II-lea a dizolvat toate partidele politice, a creat un partid unic – Frontul Renașterii Naționale, a adoptat o nouă lege electorală și o nouă lege administrativă, prin care a introdus o nouă unitate administrativă: ținutul.

Adoptarea mai multor reforme administrative în perioada interbelică se datorează fluctuațiilor politice de pe scena românească, dar trebuie menționat că niciuna dintre acestea nu a prevăzut renunțarea la tradiția românească a organizării administrative în județe, plăși și comune.

I.1.2. Integrarea administrativă a provinciilor unite cu România (1918-1920)

O primă problemă importantă care a survenit după unirea celor trei provincii istorice cu țara mamă a fost unificarea legislativă. Moștenind legislații diferite, organele provizorii ale Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au elaborat acte legislative care să suplinească golul lăsat de dispariția autorităților rusești și austro-ungare. Problemele majore au fost preluate de statul român (armata, vămile, poșta etc.), iar cele cu caracter local au fost gestionate de instituțiile provizorii (Consiliul Dirigent în Transilvania, Consiliul Secretarilor de Stat în Bucovina și Consiliul Directorilor în Basarabia).

Acestea au fost desființate în aprilie 1920, odată cu crearea Comisiei Centrale pentru Unificare și Descărcare, care funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri. Tot acum și-a început activitatea primul Parlament al României întregite, care fusese ales de toți cetățenii prin vot universal. Unificarea legislativă s-a făcut prin extinderea legilor aflate atunci în vigoare pe teritoriul provinciilor unite, dar au fost păstrate o vreme și unele reglementări ale imperiilor Austro-Ungar și Rus, până când statul român a reușit să elaboreze reglementări proprii.

Harta administrativă a Regatului României până în 1918

(Sursa: http://casa-regala.blogspot.ro/2009/01/impartirea-administrativ-teritoriala.html)

În momentul unirii cu România, Basarabia era divizată în opt județe (Hotin, Soroca, Orheiu, Chișinău, Bender, Cahul, Akkerman sau Cetatea Albă și Bălți) și un ținut urban (Ismail), județele fiind împărțite în plăși, Transilvania avea în componență 23 de comitate, iar Bucovina era divizată în 11 căpitănii (Cernăuți, Câmpulung, Coțmani, Gura Humorului, Rădăuți, Siret, Storojineț, Suceava, Vășcăuți, Vijnița și Zastavna), conduse de căpitani districtuali. În fosta provincie austriacă, primii prefecți români i-au înlocuit pe cei austrieci abia în aprilie 1920.

În Basarabia, prima reorganizare administrativă de după Unire a avut loc la 29 aprilie 1918, când a fost adoptată Legea cu privire la administrarea Basarabiei, moment în care s-a uniformizat conducerea administrativă a Basarabiei cu cea a României. Tot acum a fost înființat un nou județ, și anume Cahul.

În partea stângă: Harta administrativă a guberniei țariste Basarabia, în 1883; în partea dreaptă: Harta administrativă a Bucovinei, în 1910

(Sursa: http://www.istoria.md/articol/6/Basarabia_Mare__Basarabia_%C5%A2arist%C4%83,_Bessarabia_ și http://www.zum.de/whkmla/region/balkans/xbukovina.html)

Prin Decretul privind instituirea conducerii serviciilor publice în Transilvania nr. 3632 din 11/24 decembrie 1918 s-a procedat la o împărțire a teritoriului provinciei în 23 de județe: Făgăraș, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieș, Bistrița-Năsăud, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Mureș-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Brașov, Trei-Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureș, Bichiș, Cenat, Timiș-Torontal, Odorhei. Acestea erau conduse de prefecți numiți. În februarie 1919, Iuliu Maniu, în calitate de președinte al Consiliului Dirigent, a semnat Decretul pentru statornicirea unor denumiri românești în administrație și județe, prin care a transformat vechile comitate în județe, unora schimbându-li-se și denumirea (Cojocna a devenit Cluj, Solnoc-Dăbâca a devenit Someș etc.). Prin acest decret nu au fost schimbate doar denumirile, ci și funcțiile instituțiilor după modelul celor din Regat: comitatul a devenit județ, cercul a devenit plasă, comitele suprem se va numi prefect, vicecomitele subprefect etc.

Dintre toate provinciile care se uniseră cu România, cea mai reticentă în adoptarea sistemului administrativ al Regatului a fost Transilvania, care nu era de acord cu sistemul administrativ centralizat specific regățenilor, unii lideri ardeleni pronunțându-se pentru o anumită autonomie locală. Pe parcursul perioadei interbelice, s-au manifestat două tendințe privind organizarea administrativ-teritorială a României: una în favoarea centralizării (promovată de liberali) și a doua pentru autonomie locală (susținută de țărăniști).

În perioada 1918-1925 au funcționat în România patru regimuri administrative. Sistemul administrativ din Transilvania era reglementat prin Decretul mai sus menționat, cel din Bucovina prin Decretul pentru administrația Bucovinei nr. 3715 din 18 decembrie 1918, cel din Basarabia prin Decretul privind instituirea conducerii serviciilor publice în Basarabia nr. 852 din 9 aprilie 1918, iar cel al Vechiului Regat prin Legea pentru Consiliile județene din 2 aprilie 1894.

Harta administrativă a Transilvaniei, înainte de unirea acesteia cu România, în 1918

(Sursa: http://www.hunmagyar.org/taj/erdely/)

Cele patru sisteme administrative care au existat până la adoptarea Legii administrative (1925) au determinat apariția unor dezechilibre, care se pot observa în multe caracteristici ale județelor: mărimea teritorială și demografică, forma și poziția reședinței în cadrul județului, gradul de accesibilitate. Județele din Bucovina erau de 7–10 ori mai mici decât județele din Basarabia sau decât unele județe din Transilvania și Banat. Unele județe aveau peste 400 000 de locuitori (Bihor, Caraș-Severin), iar altele nu aveau nici 10 % din populația acestora (Vășcăuți avea doar 25 000 de locuitori). În Vechiul Regat se înregistrau diferențieri importante între județele Moldovei și unele județe din Muntenia, Oltenia sau Dobrogea.

Harta administrativă a României între anii 1919- 1925

(Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bele_interbelice_ale_Regatului_Rom%C3%A2niei#/media/File:Judete_1919-25.png)

Geograful Radu Săgeată analizând caracteristicile acestor județe, emite observații pertinente în privința funcționalității lor. Întrucât unele județe (Cojocna, Turda-Arieș, Tecuci etc.) aveau o formă foarte alungită se reducea eficiența aplicării deciziilor administrative în zonele periferice ale acestora. Poziția marginală a unor reședințe județene (Râmnicu Vâlcea, Pitești) cauza apariția unor zone rurale, care gravitau spre reședințele județelor vecine.

Profesorul Săgeată mai constată că modul de dispunere a căilor de comunicație cauza probleme în efectuarea deplasărilor din extremitățile județelor către reședințele acestora. Acesta mai observă o anomalie, dată de densitatea redusă a rețelei feroviare și rutiere în județele mari ca suprafață (cum erau cele din Basarabia) și de existența unei infrastructuri de comunicații bine dezvoltate în județele restrânse teritorial (în Bucovina), pe când situația ar fi trebuit să fie în mod invers. În fosta provincie austriacă fuseseră construite căi de comunicații mai numeroase decât în Basarabia, chiar dacă aceasta avea o întindere de aproximativ 20% din suprafața fostei provincii țariste, pe când în teritoriul dintre Prut și Nistru, autoritățile imperiale rusești n-au acordat o prea mare importanță dezvoltării transportului.

I.1.3. Legea pentru unificarea administrativă a României (1925)

Cea mai importantă dintre legile de unificare administrativă adoptate de guvernul liberal, condus de I.I.C.Brătianu, a fost Legea administrativă din 14 iunie 1925 (a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1926), care pornea de la principiul „păstrării caracterului național unitar al țării și înlăuntrul acestui principiu, aplicarea descentralizării administrative”. Potrivit acestei legi, România era împărțită în 71 de județe, cu 498 plăși, 175 de orașe și municipii (numite comune urbane) și 8 704 de comune rurale, cu 15 981 sate.

Pentru realizarea unei noi împărțiri administrative a României, s-a constituit o comisie, în 1920, formată din șapte membri (numită Comisia pentru Studiul unei Noi Arondări a Județelor), condusă de geograful român Simion Mehedinți, în calitate de președinte, și care includea alți doi geografi (Vintilă Mihăilescu, care era secretar general al comisiei, și Vasile Meruțiu). Pe lângă aceștia, din comisie mai făceau parte: colonelul Alexandru Vasilescu, colonelul Linteș, Alexandru Crăsnaru și Alexandru Grigorescu. Obiectivul comisiei a fost acela de a realiza o împărțire administrativă a teritoriului național cât mai eficientă. În ianuarie 1921 a fost publicat în Monitorul Oficial Proiectul pentru o nouă împărțire a României în județe, care prevedea formarea a 48 de județe, ceea ce însemna desființarea a 28 de asemenea unități administrative, fapt ce a atras proteste din partea reprezentanților acestora.

Autorii proiectului au considerat că județele existente atunci prezentau o serie de anomalii, fiind identificate cinci categorii de disfuncționalități: nepotriviri ca suprafață (existau județe și de opt ori mai întinse decât altele), nepotriviri ca număr de populație (multe județe aveau puțini locuitori, mult sub media națională), nepotriviri ca înlesniri de comunicație (județe mari trebuiau înființate acolo unde existau căi de comunicații pentru a facilita deplasarea locuitorilor, iar județe mici acolo unde căile de comunicații erau deficitare, dar, după Unire, situația era tocmai invers în multe județe), anomalii de formă (unele județe erau foarte înguste: Suceava, Tecuci, altele „de vreo patru ori mai lungi decât late”) și excentricitatea capitalelor (unele reședințe erau poziționate la marginea județelor).

Județele propuse trebuiau să aibă în medie între 300 000 și 400 000 de locuitori și o suprafață medie de 6000 Km2 . S-a renunțat însă la această variantă de împărțire a teritoriului României și a fost adoptată cea cu 71 de județe, în 1925.

Propunerea de împărțire administrativă a României în județe și regiuni făcută în 1920 de Comisia pentru Studiul unei Noi Arondări a Județelor, condusă de Simion Mehedinți

(Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9B)

Prin Legea administrativă din iunie 1925 a fost, practic, extinsă organizarea administrativă din Vechiul Regat la nivelul României Mari. O opoziție susținută față de acest act legislativ a manifestat liderul românilor ardeleni Iuliu Maniu, care critica centralismul și lipsa autonomiei locale.

Județul era unitatea administrativă de bază, care coordona activitatea din teritoriu. Articolul 13 al legii ne informa că ministrul de Interne „îndrumează, coordonează și controlează activitatea comunelor și județelor, punând-o în armonie cu interesele generale ale Statului”. Având în vedere că prefectul era „reprezentantul puterii centrale în întreg județul”, care „își exercită atribuțiunile sale fie direct, fie prin subprefect, pretori, polițai și notari” (articolul 14), constatăm modul în care puterea centrală coordona și controla autoritățile locale, legiferându-se un sistem administrativ bazat pe centralizare excesivă. Prefectul era numit prin decret regal la propunerea Ministerului de Interne și era reprezentant oficial al guvernului și șef al administrației județene până la nivel de comună. Prin intermediul său activitatea din județ și din comune se afla sub supravegherea Consiliului Administrativ Superior al Ministerului de Interne și prin acesta al guvernului. Dacă primarul sau unul dintre membrii Delegației Permanente nu executau măsurile de interes general, ordonate de centru, puteau fi îndepărtați.

Administrația județeană era constituită din consilieri aleși și consilieri de drept Articolul 20 introducea obligativitatea pentru consilieri de a locui în comuna unde fuseseră aleși, exceptându-i pe cei desemnați din consiliul județean.

Așezările erau clasificate în trei categorii: comune rurale (formate din unul sau mai multe sate), comune urbane (definite în articolul 4 ca fiind „centre de populație”) și orașe, care erau reședințe de județ (în care se afla prefectura județului, ni se spune în articolul 4) și nereședințe de județ. Comunele urbane reședințe de județ „cari prin numărul locuitorilor și prin importanța lor economică sau culturală au mai mare înrâurire asupra dezvoltării generale a Statului” erau declarate municipii.

Județele erau împărțite într-un număr de plăși stabilit de Ministerul de Interne, după consultarea Consiliului Județean. În fruntea plășii se afla pretorul, numit prin decizie ministerială, dar repartizat în cadrul județului de către prefect. Plășile nu aveau personalitate juridică, ele fiind doar circumscripții care serveau efectuării controlului și supravegherii aplicării legilor.

Conducerea comunelor, fie că erau rurale sau urbane, era asigurată de consilii alese prin vot de către cetățenii acestora. În cadrul județelor, consilierilor aleși li se alăturau consilierii de drept (reprezentanți ai Învățământului, Cultelor, Ministerelor Sănătății, Agriculturii și Domeniilor, Camerelor de Agricultură, de Industrie și Comerț), iar comunele erau administrate prin consilii formate din consilieri aleși, de drept și consilieri femei, care erau cooptate în consilii. Consiliile comunale aveau inițiative și puteau formula decizii în probleme de interes local, cum sunt: învățământul, întreținerea drumurilor, probleme edilitare sau culturale. Ele erau abilitate de lege să aleagă primarul, candidații de primar pentru municipii și Delegația permanentă. Aceasta din urmă funcționa ca organ consultativ pe lângă primar în intervalul dintre sesiunile Consiliului comunal. În funcție de necesități și de posibilitățile financiare, comunele aveau libertatea de a-și înființa servicii sanitare, financiare, tehnice, administrative etc..

În fruntea administrației comunale era primarul, acesta fiind „capul administrației comunale” și având rolul de a executa „toate hotărârile consiliului și ale Delegației Permanente comunale” (articolul 11). Primarul era ales de consilii în toate localitățile, în afară de municipii. Alegerea se efectua cu vot secret și cu majoritatea absolută a voturilor exprimate (articolul 31). În municipii, consiliul comunal alegea candidații de primar dintre consilierii aleși și cei de drept, în afară de cei care erau trimiși de consiliul județean. Numele primilor trei candidați în ordinea numărului de voturi primite erau comunicate ministrului de Interne, care lua decizia de a confirma ca primar pe unul dintre cei trei candidați.

Diferențele de suprafață, populație și dezvoltare economică între județe s-au păstrat și după aplicarea acestei legi de împărțire administrativă. Județe ca Roman, Cernăuți sau Suceava aveau o suprafață mai mică de 2000 Km2, în timp ce județele Bihor, Timiș-Torontal, Hunedoara sau Ialomița aveau peste 7000 Km2. Dacă populația unor județe ca Făgăraș sau Câmpulung nu ajungea nici măcar la 100 000 de locuitori, cea a județelor care aveau și cea mai mare suprafață era în jur de o jumătate de milion de locuitori. Județe cum sunt Prahova, Constanta, Hunedoara sau Dorohoi aveau în componență câte 5-7 orașe, pe când în peste 20 de alte județe nu exista niciun oraș în afară de reședința de județ. Discrepanțe mari se pot observa între județe și dacă analizăm ponderea populației urbane (în județele basarabene era extrem de scăzută, pe când în Ardeal sau Muntenia era mai ridicată). Aceste diferențe au fost subliniate de comuniști atunci când au introdus raionarea teritoriului, în 1950.

Legea unificării administrative, din iunie 1925, a adus modificări teritoriale semnificative. Astfel, cele mai multe județe, cu mici excepții, și-au schimbat delimitarea. Au fost desființate unele județe ca Zastavna și Sadagura (unite cu județul Cernăuți), Vășcăuți (unit cu județul Storojineț), Vijnița (divizat între județul Storojineț si Rădăuți), Siret (unit cu județul Rădăuți), Gura Humorului (împărțit între județele Suceava și Câmplulung). Județul Caraș-Severin a fost împărțit în județul Caraș (reședința la Oravița) și județul Severin (reședința la Lugoj). De asemenea, a fost schimbată denumirea următoarelor județe: Alba de Jos (în Alba), Turda-Arieș (în Turda), Mureș-Turda (în Mureș), Bistrița-Năsăud (în Năsăud), Someș-Dăbâca (în Someș), Chișinău (în Lăpușna). A fost schimbată reședința următoarelor județe: Alba (Alba Iulia în locul Aiudului), Satu Mare (Baia Mare în locul orașului Carei), Târnava Mică (Blaj în locul lui Diciosânmartin) și Caliacra (Balcic în locul Bazargicului). Pe lângă aceste orașe care-și pierduseră statutul de reședință județeană, s-au aflat și altele, ca: Vășcăuți, Vijnița, Coțmani, Brad, Cojocna, Năsăud, Nădlac, Beclean, Săveni, Dărăbani și Salonta.

Opoziția a criticat această lege, susținând că ea avea la bază o concepție antidemocratică, care viza centralizarea excesivă și permitea Ministerului de Interne să intervină abuziv în viața județelor și a comunelor. Deputatul bihorean al P.N.R., Aurel Lazăr a exprimat rezerve față de proiectul de reformă administrativă, care, în opinia lui, nu ținea seama de caracterul național, de tradiție, de problema urbanizării, fiind, deasemenea, orientat spre centralizare administrativă.

Prin Decretul Regal nr. 3924, din 31 decembrie 1925, au fost schimbate denumirile a 614 comune și 349 de sate, din 45 de județe, mai ales din provinciile unite recent cu țara, care erau de origine maghiară, rusă și bulgară. Oferim câteva exemple sugestive: Fachet (județul Arad) a devenit Livada; Nicolaevca (județul Bălți) a devenit Niculeni; Stefanovca (județul Cetatea Albă) a devenit Ștefănești; Bothaza (județul Cluj) a devenit Boteni; Melodova (județul Hotin) a devenit Moldova; Sonfalău (județul Târnava Mică) a devenit Cornești etc.. Această măsură a fost absolut necesară pentru că multe localități din Basarabia, Bucovina și Transilvania primiseră denumiri străine de-a lungul secolelor de stăpânire străină.

Harta administrativă a României, în urma Legii administrative din 1925

(Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bele_interbelice_ale_Regatului_Rom%C3%A2niei#/media/File:Romania_1930.png)

I.1.4. Legea pentru organizarea administrației locale, din 1929

Guvernul Iuliu Maniu ((10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930) a promulgat la 3 august 1929 Legea pentru organizarea administrațiunii locale, care organiza teritoriul României în șapte noi unități administrative, numite Directorate Ministeriale („centre de administrație și inspecție locală”). Ele au preluat numele orașelor care le serveau ca și centre administrative și erau următoarele: București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara. Fiecare se suprapunea, în mare măsură, unei provincii istorice: București (Muntenia), Cernăuți (Bucovina), Chișinău (Basarabia), Cluj (Transilvania), Iași (Moldova), Craiova (Oltenia) și Timișoara (Banat).

Această lege, elaborată de Constantin Stere, a fost una controversată, Partidul Național Liberal desfășurând o campanie dură împotriva proiectului de lege, despre care spunea că va schimba caracterul de stat național unitar al României. Prin acest act legislativ, țărăniștii urmăreau să lovească în puterea pe care o aveau liberalii în teritoriu, aceștia dominând consiliile comunale și județene. Se preconiza suprimarea organelor elective timp de șase luni, după care să se organizeze alegeri pe baza noii legi. Pe de altă parte, legea urmărea creșterea autonomiei locale, fiind îngrădit dreptul autorităților centrale de a interveni în treburile interne ale județelor și comunelor.

Legea introducea un element inedit – administrația județeană era exercitată de consiliul județean și de președintele acestuia. Totodată, era păstrată funcția de prefect, care era reprezentantul guvernului în teritoriu și care controla și supraveghea toate administrațiile din județ. Un alt aspect major al noii legi a fost și reducerea numărului de comune de la 8 751 la 1 500. Noua lege mai cuprindea prevederea că se pot constitui comune rurale dintr-un număr mai mic de sate, realizându-se astfel o legătură între locuitorii satelor și organele administrative comunale.

Dacă analizăm harta cu limitele directoratelor, constatăm că acestea nu coincideau integral cu limitele provinciilor istorice (comparativ cu ținuturile, care vor fi introduse în 1938, exista o suprapunere mult mai mare cu provinciile istorice). Directoratul București includea nu doar Muntenia, ci și Dobrogea, dar și sudul Moldovei. Directoratul Cernăuți cuprindea Bucovina, dar și județul Dorohoi, din nordul Moldovei. Directoratul Cluj cuprindea toată Transilvania, dar și Maramureșul și o parte din nordul Crișanei, iar directoratul Timișoara includea Banatul și Crișana. Doar Directoratul Chișinău cuprindea provincia Basarabia în limitele ei istorice. De asemenea, între teritoriile directoratelor existau discrepanțe mari. Cele mai restrânse teritorial erau directoratele Cernăuți și Craiova, iar cele mai întinse erau Cluj, București și Chișinău. Unele includeau doar cinci sau șapte județe (directoratele Timișoara și Cernăuți), iar altele 17 sau 18 județe (directoratele București și Cluj).

Harta administrativă a României între anii 1925-1938

(Sursa: http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html, consultat în 21.09.2015, ora 22,40)

Actul legislativ din 1929 a introdus prevederea ca o comună rurală să aibă minimum 10 000 de locuitori, cu excepția satelor din zonele montane. Satele au fost definite ca sectoare ale unei comune rurale, fiind împărțite în sate mici (până la 600 de locuitori) și sate mari (peste 600 de locuitori). Sectoarele comunale au primit personalitate juridică, iar comunele urbane au fost împărțite în sectoare administrative.

Prin legea organizării administrative din 1929 au fost sporite atribuțiile organelor administrative locale, iar directoratele ministeriale au primit atribuții de control și îndrumare a activității serviciilor statului (cu excepția serviciilor centrale ale ministerelor Apărării Naționale, Justiției și Afacerilor Străine). Prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 a fost redus numărul acestora la zece (cel mai mic din timpul României Mari), iar, pe de altă parte, serviciile ministeriale locale au fost trecute din subordinea ministerelor în cea a directoratelor.

Cele șapte directorate și-au început activitatea la 1 ianuarie 1930, fiind conduse de: Ion Cămărășescu (Muntenia), Teofil Sauciuc-Săveanu (Bucovina), Dumitru Moldovan (Basarabia), Aurel Dobrescu (Transilvania), Vasile Rădulescu-Mehedinți (Oltenia), Constantin Hoisescu (Moldova), Sever Bocu (Banat).

Istoricul Ioan Scurtu stabilește o relație cauzală între momentul inițierii unei reorganizări administrative de către conducerea unui stat și perioada de criză economică sau politică prin care trece societatea respectivă. În 1929 criza economică mondială izbucnise, afectând, în scurt timp, și România, unde mișcările sociale luaseră amploare (greva muncitorilor de la Lupeni, din august 1929), iar tensiunile politice erau în creștere (la 15 iunie 1929 principalele partide de opoziție: Partidul-Național-Liberal și Partidul Poporului s-au retras din Parlament, contestând vehement noua lege). Prin noile unități administrative au fost oferite funcții importante unor membri P.N.Ț., iar cu ocazia alegerilor locale din februarie-martie 1930, aceștia au avut grijă ca scrutinele electorale să fie câștigate de partidul aflat la guvernare.

Legea și-a dovedit ineficiența în scurt timp, astfel că la doar câteva luni de la adoptare, partidul de guvernământ a procedat la modificarea ei, întrucât s-a constatat că se suprapune cu alte acte legislative. Guvernul Iorga (18 aprilie 1931-31 mai 1932) a renunțat la această lege în 15 iulie 1931, înlocuind cele șapte directorate ministeriale locale cu inspectorate locale de control și îndrumare. Național-țărăniștii, atunci când au revenit la putere, în iunie 1932, nu au mai repus în vigoare Legea pentru organizarea administrației locale din 1929.

Între anii de la adoptarea Legii administrative din 1925 și introducerea directoratelor ministeriale în 1929, s-au produs unele modificări administrative, printre care schimbarea reședințelor județelor Satu Mare (din Baia Mare în Satu Mare) și Caliacra (din Balcic în Bazargic) și a denumirii județului Fălticeni în Baia. Au fost schimbate și unele denumiri ale județelor. De asemenea, în anii 1932-1933 au fost consemnate unele evenimente administrative, cum sunt schimbarea denumirii comunei rurale Vad, din județul Bihor, în Vadul lui Carol al II-lea și a comunei Regele Mihai I, din județul Brăila, în Marele Voievod Mihai I. În 1933, au fost înființate două sate în județul Brăila care au primit numele Sergentul Stamate Gurău și Nicolae N. Orășeanu, iar în județul Râmnicu Sărat tot un sat recent înființat a fost botezat Al.Vaida Voevod. Comuna Umbrărești, din județul Tecuci, și-a schimbat numele în General Eremia Grigorescu, iar orașul Slănic, județul Bacău, a primit numele Băile Slănic

În februarie-martie 1934, 21 de localități din România, din tot atâtea județe, au primit numele lui I.G.Duca, în memoria prim-ministrului liberal, care fusese asasinat în 29 decembrie 1933, în gara Sinaia, de un grup de legionari, cunoscuți sub numele de Nicadori. Majoritatea localităților care ceruseră să ia numele lui Duca au primit aprobarea prin hotărârea Consiliului de Miniștri Nr. 477, din 17 Martie 1934. În același an, altor patru localități li s-a schimbat numele: satul Principele Carol, din județul Dolj, a primit numele Regele Carol al II-lea; localitatea Brâncoveni, din județul Ilfov, a devenit I.C.Brătianu; satul Caramanchioi, din județul Tulcea, a luat numele „Vintilă Brătianu”, iar localitatea Gurueni, din județul Vlașca, se va numi Ion Gheorghe Ghica.

Legea administrativă din martie 1936 a sporit atribuțiile prefecților, aceștia având obligația de a face deplasări în județe cel puțin 3- 4 zile pe săptămână, pentru a cunoaște problemele locuitorilor și pentru a supraveghea modul în care autoritățile locale își îndeplineau obligațiile. Prefectul a fost învestit și cu atributul de „șef al poliției și jandarmeriei din cuprinsul județului”, astfel trebuia să se implice în menținerea ordinii și siguranței publice. Această lege stipula și împărțirea administrativă a Capitalei în patru sectoare: de Galben, de Negru, de Albastru și de Verde, precum și cele 12 comune suburbane care aparțineau Bucureștiului.

I.1.5. Înființarea ținuturilor prin Legea administrativă din 1938

A fost ultima reformă administrativă a României interbelice, fiind o emanație a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. S-a încadrat între acele acte legislative care au servit regelui în vederea consolidării puterii în partea a doua a anului 1938. Legea Administrativă a fost promulgată prin Înaltul Decret Regal Nr. 2919 din 13 august 1938 și a fost publicată în Monitorul Oficial o zi mai târziu. Prin această reformă administrativă s-a introdus o nouă unitate administrativă cu personalitate juridică- ținutul („unitate administrativă cu atribuții economice, culturale și sociale”), dar au fost păstrate și unitățile administrative tradiționale: județul și comuna.

În realizarea acestei organizări administrative, care avea ținutul în centrul său, conducătorii de atunci ai României s-au inspirat de la vecinii din Regatul Iugoslaviei, care introduseseră, în 1929, o nouă unitate adminstrativă: banovina, condusă de un ban numit prin decret regal, la propunerea ministrului de Interne.

Această lege a mai adus o premieră în organizarea administrativă a României moderne, prin aceea că a suprimat principiul descentralizării administrative. De fapt, s-a ajuns la o centralizare excesivă, deoarece regimul monarhic administra ținuturile, prin partidul unic, Frontul Renașterii Naționale, cu ajutorul cadrelor militare în rezervă (prefecții erau ofițeri activi sau în retragere ai armatei române).

Teritoriul României a fost împărțit în 10 ținuturi (fiecare cuprindea aproximativ 10 județe), care aveau o suprafață cuprinsă între 17 070 Km2 (Suceava) și 40 879 Km2 (Argeș), media fiind în jur de 30 000 Km2. Populația ținuturilor se situa între un milion și patru milioane de locuitori, cele mai multe având o populație situată în jurul valorii de două milioane de locuitori. În articolul 53 al legii administrative din august 1938 ne sunt precizate cele 10 ținuturi: 1) Ținutul Olt, cu reședința la Craiova; 2) Ținutul Bucegi, cu reședința la București; 3) Ținutul Mării, cu reședința la Constanța; 4) Ținutul Dunărea de  Jos, cu reședința la Galați; 5) Ținutul Nistru, cu reședința la Chișinău; 6) Ținutul Prut, cu reședința la Iași; 7) Ținutul Suceava, cu reședința la Cernăuți; 8) Ținutul Mureș, cu reședința la Alba-Iulia; 9) Ținutul Someș, cu reședința la Cluj; 10) Ținutul Timiș, cu reședința la Timișoara.

În trasarea limitelor ținuturilor nu s-a avut în vedere ca ele să corespundă cu provinciile istorice, dimpotrivă s-a pornit de la principiul de a include în cadrul aceluiași ținut județe din provincii diferite cu scopul de a diminua regionalismul încă pregnant (ministrul de Interne, Armand Călinescu declara că ținutul „trece peste vechile limite ale provinciilor istorice, punând laolaltă pe românii înfrățiți ai României noi”). Astfel, observăm, dacă analizăm harta cu ținuturile României din 1938, că Ținutul Dunării de Jos includea sudul Moldovei, al Basarabiei, nordul Dobrogei și nord-estul Munteniei. Ținutul Someș includea Maramureșul, nordul Transilvaniei și aproape toată Crișana. Ținutul Bucegi ocupa cea mai mare parte a Munteniei, dar și sud-estul Ardealului.

În fruntea fiecărui ținut a fost numit un rezident regal, prin decret regal, pe o perioadă de șase ani, acesta având un salariu echivalent cu cel al unui subsecretar de stat. Conform legii administrative, rezidentul regal era ajutat în actul administrativ de Consiliul Ținutului, format din membri de drept și membri aleși, care erau desemnați de către organizațiile profesionale (agricultură, muncă, industrie și comerț) din ținut. Rezidentul regal purta titlul de Excelență și avea atribuții de a ordona sumele repartizate de fiecare departament, de a numi, transfera și înainta, în toate funcțiile publice funcționarii, pentru a căror numire nu era necesar un decret regal. De asemenea, avea dreptul de a pune în mișcare acțiunea disciplinară, de a asigura menținerea ordinii și siguranței publice, putând dispune, în acest sens, de organele polițienești și jandarmerești, eventual, chiar de forța armată.

Potrivit articolul 58 al Legii administrative din 1938, rezidentul regal trebuia să fie diplomat universitar sau ofițer general și să aibă vârsta de cel puțin 35 de ani și nu putea ocupa nicio altă funcție plătită de Stat, comună sau stabiliment public. Același articol ne aduce la cunoștință că rezidentul regal nu putea exercita o profesie liberă, nu putea face parte ca administrator, censor sau funcționar în societățile civile și comerciale, cooperative sau bănci populare, nu putea face comerț, arendășie, nu putea lua întreprinderi de lucrări, nu putea gira afaceri sau averile celor care erau în legătură cu funcția ce o împlinea. Funcția de rezident regal era incompatibilă cu mandatul de parlamentar.

Nici primarii nu mai erau aleși, ci erau numiți pe o perioadă de șase ani, la recomandarea Ministerului de Interne. Această practică a continuat și în anii următori și a avut ca și consecință creșterea dependenței primarilor și prefecților de regimul politic existent. Demostene Botez, directorul ziarului țărănist Dreptatea, a criticat această din urmă decizie, cerând să se dea posibilitatea țăranilor să-și aleagă primarii („Țăranul nu iubește să aibă stăpân; el vrea să fie mândru de primarul pe care el l-a ales”).

Prin reforma administrativă din 1938, regimul de dictatură regală a lui Carol al II-lea a urmărit să mențină un control strâns asupra țării, dar cum acest sistem administrativ avea un „caracter artificial și eclectic” nu a fost menținut după abdicarea suveranului care-l introdusese.

Harta administrativă a României între anii 1938-1940

(Sursa: http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html, consultat în 21.09.2015, ora 22,50)

I.2. Impactul si consecințele celei de-a doua conflagrații mondiale asupra organizării administrativ-teritoriale a României (1940-1945)

Anul 1940 își merită atributul de „tragic”, dat de istorici, deoarece istoria națională a consemnat acum destrămarea României Mari, care, din păcate, a avut o durată de viață redusă, de doar 22 de ani. În contextul declanșării celui de-al Doilea Război Mondial și al apariției unei noi situații geopolitice, vecinii revizioniști ai României au obținut teritorii pe seama statului român (cu excepția Cadrilaterului, toate aveau populație majoritar românească), fără a întâmpina rezistența armatei române.

În urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, România a cedat U.R.S.S. Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța (în total 50 762 Km2), care aveau o populație totală de 3 776 000 locuitori, din care 55 % erau români. Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940, astfel: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească. Prin hotărârea lui Stalin din 24 noiembrie 1940 (luată pe baza concluziilor trase de o comisie condusă de Hrușciov), Bucovina de Nord (județele Cernăuți și Storojineț), Ținutul Herța și jumătatea nordică a județului Hotin, ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice.

Prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), România a cedat Ungariei un teritoriu din nord-estul Transilvaniei, care avea o suprafață de 43 492 Km2 și o populație de aproximativ 2,6 milioane locuitori, dintre care puțin peste 50 % erau români, în timp ce maghiarii și secuii reprezentau doar 37 %. Noua graniță româno-maghiară lăsase în afara teritoriului național român județele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei, Mureș, Năsăud, Someș, Maramureș, Satu Mare, Sălaj și părțile nordice ale județelor Bihor și Cluj. Românii din teritoriul cedat trebuiau să se decidă în termen de șase luni pentru cetățenia ungară sau română, după care în termen de un an erau obligați să treacă în România. În teritoriul cedat, regimul hortyst a introdus administrația militară (septembrie-noiembrie 1940), după care a fost instalat un regim civil (până în 1944), care a dus o politică ce a inclus, printre altele, dislocări ale populației românești, maghiarizarea românilor și înregimentarea acestora în detașamente de muncă, dar și asasinate, cum au fost cele din județul Sălaj.

Autorităților românești din județele cedate Ungariei, Bucureștiul le-a cerut să îndemne populația să nu se refugieze în țară, „pentru a afirma și mai departe etnitatea românească”. Funcționarii, personalul jandarmeriei și al poliției urma a fi evacuat după predarea serviciilor, iar prefecturile au fost evacuate după 3 septembrie 1940, în timp ce evacuarea autorităților și a bunurilor s-a efectuat până în 5 septembrie 1940.

Teritoriul Transilvaniei de Nord care a intrat în componența Ungariei a fost organizat administrativ în comitate, care corespundeau cu cele care existaseră în respectivul spațiu până la unirea Ardealului cu România. În locul județelor românești răpite de regimul hortyst, autoritățile ocupante au reînființat comitatele: Trei Scaune, Ciuc, Odorhei, Mureș-Turda, Bistrița-Năsăud, Maramureș, Solnoc-Dăbâca, Cluj, Sălaj, Satu Mare, Ugocea și Bihor. În componența acestor comitate au intrat și teritorii din Ungaria care rezultase după Tratatul de la Trianon (au fost incluse în comitatele Bihor și Satu Mare), dar și teritorii din Rutenia Subcarpatică, care fusese răpită Cehoslovaciei de Ungaria, în 1939 (au fost incluse în comitatele Ugocea și Maramureș).

Contenciosul cu Bulgaria a fost rezolvat prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care a fost cedat statului bulgar Cadrilaterul (județele Durostor și Caliacra), în suprafață de 6 921 Km2, cu o populație de 370 000 locuitori, astfel s-a revenit la granița din perioada anterioară războaielor balcanice. S-a realizat și un schimb de populație: peste 100 000 de români au părăsit Cadrilaterul și aproximativ 60 000 de bulgari din Dobrogea au trecut în Bulgaria.

România a pierdut în vara anului 1940 peste 30 % din suprafața teritoriului și tot atât din populație, astfel peste 100 000 Km2 și șapte milioane de locuitori au trecut în componența unor state vecine.

În 5 septembrie 1940 regele Carol al II-lea a abdicat, iar o zi mai târziu noul rege, Mihai I, a depus jurământul, după care a semnat un decret prin care l-a investit pe generalul Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, cu puteri depline pentru conducerea statului român. România avea pentru prima dată în istorie un conducător al statului care-și însușea o mare parte a prerogativelor regale.

Pierderile teritoriale ale României din 1940

(Sursa: http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html, consultat în 22.09.2015, ora 18,00)

Teritoriile rămase României din județele Cluj și Mureș (18 comune) au fost incluse județului Turda, formându-se județul Cluj-Turda. Cele 11 comune ale județului Odorhei, păstrate între granițele naționale, au intrat în componența județul Târnava Mare, iar cele opt comune ale județului Trei Scaune au fost atașate județului Brașov. Județul Bihor a fost menținut, deși cuprindea acum doar partea sudică a vechiului județ, iar reședința i-a fost stabilită la Beiuș, care era un oraș mic, situat într-o regiune muntoasă, fără putința de a oferi condiții normale de desfășurare a activității autorităților și instituțiilor publice care funcționaseră în Oradea.

S-au efectuat modificări în circumscripțiile teritoriale ale unor ținuturi: județul Bihor a trecut în circumscripția teritorială a ținutului Timiș, județul Cluj-Turda în cea a ținutului Mureș, județul Tulcea a trecut din circumscripția ținutului Dunărea de Jos în cea a ținutului Marea, iar județul Baia din circumscripția ținutului Prut în cea a ținutului Suceava.

Harta județului Bihor în septembrie 1940, după cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei.

Se poate observa că pe noua graniță, trasată în august1940, apare scris „teritoriu vremelnic cedat Ungariei”. Cu puncte roșii erau marcate administrațiile unde existau posturi vacante de notari.

(A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne- Direcția Administrației de Stat, dosar 49/1943, f. 3)

În septembrie 1940 s-a revenit la organizarea administrativ-teritorială anterioară reformei administrative din 1938, teritoriul național fiind organizat în 47 de județe. Prin Decretul-Lege pentru desființarea Rezidențelor Regale și organizarea prefecturilor de județe au fost desființate ținuturile, iar bunurile acestora au fost repartizate județelor. Acestea au primit personalitate juridică, fiind conduse de un prefect și un subprefect, care nu avea atribuții proprii, ci efectua în numele prefectului controlul serviciilor administrative județene.

În iunie 1941, România aliată cu Germania, a început campania din răsărit a războiului, prin care a recuperat Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța de la U.R.S.S., care au fost reintegrate teritoriului național. În aceste provincii au fost înființate Guvernământul Basarabiei (avea reședința la Chișinău și includea județele: Bălți, Cahul, Cetatea Albă, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca, Tighina și Chilia) și Guvernământul Bucovinei (cu reședința la Cernăuți, incluzând județele Câmpulung, Cernăuți, Dorohoi, Hotin, Rădăuți, Storojineț și Suceava). În Legea nr. 790, din 4 septembrie 1941, s-a stipulat că teritoriile Basarabiei și Bucovinei „se constituie în două provincii, fiecare cu administrațiune proprie”, care era pusă sub conducerea Conducătorului Statului.

După ce trupele româno-germane au ocupat Transnistria, acest teritoriu a intrat sub administrarea României (19 august 1941 – 29 ianuarie 1944), fără a fi însă încorporat statului român. Regiunea era limitată de râul Nistru (în vest), râul Bug (în est), râul Niomjîi (în nord) și Marea Neagră (în sud). Teritoriul avea o suprafață de 39 733 km2 și o populație de 2 326 266 locuitori (marea majoritate erau ucraineni, românii având un procent de sub 10 %). A fost înființat Guvernământul Transnistriei (cu sediul la Tiraspol până în octombrie 1941, apoi la Odessa), care includea județele: Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Moghilău, Râbnița, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Tiraspol și Tulcin (toate înființate în 1941).

Prin Decretul nr.1, din 19 august 1941, a fost înființată Administrația civilă a Transnistriei. Acesta prevedea numirea profesorului universitar Gheorghe Alexianu ca și guvernator al Transnistriei, avându-și sediul la Tiraspol. Guvernatorul avea, printre altele, rolul de a aplica în provincie programul de activitate stabilit de Comandantul de Căpetenie al Armatei, de a exercita controlul asupra actelor și organelor din subordine, de a lua decizii și a elabora ordonanțe și regulamente aplicabile pe întreg teritoriul provinciei. Era responsabil de menținerea ordinii publice, iar în caz de necesitate putea cere intervenția armatei.

Transnistria a fost împărțită în 13 județe, 64 de raioane, 15 comune urbane, 18 comune suburbane, 1 363 de comune rurale care cuprindeau 2 568 de sate și 72 cătune. După ce a fost cucerită Odessa, a fost creată o nouă unitate administrativă, care includea două municipii, respectiv Odessa și Tiraspol. Județele nu aveau personalitate juridică, ele având doar rol de control și îndrumare a raioanelor și comunelor.

Județele erau conduse de un prefect și de doi subprefecți, unul basarabean și unul transnistrean. Prefectul era numit direct de la București și provenea, de regulă, din rândul ofițerilor armatei române. Comunele erau conduse de primari, ajutați de un sfat sătesc, format din trei locuitori, orașele tot de primari, ajutați de unul sau doi ajutori de primari, numiți de prefectul județului. Mai multe comune formau un raion (cuprindea între 30 000 și 50 000 de locuitori), condus de un pretor, numit de guvernator. Autoritățile române au adus din țară doar 8 445 de funcționari pentru administrația Transnistriei, pe când din rândul localnicilor proveneau 29 266 de funcționari.

Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, într-o ședință din 5 decembrie 1941, vorbea despre reorganizarea administrativă preconizată a se implementa la începutul anului 1942, spunând că pretura trebuie să fie o unitate administrativă „sănătoasă și completă”, iar prefectura trebuie să fie organul de control al preturii și „de stimulare a legăturii dintre pretură și provincie”.

Harta administrativă a României între 1941-1944

(Sursa: http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html, consultat în 22.09.2015, ora 19,10)

În ianuarie 1942 au fost înființate 11 Inspectorate Administrative (București; Alba Iulia; Bacău; Brașov; Constanța; Craiova; Galați, Iași; Pitești, Sibiu și Timișoara; Bălți, Chișinău, Ismail și Tighina; Cernăuți), care erau circumscripții administrative ce includeau mai multe județe. Acestea erau conduse de Inspectoratul General Administrativ, care era un organ de îndrumare și control al administrației locale, efectuând anchete și inspecții ordonate de Ministerul de Interne. Din păcate, în Basarabia administrația regimului Antonescu nu s-a bucurat de prea multă simpatie, întrucât îi obligase pe locuitori la „sacrificii prea mari”. Așa ne dă de știre un raport al inspectorului general administrativ delegat al Inspectoratului Administrativ Galați, Corneliu Rudescu, din 24 iunie 1943, care afirma că populația „pare obosită de prea multele prestațiuni de muncă și cotizații bănești”.

Decretul Lege nr. 288 din 23 ianuarie 1942 pentru modificarea articolului 4 din Legea administrativă din 1938 a adus modificări importante la nivelul comunelor din țara noastră. Constatându-se că unele comune rurale au venituri atât de mici încât nu-și puteau susține financiar propria administrație, s-a luat decizia de a le desființa și de a le comasa cu altele, astfel încât orice comună rurală urma să aibă venituri ordinare de minimum 200 000 de lei anual. Au fost desființate 341 de comune rurale (în Bihor: 84, în Severin: 50 etc.) și au fost înființate, prin contopirea cu alte comune, 55 de comune suburbane și trei comune rurale. Nu s-a aplicat ad-literram decizia de desființare a tuturor comunelor care nu aveau venitul anual stipulat prin lege. Bunăoară, în județul Buzău au fost exceptate de la suprimare comunele care erau situate la o distanță mai mare de cinci kilometri de comunele cu care trebuiau să fie comasate, care aveau sediu pentru primărie, dețineau școală și biserică și care datau ca și comune independente înainte de 1908 (16 comune erau în această situație).

Prin acest decret-lege din ianuarie 1942, teritoriul României a fost împărțit în 44 de județe, exceptând județele din Basarabia și Bucovina de Nord. Legea a oferit avantajul de a scuti bugetul statului de cheltuielile cu administrația comunală, în condițiile în care țara se afla în război și făcea cu greu față cheltuielilor. Pe de altă parte, noul sistem administrativ era mai practic, mai simplificat, contribuind la stabilirea unor legături mai bune între localități

În septembrie 1942 s-a reglementat ca primarii comunelor rurale și ai orașelor nereședințe de județ să fie numiți de prefect, pe o perioadă de șase ani, dintre locuitorii comunei, iar primarii orașelor reședințe de județ să fie numiți prin decizia ministrului de Interne, iar cei ai municipiilor prin decret, la propunerea ministrului de Interne. În acest fel s-a întărit disciplina administrativă, condiție necesară pentru vremurile războiului.

În a doua jumătate a anului 1943 și la începutul anului 1944 s-a efectuat o nouă arondare a comunelor la nivelul plășilor, înregistrându-se aproape în fiecare județ treceri de comune de la o plasă la alta, în special pe motivul poziționării mai favorabile față de noua plasă, dar sunt consemnate și treceri ale unor comune în componența altor județe, precum și înființări de noi plase, „pentru decongestionarea celor existente care au câte un număr mare de comune greu de administrat (Topoloveni, în județul Muscel; „Orașul”, cu reședința în orașul Râmnicu-Sărat, din județul omonim; Brăilița și Nicolești-Jianu, în județul Brăila; Cobadin, în județul Constanța; Regina Maria, în județul Tulcea; Isbiceni, în județul Romanați; Vutcani, în județul Fălciu; Mihăileni, județul Dorohoi; Băbeni-Bistrița și Brezoiu, în județul Vâlcea; Comloș, în județul Timiș-Torontal). Au fost desființate două plase: Boșoteni, în județul Romanați și Chișătău, în județul Timiș-Torontal (aceasta din urmă fusese înființată în 1942, dar nu funcționase niciodată „din lipsă de edificii”) și au fost schimbate reședințele unor plăși pentru că erau situate în extremitățile acestora, astfel că au fost modificate și denumirile lor, ele preluând numele comunei care a devenit reședință de plasă.

După ocuparea României de Armata Roșie, s-a ajuns la o nouă configurație administrativă a țării noastre. Rând pe rând, au fost pierdute Guvernămintele Transnistriei, Basarabiei și Bucovinei. Cea mai mare parte a Transnistriei care fusese sub administrare românească a fost integrată în RSS Ucraineană, o parte a ei revenind RSS Moldovenești (raioanele Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigoriopol, Tiraspol, Slobozia).

După război, Basarabia și nordul Bucovinei, cu cele 11 județe ale lor, au fost integrate în U.R.S.S., astfel: cea mai mare parte a revenit RSS Moldovenească, iar restul Ucrainei sovietice. De asemenea, cele două județe din Cadrilater au rămas în componența Bulgariei.

Transilvania de Nord a fost reintegrată României, Arbitrajul de la Viena fiind declarat nul prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 și prin Tratatul de pace din 10 februarie 1947. S-a revenit la județele existente în România Mare, fără a se ține cont de schimbările în delimitarea administrativă efectuate de administrația maghiară în 1940-1944. Ulterior, în aprilie 1945 au fost modificate circumscripțiile administrative pentru a cuprinde și județele din nordul Transilvaniei. În 1945 acestea erau următoarele: București, Brașov, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Pitești, Sibiu, Suceava și Timișoara. Au fost desființate circumscripțiile Alba Iulia și Bacău, care funcționaseră între 1942-1944.

La 31 august 1944, guvernul Sănătescu a emis Decretul Nr. 1623, prin care a fost repusă în vigoare, parțial, Constituția din 1923, inclusiv prevederile privind organizarea administrativ-teritorială a țării.

Harta administrativă a României după Al Doilea Război Mondial

(Sursa: http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html, consultat în 22.09.2015, ora 20,00)

Capitolul II

Organizarea administrativ-teritorială a României între anii 1944-1950

II.1. Contextul politic național (1944-1950)

Deceniul cinci al secolului al XX-lea a reprezentat pentru poporul român perioada celor mai tragice momente din istoria națională. Anii 1940 au debutat cu destrămarea României Mari, au continuat cu dictatura legionară, regimul autoritar antonescian și au înregistrat apoi momentul 23 August 1944 („opera unei coaliții autentice, mergând de la rege la comuniști” ), după care țara noastră a intrat sub umbrela Moscovei.

La 23 august 1944, mareșalul Antonescu a fost arestat, după care s-a format guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu (23 august– 3 noiembrie 1944), care cuprindea și liderii principalelor partide care conspiraseră împotriva mareșalului: Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Constantin Titel – Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanu.

România a parcurs în intervalul 23 august 1944- 30 decembrie 1947 un drum politic sinuos care a condus-o, implacabil, spre instaurarea comunismului de tip sovietic. În această perioadă s-au dus lupte politice susținute între comuniștii români, sprijiniți de Moscova, și forțele democratice, reprezentate de partidele istorice (P.N.Ț. și P.N.L), care aveau și adeziunea majorității poporului român.

La 6 martie 1945, vice ministrul sovietic al Afacerilor Externe, A. I. Vâșinki, a impus la conducerea României un guvern procomunist condus de dr. Petru Groza, în componența căruia au intrat reprezentanți ai Frontului Național Democrat (F.N.D), P.N.L. – Tătărescu și P.N.Ț. – Alexandrescu. Chiar dacă comuniștii nu dețineau decât patru ministere din cele 18 ale noului cabinet, acestea erau printre portofoliile cu mare greutate, care îi aduceau în poziția de a-și subordona societatea civilă și de a exercita un control strict asupra oponenților politici. Ministerele controlate de membrii P.C.R erau: Justiția, prin Lucrețiu Pătrășcanu; Comunicațiile, prin Gheorghiu-Dej; Afacerile Interne, prin Teohari Georgescu și Ministerul Propagandei, prin Petre Constantinescu-Iași, dintre care se evidenția prin importanță Ministerul de Interne, unde Teohari Georgescu a preluat controlul forțelor de ordine publică, pe care le-a utilizat împotriva adversarilor politici . Acesta, după ce a trecut în rezervă peste 2000 de angajați ai ministerului pe care-l conducea, a sporit în mod rapid numărul lucrătorilor din forțele Ministerului de Interne, cu elemente fidele P.C.R.-ului.

Guvernul Groza a gestionat eficient momentele decisive care au condus P.C.R.-ul către preluarea totală a puterii în stat. A depășit momentul „grevei regale” (august-decembrie 1945) cu tact și succes, i-a condamnat la moarte și executat pe Ion și Mihai Antonescu (iulie 1946), a falsificat alegerile din noiembrie 1946, a desființat partidele istorice (1947), după care l-a silit pe regele Mihai I să abdice, în 30 decembrie 1947 (în aceeași zi fiind proclamată Republica Populară Română). În 10 februarie 1947, România a semnat Tratatul de Pace de la Paris, care a consfințit revenirea Ardealului de Nord la patria mamă, dar nu a fost recunoscută cobeligeranța țării noastre, iar Basarabia și nordul Bucovinei rămâneau Uniunii Sovietice.

Se pot observa și în cazul României cele trei etape de comunizare ale statelor est-europene identificate de Hugh Seton Watson: 1. „coaliții autentice”; 2. „coaliții de fațadă” și 3. comunizarea propriu-zisă. Istoricul Robert King consideră că etapa „coaliției autentice” se încadrează între momentul 23 August 1944 și 6 Martie 1945, cuprinzând cele două guverne Sănătescu și guvernul Rădescu. Etapa a doua, a „coaliției de fațadă” a debutat odată cu instalarea guvernului Groza și s-a încheiat prin abdicarea regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, iar cea de-a treia etapă a început în aceeași zi de 30 decembrie 1947, când se declanșează comunizarea propriu-zisă.

Începând cu 1948, comuniștii au avut drum liber în România pentru introducerea modelului stalinist în toate compartimentele societății. Obiectivul lor era acela de a realiza o „democrație populară” în care muncitorimea să dețină puterea. Principalul mijloc pe care l-au adoptat în realizarea dezideratului de a construi o „dictatură a proletariatului” nu era altul decât preluarea fidelă a caracteristicilor sistemului sovietic.

Procesul stalinizării s-a manifestat în toate domeniile de activitate. În sfera economică s-a urmărit transformarea unei economii de piață într-o economie centralizată. În acest scop, după ce a fost etatizată Banca Națională a României în 1946, s-a trecut la naționalizarea întreprinderilor industriale, a băncilor și a societăților de asigurări în iunie 1948, pentru ca, în martie 1949, să înceapă procesul de colectivizare. Stalinizarea a urmărit apoi distrugerea societății civile și înregimentarea culturii, aceasta realizându-se prin menținerea unui control strâns asupra indivizilor, prin intermediul Ministerului de Afaceri Interne și a Ministerului Justiției.

Până în 1950, România a devenit membră pe deplin a lagărului comunist. Acordurile economice din 1945 cu Uniunea Sovietică, Tratatul de Pace din 1947 și Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală cu U.R.S.S., din 1948, au dus țara într-o totală dependență față de Moscova.

Preluarea modelului stalinist s-a făcut și în organizarea instituțiilor statului. Potrivit Constituției din 1948, organul suprem în stat era Marea Adunare Națională, iar organele locale ale puterii în stat erau consiliile populare locale. S-a renunțat, așadar, la organele de conducere tradiționale, care erau considerate ca fiind specifice clasei burgheziei. Au fost adoptate instituții de sorginte sovietică, preluate din Constituția stalinistă a anului 1936.

Guvernul condus de Petru Groza putea să-și exercite puterea în teritoriu cu mai multă eficiență prin intermediul noilor instituții ale statului. Avea, de altfel, și mare nevoie de a controla autoritar teritoriul țării pentru că poporul român, în cea mai mare parte a lui, manifesta atitudini anticomuniste. Conducerea efectivă era exercitată de Partidul Muncitoresc Român (din 1948, după fuzionarea cu P.S.D.), prin Comitetul Central (C.C.) alcătuit din 41 de membri. Marea Adunare Națională, ca organ legislativ și Consiliul de Miniștri, ca organ executiv, erau subordonate conducerii P.M.R. Acest sistem fusese și el preluat după modelul sovietic, unde Sovietele, deși recunoscute prin constituție a fi autoritatea cea mai înaltă a statului, aveau, în realitate, mai puțină putere decât PCUS.

Deși își anunțase intenția de a schimba din rădăcini organizarea administrativă a țării, încă de la preluarea puterii în martie 1945, conducerea comunistă nu a reformat Legea organizării administrative decât în septembrie 1950, preferând până atunci să se instaleze temeinic la conducerea țării și să preia puterea în teritoriu.

Regimul comunist nu era încă pregătit pentru acțiunea de reorganizare administrativă a României. Tocmai, de aceea au rămas în vigoare până în 1950, cu mici corective, legile de organizare administrativă a țării date de regimul Antonescu, care nu a făcut altceva decât să anuleze legea organizării administrative din 1938 a regimului autoritar a lui Carol al II-lea și să repună în vigoare legea administrativă din 1925.

II.2. Evoluții administrativ-teritoriale în perioada 1944-1950

II.2.1. Situația administrativă a Transilvaniei de Nord (1944-1945)

În intervalul septembrie 1944- martie 1945, România s-a aflat într-o situație cât se poate de tragică. Pe lângă faptul că țara era secătuită de război, Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră anexate de U.R.S.S., iar armata sovietică mărșăluia prin țară, comițând numeroase abuzuri. Cu toate că au fost date asigurări de către Comandamentul Armatei Roșii că nu vor fi anexate la Uniunea Sovietică teritorii românești și că vor fi menținute toate organele locale ale puterii și administrației civile, în nordul Moldovei și sudul Bucovinei a fost instalată administrația militară sovietică, iar în restul țării organele administrative românești (militare și civile) au trecut sub control sovietic.

Transilvania de Nord se găsea, în august 1944, sub ocupație horthystă, teritoriul său fiind administrat cu brutalitate de maghiari. În perioada septembrie-octombrie 1944, armata română și cea sovietică au eliberat nord-estul Transilvaniei. Țara noastră a semnat abia în 12 septembrie 1944, la Moscova, Convenția de Armistițiu cu guvernele sovietic, american și englez, întârziere dorită de sovietici care au așteptat ca Armata Roșie să ocupe o cât mai întinsă suprafață din România, pentru ca apoi să-și poată impune condițiile proprii de armistițiu.

În articolul 19 al Convenției de Armistițiu se făcea precizarea că „guvernele aliate socotesc hotărârea arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României…”. Formularea ambiguă a acestui articol urmărea ca Transilvania de Nord să fie folosită ca monedă de schimb de către sovietici. Totodată, Convenția de Armistițiu stabilea că administrația românească se poate instala până la o distanță de 50 – 100 kilometri de linia frontului, organele administrative românești trebuind să aducă la îndeplinire instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Articolul 18 prevedea înființarea unei Comisii Aliate de Control (dominată de ruși, reprezentarea anglo-americană fiind mai mult simbolică), care era, de fapt, organismul care conducea România. Ea fusese creată de guvernele aliate pentru a superviza aplicarea condițiilor Convenției de Armistițiu și era condusă de generalul–locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov, în condițiile în care președintele de iure, mareșalul Malinovski, era pe front.

Comisia Aliată Sovietică de Control avea dreptul de a-și înființa în județe propriile organe sau secțiuni, precum și de a numi funcționari. Cu toate că articolul 17 al Convenției de Armistițiu prevedea instaurarea administrației civile românești, guvernul român a fost împiedicat în exercitarea actului administrativ pe întreg teritoriul național.

Până pe 25 octombrie 1944 unitățile aliate româno-sovietice au eliberat în totalitate teritoriul Transilvaniei, dar, în scurt timp, a devenit clară intenția sovieticilor de a nu acorda României dreptul de suveranitate asupra acestui teritoriu. Guvernul român a încercat să-și extindă autoritatea asupra acestei provincii prin intermediul unei instituții nou create – Comisariatul Român pentru Administrarea Regiunilor Eliberate ale Transilvaniei (înființat în 10 octombrie 1944), care era condus de dr. Ionel Pop. Acesta avea ca și obiective: reglementarea cetățeniei locuitorilor din Transilvania de Nord, modificarea legii de organizare judecătorească, extinderea legislației române în acest teritoriu, înlocuirea cărților funciare distruse în timpul războiului etc..

Comisariatul, care își va avea sediul la București și nu la Cluj, cum era firesc, a trecut de îndată la instalarea reprezentanților administrației românești în teritoriile eliberate. În județele Ciuc, Mureș, Odorhei și Trei Scaune au fost numiți prefecți români, care au rămas în funcții până la jumătatea lunii noiembrie 1944, dar în județele Sălaj și Someș prefecturile românești n-au putut să funcționeze decât câteva zile. Situația administrativă a județului Bihor avea un caracter special, pentru că acesta fusese împărțit în urma Dictatului de la Viena: partea nordică și estică (plășile Salonta, Cefa, Seleuș, Sălard, Săcuieni, Marghita, Tileagd, Aleșd, Bratca) a revenit Ungariei, iar partea sudică (plășile Tinca, Ceica, Beliu, Beiuș, Vașcău) a rămas României. Toate instituțiile județene administrative, jandarmerești și militare au fost transferate la Beiuș, dar cum acesta era un oraș mic, au apărut probleme în legătură cu localurile ce trebuiau puse la dispoziția instituțiilor administrative (Prefectura, Tribunalul Județean, Legiunea de Jandarmi, Cercul Militar). Abia din toamna anului 1944 s-a instalat administrația românească și în partea de nord a județului, însă doar temporar, pentru ca, din vara anului 1945, să funcționeze definitiv pe întreg teritoriul Bihorului.

În luna octombrie 1944, autoritățile române au reușit să pătrundă în Oradea. Cercul Militar, poliția, jandarmeria și poșta au revenit de la Beiuș, la Oradea într-un timp scurt (până la sfârșitul lunii octombrie 1944), autoritățile românești dovedind o mare viteză de reacție, fiind însuflețite la gândul că românii bihoreni din partea de nord a județului au revenit în corpul țării.

Bucuria românilor bihoreni de a se vedea reuniți a fost de scurtă durată, pentru că, în primele zile ale lunii noiembrie 1944, Comandamentul Sovietic din Oradea a cerut Cercului Teritorial Bihor, poliției locale și Legiunii de Jandarmi să se întoarcă la Beiuș. Comandamentul Sovietic a evacuat, la 1 noiembrie 1944, toate autoritățile românești din nordul Bihorului, cu excepția unui batalion de căi ferate și a personalului C.F.R., de care avea nevoie pentru a asigura transportul spre front.

În toamna anului 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei a încercat să reinstaleze legiunile de jandarmi în județele Ardealului de Nord. Lovindu-se însă de opoziția sovieticilor, legiunile retrase din Transilvania de Nord au funcționat în alte județe ale țării. În orașele Transilvaniei au fost instalate și unități de jandarmi care fuseseră evacuate din Basarabia și Bucovina de Nord.

La începutul lunii noiembrie 1944, guvernul român a restabilit în teritoriul Transilvaniei de Nord județele existente înainte de Dictatul de la Viena, cu aceleași orașe reședințe de județ. Județul Cluj-Turda a luat numele de Turda, întrucât se reîntregise județul Cluj, iar orașul Beiuș, care fusese capitală a județului Bihor în perioada 1940-1944, a redevenit oraș nereședință al Bihorului, statut pe care-l avusese și până în august 1940. Primăria municipiului Cluj a schimbat unele denumiri de străzi și piețe: Piața Kiraly a primit numele de Piața Libertății; Piața Hitler- Piața Malinovsky; Calea Mussolini- Calea Moților; Strada Horty Miklos- Strada Horea; Strada Apponyi- Strada Tancsics Mihaly etc., iar o comisie verifica denumirile de străzi și piețe pentru a le înlocui pe cele cu nume fasciste și reacționare.

În noiembrie 1944, generalul Sănătescu a demisionat din fruntea guvernului, dar regele Mihai i-a cerut să formeze un nou guvern. Sovieticii speraseră cu această ocazie că vor putea să impună un guvern comunist în fruntea statului român, dar cum nu se materializase obiectivul lor au instaurat în nordul Transilvaniei administrația militară sovietică, motivând decizia prin necesitatea de a asigura securitatea acestui spațiu și de a preveni incidentele interetnice. Dacă nu a putut obține cu această ocazie un prim-ministru comunist în România, vicepreședintele Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, generalul V.P. Vinogradov și-a atins dezideratul de a-l plasa pe Petru Groza în poziția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri.

Refuzul sovieticilor de a permite reinstalarea administrației românești în Transilvania de Nord își găsește explicația în faptul că acest teritoriu urma să fie utilizat ca mijloc de presiune pentru impunerea la conducerea statului român a P.C.R.-ului, sovieticii declarând că provincia va fi predată României numai în condițiile instaurării unei „democrații adevărate”, înțelegându-se prin aceasta aducerea la putere a comuniștilor români.

În toate cele 11 județe din nordul Transilvaniei, în noiembrie 1944, din ordinul Înaltului Comandament Sovietic din România, au fost retrase structurile administrative, civile și militare românești (până în 16 noiembrie 1944). De altfel, primari și prefecți români funcționaseră doar în județele Ciuc, Mureș, Odorhei și Trei Scaune (pe o perioadă de aproximativ o lună de zile), în restul județelor administrația românească și-a exercitat atribuțiile doar câteva zile sau deloc, cum a fost cazul județul Maramureș. Retragerea autorităților române a însemnat menținerea administrației hortyste, care a colaborat foarte bine cu autoritățile militare sovietice, cu scopul de a-i marginaliza pe români, pe care i-a tratat cu adversitate.

Legiunile de jandarmi din județele Sălaj și Satu Mare au trebuit să revină la sediile lor anterioare, iar în Oradea, românii au fost obligați să părăsească instituțiile administrative, locul lor fiind luat de elemente maghiare locale (inclusiv ordinea era stabilită de poliția civilă maghiară, ceea ce a făcut să se trezească puternice resentimente în rândul populației românești). Pe deasupra, administrația maghiară a îndepărtat inscripțiile românești de pe prefecturi și primării, tricolorul românesc a fost interzis, la fel și manifestările politice ale românilor.

Înlăturarea funcționarilor români a cauzat dificultăți procesului administrativ. Putem vorbi chiar despre un haos administrativ, întrucât multe documente fuseseră distruse sau pierdute odată cu retragerea armatei germano-maghiare, iar elementele impuse de sovietici la conducerea unităților administrative erau lipsite de competența necesară (subprefectul din Cluj era dentist, iar primarul din Târgu-Mureș fost funcționar al Ministerului de Externe al Ungariei).

Autoritățile militare sovietice au creat Comitetul Executiv pentru Ardealul de Nord (format din 4 români, 6 unguri și un evreu), sprijinit de Frontul Național Democrat (FND), care avea autoritatea unui guvern, aflat în subordinea Comisiei Aliate Sovietice de Control, în paralel cu acest organism funcționând și Comisariatul Român pentru Administrarea Regiunilor Eliberate ale Transilvaniei, care desfășura eforturi pentru a integra Transilvania de Nord în structurile statului.

Instaurarea regimului comunist a deschis calea retrocedării Transilvaniei de Nord către România. Ca răspuns la telegrama lui Petru Groza, I. V. Stalin, în 9 martie 1945, și-a exprimat acordul ca nordul Transilvaniei să revină la România. Se încheia astfel perioada sumbră cuprinsă între noiembrie 1944 – martie 1945, în care Transilvania de Nord s-a aflat sub administrație sovietică. În perioada imediat următoare, administrația românească s-a instaurat în județele Transilvaniei de Nord. Doar în Maramureș administrația statului român a fost reintrodusă abia în 9 aprilie 1945, întrucât în acest județ existaseră presiuni din partea populației minoritare ucrainene de a încorpora acest teritoriu Ucrainei sovietice. Serviciul Secret de Informații al României a consemnat, în zilele premergătoare instalării guvernului Groza, intenția maghiarilor, germanilor și a evreilor maghiarizați din Ardealul de Nord și Banat de a înființa un stat independent, denumit „Transilvania Democrată”, care să fie organizat în sistem cantonal după modelul Elveției.

Reinstaurarea administrației românești a fost primită cu satisfacție de toți românii ardeleni. La Cluj s-au organizat festivități la care a participat și regele Mihai I. Foarte repede au procedat comuniștii la impunerea propriilor oameni în fruntea organelor administrative. Astfel, ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, a emis un Decret-lege la 13 martie 1945, prin care erau înlocuiți prefecții din Ardealul de Nord. La 14 martie 1945, același ministru a hotărât înlocuirea primarilor și a ajutorilor de primari din orașele reședință de județ din Ardealul de Nord.

Totuși, reinstalarea instituțiilor administrației românești nu s-a mai făcut cu aceeași rapiditate ca în octombrie 1944, astfel că abia din vara lui 1945 administrația românească va funcționa la capacitate maximă. Spre exemplu, în Bihor la 18 martie 1945 a fost numit în funcția de prefect dr. Virgil Ciaclan, fostul prefect maghiar Csillag devenind subprefect. Tot acum și-a încetat activitatea prefectul de la Beiuș, colonelul în rezervă A. Mănăilă. Unificarea celor două prefecturi de la Oradea și de la Beiuș s-a făcut de către o Comisie pentru contopirea personalului, astfel încât salariații fostei Prefecturi Beiuș au fost încadrați la Prefectura Oradea, cu excepția a nouă funcționari neacceptați. În data de 22 aprilie 1945, Prefectura de la Beiuș s-a înapoiat la Oradea, iar peste două zile și-a început activitatea .

Transilvania de Nord a beneficiat de o atenție specială din partea guvernului Groza, pentru că era nevoie de timp ca autoritățile române de aici să-și intre în atribuții. Guvernul român a dat o serie de legi pentru această provincie în vederea uniformizării situației legislative și administrative din acest teritoriu cu restul țării. La 3 aprilie 1945 a fost emis un Decret-lege privitor la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite de locuitori în timpul ocupației maghiare. Potrivit articolului I al acestui Decret, legislația României, de orice natură, cu excepțiile rămase în vigoare în Transilvania, se extindea pe tot teritoriul acestei provincii eliberate de sub ocupația ungară. Printr-un Decret-lege, emis la 16 aprilie 1945, au fost reînființate instanțele judecătorești în Ardealul de Nord, respectiv: Curți de apel la Oradea, Cluj și Târgu Mureș și judecătorii în principalele localități ale fiecărui județ. În județul Bihor au fost reînființate judecătorii la Aleșd, Marghita, Salonta, Săcuieni, iar la Oradea și-au intrat în atribuții trei judecătorii (rurală, urbană și de muncă). Articolul VI al decretului amintit prevedea că jurisdicția fiecărei judecătorii era cea existentă la 30 august 1940.

S-au acordat primăriilor localităților din Transilvania de Nord sume importante de bani în contul subvenției de echilibrare din bugetul fondului comun (prin Decretul-lege din 27 iunie 1945), iar prin actul legislativ din 14 august 1945 au fost declarate nule acele prevederi prin care populația română din nordul Transilvaniei fusese spoliată de bunurile ei, sub constrângere și violență. În anul următor, prin Circulara ministerială pentru aplicarea regulamentului pentru reglementarea cetățeniei locuitorilor din Ardealul de Nord, din 3 iulie 1946, s-a prelungit termenul pentru întocmirea listelor de cetățenie (fusese stabilit anterior la 60 de zile) până în 15 iulie 1946. Prin toate aceste legi a fost reglementată situația locuitorilor din nordul Ardealului și administrația a fost pusă în stare de funcționare.

II.2.2. Realități administrativ-teritoriale în perioada de tranziție de la regimul democrat la cel totalitar (1945-1947)

Guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944- 5 martie 1945) a adoptat, în 13 ianuarie 1945, Legea nr. 21 pentru administrația locală, prin care s-au stabilit criteriile de numire a primarilor de orașe și comune. P.C.R. a reușit însă să-și impună tot mai mulți oameni în fruntea administrației locale, astfel că în județele din estul țării, nouă prefecți erau comuniști.

În 1945 se operau schimbări administrative pe baza Legii din 14 august 1938, modificată prin Legea nr. 62, din 24 ianuarie 1942. S-a păstrat împărțirea administrativă a României în județe și comune, conform Legii pentru unificarea administrativă, din 14 iunie 1925. Regimul comunist nu avea încă suficientă putere pentru a proceda la acțiunea de transformare a României într-un stat socialist, de aceea va menține pentru încă câțiva ani, în ceea ce privește organizarea administrativ-teritorială, legislația din domeniu elaborată de regimul Antonescu.

Comuniștii doreau să înlocuiască vechile forme de organizare administrativă a României (județele) cu regiuni și raioane, după model sovietic, care permiteau o coordonare directă a administrației locale. Nu se va ajunge însă aici decât în 1950, pentru că perioada de după 1945 a fost una de consolidare a puterii lor. Abia după ce s-au înstăpânit la putere, au trecut la schimbări de substanță în organizarea țării. Ei au urmărit permanent întărirea autorității puterii centrale, considerând că prin centralizarea vieții administrative se vor realiza „legături mai puternice între guvern și popor”.

Guvernul Petru Groza a păstrat, parțial, vechea structură organizatorică a aparatului administrativ local și a înlocuit, treptat, prefecții, primarii și pretorii cu reprezentanții noului regim. Încă din prima ședință de la 7 martie 1945, noul executiv și-a propus să reorganizeze aparatul de stat. Avea în vedere două obiective importante. Primul urmărea combaterea manifestărilor de nesubordonare sau autonomism local, în timp ce al doilea se referea la simplificarea activității și mărirea eficienței organelor centrale ale statului. În acest sens, au fost desființate 9 din cele 14 subsecretariate de stat. N-au fost însă desființate nici unul dintre subsecretariatele Ministerului Afacerilor Interne (pentru Afaceri Administrative, Finanțe Locale și pentru Ordine și Siguranță), deoarece statul avea mare nevoie să mențină controlul asupra situației interne prin intermediul forțelor polițienești, conduse de Teohari Georgescu.

Reprezentanții Frontului Național Democrat au recurs inclusiv la violență pentru a prelua puterea în județe. Încă de la sfârșitul lunii noiembrie 1944, jumătate dintre prefecturile județene erau ale reprezentanților F.N.D. Comuniștii au ocupat, în februarie și începutul lui martie 1945, prefecturile județelor Teleorman, Dolj, Baia, Botoșani, Vlașca, Mehedinți, Sibiu, Romanați, Făgăraș, Târnava Mare, Gorj.

Politica guvernului comunist de a aduce în administrație elemente devotate este evidentă dacă analizăm măsurile de eliminare din fruntea aparatului administrativ a unor înalți funcționari. În cele mai multe dintre localitățile importante ale țării, primarii care nu erau ai Frontului Național Democrat au fost demiși și înlocuiți cu elemente comuniste. De exemplu, în municipiul Oradea, primarul Augustin Cosma a fost eliberat din funcție la 14 martie 1945, printr-un ordin al ministrului Afacerilor Interne. Prin același decret a fost demis și primarul municipiului Cluj, dr. Laurențiu Flaviu.

Prin Legea nr. 217, din 29 martie 1945, „pentru purificarea administrațiilor publice”, au fost eliminate de la locul de muncă foarte multe categorii de funcționari și salariați la stat. Aceștia puteau fi îndepărtați din serviciu și pe o perioadă limitată (de la o lună la cinci ani), dacă se constatau circumstanțe atenuante în favoarea culpabililor. De asemenea, s-a acționat în vederea obținerii controlului asupra mijloacelor de informare. Presa opoziției era supusă unei duble cenzuri: odată a Comisiei Aliate de Control, apoi a sindicatelor tipografilor, care erau conduse de comuniști. Au fost interzise ziarele opoziției (Dreptatea și Liberalul), iar în iunie 1945, P.C.R. a preluat și controlul radioului public.

După ce a finalizat comunizarea instituțiilor centrale ale statului, guvernul Groza s-a preocupat de subordonarea politică a administrației locale. Astfel, „republica populară” intra definitiv în mâinile poporului muncitor, după cum dorea conducerea de partid și de stat. Bunăoară, în Alba-Iulia a fost numit ca primar Constantin Dumitrescu, pentru ca în 12 octombrie 1945 să fie înlocuit cu Mihail Mois, despre care aflăm că era membru al Partidului Comunist, iar ca ajutor de primar a fost numit un membru al Uniunii Populare Maghiare, respectiv Bartha Francisc. Pe baza principiului că „primarii numiți înainte de 6 martie 1945 nu se puteau încadra în concepția politică a guvernului”, a fost numit un nou primar și în Satu Mare, la 21 aprilie 1945, în persoana lui Ignat Podelentzky. Ceea ce este surprinzător este faptul că în acest oraș primarii au fost schimbați foarte frecvent, astfel că de la numirea lui Podelentzky până în octombrie 1946 se vor perinda la conducerea primăriei încă patru persoane: Matolcsi Ludovic (21 iunie 1945), Iosif Nistor (15 martie 1946), Victor Chitta și Teodor Drăghici (30 octombrie 1946), astfel că într-un an și jumătate orașul Satu Mare a avut cinci primari.

În aprilie 1945 se consemnează înființarea unui număr foarte mare de comune rurale, numai în județul Prahova fiind declarate ca și comune un număr de 16 localități, dintre care cele mai multe avuseseră statut de comune în deceniile trecute, lucru dovedit de mențiunea „comună rurală reînființată”. Întrucât erau alcătuite în marea lor majoritate doar dintr-un singur sat și nu aveau resurse financiare pentru a se întreține, în anii 1947-1948 au fost consemnate multe cereri din partea acestora pentru a redeveni sate.

Frontul Național-Democrat și-a continuat activitatea de înstăpânire la conducerea țării, astfel că în 12 ianuarie 1946, potrivit dispozițiilor articolelor 5 și 7 din Legea nr. 217 pentru purificarea administrației publice, s-a hotărât îndepărtarea din personalul Ministerului Afacerilor Interne a unor funcționari numiți în perioada 6 septembrie 1940 – 23 august 1944. La 31 ianuarie 1946 guvernul a aprobat proiectele de lege privind prelungirea termenelor pentru purificarea administrației publice, până la 31 martie 1946. Aparatul administrativ a fost înlocuit cu oameni fideli comuniștilor până la momentul alegerilor din toamna lui 1946. Au fost schimbați prefecții care nu erau de încredere pentru noua putere: în Bihor, Virgil Ciaclan a fost înlocuit cu Alexandru Rițiu, președintele organizației județene a Frontului Plugarilor; în Satu Mare, Radu Ioan a luat locul lui Ștefan Andreco; în Maramureș, Andrei Deac- Dragomirești i-a succedat lui Iulian Chitta etc..

După alegerile din noiembrie 1946, administrația județelor a trecut în totalitate în mâna reprezentanților Blocului Partidelor Democrate (BPD). Au fost înlocuite denumirile localităților din țară care purtau numele oponenților politici țărăniști sau liberali. Spre exemplu, denumirea satului Iuliu Maniu, ce aparținea de comuna rurală Cotu-Lung, județul Brăila, s-a schimbat în aceea de Vameșu, autoritățile făcând mențiunea că schimbarea numelui localității s-a făcut la cererea „locuitorilor interesați” și cu hotărârea prefectului.

Prin Legea nr.135/1947 pentru instituirea comisiunilor interimare la comune și județe, publicată în Monitorul Oficial nr. 93, din 25 aprilie 1947, s-a trecut la schimbarea compoziției administrației locale pe criterii politice. Astfel, pentru comunele rurale și urbane nereședință, prefectul desemna membrii acestor comisii la propunerea pretorilor, iar pentru celelalte comune și pentru județe, Ministerul Afacerilor Interne îi numea pe membrii acestora la propunerea Inspectoratului General Administrativ. Comisiile interimare comunale erau prezidate de primar sau de înlocuitorul acestuia, iar cele județene de către prefect sau, în lipsa acestuia, de subprefect. Prin Ordinul Circular al Ministerului Afacerilor Interne nr. 18285, din 11 noiembrie 1947, au fost suprimate posturile de ajutor de primar din toate comunele rurale și urbane nereședință. Au fost înlocuiți acum și primarii care aparțineau Partidului Liberal- Tătărescu.

Prin Legea nr. 135, din 1947, au fost înființate comisii interimare la județe și comune, care erau definite ca fiind organe ale administrației locale deliberative, iar primarii și prefecții îndeplineau rolul de organe ale administrației publice locale executive.

În iulie 1947, teritoriul național era împărțit în 58 de județe, municipiul București, 18 municipii, 40 de orașe reședințe de județ, 102 orașe nereședință, 6 296 de comune rurale și 13 429 de sate. Acum au fost înregistrate un număr semnificativ de treceri de sate de la o comună la alta și de reîncadrări ale orașelor dintr-o categorie în alta. Ca urmare a situației financiare care nu le permitea să funcționeze ca unități administrative independente, multe localități, care primiseră statutul de comună în 1945, au fost acum desființate și contopite cu alte comune. În Suceava, doar în martie 1947, au fost în această situație nouă localități.

II.2.3. Manifestarea primelor tendințe de înlocuire a organizării administrativ-teritoriale tradiționale românești cu cea sovietică (1948-1949)

Prin Ordinul Circular nr. 110 156, din 20 februarie 1948, prefecturilor de județ li s-a solicitat ca, în vederea unei rearondări a unităților administrative, „pe baze economice viabile, cu excluderea criteriilor de ordin subiectiv și a formelor teritoriale neviabile, ca o etapă pregătitoare a punerii în aplicare a viitoarei reforme administrative”, să ia imediat măsurile necesare pentru întocmirea unei lucrări complete și temeinice de rearondare a comunelor și plășilor, care să includă informații despre numărul comunelor din județ, al satelor care compun fiecare comună, numărul locuitorilor, starea economică, propuneri de rearondare a plășilor (astfel încât fiecare plasă să aibă în jur de 40 000 de locuitori) și de repartizare a unor comune în alte plăși sau județe. Totodată, s-a subliniat ca propunerile de rearondare să fie făcute „în lumina principiilor de democrație populară”, cu accent predominant pe criteriul economic și pe „funcțiunile operative, gospodărești ale unităților administrative”. În viitoarea reformă administrativă, plasa urma să aibă personalitate juridică, patrimoniu și buget. Modificările administrative propuse de județe au fost, mai ales, de înființare de noi comune prin rearondarea unor sate.

Desființarea partidelor Național-Țărănist și Național-Liberal în 1947, abdicarea regelui Mihai în luna decembrie a aceluiași an, urmată de proclamarea Republicii Populare Române (R.P.R.) și unirea forțată dintre P.C.R. și P.S.D, în februarie 1948, au fost etape care au dus la instituirea statului totalitar. Acestea au culminat cu adoptarea Constituției Republicii Populare Române în aprilie 1948, care prelua tiparele constituției sovietice din 1936 și care prevedea ca Parlamentul să se numească Marea Adunare Națională, definită ca „organul suprem al puterii de stat”.

Prin Constituția din 1948 s-au consfințit toate schimbările făcute de P.C.R. de când preluase puterea, acest act legislativ cuprinzând principiile dezvoltării ulterioare a statului comunist. Această primă constituție comunistă a României a fost una de tranziție, ea urmărind să pregătească terenul pentru preluarea în întregime a frâielor puterii de către P.M.R.. Sub aspect administrativ, noua constituție menținea împărțirea administrativă a teritoriului țării în comune, plăși și județe, dar introducea o nouă unitate administrativă și anume regiunea: „teritoriul R.P.R. se împarte, din punct de vedere administrativ, în comune, plăși, județe și regiuni. Prin lege se pot aduce modificări acestor împărțiri”). Apare aici o neconcordanță, deoarece plășile și județele nu fuseseră încă desființate, iar regiunea nu exista încă ca unitate administrativă, eventual se poate bănui intenția conducerii României de atunci de a introduce în viitorul apropiat această unitate administrativ-teritorială.

Reforma administrației locale în Republica Populară Română era anunțată în noua Constituție, articolul 76 stabilind că organele locale ale puterii de stat sunt consiliile populare locale. Acestea erau organe reprezentative alese pe patru ani, prin vot universal, direct, egal și secret (art. 77), care îndrumau și conduceau activitatea economică, socială și culturală locală (art. 78). Aveau ca organe de direcție și execuție comitetele executive, prevedere care a fost menținută și în constituțiile din 1952 și 1965.

Pentru aplicarea acestor prevederi au fost create Comitetele Provizorii ale Sfaturilor populare, care aveau ca principală menire pregătirea alegerii noilor organe de conducere. Pentru aceasta s-au constituit comisii locale de verificare, conduse de comitetele județene ale P.M.R., care au verificat fidelitatea prefecților, notarilor și a primarilor față de noul regim. Verificarea s-a soldat cu numeroase înlocuiri din funcții. Până la constituirea consiliilor (sfaturilor) populare, în urma alegerilor din decembrie 1950, organele de stat ale puterii au fost comitetele provizorii. Regulamentul pentru funcționarea comitetelor provizorii a fost publicat în Buletinul Oficial al R.P.R., nr. 18, din 9 aprilie 1949, Consiliul de Miniștri aprobându-l în ședința din 5 aprilie 1949, prin Deciziunea nr. 321. Procesul de instalare a comitetelor provizorii s-a desfășurat în perioada aprilie-iulie 1949. Prefecturile și preturile au fost desființate, fiind socotite forme vechi, ale claselor exploatatoare. Comitetele provizorii județene erau formate din cinci membri (președintele, locțiitorul acestuia, secretarul și doi membri), iar cele de plasă, orășenești și comunale din trei membri (președinte, locțiitor de președinte și secretar), iar, în privința organizării acestora, constatăm existența mai multor secții, pe ramuri de activitate (Secretariat, Cadre, Administrativă, Financiară, Agricolă etc.)

De asemenea, se preciza în articolul 79 al aceleiași constituții faptul că noile consilii populare se sprijină pe inițiativa și larga participare a maselor populare. Desigur că aceste prevederi cu caracter democratic nu vor fi consfințite în realitate, iar „votul universal, direct, egal și secret” era pură ficțiune, deoarece  puterea reală nu o dețineau instituțiile de stat, ci organele de partid. Deciziile Partidului deveneau hotărâri, decrete și legi ale guvernului. Organul legislativ, cel executiv și justiția deveneau simpli executanți ai politicii de partid. Dacă într-un regim democratic, structurile politice de partid participă la buna funcționare a statului, fără a le controla, într-un regim totalitar subordonarea organelor statului Partidului apare ca o necesitate.

Un alt indicator al faptului că puterea comunistă s-a înstăpânit la conducerea statului a fost reprezentat de schimbarea denumirilor acelor localități care aduceau aminte de regimul capitalist anterior. În județul Bihor, spre exemplu, localitatea Regele Ferdinand a primit numele de Livada de Bihor, iar localitatea Regina Maria a luat numele de Avram Iancu.

Gheorghiu-Dej, în Raportul politic al Comitetului Central la Congresul P.M.R. din 21 februarie 1948, declara: „Una din reformele cele mai mari pe care vom avea să le înfăptuim în scurtă vreme și care va trebui să fie încadrată în Constituție este reforma administrativă”. El cerea înființarea unor noi organe locale (consilii populare), „care să ia locul învechitelor organe administrative, moștenite de pe vremea lui Napoleon”. Dej considera că noile instituții vor determina un „avânt în munca de refacere economică” și că rolul lor primordial era de „a îndruma activitatea administrativă locală”.

În ședința Secretariatului C.C. al P.M.R., din 10 decembrie 1948, s-a discutat problema reformei administrative, ocazie cu care Teohari Georgescu anunța că încă nu s-a putut renunța la plasă pentru a „lega direct comuna de județ”, pentru că în anumite județe erau foarte multe comune (dădea exemplul județului Bihor care avea peste 300 de comune) și, astfel, județul nu le putea „conduce pe toate”, și din motivul că „ministerele au ajuns cu aparatul lor până la plasă, nu și la comună”.

O altă chestiune care era în centrul atenției conducerii P.M.R. a fost cea a legii consiliilor populare. Teohari Georgescu considera potrivit să nu se organizeze încă alegeri pentru consiliile populare, ci doar să fie numite comitetele executive, care să pregătească alegerile pentru că, altfel, aprecia el, „am da posibilitate dușmanului să ne antreneze într-o bătălie pentru care nu am luat încă toate măsurile, că majoritatea primarilor nu au fost schimbați”. Ana Pauker propunea constituirea unor comitete gospodărești, formate din țărani săraci și unii mijlocași, iar Gheorghiu Dej a lansat ideea formării unor consilii provizorii.

În decembrie 1948 a fost elaborat și un proiect de lege pentru organizarea unităților administrative locale, care prevedea împărțirea teritoriului național în cătune sau crânguri, sate, comune (împărțite în rurale și urbane), plăși și județe. Organele unităților locale erau prevăzute în articolul 26: Consiliul Popular, Comitetul Executiv, Secțiunile Consiliului Popular și Adunarea populară (aceasta din urmă fiind specifică cătunelor și satelor, care erau unități administrative fără personalitate juridică).

În cele din urmă, s-a luat o decizie în ianuarie 1949, atunci când liderii P.M.R. au discutat și aprobat Legea Consiliilor Populare, hotărând ca până la alegeri (care au avut loc pe 3 decembrie 1950) să funcționeze Comitete Executive provizorii. În articolul I al legii se menționa că: „în comune, plăși și județe funcționează Consilii populare ca organe locale de stat” și că „ele poartă denumirea de Sfaturi Populare”. La propunerea lui Iosif Chisinevschi, denumirea Consilii Populare a fost modificată cu Sfaturi Populare, termen intrat în limbajul comun până în 1989. Conform Legii 44/17 asupra Consiliilor Populare, din 13 ianuarie 1949 (votată cu 365 voturi pentru și două împotrivă), Sfaturile sau Consiliile Populare trebuiau să asigure: aplicarea dispozițiilor Partidului în teritoriu; realizarea în viața locală a principiilor orânduirii socialiste; executarea planului local și participarea la realizarea planului economic de Stat; popularizarea Planului economic în mase, în sensul mobilizării tuturor forțelor de muncă pentru executarea și depășirea lui; ridicarea nivelului politic al maselor populare. Sfaturile populare au devenit organele locale ale puterii de stat, întrunindu-se în sesiuni ordinare și extraordinare și având ca organe „de direcție și execuție” comitetele executive, alese „din sânul consiliilor populare respective”. Locul prefectului a fost luat de primul secretar P.C.R al regiunii și raionului, cu răspundere efectivă doar în fața ierarhiei de partid. Politicul ajunge, astfel, să primeze în fața administrativului.

La fel ca Marea Adunare Națională, Sfaturile Populare nu aveau activitate permanentă, delegând puterea unor Comitete executive care aveau sarcina de a administra comunitatea locală. Pentru a demonstra că poporul este cel care guvernează „noua orânduire”, au fost înființate Adunări Populare care aveau dreptul să controleze Sfaturile Populare și Comitetele Executive. Teoretic, din aceste Adunări făceau parte toți locuitorii cu drept de vot ai satelor și circumscripțiilor electorale urbane, dar democrația era doar mimată, întrucât comuniștii controlau atât Sfaturile Populare, cât și Adunările Populare, fără a fi tolerate tendințele de autonomie locală.

În aceeași lege din ianuarie 1949 era prevăzut cadrul legal de funcționare al Consiliilor populare, ca organe locale ale puterii de stat, dar acestea nu și-au intrat prea curând în atribuții întrucât conducerea comunistă nu a organizat alegeri pentru Consiliile Populare, ci a instalat Comitetele Provizorii ale Sfaturilor Populare la nivelul întregii țări, în aprilie 1949.
Legea Consiliilor Populare a cauzat tensiune și frică în rândul funcționarilor administrației locale, ei așteptându-se să fie înlocuiți. Au fost puși să-și scrie autobiografii, pentru a se verifica dacă nu avuseseră legături cu „cercurile fasciste și reacționare. Mulți funcționari au fost scoși din slujbe și înlocuiți cu muncitori sau țărani care nu aveau o educație minimală, ceea ce a creat anumite probleme în funcționarea sistemului. Tocmai de aceea, Partidul a organizat școli speciale pentru instruirea funcționarilor locali. La București a fost creată o școală de cadre județene, care apoi aveau obligația să facă instructaje cu primarii și funcționarii rurali. Sub îndrumarea Ministerului de Interne s-au ținut în toate județele cursuri de 12 zile în acest scop.

În articolul 76 al Legii Consiliilor Populare se preciza ca viitoarele modificări administrativ-teritoriale să fie analizate de Comisia de Stat pentru aplicarea Legii Consiliilor Populare, care luase ființă în 5 februarie 1949. Președintele acesteia era Teohari Georgescu, iar membri erau: Gheorghe Apostol, președinte al Confederației Generale a Muncii, Vasile Luca, ministrul Finanțelor, Eduard Mezincescu, ministrul Artelor, Traian Săvulescu, președintele Academiei R.P.R., Vasile Mârza, ministrul Sănătății și Gheorghe Vasilichi, ministrul Învățământului Public. Ea avea sarcina de a studia posibilitatea de a reduce numărul județelor și de a modifica limitele acestora, a plășilor și a comunelor, pentru „a forma unități administrative viabile din punct de vedere economic și eficace din punct de vedere operativ”. Gheorghiu-Dej, în ședința Secretariatului C.C. al P.M.R., din 17 ianuarie 1949, a enunțat al doilea obiectiv al comisiei, spunând că pe lângă sarcina de aplicare a reformei administrative, aceasta va trebui să pregătească propuneri pentru înființarea unui Minister al Administrației. Comisia de Stat mai trebuia să se ocupe și cu organizarea comitetelor provizorii, conform cu ceea ce hotărâse în această privință Marea Adunare Națională.

În cadrul Comisiei de Stat pentru Aplicarea Legii Consiliilor Populare a funcționat Subcomisiunea Teritorială, iar din 1949, Direcția de Îndrumare și Coordonare, care primise misiunea de a elabora proiectul împărțirii administrative a teritoriului național.

De pregătirea reformei administrative s-a ocupat și Comitetul de Stat al Planificării, care fusese înființat în 1948, iar din 1949 va purta numele de Comisia de Stat a Planificării (CSP), condusă de Miron Constantinescu. În cadrul acestei Comisii, sarcina redactării planului de reorganizare administrativ-teritorială a revenit Diviziunii sau Secției Dezvoltării Economice a Teritoriului.

Reforma administrativă a fost dezbătută la nivelul C.C. al P.M.R. (Biroul Politic și Secretariatul), conducerea comunistă (în mod special: Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Alexandru Moghioroș, Emil Bodnăraș și Ana Pauker) fiind aceea care a trasat principiile de urmat și a amendat proiectele depuse.

Dacă aruncăm o privire pe harta administrativă a României din 1948, atunci nu putem pune la îndoială necesitatea reorganizării administrativ-teritoriale a acesteia. Existau disproporții însemnate între suprafața, populația și potențialul economic al județelor, care erau de natură a cauza dezechilibre, care afectau viața economică și perspectivele de dezvoltare ale acestora.

În 1949, Comisia de Stat a Planificării, prin Diviziunea Dezvoltării Economice a teritoriului, a elaborat un proiect de împărțire administrativă a teritoriului R.P.R. intitulat „Ipoteza C.S.P. 26 județe”, pe care l-a pus la dispoziția conducerii P.M.R. Acest proiect preconiza o reducere a numărului de județe de la 58, câte existau în acel moment, la 26, ceea ce însemna mai mult decât o înjumătățire a numărului acestor unități administrative. Proiectul nu se ocupa, în schimb, de problema plășilor sau a comunelor, considerând că acestea se vor trasa după stabilirea celor 26 de județe.

Pornind de la principiul de a forma județe cu un număr egal sau cât mai apropiat de locuitori, Comisia de Stat a Planificării a trasat județe de munte foarte întinse, deoarece aici populația era mult mai rară decât în zona de deal și câmpie. Au rezultat unități administrative ca „județul Moților”, care includea toată zona Munților Apuseni, până în apropiere de Cluj, Huedin, Turda și Blaj, capitala propusă fiind Abrud, care era un oraș mic și cu un rol economic redus. Pe deasupra, legăturile de comunicație erau foarte grele, unii locuitori trebuind să facă ocolișuri de câteva sute de kilometri pentru a ajunge la Abrud și să schimbe câte 4-5 trenuri. Asemenea exemple de județe neviabile erau și județul Secuiesc, care includea toată zona locuită de secui (spre fericirea lor!), dar care nu avea unitate economică și nici geografică, sau județul din nordul Moldovei, care includea județul Botoșani, întreaga Bucovină și județul Iași, capitala fiind la Botoșani.

Nici propunerile de capitale pentru viitoarele județe nu erau mai inspirate și nici justificate. Conform acestui proiect, județul creat în sudul Transilvaniei avea reședința la Făgăraș și nu la Brașov ori Sibiu. Era preferat orașul Dej, Clujului sau Alba Iulia, Abrudului ca și capitale județene.

Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare a realizat mai multe variante de împărțire administrativ-teritorială a țării. Una era aceea potrivit căreia teritoriul României era divizat în 28 de regiuni, variantă apropiată de ceea ce se va hotărî în septembrie 1950, când s-a aplicat raionarea administrativ-economică. Al doilea proiect de împărțire administrativ-teritorială propus de Comisia de Stat era cel cu 40 de județe (divizate în 213 plăși, cu o populație medie de 60 000 de locuitori), pe care l-a argumentat prin articolele 10 și 11 din Legea Sfaturilor Populare, în care se spunea că „împărțirea teritorială nu trebuie să fie o îmbucătățire a județelor, ci o grupare a comunelor în plăși și a plășilor în județe”. A fost propus și un al treilea proiect, care prevedea înființarea a 42 de județe.

Între Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare și Comisia de Stat a Planificării a apărut o oarecare rivalitate în elaborarea proiectelor de împărțire administrativă a României. Cele două instituții își criticau reciproc proiectele în documente oficiale. Spre exemplu, Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare considera că reorganizarea administrativă trebuia făcută de jos în sus, adică să se traseze mai întâi comunele, apoi plășile și, la urmă, județele, pe când Comisia de Stat a Planificării vedea rezolvarea problemei fix invers, adică „de la unitățile mari către cele mici”. Comisiei de Stat a Planificării i s-a reproșat de către cealaltă Comisie că acordă importanță teritoriului și nu oamenilor în trasarea limitelor județelor, pe când cei care formulau reproșul procedau invers, ținând cont în mod precumpănitor de posibilitățile de dezvoltare economică a localităților. Dacă Comisia de Stat a Planificării considera corectă înființarea unui „județ al Moților”, Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare a propus crearea a cinci județe în zona Munților Apuseni.

Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare, potrivit unui referat din 26 iulie 1949, întocmit de inspectorul șef A. Sava, și-a dus munca într-un stadiu avansat, ceea ce făcea ca termenul de 15 octombrie 1949 să fie înaintat ca punct terminus al reorganizării administrative. Comisia terminase de stabilit limitele celor 40 sau 42 de județe, precum și a plășilor, muncă făcută exclusiv în birou, după care urma a trasa comunele, pentru care era nevoie ca instructorii Comisiei de Stat să se deplaseze în teritoriu. Lucrarea odată întocmită a fost avizată de ministrul Învățământului, Nicolae Popescu-Doreanu, și de ministrul A.Tănăsescu, după care a fost trimisă la Institutul de Științe Geografice, pentru ca apoi să ajungă la Academia R.P.R. și, în ultima fază, la C.C. al P.M.R.. Rearondarea comunelor urma a se efectua de către organele locale, care alcătuiau un colectiv format din președintele Comitetului provizoriu județean, delegatul organizației locale a P.M.R. și un geograf din localitate, „dintre profesorii de geografie cei mai pregătiți”.

Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare a realizat și o împărțire a orașelor nereședință de județ sau plasă în trei categorii. Din prima categorie făceau parte așezările urbane care erau centre muncitorești importante și care erau asimilate cu județul, având o conducere distinctă de a județului din care făceau parte (Reșița, Baia Mare și Mediaș), în a doua categorie se încadrau 13 orașe, care nu erau reședințe de plăși, dar prin importanța lor erau scoase de sub controlul plășilor, iar din a treia categorie făceau parte 82 de așezări urbane, care aveau o oarecare importanță economică sau turistică.

Direcția Organizatorică a C.C. al P.M.R. a analizat proiectul împărțirii administrativ-teritoriale a României în 40 de județe și a concluzionat, într-o notă emisă în 22 octombrie 1949, că s-a greșit prin faptul că nu s-a ținut cont de încă două criterii în stabilirea județelor, respectiv: criteriul național și interesele locale ale populației. Cu privire la primul criteriu, s-a constatat că acesta a fost respectat în ceea ce privește populația slavă din nordul României, dar nu a fost aplicat în cazul populației secuiești, ceea ce impune refacerea împărțirii în această parte a țării. Pe de altă parte, s-a criticat stabilirea reședințelor de plasă la distanțe prea mari de comunele componente. Au fost subliniate și erorile comise în delimitarea județelor Satu Mare, Brașov și Hunedoara, după cum s-a considerat potrivit a se desființa județele Olt, Vlașca, Târnava Mare și Târnava Mică. Totuși, s-a apreciat „corectă” împărțirea teritoriului național în 40 de județe, precum și metoda de lucru folosită (efectuarea lucrărilor de reorganizare administrativă realizată de la cele mai mici unități, comunele, spre cele mai mari, plășile și județele), dar se considera că documentarea lucrării nu este completă, și, cum primau aspectele negative, este de înțeles de ce nu a fost pus în practică acest proiect.

O altă problemă identificată de Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare a fost cea a comunelor care aveau denumiri „care nu corespund din punct de vedere politic” sau care prin frecvența aceluiași nume îngreunau identificarea localităților. Au fost identificate patru categorii de așezări rurale care trebuiau să constituie obiectul de activitate al unei comisii care să schimbe „denumirile necorespunzătoare” și să propună altele, potrivite, care să fie preluate „din toponimia locală, folosindu-se denumiri ale apelor, dealurilor, cătunelor dispărute, viilor și altele”. Cele patru categorii de așezări cu denumiri care îi deranjau pe comuniștii români erau următoarele: comune care purtau numele unor personalități burgheze (Dimitrie Sturdza, General Poetaș, Remus Opreanu etc.), comune care aveau nume jignitoare sau cacofonice (Căcărăzeni, Cacova, Căcăleți, Țigănimea, Haimanalele, Gura Porcului etc.), comune care au același nume (denumirea Popești o purtau 35 de localități, Tudor Vladimirescu: 12 sate, Nicolae Bălcescu: 11 sate etc.), comune cu denumiri de sfinți (Sfântu Gheorghe, Sânpetru German, Valea Mănăstirii, Crucea, Icoana etc.).

Chiar dacă problema schimbării denumirilor „necorespunzătoare” a fost ridicată în 1949, nu s-a procedat la rezolvarea ei nici până la începutul anului 1951, când, spre exemplu, în regiunea Timișoara, Sfatul Popular Raional Timișoara a aprobat ca numele comunei Beșenova Nouă să fie schimbat în Veșenova Nouă, pe motivul că denumirea „Beșenova” era „un cuvânt pornografic”. Conducerea regiunii Timișoara a luat act de această decizie, exprimându-și susținerea și pentru schimbarea altor nume de localități, cum ar fi: Beșenova Veche, Chizdia sau Pișchia, dar, întrucât „pentru schimbarea acestor nume este necesar a se face un studiu amănunțit”, a propus amânarea schimbării denumirilor acestora până când se va efectua un studiu în acest sens la nivel național.

O preocupare constantă a noilor autorități instalate la conducerea primăriilor și prefecturilor după martie 1945 a fost schimbarea denumirilor străzilor, a unităților economice și a localităților. Procesul începuse în 1945, a continuat în anii următori și a cunoscut, conform documentelor de arhivă, o mai însemnată amploare în 1948-1949, după care s-au mai consemnat acțiuni semnificative în acest sens în anii reorganizărilor administrative din deceniile șase și șapte ale secolului al XX-lea, când a fost elaborat chiar un decret, în 1964, care a eliminat toate denumirile considerate de regimul comunist „necorespunzătoare”.

Pentru anii 1948-1949 semnalăm înlocuirea denumirilor care „poartă nume ale membrilor fostei familii regale sau a unor oameni care n-au nimic comun cu lupta contra claselor dominante”. De exemplu, primăria orașului Pucioasa, din județul Dâmbovița, propune, în ianuarie 1948, și i se aprobă de către Prefectură și Ministerul de Interne să se schimbe denumirea străzii Regina Elisabeta cu numele Ion Poplacă, precum și a străzii Principilor cu numele strada Sportului. În același județ, comuna Principele Mihai i-a numele de Mareșal Tito. În județul Vlașca, comuna Lahovari a primit numele Valea Cireșului, iar localitatea Știrbey Vodă a fost redenumită Pietrișul.

Tot în 1948 au fost schimbate denumirile a 26 de străzi din Dorohoi, sub motivația că au numele unor membri ai Casei Regale sau „a unor oameni care n-au nimic comun cu viața orașului nostru”. Astfel strada Principele Carol a devenit 30 Decembrie, Carmen Silva a devenit Ilie Pintilie, Voevodul Mihai a devenit Horia. Și numele străzii Basarabiei îi deranja pe mai marii orașului astfel că au înlocuit-o cu denumirea Crișan, după cum au schimbat denumirea străzii Protopop Grigore Ionescu cu Nelu Mohânescu, dar și strada I.C.Brătianu care a devenit I.C.Frimu, precum și numele străzii Costache Negri, rebotezată Ioan Păun.

În 1949, după realizarea naționalizării, autoritățile locale au avut de lucru cu stabilirea numelor pentru unitățile economice, căci acestea nu puteau purta denumiri care aduceau aminte de regimul „burghezo-moșieresc”. Brutăriile și morile din județul Brașov au primit nume cum sunt: Muncitorul, Progresul, 23 August, Avântul, Filimon Sîrbu, I.C.Frimu etc.. În județul Caraș, unitățile economice au fost botezate în mod frecvent cu acele date din calendar în care se produseseră evenimente importante pentru comuniștii români ori pentru cei sovietici: 23 August, 30 Decembrie, 7 Noiembrie, 1 Mai, precum și cu numele unor demnitari comuniști, unii chiar aflați în viață, cum este Vasile Luca.

Este interesant de remarcat că deși R.P.R. a fost proclamată la 30 decembrie 1947, vechea împărțire administrativă ce cuprindea 58 de județe (rămase țării după cel de-Al Doilea Război Mondial), nu a fost abrogată decât la 6 septembrie 1950. Tot aproximativ trei ani i-au trebuit și lui Ceaușescu pentru schimbarea organizării administrativ-teritoriale a țării. Acesta a preluat puterea în 1965 și a proclamat Republica Socialistă România, la 21 august același an, iar în 1968 a implementat reforma administrativă, prin care regiunile au fost înlocuite cu județele, fiind create 39 de asemenea unități administrative.

Capitolul III

Introducerea sistemului administrativ-teritorial de sorginte sovietică în România (1950)

III.1. Raionarea teritoriului U.R.S.S. – model pentru comuniștii români

Termenul „raion” desemnează o unitate administrativ-teritorială, care a fost introdusă în U.R.S.S. în anii 20 ai secolului trecut. Acest cuvânt provine din limba franceză (rayon) și are accepțiunea de „raza unui oraș”. Ulterior, termenul a devenit sinonim cu „departament” sau „district”.

În Uniunea Sovietică, raioanele au fost create cu scopul de a reduce numărul de diviziuni administrative moștenite de la Imperiul Rus. Procesul de reorganizare administrativ-teritorială prin introducerea raioanelor a fost denumit „raionirovanie” (regionalizare). U.R.S.S. a moștenit de la Imperiul Țarist un număr mare de diviziuni teritoriale: provincie (guberniya), județ (uezd), district rural (voloste) și sat (selo), iar în primii ani ai noului regim sovietic numărul acestora s-a extins rapid, alimentând îngrijorarea bolșevicilor cu privire la birocratism și nesupunerea administrației de stat. A fost creată o instituție numită Comisia de Stat a Planificării (Gosplan), care avea obiectivul imediat de a remodela organizarea administrativ-teritorială a țării, pentru a se conforma cu viziunea noilor stăpâni ai Rusiei.

În sfârșit, sovieticii puteau pune în aplicare gândirea lui Marx, care considera administrația ca fiind o suprastructură, un instrument al dominației unei clase sociale. Aparatul administrativ trebuia pus sub controlul partidului, iar ulterior se previziona dispariția administrației sau cel mult reducerea rolului acesteia la operațiuni de înregistrare și control.

Raionirovanie era văzută nu doar ca o modalitate de raționalizare a structurilor administrative, ci ca un instrument esențial pentru planificarea centralizată a activității economice. Planificatorii au conceput noile unități teritoriale ținând seama de resursele naturale, de industria regională și de modelele de producție agricolă. Reorganizarea administrativ-teritorială a U.R.S.S. din anii 1920 a căutat să elimine o mare parte din elementele administrației țariste din mediul rural.

Cel de-al VIII-lea congres al Sovietelor, din 1921, a decis constituirea unor „comisiuni de raionare”, care trebuiau să alcătuiască raioanele și să schițeze organizarea teritorială a aparatului de stat. În cadrul celui de-al XI-lea congres al P.C. (b) al U.R.S.S., din 1922, Lenin declara că: „Efectuăm acum împărțirea Rusiei în raioane pe baze științifice, ținându-se socoteală de condițiile economice, cele climatice, cele ale nutriției, ale aprovizionării cu combustibil, ale industriei locale etc.”.

Procesul de raionare a fost aplicat pentru prima dată în 1923, în regiunea Munților Ural, în Caucazul de Nord și în Siberia, ca parte a reformei administrative sovietice, și a continuat până în 1929, timp în care cea mai mare parte din teritoriul țării sovietelor a fost împărțit în raioane. În unele republici sovietice, în special în Ucraina, conceptul de raionirovanie a fost întâmpinat cu rezistență de locuitori, liderii locali ridicând obiecții cu privire la centralizarea accentuată, care ignora obiceiurile locale. Aceasta n-a împiedicat însă conducerea sovietică să implementeze raionarea în tot cuprinsul Uniunii.

La Congresul al XII-lea al U.R.S.S., din 17- 23 aprilie 1923, în urma prezentării raportului cu privire la raionare, au fost trasate unele directive de care ulterior s-a ținut seama în implementarea noii organizări administrativ-teritoriale. Între acestea, se numără: introducerea noului sistem de împărțire economico-administrativă să se facă cu prudență și pe termen lung; Comitetul Central al PCUS să ia măsuri pentru a introduce mai multă ordine în munca legată de reorganizarea administrativă și să elaboreze noul plan de împărțire economico-administrativă, dar pe care să nu-l transpună în fapt decât după ce vor fi cunoscute rezultatele aplicării lui în două regiuni din Ucraina. Se concluziona în acest document faptul că „problema de bază a reformei împărțirii economico-administrative a U.R.S.S. constă într-o organizare a plășilor și a altor organe de stat de jos, care ar duce la dezvoltarea și consolidarea organelor puterii de stat, care au directă legătură cu poporul”.

Ca urmare a raionirovanie, provinciile au fost înlocuite cu regiuni (numite și Krai), împărțite în departamente (okrugs), care erau divizate, la rândul lor, în districte (raioane), acestea înlocuind vechile județe din mediul rural.

Din acest material, dar și din altele, s-au inspirat comuniștii români atunci când au decis să realizeze raionarea teritoriului R.P.R. Lucrarea Problemele leninismului, scrisă de Stalin, le-a oferit noi argumente privind această reorganizare administrativ-teritorială. Aici se menționa că transformarea agriculturii și dezvoltarea mișcării de colectivizare nu s-ar fi putut realiza fără raionarea teritoriului, iar apropierea aparatului de partid sovietic și a celui administrativ și cooperatist de raioane și sate în vederea rezolvării problemelor agriculturii s-a făcut tot prin raionare. De asemenea, se mai preciza că desființarea guberniilor și crearea de regiuni ca puncte de sprijin directe ale Comitetului Central al PCUS au completat tabloul general al raionării.

Totodată, Rezoluția Congresului al XVI-lea al PCUS, din 1930, a expus un alt avantaj adus de raionarea teritoriului Uniunii Sovietice: „Înfăptuirea deplină a raionării economice a accelerat într-o măsură considerabilă industrializarea raioanelor și republicilor naționale, care înainte rămâneau în urmă, creând în ele noi centre industriale și muncitorești și înlesnind o repartizare mai justă și mai oportună a industriei și agriculturii în U.R.S.S”.

Organizarea administrativ-teritorială a U.R.S.S., în 1950

(A.N.I.C., Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare, dosar 2 166/1950, f. 1)

Documentele de arhivă consultate ne duc spre ideea că P.M.R. s-a inspirat în realizarea unei noi împărțiri administrative a României din modul în care era organizată administrativ Ucraina, care era una din cele 15 republici unionale sovietice. În etapa în care se pregătea raionarea teritoriului național, Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare, din țara noastră, prezenta exemplul ucrainean de împărțire teritorială, remarcând că de-a lungul anilor au existat diverse unități administrative, în funcție de nevoile populației. Astfel, în 1923 existau în R.S.S. Ucraina 53 de departamente (okruguri), divizate în 706 raioane. În 1930, Ucraina avea 40 de departamente, iar în 1936 era împărțită în șapte districte sau regiuni (oblastii), cărora li s-au adăugat în anul următor încă patru pentru că între timp fusese adoptată o nouă Constituție a U.R.S.S. (1936), iar cerințele economice erau altele. Peste încă un an, districtul Donețk (cea mai importantă zonă industrială a Ucrainei), dezvoltându-se tot mai mult, a fost împărțit în două districte, dintre care unul purta numele lui Stalin. În 1939, acestor 12 districte, li s-au mai adăugat încă trei. După Al Doilea Război Mondial, Ucraina a fost împărțită administrativ în 22 de regiuni, divizate în raioane, model preluat de autoritățile de la București, care au introdus, în 1950, 28 de regiuni, iar peste doi ani le-au redus la doar 18.

Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare, din R.P.R., remarca că „nevoile variabile ale populației” au determinat ca în Ucraina să crească numărul districtelor sau al regiunilor, o ultimă reorganizare administrativă producându-se după Al Doilea Război Mondial, când „necesitățile reconstrucției au adus după ele și mărirea numărului de districte”, fără să ni se pomenească nimic că fuseseră create regiunile Cernăuți (cuprindea nordul Bucovinei și al Basarabiei), Akkerman (sudul Basarabiei) și Zakarpatia (estul Cehoslovaciei) prin răpirea teritoriilor respective de la România și Cehoslovacia.

De o mare însemnătate pentru noua putere de la București, precum și pentru celelalte țări din lagărul comunist, care operaseră schimbări ale organizării administrative după model sovietic, era concluzia lui Stalin cu privire la reforma administrativ-teritorială implementată în Uniunea Sovietică: „Nu poate exista îndoială că noi nu am fi putut executa munca uriașă de restructurare a agriculturii și de dezvoltare a mișcării colhoznice, dacă nu am fi exercitat raionarea. Mărirea valosti-lor și prefacerea lor în raioane, desființarea guberniilor și prefacerea lor în unități mai puțin mari (cercuri), în sfârșit, înființarea regiunilor ca puncte directe de sprijin a C.C.- acesta este aspectul general al raionării. Scopul raionării- de a apropia aparatul de Partid (…) de raion și sat”.

Având modelul sovietic la îndemână și mijloacele pentru implementarea acestei reorganizări administrative, conducătorii comuniști de la București au demarat proiectul raionării teritoriului României pe parcursul anului 1950.

III.2. Adoptarea raionării teritoriale și de celelalte țări ale lagărului comunist

Reforme administrativ-teritoriale similare raionării teritoriului României din 1950 s-au implementat și în celelalte țări comuniste din centrul și estul Europei: Polonia (1946), Bulgaria (1947), Ungaria, Cehoslovacia și Albania (1949), Iugoslavia (1950).

În Polonia, un element important al reorganizării administrative a fost reforma la cel mai mic nivel al ierarhiei administrative, și anume crearea de „comunități”. Scopul declarat al reformei a fost de a aduce organele puterii de stat mai aproape de populația din mediul rural. Pe lângă regiuni, existau județe și districte sau raioane. O altă noutate a fost introducerea modelului sovietic, a unei noi categorii de unități administrative, care au fost așezările de tip urban, care aveau o poziție intermediară între zonele rurale și urbane. Raioanele nu au fost receptate pozitiv nici de locuitori, nici de specialiști. Aceștia din urmă au exprimat poziții diferite de cele ale autorităților chiar în cuprinsul lucrărilor pe care le-au editat. Geografii polonezi I. Barbag și S. Berezowski, în Geografia economică a Poloniei, au realizat caracterizări ale economiei pe voievodate, pe care le considerau „unități economice multilaterale bine dezvoltate”, fără să abordeze aspectele economice la nivel de raioane.

În Cehoslovacia au fost înființate 13 regiuni, divizate în județe, care la rândul lor erau împărțite în raioane. Acestea au înlocuit regiunile de mare întindere, care erau de mărimea unor provincii, ca și Moravia și Boemia. Chiar Rudolf Slanski, secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, declara că autoritățile mamut din comitetele provinciale, nu puteau fi controlate, pe când cele din regiuni și districte se află sub controlul reprezentanților poporului.

În Ungaria comunistă au fost create 25 de județe (divizate în raioane), capitala Budapesta și 14 orașe municipale, cu scopul de a asigura unităților administrativ-teritoriale un cadru adecvat pentru stabilirea modelului sovietic dezvoltat pentru sfaturi sau consilii (județene, raionale, orășenești și sătești). Rolul crescut al autorităților la nivel raional a fost important în gestionarea zonelor rurale, în exercitarea funcției de control a acestora. Sfaturile populare erau definite ca organe locale ale puterii de stat a poporului muncitor, având rol „în dezvoltarea planificată a comunei”, ele fiind cele care conduceau activitatea economică, culturală și socială, fiind „subordonate și supraordonate conform principiului centralismului democratic”, idee după care funcționau și în țara noastră. Și în Iugoslavia, instituțiile care conduceau întreaga activitate pe plan local, numite comitete populare, aveau atribuții în domeniul agriculturii, comerțului și culturii, dar se îngrijeau și de „progresul tranzacțiilor și a industriei locale”.

Albania s-a încadrat în același trend, de revizuire totală a împărțirii administrativ-teritoriale. În 1945 existau 10 prefecturi, divizate în raioane, iar în 1953 județele au înlocuit prefecturile, pentru ca la mijlocul anilor 1950 să fie create patru mari regiuni, divizate în județe și raioane.

Frecvența mare a reorganizărilor administrative nu a fost specifică doar țării noastre (1950, 1952, 1956, 1960, 1968), ci și celorlalte țări comuniste: Albania (1949, 1953, 1958), Bulgaria (1947, 1949, 1959, 1977, 1988), Ungaria (1949, 1984, 1990), Cehoslovacia (1949, 1960, 1968), Polonia (1946, 1950, 1972, 1975), Iugoslavia (1950, 1952, 1955, 1967, 1974, 1989).

III.3. Inserția modelului administrativ sovietic al regiunilor și raioanelor în România (1950)

III.3.1. Pregătirea raionării teritoriului Republicii Populare Române de către conducerea comunistă

Prima constituție comunistă din România (adoptată în 13 aprilie 1948) a fost considerată ca una de tranziție, având ca obiectiv esențial legitimarea tânărului stat comunist. Ea a avut o durată de viață scurtă, de doar 4 ani, pentru că în 1952 a fost elaborată o nouă lege fundamentală. Articolul 75 al Constituției prevedea că prin lege pot fi aduse modificări împărțirii administrative a României. Dar până să se treacă efectiv la schimbarea organizării administrative a fost adoptată Legea 17, din 13 ianuarie 1949, prin care era reglementat statutul unităților administrative. Scopul acestui demers viza îmbunătățirea bazei economice a unităților administrativ-teritoriale pentru a putea implementa la nivel local economia planificată.

În 15-17 mai 1950 s-a întrunit Plenara Comitetului Central al P.M.R., în care s-a discutat despre reorganizarea administrativ-teritorială a României. În cadrul Plenarei, Miron Constantinescu, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., a prezentat un raport detaliat privind noua împărțire administrativ-teritorială a țării noastre, document care fusese elaborat de o Comisie de Partid.

Hotărârea Plenarei C.C. al P.M.R. era categorică în sensul aplicării unei noi reorganizări administrativ-teritoriale: „…vechea organizare a teritoriului nu mai corespunde condițiunilor politice, economice și administrative actuale, ea constituind o frână în dezvoltarea regimului de democrație populară pe drumul constituirii socialismului. Ca urmare, găsește necesar a se trece la o nouă împărțire administrativă a teritoriului pe Raioane și Regiuni”.

În raportul respectiv se aprecia că „noul tip și noua formă a Statului Nostru” au impus această reorganizare administrativă, care avea la bază principiul schimbării caracterului puterii locale. Acest principiu era explicat în sensul că puterea în teritoriu nu va mai fi de acum înainte exercitată prin funcționari numiți de la nivel central, ci prin noile organisme, Sfaturile Populare, alese de cetățeni. Era exprimat și obiectivul de bază al raionării teritoriului: asigurarea legăturii dintre organele puterii de stat și popor. De asemenea, se aprecia că noua organizare administrativ-teritorială va fi complementară cu instituțiile statului în asigurarea progresului. Ea trebuia să corespundă „noilor funcțiuni ale Statului, noii structuri sociale, noii politici economice, marilor sarcini de consolidare a regimului (…), dezvoltării planificate a noilor forțe de producție”.

Considerând că actuala împărțire administrativ-teritorială este de origine feudală, fiind doar „adaptată de către statul burghezo-moșieresc în scopul consolidării puterii politice a claselor exploatatoare”, P.M.R. a luat decizia reorganizării administrativ-teritoriale a României. Printre argumentele aduse de oficialii Partidului în sprijinul schimbării din temelii a organizării administrative a țării noastre (unele erau corecte din punct de vedere economic și instituțional, altele aveau doar caracter propagandistic), putem menționa următoarele:

– organizarea administrativ-teritorială din 1925-1926 servea interesele locale ale politicienilor și întărea „caracterul de clasă al administrației de stat burghezo-moșierești”;

– județele și plășile constituiau circumscripții administrative de control birocratic și polițist;

– prin vechea împărțire erau separate regiunile industriale de cele agricole și nu se putea face o exploatare eficientă a bogățiilor locale; Se mai făcea mențiunea că regimul politic care guvernase România anterior venirii comuniștilor la putere a dezvoltat industria, care era domeniul în care capitalul românesc și internațional „putea să prade bogățiile țării noastre (Prahova, de pildă)”. Comuniștii români condamnau regimul capitalist interbelic „pentru repartizarea silnică, nerațională a forțelor de producție în teritoriu (…) în formarea unor regiuni mai dezvoltate din punct de vedere industrial și lăsarea în părăsire și ruină a altora”. Este evident chiar și din acest exemplu prezentat mai sus că autoritățile comuniste deformau realitățile economice ale României interbelice. Era firesc să se dezvolte industria extractivă și petroliferă în Prahova din moment ce acolo existau resurse de petrol, care au atras și investitori străini. Dezvoltarea unor ramuri industriale era strâns legată de existența resurselor, care se constituiau în materii prime pentru acestea.

– populația era repartizată în mod disproporționat (s-a oferit exemplul județelor Câmpulung Moldovenesc și Făgăraș, care aveau doar 15 % din numărul de locuitori ai județului Bihor). Aceste date erau cât se poate de exacte și relevă existența unor disproporții între unitățile administrativ-teritoriale, atât din punct de vedere al întinderii teritoriale, cât și al populației, precum și al dezvoltării economice. Existau plăși care aveau doar 15 000 de locuitori (Loviștea, Ciuc, Mahmudia etc.), pe când altele aveau 60 000 de locuitori (Zimnicea, Oltenița, Târgu Ocna etc.), după cum unele comune erau formate dintr-un singur sat cu o populație de 500 de locuitori, pe când altele erau alcătuite din 5-9 sate și aveau peste 10 000 de locuitori.

– unele județe prezentau delimitări anacronice (cum sunt: Tecuci sau Târnava Mare), ceea ce le făcea greu de administrat; Acest aspect este observabil dacă privim harta administrativă a României, liderii P.M.R. formulând în acest caz o observație pertinentă.

– repartizarea cadrelor se făcea cu dificultate, deoarece existau prea multe unități administrative, iar partidul conducător nu avea încă suficienți activiști de partid sau personal administrativ fidel;

– politica Partidului și a Guvernului nu putea fi aplicată în teritoriu pentru că unele centre administrative erau situate le distanțe prea mari de concentrările de populație.

Hotărârea de raionare a teritoriului național a fost însoțită de enunțarea principiilor acesteia. Au fost formulate 10 principii, o parte dintre ele fiind formulări generale despre rolul conducător al Partidului și despre noua societate socialistă („să oglindească rolul politic conducător al clasei muncitoare”; „să asigure întărirea legăturii nemijlocite între organul central al Puterii de Stat, organele puterii locale și marea masă a poporul muncitor” etc.), în timp ce restul ofereau explicații concise privind modul în care va fi aplicată această lege în teritoriu. Astfel, crearea unităților administrative se va face pe baza structurii social-economice, a unităților geografice și a rețelei căilor de comunicație; se va ține seama de condițiile geografice, istorice și naționale; De asemenea, înființarea noilor unități administrative trebuia să corespundă posibilităților de comunicație dintre unitățile și centrele administrative. Unul dintre principii cerea ca noua organizare administrativă să corespundă intereselor apărării naționale, aici fiind făcută și mențiunea că: „despre punctul acesta nu se va vorbi public”.

Argumentând necesitatea raionării teritoriului României, ministrul de Interne, Teohari Georgescu, aprecia că „forma veche a primarilor și prefecților era o piedică serioasă în construirea socialismului”, iar structura vechilor consilii comunale „înșela masele” cu ideea de democrație. Acuza faptul că pretorul era „dumnezeul plășii” și făcea promisiunea ca, prin raionare, să fie create „consilii puternice”. Mai considera că raionarea va reprezenta un instrument în lupta împotriva chiaburimii și a acelora care se opuneau colectivizării agriculturii. Teohari Georgescu, la fel ca și ceilalți lideri comuniști români implicați în realizarea noii împărțiri administrative a teritoriului național, cunoștea „învățăturile” lui Stalin privind raionarea și consecințele acesteia pentru agricultură. Reforma administrativă era menită să creeze cadrul colectivizării sectorului agricol. În 1930, când raionarea teritoriului U.R.S.S. se desăvârșise și cooperativizarea agriculturii sovietice era realizată în procent de peste 50 %, Stalin declara că: „Nu încape îndoială că nu am fi putut ridica imensa activitate pentru reorganizarea agriculturii și dezvoltării mișcării colhoznice, dacă nu am fi aplicat raionarea (…). Scopul raionării este de a apropia aparatul sovietic de partid și administrativ-cooperatist de raion și sat pentru a putea rezolva la timp problemele arzătoare ale agriculturii, dezvoltării și reconstruirii ei”.

Sintetizând avantajele pe care le aducea raionarea („dezvoltarea planificată a industriei”, „transformarea socialistă a agriculturii”, „îndeplinirea rolul politic conducător al clasei muncitoare”), Teohari Georgescu exprima ideea că numai prin introducerea a noi unități administrativ-teritoriale se puteau obține toate aceste transformări.

Drept urmare, au fost propuse spre înființare patru unități administrative: județul sau regiunea, orașul, raionul și comuna. Fiecare dintre acestea aveau, conform oficialilor partidului, un rol important pentru noul stat de democrație populară. Județul sau regiunea trebuia să fie o unitate politico-administrativă pe care să se sprijine C.C. al P.M.R. și Guvernul R.P.R. Orașul era un centru care concentra în primul rând populația muncitorească, iar raionul era o unitate teritorială operativă, care trebuia să fie capabilă „să mobilizeze masele muncitoare pentru construirea socialismului”.

După definirea acestor unități administrative ce urmau să ia ființă, autorii raportului au solicitat înființarea unei comisii, care să elaboreze legea raionării și să pregătească lucrările în vederea acestei reorganizări administrative. Comisia preconizată urma a fi desemnată de C.C. al P.M.R. (din acest organism superior de partid trebuia să facă parte și președintele noii comisii de raionare) și trebuia să fie formată din reprezentanți ai Comisiei de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare, ai Comisiei de Stat ai Planificării și ai Ministerului Forțelor Armate. Totodată, s-a propus ca în această comisie să intre și membri ai Secției organelor conducătoare de Partid și ai celei de Propagandă și Agitație. Munca de reorganizare administrativ-teritorială a țării fiind considerată „grea și complicată”, era necesar ca în procesul de elaborare a lucrărilor de raionare a teritoriului să ia parte și ministerele Învățământului, Agriculturii, Comunicațiilor și Construcțiilor (pentru drumurile de interes național), precum și Departamentul Gospodărirei Locale (pentru drumurile de interes local).

Drept urmare, Comisia de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare, din cadrul Consiliului de Miniștri, a propus crearea unei structuri care să se ocupe de problemele raionării teritoriului, intitulată Comisia Centrală pentru Raionare (în documentele vremii apare și sub numele de Comisia Centrală de Raionare sau doar Comisia Centrală). Ea era alcătuită din următorii membri: Mihai Roller, profesor universitar, Petre Năvodaru, consilier în Comisia de Stat a Planificării, Petre Belle, director al Comisiei de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare, Armand Radu, director adjunct al Comisiei de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare, cărora li se adăugau doi geografi din Ministerul Învățământului și doi ofițeri superiori din Ministerul Forțelor Armate. În acest document mai apar numele a două persoane: Țurcanu (nu i se precizează funcția) și Hașeganu, care era director al Comisiei de Stat a Planificării. Peste numele amândurora s-a tras cu creionul, iar alăturat numelui Hașeganu a apărut numele unei alte persoane propuse să facă parte din Comisie, și anume Munteanu.

Până să ia ființă Comisia Centrală pentru raionare, Comisia de aplicare a Legii Sfaturilor Populare a lucrat pentru raionare încă din toamna anului 1949, venind chiar cu mai multe propuneri de împărțire a teritoriului național. Un alt proiect a venit, după cum știm deja, de la Comisia de Stat a Planificării, care a înaintat varianta cu 26 de regiuni, asemănătoare cu ceea ce va stabili Comisia Centrală de Raionare (28 de regiuni). Teohari Georgescu a dat dovadă de sinceritate în discuțiile cu secretarii comitetelor județene de partid, recunoscând că „aceste lucrări s-au făcut în birou”, însă, aprecia, munca organizațiilor de partid, care au strâns informații încă de la înființarea Sfaturilor populare, cu mai mult de un an înainte.

Comisia urma să-și desfășoare lucrările în trei etape: delimitarea preliminară a comunelor și județelor, controlul pe teren al acestor delimitări (acum se făceau și propuneri de raionare a teritoriului) și delimitarea definitivă a județelor, raioanelor și comunelor.

Din analiza modului detaliat în care a fost gândită desfășurarea fiecăreia dintre cele trei etape, răzbate interesul major al Partidului ca raionarea teritoriului R.P.R. să fie făcută în mod eficient, astfel încât noile unități administrative să fie viabile din punct de vedere economic, dar să fie asigurat și controlul exercitat de la centru. Spre exemplu, în prima etapă, cea a delimitării preliminare a comunelor și județelor, erau făcute propuneri pentru delimitarea raioanelor de către Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare (denumită în variantă prescurtată, în documentele oficiale, Comisia de Stat), după care aceste propuneri erau analizate pe baza materialului documentar și apoi erau trimise C.C. al P.M.R. Tot în această fază, erau împărțite orașele în trei categorii în funcție de importanța fiecăruia și se aviza numărul de comune alocat fiecărui raion.

În etapa a doua, se realiza controlul pe teren al noilor unități administrative propuse spre înființare. Verificarea pe teren era efectuată de activul de Partid și de Stat și trebuia să se țină cont de realitățile locale și de propunerile cetățenilor. Comisiile județene erau alcătuite dintr-un membru delegat al Comitetului Județean al P.M.R., un membru al Comitetului Provizoriu Județean și șeful Centrului județean de planificare și erau îndrumate de un delegat al Comisiei Centrale pentru delimitarea teritorială, numit de C.C. al P.M.R. Rolul lor principal era de a verifica delimitarea raioanelor. În cea de-a treia etapă, întreg materialul trebuia analizat de Comisia Centrală, care îi dădea forma finală și apoi îl înainta C.C. al P.M.R..

Tot acum s-a cerut înființarea unei Comisii de Partid care să pregătească întreaga lucrare de raionare a teritoriului R.P.R.. Aceasta era prezidată de Teohari Georgescu și includea încă patru membri din conducerea centrală a P.M.R., respectiv: Emil Bodnăraș, Miron Constantinescu, Leonte Răutu și Dumitru Petrescu, ea având trasat obiectivul de a duce la îndeplinire hotărârea Plenarei C.C. al P.M.R. din 15-17 mai 1950.

Propunerile făcute de Comisia de partid care redactase raportul privind raionarea, dar și principiile raionării au fost aprobate de Plenara Comitetului Central al P.M.R., din mai 1950. Totuși, au fost aduse unele mici amendamente în legătură cu principiile raionării. Nu a fost acceptată denumirea de „județ”, ci doar aceea de „regiune”, deși Miron Constantinescu a considerat că dacă teritoriul național va fi împărțit în unități mari atunci se vor numi regiuni, iar dacă vor exista 40-45 de unități să se numească județe. Întrucât, unii dintre liderii P.M.R. (Vasile Luca, ministrul Finanțelor, Leontin Sălajan, Constantin Pârvulescu, membru al C.C. al P.M.R.) s-au pronunțat categoric in favoarea regiunilor, s-a renunțat la ideea lui Miron Constantinescu. De asemenea, au fost comasate cele zece principii enunțate în raportul Comisiei de partid în doar șapte, fără a fi, însă, schimbată esența lor.

Între fruntașii comuniști ai României s-au purtat discuții interesante privind raionarea teritoriului, în cadrul acestei Plenare. După ce Miron Constantinescu a citit raportul privind raionarea, a fost întrebat de Gheorghe Vasilichi, ministrul Minelor și Petrolului, de ce s-a întrebuințat termenul de „raionare„ în loc de „reorganizare administrativă”. I s-a răspuns că termenul de „raionare” subliniază caracteristica acestei reorganizări, sugerând intenția partidului și a guvernului de a pune accentul pe unitatea de la bază, pe când prin „reorganizare se pot înțelege multe lucruri”. Raportul prezentat de Miron Constantinescu fusese cât se poate de clar în această privință, explicând că sarcina de bază a noii organizări administrative constă în organizarea raioanelor și regiunilor, tocmai de aceea această împărțire economică-administrativă se va numi raionare.

Tot la interpelarea aceluiași Gheorghe Vasilichi privind modul în care explică expresia „condiții geografice, istorice și naționale”, Miron Constantinescu a subliniat faptul că în noua organizare administrativ-teritorială se va ține seama mai ales de criteriul politic-economic, abia apoi se au în vedere condițiile geografice și legăturile istorice.

Aaron Braeșter, membru supleant al C.C. al P.M.R., a cerut să fie prevăzută importanța economică a Bucureștiului față de celelalte orașe ale țării, așa cum era cazul Moscovei și Leningradului în U.R.S.S. Constantin Pârvulescu a declarat că raionarea se impune din două motive: înlocuirea vechiului aparat cu Sfaturile Populare și realizarea cu succes a industrializării, după care a conchis spunând că teritoriul țării trebuie împărțit în funcție de resurse, populație și apărare și că nu trebuie să se uite de harta industrial-economică a țării, la care trebuie lucrat. Vasile Luca a exprimat cel mai bine finalitățile raionării teritoriului: crearea raioanelor va permite dezvoltarea industriei, care va conduce, apoi, la dezvoltarea clasei muncitoare și care va face posibilă, ulterior, transformarea socialistă a agriculturii.

În cadrul Plenarei din 15-17 mai 1950 s-a mai decis scurtarea termenului de pregătire al Legii Raionării la jumătate față de cât propusese Miron Constantinescu. Acesta avansase cifra de șase luni, considerând că dacă „această lucrare este făcută cu pripeală și insuficientă temeinicie, poate să dea naștere la multe frământări în masă”. Colegii săi, Gheorghe Vasilichi și Vasile Luca, nu au acceptat argumentele sale și au impus ca termen pentru intrarea în vigoare a noii legi- 1 octombrie 1950, apreciind că trebuie pus în aplicare planul cincinal, ale cărui sarcini nu puteau fi stabilite fără introducerea noilor unități administrative.

De altfel, Miron Constantinescu, răspunzând unor intervenții din partea colegilor săi din partid și guvern, care cereau crearea unor regiuni mai întinse și, în consecință, mai puține ca număr (24 sau 26), declara că nu pot fi create regiuni ca și în Uniunea Sovietică, dintre care unele erau cât țara noastră (Gogu Rădulescu chiar avusese proasta inspirație să dea exemplu regiunea Moscovei, care era de două ori cât Ungaria și, deci, aproape cât România). El considera a fi o „împărțire rațională” aceea în care există 26-28 de regiuni, pentru că o regiune mare, cu căi de comunicație dificile creează probleme locuitorilor, care trebuie să se deplaseze în centrul regional.

În ședința Consiliului de Miniștri, din 31 mai 1950, a fost aprobată componența Comisiei de raionare, fiind desemnat secretar al acesteia Petre Belle. Ministrul Teohari Georgescu a cerut colectivului Comisiei Centrale să-și încheie lucrările până la 1 septembrie 1950, iar lucrările preliminarii să se efectueze până în 3 iunie 1950. A mai solicitat ca ordinea lucrărilor să se inverseze, astfel încât să fie trasate mai întâi regiunile, iar ulterior raioanele. În varianta inițială de împărțire a teritoriului național în 28 de regiuni, nu au fost înaintate și propuneri privind denumirile acestora (decizie luată, ulterior, la nivel înalt), regiunile fiind numerotate cu cifre de la 1 la 28, numerotarea lor începând cu regiunile din Moldova, continuând cu cele din Muntenia și Oltenia și încheindu-se cu regiunile ardelenești.

Regiunile României numerotate cu cifre de la 1 la 28. (Sursa: Drum Nou (Brașov), nr. 1798, 1950, p. 3).

C.C. al P.M.R. a propus o serie de măsuri concrete pentru a se putea transpune în fapt rezoluția Plenarei C.C. al P.M.R., din mai 1950. Pe lângă formarea Comisiei Centrale de Raionare („colectiv operativ de muncă, format din șase-opt persoane”), a fost desemnat un secretar care să conducă activitatea Comisiei Centrale, a fost stabilit un calendar al operațiunilor și a fost ales un sediu („local cu circa 20 de camere”). Totodată, s-a decis deschiderea unui credit (5 milioane lei, gestionat de Direcția Contabilității, din cadrul Comisiei de Stat a Planificării), pentru salarii, deplasări, diurne etc.. A fost stabilit și numărul personalului auxiliar al Comisiei: 18 angajați pentru munca tehnică, șase dactilografe și șase cartografi.

Colectivul Comisiei Centrale a stabilit și un plan de lucru privind lucrările de reorganizare administrativ-economică. Potrivit acestuia, până în 10 iunie 1950 trebuia să se realizeze un proiect preliminar de împărțire în regiuni (acesta a fost realizat înainte de termen), până în 16 iunie 1950 trebuia ținută conferința cu delegații județenelor P.M.R. asupra limitelor regiunilor, până în 29 iunie 1950 urma să fie efectuate verificările pe teren privind delimitările regiunilor, până în 25 iulie 1950 trebuia să se constituie un colectiv care să se ocupe de atribuirea de denumiri regiunilor și raioanelor, până în 30 iulie era termenul stabilit pentru verificarea delimitării raioanelor și comunelor, iar până în 15 august 1950 trebuia întocmit tabloul definitiv pe regiuni și raioane, pentru ca peste o zi, în 16 august 1950, să fie prezentat proiectul final Comisiei Centrale. În intervalul 20 august- 20 septembrie 1951 trebuia făcută delimitarea pe teren a raioanelor și comunelor, în perioada 20 septembrie- 5 octombrie erau examinate propunerile comisiilor județene și se executa prelucrarea tehnică a modificărilor aduse, iar între 5- 15 octombrie 1950 s-a planificat reexaminarea întregii lucrări și întocmirea tabloului definitiv a noii împărțiri administrative. Acest proiect trebuia să fie reexaminat de Comisia Centrală și apoi înaintat Comitetului Central al P.M.R..

Din analiza modului cum s-au desfășurat lucrările de raionare a teritoriului țării, putem observa că au existat trei etape, corespunzătoare celor trei niveluri ierarhice a puterii de stat: local, județean/regional și național. Doar că ordinea în care s-a muncit a fost inversată. Prima dată au fost stabilite regiunile de către organele centrale, în consultare cu cei din conducerea județelor, apoi au fost trasate raioanele de către conducerile județene, dar cu aprobarea Bucureștiului, iar, în a treia fază, au fost fixate comunele, ținându-se seama și de propunerile celor de pe plan local. Întreaga operațiune a fost condusă de Comisia Centrală pentru raionare, dar s-a apelat și la specialiști proveniți din diferite instituții, chiar și din Academia R.P.R.

Conform calendarului stabilit, până în 16 iunie 1950 secretarii județeni de partid au făcut propuneri privind delimitarea regiunilor. În cadrul acestei conferințe, delegații județenelor P.M.R. au înaintat solicitări privind trecerea unor raioane și comune de la o regiune la alta, majoritatea fiind acceptate (au fost respinse doar acele cereri care nu au fost susținute cu argumente solide de ordin economic). Cu doar o zi înainte, în 15 iunie 1950 fusese organizată la București o ședință a conducerii partidului cu secretarii comitetelor județene de partid și cu instructorii C.C. al P.M.R. În cadrul acesteia, Teohari Georgescu, Alexandru Moghioroș, secretar al C.C. al P.M.R., și Dumitru Petrescu, membru al C.C. al P.M.R., au prezentat delimitările și caracteristicile fiecărei regiuni, principiile și problemele raionării, după care interlocutorii lor au pus numeroase întrebări, la care s-a răspuns doar parțial pentru că Teohari Georgescu a considerat că este mai bine ca secretarii județeni să fie documentați corespunzător, de aceea le-a impus să studieze până în după-amiaza aceleiași zile materialul despre raionare, după care să vină cu observații și propuneri.

Ședința a continuat în a doua parte a zilei de 15 iunie 1950, cu o densitate foarte mare de propuneri, sugestii și observații făcute de reprezentanții județelor. Dintre acestea, se detașează câteva prin importanță și complexitate. Reprezentantul județului Satu Mare a cerut ca orașul Carei și arealul din jur să fie inclus în regiunea Baia Mare și nu în Oradea, aducând argumente de ordin economic și istoric. Vasile Lucaci, din Sălaj, a cerut ca partea de vest a județului Sălaj, începând cu comuna Crasna, să fie inclusă în regiunea Oradea, pe motivul că există relații economice între cele două zone, care sunt asigurate de existența unui drum spre Valea lui Mihai și Oradea.

Prim secretarul I.Mistocel, de la Cluj, vedea în modul în care fuseseră trasate limitele regiunii sale un avantaj pentru moții din Munții Apuseni, care erau acum, în cea mai mare parte a lor, grupați într-o singură regiune și nu risipiți, ca înainte, în mai multe județe: Cluj, Alba, Turda, Bihor. El considera că de acum înainte Clujul se va ocupa de îmbunătățirea situației economice, culturale și sanitare a moților: „Între ei sunt cei mai mulți analfabeți, între ei bântuie tot felul de boli, ca sifilis și altele. (…) Va fi o conducere unică care să rezolve în mod sănătos toate aceste probleme”. Reprezentantul județului Turda considera că regiunea de la Câmpeni spre Avram Iancu gravitează spre plasa Vașcău a regiunii Bihor, însă, va putea fi inclusă regiunii Bihor, doar cu respectarea unei condiții obligatorii, și anume construirea unui drum de 18 kilometri, care să lege această regiune de Bihor. Evenimentele ulterioare au evoluat în sensul celor spuse de acesta. Astfel, a fost construit drumul respectiv, iar o parte a comunelor din arealul Arieșeni- Câmpeni au fost atașate regiunii Bihor.

Liderul P.M.R. din județul Mureș, V. Cozma, a fost împotriva ideii ca localitatea Borsec să devină parte a regiunii Bacău, revendicând-o pentru regiunea Mureș, pe considerentul că este o comună maghiară, că este legată industrial de Toplița și Târgu Mureș, iar turiștii care veneau dinspre Brașov pentru această stațiune balneo-climatică treceau tot prin Toplița. Constituirea regiunii Severin a fost salutată de secretarii județelor Caraș și Severin, care, pe lângă avantajele economice, au semnalat creșterea controlului politic „în această regiune bântuită de bandiți” și posibilitatea de a se duce „o muncă de ridicare politică și culturală” a populației sârbe și slovace.

Isac Martin, prim secretarul de partid al județului Timiș, a cerut ca unele comune să fie atribuite regiunilor în funcție de apartenența etnică a populației. Astfel, acesta considera că localitatea Vișag, care fusese repartizată regiunii Timișoara, ar trebui să facă parte din regiunea Severin, deoarece în această comună trăia o numeroasă populație maghiară întocmai ca în zona din jurul Buziașului, care fusese propusă spre a face parte din regiunea Severin. Comuna Vinga, repartizată regiunii Arad, a fost revendicată pentru regiunea Timișoara pe considerentul că era locuită majoritar de populație bulgară, etnie care mai era prezentă și în alte localități din regiunea Timișoara. Prim-secretarul județului Arad, I. Suta, a fost de acord cu propunerea lui Isac Martin pentru comuna Vinga, mai ales, spunea el, că această localitate gravita economic spre Timișoara, localnicii valorificându-și legumele în orașul de pe Bega, iar, pe deasupra, conducerea județeană Arad „a avut greutăți cu valorificarea produselor leguminoase”, deoarece „speculanții căutau să lovească în sectorul socialist”.

Pe același considerent al existenței unei naționalități conlocuitoare, G. Fodor, secretarul Comitetului de partid județean Botoșani, a făcut solicitarea, acceptată ulterior, de a trece comunele Botoșenița, Rogești, Sinăuți, Adâncata și Mitoca Dragomirna (cu populație majoritar ucraineană), de la regiunea Botoșani la regiunea Suceava, care avea o minoritate semnificativă de ucraineni. Secretarul județului Câmpulung Moldovenesc considera că în regiunea Suceava vor fi aproximativ 44 000 de ucraineni, „care până acum erau despărțiți”, dar prin reunirea lor în cadrul aceleiași unități administrativ-teritoriale „din punct de vedere politic va contribui la combaterea chiaburimii ucrainene și întărirea dragostei acestei populații față de Uniunea Sovietică și dragostei față de patria noastră”.

Comunitățile de ucraineni s-au aflat în atenția Bucureștiului, dovadă fiind rapoartele elaborate de reprezentanții Departamentului pentru problemele naționalităților conlocuitoare, aflat în subordinea Consiliului de Miniștri, cu ocazia vizitelor de informare pe care le-au făcut în teritoriile locuite de această minoritate. Bunăoară, în urma deplasării făcute în comunele maramureșene Poienile de sub Munte, Repedea, Ruscova, Teceul Mic și Remeți, în perioada 17-22 august 1950, oficialii statului român au constatat situația grea în care trăiau ucrainienii: „populația trăiește într-o rămânere în urmă (…) cum nu mai cred să existe populație pe teritoriul R.P.R.: (…) analfabetism 90 %, sifilis, tuberculoza și râia bântuie în mari proporții”. Locuitorii acestor comunități trăiau în case care aveau maxim două încăperi, dintre care una era grajdul, iar în cealaltă „se culcă oamenii nedezbrăcați înveliți cu șube, femeile nasc copii pe zdrențe. Animalele casnice, oile și porcii sunt aduși pentru noapte în aceste încăperi”. Au fost propuse numeroase soluții de îndreptare a acestei situații triste, majoritatea de ordin economic și educativ, dar se exprima și speranța că prin noua organizare administrativ-teritorială se va îmbunătăți viața acestor locuitori din Maramureș.

O problemă care a ținut treaz interesul Comisiei Centrale a fost cea privind stabilirea capitalelor regiunilor VII (Galați) și XXIV (Rodna). Pentru capitala regiunii Galați au fost propuse orașele Galați și Brăila, fiind aduse argumente solide pentru fiecare oraș în parte. Prim-secretarul județului Brăila a avut o argumentație inteligentă. Știind că orașul său nu este la nivelul Galațiului din punct de vedere al producției industriale și al importanței comerciale, a propus ca orașul Galați să devină oraș de subordonare republicană, deci să fie avansat, iar Brăila să rămână capitala regiunii, căci avea și acest oraș destule atuuri: rol important în comerțul cu „țările de democrație populară”, punct terminus sau de tranzit pentru locuitorii Bărăganului etc.. A. Danilov, prim-secretarul județului Covurlui, a arătat importanța orașului Galați: posesor al unor ramuri industriale ca industria metalurgică, textilă și alimentară; avea societăți Sovrom și asigura cea mai mare parte a comerțului cu U.R.S.S.; prezenta importanță culturală: avea o instituție de învățământ superior și era planificată înființarea unui institut naval etc.. Galațiul a avut câștig de cauză, deoarece conducerea P.M.R. a considerat că „este un centru puternic muncitoresc, industrial și comercial”.

Referitor la regiunea Rodna, s-au făcut propuneri și pentru orașul Bistrița și pentru Năsăud de a îndeplini rolul de capitală pentru această regiune. Deși au existat mai multe păreri în favoarea Năsăudului desemnat, inițial, ca și capitală de regiune (avea argumentul unei poziții centrale în cadrul regiunii Rodna și era legat prin cale ferată directă de Maramureș și Beclean), Comisia Centrală a decis, ulterior, ca Bistrița să fie viitoarea capitală regională. Această decizie a fost luată pentru că în momentul respectiv orașul Năsăud nu era încă pregătit pentru a deveni capitală regională, urmând a fi învestit cu acest rol ulterior. La fel s-a procedat și cu Slobozia, care a fost desemnată ca și capitală a regiunii Ialomița, dar, întrucât nu îndeplinea condițiile necesare, a fost nominalizat orașul Călărași pentru această funcție.

În cadrul ședinței Secretariatului C.C. al P.M.R., din 20 iunie 1950, a fost discutat proiectul planului de raionare a teritoriului R.P.R. Au avut intervenții Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Primul a prezentat harta cu propunerea împărțirii administrative a teritoriului național și propunerile secretarilor județeni, după care a trasat următoarea sarcină de îndeplinit: stabilirea capitalelor de regiuni și a orașelor de interes republican. Dej a exprimat aprecieri față de modul în care a lucrat Comisia raionării, a considerat judicioasă împărțirea în regiuni și a conchis că Secretariatul C.C. al P.M.R. va aproba propunerile Comisiei de raionare, dar trebuie să se continue cu munca în teritoriu pentru a se vedea ce rectificări se mai impun.

În 27, 28 și 29 iunie 1950 s-au ținut ședințe în șapte centre din țară cu reprezentanții județelor pentru verificarea delimitării regiunilor. De la nivel central au participat comisii formate din trei membri: un instructor C.C. al P.M.R., un instructor al Comisiei de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare și un delegat al Consiliului de Stat al Planificării. Din partea județelor au luat parte la discuții echipe alcătuite tot din trei membri: primul-secretar al Comitetului de Partid Județean, președintele Sfatului Provizoriu și șeful Centrului de Planificare. Acestea se numeau Comisii de raionare și aveau rolul de a îndeplini cele trei etape ale raionării teritoriului: împărțirea pe regiuni, împărțirea pe raioane și regruparea comunelor (etapele nu trebuiau să fie distincte, iar între comisiile de raionare era necesar să se păstreze o legătură permanentă).

În 28 iunie 1950, Gheorghe Popescu, delegat al C.C. al P.M.R., a organizat o consfătuire cu secretarii județeni ai Comitetelor de partid din partea de sud-est a țării pentru a contabiliza punctele de vedere ale acestora în privința raionării teritoriului. Din conținutul discuțiilor răzbate ideea că se găsise consensul, cu mici excepții, între aceste județe în privința limitelor viitoarelor regiuni. Secretarul Comitetului județean de partid Constanța, Bucătaru, a ridicat problema comunei Ostrov și a bălților Dunării, a căror soartă încă nu fusese decisă. Cu această ocazie a anunțat că Ostrovul va rămâne regiunii Constanța, chiar dacă se află la 126 kilometri de reședința regiunii, întrucât dacă se mută reședința regiunii Ialomița din orașul omonim în Slobozia atunci această comună era cam la aceeași distanță și de Constanța și de Slobozia. În chestiunea Bălților Dunării s-a decis ca ele să rămână regiunii Ialomița, considerându-se că regiunea Constanța „este mai avantajată pentru că are Marea”, pe când Ialomița, spunea Mircea Popescu, șeful Planificării în județul Constanța, „lipsită și de Bălți nu ar mai avea nimic”.

S-a acceptat ca unele comune și orășele disputate de regiunile Galați și Ialomița să rămână Ialomiței pentru a întări această regiune prin unele centre muncitorești care erau în dezvoltare, cum este cazul orașul Țăndărei. Motiv de dispută între București și Teleorman au fost câteva comune cu specific legumicol, care au fost incluse regiunii Teleorman, pentru a întări raionul Zimnicea, cu toate că aveau piață de desfacere în Giurgiu și București.

Între problemele discutate s-a aflat și stabilirea capitalei de regiune pentru Teleorman, avându-se de optat între Roșiorii de Vede și Alexandria. A fost ales primul oraș pentru că era un nod important de comunicații și avea un număr de locuitori mai mare decât Alexandria. Apoi, un alt punct divergent s-a consumat între reprezentanții județelor Prahova și Buzău, fiecare revendicând zona Mizil pentru regiunea sa. C.C. al P.M.R. a inclus Mizilul regiunii Buzău.

În cadrul acestor ședințe de la sfârșitul lunii iunie 1950 s-au făcut mai multe propuneri privind modificările administrativ-teritoriale, dintre care șapte au fost mai importante. Patru propuneri au fost considerate admisibile de către comisii, și anume: trecerea a trei comune (Gronești, Rogojești, Cândești) de la regiunea Botoșani la regiunea Suceava; includerea a două comune tot la regiunea Suceava (a fost desființat raionul Liteni, considerat ca având o suprafață prea mică); trecerea localității Isaccea, din raionul Măcin, de la regiunea Galați la regiunea Constanța; includerea orașului Sebeș în regiunea Sibiu și nu în regiunea Hunedoara. Celelalte trei propuneri au fost catalogate ca fiind inacceptabile și au fost respinse.

În regiunea Moldovei, comisiile de raionare județene au propus desființarea a șase raioane: Zvoriștea, Liteni, Băcești, Tescani, Glodeni, Iași (acesta din urmă a fost suprimat pentru a întări raioanele vecine), precum și trecerea a numeroase comune de la un raion la altul (majoritatea acestor propuneri au fost respinse la nivel central). În regiunea Transilvaniei s-a propus înființarea de noi raioane (Săcueni, Orașul Nou, Cehul Silvaniei, Moldova Nouă), dar și comasarea raioanelor Zalău și Jibou, de la regiunea Cluj, în unul singur- Jibou. În regiunile Munteniei și Olteniei, comisiile de raionare nu au propus înființarea sau suprimarea niciunui raion, ci doar schimbarea reședințelor unor raioane și noi încadrări de comune la nivel raional.

La sediul C.C. al P.M.R., s-a desfășurat în 13 iulie 1950 ședința cu Comisiile județene de raionare, după care au urmat ședințe ale Comitetelor Județene, la care au luat parte secretarii și instructorii Comitetelor de Partid județene și de plăși, dar și reprezentanți ai aparatului de stat, a căror prezență a fost necesară. Între 14-18 iulie 1950 s-au desfășurat ședințe cu o largă participare în centrele de județ, după care au fost organizate asemenea întâlniri între oficialii de partid și stat și locuitori în reședințele plășilor și a comunelor. După aceste discuții, s-au făcut verificări pe teren, în reședințele raioanelor proiectate, pentru ca apoi concluziile verificărilor să fie comunicate Comisiei Centrale sub forma proceselor-verbale.

În 20 iulie 1950, Consiliul de Miniștri a rediscutat raionarea teritoriului național pentru că nu se căzuse de acord asupra limitelor unor regiuni, fiind abordate și alte aspecte. Miron Constantinescu a citit raportul Comisiei pentru reorganizarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R., care propunea înființarea a 28 de regiuni, dar a făcut mențiunea că „aceste conture ale regiunilor și raioanelor sunt relative”, ele urmând a căpăta caracter definitiv după noi consultări cu organizațiile de bază și cu locuitorii. Ceea ce constituia un pas înainte, a fost acordul secretarilor județeni de partid față de limitele regiunilor și raioanelor, cu doar două excepții: regiunea Banat și regiunea Baia Mare, aceasta din urmă își disputa estul Maramureșului cu regiunea Năsăud.

Miron Constantinescu a menționat că împărțirea regiunilor pe raioane s-a făcut în funcție de condițiile geografice („să nu obligăm populația să treacă peste munte pentru a ajunge la centrul raionului”) și având în vedere ideea de a stabili centrul regional sau raional în localități în care exista populație muncitorească, „pentru a se asigura astfel conducerea de către clasa muncitoare a întregei populații țărănești”. Nu întotdeauna s-a putut aplica acest principiu, deoarece în anumite regiuni lipsea total populația muncitorească: în zona Vrancei a fost stabilită o reședință raională la Năruja (însă doar temporar), care nu era un centru muncitoresc, dar avea o poziție geografică favorabilă; un alt raion avea centrul în comuna Ceahlău (tot temporar, până se va construi barajul de la Bicaz), care era necorespunzătoare pentru acest statut.

Au existat unele situații particulare, pentru care s-au căutat soluții potrivite. Spre exemplu, zona din jurul orașului Iași era săracă („populația are condițiuni grele de viață din cauza condițiilor naturale: pământul arabil fiind spălat de ploaie, dealurile fiind golașe”), de aceea s-a decis ca acest ținut să fie inclus într-un raion condus direct de orașul Iași.

Raionul preconizat a avea centrul la Medgidia sau la Constanța, situat în partea centrală a regiunii Constanța, a fost trasat astfel încât să cuprindă toată zona unde va fi construit Canalul Dunăre-Marea Neagră. Comisia județeană de raionare Constanța a propus ca, din motive obiective, să fie mutate de la raionul Medgidia două comune (una la raionul Constanța și una la raionul Hârșova), astfel acestuia îi va scădea numărul de locuitori cu aproximativ 4 000, dar se aprecia că „având în vedere construirea Canalului, care intra în întregime pe teritoriul acestui raion, populația va crește într-un timp foarte scurt, iar acesta va deveni unul dintre cele mai puternice raioane ale regiunii”.

Din considerații privind apărarea națională, s-a propus crearea doar a două raioane pe sectorul de frontieră româno-iugoslav, de-a lungul Dunării, chiar dacă populația locului cerea trei raioane, iar una dintre reședințele raionale urma să fie la Moldova Nouă, pe malul Dunării, ceea ce ridica iarăși probleme de securitate. Petru Groza a subliniat importanța asigurării securității graniței cu Iugoslavia, declarând că: „noi trebuie să ne gândim la securitatea granițelor și în special acolo unde este Tito”.

Cea mai mare parte a populației secuiești a fost inclusă în regiunea Brașov, pe considerentul că nu exista în zonă, în afară de Brașov, niciun alt oraș industrial „de unde să fie condusă populația în majoritate țărănească”. În opinia conducerii P.M.R., una dintre cauzele înapoierii economice a acestei regiuni era tocmai inexistența unor centre industriale, care să determine intensificarea schimburilor economice între sat și oraș, care va contribui la „ridicarea nivelului de trai material și cultural”. Un alt argument în favoarea acestei decizii era legat de importanța militară a acestei regiuni, „deoarece leagă toate sistemele de căi ferate din regiunea de vest cu cele din regiunea de est”, iar prin construirea căii ferate Moinești-Bacău se considera că „va fi legată mai bine Uniunea Sovietică de Iași trecând prin Ardeal”.

Pe de altă parte, nu s-a dorit ca toți secuii să facă parte din regiunea Mureș, pentru că majoritatea populației era „țărănească, unde catolicismul are o influență mare și nu era potrivit să fie unită într-un bloc compact”. Inclusiv secretarul Comitetului județean Ciuc aprecia modul „just” cum au fost trasate granițele regionale în ținutul secuiesc, „pentru că această împărțire va rupe complet clerul catolic, va însemna un ajutor politic în munca de partid”. Liderii P.M.R. manifestau maximă încrâncenare față de religia catolică. Nu scăpau ocazia să formuleze acuzații dintre cele mai diverse la adresa clerului catolic din România. Faptul că ceangăii din Bacău refuzaseră să intre în Uniunea Populară Maghiară, era văzut de Vasile Luca ca o activitate contrarevoluționară, cauzată de preoții catolici, „care vor să infiltreze catolicismul în populația românească”. Modul cum se făcuse raionarea regiunii locuite de maghiarii din sud-estul Transilvaniei a determinat și reacții negative din partea acestora, fiind consemnate într-un raport din 8 octombrie 1950 „manifestări naționale șovine serioase”, datorate faptului că nu s-a ținut cont de criteriul național în trasarea limitelor regiunilor locuite de maghiari (fuseseră incluse în regiunea Stalin teritorii cu populație maghiară compactă), Petre Lupu declarând că: „S-a ținut cont și de criteriul național în regiunea aceasta secuiască, dar mai există criteriul social, economic”. Același lider comunist recomanda combaterea manifestărilor național-șovine și a „local-patriotismului”, declarând că naționalităților trebuie „să le intre bine în cap că aceasta este patria lor”.

O altă propunere a Comisiei Centrale a fost în sensul de a include raionul Carei în regiunea Bihor, pentru motivul că din Oradea era condusă frontiera (se dorea o comandă unitară), iar prin atașarea acestui raion la regiunea Baia Mare s-ar crea probleme în gestionarea frontierei româno-maghiare. În cele din urmă, raionul Carei a fost inclus regiunii Baia Mare pentru că era mult mai aproape de orașul reședință de regiune și avea un rol important în aprovizionarea orașului Satu Mare, iar ministrul Apărării, Leontin Sălăjan nu a văzut un impediment în ceea ce privea asigurarea unei bune administrări a frontierei: „tot atât de unitară stă din partea cealaltă”, spunea acesta. Alexandru Sencovici, ministrul Industriei Ușoare, i-a acuzat pe „național-țărăniștii, care au rupt Careii, făcând un județ artificial din Sălaj” și s-a pronunțat pentru includerea Careilor la regiunea Baia Mare, întrucât era la doar 30 kilometri de Satu Mare, pe când până la Oradea erau 100 kilometri.

Aspectul de care n-au ținut seama cei care s-au pronunțat pentru includerea raionului Carei în regiunea Baia Mare a fost cel al distanței, care era mai mică din Carei până la Oradea (100 kilometri), decât până la Baia Mare (115 kilometri), în schimb orașul Satu Mare era mult mai aproape de Carei (30 kilometri), dar acest oraș nu era capitală regională. Pentru atașarea zonei Carei regiunii Baia Mare se exprimase și președintele Comitetului județean de partid Satu Mare, T. Gustav, care sublinia unitatea economică dintre Carei și această regiune. Întrucât zona Careilor era mlăștinoasă, la fel ca și cea din jurul orașului Satu Mare (preconizată a face parte din regiunea Baia Mare), cu care se învecina, întreținerea canalelor și a căilor de comunicație se putea asigura în mod eficient doar în mod unitar. Pe de altă parte, cei mai mulți muncitori din zona Carei își aveau slujbele în întreprinderile din orașul Satu Mare. Aceste argumente au fost suficiente pentru a determina conducerea de partid să revină asupra deciziei de a atașa orașul Carei și zona limitrofă acestuia regiunii Bihor și să-l includă, în cele din urmă, în regiunea Baia Mare.

Mulți dintre membrii Consiliului de Miniștri s-au pronunțat pentru reducerea numerică a regiunilor. Gheorghe Vasilichi, ministrul Minelor, a cerut crearea doar a 26 de regiuni, iar dr. Vasile Mârza, ministrul Sănătății, solicita desființarea a cel puțin patru regiuni și unirea regiunilor Suceava și Botoșani, sub numele de Moldova de Sus, și a regiunilor Vrancea și Buzău, care să formeze Moldova de Jos. Miron Constantinescu a respins varianta comasării regiunii Botoșani cu regiunea Suceava pentru că Botoșaniul era „un oraș cu muncitorime”, iar, pe deasupra, cele două localități nu erau legate prin cale ferată, ci doar prin șosele.

Gheorghiu-Dej le-a atras atenția miniștrilor și membrilor Comisiei Centrale să lucreze cu răspundere în problema raionării teritoriului și să reziste presiunilor din teritoriu („să nu ne lăsăm îmbrânciți de jos”), mai ales atunci când vor întâlni „tendințe naționaliste”.

În 24 iulie 1950 a avut loc o nouă rundă de discuții în Consiliul de Miniștri privind raionarea teritoriului. Aici au fost formulate o serie de observații și propuneri privind reconfigurarea sau desființarea unor regiuni. S-a propus, de exemplu, mărirea sau desființarea regiunii XV (Vâlcea), dar au fost refuzate ambele variante. Nu a fost acceptată mărirea acesteia cu raionul Balș, de la regiunea Dolj, sau cu raionul Slatina, de la regiunea Argeș, pentru că se considera că aceste raioane aveau legături de comunicație mai bune cu regiunile în care fuseseră inluse inițial. Desființarea regiunii Vâlcea și încadrarea ei în regiunea Argeș a fost refuzată categoric de mai marii partidului pentru că noua regiune Argeș „ar deveni o regiune de munte extrem de întinsă și greu de administrat”. Varianta de a uni regiunea Vâlcea cu regiunea Gorj a fost respinsă chiar de președintele Comisiei Centrale, Miron Constantinescu, care spunea că din cauza reliefului muntos care separă Vâlcea de Gorj „este greu să duci populația la Târgu Jiu”.

Au fost refuzate și propunerile privind desființarea regiunii Rodna (inclusiv comisiile județene de raionare din Năsăud și Maramureș au fost împotriva suprimării acesteia), a regiunii Botoșani („includerea în regiunea Suceava ar fi determinat crearea unei regiuni prea întinse și apariția problemelor în administrație”) și a regiunilor Putna și Ialomița. Nu a fost acceptată nici propunerea de mutare a capitalei regiunii Severin la Reșița, fiind preferat Caransebeșul pentru arterele de comunicație de importanță națională care-l traversau. Această regiune a fost singura în care s-au propus trei orașe pentru a deveni reședință de regiune: Caransebeș, Reșița și Oravița. Chiar prim-secretarul Comitetului județean de partid Caraș a respins varianta cu Oravița, pe considerentul că „burghezia căuta să facă cât mai multe capitale de județ ca să aibă unde să plaseze cât mai mulți prefecți, oamenii lor”.

Nici propunerile de trecere a unor raioane de la o regiune la alta nu au primit aviz favorabil, cu excepția celei în care s-a cerut ca raionul Cehu Silvaniei să fie desprins din regiunea Cluj și să devină parte a regiunii Baia Mare și a celei de includere a raionului Tulcea în regiunea Galați.

Colectivul de specialiști care a dat denumiri regiunilor și raioanelor a enunțat considerentele după care le-a atribuit. Pe de o parte s-a ținut seama de acele denumiri date în popor unităților geografice, sau văilor, ori munților. Apoi, în cazul altor regiuni, s-a ținut seama de denumirea orașelor de reședință, făcându-se o excepție în ceea ce privește Suceava, pentru care „s-a avut în vedere, în primul rând, considerentul istoric”.

Referitor la denumirile raioanelor, colectivul de specialiști preciza că acestea sunt aceleași cu ale localităților de reședință, doar în puține cazuri au fost date denumiri geografice. S-a procedat acum și la schimbarea unor denumiri de regiuni. Astfel, regiunea VIII se va numi de acum încolo Constanța și nu Dobrogea, regiunea IX va avea numele Ialomița, în loc de Bărăgan, regiunea XII se va numi Ilfov și nu București, regiunea XV va fi denumită Vâlcea și nu Olt, regiunea XVIII se va numi Sibiu și nu Făgăraș. Au fost schimbate și numele unor raioane: Medgidia în loc de Cernavodă, Bălcescu în loc de Bălcești, Hurezeni în loc de Panduri, Mureș în loc de Târgu Mureș.

Analizând toponimia celor 28 de regiuni în care fusese împărțit teritoriul României se pot desprinde constatări interesante: 21 dintre ele (Arad, Argeș, Bacău, Bihor, Botoșani, Buzău, Cluj, Constanța, Dolj, Gorj, Hunedoara, Ialomița, Iași, Mureș, Prahova, Putna, Severin Sibiu, Suceava, Teleorman, Vâlcea) păstrează numele județelor din care s-au format, în timp ce șapte dintre acestea (Baia-Mare, Bârlad, București, Galați, Rodna, Stalin, Timișoara) au fost denumite în stil sovietic, după numele orașelor reședință de regiune, mai puțin regiunea Rodna, care ia numele munților omonimi. Se mai poate constata că au fost preferate denumirile geografice, în locul celor cu rezonanță istorică, pentru a rupe și în acest fel legăturile poporului român cu vatra sa istorică.

În ședința Biroului Politic și a Biroului Organizatoric al C.C. al P.M.R., din 30 august 1950, s-au purtat discuțiile finale pe baza proiectului de lege a raionării teritoriului României. Teohari Georgescu a citit raportul privind raionarea teritoriului și a propus desființarea câtorva regiuni mai mici ca suprafață, cum sunt Vâlcea și Botoșani. Solicitarea sa nu s-a bucurat de sprijinul colegilor din Biroul Politic, care au considerat că existența unor regiuni mai mari ar crea dificultăți din punct de vedere administrativ, al comunicațiilor și cadrelor. Astfel, au rămas 28 de regiuni, la fel ca în propunerea inițială.

În cadrul discuțiilor din această ședință au fost lămurite unele aspecte încă neclare. Astfel, s-a stabilit că Bucureștiul va fi și oraș cu subordonare republicană, dar și centru al regiunii București. De asemenea, capitala României era împărțită în opt raioane de oraș, la fel ca încă cinci orașe mari: Stalin, Cluj, Iași, Ploiești și Timișoara. Raionul de oraș cuprindea cartiere industriale, comerciale și comune suburbane cu caracter agricol.

În aceeași ședință din 30 august 1950 s-a stabilit ca raionul Tulcea să fie inclus în regiunea Galați și nu în regiunea Constanța, după cum au fost unele propuneri. S-a argumentat această decizie prin faptul că pescarii din Tulcea merg la Galați, de care sunt legați economic, și nu la Constanța față de care se aflau la o distanță mai mare.

O chestiune importantă a fost aceea a raionării orașului București, capitala Republicii Populare Române. Comitetul Provizoriu București (denumit ulterior Comitetul Provizoriu Orășenesc), sub îndrumarea Organizației București P.M.R., a propus împărțirea Capitalei în opt raioane, fiecare urmând a fi condus de un Comitet Raional. Prin raionarea Capitalei, făcută tot după exemplul sovietic, erau declarate două mari obiective: strângerea legăturilor cu oamenii muncii din București („Comitetele Raionale vor cunoaște mai bine nevoile locale”, iar „simțul de răspundere al organelor locale și al cetățenilor se va întări”) și descentralizarea activității administrative, care va determina o rezolvare mai rapidă a problemelor oamenilor.

În privința criteriilor după care s-a făcut raionarea Bucureștiului, aflăm că s-a ținut seama ca fiecare raion să aibă cam aceeași întindere și același număr de locuitori, posibilități egale de aprovizionare, ocrotire socială și sanitară. S-a avut în vedere, ca prin delimitarea raioanelor, să nu se despartă cartierele mari. Astfel au fost stabilite, pe cât posibil, ca limite între raioane: bulevardele, căile ferate sau cheiul Dâmboviței. De asemenea, s-a avut în vedere ca numărul de salariați să nu crească foarte mult (înainte de raionare existau în administrația Bucureștiului 4 288 de salariați, iar după implementarea acestei reforme administrative s-a ajuns la 4 575 de angajați, dar dintre aceștia 66 % lucrau în raioanele capitalei și nu în aparatul de la centru ca înainte). La nivelul administrației raionale au trecut majoritatea problemelor (sănătatea, învățământul, cultura, activitățile sociale, economia, finanțele etc.), pe când la Comitetul Provizoriu Orășenesc au rămas sarcinile de îndrumare, coordonare și control ale raioanelor, precum și rezolvarea problemelor de interes general (transportul în comun, apa, salubritatea, sistematizarea orașului, unitățile mari spitalicești etc.).

În referatul final întocmit de Comisia Centrală, au fost expuse câteva cifre ca și concluzii a muncii de raionare a teritoriului. Aflăm, așadar, că din cele 28 de regiuni, jumătate aveau o populație cuprinsă între 269 000 și 483 000 de locuitori, iar celelalte 14 regiuni înregistrau fiecare peste 540 000 de locuitori. Numărul raioanelor a fost stabilit la 177, populația medie a unui raion fiind de 74 000 de locuitori, iar numărul orașelor era de 147, ele fiind împărțite în trei categorii: orașe de subordonare republicană (8), orașe de subordonare regională (34, dintre care 20 erau capitale de regiuni), orașe de subordonare raională (105). S-a decis ca toate comunele suburbane să fie desființate și încorporate în orașele în jurul cărora se aflau, ori să devină, în alte cazuri, comune independente.

Prin împărțirea administrativ-teritorială din 1950 s-a acordat un regim special stațiunilor climaterice și balneare, pentru că Partidul „acordă grijă sănătății oamenilor muncii”. Aceste localități erau conduse de Sfaturi populare de tip orășenesc, care erau subordonate direct organelor centrale, regionale și locale și care „dispuneau de un sfat mai dezvoltat în stare să asigure gospodărirea comunală”. Erau următoarele: Băile Govora, Băile Slănic, Călimănești, Eforie, Mangalia, Ocnele Mari, Predeal, Pucioasa, Solca, Techirghiol și Vasile Roaită. Această din urmă localitate a avut o istorie interesantă prin aceea că i-a fost schimbat numele de foarte multe ori de la înființare până în prezent. A purtat numele întemeietorului, boierul moldovean Ioan Movilă, apoi s-a numit Techirghiol-Movilă, pentru ca în 1928 să primească numele Carmen Sylva, iar în 1929 să devină comună urbană. În 1948 a primit numele Vasile Roaită, iar din 1962 până astăzi se numește Eforie Sud. Se poate observa din aceste denumiri date localității prin ce regimuri politice a trecut aceasta pe parcursul unui secol. În 1950, liderul P.M.R. Vasile Luca a propus ca numele comunei Sfântu Gheorghe, situată la vărsarea brațului omonim al Dunării în mare, să fie schimbat în „Gheorghe Doja”, ceea ce însă nu s-a acceptat.

Au fost create 4 052 de comune, față de cele 6 276 câte existau înainte de raionare. Din cele 4 052 de comune doar 7,8 % aveau o populație mai mică de 1 500 de locuitori, pe când în vechea împărțire administrativă procentul comunelor cu sub 1 500 locuitori era de 39 %. În urma regrupării comunelor, s-au prevăzut și eventuale nemulțumiri sau frământări, care ar putea „ușura manevrele dușmanului de clasă”, de aceea era necesar ca Partidul să fie înarmat politic „pentru sprijinirea acțiunei de introducere în viață a raionării”.

III.3.2. O manifestare a stalinismului: schimbarea denumirii orașului Brașov în Orașul Stalin

Un exemplu concludent al obedienței față de Uniunea Sovietică a fost schimbarea numelui orașului Brașov în orașul Stalin. Informațiile arhivistice în posesia cărora am intrat (de la Arhivele Naționale Istorice Centrale și de la Serviciul Județean Brașov) nu dezleagă misterul opțiunii liderilor P.M.R. pentru Brașov și nu pentru un alt oraș important al țării de a primi noul nume, dar putem formula unele ipoteze bazate pe logica istorică.

Este evident faptul că decizia a fost luată de liderii P.M.R., urmând aceeași politică ca și a celorlalte conduceri comuniste din statele lagărului socialist, care făcuseră deja acest pas de supunere maximă, schimbând denumirile unor orașe istorice cu numele lui Stalin. Se poate observa apoi că momentul ales pentru această acțiune a fost în apropierea zilei de 23 august, cea mai importantă sărbătoare a comuniștilor români (Decretul a fost emis în 22 august 1950 și a fost masiv elogiat în publicațiile comuniste din 23 august 1950).

Un alt argument, care ne face să afirmăm că s-a ajuns la decizia de schimbare a numelui Brașovului nu în mod arbitrar și nici spontan, ci într-un cadru controlat și gândit anterior în detaliu, este faptul că tocmai din orașul de la poalele Bucegilor au venit solicitări de schimbare a numelui acestuia cu cel al lui Stalin. Brașovul nu fusese ales întâmplător pentru a purta numele liderului de la Kremlin. Pe de o parte era unul dintre orașele mari ale țării ca număr de locuitori, pe de altă parte avea o industrie în plină dezvoltare (însuși Stalin declarase că la baza dezvoltării unei țări stă industria grea și, ca subramură a acesteia, industria constructoare de mașini, ceea ce Brașovul avea). Nu putea fi ales un oraș oarecare din România pentru a avea această cinste de a purta numele lui Stalin, nici nu se putea opta pentru un oraș care să aibă un rol economic minor la nivel național sau care să nu fie viitoare capitală de regiune. În expunerea de motive a Decretului care a consfințit schimbarea denumirii, ni se spune că „orașul Brașov este unul dintre marile orașe industriale ale țării”.

Scânteia, din 20 august 1950, titra pe prima pagină: „Oamenii muncii din Brașov propun ca orașul lor să poarte numele marelui Stalin”. Totul a fost atât de bine regizat de la centru încât a părut că muncitorii de la C.F.R. Brașov (în fruntea lor s-au aflat Ion Teoreanu, Iosif Feher și Alexandru Buda) și de la celelalte întreprinderi importante din oraș (Sovromtractor, Steagul Roșu) au cerut adoptarea numelui lui Stalin pentru oraș, organizând mitinguri în acest sens. Cu o zi înainte, în ziarul Comitetului Județean P.M.R. Brașov, Drum Nou, fusese publicată cererea muncitorilor brașoveni, sub titlul „Orașul nostru să poarte numele Marelui Stalin”, adresată organelor conducătoare de partid și de stat prin care adresau „o rugăminte care corespunde dorinței noastre înflăcărate (…) ca numele orașului Brașov să fie schimbat, dându-i-se numele (…) Stalin”.

Pentru a exprima susținerea cât mai largă în vederea schimbării denumirii orașului de sub Tâmpa, în ziarul local au fost publicate mai multe scrisori și mesaje ale „oamenilor muncii”. Majoritatea proveneau de la salariații întreprinderilor brașovene și expuneau satisfacția acestora vis-a-vis de rebotezarea orașului lor. Octavian Crișan, normator la Întreprinderea nr. 5, declara că: „Numele de Orașul Stalin ne dă noi puteri în munca noastră”, Constantin Goran, muncitor strungar la Uzinele „Sovromtractor”, evidențiat prin faptul că fusese primul strungar din întreprindere care utilizase metoda sovietică de tăiere rapidă a metalelor și care reușea să depășească zilnic norma cu 200 la sută, își lua angajamentul de a aplica cele mai noi metode de muncă sovietice, pentru a spori producția la cote maxime (cine știe cât înțelegea el prin „maxim”, din moment ce muncea deja cât trei muncitori?!), iar Elena Pop, dactilografă la Fabrica „Ancora Română” menționa că nu va precupeți niciun efort în munca ei „pentru demascarea uneltirilor dușmanului de clasă”, voind a dovedi în acest fel că este „demnă de a munci și de a trăi în orașul care va purta numele tovarășului Stalin”.

De asemenea, au fost organizate numeroase mitinguri ale muncitorilor din orașul Stalin, în acest cadru fiind exprimată susținerea populară pentru schimbarea denumirii orașului Brașov. În dimineața zilei de 20 august 1950, în sala cantinei Întreprinderii nr. 5 Construcții și Instalații Brașov a fost organizat un miting al muncitorilor, care prin reprezentantul lor, Emil Cernat, care era și secretar al organizației de bază P.M.R., au comunicat că se alătură propunerii ceferiștilor brașoveni de acordare a numelui lui Stalin orașului lor. În această adunare au luat cuvântul și alți muncitori: Traian Tanasiu definea orașul Brașov anterior preluării puterii de către comuniști ca fiind „raiul exploatării, desfrâului și dezmățului capitalist”, considerând că prin schimbarea numelui acestuia i se va șterge „această pată neagră”; Octavian Crișan își exprima convingerea că „numele de orașul Stalin ne dă noi puteri în munca noastră”.

În scrisoarea trimisă de brașoveni C.C. al P.M.R. și Guvernului R.P.R. se aduceau argumente care să justifice pretenția lor ca Brașovul să poarte numele „învățătorului și eliberatorului nostru- marelui Stalin”. Nu orice oraș putea emite o asemenea pretenție, dar cum orașul de sub Tâmpa era „unul din principalele centre industriale ale țării”, iar planul de stat pe primul semestru al anului 1950 fusese îndeplinit de întreprinderi cu 114 % și, pe deasupra, Brașovul era un oraș multietnic, în care „conviețuiesc frățește, muncind și luptând cot la cot muncitorii români cu muncitorii unguri și cu muncitori de alte naționalități”, existau argumente suficiente, spuneau semnatarii documentului, pentru „a ne dovedi demni de această cinste”.

După ce și-au luat angajamentul „în fața Partidului, a Guvernului și în fața Marelui Stalin” pentru „a dobândi noi succese”, câteva zeci de semnături s-au așternut pe document. Printre acestea, le putem descifra pe cele ale președintelui Comitetului Provizoriu Brașov, prim-secretarului Comitetului Județean P.M.R. Brașov, directorilor marilor întreprinderi brașovene, directorului Policlinicii din Brașov, dar și a unor ingineri, profesori, scriitori (Radu Teculescu), directori de școli, funcționari, maiștri, strungari, ceferiști, tâmplari și lăcătuși, în total 53 de semnături(destul de puține, zicem noi, având în vedere că trebuiau să dovedească Partidului, dar și lui Stalin, că cererea lor are o susținere largă).

A venit în scurt timp răspunsul C.C. al P.M.R. și al Guvernului, semnat de Petru Groza, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, și de Gheorghiu-Dej, care era secretar general al C.C. al P.M.R, în cuprinsul căruia muncitorii erau anunțați că se va da curs cererii lor. Pentru a transpune în fapt „dorința arzătoare a oamenilor muncii din Brașov”, Guvernul și C.C. al P.M.R. și-au luat angajamentul de a propune Prezidiului Marii Adunări Naționale să adopte noul nume pentru Brașov. Conducerea de partid și de stat a României l-a informat pe ambasadorul U.R.S.S., S.I. Kavtaradze, cu privire la decizia luată, cerându-i să trimită guvernului sovietic Decretul privind schimbarea numelui orașului Brașov și scrisoarea cetățenilor din Brașov.

Decretul nr. 211, din 22 august 1950, privind schimbarea numelui orașului Brașov în orașul Stalin, suna în felul următor: „Cu începere de la data publicării prezentului decret orașul Brașov va purta numele de orașul Stalin, în cinstea marelui geniu al omenirii muncitoare, conducătorul poporului sovietic, eliberatorul și prietenul iubit al poporului nostru, Iosif Vissarianovici Stalin”. Bucuria oamenilor muncii din orașul Stalin, manifestată la comandă, era exprimată iar în paginile oficiosului partidului, unde aflăm că muncitorii din fabrici și uzine s-au angajat să depășească planul (sub deviza „Noi, din Orașul Stalin, Planul toți să-l depășim!”), ca semn al satisfacției lor că munceau în orașul ce purta numele liderului sovietic. În ziarul brașovean Drum Nou, Constantin Ailiesei, secretar al organizației de partid C.F.R. Brașov, sublinia rolul ceferiștilor din oraș de fruntași în acțiunea de schimbare a numelui orașului Brașov, precum și contribuția lor în îndeplinirea Planului Cincinal. Nu uita să menționeze că Brașovul a fost al „exploatatorilor sângeroși ai maselor populare” și al „acelora care veneau în stațiune spre a-și odihni lenea”, pe când în prezent „este al oamenilor muncii”.

În imaginea din stânga: numele lui Stalin este scris din brazi pe muntele Tâmpa. În imaginea din dreapta: o carte poștală din Orașul Stalin.

(Sursa: pentru fotografia din stânga: http://cultura.prinbrasov.com/opinie/a-fost-odata-orasul-stalin și pentru fotografia din dreapta: http://www.delcampe.net/page/item/id,216296369,var,ROMANIA-ORASUL-STALIN–STALIN-CITY-OLD-POSTCARD-USED,language,E.html, consultate în 13.08.2015, ora 15,10)

În 23 august 1950, paginile ziarului Drum nou abundau de mesaje entuziaste venite de la locuitorii orașului Stalin și nu numai, cărora le crescuse gradul de fericire de când aflaseră că trăiesc în orașul botezat după numele învățătorului popoarelor. Modelul de propagandă clasică realizată prin presă, care pentru a-și face credibil mesajul și pentru a sugera existența unor vederi comune în rândul locuitorilor, inserează în paginile cotidianelor exemple provenind de la cât mai multe categorii profesionale și sociale, dar și de la oameni de vârste diferite poate fi lesne regăsit și în cazul publicației Drum Nou, în chestiunea schimbării denumirii orașului Brașov. În paginile ziarului se dă cuvântul lui Paul Popescu, student la Filosofie, în cadrul Universității din Leningrad, care a trimis degrabă familiei sale, care locuia în recent numitul oraș Stalin, o telegramă în care se autocaracteriza ca fiind „zguduit de emoție și bucurie” la aflarea veștii că orașul natal primise un nou nume. Mihai Foriș, muncitor la Fabrica de ciment „Temelia”, era plin de încântare pentru că locuia în orașul care poartă numele lui Stalin și se angaja să contribuie la construirea socialismului în țara sa. Mișu Fotino, actor la Teatrul de Stat din localitatea de sub Tâmpa, se angaja să depună eforturi pentru ca teatrul său să fie la înălțimea „gloriosului nume pe care-l va purta orașul” și aducea acuze regimului burghezo-moșieresc, care desființase Teatrul de Stat din Brașov.

Unele exemple prezentate de propaganda comunistă sfidează chiar și buna cuviință. Astfel, Sali Abramovici, asistentă la Institutul de Silvicultură din localitate, și evreică la origine, vociferează acuzator la adresa regimului Antonescu, care, din relatările sale, se făcea vinovat de moartea câtorva membri ai familiei acesteia, în cadrul pogromului de la Iași, din iunie 1941 (pe care istoricii români, dar și străini l-au analizat și au stabilit vinovăția autorităților românești), după care își ia angajamentul de a lupta împotriva sionismului (păcat major al evreilor în concepția lui Stalin), adică a celor de un sânge cu ea, care dobândiseră, cu sacrificii enorme, doar de puțină vreme, o patrie. Un tânăr elev (de doar 9 ani), pe nume Aurel Munteanu, pionier, a trimis o scrisoare redacției publicației mai sus amintite, în care se angaja să ajute la construirea socialismului și îl numea pe Stalin „cel mai bun prieten al pionierilor”.

Mai lipsea doar manifestarea susținerii față de noua decizie administrativă de către țărănime. S-a ocupat de aceasta redacția ziarului amintit în numărul din 26 august 1950. În cuprinsul acestui număr, membrii organizației de bază Nr. 10, din comuna Zăbrătău, se declarau mândri de cinstea care s-a făcut locuitorilor reședinței de județ de a purta numele lui Stalin. Și-au manifestat entuziasmul și angajații Gospodăriei de stat din Râșnov, precum și o țărancă muncitoare, Ana Naghy, membră a GAC „Ilie Pintilie”, din Ghimbav, care nu uita să amintească că țăranii din GAS-ul ei „au dobândit mai multe bucate ca țăranii muncitori din gospodăriile individuale” (în acest fel era transmis și un mesaj la adresa țăranilor din județul Brașov pentru a accepta colectivizarea).

Afișul cu orașul Stalin și Cântec pentru Orașul Stalin, de Radu Teculescu. (Sursa: Drum Nou (Brașov), nr. 1 785,1950, p. 1).

Până acolo a mers dorința de a o rupe cu trecutul încât a apărut un afiș (redat în imaginea de mai sus), care a fost publicat în ziarul Drum Nou, în care avem o imagine sugestivă: tăblița de la intrarea în oraș pe care scrie „Brașov” este călcată în picioare de către oamenii muncii (simbolizând ideea de ștergere a memoriei), în vreme ce tăblița cu „Orașul Stalin” tronează falnic între două steaguri roșii. În partea superioară a imaginii se află soldatul sovietic eliberator, care ține în brațe protector un copil, iar deasupra tuturor flutură steagurile roșii cu chipurile ideologilor comunismului, în fruntea cărora se află imaginea lui Stalin.

III.3.3. Propaganda desfășurată în favoarea raionării teritoriului

După cum era deja în firescul lucrurilor ca P.M.R. să declanșeze o campanie propagandistică atunci când intenționa să aducă schimbări majore la nivel național, la fel s-au petrecut lucrurile și cu reorganizarea administrativ-teritorială din 1950. Se impunea cu acuitate ca partidul conducător să explice populației avantajele raionării și să o facă în mod convingător pentru că locuitorii țării erau familiarizați cu organizarea administrativă tradițională și cu instituțiile locale implementate după crearea României Mari. Majoritatea populației țării, formată din țărani, era deprinsă să colaboreze cu autoritățile potrivit vechiului sistem administrativ, pe când acum, după reforma administrativ-teritorială a anului 1950, totul se va schimba în ceea ce privește raportul cetățean-autoritatea locală a statului. Liderul comunist Petre Lupu a definit, în mod corect, raionarea teritoriului R.P.R. ca fiind nu doar „o simplă delimitare teritorială”, ci „o reformă, o măsură revoluționară care are un foarte bogat conținut”. El avea dreptate în aprecierea pe care o făcea, deoarece raionarea nu a venit doar cu o nouă desenare a hărții administrative a țării, ci cu alte instituții și cu alt mod de funcționare al acestora.

Chiar dacă ar fi manifestat împotrivire, românii nu ar fi reușit să împiedice adoptarea și implementarea acestei reorganizări administrativ-teritoriale, pentru că partidul unic deținea deplin puterea în teritoriu și avea mijloace să combată rapid și eficient orice împotrivire. Totuși, se spera că printr-o muncă susținută de propagandă, cetățenii vor accepta noile realități administrative, chiar dacă ele erau de import sovietic.

Analizând câteva publicații ale epocii, se pot evidenția următoarele abordări în ceea ce privește modul cum s-a făcut propaganda în presă pentru raionarea teritoriului național:

– în intervalul 25 iulie -10 august 1950 s-a realizat o campanie de presă intensă în favoarea preconizatei reforme administrativ-teritoriale, care a fost atent supravegheată de la București. Scânteia publica articole de fond care erau apoi reproduse în publicațiile locale;

– între 11- 28 august 1950, articolele de promovare a raionării teritoriului României s-au redus numeric atât în publicațiile centrale, cât și în cele locale (acest lucru s-a produs, probabil, și ca urmare a ridicării monitorizării de la centru a acțiunii de propagandă, considerându-se că au fost atinse obiectivele propuse);

– în intervalul 29 august- sfârșitul lunii septembrie 1950 s-a publicat intens în favoarea Legii Raionării. Aici se pot delimita două mici subperioade în ceea ce privește modul cum au scris ziarele: până în jurul datei de 10 septembrie 1950 au apărut mai ales articole de fond (densitatea acestora fiind destul de mare, aproape un articol în fiecare număr al Scânteii); de la 10 septembrie 1950 până la sfârșitul acestei luni s-au publicat multe foiletoane, scrisori ale oamenilor muncii în legătură cu raionarea și reportaje, tocmai pentru a sublinia adeziunea poporului fața de reorganizarea administrativă, care deja fusese implementată.

Se considera că oamenii erau deja convinși de beneficiile raionării teritoriului în urma publicării articolelor de fond în perioada anterioară. Niciun cuvânt însă despre împotriviri sau critici, care, potrivit informațiilor arhivistice, au existat și au fost exprimate sub forma nuanțată a propunerilor pentru modificările teritoriale, care au fost făcute după aplicarea Legii Raionării, începând cu septembrie 1950 și până la sfârșitul anului.

Modalitatea cum s-a realizat propaganda în favoarea acestei legi, sub coordonarea Secției de Propagandă și Agitație, a fost una complexă, dar și eficientă. Putem regăsi acest tipic și în cazul acțiunii de propagandă dusă în favoarea Legii pentru alegerea deputaților în Sfaturile Populare, adoptată la distanță de două zile de Legea Raionării, dar și în cazul altor inițiative comuniste.

Acțiunea de sprijinire a reorganizării administrativ-teritoriale a României a debutat în 25 iulie 1950, odată cu apariția în Scânteia a articolului de fond în legătură cu raionarea. În acest material era publicată Hotărârea C.C. al P.M.R. și a Consiliului de Miniștri cu privire la raionarea administrativ-economică a R.P.R. Textul a adus la cunoștința publicului faptul că raionarea teritoriului se va face pe baza proiectului Comisiei pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R., proiect care, la rândul său, este rezultatul studiilor întocmite de respectiva Comisie și pe baza propunerilor făcute în cadrul consfătuirilor care au avut loc cu organele administrative județene. Se explica astfel publicului larg faptul că reorganizarea administrativ-teritorială va fi efectuată în urma unor studii de specialitate și cu susținere din teritoriu.

La nivel central a fost elaborat un plan de propagandă pentru perioada 25 iulie – 10 august 1950, în care erau prevăzute sarcinile pentru presă, radio și instruirea agitatorilor. Astfel, în 25 iulie 1950 s-a ținut o ședință cu redactorii responsabili ai ziarelor din Capitală unde s-au dat îndrumări în legătură cu raionarea. În 28 și 29 iulie 1950 au fost convocați responsabilii cu propaganda și agitația din comitetele județene ale Partidului în șase centre unde li s-au dat îndrumări în legătură cu instruirea și pregătirea agitatorilor. Tot în aceste adunări au fost date directive și pentru presa din provincie, iar pentru redactorii ziarelor din teritoriu și pentru agitatorii din provincie a fost elaborat un material de sinteză care a fost folosit pentru instructajul acestora.

În 31 iulie 1950, a debutat acțiunea de instruire a agitatorilor în problema raionării, iar până în 5 august 1950, s-a raportat, că aceasta era deja finalizată în unele județe: Dolj, Muscel etc., putându-se apoi trece la instruirea colectivelor de redacție ale gazetelor de perete.

Analizându-se modul cum s-a făcut propaganda, s-a concluzionat de la nivel național că presa centrală și-a făcut datoria publicând „nenumărate reportaje, foiletoane și scrisori din partea oamenilor muncii, în legătură cu raionarea”. Spre exemplu, în România Liberă au fost publicate: un articol de fond, 10 reportaje și foiletoane, dar și patru caricaturi; în Universul au apărut două articole de fond, 10 reportaje și foiletoane și o caricatură; în Scânteia Tineretului: un articol de fond, trei reportaje și două caricaturi.

Vigilența celor responsabili cu propaganda poate fi dovedită din plin prin aceea că au contabilizat toate articolele publicate în presa centrală în intervalul 25 iulie- 9 august 1950 (15 articole de fond, 63 de reportaje și foiletoane, 11 caricaturi și 6 scrisori), dar și pe cele apărute în presa din provincie (unele ziare cum sunt Viața Nouă, din Galați, Lupta Ardealului, din Cluj, Luptătorul Bănățean, din Timișoara, Înainte, din Craiova, Drum Nou, din Brașov nu doar că au reprodus articolul de fond din Scânteia, dar au mai publicat și câte un articol sau două, cu titluri sugestive, cum ar fi: „Să sprijinim cu toate puterile raionarea”, „Raionarea ne ajută să pășim pe drumul fericirii și belșugului” etc.).

În ceea ce privește radiodifuziunea, au fost transmise 15 știri, comentarii și scrisori, dintre care 4 la programele „Ora satului” și „Ora Căminelor Culturale”. În Carnetul Agitatorului, nr. 70, a fost publicat un articol de fond, intitulat „Să desfășurăm o largă agitație politică de masă pentru sprijinirea raionării țării”, iar în Îndrumătorul Cultural urma să apară un articol despre raionare, care s-a stabilit, apoi, să fie citit, în cadrul manifestărilor artistice de la căminele culturale din țară.

Publicația bihoreană Crișana s-a înscris în aceeași categorie de frunte a publicațiilor comuniste care au dus o campanie susținută în favoarea raionării teritoriului. Astfel, după ce în numărul din 25 iulie 1950, a reprodus articolul din Scânteia referitor la decizia organelor de partid și de stat privind raionarea administrativ-economică a țării, în numărul din 27 iulie 1950, a apărut pe prima pagină articolul „Să sprijinim raionarea” (preluat tot din Scânteia, numărul din 27 iulie 1950), unde au fost aduse numeroase argumente pro raionare. Printre acestea, se numără acela care spunea că vechea împărțire administrativă sprijinea supraviețuirea regimului burghezo-moșieresc, care era preluată de pe vremea feudalismului. Se considera că organizarea administrativă în județe și plăși era haotică și nerațională, fiind „croită potrivit intereselor de jaf ale claselor parazite”.

Seria articolelor din Crișana a continuat cu cel din numărul din 9 august 1950, intitulat „Vechea împărțire administrativă a fost făcută împotriva intereselor poporului muncitor” (este prezentat cazul muncitorilor exploatării miniere de la Derna-Tătăruș, care locuiau în satele din jur, localitățile acestora fiind încadrate în trei plăși: Sălard, Aleșd și Marghita, acest fapt fiind văzut ca o uneltire a capitaliștilor împotriva muncitorilor), apoi cu cel din 10 august 1950- „Hai să facem o plasă…!”. În numerele următoare au fost publicate și alte articole pentru susținerea raionării, dar frecvența acestora a scăzut comparativ cu perioada 25 iulie- 10 august 1950, care fusese monitorizată de la centru.

După încheierea supravegherii acțiunii de propagandă dusă de presă, s-a redus numărul articolelor pe tema raionării teritoriului. Până la sfârșitul lunii august 1950, în Scânteia au mai fost publicate doar trei articole privind raionarea, iar în ziarul local Crișana doar două articole (unul dintre acestea intitulat „Cum lucrează un raion din U.R.S.S”, din 20 august 1950, oferea informații despre munca administrativă de succes a organelor raionale din statul vecin).

Începând cu ultimele zile ale lui august 1950, având în vedere că se apropia momentul adoptării Legii Raionării de către Marea Adunare Națională, a crescut frecvența articolelor în presă. Scânteia publica în 30 august 1950 articolul „Raionarea va înlătura multe greutăți puse în trecut în calea țărănimii muncitoare”, în numărul din 1 septembrie a apărut articolul „Ce folos va aduce noua grupare a comunelor”, apoi a fost publicat cel puțin un articol pe zi până în 8 septembrie 1950, când a apărut articolul „Marea Adunare Națională a votat în unanimitate proiectul de lege pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R.”. Aici se anunță că proiectul de lege a fost larg dezbătut în Comisia Administrației de Stat și Locale, care l-a admis, după care forul legislativ superior al statului l-a adoptat odată cu Legea Sfaturilor Populare. Și în ziarele locale a fost publicată Legea Raionării. Crișana a expus legea în numărul din 9 septembrie 1950, alături de expunerea lui Teohari Georgescu asupra proiectului legii.

Din momentul adoptării noii legi, pe tot parcursul lunii septembrie 1950 au apărut articole în care erau elogiate binefacerile noii reorganizări administrativ-teritoriale. Predominau, ca și conținut, scrisorile adresate de oamenii muncii și reportajele, în care toată națiunea se exprima favorabil raionării teritoriului. În Scânteia, articolele vizau poporul muncitor de pe întreg cuprinsul țării care își exprimă adeziunea și entuziasmul față de noua organizare administrativ-teritorială. Cităm doar câteva: „Pe drept cuvânt, nu-i e la inimă dușmanului raionarea!”, scris de Tina Pop, muncitoare la Fabrica de bere Giurgiu; „Am primit cu multă bucurie legea raionării”, scris de Nicolae Crișan, șofer la Atelierele Principale „Rata”din Cluj; „De o mie de ori vom face mai frumos raionul nostru care poartă numele tovarășului Stalin”, scris de Constantin Băltărețu, șef de echipă la șantierul „Casa Scânteii” etc.

Se poate constata ce buni specialiști în propagandă deveniseră comuniștii români și din această înșiruire de titluri din presă. Ei au avut grijă ca în paginile Scânteii să apară articole semnate de reprezentanți ai tuturor claselor sociale, care proveneau din diverse regiuni ale țării. Se dorea astfel să se transmită mesajul că întreg poporul este de partea acestei reorganizări administrative.

În publicația bihoreană Crișana au apărut cu regularitate articole despre raionare până la începutul lunii octombrie 1950, fiind atinse multe aspecte ale acestei reorganizări administrative. N-au fost uitate nici minoritățile conlocuitoare, astfel în numărul din 1 octombrie 1950, în articolul „Populația slovacă din Regiunea Bihor are deschise largi perspective de dezvoltare”, slovacii din această regiune își declarau atașamentul față de raionarea teritoriului, întrucât satele lor au fost incluse într-o singură unitate administrativă (Raionul Aleșd), comparativ cu situația anterioară când făceau parte din trei plăși. Se considera că de acum au perspective de dezvoltare culturală și politică, pe când înainte, prin vechea împărțire administrativă, guvernele burgheze loviseră în interesele naționalităților conlocuitoare.

Toată propaganda dusă în favoarea legii raionării, atât înainte cât și după adoptarea ei, era menită să facă poporul receptiv la noile schimbări. Oricum, poporul nu se putea împotrivi și nici protesta, de altfel nu persuasiunea era tehnica folosită de comuniști, ci forța.

III.3.4. Schimbarea organizării administrativ-teritoriale prin Legea nr. 5/ 6 septembrie 1950

În ziua de 6 septembrie 1950, Marea Adunare Națională a Republicii Populare Române a adoptat Legea nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului R.P.R. În ședința Marii Adunări Naționale, care s-a ținut în după-masa acestei zile, au luat cuvântul mai mulți deputați. Mihai Mujic a subliniat că raionarea administrativ-economică constituie un pas înainte pe drumul consolidării regimului actual. După ce a repetat aceleași expresii șablonarde, deja consacrate prin limbajul de lemn, a arătat „drama” poporului din anumite regiuni ale țării: Munții Apuseni, Maramureș și Tulcea. Deplânge soarta locuitorilor din zona Bradului, care făceau parte din trei plăși, se oprește apoi asupra situației comunei Vasile Roaită, despre care spune că a fost ruptă de orașul Bacău deoarece Brătienii își aveau acolo fabrica de hârtie de la Letea și, drept urmare, nu voiau să plătească impozit de regim urban.

Deputatul Toth Geza și-a exprimat satisfacția față de faptul că teritoriile locuite de secui, care înainte de raionare făceau parte din trei județe, acum au fost încadrate în două regiuni puternice din punct de vedere industrial. Doar că peste doi ani, odată cu înființarea Regiunii Autonome Maghiare, confrații săi vor avea o cu totul altă părere, apreciind că maghiarii din zona secuiască trăiesc în masă compactă în cadrul acestei regiuni nou înființate și nu în cele două regiuni, create în 1950, care îi divizau și făceau să fie egalați numeric de români.

Teohari Georgescu a făcut expunerea de motive a Legii Raionării, arătând că acest act legislativ „ajută la îndeplinirea politicii economice a regimului de democrație populară și contribuie la dezvoltarea planificată a industriei socialiste și la transformarea socialistă a agriculturii”, subliniind, de asemenea, că noua lege asigură apropierea aparatului de stat de poporul muncitor și contribuie la „îndeplinirea rolului politic conducător al clasei muncitoare”.

În articolul I al legii se arăta că „Pentru asigurarea dezvoltării industriei și agriculturii, în scopul construirii socialismului și a ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al clasei muncitoare și la întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, Teritoriul Republicii Populare Române se împarte în: regiuni, orașe, raioane, comune”.

Dacă facem o comparație între textul legii adoptate și textul inițial al aceleiași legi, care fusese discutat în ședința Biroului Politic din 30 august 1950, se poate observa că există deosebiri semnificative. Astfel, în textul inițial, în articolul I erau menționate motivele adoptării legii, care erau și deziderate ale acesteia: „Pentru apropierea de poporul muncitor a aparatului de Partid și de Stat. Pentru asigurarea unei largi participări a maselor muncitoare la conducerea organelor statului. Pentru mobilizarea și organizarea poporului muncitor în munca de făurire a socialismului în țara noastră”.

În textul final al legii, cel adoptat de Marea Adunare Națională, toate aceste formulări au fost eliminate, deoarece conducerea partidului avusese o serie de obiecții. Miron Constantinescu a apreciat drept confuză această introducere, Iosif Rangheț a cerut ca în locul expresiei „participarea maselor muncitoare la conducerea statului” să fie introdusă formularea mai simplă „participarea la conducerea statului”. Câștig de cauză a avut în cadrul acestor discuții Vasile Luca, care a cerut eliminarea acestui alineat, deoarece „e vorba aici de raionare, nu de soviete, de sfaturi populare”, considerând că nu prin raionare participă masele la conducerea statului, ci prin sfaturi populare, raionarea având scopul de armonizare a dezvoltării industriale și agricole pe întreg teritoriul țării. Același Vasile Luca declara că raionarea avea menirea de a contribui la descentralizare și la crearea unor unități economice, culturale și naționale, adică regiunile. El vorbea despre o descentralizare operativă, adică a sarcinilor, dar sublinia că principiul centralismului democratic „rămâne în vigoare în toată puterea lui, adică organele inferioare se supun față de cele superioare”.

Regiunea, prin această lege, era subordonată direct organelor centrale ale statului, fiind definită ca „unitatea administrativ-economică delimitată teritorial, pe care se sprijină direct organele centrale de Stat în înfăptuirea politicii Partidului și a Guvernului” (art. 3), și era alcătuită din raioane și orașe de subordonare raională (art.4).

Chiar din definiția dată regiunii se poate deduce cu ușurință care erau intențiile puterii comuniste când a elaborat această lege. Scopul principal era acela de a exercita un control direct asupra populației, control realizat de organele superioare de conducere de la București. Ultima parte a definiției regiunii pomenește de înfăptuirea politicii Partidului și Guvernului. Se poate observa preeminența Partidului asupra Guvernului, Partidul având rol conducător în fața celorlalte instituții ale statului, unele dintre ele doar cu rol decorativ.

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fsier:Administrative_map_of_Romania,_1950-1952.svg, consultat în 27.11.2013, ora 11,30)

Analizând câteva date statistice referitoare la cele 28 de regiuni în care fusese împărțit teritoriul României, putem constata că suprafața medie a unei regiuni este dublă față de cea a unui județ, din vechea împărțire administrativă, dar și că existau diferențe între regiuni în privința numărului de locuitori și a suprafeței. Spre exemplu, regiunea Galați avea un teritoriu și o populație de două ori mai mare decât regiunea Bârlad.

Configurația regiunilor era complet diferită de a vechilor județe, ele sprijinindu-se în mare măsură pe barierele naturale. De asemenea, s-a urmărit subordonarea regiunilor agricole marilor centre urbane, altfel spus a țărănimii păturii proletariatului.

Raionul era definit, în articolul 7 al Legii raionării, ca „unitate teritorială, operativă din punct de vedere economic, politic și administrativ, alcătuit din orașe de subordonare raională și din comune”. În același articol al legii se preciza că „localitatea de reședință a Sfatului Popular al raionului este centrul raional”. Din punct de vedere ierarhic, raionul era subordonat direct regiunii. Vasile Luca considera că funcția principală a raionului era cea agricolă, iar în cadrul Comitetului raional „cea mai mare atenție trebuie dată agriculturii”.

Specialiștii comuniști, care elaboraseră legea, considerau că raionul, spre deosebire de plasă, care fusese numai o unitate de control birocratic, este „o unitate administrativ-economică închegată, în stare să rezolve toate nevoile populației muncitoare”. Raionul avea o suprafață și o populație mai mare decât plasa („ca urmare a rolului economic-administrativ-politic ce-l joacă în noua împărțire a teritoriului R.P.R.”), iar conducerea lui – Sfatul Popular Raional – avea atribuții și puteri mult mai mari decât vechea pretură a plășii. Ei mai apreciau, că prin intermediul noii unități administrative, se asigură apropierea aparatului de stat de masa oamenilor muncii. În locul celor 424 de plăși, cu o populație medie de 30 000 de locuitori, au fost create 192 de raioane, cu o populație medie de 80 000 de locuitori.

Prin crearea raioanelor s-a urmărit nu atât „apropierea aparatului de stat de masa oamenilor muncii”, cât sporirea controlului aparatului de stat asupra populației, pentru a putea fi reprimată orice încercare de insubordonare față de forța conducătoare. Tocmai de aceea activiștii de partid erau cei care conduceau administrația locală și aplicau politica venită de la centru. Numărul raioanelor ce alcătuia fiecare regiune varia între patru și nouă, majoritatea regiunilor având un număr de șase-șapte raioane.

Comuna era o „unitate administrativă economică, delimitată teritorial, alcătuită din unul sau mai multe sate apropiate” și era subordonată direct raionului (art. 8). Prin această lege numărul comunelor s-a redus de la 6 276 la 4 052, ceea ce însemna desființarea a 35 % din numărul acestora înainte de raionare. Argumentul major pentru suprimarea atâtor comune a fost reprezentat de numărul redus de locuitori (39 % din comune aveau o populație de sub 1 500 de locuitori, iar după raionare doar 7,8 % dintre acestea). Decizia de a comasa comunele mai mici pentru a crea altele mai mari prezintă și aspecte pozitive, dar, cu siguranță, are și urmări neplăcute pentru locuitorii zonei montane, care se vedeau nevoiți să parcurgă zeci de kilometri până la centrul comunal, în condițiile existenței unor drumuri greu practicabile. Tocmai de aceea, la reorganizările administrative din 1952 și 1956 s-a revenit asupra acestui criteriu predominant, al populației, în trasarea limitelor de comună și au fost reînființate multe comune, care existaseră până la raionare. Ele erau conduse de Sfatul popular comunal, definit ca „organul puterii locale de stat ales și controlat de popor din oamenii muncii cei mai vrednici în stare să gospodărească comuna în interesul poporului muncitor”.

Orașele, potrivit articolului 5 al legii, se împărțeau în trei categorii: orașe de subordonare republicană, orașe de subordonare regională și orașe de subordonare raională. Orașul de subordonare republicană era acea localitate, care, din punct de vedere economic și politic, prezenta o importanță deosebită pentru Republica Populară Română, fiind subordonat direct organelor centrale ale statului, acționându-se în direcția centralizării administrative a sistemului urban. Un număr de opt orașe intrau în această categorie: București, Stalin, Cluj, Iași, Constanța, Galați, Ploiești și Timișoara.

Orașele de subordonare regională erau asimilate cu raionul, din această categorie făceau parte capitalele de regiune, cărora li se mai adăugau încă 11 orașe, foste reședințe de județ (în total erau 34), care aveau un caracter industrial sau un rol turistic deosebit și a căror importanță depășea cadrul raionului din care făceau parte. Ele erau subordonate direct organelor regionale ale puterii de stat. Cea de-a treia categorie de așezări urbane: orașele de subordonare raională (în număr de 104) erau de mai mică importanță și erau subordonate Sfatului Popular de raion.

Capitala țării era împărțită în opt raioane de oraș (Stalin, 1 Mai, 23 August, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Lenin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Grivița Roșie), încă 14 localități fiind subordonate sfaturilor populare ale raioanelor orașului București. Iosif Rangheț a propus ca numele lui I.V.Stalin să fie dat unui cartier proletar, dar, colegii săi nu i-au împărtășit ideea, astfel au acordat numele conducătorului țării Sovietelor unei zone cu specific burghez din capitala României, pe când numele lui Lenin a fost acordat raionului care grupa cartierele sărace Ferentari, Rahova și Ghencea.

Se poate observa că denumirile raioanelor Bucureștilor erau în totalitatea lor de sorginte sovietică și comunist-autohtonă. Două dintre raioane purtau numele de 1 Mai și 23 August, aceste două date fiind printre cele mai importante în calendarul comunismului internațional și românesc, prima fiind Ziua Muncii, iar a doua amintind momentul arestării mareșalului Antonescu și întoarcerea armelor de către armata română împotriva armatei naziste. Au transformat, așadar, ziua de 23 August 1944 în cea mai glorioasă zi din istoria lor, moment în care, potrivit concepției lor, s-a produs o adevărată revoluție, în care poporul i-a adus la putere.

Nu se putea ca unul dintre raioane să nu poarte numele mult mediatizatului eveniment de la Grivița din februarie 1933, când Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca muncitor ceferist, luptase pentru drepturile muncitorilor de la C.F.R. Două dintre raioane au primit numele lui Tudor Vladimirescu și al lui Nicolae Bălcescu. Primul luptase, potrivit interpretării comuniste a istoriei, pentru suprimarea inegalității dintre oameni și împotriva clasei dominante, iar al doilea, care era un important revoluționar pașoptist, era considerat de ideologia comunistă drept un precursor al comunismului român, chipul său ajungând și pe bancnotele de 1 000 de lei, ediția din 1950, și pe cele de 100 de lei, edițiile din 1952 și 1966.

S-a dat numele lui Gheorghiu-Dej unui raion al Bucureștiului, dar și unui număr mare de străzi din orașele țării, precum și unui oraș din Moldova, după decesul său survenit în 1965. Cultul personalității începea deja să funcționeze.

Comuniștii români au izbutit, prin raionarea teritoriului, să facă încă un pas spre sovietizarea țării și sporirea controlului partidului în stat, nu însă să dea eficiență administrației. Prin raionarea teritoriului nu s-a urmărit altceva decât sporirea controlului aparatului de stat asupra oamenilor și nu apropierea aparatului de partid de oamenii muncii, cum încercau să explice autorii noii legi administrative. Ceea ce nu au înțeles ei este principiul enunțat de sociologul Henri H. Stahl, care spunea că o reorganizare administrativă nu se poate face, „ștergând complet și dintr-o dată organizările cele vechi”.

De fapt, prin acest act legislativ s-a reușit implementarea în teritoriu cu mai multă ușurință și eficiență a politicii de la centru. Vorbim însă de creșterea eficienței partidului și a organelor de represiune în controlul vieții cetățenilor și nu de îmbunătățirea performanțelor actului administrativ. Chiar liderii partidului au subliniat că „respectarea disciplinei de stat este o condiție esențială în aplicarea principiului centralismului democratic pe care se clădește aparatul de stat”. La nivel declarativ, organele locale ale puterii se aflau sub controlul locuitorilor și, totodată, erau verificate de organele centrale.

Prin noua împărțire administrativ-teritorială din 1950, considerată a fi o aliniere a conducerii țării la sistemul sovietic, conducătorii României comuniste au obținut dezideratul dorit de atâta vreme- controlul total în teritoriu, fără să-i intereseze consecințele pentru populație, care au fost de cele mai multe ori negative.

III.3.5. Reorganizarea aparatului de stat și de partid

III.3.5.1. Constituirea Comitetelor Provizorii

Gheorghe Gheorghiu-Dej solicitase încă din ședința Secretariatului C.C. al P.M.R., din 20 iunie 1950, să se facă propuneri privind reorganizarea aparatului de partid și de stat. I-a numit pe Alexandru Moghioroș și Teohari Georgescu responsabili cu problema numirii noilor cadre și a cerut să se acorde o atenție sporită mai ales organizării partidului în noile regiuni și raioane.

Implementarea noii organizări administrativ-teritoriale a impus și instalarea unor Comitete Provizorii regionale, raionale, orășenești și comunale. Aceste Comitete trebuiau să funcționeze până la alegerile pentru Sfaturile Populare, care fuseseră fixate în decembrie 1950, ele reprezentând soluția găsită de partid pentru a asigura tranziția către organele de stat definitive, care au fost instalate în urma alegerilor de la sfârșitul anului 1950. Ele au fost înființate după raionarea teritoriului și au primit sarcina principală de a organiza alegerile generale. La nivel declarativ, comitetele provizorii trebuiau să asigure tranziția de la vechea conducere a aparatului de stat, considerată „conducere unipersonală”, la guvernarea colectivă, „de mase”. Știm însă ce accepțiune avea pentru comuniști conducerea maselor, după cum știm și că între enunțarea unei idei sau a unui principiu și punerea acestuia în practică era cale lungă.

Cei care au devenit membri în Comitetele Provizorii au fost verificați de către Partid. Acest proces a debutat încă înainte de raionarea teritoriului. În iulie 1950, Comitetele de Partid Județene au primit sarcina de a-i verifica pe toți președinții Comitetelor Provizorii Comunale și de a pregăti propuneri pentru înlocuirea celor necorespunzători. Această sarcină trebuia îndeplinită până în 15 august 1950.

Importanța majoră pe care Partidul o acordase selecționării membrilor Comitetelor Provizorii o deducem pe baza organizării meticuloase a acestei activități: au fost create șase comisii de verificare la C.C. (formate din trei membri permanenți și un membru din teritoriu), dintre care cinci comisii îi verificau pe membrii Comitetelor de Partid și Comitetelor Provizorii Regionale și Raionale, care intrau în nomenclatura C.C. al P.M.R., iar o comisie se ocupa de conducătorii regionali ai organizațiilor de U.T.M., Sindicatelor și a organizațiilor de masă.

Până în data de 19 august 1950 au fost înființate Comisii regionale și raionale pentru verificarea membrilor Comitetelor Provizorii. Primele au primit termenul de 25 august 1950 pentru a-i verifica pe membrii Comitetelor Provizorii Regionale, iar Comisiile raionale trebuiau să-și facă munca până în 28 septembrie 1950, acestea din urmă neputându-i verifica pe președinții de raion, de care se ocupau Comisiile regionale. În componența acestor comisii au intrat și instructori ai Secțiilor C.C. al P.M.R., care monitorizau întreaga activitate.

S-a stabilit la nivelul C.C. al P.M.R. că acele persoane care vor deveni membri ai Comitetelor Provizorii regionale și raionale să fie selecționate mai ales din cadrul vechilor Comitete Provizorii (Județene, de Plasă, Orășenești și Comunale), dar și dintre cei care erau fruntași în câmpul muncii, președinți de GAS-uri sau făceau parte din activul de partid. Candidații pentru aceste Comitete trebuiau să îndeplinească mai multe condiții:

– să aibă un trecut politic curat, adică să nu fi făcut parte din mișcarea legionară, din partidul cuzist, salaszist, grupul etnic german, ori să fi fost elemente active ale partidelor istorice înainte de 23 August 1944, sau ale partidelor reacționare (maniști, liberali, titeliști etc.) după 23 August;

– să fie în majoritatea lor de profesie muncitori, iar restul să fie țărani săraci și intelectuali progresiști;

– să fie de origine socială muncitorească și să nu aibă printre rudele apropiate elemente dușmănoase (chiaburi, foști exploatatori, criminali de război, sabotori etc.);

– să aibă o bună pregătire politică și profesională și să se bucure de încrederea oamenilor muncii.

Modul de recrutare al celor care urmau să facă parte din aceste structuri a fost prezentat de Petre Lupu în cadrul unei ședințe cu secretarii Comitetelor de partid județene, în 15 iulie 1950. Indicațiile acestuia sunau în felul următor: „… după ce s-a studiat dosarele acestor oameni, s-au strâns referințe, s-au completat dosarele, s-a chemat omul la Județeană, s-a stat de vorbă cu el și după ce s-a ajuns la concluzie și omul este bun din toate punctele de vedere, atunci este propus”. Munca de recrutare trebuia să se facă cu discreție, fără a fi implicate mai mult de două-trei persoane din conducerea organizației de partid în acest proces, care trebuiau să selecționeze în mod prioritar „țărani săraci care să fie convinși atât ei cât și familiile lor pentru colhoz”. Petre Lupu a recomandat să se țină cont de următoarele procente: muncitori: 70 %, țărani muncitori: 20 % și intelectuali progresiști: 10 %.

În aceste Comitete Provizorii trebuiau să intre femei în proporție de 30 %, iar în regiunile cu populație de diferite naționalități trebuia să fie reprezentate minoritățile în mod proporțional.

Prin Decretul nr. 225, adoptat în aceeași zi cu Legea Raionării, se stabileau normele de numire a Comitetelor Provizorii ale unităților administrative. Se prevedea în acest decret că, până la efectuarea alegerilor pentru Sfaturile Populare ale noilor unități administrative prevăzute în Legea nr. 5 din 1950, conducerea lor va fi exercitată de către Comitetele Provizorii. Se stipulau următoarele aspecte privind numărul de membri ai acestor Comitete și modul lor de numire: Comitetul Provizoriu al Capitalei va avea 31 de membri, numiți prin hotărârea Consiliului de Miniștri; Comitetele Provizorii ale raioanelor Capitalei vor avea câte 15 membri, numiți de Comitetul Provizoriu al Capitalei; Comitetele Provizorii ale regiunilor, precum și ale orașelor de subordonare republicană, vor avea câte 11 membri, numiți de Comitetele Provizorii de regiune, iar Comitetele Provizorii Comunale vor avea câte șapte membri, numiți prin decizia Comitetului Provizoriu de raion.

Legea Raionării era însoțită de încă un act legislativ important care venea în direcția asigurării unei bune funcționări a instituțiilor statului după reorganizarea administrativă. Prin Decretul nr. 226/1950 s-au stabilit normele provizorii de funcționare a instanțelor judecătorești și a Parchetului, hotărându-se ca până la reorganizarea instanțelor judecătorești conform cu noile unități administrative, instanțele și unitățile de parchet din acel moment să își continue activitatea în forma organizatorică și cu competența de până atunci.

În 6 septembrie 1950 a fost votată Legea pentru alegerea deputaților în Sfaturile Populare. Până să fie alese noile organe administrative, în decembrie 1950, pe plan local au funcționat Comitetele Provizorii a căror activitate era trasată astfel: „O primă condiție pentru reușita în muncă este întărirea vigilenței și ascuțirea luptei de clasă, în special la sate, unde chiaburii fac uz de toate mijloacele de luptă pentru menținerea poziției economice”.

S-a trecut rapid la organizarea instituțiilor în teritoriu, astfel că la 8 septembrie 1950 au fost instalate Comitetele Provizorii în regiuni și raioane. În oficiosul Partidului, Scânteia, pe prima pagină apărea informația că: „În regiunile și raioanele create prin noua împărțire administrativă a teritoriului R.P.R. au fost instalate comitete regionale și comitete raionale de partid. Instalarea a decurs într-un cadru solemn, fiind de față membri ai C.C. al P.M.R., activiști ai C.C., activiști ai Comitetelor regionale și raionale”.

Comitetul Provizoriu al orașului București a fost instalat pe 15 septembrie 1950, cei 31 de membri ai săi fiind numiți prin hotărârea Consiliului de Miniștri.

La instalarea comitetelor regionale au participat înalți oficiali ai guvernului și partidului. Astfel, la instalarea Comitetului Provizoriu Galați s-a deplasat Miron Constantinescu, la instalarea Comitetului Provizoriu al regiunii Stalin a luat parte Iosif Rangheț, care a evidențiat importanța creării regiunii Stalin, mai ales pentru ținuturile secuiești, care de-acum înainte erau legate de un centru industrial important, cum este orașul Stalin. Și la Cluj, la festivitatea instalării Comitetului Provizoriu Regional, a participat un înalt oficial al Partidului, în persoana lui Vasile Vaida, care era ministrul Agriculturii.

La instalarea Comitetului Provizoriu Bihor, a venit din partea conducerii centrale deputatul Mihail Florescu, care a definit raionarea teritoriului drept un act revoluționar și a apreciat că populația din Bihor are largi perspective de dezvoltare prin noua împărțire administrativă.

Comitetele Provizorii regionale trebuiau să aplice pe teren legea raionării, să pregătească alegerile de deputați pentru Sfaturile populare și să transmită măsurile partidului și ale guvernului în raioane și comune. Pornind de la ideea că raionarea contribuie la strângerea legăturii între organele de partid și muncitori, Comitetele regionale de partid erau subordonate direct Comitetului Central al P.M.R., în timp ce Comitetele raionale de partid erau subordonate Comitetelor regionale și aveau răspunderea de a aplica politica partidului în raioane.

Comitetele Sfaturilor populare raionale aveau suficiente atribuții încât să putem vorbi despre un rol decizional sporit în problemele locale, incomparabil cu ceea ce reprezentaseră conducerile plășilor, în același timp aceste comitete nu se abăteau de la politica Partidului. În documentele de partid ni se spune că ele „conduc economia locală, sunt stăpâni pe resursele locale, inițiază lucrări (…), creează cooperative și execută lucrări de folos obștesc”. Sfaturile Populare raionale erau alese pe timp de doi ani de locuitorii cu drept de vot din raionul respectiv, iar după anul 1961 au fost alese pe timp de patru ani, exceptând sfaturile populare ale orașelor de subordonare raională și ale comunelor alese pentru doi ani.

În vederea pregătirii alegerilor pentru Sfaturile Populare, s-a trecut la selecționarea tuturor candidaților. Până în 10 octombrie 1950 au fost verificați toți candidații, inclusiv cei de la nivelul comunelor. O problemă aparte au ridicat membrii Sfaturilor Populare proveniți din comunele desființate în urma Legii Raionării, dar aceasta a fost soluționată în așa fel că președinții, vicepreședinții și secretarii vechilor Sfaturi Populare din comunele regrupate au devenit candidați în noile unități administrative în care fuseseră încadrați. Formula găsită urmărea evitarea hemoragiei de membri de partid, comuniști sau din formațiunile politice procomuniste (de exemplu: Frontul Plugarilor, Madosz, Apărarea Patriotică etc.), în condițiile în care creșterea numărului membrilor P.M.R. se realiza într-un ritm considerat nesatisfăcător. Reacția anticomunistă a majorității românilor era un impediment în orientarea spre stânga a electoratului român.

În 26 octombrie 1950, Secretariatul C.C. al P.M.R. a numit președinți și vicepreședinți ai Comitetelor Provizorii din orașele de subordonare republicană, ai Comitetelor Provizorii raionale și a orașelor de subordonare regională. Printre cei numiți acum în funcție se aflau președinții unor Comitete Provizorii ale unor orașe importante, cum sunt: Iași, Timișoara, Focșani sau Bârlad, dar și vicepreședinții Comitetelor Provizorii din orașele București, Constanța, Cluj, Galați și Stalin.

Alegerile din 3 decembrie 1950 au adus la conducere reprezentanții P.M.R. și ai altor organizații acceptate de partidul conducător. Dacă analizăm succint cazul alegerilor din regiunea Oradea, constatăm că în toate cele șapte raioane ale regiunii alegerile n-au reprezentat altceva decât o formalitate. În cele 33 de comune ale raionului Beiuș mai mult de jumătate dintre aleși erau țărani săraci, care deveniseră comuniști mai degrabă din oportunism decât din convingere. Ei se simțeau îndatorați partidului care-i promovase în funcții. În chiar prima sesiune a adunării Sfatului Popular al Raionului Beiuș, din 18 decembrie 1950, Silvia Cureș, președinta de vârstă a membrilor Sfatului Popular, în cuvântul de deschidere, a adus mulțumiri P.M.R. pentru reforma administrativă recent implementată și pentru că fuseseră create Sfaturi Populare, care, după convingerea acesteia, aveau un „caracter revoluționar până la capăt, căci numai astfel de sarcini ce ne stau în față vor fi duse la bun sfârșit”.

La nivel național, au fost aleși 109 311 deputați în Sfaturile Populare, dintre care 48,4 % erau membri P.M.R., iar 51,6 % erau fără afiliere la vreun partid. Din punct de vedere social, aproape 75 % erau țărani, 10,7 % muncitori și 14 % intelectuali și mici meseriași.

III.3.5.2. Reorganizarea Partidului după adoptarea Legii Raionării

Raionarea teritoriului a creat noi realități privind modul de lucru al organizațiilor de partid și al instituțiilor de stat. Conform hotărârii Plenarei a V-a a C.C. al P.M.R. (23-24 ianuarie 1950), Comitetele regionale și raionale au posibilitatea de a desfășura o muncă de partid conformă cu specificul regiunii sau raionului, dar întotdeauna trebuie să aibă în vedere aplicarea hotărârilor Partidului și Guvernului. Direcția urmată a fost una de centralizare excesivă, deoarece raionarea teritoriului a fost văzută ca o posibilitate care permite „aplicarea deplină a tuturor măsurilor de îmbunătățire a muncii organizatorice de partid”. Drept urmare, Comitetele regionale și raionale controlau toate domeniile de activitate, de la cele politice, până la cele economice și culturale, asupra tuturor acestor domenii trebuind să-și pună amprenta Partidul.

C.C. al P.M.R. încă din iunie 1950 a elaborat un plan privind restructurarea organelor de partid, în care se spunea că în urma raionării teritoriului trebuie să se înființeze comitete de partid regionale și raionale în locul celor județene și de plasă, care „să conducă întreaga activitate politică, economică, socială și culturală de pe teritoriul respectiv”. Pentru atingerea acestui scop a fost redactat un „plan de muncă”, care prezenta toate etapele care trebuiau parcurse în procesul de adaptare a structurilor partidului la noua realitate administrativ-teritorială. Pentru început, se alcătuiau schemele de organizare ale comitetelor de partid, după care se realiza selecționarea, verificarea și încadrarea membrilor Birourilor Comitetelor de partid regionale, apoi a celor raionale și orășenești, după care erau completate aceste structuri cu cadrele necesare.

Referitor la cadrele de partid, s-a considerat că prin noua împărțire administrativ-economică a R.P.R., se puteau atinge două obiective. Pe de o parte, se va putea face o mai bună selecție a lor, iar, pe de altă parte, se va face o repartizare mai rațională a acestora. Un alt scop vizat în această privință era cel referitor la activiștii de partid nesalariați, despre care, se credea, că se vor alătura comitetelor regionale și raionale într-un număr mai mare.

Înființarea noilor organizații de partid la nivelul regiunilor, raioanelor și orașelor a fost o problemă importantă, care i-a preocupat pe membrii Comitetului Central al P.M.R. Tocmai de aceea au cerut efectuarea de verificări ale membrilor de partid, după care trebuia să se facă încadrarea acestora în noile organe de partid. Dumitru Petrescu și Alexandru Moghioroș s-au ocupat de constituirea comisiilor regionale care aveau sarcina de a verifica aparatul de partid regional și raional, precum și de a-i instrui pe cei care intrau în componența acestor comisii. Dumitru Petrescu a specificat cât se poate de clar, în 11 august 1950, că aceste comisii sunt din partea C.C. al P.M.R., dar nu trebuie să se substituie organelor de partid din teritoriu. De asemenea, comisiile regionale nu puteau să numească secretari ai Comitetelor regionale, nici șefi de secții la regiuni, nici prim-secretari la raioane (pe aceștia îi numea direct C.C. al P.M.R., ei intrând în aparatul C.C.), ci doar membrii aparatului regional de partid și ai celui raional, pe care nu doar că-i selecționau, dar îi și verificau. Fiecare comisie regională se ocupa de mai multe județe, își stabilea sediul în centrul viitoarei regiuni și avea, ca primă sarcină, numirea comisiilor raionale, formate din câte patru membri, președintele fiecărei comisii devenind ulterior prim-secretar al raionului.

Membrii comisiilor regionale trebuiau să facă caracterizări celor pe care îi propuneau să facă parte din conducerile de partid regionale și raionale, pe care le trimiteau la centru de unde trebuia să le vină aprobarea. Ei primiseră îndemnul de a face selecționări de activiști din rândul „muncitorimii din metalurgia grea”, nu dintre „cofetari și curelari”. De asemenea, era obligatoriu ca cei selecționați „să aibă trecut politic curat (…), să nu aibă rude în străinătate și să nu poarte corespondență cu ele”. Totodată, cei care răspundeau de aparatul de partid din regiunile de la granița cu Iugoslavia, au fost avertizați să fie deosebit de atenți cu cei care intrau în comitetele regionale sau raionale. Până la sfârșitul lunii august 1950 fusese stabilită componența comitetelor de partid regionale și raionale.

La 1 septembrie 1950, în ședința Biroului Organizatoric al C.C. al P.M.R., au fost aprobate schemele de organizare ale comitetelor de partid regionale, orășenești și raionale, care vor însuma potrivit lui Dumitru Petrescu, membru al C.C. al P.M.R., între 13 500 și 15 500 de oameni (majoritatea erau salariați politici: peste 10 000, restul fiind personal tehnic), ceea ce însemna, în mare, păstrarea numărului de salariați ai partidului avuți în județe înainte de raionare. După constituirea comitetelor de partid regionale și raionale au rămas disponibili o serie de activiști județeni și de la plăși, cărora Birourile Regionale le-au găsit alte locuri de muncă. De pildă, în regiunea Arad au rămas disponibili 12 foști membri ai conducerii județene de partid, care au fost repartizați în fabricile din oraș, în munca de producție, la ziarul Flacăra Roșie, în munca de sindicat sau la cooperativele de consum. Cei 47 de activiști de la plășile desființate, care nu fuseseră încadrați în munca de partid de la raioane, au fost repartizați, în marea lor majoritate, ca salariați în diferite întreprinderi.

Au fost introduse prevederi noi: secretarii organizațiilor de partid deveneau salariații partidului, care le plătea salariul, spre deosebire de situația de până atunci, când aceștia erau angajați ai întreprinderilor, dar, efectiv, nu-și îndeplineau sarcinile de serviciu, ei tot de problemele partidului ocupându-se. În acest fel, au fost scoși din producție aproximativ 1 500 de salariați, dar această acțiune s-a desfășurat în mod lent, astfel că la începutul anului 1951 deveniseră salariați ai partidului doar 178 de secretari, din 118 întreprinderi, ceea ce determina C.C. al P.M.R. să afirme că „mai sunt însă destul de mulți secretari camuflați, adică sunt scoși din producție și plătiți de către întreprinderi, fiind prezentați drept secretari nescoși din producție”. Pe parcursul anului 1951 a fost însă soluționată problema.

În orașele care erau de subordonare republicană, au fost înființate și comitete de partid orășenești, care erau subordonate regiunii, iar în orașele de subordonare raională au fost create comitete de partid locale, subordonate direct comitetului de raion. Sintetizând, orașele republicane erau conduse direct de Guvern, dar pe linie de partid erau în subordinea regiunii.

De asemenea, pentru orașul București și regiunea cu același nume s-a ajuns la concluzia de a funcționa un comitet de partid pentru capitală, unul pentru regiune, iar peste ele să existe un secretar coordonator. Alexandru Moghioroș a criticat metodele de lucru ale lui Gheorghe Stoica, care se afla la conducerea regiunii și a orașului București, spunând că „monopolizează munca, nu dă libertate secretarilor de la Ilfov și București ca să-și desfășoare munca (…) trebuie să revizuiască metoda, (…) se pierde în amănunte”, după care pentru a mai îndulci puțin lucrurile spunea că „are succese politice și dă îndrumări juste”, motivând această intervenție prin natura lucrurilor din Ilfov, unde „țăranii nu sunt țărani, ci negustori”. O poziție similară celei exprimată de Alexandru Moghioroș a avut și Vasile Luca, care spunea despre Stoica că „sunt milioane de chestiuni în care se va pierde definitiv pentru că nu mai este elementul coordonator”, el sugerându-i să împartă munca, dar și răspunderea cu ceilalți doi secretari.

Vasile Luca a criticat și modul în care se făcea selecționarea cadrelor pentru funcțiile de conducere. El a atins în expunerea sa câteva fenomene concrete, care defineau în acei ani modul de selecție și de promovare în funcții importante. Un aspect subliniat era cel al avansării elementelor competente de pe plan local în funcțiile de la centru, astfel încât în teritoriu rămâneau „oameni slabi”. El considera că pentru funcțiile centrale se puteau găsi oameni din fabricile Bucureștiului și înainta propunerea de a se da cadre din capitală și regiunilor, pentru că „proletariatul din București este cel mai revoluționar”. O altă situație pe care a condamnat-o a fost promovarea în poziții de decizie a muncitorilor care erau lipsiți, însă de pregătirea necesară („Noi scoatem strungari din fabrici pentru a-i face directori în ministere. S-au scos strungari pentru a face din ei milițieni”). Spunea că înțelege principiul de a exista în funcții de conducere elemente muncitorești („și la Scânteia și la Propagandă trebuie să fie și metalurgiști”), dar „nu luați simplu de la strung și băgați acolo, ei trebuie trimiși în școlile noastre de partid”).

A avut o atitudine corectă și curajoasă atunci când a declarat în fața colegilor săi că „din vechii funcționari nu se poate spune că toată lumea a rămas bandit și trebuie înlocuit cu elemente muncitorești”. El milita pentru educarea țăranilor și muncitorilor care sunt avansați în funcții de răspundere, știind deja că întreprinderile nu mai funcționau eficient cu asemenea elemente nepregătite. Cerea să se analizeze nuanțat situațiile de oameni propuși pentru conducerea diferitelor unități, deoarece copiii muncitorilor care ajung studenți, nu pot fi considerați „mici burghezi, pentru că n-au fost la strung”.

În 4 septembrie 1950, cu doar câteva zile înainte de adoptarea noii legi de organizare administrativ-teritorială, au fost instalate toate birourile comitetelor regionale și raionale de partid. Potrivit analizei făcută de C.C. al P.M.R., acestea aveau însă prea puțini angajați (7-9 membri) pentru a face față multitudinii de probleme, tocmai de aceea au existat unele disfuncționalități în toamna anului 1950, când densitatea evenimentelor importante era mare: alegerile pentru Sfaturile populare, îndeplinirea planului de stat pe ultimul trimestru al anului, colectarea produselor agricole, campania însămânțărilor de toamnă etc..

În ideea de a se asigura funcționarea eficientă a comitetelor de partid, în 27 septembrie 1950, Secretariatul C.C. al P.M.R. a dat o hotărâre prin care-i convoca pe secretarii Comitetelor regionale de partid la sediul C.C., unde, pe parcursul a trei-cinci zile, organiza cinci seminarii pentru a-i instrui pe liderii regionali de partid în problema funcționării organelor de partid restructurate prin raionare pe baza schemelor aprobate de Biroul Organizatoric al C.C. al P.M.R. Cele cinci seminarii organizate vizau următorii șefi de partid: prim-secretarii regionali, secretarii cu problemele organizatorice, pe cei cu propaganda, pe cei cu problemele industriale, financiare, comerciale și de cooperație și secretarii cu problemele agrare. Cu fiecare dintre aceștia se ținea câte un seminar pentru a li se explica cum își vor desfășura activitatea de acum încolo diferitele sectoare ale partidului.

În chiar primele zile ale anului 1951, Secretariatul C.C. al P.M.R. a luat măsuri pentru completarea birourilor și crearea comitetelor de partid, acolo unde nu existau încă. În 3 ianuarie 1951 a început selecționarea cadrelor necesare acestor structuri, reușindu-se ca între 15 ianuarie-10 februarie 1951 să fie instalate toate comitetele de partid și să fie completate birourile cu membri supleanți. Conform documentelor de partid, în acel moment, P.M.R. avea următoarele organizații locale: un comitet al Organizației București, 28 de comitete regionale, opt comitete raionale orășenești (în capitală), 177 de comitete raionale, 21 de comitete orășenești (12 industriale și 9 industrial-agrare), 11 comitete locale și 20 637 organizații de bază, dintre care 9 305 la orașe și 11 352 la sate.

Comitetele de partid regionale erau alcătuite din activiști cu răspundere din aparatul de partid, lideri ai organizațiilor de masă, secretari ai organizațiilor de partid importante, dar și din membri de partid care erau fruntași în întreprinderi, S.M.T.-uri etc. ori țărani din gospodării colective. Se dorea astfel respectarea principiului, trasat de C.C. al P.M.R., de a lega organele de partid de sectoarele vieții de partid, de stat și de economie. În alcătuirea comitetelor de partid raionale intraseră 4 048 de membri, dintre care 65 % aveau origine muncitorească, iar în componența celor 21 de comitete orășenești fuseseră selecționați 445 de membri, toți fiind muncitori la bază.

După schimbarea din temelii a organizării administrativ-teritoriale a țării, s-a implementat regruparea organizațiilor de bază ale P.M.R., astfel că în întreprinderi și instituții existau 8 730 de organizații de partid, față de 10 433 înainte de raionare, în cartierele orașelor mai existau doar jumătate din organizațiile care funcționaseră înainte, iar în sate scăzuse numărul organizațiilor de partid cu aproximativ 1 000. După însumarea tuturor organizațiilor de bază ajungem la un număr final de 20 637 structuri de partid, față de 24 625, câte existaseră anterior raionării. Această scădere semnificativă a numărului de organizații de partid s-a datorat nu deficiențelor organizatorice ori scăderii numărului de membri P.M.R., ci deciziei Plenarei din ianuarie 1950, care a impus ca în organizațiile de bază să intre 300 de membri de partid și nu 100 ca înainte.

Partidul conducător a înființat mai multe organizații de partid în întreprinderi, concluzionând că astfel s-a reușit „realizarea cu mai mult succes a sarcinilor de producție, precum și exercitarea unui control mai efectiv asupra activității membrilor de partid”. Spre exemplu, la Uzina electrică de la Oțelu Roșu, din regiunea Severin, frecvența la adunările organizațiilor de bază a crescut de la 40 % la 90 %, iar la Fabrica „Solidaritatea” din Oradea se consemna o frecvență la adunările de partid de 90 %, dar și o achitare a cotizației de partid de 100 %, precum și o depășire a planului de producție în fiecare lună.

În sate au fost create, în prima fază, organizații de partid „fără drepturi depline”, care erau subordonate organizației de bază pe comună. Această situație a determinat nemulțumirea locuitorilor, care trebuiau să parcurgă distanțe chiar și de zeci de kilometri din satele lor până în reședința de comună. Ei au protestat sub forma participării în masă la adunările organizațiilor din comune, blocând desfășurarea ședințelor. În ianuarie 1950 a fost rezolvată problema prin crearea organizațiilor de bază în fiecare sat, dar existau în continuare unele probleme, cum ar fi aceea că numai 25 de femei ocupau poziții de secretari ai organizațiilor de partid sătești, dintr-un număr de 11 332 de secretari, iar o altă situație condamnabilă era cea în care, din lipsă de vigilență, fuseseră numite în fruntea unor organizații de partid „elemente dușmănoase” (în comuna Păulești, regiunea Putna, „un ofițer deblocat”, iar în comuna Reviga, din regiunea Ialomița, „un fost legionar”). În unele comitete de partid ale regiunii Putna existau „elemente dușmănoase”, care aveau legături cu „bandiții din Munții Vrancei”.

În 1951, văzând cum funcționează organizațiile de partid din sate, C.C. al P.M.R. a făcut o serie de propuneri în legătură cu organizațiile de bază de aici pentru a întăriri pozițiile P.M.R. în mediul rural. Printre acestea: numirea ca secretari de organizație a muncitorilor, care erau salariați de partid, aducerea unor activiști de partid care proveneau din elementele muncitorești din orașe, scoaterea din activul de partid a activiștilor care dețineau mari suprafețe de pământ, luarea de măsuri împotriva acelora care „sunt deschis contra politicei de transformare socialistă a agriculturii”. Se poate observa limpede din enumerarea acestor măsuri că liderii partidului nu aveau încredere în elementele țărănești, chiar dacă erau membri de partid, de aceea doreau să-și pună oameni de încredere în funtea organizațiilor de partid din satele situate în „regiunile cu greutate agrară”.

P.M.R. avea o serie de probleme de rezolvat atât la nivel central, cât și în teritoriu, după reorganizarea administrativă din septembrie 1950. Astfel, după raionare în corpul activiștilor de partid intraseră în procent de 30 % elemente noi, care fuseseră luați direct din producție sau proveneau „din munca de jos” (în raioane situația era și mai gravă, cu un procent de 58 % activiști fără școli de partid). Aceștia trebuiau instruiți, minimum trei luni într-o școală de partid decisese conducerea P.M.R., dar asta însemna că nu puteau intra imediat în activitate. Chiar la nivelul comitetelor regionale, lipseau, în 1951, peste 12 % din „tovarășii” necesari conform schemelor de încadrare. Situația era chiar îngrijorătoare în unele regiuni agrare, cum sunt Ialomița și Constanța, unde lipsea 30 % din aparatul de partid. Pe deasupra, în aceste regiuni predominat agrare, peste 50 % din activiști fuseseră recrutați dintre țărani, care nu aveau pregătirea necesară pentru a rezolva problemele cetățenești și ale partidului. Per total, partidul avea la începutul anului 1950 un deficit de cadre de 1 900 persoane și, pe deasupra, unii dintre activiști „aveau pământ”, inclusiv cei din birourile comitetelor regionale (82 de persoane dețineau între 1- 4 hectare de teren agricol), ceea ce explica, în opinia conducerii P.M.R., „atitudinea oportunistă, potrivnică liniei Partidului”, pe care o aveau mulți activiști în problema agrară.

Au fost luate decizii de restructurare a partidului la nivel central. De aceea, au fost reorganizate unele secții ale C.C. al P.M.R., cum sunt: Secția Organelor conducătoare de partid (aceasta era criticată pentru că nu cunoștea suficient de bine cadrele de partid și pentru că unele probleme „le rezolvă pripit și superficial”), de Sindicat și de UTM și au fost înființate secții pe ramuri economice. Totodată, au fost create direcții politice pe lângă Departamentul C.F.R., Ministerul Agriculturii (pentru GAS-uri și SMT-uri) și Ministerul Construcțiilor.

Un alt neajuns îl constituia promovarea în funcții de partid a unor oameni „cu un trecut dubios”, care trebuiseră scoși din activitate după câteva luni de la instalare pentru că fuseseră demascați. Răspunderea o aveau cei care îi selectaseră („doar după dosare”) sau îi acoperiseră. Au fost identificați numai în regiunea București doi șefi de secții, unul fiind informator, celălalt legionar. La Cluj se petrecuse o situație și mai gravă în opinia oficialilor partidului, și anume menținerea în funcția de prim secretar al Comitetului regional U.T.M. Cluj a lui Ioan Cornea, care fusese legionar, chiar participant la rebeliune, și, ceea ce era mai dureros pentru partid, acesta fusese trimis să facă școala de cadre de un an la Comsomol. Vina o aveau cei responsabili cu selecționarea cadrelor, care făcuseră „o muncă superficială”. Numai așa se putuse întâmpla să fie trimiși în producție oameni cu un trecut curat și să fie păstrați cei „periculoși”. La Cluj, în urma unor verificări întreprinse de C.C. al P.M.R. au fost identificați 27 de activiști, care fuseseră scoși din munca de partid pe nedrept, ei fiind reîncadrați imediat.

O altă problemă a fost nerespectarea directivei C.C. al P.M.R. de „a promova cadre locale cunoscute și legate de regiune și raion”. Din 28 de secretari regionali, numai nouă erau localnici, iar din 97 de secretari regionali, numai 42 erau de-ai locului. Raionarea impusese mutarea unor activiști dintr-o localitate în alta, dar fără a li se asigura locuințele necesare. În multe raioane, activiștii s-au abătut „de la morala și disciplina de partid”.

Raionarea teritoriului a adus și transformarea organizațiilor minorităților conlocuitoare în comitete, unele fiind desființate. Așa a fost cazul Uniunii Populare Maghiare (U.P.M.), care era acuzată că „este o organizație în genul curiilor naționale pe care tovarășul Stalin le-a combătut atât de vehement”. Unii lideri ai U.P.M. făcuseră propunerea de a se înființa organizații ale Uniunii și în centrele industriale (inclusiv Bucureștiul), din care să facă parte muncitorii maghiari. A fost respinsă ideea lor, acceptându-se ca U.P.M. să aibă organizații doar în regiunile și raioanele cu o populație maghiară însemnată. S-a propus și acceptat desființarea Comitetului Democrat Bulgar, Albanez, Turc și Tătar din regiunea Constanța și a celui Grec din două motive. Pe de o parte, pentru că reprezentau minorități reduse numeric, iar pe de altă parte deoarece aceste etnii erau asimilate și, în opinia P.M.R., „s-a încercat a se crea o problemă acolo unde ea nu există în realitate”. A fost totuși păstrat un Comitet al bulgarilor din Banat, dar și cel al sârbilor, problema cu acesta din urmă fiind „găsirea cadrelor necesare de încredere”, în condițiile problemei titoiste.

În unele comitete regionale de partid ale unor regiuni care se formaseră din mai multe județe, cum sunt Argeș, Brăila, Gorj, au apărut „fricțiuni și neînțelegeri”, mai pregnant manifestându-se în Argeș, unde se formaseră „grupulețe de argeșeni și musceleni”, dar care au fost lichidate prin intervenția hotărâtă a partidului.

Un alt aspect criticat după raionare a fost slăbirea disciplinei de partid, prin neexecutarea la timp a hotărârilor Partidului și Guvernului (cum a fost cazul cu însămânțările și cu exploatarea cărbunelui). Au fost semnalate numeroase manifestări anarhice ale activiștilor de partid raionali, care „pleacă fără să anunțe și nu mai revin, iar alții pleacă acasă pentru 10-15 zile fără să anunțe”, iar alții „nu-și dau cota la colectare, nu-și plătesc impozite”. De asemenea, o problemă majoră era cea a achitării de către membrii de partid a cotizațiilor (dintre cei peste 700 000 de membri, aproximativ 200 000 nu o plăteau sau o achitau doar parțial). Erau semnalate și situații în care membrii de partid au refuzat să primească carnetul provizoriu de membru de partid, alții n-au acceptat să se fotografieze, iar alții pierduseră carnetele.

Avantajele raionării teritoriului pentru partid erau destule: de la o delimitare mai bună a atribuțiilor între secțiile partidului până la utilizarea mai eficientă a activului de partid de către organizațiile regionale și raionale, de la rezolvarea problemelor economice, politice și culturale ale raionului de către comitetele raionale (spre deosebire de comitetele de plasă care erau „mai mult organe înguste, de legătură”) până la creșterea atitudinii combative, prin faptul că fuseseră promovate multe elemente muncitorești.

III.3.5.3. Reorganizarea instituțiilor de stat

Comitetul Central al P.M.R., în urma aplicării Legii Raionării, a hotărât că se impune restructurarea aparatului de stat. Această acțiune urma a fi aplicată de către Comisia de Stat pentru Sfaturile Populare și de reprezentanți ai ministerelor implicate în reorganizarea aparatului de stat.

Ministerele au primit sarcina de a lua măsuri în privința unei bune funcționări a instituțiilor pe care le aveau în subordine la nivel teritorial, ca urmare a aplicării legii raionării. În cadrul ședinței care s-a ținut la Ministerul de Finanțe, în 24 iulie 1950, au luat parte reprezentanți ai mai multor ministere și instituții centrale, și s-a indicat ca obiectiv principal „restructurarea schemelor de organizare și adaptarea lor la noua situație”.

Ministerul de Finanțe a întreprins mai multe acțiuni în acest sens: a adus la zi evidențele contabile, a închis conturile de execuție a bugetelor pe vechea împărțire administrativă, a stabilit noile conturi cu Banca de Stat pentru decontarea veniturilor, pe noua împărțire administrativă. De asemenea, același minister a ținut ședințe cu șefii secțiunilor financiare regionale în vederea întocmirii situațiilor financiare de către vechile unități județene, până în 30 septembrie 1950, iar din 1 octombrie 1950 urma să-și intre în atribuții noile unități financiare regionale.

Ministerul Agriculturii a avut în vedere mai ales efectuarea fără probleme a lucrărilor agricole. De aceea a trimis Secțiunilor Agricole Regionale planul de muncă privind sarcinile agricole din toamna și iarna anului 1950/1951 pe noile unități administrative și a dat instrucțiuni secțiunilor regionale pentru recoltarea culturilor de toamnă.

Ministerul Comerțului a ordonat Secțiunilor Regionale Comerciale regiuni și raioane să asigure distribuirea în bune condiții a mărfurilor raționalizate în noile unități administrativ-teritoriale (au apărut dificultăți mai ales legat de trecerea unor părți din fostele județe la două sau mai multe regiuni) și a mai luat decizia de a extinde valabilitatea cartelelor de îmbrăcăminte de la nivel de județ la nivel de regiune.

Ministerul Învățământului Public a dat instrucțiuni privind stabilirea atribuțiilor secțiunilor de Învățământ ale Comitetelor Provizorii Regionale și Raionale și a luat o serie de măsuri concrete pentru buna desfășurare a activității în teritoriu: a numit șefi de secțiuni în regiuni și raioane, a repartizat unitățile școlare și elevii pe regiuni și raioane, a trimis pe teren 10 inspectori școlari generali pentru prelucrarea instrucțiunilor, a repartizat bursele pe regiuni etc..

Și alte instituții care aveau structuri teritoriale au luat măsuri de organizare a activității în regiuni și raioane. Între acestea: Departamentul Gospodăriilor Comunale și Industriei Locale (avea principala sarcină de a regrupa și organiza întreprinderile și organizațiile economice de interes local pe regiuni și raioane), Comitetul de Cultură, Fizică și Sport de pe lângă Consiliul de Miniștri, Comitetul pentru Artă de pe lângă Consiliul de Miniștri, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum, numită și Centrocoop (a organizat cooperativele în noile unități administrative și a luat măsuri pentru distribuirea mărfurilor în perioada de organizare) etc..

Pentru această din urmă instituție, Consiliul de Miniștri a dat un decret-lege prin care să se adapteze sistemul cooperației de consum la noua împărțire administrativă a țării, transformând uniunile județene ale cooperativelor de consum în uniuni regionale și raionale. Această lege a fost dată la sfârșitul lunii septembrie 1950, deci la doar câteva săptămâni după Legea raionării, pentru că toate cooperativele de consum erau blocate în activitatea lor după trecerea la regiuni și raioane. Ele erau organizate în uniuni județene și își desfășurau activitatea economică, socială sau culturală în limitele vechii împărțiri administrative, de aceea a fost nevoie de un act legislativ, care să împuternicească Centrocoop să facă transformarea uniunilor județene în uniuni regionale. Astfel, noile uniuni regionale și raionale au obținut personalitate juridică și au fost organizate de Centrocoop, care era organizația centrală de îndrumare a cooperației de consum.

Organele sindicale și-au îmbunătățit structura organizatorică în regiunile și raioanele recent create prin înființarea de comitete sindicale pe ramuri de producție. Pentru a ne da seama de felul în care arătau în teritoriu, oferim exemplul regiunii Suceava, care avea șapte comitete sindicale regionale, 19 comitete sindicale raionale, 22 de comitete sindicale locale, două comitete de linie, 131 de comitete de întreprinderi și 123 de comitete comunale. În toate acestea, pentru buna desfășurare a activității 64 de activiști fuseseră scoși din producție. În regiunea Prahova, care era printre regiunile industrializate ale țării, existau numai în întreprinderi 231 de comitete, cu 80 de activiști scoși din producție, iar în regiunea București numărul comitetelor de întreprindere ajungea la 924, pentru care era nevoie de 151 de activiști scoși din activitatea din fabrici. Uniunea organelor conducătoare de partid sindicale și de UTM a făcut propuneri de organizare în teritoriu a organelor sindicale pentru fiecare domeniu de activitate. Spre exemplu, pentru ramura Mine, petrol și gaz metan, care avea peste 115 000 salariați, a fost înaintată următoarea organigramă: două comitete sindicale regionale (la Anina și la Ploiești), trei comitete raionale (Buzău, Moinești, Petroșani) și 91 de comitete de întreprinderi.

În ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 16 noiembrie 1950, s-a dezbătut problema îmbunătățirii structurii organizatorice a mișcării sindicale, Vasile Luca insistând hotărât pentru întărirea unității mișcării sindicale, coordonată de Consiliul General al Muncii (C.G.M.). El propunea ca în fiecare regiune să existe un singur organ sindical coordonator, respectiv consiliul regional (3-5 membri), care să formeze grupe sindicale, și nu era de acord cu înființarea unor comitete regionale ale uniunilor sindicale. S-a mai decis în această ședință ca muncitorii agricoli din comune să aibă propria organizație sindicală, iar la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde munceau deja peste 100 000 de oameni, să fie înființat un comitet sindical.

Consiliul de Miniștri a concluzionat, într-un raport, că reorganizarea acestor instituții în urma aplicării Legii nr. 5 pentru raionarea administrativ-economică a avut consecințe pozitive (reducerea numărului de salariați, care a condus la economii în cadrul bugetului, armonizarea salarizării pentru aceleași categorii de salariați etc.), dar a întâmpinat și greutăți, cum ar fi: înaintarea cu întârziere a propunerilor de reorganizare a unităților teritoriale de către unele ministere, tendința de a mări numărul de salariați și valoarea salariilor.

Comitetele Provizorii, în colaborare cu ministerele de resort, au realizat apoi selecționarea și încadrarea personalului care asigura ordinea și siguranța în stat, o atenție deosebită acordându-se organelor centrale de stat (Miliție, Securitate, Justiție), care trebuiau să-și restructureze aparatul pentru a corespunde noilor realități create în urma raionării teritoriului.

Ministerele și instituțiile centrale care aveau înainte de raionare unități în comune, trebuiau să-și restrângă aceste filiale la reședința comunelor nou înființate, iar unitățile centrale de importanță județeană urmau a fi mutate în regiuni, putând fi păstrate în raioane doar unitățile absolut necesare.

Instituția Arhivele Statului a intervenit (mai-iunie 1950), odată cu pregătirea reorganizării administrativ-teritoriale, care a determinat și reorganizarea instituțională, pentru a nu se distruge arhivele, care puteau avea valoare istorică. De aceea, directorul Arhivelor, Aurelian Sacerdoțeanu, a cerut să nu fie predate fabricilor de hârtie arhivele unor instituții din teritoriu înainte de a fi cercetate de un delegat al Arhivelor Statului. Instituțiile în cauză trebuiau să se adreseze direcției generale a Arhivelor Statului București și direcțiilor regionale Iași, Brașov, Cluj, Sibiu, Năsăud, Timișoara, Craiova, Buzău și Suceava (aveau arondate toate județele de atunci), care le trimiteau arhiviști pentru a verifica valoarea documentelor pe care le dețineau. Pentru că spațiile de depozitare în sediile direcțiilor regionale era foarte reduse, s-a solicitat să se adapteze unele localuri în județe în care să fie păstrate arhivele. Directorul Arhivelor Statului credea că este necesar să se creeze arhive județene în toate județele, pentru a conserva documentele importante pentru istoria națională.

Arhivele Statului a dat indicații precise în privința arhivelor unităților administrative care urmau a fi desființate. Dacă o comună era încorporată unui oraș atunci toată arhiva acesteia era mutată la acel oraș, dar dacă nu treceau la acel oraș toate satele componente ale comunei atunci se preda orașului doar arhiva comunei, exceptând documentele cu diferite lucrări întocmite pe sate, cum ar fi colectările sau contribuția în muncă. Atunci când un județ era desființat fără a se forma un Comitet regional în localitatea reședință județeană, arhiva județului era preluată de Comitetul provizoriu raional care va funcționa în localitatea respectivă. Așa era, spre exemplu, cazul arhivei Comitetului provizoriu a județului Someș care era preluată de Comitetul provizoriu al raionului Dej. Dacă în localitatea în care funcționa Comitetul județean nu era înființat nici măcar un Comitet raional, atunci arhiva era preluată de Comitetul orășenesc (o asemenea situație era în Sălaj, unde arhiva era preluată de Comitetul provizoriu al orașului Zalău, deoarece în acest oraș nu era preconizat să funcționeze nici măcar un Comitet raional.

Pe de altă parte, Comisia pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare aprecia ca fiind de o „importanță deosebită” păstrarea arhivelor unităților administrative desființate, pentru asigurarea continuității muncii administrative și pentru a se preîntâmpina posibilitatea de a se sustrage dosare din arhivele județene sau ale plășilor. Se sublinia și necesitatea de a crește vigilența în fața acțiunilor „dușmanului de clasă, care va căuta să lovească în măsurile legate de raionarea teritoriului”. N-au fost uitate nici arhivele confesionale de stare civilă, care au fost reglementate prin Decretul Nr.153, din 7 iunie 1950, emis de Consiliul de Miniștri. Prin acest act legislativ s-a prevăzut obligația persoanelor fizice și juridice care dețineau arhive confesionale de a le preda Oficiilor de stare civilă ale Comitetelor Provizorii pe raza cărora domiciliau sau își aveau sediul. Erau preluate doar registrele și documentele confesionale prin care se stabileau acte și fapte de stare civilă întocmite anterior datei când au început să funcționeze oficiile de stare civilă. În acest fel se urmărea refacerea actelor de stare civilă care fuseseră distruse în perioada Primului Război Mondial sau care nu se aflau în posesia autorităților administrative din diferite motive.

Mutarea arhivelor trebuia realizată în decurs de 20 de zile din momentul instalării Comitetelor provizorii regionale și raionale, o mare atenție trebuind acordată sigiliilor unităților administrative care erau desființate, care trebuiau trimise în siguranță Monetăriei Naționale pentru a fi distruse, iar noile unități administrative trebuiau să-și confecționeze sigilii în maximum 30 de zile de la data instalării.

Comisia pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare a trimis o comunicare Comitetelor Provizorii pentru ca acestea să știe cum să lucreze în cazul repartizării bunurilor unităților administrative care erau desființate. Se specifica faptul că nu făceau obiectul repartizării, bunurile mobile deținute de instituțiile și întreprinderile subordonate sau îndrumate de Comitetele Provizorii comunale, cum erau unități economice ca: morile, fabricile de var, crescătoriile de animale sau instituții ca: școlile, dispensarele, căminele etc. O serie de bunuri ale comunelor desființate erau repartizate către unitățile administrative în care fuseseră încadrate, dar ele rămâneau în satele în care se aflau la data raionării și erau date în grija unui împuternicit sătesc. Bibliotecile erau date căminelor culturale din satele foste reședințe ale comunelor desființate.

În ianuarie 1951, Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare a repartizat spre achiziție obligatorie tuturor regiunilor o hartă de dimensiuni mari, formată din patru planșe, și un volum de peste 400 de pagini (Împărțirea administrativă a teritoriului R.P.R.), însoțit de două hărți (atât lucrarea, cât și hărțile aveau numeroase erori: lipseau unele localități, altele nu aveau numele trecut corect etc., care au fost corectate și revizuite până la sfârșitul anului 1951). Aceste materiale ofereau informații despre împărțirea administrativ-teritorială a țării și despre noile instituții și modul lor de funcționare. Fiecare regiune trebuia să achiziționeze câte cinci hărți și cinci volume pentru Sfatul Popular Regional, câte două exemplare ale hărții și ale volumului pentru fiecare raion și pentru fiecare Sfat Popular Orășenesc. A fost comunicat și prețul pe care regiunile trebuiau să-l achite pentru aceste materiale, dar s-au produs întârzieri în efectuarea plăților, astfel încât unele orașe și raioane nu achitaseră contravaloarea hărților și a volumelor pe care le primiseră nici în aprilie 1951.

Se urmărea, deodată cu aceste reorganizări, să se facă și selecționarea cadrelor. În acest sens, s-a format un colectiv restrâns alcătuit din reprezentanți ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Forțelor Armate, ai Comisiei de Stat a Planificării și ai Ministerului de Finanțe, care trebuia să studieze și să rectifice propunerile de scheme cu cadrele. Au fost elaborate 3 propuneri de scheme, optându-se pentru cea care era mai suplă în privința personalului administrativ.

Până în data de 7 august 1950 ministerele au avut sarcina de a elabora schemele cu cadrele pentru regiuni și raioane, dar în 8 august 1950 doar Ministerul Agriculturii trimisese datele cerute Comisiei de Stat, care centraliza toate aceste scheme. În această situație s-a ținut o ședință cu delegații tuturor ministerelor și li s-a adus la cunoștință să trimită propunerile de scheme cu personalul până în 9 august 1950.

Ministerele au îndeplinit sarcina cerută, dar Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare a constatat „tendințe de creștere exagerată a aparatului secțiunilor regionale”. Cu toate că a sesizat că schemele unor secțiuni erau insuficiente și că se impune o creștere a numărului formațiunilor de serviciu și a salariaților de la regiuni, totuși a concluzionat că „această creștere nu poate depăși cu mult cadrul organizatoric al județului actual”, întrucât secțiunile regionale „au un pronunțat caracter de îndrumare și control și nu de execuție”.

Spre exemplu, Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale a propus creșterea numărului salariaților din regiuni de la 583, câți erau în cele 58 de secțiuni județene, la 864, pentru cele 28 de regiuni create. Ministerul Comerțului Interior a cerut să aibă la nivel regional 1108 salariați față de 489 câți erau înainte de reforma administrativă. Ministerul Agriculturii a propus o schemă de personal de 2 016 posturi pentru cele 28 de regiuni, față de 1 013 câte avea înainte în județe.

Același minister a cerut crearea unor „noi formațiuni de serviciu”, cum sunt: Servicii S.M.T., de planificare, de contabilitate, care au fost acceptate de Comisia de Stat, considerându-le chiar necesare, dar în privința altor servicii (de cadre, pentru presă și propagandă etc.) și-a exprimat dezaprobarea pentru că sarcinile lor puteau fi îndeplinite de Sfaturile Populare regionale.

La nivelul celor 28 de regiuni au fost propuse 10 862 de posturi, cu doar șapte mai puțin decât în vechea organizare administrativă. În schimb, în raioane ministerele au cerut 28 538 de posturi, pe când în plășile anterioare raionării teritoriului existaseră doar 13 821 de norme. Doar la nivelul capitalei s-a realizat o scădere a numărului de norme în urma raionării: înainte existau 5 006 posturi, iar după reorganizarea administrativă au fost propuse 4 580.

Comisia Sfaturilor Populare a avansat cifre mult mai mici față de ce propuseseră ministerele: pentru regiuni: 5 143 de posturi (adică 50 % față de cât ceruseră ministerele), pentru raioane: 11 764 de posturi (aproximativ 40 % din cât apreciau ministerele că ar avea nevoie), iar pentru comune a propus cu 20 000 de posturi mai puțin decât solicitase Ministerul Agriculturii. Doar pentru Capitală situația era exact invers, Comisia de Stat aprobând 5 292 de norme, adică cu 15 % mai mult decât propuneau organele centrale.

Comisia de Stat concluziona că aceste creșteri de personal propuse de ministere vor avea consecințe negative, deoarece dacă se va consuma cea mai mare parte din cota de salarii la nivelul Sfaturilor Populare Regionale, nu vor mai exista resurse financiare pentru Sfaturile Populare comunale, și, pe de altă parte, se va ajunge la o centralizare excesivă a muncii la nivelul regiunii.

În cele din urmă, Comisia de Stat și-a impus punctul de vedere, iar cifrele pe care le-a avansat în privința noilor posturi au intrat în vigoare, cu mici excepții (secțiunile Comerciale și Agricole au primit mai multe norme). Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 278, din 1951, au fost efectuate noi reduceri de personal (aproximativ 12 % față de schemele propuse în toamna anului 1950), dar au fost tăiate posturile administrative și doar în mod excepțional cele de tehnicieni. Cel mai mult s-a redus din posturile de salariați agricoli din comune (paznici câmpeni, agenți agricoli, îngrijitori reproducători etc.), unde au fost tăiate 9 000 de norme.

III.3.6. Propuneri privind modificările administrativ-teritoriale după aplicarea Legii Raionării și soluționarea acestora

După aplicarea Legii raionării, în toamna anului 1950, Comitetul Central al P.M.R. și Comisia de Stat a Sfaturilor Populare au primit din partea Sfaturilor populare, a organizațiilor de masă și a cetățenilor diverse propuneri de rectificare a organizării administrativ-teritoriale a României, așa cum fusese ea stabilită prin Legea raionării.

Aceste propuneri se împart în nu mai puțin de 10 categorii: propuneri de trecere a unor sate de la o comună la alta, de mutare a reședințelor unor comune dintr-un sat în altul, de înființări de noi comune, de trecere a unor unități administrative în alte raioane și regiuni, de desființări de comune, de mutare a unor reședințe de raioane, de înființare de noi raioane, de trecere a unor raioane de la o regiune la alta, și, în fine, propuneri ca anumite comune să fie declarate orașe.

De analiza contestațiilor aduse raionării s-au ocupat două instituții centrale. Începând cu toamna anului 1950 și până în septembrie 1951, munca de cercetare a temeiniciei contestațiilor făcute de locuitori a coordonat-o Comisia de Stat a Sfaturilor Populare, iar începând cu 6 septembrie 1951 s-a constituit o Comisie de Partid, despre care ni se spune că „avea ca sarcină studierea și pregătirea propunerilor în legătură cu contestațiile privitoare la unitățile administrativ-teritoriale rezultate în urma raionării”. Ea era formată din Teohari Georgescu, Emil Bodnăraș, Miron Constantinescu, Leonte Răutu și Ion Vințe.

Toate propunerile, pe măsura sosirii lor, erau date spre analiza unor comisii care funcționau pe regiuni și care erau alcătuite dintr-un instructor al Comisiei de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare, un delegat al Comitetului Regional P.M.R. și un delegat al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional din regiunea respectivă. Aceste comisii au început lucrul imediat ce le-au parvenit primele solicitări (septembrie 1950) și au contabilizat în scurt timp 276 de propuneri, dintre care cele mai multe (158) erau solicitări de trecere a unor sate de la o comună la alta, 46 erau pentru înființarea de noi comune, 37 vizau trecerea unor unități administrative în componența altor raioane și regiuni, 15 aveau în vedere mutarea reședinței unor comune dintr-un sat în altul, 9 propuneri erau pentru declararea unor comune ca orașe, iar celelalte (între o propunere și maxim 4) erau pentru noi delimitări de comune sau desființarea unora, ori pentru trecerea unor raioane de la o regiune la alta etc..

În urma cercetărilor făcute de către Comisiile Regionale, s-au putut centraliza datele la nivel central și au fost formulate unele concluzii. În ceea ce privește propunerile ca unele sate să treacă de la o comună la alta, s-a concluzionat că aceste solicitări sunt cele mai numeroase, dar și greu de soluționat. Ele izvorăsc, conchide Comisia, din „chestiuni legate de patriotism local” și au fost retrase de semnatari într-un număr semnificativ cu ocazia prezenței pe teren a comisiilor de cercetare, care le-au apreciat ca fiind nejustificate.

Referitor la propunerile de a se înființa noi comune, cele mai multe dintre acestea au fost neîntemeiate, deoarece semnatarii cereau înființarea unor comune cu mai puțin de 1000 de locuitori, ceea ce contravenea principiilor raionării („comune puternice în stare să se dezvolte prin mijloacele lor proprii”). Considerându-se, totuși, că numărul unor asemenea cereri este mic, se aprecia că majoritatea locuitorilor celor peste 2000 de comune desființate au înțeles „interesul obștesc” în luarea acestor decizii. Comisia de Stat aprecia că propunerile care s-au făcut pentru reînființarea unor noi comune „sunt izvorâte din interese pur locale”, iar în cazul altor cereri de înființare de comune explicația era aceea că „există cazul unor localități puternice”, care sunt situate la mari distanțe de reședința de comună, de aceea locuitorii lor au cerut ca acestea să devină unități administrative independente. Referitor la categoria propunerilor ca reședința de comună să fie mutată dintr-un sat în altul, Comisia crede că au fost formulate aceste cereri deoarece nu toți cetățenii au înțeles principiul ca reședință de comună să devină satul situat cel mai central, nu neapărat cel cu o populație mai numeroasă.

Cu privire la propunerile ca unele unități administrative să treacă în componența altor raioane sau regiuni, au fost identificate două categorii de cauze care le-au determinat. Pe de o parte, unele comune doreau să aparțină de acele raioane, a căror reședință era deja un centru economic important. Pe de altă parte, există unele comune care au cerut să treacă în alte raioane pentru că erau situate la mari distanțe nu de reședința raională, ci de cea regională. Așa este cazul comunei Pârlita, din raionul Lehliu, regiunea Ialomița, care a cerut să devină parte a raionului Brănești, din regiunea București. Argumentul pe care l-au adus reprezentanții raionului a fost acela că distanța până la Călărași este de trei ori mai mare decât până la București. Dar solicitarea le-a fost respinsă, deoarece Comisia Regională considera că „rezolvarea favorabilă ar crea uneori disproporții ca întindere și populație între raioanele mari cu reședința în localități importante și raioanele mici cu reședința în comunele rurale”.

Dacă analizăm propunerile făcute din teritoriu ca anumite comune să fie declarate orașe, constatăm că au existat un număr de nouă asemenea solicitări. Au fost respinse toate acestea, deoarece s-a aplicat concepția sovietică în acest caz, potrivit căreia poate fi considerat oraș un centru populat, în care cel puțin 50 % din populație are îndeletniciri neagricole. Pe baza acestui principiu unele localități care avuseseră statutul de orașe în împărțirea administrativ-teritorială anterioară Legii raionării teritoriului R.P.R., au devenit comune după 1950. Așa au fost, de pildă, localitățile Huedin și Balș.

Comisia de Stat și-a argumentat decizia în acest caz prin exemplul comunelor: Balș, din regiunea Craiova, Huedin, din regiunea Cluj, și Sânnicolaul Mare, din regiunea Timișoara, apreciind că în cazul niciuneia „nu existau condițiuni obiective din care să rezulte o funcțiune orășenească”. Potrivit aceleiași concepții sovietice, puteau deveni orașe, comunele care erau centre muncitorești (Vulcan, din regiunea Hunedoara, Vișeul de Sus, din regiunea Rodna, Ocna Mureșului, Câmpia Turzii, din regiunea Cluj, Săcele, din regiunea Stalin etc.). În cazul acestor comune care aveau o importantă populație muncitorească, s-a dispus declararea lor ca așezări urbane. Bunăoară, conducerea comunei Jimbolia, din județul Timiș-Torontal (viitoarea regiune Timișoara), a organizat o ședință cu locuitorii în 13 mai 1950, în care s-a cerut ca localitatea să devină oraș, după care a comunicat această hotărâre plasei Jimbolia, al cărei Comitet provizoriu a dat aviz favorabil, pe care l-a comunicat conducerii județului. Comitetul provizoriu județean a răspuns că nu poate pune în discuție această cerere până la arondarea județului. Nu a mai fost nevoie de alte intervenții pentru că membrii Comisiei de Stat, în septembrie 1950, au luat decizia de a avansa această comună la statutul de oraș, având ca argument decisiv existența unui număr mare de muncitori (peste 1700 la o populație totală de 13 065 de locuitori) și de întreprinderi (cinci fabrici) din comuna timișeană.

Este sugestiv modul cum lucrau aceste Comisii Regionale, dacă analizăm soluționarea cererii (numită „contestație” în unele documente) locuitorilor comunei Huedin, din regiunea Cluj, ca localitatea lor să devină oraș. Astfel, în urma acestei contestații, membrii Comisiei Regionale de verificare a contestațiilor în legătură cu raionarea teritoriului R.P.R., din Regionala Cluj, s-au deplasat la fața locului unde au luat legătura cu organele de Partid și administrative ale comunei (în toate cazurile cercetate în teritoriu, primii cu care discutau membrii Comisiei erau oamenii partidului și abia apoi cu locuitorii).

Cei trei membri ai Comisiei (Ștefan Bota, Ioan Joca și Augustin Rogojan), după ce au avut o serie de discuții cu reprezentanții Partidului din comună, dar și cu delegatul comunei, au concluzionat că Huedinul trebuie să redevină oraș. Ei au adus mai multe argumente în sprijinul acestei propuneri, printre care acela că Huedinul este un centru în care populația din jur își valorifică produsele agricole și de unde locuitorii se aprovizionează cu mărfuri agricole și industriale, cel referitor la necesitatea înființării unui liceu (pentru care exista, inclusiv, o clădire potrivită, cu internat), cel în care se sublinia faptul că în comuna Huedin există un spital care „este foarte aglomerat de locuitorii munților” și, nu în ultimul rând, argumente care să provoace o oarecare emoție, care să-i determine pe factorii de decizie să ia hotărârea dorită de locuitorii din Huedin: „comuna este un centru electrificat și având resurse în apropiere, ar putea deveni un centru cu industrie (…), „populația este nemulțumită de această schimbare, văzând în acest fel că localitatea în loc să se dezvolte regresează”.

După cercetarea cazului pe teren, membrii Comisiei au încheiat un proces-verbal la Huedin, în data de 13 noiembrie 1950, pe care apoi l-au înaintat Comisiei Regionale Cluj. Toate constatările făcute pe teren de comisia clujeană au fost apoi reunite într-un document final, în data de 21 noiembrie 1950, care a fost înaintat Comisiei de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare, de la București, doar că de aici li s-a comunicat respingerea propunerii lor ca Huedinul să devină așezare urbană.

Au mai fost identificate cazuri în care membrii comunității locale s-au adresat în scris conducerii P.M.R., de la București. Bunăoară, locuitorii satului Peregul Mare, din raionul Arad, au transmis o notă de protest, sub forma unui memoriu, lui Alexandru Moghioroș, secretar al C.C. al P.M.R., în care își exprimau nemulțumirea față de faptul că reședința comunei lor nu a fost stabilită în satul Peregul Mare, ci în celălalt sat al comunei (Peregu Mic), deși în proiectul de raionare și în harta regiunii Arad, care fuseseră tipărite în publicațiile naționale și locale, apărea ca reședință comunală satul Peregu Mare. Acuzația formulată de locuitorii protestatari era gravă, deoarece dacă la București se stabilise ca un sat să fie centru comunal și organele regionale au făcut altfel, atunci era necesară o anchetă pentru a stabili vinovații, adică pe cei care nesocotiseră decizia venită de la centru.

Drept urmare, printr-o notă telefonică, din 25 septembrie 1950, Secția Organelor Conducătoare de Partid a C.C. al P.M.R. a cerut conducerii regiunii Arad să investigheze și să rezolve situația prezentă. Prim-secretarul regiunii, Constantin Ene, împreună cu vicepreședintele Comitetului Provizoriu Regional Arad, Mihai Kovago, s-a deplasat în comuna Peregu unde a efectuat o anchetă și a descoperit că vina îi aparținea prim-secretarului raionului Arad, Ioan Papp, care acceptase și pusese în aplicare, fără avizul conducerii regionale, cererea președintelui organizației de bază din Peregul Mic, ca reședința de comună să fie stabilită în această localitate. Acesta din urmă invocase numărul mai mare de membri de partid care existau în Peregu Mic (144) față de Peregu Mare (37). Această situație a fost remediată prin restabilirea centrului comunal la Peregu Mare, după cum deciseseră inițial organele regionale și centrale, localitate despre care Constantin Ene spunea că este mai potrivită pentru acest rol pentru că are cinci naționalități, un batalion de grăniceri (fiind localitate de graniță, situată la trei kilometri de Ungaria), cinematograf și dispensar medical, pe când în Peregu Mic trăiau doar maghiari.

În majoritatea cazurilor însă locuitorii se adresau întâi Comitetelor provizorii raionale și regionale, care, apoi, comunicau aceste cereri Comisiei de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare. Bunăoară, în a doua parte a lunii septembrie 1950 la Comitetul Provizoriu Regional Timișoara au venit mai multe cereri de la Comitetele comunale privind rearondarea satelor și schimbarea centrului de comună. Comitetul regional le-a analizat (fără a ni se pomeni nimic de existența unei Comisii regionale care să se ocupe de această problemă, după cum existau în alte regiuni) și apoi a emis concluzii pentru fiecare caz. Ulterior, Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare a formulat decizii finale, care au fost aplicate în teren (în regiunea Timișoara, la 5 octombrie 1950, fuseseră avizate doar opt cereri ale locuitorilor, dintre care patru erau de trecere a unor sate la alte comune, trei erau de schimbare a categoriei de încadrare pentru comune, iar una viza includerea a două sate în componența orașului Timișoara).

O ultimă categorie de propuneri considerate importante de Comisia de Stat au fost solicitările a două raioane de a trece de la o regiune la alta. Reprezentanții regiunii Vâlcea au cerut ca raionul Slatina, din regiunea Pitești, să treacă la regiunea lor, pe motivul că acest raion este unul agricol și ar putea servi ca bază de aprovizionare regiunii Vâlcea. Propunerea a fost însă refuzată de București, care considera că raionul Slatina are legături de circulație mai bune cu regiunea Argeș, iar populația nu ar fi mulțumită de această modificare. A doua propunere a venit de la Comitetul Executiv al raionului Vida, din regiunea Teleorman, care a solicitat ca acest raion să facă parte din regiunea București. Comisia de Stat a refuzat și această propunere, motivând decizia prin faptul că raionul Vida era legat printr-o cale ferată și o șosea de Teleorman și deoarece „completează în mod firesc regiunea agricolă a Teleormanului”.

Comisia de Stat a Sfaturilor Populare a concluzionat că cele 276 de propuneri de modificare a Legii raionării, care parveniseră din tot atâtea localități, reprezintă doar 1,5 % din totalul unităților administrative. Drept urmare, se concluziona că Legea raionării și-a atins scopul și populația a acceptat noile unități administrative, precum și schimbările determinate de aceasta.

Organizarea administrativ-teritorială introdusă în 1950 a avut ca sursă de inspirație modelul sovietic, rațiunea acesteia fiind atât politico-ideologică (înlocuirea vechii administrații și exercitarea unui control sporit asupra locuitorilor), cât și economică (noua împărțire teritorială facilita realizarea procesului colectivizării și planificării economice). Raionarea teritoriului R.P.R., din 1950, a presupus introducerea pentru prima dată în istoria României a noi structuri administrative (regiunile și raioanele), copiate după sistemul administrativ-teritorial al Uniunii Sovietice. Acestea difereau total de unitățile administrative tradiționale, istorice ale statului român.

Istoricul Andrei Florin Sora aprecia reforma administrativă din 1950, ca fiind „ultima etapă a cuceririi puterii de către comuniști”. Controlul conducerii comuniste prin intermediul regiunilor și raioanelor a limitat rezistența potențială a elementelor din administrația locală, dar și a populației.

O consecință importantă a raionării a fost și diminuarea centrelor administrative de la 58, câte existau înainte, la 28, câte au rezultat în urma noii împărțiri administrative. Cum investițiile erau orientate, mai ales, spre aceste reședințe de regiuni, s-a înregistrat un ritm de dezvoltare mult mai ridicat în aceste orașe comparativ cu restul așezărilor urbane. Au constituit excepții unele orașe (Blaj, Făgăraș, Turnu Măgurele), care au beneficiat de o dezvoltare industrială remarcabilă, datorată construcției unor combinate industriale (de prelucrarea lemnului la Blaj, de îngrășăminte chimice la Făgăraș și Turnu Măgurele etc.).

III.3.7. Apariția de noi localități pe harta României în urma deportărilor în Bărăgan (1951)

Istoria României consemnează în iunie 1951 un eveniment de tristă amintire-deportarea în Câmpia Bărăganului a peste 40 000 de cetățeni români, care locuiau în zona de frontieră româno-iugoslavă (pe o fâșie de 25 kilometri), începând din localitatea Beba Veche (județul Timiș), continuând cu județul Caraș-Severin și până în satul Gruia, din județul Mehedinți (în total 203 localități). Aceasta a fost a doua deportare în masă organizată de regimul comunist de la București. Prima a avut loc în 1945 și a vizat populația germană, care a fost acuzată în bloc de susținerea nazismului și care a fost deportată în estul Ucrainei, de unde s-au întors doar 80 % din cei 70 000 de etnici germani. Dacă în cazul acestei deportări vorbim despre un caracter etnic și despre o selecție a germanilor din România în funcție de vârstă (au fost deportați toți bărbații între 17 și 45 de ani și femeile între 18 și 30 de ani), în cazul deportărilor din 1951 vorbim despre aplicarea criteriului politic, dislocarea populației realizându-se pe baza unor liste întocmite de autoritățile locale și de Securitate, fiind vizate familii întregi, fără a scuti pe cineva pe criteriul vârstei.

Cei care au fost sortiți deportării din 1951 aveau, în opinia oficialilor comuniști ai statului român, „vina” de a locui într-o regiune de graniță cu Iugoslavia lui Tito, care avusese curajul să i se opună lui Stalin în problema colectivizării (devenind automat dușman al comuniștilor români, care urmau fidel linia sovietică stalinistă), aceștia fiind încadrați de Securitate în categoria „elemente periculoase sau care pot deveni periculoase”. Pentru a securiza zona de-a lungul frontierei iugoslave, liderii României considerau că trebuiau deportate „elementele cu un factor ridicat de risc”, fiind vizate mai multe categorii de locuitori: țăranii mijlocași (categorișiți ca fiind „chiaburi”), foștii industriași și moșieri, foștii comercianți „care au lucrat cu străinătatea”, germanii care făcuseră parte din conducerea organizațiilor locale ale Grupului Etnic German, titoiștii etc.

Două categorii de locuitori au fost deportate pe baza apartenenței la un grup etnic: aromânii și „cei originari din Basarabia, stabiliți pe teritoriului R.P.R. după 1 iunie 1940”. În cazul acestora din urmă este de semnalat soarta dură pe care au avut-o pe parcursul a doar un deceniu, suportând nu mai puțin de trei dislocări. După ce se refugiaseră în România, în vara anului 1940, în urma cedării Basarabiei și a Bucovinei de Nord către U.R.S.S. (de frică să nu fie deportați în Siberia, dar și din alte multe motive), au fost mutați de guvernul comunist în 1945 și în anii următori, cu preponderență în Banat, pentru a lovi în țărănimea înstărită bănățeană (care a fost deposedată de o parte a averii în favoarea acestor nefericiți refugiați) și pentru a întări elementul etnic românesc în defavoarea celui german, maghiar sau sârb. Peste doar câțiva ani au fost deportați din Banat în Bărăgan doar pentru că aveau identitatea de români din teritoriul de la est de Prut, anexat de sovietici. Evident că această plasare în Banat a populației basarabene și a altor categorii de țărani s-a făcut și în condițiile în care aici exista suficient teren agricol, rezultat în urma aplicării Legii Agrare din 1945 și prin expulzarea germanilor în U.R.S.S.

Informații documentare avem și despre așezarea în Banat a coloniștilor evacuați din Dobrogea de Sud (în județul Timiș-Torontal fiind repartizate 2 000 de familii de coloniști, originare din Cadrilater), cărora li s-a pus la dispoziție, alături de alte categorii de locuitori, 70 000 de hectare de teren arabil, pe care au primit titlu de proprietate. Aceștia erau pe deplin îndreptățiți ca statul român să le creeze posibilitatea de a-și reface viața în România, după tragicul an 1940, mai ales că multe familii din Cadrilater ajunseseră la limita supraviețuirii. Așa era cazul celor care ajunseseră în comuna Beșenova Nouă, care anterior trăiseră în comuna Cerna, din județul Tulcea, și care fuseseră nevoiți, din cauza secetei, să-și vândă vitele de muncă pentru a-și hrăni copiii, iar în 1947 „văzând că copiii noștri sunt expuși pericolului de moarte apăsându-ne foametea, ne-am luat inima în dinți și am venit în Banat ca să salvăm copiii nevinovați”.

Deportarea a fost legitimată prin Decizia Consiliului de Miniștri nr. 344, din 15 martie 1951, și prin Directiva cu caracter secret nr.200/1951. O notă din 14 decembrie 1967, emisă de Consiliul Securității Statului, ne informează că prin Directiva 200/1951 „au fost dislocate din zona frontierei de vest, din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și din raioanele Băneasa și Constanța, din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane, cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu (…) în regiunile București, Constanța și Galați”. Securitatea își făcuse datoria, încă din 14 noiembrie 1950 elaborând planul de deportare, numit „Planul de evacuare a zonei de frontieră cu Iugoslavia, pe o fâșie de 25 kilometri, a elementelor care prezintă un pericol prin prezența lor în zonă”, fiind dat un termen de aplicare a operațiunii de trei luni.

Numărul celor deportați în Bărăgan a fost de 40 320 de persoane, majoritatea fiind, după datele Securității, chiaburi și cârciumași (19 034), basarabeni (8 477) și macedoneni (3 557). Numărul titoiștilor deportați era cu puțin peste 1000, iar cel al germanilor de 257 de persoane.

Deportările au început în noaptea de 18 spre 19 iunie 1950 (a doua zi de Rusalii) și au necesitat 2 656 de vagoane de tren, 6 211 autocamioane, dar și un personal militar de peste 10 000 de ofițeri și soldați, conduși de generalul-maior Mihail Burcă, adjunctul Ministrului de Interne, și de generalul maior Eremia Popescu, comandantul trupelor Ministerului de Interne.

Acțiunea de dislocare a celor vizați nu a fost lipsită de unele dificultăți, cauzate de deficiențele organizatorice ale factorilor implicați în acest proces. Au fost consemnate cazuri în care unii membri de partid au refuzat să participe la organizarea deportărilor întrucât aveau rude între cei deportați, iar mulți dintre salariații Sfaturilor Populare se aflau pe listele de deportare (doar în Oravița erau 54 de funcționari în această situație). Bunăoară, secretarul Sfatului Popular Oravița a fost ridicat pentru a fi deportat deoarece avea socru chiabur, iar soția sa fusese în legături cu Vuletici, care era implicat în procesul de spionaj titoist.

Deportaților li s-a permis să ia doar bunurile care puteau încăpea într-o căruță și unele animale, restul averii fiind cumpărată de comisii speciale, care au plătit doar o parte din valoarea reală. Inventarierea bunurilor deportaților a fost efectuată sub coordonarea Ministerului Agriculturii, care a elaborat instrucțiuni precise și a trimis în teritoriu personal, care să constituie comisii de evaluare a bunurilor mobile și imobile. Deși persoanele nominalizate a face parte din aceste comisii trebuiau să se prezinte încă din 16 iunie 1951 în reședințele raionale, unele (inclusiv delegații Ministerului Agriculturii) au ajuns cu întârziere de două sau trei zile (așa a fost cazul celor 100 de studenți de la Facultatea de la Medicină Veterinară din Arad, care trebuiau să se deplaseze în raionul Oravița), consecința fiind imposibilitatea de a constitui echipe de două persoane pentru inventarierea bunurilor, drept urmare s-a muncit și individual.

Dezorganizarea autorităților locale este dezvăluită de procesele-verbale întocmite după acțiunea de deportare: unii membri de partid au refuzat să facă parte din echipele de inventariere, iar alții erau pe listele de dislocați, fiind căutați de miliție; casierii n-au ajuns la timp pentru a face plata bunurilor către deportați, de aceea s-au efectuat plăți în gările de îmbarcare, iar în unele raioane au fost despăgubite mai puțin de jumătate din familiile deportate. În comuna Jupalnic, din raionul Almaș, secretarul Sfatului Popular și agentul agricol s-au îmbătat și au compromis inventarierea bunurilor. În regiunea Severin, au existat probleme cu asigurarea necesarului de autovehicule pentru transportul dislocaților la gară, dar și cu mobilizarea a suficienți oameni de la instituțiile de stat.

Teama pusese stăpânire pe comunitățile deportaților, astfel că în unele comune locuitorii n-au ieșit la munca câmpului câteva zile după acțiunea de deportare, iar alții și-au împachetat o parte din lucruri așteptând să le vină rândul. Copiii din comuna Doclin, la zvonul că urmează să fie strânși pentru a fi evacuați, nu mai ieșeau din case. Un deportat din comuna Macoviște a încercat să dea foc casei înainte de a pleca, iar în satul Jam câțiva cetățeni au atacat postul grănicerilor. S-a răspândit zvonul că un copil scosese din apă un pumn de grâu cu sânge, ceea ce simboliza, în opinia locuitorilor, faptul că în acel an va fi o recoltă bogată, dar „însângerată de vărsare de sânge și război”.

După o călătorie cu trenul care a durat chiar și două săptămâni, deportații au ajuns în Câmpia Bărăganului unde li s-a ordonat să-și ridice case, fiecare familie strămutată primind în folosință suprafața de 2 400 mp, pe care să-și construiască locuința (la sosire, fiecare familie a luat în primire o parcelă de teren, cu un țăruș înfipt în pământ, pe care era o placă cu un număr). Deportații au fost obligați să-și construiască sate (numite „sate noi” sau „localități speciale”) în regiunile Ialomița (12 localități) și Galați (6 localități). În urma reorganizării administrativ-teritoriale din 1952, prin desființarea regiunii Ialomița și comasarea sa cu regiunile vecine, cele 12 localități ale deportaților din această regiune au intrat în componența regiunilor București (7 localități) și Constanța (5 localități).

Deportații nu aveau voie să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 kilometri și erau obligați să muncească în GAS-urile din regiune, pe lângă care au fost construite satele lor. Ei au sosit la destinație în intervalul 20-27 iunie 1951, iar de coordonarea acțiunii de organizare și constituire a celor 18 comune s-a ocupat un împuternicit trimis de Consiliul de Miniștri pentru fiecare din cele două regiuni unde au ajuns deportații, o comisie regională (formată din președintele Comitetului Executiv al Sfatului popular, directorul Direcției regionale de Miliție, directorul Trustului Regional G.A.S., șeful Secțiunii regionale de Gospodărire comunală, cel al Secțiunii de Învățământ și cel al Secțiunii de Sănătate) și comisiile comunale din cele 18 localități.

Până la 1 iulie 1950 sarcina de a construi casele pentru deportați a avut-o Ministerul Agriculturii, iar după această dată problema a fost preluată de Ministerul de Interne, prin Departamentul Gospodăriei Comunale și Industriei Locale, pentru că „situația șantierelor se prezenta foarte critică”, de aceea s-au impus măsuri urgente pe șantiere, iar în scurt timp au început să apară și rezultatele.

Localitățile înființate pentru deportații în Bărăgan. (Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cumplita-noapte-rusalii-60-ani-deportarea-n-b-r-gan, consultat în 14.08.2015, ora 17,40).

În regiunea Ialomița, pregătirile pentru primirea și așezarea strămutaților din Banat au început încă din primele zile ale lunii iunie 1951, sub coordonarea unei comisii a Ministerului Agriculturii. Comisia a identificat terenurile pentru construirea a 11 comune, ulterior considerându-se necesar a se înființa și a 12-a comună a fost alocat terenul și pentru aceasta de către Sfatul popular regional Ialomița. Din partea Sfatului popular regional și al sfaturilor raionale au fost trimiși delegați, care să-i primească pe deportați în gările de debarcare (Călărași, Ciulnița, Fetești, Bărăganul, Bucu și Perieți), ei fiind preluați de la comandanții de miliție. Instalarea lor în teritoriu s-a făcut de către Sfatul popular regional, „sub îndrumarea Partidului”, după care a fost organizată o comisie regională (23 iunie 1951) și au fost constituite comisii comunale (25 și 26 iunie 1951) pentru coordonarea acțiunilor de instalare a deportaților în noile sate.

Localitățile deportaților din regiunea Ialomița (indicate prin săgețile roșii). Se poate observa că așezările deportaților, cu excepția a patru sate, au fost construite în apropiere de Dunăre și de Ialomița. (Sursa: A.N.I.C., Fond Președinția Consiliului de Miniștri-Secția Organizatorică, dosar 2289/19551, f. 73).

Cu toate că autoritățile declarau că au fost forate puțuri pentru asigurarea apei potabile imediat după terminarea parcelării locurilor pentru case, dislocații din unele comune au suferit din lipsa apei, un motiv fiind acela că unele echipe care săpau fântânile nu fuseseră plătite și, în consecință, au părăsit lucrările, iar altele au fost trimise acasă de inginerii cadastrali pe motivul că nu fusese încă fixat perimetrul comunei. Problemele deportaților în momentul sosirii în Bărăgan au fost numeroase, de la asigurarea unor adăposturi pentru ei și vitele pe care le aveau, până la cea privind hrana pentru ei („din fărâmături de grâu să se macine și să se facă pâine”, spuneau autoritățile regiunii) și furajele pentru animale, care lipseau. De la inexistența sau, în alte cazuri, insuficienta asistență medicală până la lipsa materialelor pentru construcția caselor, ori primirea unei cantități insuficiente de petrol pentru iluminat, necazurile deportaților nu mai conteneau.

Într-un timp scurt după dislocarea acestei populații în Bărăgan, au fost numite Comitete provizorii în toate comunele înființate, dar deciziile de numire au venit abia după ce se făcuse verificarea celor care intrau în componența lor. S-a purces deîndată și la dotarea sediilor comitetelor cu cele necesare pentru a funcționa în mod normal, cu toate că ele erau doar niște barăci din lemn. O problemă nesoluționată încă de organele regiunii Ialomița, asupra căreia trebuia să se pronunțe autoritățile centrale, era cea a stabilirii denumirilor noilor comune.

În regiunea Galați au fost create șase localități pe lângă GAS-urile din Vădeni, Urleasca, Stăncuța, Frumușița, Însurăței și Tătaru, care totalizau 3 169 de familii, compuse din 10 611 persoane. Dintr-un raport al autorităților aflăm că fiecare familie „și-a construit pe locul indicat în mod provizoriu o colibă din scânduri și rogojini”, iar problema apei, spre deosebire de ce se întâmplase în regiunea Ialomița, s-a soluționat mai facil, astfel că erau deja săpate, la sfârșitul lui iunie 1951, 24 de puțuri, altele 14 fiind în lucru, dar în trei comune (Frumușița, Vădeni și Stăncuța) era nevoie a se face foraje până la o adâncime mai mare de 150 metri.

Pentru a rezolva problema aprovizionării cu apă a fost adus inginerul Emil Liteanu, de la Comitetul Geologic, pentru a analiza posibilitățile de amenajare a fântânilor, până atunci apelându-se și la transportul apei cu autocisternele. S-a făcut imediat și angajarea locuitorilor deportați în GAS-uri, problemele cele mai stringente fiind asigurarea furajelor pentru vitele cu care veniseră din Banat și asigurarea hranei pentru toți cei care populaseră noile așezări.

Ceea ce este surprinzător e faptul că din fondul de peste 1,5 miliarde lei alocat pentru construirea acestor sate, au fost cheltuiți până la sfârșitul anului 1951 doar aproximativ 600 milioane lei, adică mai puțin de jumătate din sumă (iar în anul următor nu s-au mai efectuat lucrări de amploare pentru că peste 90 % din planurile de construcții fuseseră realizate), așa că banii au fost returnați. Explicația la această situație a oferit-o Ministerul de Interne, spunând că s-au efectuat gratuit o serie de lucrări, de la săparea puțurilor până la transportul materialelor și construcția caselor și a instituțiilor.

În toamna anului 1951 nu erau rezolvate probleme cum sunt: școlarizarea elevilor care trebuiau să urmeze școli medii și profesionale (elevii mici, de școală primară, au făcut cursuri cu învățători dintre deportați, doar directorii de școli au fost aduși din regiunile Ialomița și Galați), asigurarea furajelor pentru animalele deportaților (acestea erau tot insuficiente cu toate că Ministerul Agriculturii și cel de Interne cumpăraseră aproape 2 000 de capete de vite din cele 18 comune), asigurarea lemnelor pentru foc, realizarea aprovizionării cu alimente a populației (din fericire, autoritățile au permis ca deportații să primească colete cu alimente și îmbrăcăminte prin poștă, de la rudele din Banat).

Hărnicia deportaților a ieșit în evidență atunci când a început construcția satelor. Rapoartele informative ale autorităților subliniau implicarea masivă a dislocaților în munca de construcție a caselor (la începutul lui iulie 1951 confecționau deja sute de mii de cărămizi și săpaseră sute de fundații pentru case), în aceea de săpare a fântânilor, precum și în munca de la câmp, unde trudeau și cu brațele și cu atelajele.

Conducerile regiunilor Ialomița și Galați au venit cu propuneri privind denumirile pe care să le poarte cele 18 localități recent înființate. Inițial, acestea au primit numele G.A.S.-ului pe lângă care fuseseră înființate. În majoritatea cazurilor aceste gospodării agricole purtau numele localității pe teritoriul căreia funcționau, astfel s-a ajuns în situația de a exista două localități cu același nume (se puteau crea confuzii nedorite, de aceea s-a impus clarificarea problemei). Existau și situații, mai puține totuși, în care GAS-ul purta numele vreunui erou comunist și nu numai, astfel satele nou create au fost botezate după numele acestuia. Așa apar în documente denumiri de sate ca Vasilescu Vasia sau Pavel Teacenco. Considerându-se nepotrivite aceste denumiri, au fost eliminate și s-a impus regula ca toate cele 18 sate nou înființate să aibă numele satelor pe lângă care fuseseră create, dar cu adjectivele „nou”, „nouă” ori „noi” (Petroiu Nou, Borcea Nouă, Mărculeștii Noi etc.), pentru a marca diferența față de localitățile pe lângă care fuseseră construite.

Până la sfârșitul anului 1951, aceste denumiri au fost schimbate, la propunerile prim-secretarilor regiunilor Ialomița și Galați, cu altele (după cum se poate observa în tabelul de mai jos), cu mențiunea că propunerile acestora nu au fost întotdeauna acceptate de conducerea centrală de partid, care a purces la modificarea unora dintre ele. Așa a fost, spre exemplu, cazul localității Jegălia Nouă, pentru care conducerea regională de partid a propus numele „Bărăganul”, iar la centru s-a optat pentru „Salcâmi”, ori al satului Dragalina Nouă, pentru care regiunea propune numele „Câmpeni”, iar Bucureștiul optează pentru „Dropia”.

Tabel cuprinzând cele 18 localități înființate de deportații în Bărăgan,în 1951, cu denumirea veche, cea nouă, raionul și regiunea din care fac parte

Sursa:http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Deport%C4%83rile_%C3%AEn_B%C4%83r%C4%83gan, consultat în 14.08.2015, ora 18,15)

Deportații din Bărăgan au primit permisiunea de a se întoarce acasă în 1955-1956, în condițiile unei relaxări care survenise în urma morții lui Stalin (1953) și a revenirii la relații mai bune cu Iugoslavia, al cărei lider îi ceruse lui Dej să-i elibereze pe sârbi din domiciliul obligatoriu din estul Câmpiei Române. După plecarea deportaților, localitățile construite de aceștia în Bărăgan au fost populate de deținuți politici eliberați din închisori (printre aceștia se aflau și personalități ca Paul Goma și Corneliu Coposu), care conform Deciziei Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954 fuseseră plasați în domiciliu obligatoriu în aceste sate, pe motivul că „la expirarea pedepsei executată în închisori sau în lagăre dovedesc că nu s-au reeducat și prezintă pericol deosebit pentru securitatea statului”.

Pentru prevenirea și descoperirea manifestărilor dușmănoase la adresa regimului comunist din partea deportaților și a persoanelor cu domiciliu obligatoriu, a fost înființat în martie 1954 Serviciul Dislocări și Domicilii Obligatorii, care a funcționat până în aprilie 1956, când marea majoritate a deportaților se reîntorseseră în Banat. În toate cele 18 localități ale dislocaților au fost înființate comandaturi, care au avut misiunea de a recruta informatori, de a supraveghea corespondența deportaților și de a stabili legăturile pe care unii dintre ei le-au stabilit cu persoane din exteriorul satului de domiciliu. Pe baza informațiilor strânse, acest serviciu propunea prelungirea sau ridicarea restricțiilor domiciliare, existând unele cazuri cu prelungire de domiciliu obligatoriu, care au fost obligate să rămână în Bărăgan până în 1960.

Începând cu anul 1955 deportaților li s-a permis să revină în locurile de origine, astfel că potrivit unui raport referitor la situația caselor de locuit din cele 18 comune, din 1955, aflăm că localitățile din regiunea Constanța erau deja părăsite („se fură ferestrele și ușile, casele fiind din pământ și neîngrijite sunt supuse degradării”). Pe comune situația se prezenta în felul următor: în comuna Lățești toate cele 350 de case erau nelocuite, în Valea Viilor situația era similară pentru cele 370 de case, la fel și în Răchitoasa și Movila Gâldăului, iar în comuna Salcîm din cele 220 de case, 60 fuseseră ocupate de țăranii din comunele învecinate, care nu aveau locuințe. În satele din regiunea Galați nu plecaseră încă în Banat decât puțin peste jumătate din familiile deportaților, astfel că din cele peste 2 000 de case, 924 erau ocupate de vechii locatari, 804 erau case libere, 177 erau ocupate de cetățenii cu domiciliu obligatoriu, iar în 185 locuiau muncitori și țărani ai G.A.S.-urilor, precum și țărani din alte localități care nu avuseseră locuințe.

În satele deportaților din regiunea București, din 3 141 de case, 1 921 erau locuite de deportați, 72 de țăranii din împrejurimi, iar 1 058 de case erau libere. Până în primăvara anului 1956, deportații au părăsit satele pe care le construiseră în Bărăgan și după cum se poate observa, din raportul autorităților pe anul 1955, majoritatea locuințelor au rămas nelocuite, astfel că aceste sate se îndreptau spre dispariție.

Comisia specială de verificare a elementelor dislocate în comunele noi, din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a efectuat, în iulie 1955, o verificare a situației celor 8 850 de familii dislocate de la granița cu Iugoslavia, cărora li se impusese domiciliu obligatoriu în regiunile București, Galați și Constanța. Din raportul întocmit în urma acestei verificări a reieșit că s-a avansat propunerea de a se ridica pedeapsa pentru 3 692 de familii, care au primit dreptul de a se stabili la vechiul domiciliu sau „în orice parte a țării în afară de zonele de frontieră, orașul București și comunele subordonate Sfatului Popular al orașului București” . După efectuarea interogatoriilor tuturor capilor de familii, comisia a decis să permită reîntoarcerea în localitățile de origine a: țăranilor săraci și mijlocași, a celor fugiți de pe teritoriul U.R.S.S., a coloniștilor macedoneni, a etnicilor iugoslavi și maghiari, a bătrânilor și bolnavilor. Grupul celor care se încadra în rândul foștilor exploatatori, ai legionarilor, SS-iștilor, a celor condamnați pentru activitate contrarevoluționară etc. încă nu putea să se întoarcă acasă. Acum au fost identificate și 513 familii care fuseseră „dislocate prin abuz”.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.2694/7 decembrie 1955 au fost stabilite condițiile prin care persoanele strămutate puteau intra în posesia averii pe care o deținuseră la data părăsirii localității. S-a decis să li se restituie terenurile agricole în întregime, iar dacă erau date în folosința țăranilor muncitori sau a întovărășirilor agricole urma a se efectua restituirea lor după strângerea recoltei. Dacă terenul agricol fusese inclus în GAS-uri sau GAC-uri, atunci foștii proprietari primeau pământ din rezerva de stat (unii proprietari n-au mai cerut tot terenul pe care îl avuseseră pentru că nu aveau cu ce să-l muncească). Casele au fost reînapoiate proprietarilor, cu excepția celor care fuseseră ocupate de unități de stat sau cooperatiste, în acest caz proprietarii erau despăgubiți cu o sumă care reprezenta jumătate din prețul casei, iar pentru cealaltă jumătate primeau un credit pe termen lung, având obligația să-și refacă casa în termen de un an de la data primirii despăgubirii. Multe case au fost totuși eliberate de GAS-urile din regiunile Timișoara și Arad pentru că erau folosite doar ca magazii și pentru adăpostirea animalelor în grajduri.

O atenție aparte au acordat autoritățile statului român sârbilor reîntorși din Bărăgan, pentru care Consiliul de Miniștri a dat dispoziția să li se predea locuințele și în situația în care erau ocupate de angajați ai unităților socialiste sau alte persoane. În primă fază, cei care au locuit în zona de frontieră n-au fost lăsați de miliție să se stabilească în localitățile de baștină, fiind mutați în alte sate, dar, ulterior, s-a revenit asupra deciziei. Etnicii sârbi au pus probleme autorităților în problema restituirii proprietăților. În regiunea Arad, un sârb a cerut să i se dea pământul însămânțat pentru că așa îl cedase el, altul a cerut via, care acum era comasată la G.A.S., dar și un motor de la o râșniță.

Satele deportaților au fost distruse în 1964 (casele demolate și pământul arat) din ordinul conducerii comuniste, care dorea să șteargă urmele acestui abuz groaznic, momentul coincizând cu eliberarea deținuților politici din închisori, când România intenționa o deschidere diplomatică spre Occident.

Capitolul IV

Reorganizarea administrativ-teritorială din 1952

IV.1. Situația politică internă (1950-1952)

La începutul deceniul șase al secolului al XX-lea comuniștii români și-au consolidat pozițiile în țară. Procesul stalinizării s-a încheiat în anumite domenii de activitate, în timp ce în altele a continuat și în anii următori.

La 1 ianuarie 1951 a debutat primul plan cincinal, care viza „transformarea socialistă a agriculturii”, prin care conducerea de atunci a României înțelegea colectivizarea agriculturii. Acest proces a început în martie 1949 și a durat până în aprilie 1962, înregistrând mai multe etape. În 1951 s-a decis colectarea obligatorie a laptelui tuturor gospodăriilor individuale de la 8 hectare în sus, iar în 1952 au crescut cotele gospodăriilor individuale și a fost introdusă obligativitatea pentru gospodăriile colective de a preda cote statului. Primele gospodării agricole colective (G.A.C.) au fost înființate în martie 1951, dar procesul a fost unul de durată cu toate că autoritățile comuniste au făcut presiuni mari asupra țăranilor.

Un eveniment important l-a constituit reforma monetară din ianuarie 1952, prin care, de fapt, a fost confiscată masa monetară aflată în circulație. Țărănimea a fost pătura cea mai afectată de prevederile reformei, pe când muncitorimea a beneficiat de pe urma acesteia. Țăranii și-au pierdut mare parte din sumele tezaurizate acasă după modelul tradițional „între haine”, în șifonier. În aceeași situație au fost și micii meseriași, intelectualitatea de condiție medie, mai ales liber profesioniștii care își mai puteau executa meseriile (avocați, profesori, medicii cu cabinete particulare, antreprenori, mici comercianți). Felul în care a fost realizată această reformă bănească a reprezentat prilejul pentru declanșarea unei noi faze în lupta pentru putere în cadrul P.M.R. Cu ocazia Plenarei din februarie-martie 1952, Vasile Luca, ministrul Finanțelor, a fost acuzat de „greșeli grave” în implementarea reformei monetare, ulterior fiind eliminat din conducerea Partidului.

Stabilitatea regimului comunist român a fost tulburată de conflictul intern din P.M.R., care a opus grupul „din țară”, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, grupului de la Moscova, în fruntea căruia se aflau Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.

Liderul P.M.R., Gheorghe Gheorghiu-Dej, susținut de Stalin, a câștigat lupta cu grupul moscovit. Ana Pauker și-a pierdut credibilitatea în urma acțiunii de verificare a tuturor membrilor de partid (1948-1950), în urma căreia au fost eliminați din P.M.R. peste 190 000 de membri, categorisiți ca „elemente exploatatoare și dușmănoase”. Ea era responsabilă de intrarea unor asemenea oameni în rândul partidului pentru că a condus, începând cu 1945, recrutările în partid. Pe deasupra, în 1950 Moscova a dictat că sionismul era un păcat capital, astfel că Ana Pauker, evreică la origine, a devenit suspectă. Suntem în perioada înființării și consolidării statului Israel, când mișcarea sionistă internațională chema evreimea, inclusiv din țările ajunse sub controlul U.R.S.S., să emigreze în „Eretz Israel”.

Alegerile din 1951 i-au permis lui Dej să-și impună protejații în funcțiile cheie și să marginalizeze grupul Pauker-Luca. În 1952 a declanșat acțiunea de epurare a grupului moscovit, care a cunoscut două etape: prima, în 29 februarie- 1 martie 1952, când Vasile Luca a fost demis de la conducerea Finanțelor, fiind acuzat și de deviaționism și activități antipartinice; a doua, în 26-27 mai 1952, când s-a ținut o nouă Plenară a C.C. al P.M.R., care a însemnat prăbușirea totală a grupului de la Moscova, odată cu demiterea lui Vasile Luca din funcția de vicepremier și de membru al C.C. al P.M.R., a lui Teohari Georgescu din poziția de viceprim-ministru și ministru de Interne și a Anei Pauker, care și-a pierdut locul în Biroul Politic și Secretariat.

În iunie 1952, Dej a devenit președinte al Consiliului de Miniștri, funcție pe care o cumula cu aceea de prim-secretar al P.M.R. A trecut de îndată la eliminarea totală a adversarilor săi, care erau deja demiși din pozițiile pe care le avuseseră în partid și în stat. L-a acuzat pe Vasile Luca pentru „întârzieri în dezvoltarea industriei grele” și pentru protejarea chiaburilor, pe Teohari Georgescu pentru că a permis abuzurile lui Luca și Pauker, după care i-a arestat pe amândoi. Ana Pauker a fost demisă din funcția de ministru de Externe în septembrie 1952 și, ulterior, arestată. Triumful lui Dej în iunie 1952 a reprezentat victoria unui „Stalin român”, el reușind să obțină puterea absolută în partid.

IV.2. Adoptarea Constituției din 1952

Membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. apreciau, în ședința din 28 februarie 1950, că se impunea elaborarea unui nou act constituțional pentru că România înregistrase în cei doi ani care s-au scurs de la adoptarea Constituției din 1948 „mari schimbări fundamentale în dezvoltarea ei economică, politică și socială”. Acestora li s-a adus la cunoștință, în ședința din 26 iunie 1950, decizia Secretariatului C.C. al P.M.R. de elaborare a unei noi constituții, Gheorghiu-Dej declarând că nu dorește o „constituție cârpită”, ci una nouă, care „să exprime fermitate și claritate”. Secretariatul C.C. al P.M.R. a prezentat și un material cu schimbările care trebuiau aduse constituției, printre care și includerea în textul constituțional a unui paragraf care să prevadă care sunt clasele sociale „aruncate de la putere” și de la dreptul de vot. Gheorghiu-Dej a mai cerut modificarea prevederii care spunea că puterea emană de la popor, deoarece poporul, spunea el, „nu poate fi luat ca o unitate, căci încă n-am lichidat clasele”.

Acum a fost decisă și componența Comisiei de redactare a constituției, care era prezidată de Dej și era formată din 26 de membri, între aceștia aflându-se toți liderii importanți ai P.M.R., dar și unii din eșalonul doi (Evghenie Nicolaev, Gheorghe Stoica, Mihail Sadoveanu etc.). Era prevăzut a face parte din acest organism și un inginer, un muncitor, o muncitoare, un colhoznic și o țărancă, tocmai pentru a exprima implicarea tuturor claselor sociale în redactarea proiectului de constituție.

În ședința Secretariatului C.C. al P.M.R, din 27 iunie 1950, Gheorghiu-Dej aprecia că legea fundamentală din 1948 „nu exprimă stările de lucruri actuale”, de aceea a cerut o studiere atentă a problemelor legate de elaborarea noii constituții și realizarea unui material prin care să se aducă unele „ajustări”. El considera că prima constituție comunistă (1948) este una de compromis, fiind alcătuită în condițiile „colaborării cu burghezia”, dar în cei doi ani scurși de la adoptarea ei, cum se schimbase radical societatea românească (avea dreptate, doar că se schimbase în rău, prin naționalizare, debutul colectivizării, asaltul organelor de represiune la adresa populației, dispariția pluralismului politic ș.a.), se impunea un nou act fundamental care „să exprime împrejurările în care ne găsim noi”.

Comisia pentru redactarea proiectului noii constituții s-a întrunit la 22 noiembrie 1951, sub președinția lui Dej, și a stabilit ca textul constituțional să fie supus aprobării în prima sesiune a Marii Adunări Naționale. Noua lege fundamentală trebuia să fie adoptată până la finalul anului 1951 și avea ca model Constituția sovietică din 1936. Comisia care elabora noua constituție și-a desfășurat activitatea în mod lent, mai ales din cauza crizei economice și alimentare cu care se confrunta România, dar și ca urmare a conflictului intern din P.M.R.

Gheorghiu-Dej i-a solicitat lui Stalin ajutorul pentru elaborarea noului act fundamental, care i-a răspuns afirmativ, acesta din urmă subliniind faptul că proiectul constituției trebuie să fie trimis experților sovietici care îl vor analiza și se vor pronunța în privința lui. La începutul anului 1952 a fost înființată o nouă comisie care să lucreze la constituție și în câteva luni a fost definitivat proiectul acesteia, care a fost trimis la Moscova, unde Stalin a făcut, în mod personal, unele completări, după care a trimis proiectul la București, în iulie 1952.

În ședința Secretariatului C.C al P.M.R, din 27 august 1952, s-a decis ca textul Constituției să fie prezentat Marii Adunări Naționale pentru aprobare. Cu ocazia convocării organului legislativ trebuia să se supună la vot și proiectul legii electorale. Gheorghiu-Dej a solicitat în mod expres să fie redactat un raport în care să se facă o apreciere asupra importanței Constituției și să se sublinieze cum au reacționat „scribii oficinelor de presă capitaliste”, cărora „constituția noastră le-a produs amărăciune și deziluzie: doar nu s-ar fi așteptat să fie puși în fața unei constituții burgheze!”. S-a desfășurat o campanie de presă intensă de popularizare a Constituției, Scânteia inaugurând o rubrică intitulată „Proiectul de Constituție în discuția Sfaturilor Populare”. Comisia constituțională concluziona în septembrie 1952 că dezbaterea publică a noii legi fundamentale a avut succes, fiind făcute peste 13 000 de propuneri, iar la dezbaterile pe tema Constituției au fost trimiși nu mai puțin de 332 000 de agitatori.

În 24 septembrie 1952, deputații Marii Adunări Naționale au votat noua Constituție (324 de voturi pentru și zero voturi împotrivă), Gheorghiu-Dej apreciind că aceasta exprimă voința a milioane de oameni ai muncii, întrucât la dezbaterile noului proiect constituțional au luat parte „numeroși deputați-muncitori, țărani, oameni de știință și de litere, femei-muncitoare, deputați din rândurile minorităților naționale”. Între deputații care au luat cuvântul în Marea Adunare Națională s-a aflat și Nicolae Ceaușescu, care a constatat că „împreună cu întregul popor muncitor, ofițerii, sergenții și soldații Forțelor Armate au participat activ la discutarea proiectului de Constituție (…), învățând din izvorul nesecat al științei militare staliniste sunt gata să apere cu abnegație și devotament (…) drepturile și libertățile pe care proiectul de Constituție le consfințește și le garantează”.

Este evidentă aservirea României față de U.R.S.S., dacă analizăm Constituția elaborată în 27 septembrie 1952. Dacă prin legea fundamentală din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare a economiei României, cea din 27 septembrie 1952 poate fi considerată ca fiind actul totalei supuneri a României față de Uniunea Sovietică. În capitolul introductiv al Constituției se făcea precizarea că: „Alianța cu marea Uniune Sovietică, sprijinul și ajutorul său dezinteresat și frățesc asigură independența, suveranitatea de stat, dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Române”. Se spunea, astfel, explicit că statul român se află într-un raport de dependență față de U.R.S.S. Noul act constituțional a păstrat principiile Constituției din 1948 și a mai adăugat unul: rolul conducător al partidului ca forță politică conducătoare a societății (art.86).

Organul suprem al puterii în stat era Marea Adunare Națională, aleasă pe timp de patru ani, având ca atribuții: alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale, validarea Guvernului, modificarea Constituției, probleme privind declararea stării de război sau de pace, aprobarea bugetului, stabilirea numărului de ministere, realizarea modificărilor teritorial-administrative etc..

Potrivit Constituției din 1952 „baza puterii este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și rolul conducător aparține clasei muncitoare”, iar organele puterii de stat în regiuni, raioane, orașe și comune erau Sfaturile Populare, formate din deputați aleși pe timp de doi ani, de către oamenii muncii. Rolul acestora era de a îndruma munca organelor administrative subordonate lor, de a conduce activitatea locală pe tărâm economic și cultural. Reiese, astfel, modalitatea prin care comuniștii au avut grijă să-și subordoneze organele administrative.

Organele executive ale Sfaturilor Populare erau Comitetele Executive alese de deputații Sfaturilor Populare și erau formate dintr-un președinte, 2-3 vicepreședinți, secretar și membri. Ele își păstrau atribuțiile după expirarea mandatului Sfaturilor Populare până la alegerea noilor organe executive de către Sfaturile Populare nou alese. În ciuda acestor prevederi democratice, organele puterii centrale și locale erau controlate și dirijate de partid.

Nu uită autorii constituției să insereze în textul ei articolul potrivit căruia Sfaturile Populare „organizează participarea activă a oamenilor muncii la conducerea treburilor de stat și obștești”. Comuniștii, de fapt, au avut ca obiectiv să instituie pe plan local organe administrative cărora poporul să le fie obediente și în nici un caz să existe implicarea reală a cetățenilor în administrația regională și raională. Deși multe articole ale constituției sunau democratic, mai ales cele privitoare la drepturile cetățenilor, nimeni nu le respecta.

Constituția din 1952 a consfințit și noua împărțire administrativ-teritorială a României, precum și existența Regiunii Autonome Maghiare. Ea a fost o constituție de inspirație stalinistă, pentru redactarea căreia fuseseră traduse legile fundamentale ale U.R.S.S., precum și multe alte documente sovietice. Între acestea găsim și un citat din Stalin, în care se spune că în Uniunea Sovietică „există oameni care sunt gata să reîmpărțească cu mare plăcere și fără încetare ținuturile și regiunile, semănând prin asta zăpăceală și nesiguranță în muncă”. Pentru a se evita acest risc, era nevoie de o lege fundamentală, cum a fost Constituția U.R.S.S. din 1936, despre care același lider de la Kremlin afirma că: „pune acestor oameni un frâu”. Acest exemplu al Uniunii Sovietice a fost urmat de România comunistă, care efectuase o nouă organizare administrativă, după care a elaborat și un nou act constituțional, care să protejeze aceste reforme.

IV.3. Reforma administrativ-teritorială din 1952

IV.3.1. Impunerea reorganizării administrative de către consilierii sovietici

În 23 iunie 1951, consilierii sovietici responsabili de problemele construcției de stat pe lângă Consiliul de Miniștri al R.P.R., P.V. Tumanov și P.A. Arhipov, au redactat un referat pe care l-au adresat vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Teohari Georgescu, referitor la măsurile de îmbunătățire a muncii organizatorice și de masă a Sfaturilor Populare. Aceștia, fără să mai aștepte inițiativa conducerii comuniste a României, l-au informat pe Teohari Georgescu, în 11 iulie 1951, că au realizat un proiect de hotărâre a Consiliului de Miniștri, pe care l-au pus la dispoziția organului executiv al statului român, care nu mai avea altceva de făcut decât să-l aprobe. Avem, în acest caz, un exemplu despre cum funcționau relațiile dintre consilierii sovietici și conducerea României în primii ani ai deceniului șase, al secolului trecut. Consilierii sovietici dictau, de fapt, Consiliului de Miniștri român ce avea de făcut, iar acesta executa cu supunere ordinele. În scurt timp, s-a trecut la o etapă superioară de dependență, cum este acest caz, când consilierii ruși elaborează și actul legislativ, nu doar îl solicită.

Obiectivul acestei legi era crearea unei secții noi în cadrul Consiliului de Miniștri, numită Secția Organizatorică, care trebuia să asigure legătura permanentă între guvern și Sfaturile Populare. Scopul principal al acestei secții, care urma să fie condusă de Severin Cotoară, era conducerea și elaborarea măsurilor pentru ridicarea nivelului politic a cadrelor Sfaturilor Populare. Pentru a se putea face o analiză riguroasă a rezultatelor apărute prin aplicarea legii, două regiuni (Hunedoara și Dolj) au fost puse sub controlul direct al Consiliului de Miniștri, care, prin trimișii săi, putea constata munca Sfaturilor Populare. S-a făcut mențiunea aici și despre necesitatea reorganizării administrative a teritoriului național.

Aceiași doi consilieri sovietici s-au dovedit neobosiți și au elaborat în 18 august 1951 un document întitulat „Referat cu privire la reforma administrativ-teritorială în Republica Populară Română și unele lipsuri ale ei”. Aceștia au identificat unele carențe sau „lipsuri”, cum le spuneau ei, atunci când au fost înființate unele regiuni și când s-a făcut încadrarea orașelor în categoria celor de subordonare republicană și regională. Specialiștii sovietici au criticat faptul că orașele care erau centre raionale au fost incluse în categoria așezărilor urbane de subordonare regională, în condițiile în care ele erau legate din punct de vedere politic, economic și cultural de raioanele agricole, iar consecința care a rezultat de aici a fost „separarea artificială a acestora de raioanele agricole”. A mai fost făcută recomandarea de a fi revizuită lista cu orașele de subordonare republicană, în sensul de a fi redus numărul acestora (existau opt asemenea orașe), deoarece se aprecia că în Uniunea Sovietică au devenit orașe republicane doar acele localități al căror număr de locuitori ajunsese la peste 500 000 și al căror nivel de dezvoltare economică, politică și culturală a depășit indicii regiunii din care făceau parte.

În privința regiunilor care fuseseră create în 1950, consilierii sovietici au făcut mai multe observații. În primul rând, au considerat că numărul acestora (28) era prea mare, deoarece multe aveau o suprafață mică, o populație de sub 500 000 de locuitori și un număr de patru-șase raioane, pe când în U.R.S.S. regiunile au în medie câte 28 de raioane, iar suprafața și populația lor era mult mai mare decât a regiunilor românești. Pe de altă parte, se considera că regiunile mici cauzează „împrăștierea cadrelor de conducere” și afectează „importanța regiunii ca punctul direct de sprijin al C.C. al P.M.R. și al guvernului R.P.R.”.

Ceea ce omiteau, însă, consilierii sovietici era faptul că România avea o suprafață cât o republică de mărime medie din U.R.S.S., iar condițiile geografice erau diferite, astfel nu se puteau face comparații prea îndreptățite. Totuși, consilierii ruși au sesizat neajunsul principal al existenței unor regiuni mici în țara noastră – cheltuieli bugetare mari, pentru că aceste unități administrative nu aveau resurse financiare pentru a-și susține aparatul bugetar. Ei au mai observat că unele raioane au fost incluse în mod artificial în componența anumitor regiuni, pe când, de fapt, ele aveau legături economice și culturale cu centrele altor regiuni. Spre exemplu, raionul Vida, din regiunea Teleorman, era orientat economic spre București și nu spre Roșiorii de Vede. Aceste observații erau corecte și le-au găsit îndreptățite și specialiștii români atunci când au făcut analiza raionării din 1950 în vederea eliminării erorilor acesteia.

Specialiștii sovietici au prezentat apoi regiunile a căror „existență nu corespunde scopului”. În opinia lor, acestea erau: Teleorman (avea șapte raioane; 560 000 de locuitori; capitala Roșiorii de Vede număra doar 14 000 de locuitori), Vâlcea (șase raioane; 388 000 de locuitori; capitala Râmnicu Vâlcea avea 19 000 locuitori), Ialomița (cinci raioane; 399 000 locuitori; Călărași avea 24 000 de locuitori, iar două raioane, Urziceni și Lehliu, tindeau spre București), Botoșani (cinci raioane; 379 000 locuitori; capitala avea 29 000 locuitori), Rodna (patru raioane; 275 000 locuitori; capitala Bistrița avea 14 000 locuitori) și Severin (cinci raioane; 318 000 locuitori; capitala Caransebeș avea 10 000 locuitori, iar, din punct de vedere economic, întreaga regiune era legată de regiunea Timișoara). Autorii sovietici ai referatului apreciau că lichidarea acestor regiuni va aduce avantaje statului român. Erau oferite unele exemple concrete: desființarea regiunii Ialomița va determina creșterea în suprafață a regiunii Constanța, care era una dintre cele mai mici din țară; suprimarea regiunii Severin și unirea ei cu regiunea Timișoara va duce la o creștere a bazei agricole a regiunii timișene etc. Asemenea beneficii, dar și altele (economii făcute de stat, întărirea aparatului de stat cu unele cadre mai calificate, care deveneau disponibile prin desființarea regiunilor enumerate etc.) erau create prin reorganizarea administrativ-teritorială.

IV.3.2. Acțiuni preliminare de modificare a Legii Raionării (1951)

În 6 septembrie 1951 a fost constituită o Comisie de Partid (condusă de Teohari Georgescu) pentru studierea contestațiilor asupra unităților administrativ-teritoriale, care rezultaseră în urma raionării. Rolul acesteia era de a studia aceste contestații venite din teritoriu și de a pregăti propuneri pentru modificarea Legii raionării.

Pe lângă această Comisie de Partid, Consiliul de Miniștri a creat o Comisie Centrală care să studieze problema organizării administrative. Era, în acest fel, respectată recomandarea făcută de consilierii sovietici de a se crea o comisie guvernamentală care să se ocupe de reorganizarea administrativ-teritorială a României. Comisia Centrală era formată din trei membri: Florea Tiță, Aurel Duca și Filip Ciobotaru și era subordonată Comisiei de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare.

Acestei comisii i s-au stabilit o serie de atribuții, printre care: verificarea și repartizarea cadrelor; reglementarea numărului membrilor Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare regionale corespunzător creșterii populației regiunii respective; identificarea circumscripțiilor electorale din regiunile desființate și repartizarea deputaților la alte regiuni; întocmirea proiectului de decret cuprinzând modificările aduse raionării teritoriului; realizarea de propuneri pentru creșterea salarizării personalului Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare care își măreau teritoriul; reglementarea funcționării organelor locale pe teritoriul comunelor care se înființează și instalarea Comitetelor Provizorii; întocmirea instrucțiunilor cu sarcinile ce revin comisiilor inter-regionale în aplicarea măsurilor ce survin în urma modificării raionării; repartizarea mijloacelor de transport a regiunilor desființate; întocmirea schemelor de organizare ale secțiunilor de resort (secretariat, administrativ, oficiul juridic) pentru regiunile care își măresc teritoriul și informarea ministerelor de resort asupra modificărilor administrativ-teritoriale.

S-a mai stabilit acum înființarea unor comisii inter-regionale, formate din personalul de conducere al Comitetelor Executive al Sfaturilor Populare regionale, din cadrul regiunilor mărite și desființate, care aveau sarcina de a verifica, selecționa și repartiza cadrele, de a asigura predarea și preluarea arhivelor, a bunurilor mobile și imobile.

Toate aceste sarcini trebuiau îndeplinite în anumite termene, care au fost stabilite de către comisia guvernamentală. Mai întâi a fost realizat un plan calendaristic privind lucrările pentru modificarea raionării teritoriului R.P.R., care cuprindea cinci puncte: 1. Prezentarea referatului pentru modificarea raionării teritoriului R.P.R. Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. (22 mai 1952); 2. Prezentarea referatului menționat în cadrul Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (23 mai 1952); 3. Prezentarea referatului Consiliului de Miniștri (24 mai 1952); 4. Convocarea unei ședințe de lucru a Consiliului de Miniștri pentru prelucrarea măsurilor ce trebuiesc luate în vederea traducerii în viață a modificărilor aduse raionării (25 mai 1952); 5. Aplicarea modificării raionării teritoriului R.P.R. (5 iunie 1952).

Aceeași comisie a identificat problemele care trebuiau rezolvate în legătură cu modificarea raionării teritoriului național și le-a împărțit în două categorii: probleme care se rezolvau prin Direcția Generală a Treburilor Consiliului de Miniștri și probleme care erau soluționate de către diferite ministere și alte organe centrale ale Administrației de Stat. Din prima categorie făceau parte situații cum sunt cele legate de întocmirea formelor legale pentru modificarea raionării și selecționarea și stabilirea președinților, vicepreședinților și secretarilor Comitetelor Regionale și Raionale, precum și stabilirea numărului deputaților pentru fiecare unitate administrativă (regiune și raion) înființată sau modificată. În cea de-a doua categorie se înscriau probleme cum ar fi: restructurarea bugetelor locale, a diferitelor statistici, raionarea justiției, întocmirea schemelor de organizare a secțiunilor de resort ale regiunilor mărite, raioanelor modificate și orașelor nou înființate, selecționarea șefilor secțiunilor de resort regionale etc..

Membrii Comisiei Centrale de raionare s-au deplasat în teritoriu în toamna și iarna anului 1951 pentru a rezolva diferite situații neclare. În zilele de 31 octombrie și 1 noiembrie 1951, Enea Turcanu, delegat de C.C. al P.M.R., Filip Ciobotaru, delegat al Secției Organizatorice din cadrul aparatului Consiliului de Miniștri și Aurel Sava, șef de serviciu și delegat al Subcomisiei de raionare, s-au aflat în orașele Tecuci, Focșani și Bârlad pentru a rezolva problemele de raionare ale regiunilor Putna și Bârlad. Cei trei reprezentanți de la București au purtat discuții atât cu liderii regionali din Putna (Teodorescu, prim-secretarul regional, și Ghiță Marin, președintele Sfatului Popular Regional), cât și cu cei din Bârlad (prim-secretarul regional Oroș și președintele Sfatului Popular Regional, Radu Iancu), după care au analizat materialul statistic care li s-a pus la dispoziție.

În urma acestor investigații, au concluzionat că este potrivit să se înființeze o regiune care să reunească raioanele regiunii Putna și să i se mai atașeze acesteia raioanele Răchitoasa, Bârlad și Murgeni de la regiunea Bârlad, precum și raionul Râmnicu-Sărat, de la regiunea Buzău. O chestiune care le-a atras atenția a fost găsirea celei mai potrivite capitale a viitoarei regiuni, având de ales între trei orașe importante: Tecuci, Bârlad și Focșani. Ei s-au decis pentru orașul Focșani, apreciind că acesta era așezat într-o poziție centrală și că „este bine așezat din punct de vedere al mijloacelor de comunicație”, pe când Tecuciul era „prea puțin dezvoltat”, iar Bârladul era așezat „excentric (…) și într-o zonă inundabilă”.

Referatul final privind rectificările aduse raionării, întocmit de Comisia Centrală în octombrie 1951, a fost un act care a stat la baza multor hotărâri luate de Consiliul de Miniștri în vara anului 1952, privitor la reorganizarea administrativă. Acesta pornea de la ideea că „experiența a confirmat justețea principiilor care au stat la baza raionării”, dar având în vedere „experiența U.R.S.S. în ceea ce privește dezvoltarea administrativă a teritoriului Statului Sovietic” se impun o serie de rectificări ale Legii Raionării, care fusese introdusă doar cu un an înainte.

Cu privire la regiunile României, s-a constatat că șapte din cele 28 de regiuni au o populație mai mică de 400 000 de locuitori, iar șase regiuni au o suprafață însămânțată mai mică de 200 000 de hectare. Alte cauze care impuneau rectificarea împărțirii administrative au fost: lipsa unor centre industriale în anumite regiuni, existența unor orașe-reședință care aveau o importanță redusă pe plan politic și economic, orientarea economică a unor raioane spre regiunile vecine etc..

Drept urmare, s-a propus desființarea regiunilor: Ialomița, Teleorman, Vâlcea, Severin, Rodna, Botoșani, Bârlad și Buzău. Pentru fiecare regiune propusă spre desființare au fost aduse argumente care să justifice măsura luată și au fost înaintate propuneri de integrare a teritoriului acesteia în regiunile limitrofe. Astfel, se considera că regiunea Ialomița era izolată de puternicul centru politic și economic București și că îi lipsea un oraș important care să-i servească drept centru. Călărașiul era considerat „excentric” ca poziție geografică, iar Slobozia era categorisită ca fiind un oraș de mică importanță economică. Drept urmare, după desființarea regiunii Ialomița, raioanele Lehliu, Slobozia și Călărași erau propuse a face parte din regiunea București, raionul Urziceni, din regiunea Prahova („se întărește această regiune slabă din punct de vedere agricol”), iar raionul Fetești din regiunea Constanța.

Regiunea Teleorman, deși era apreciată ca fiind a noua regiune ca număr de locuitori, recomandarea de desființare a venit din motivul că aceasta gravita spre București, iar capitala sa, Roșiorii de Vede, era un oraș puțin dezvoltat. În aceste condiții, s-a făcut propunerea ca această regiune să fie inclusă în întregime în regiunea București, care urma să aibă 18 raioane. Și regiunea Vâlcea avea aceeași soartă, chiar dacă membrii Comisiei Centrale au apreciat că reprezintă o „unitate geografică bine închegată”. Soarta ei a depins de nivelul de dezvoltare economică prea redus și de numărul mic de locuitori. Raionul Loviștea, fără orașul Călimănești și încă trei comune, urma să fie integrat în regiunea Sibiu, raionul Horezu, cu mici modificări, urma să devină parte a regiunii Gorj, raionul Bălcești și o parte din raionul Lădești erau propuse a se alipi regiunii Dolj, iar raioanele Drăgășani și Râmnicu-Vâlcea, precum și unele părți din raioanele Lădești și Loviștea, urmau să treacă la regiunea Argeș.

Regiunea Severin, întrucât se considera că nu reprezenta o „unitate bine închegată”, ea fiind constituită în 1950 doar „din necesitatea de a se constitui o unitate administrativă mai puternică în locul fostelor județe Caraș și Severin”, s-a propus să treacă în întregime la regiunea Timișoara. Întrucât această regiune era foarte întinsă, s-a luat decizia ca raionul Sânnicolaul Mare („era legat economicește și prin bune căi de comunicație de orașul Arad”) să fie inclus regiunii Arad.

Regiunea Rodna „nu constituia o unitate economică și administrativă închegată, din cauza compartimentării ei prin zidurile muntoase ce o străbat”, astfel s-a propus desființarea ei, după următorul plan: raionul Vișeu să treacă la regiunea Baia Mare, ceea ce „atrage după sine întregirea Maramureșului în cadrul aceleiași regiuni”, iar raioanele Năsăud, Beclean și Bistrița să treacă la regiunea Mureș.

Soarta desființării a fost propusă și pentru regiunea Botoșani, care era cea mai mică ca suprafață din România și care urma să fie inclusă în totalitate în regiunea Iași. De asemenea, se considera că din punct de vedere al comunicațiilor nu vor exista probleme prin comasarea acestor două regiuni, deoarece orașele importante ale regiunii Botoșani erau legate atât printr-o cale ferată, cât și printr-o șosea de reședința regională Iași.

Regiunea Bârlad, cu excepția raioanelor Vaslui și Huși (care treceau la Iași), urma să constituie baza pentru o nouă regiune mult mai extinsă, alături de regiunea Putna. Noua regiune urma să dețină 10 raioane, iar reședința era propusă a fi în orașul Focșani.

În fine, Comisia a stabilit că trebuie desființată și regiunea Buzău, care „face parte din regiunile mici și neviabile ale Republicii”. Raioanele Beceni, Cislău, Buzău, Mizil și Pogoanele urmau să devină parte a regiunii Prahova, prin care „se întărea regiunea și specificul petrolifer al acesteia”, iar raionul Râmnicu-Sărat urma a fi integrat în regiunea Bârlad, prin care „se întărea specificul viticol” al acestei regiuni, care, astfel, trebuia să dețină peste 35 000 de hectare de vie.

În concluzie, conform cu propunerile făcute de această comisie, trebuiau să fie desființate opt regiuni, iar noua hartă administrativă a României trebuia să cuprindă 20 de regiuni, dintre care niciuna nu va avea o populație mai mică de 400 000 de locuitori și o suprafață însămânțată mai mică de 300 000 de hectare.

Specialiștii români au recomandat desființarea tuturor orașelor de subordonare republicană, cu excepția Bucureștiului, apreciind că celelalte centre urbane nu îndeplineau criteriile pentru a avea acest statut. Ei utilizau în referatul lor, în mod frecvent, citate care proveneau din materialul elaborat de consilierii sovietici (care la rândul lor îl citau pe Stalin, așa că se făcea ușor legătura cu „tatăl popoarelor”). Referitor la orașele de subordonare regională, s-a propus să rămână cu acest statut doar reședințele regionale și încă două orașe (Brăila, Turnu Severin), al căror specific industrial „este prea puțin legat de activitatea economică a raionului din care fac parte”.

În ceea ce privește orașele raionale, în această categorie urma să se înscrie așezările urbane care își pierdeau statutul de orașe republicane, în număr de 15, precum și șapte orașe noi (Ocna Mureșului, Câmpia Turzii, Vulcan, Anina, Sânnicolaul Mare, Sovata, Băile Herculane), pentru care s-au făcut propuneri din partea Sfaturilor Populare și organizațiilor de masă. Comisia a refuzat alte propuneri în acest sens, venite din partea comunelor: Balș, Huedin, Oțelul Roșu, Siret și Vișeul de Sus, principalul motiv fiind caracterul predominat agricol al acestora.

Referitor la raioanele noii hărți administrative, Comisia a făcut doar câteva propuneri de rectificare, în rest acestea rămâneau neschimbate. Se făcea recomandarea ca raionul Loviștea să încorporeze nouă comune din raionul Sibiu (reședința sa se muta de la Brezoi la Tălmaciu), raionul Lădești era desființat și înlocuit cu raionul Băbeni-Bistrița, încă patru comune treceau de la un raion la altul în urma desființării regiunii Ialomița și, de asemenea, se mai făcea propunerea ca 20 de comune, poziționate periferic, să fie încorporate altor raioane.

Cu privire la comune, s-a avut în vedere respectarea directivei C.C. al P.M.R. care spunea ca în cadrul comunelor să se introducă doar mici corectări, astfel Comisia a propus: înființarea a 40 de comune, desființarea a nouă comune, 28 de schimbări de reședință de comune, înființarea a trei sate, trecerea a 99 de sate la alte comune și a trei cătune la alte sate. Comisia aprecia că aceste modificări nu reprezintă decât 1 % din numărul comunelor și satelor țării noastre, iar aceste modificări se impun pentru „înlăturarea unor erori și pentru satisfacerea cererilor juste făcute de oamenii muncii, de organizațiile de masă și de Sfaturile Populare”.

În urma propunerilor venite de la Sfaturile Populare regionale și orășenești, s-a înaintat recomandarea ca mai multe localități să fie încorporate la orașele din imediata lor vecinătate, respectiv: cătunul Grădina Poștei la orașul Arad; satul Pârliți la orașul Slatina; cătunele Mărăcineni, Valea Caldă Mică, Cânepiști, Poltești și Crăciunești la orașul Turda; o parte a satului Livezeni la orașul Petroșani; satul Bărbăteni la orașul Lupeni; cartierul Furst, din comuna Sângiorgiul de Mureș, la orașul Târgu Mureș; cătunul Angofa la orașul Sighișoara, iar teritoriul pe care era situată fabrica de confecții „Republica” din comuna Timișul de Jos să treacă de la orașul Predeal la orașul Stalin.

O problemă identificată la nivelul raioanelor de către membrii Comisiei a fost cea legată de reședințele acestora. Unele raioane nu-și instalaseră nici după un an de la raionarea teritoriului organele de conducere în localitatea fixată prin lege. În această situație se găseau raioanele: Mihăilești, Crevedia și Snagov, din regiunea București și raionul Gilort, din regiunea Gorj. O altă problemă semnalizată a fost cea privind mutarea unor Sfaturi Populare Raionale din orașele care găzduiau și Sfaturile Populare Regionale, în vederea „decongestionării orașului, care nu poate satisface nevoile de cazare ale autorităților și salariaților”. În acest sens, au venit propuneri de a se muta reședința raionului Baia Mare din orașul omonim în localitatea Șomcuța Mare, a raionului Deva în comuna Ilia, a raionului Stalin în orașul Săcele și a raionului Constanța în comuna Tropaisar.

Toate aceste îmbunătățiri administrativ-teritoriale trebuiau aprobate de conducerea centrală de partid și de stat, dar Comisia care le-a elaborat își exprima convingerea că ele pot fi puse în practică până la 1 ianuarie 1952, însă cursul evenimentelor viitoare nu a confirmat această supoziție.

O situație specială au prezentat regiunile din Ardeal, care vor suporta modificări teritoriale în urma constituirii Regiunii Autonome Maghiare. Solicitarea de a se înființa o regiune autonomă pentru maghiarii din sud-estul Transilvaniei a venit în toamna anului 1951 din partea acelorași doi consilieri sovietici, care ceruseră modificarea Legii Raionării. Preconizând formarea acestui teritoriu autonom pentru maghiarii ardeleni din zona secuiască, care urma să includă teritorii din mai multe regiuni ardelene, se ajungea la modificarea administrativ-teritorială a tuturor regiunilor din interiorul arcului carpatic.

În referatul întocmit în acest sens se preciza că „delimitarea unei asemenea regiuni pentru populația ungară din sud-estul Ardealului (…), modifică și limitele unor regiuni vecine și atrage după sine schimbarea parțială a unora din propunerile noastre anterioare, precum și necesitatea de a se revizui structural componența câtorva raioane și comune cu sate de naționalități diferite”. Cea mai afectată regiune sub aspectul pierderii teritoriale era regiunea Stalin, care păstra doar raionul Stalin și estul raionului Racoș, care cuprindea 13 comune cu majoritate românească. Conștientizându-se importanța economică a orașului Stalin, dar ținându-se cont și de valoarea simbolică a orașului care purta numele liderului sovietic, s-a înaintat propunerea de a fi integrate în regiunea Stalin majoritatea raioanelor regiunii Sibiu, care urma să fie desființată. Propunerea de a include cea mai mare parte a regiunii Sibiu în regiunea Stalin a fost motivată și prin faptul că urma să se constituie o regiune autonomă pentru maghiarii din Secuime, dar și prin „legătura strânsă ce există între orașul Stalin și majoritatea raioanelor regiunii Sibiu”.

De altfel, nici nu le trecuse prin minte autorităților române să suprime regiunea Stalin, din moment ce consilierii sovietici de la București ceruseră în toamna anului 1951 ca orașul Stalin și regiunea omonimă să fie transferate regiunii Prahova, cu mențiunea ca „aceasta din urmă să fie denumită regiunea Stalin, pentru a păstra în cadrul republicii regiunea Stalin”.

Regiunea Stalin a fost proiectată să aibă zece raioane și orașul de subordonare regională Sibiu. Pe lângă raioanele regiunii Sibiu, trebuia să includă și raionul Târnăveni de la regiunea Mureș, precum și raionul Sinaia, din regiunea Ploiești, dar asupra acestuia din urmă s-a revenit în 1952 și n-a mai fost inclus în regiunea Stalin.

Regiunea Hunedoara își mărea teritoriul cu raionul Sebeș de la regiunea Sibiu, iar raioanele regiunii Rodna, prin desființarea ei, treceau la regiunile Cluj și Baia Mare. Inițial se făcuse recomandarea ca trei din cele patru raioane ale regiunii Rodna să fie incluse în regiunea Mureș, însă acum s-a revenit asupra acestei decizii pentru că respectivele raioane aveau populație majoritar românească. Regiunea Cluj era mărită și prin atașarea raioanelor și comunelor populate majoritar cu etnici români de la regiunea Mureș (Luduș în întregime, cea mai mare parte a raionului Reghin, vestul raionului Târgu Mureș și câteva comune din raionul Gheorgheni), astfel urma să fie cea mai întinsă regiune a țării.

IV.3.3. Modificările administrativ-teritoriale din 1952

În aprilie 1952, Comisia mandatată de Consiliul de Miniștri să elaboreze propunerile pentru reorganizarea administrativ-teritorială a teritoriului României a redactat un nou material în care a emis ipoteza reducerii numărului de regiuni de la 28 la 20. Regiunile în care urma să se împartă teritoriul național erau: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bistrița, București, Câmpulung, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Ploiești, Pitești, Sibiu, Stalin, Târgu Mureș și Timișoara.

Dacă analizăm comparativ propunerile avansate acum de Comisie cu cele din toamna anului 1951, constatăm existența unor diferențe esențiale. Astfel, în toamna anului 1951 se făcuse propunerea de desființare a regiunii Rodna și de integrare a acesteia în regiunile vecine, pe când acum s-a recomandat ca pe teritoriul acestei regiuni să ia naștere o regiune mai întinsă, ce va fi numită Bistrița. De asemenea, dacă în 1951 se ceruse desființarea regiunii Sibiu și includerea ei în regiunea Stalin, în 1952 aceasta apare ca regiune de sine stătătoare. Ceea ce este și mai surprinzător este faptul că din toamna lui 1951 până în primăvara lui 1952 se renunțase la înființarea Regiunii Autonome Maghiare, pentru că în tabelul final înaintat de Comisie apărea regiunea Târgu Mureș. Regiunile care își măreau considerabil teritoriul erau: București, Iași, Timișoara, Craiova, Pitești, Ploiești, spre deosebire de 1951 când în această enumerare figura și regiunea Cluj.

Comisia era totuși realistă atunci când menționa că se vor cerceta ulterior modificările de adus unor regiuni și, drept urmare, făcea propunerea ca „deocamdată regiunile din R.P.R. să fie reduse ca număr de la 28 la 20”. Se mai recomanda ca regiunilor să li se dea denumirea orașului de reședință, cu excepția regiunii Hunedoara care va purta numele orașului omonim și nu pe cel al reședinței sale, Deva.

Un număr de opt regiuni (Baia Mare, Bihor, Cluj, Rodna, Mureș, Stalin, Sibiu, Hunedoara) se preconiza să rămână neschimbate față de raionarea din 1950, întrucât în cazul acestora existau „unele probleme”, care impuneau unele „măsuri speciale pe linie de Partid și de Stat”. Putem emite ipoteza că aceste regiuni ardelene aveau o situație incertă deoarece nu se știa încă dacă va deveni realitate Regiunea Autonomă Maghiară. Dacă în toamna anului precedent se discuta ca fiind o certitudine constituirea unei regiuni autonome pentru maghiari, peste numai o jumătate de an conducerea de partid și de stat a României ezita să pună în aplicare proiectul regiunii autonome, deoarece spera la o schimbare de poziție a conducerii sovietice în această chestiune. Viitorul apropiat a infirmat iluziile liderilor români.

S-a păstrat în linii mari aceeași argumentație privitoare la desființarea unor regiuni și integrarea lor în alte unități administrative. Totuși, au fost inserate și unele lucruri inedite în noul raport, pentru că în răstimp de mai bine de șase luni membrii Comisiei avuseseră timp să se documenteze. Astfel, ni se spunea că regiunea Botoșani trebuia suprimată și pentru motivul că Văile Siretului și Prutului prezintă o serie de probleme specifice (îndiguiri, irigații etc.), ceea ce făcea ca regiunile Iași și Botoșani „să prezinte unitate economico-administrativă”.

Regiunea Bârlad, în opinia autorilor materialului, se va uni cu regiunea Putna și va avea ca și capitală orașul Bârlad, care era considerat potrivit pentru acest rol întrucât se va dezvolta industrial prin apariția fabricii de rulmenți, care era deja în construcție. Dacă în prima fază se optase pentru Focșani ca reședință de regiune, acum era ales Bârladul datorită rolului său important în industria grea a României, dar rămânea de rezolvat pentru această localitate problema locuințelor. Tocmai de aceea s-a înaintat propunerea de a se construi cartiere noi. Pe de altă parte, credem că nominalizarea Bârladului ca centru de regiune se leagă de faptul că era orașul de baștină al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Regiunea București urma să devină cea mai întinsă din țară prin includerea regiunii Teleorman și a celei mai mari părți din regiunea Ialomița. Era proiectată să aibă 18 raioane, întocmai ca în proiectul elaborat în octombrie 1951, iar acestea îi ofereau o suprafață arabilă de aproape 1,4 milioane hectare, ceea ce o plasa pe primul loc între regiunile țării. O altă regiune întinsă trebuia să fie regiunea Craiova, care lua naștere din unirea regiunii Dolj cu Gorj și care câștiga prin „zonele muntoase și deluroase ale Gorjului mari perspective de dezvoltare a industriilor extractivă și forestieră”.

Între orașele regionale apărea acum cu unul în plus, și anume Reșița, astfel numărul acestora ajunsese la 23, dar erau propuse mai puține orașe raionale. Dacă în referatul precedent (octombrie 1951) se acceptase cererile a șapte comune de a deveni orașe raionale, acum doar trei dintre acestea primiseră aviz favorabil: Anina, Băile Herculane și Sânnicolaul Mare. Acestea erau apreciate pentru rolul lor de stațiuni balneo-climatice și erau considerate ca fiind dezvoltate din punct de vedere urbanistic și industrial, considerându-se că în cuprinsul lor „elementul țărănesc nu întrunește 50 %”. Era păstrată și o portiță pentru acele comune care solicitaseră să devină orașe, spunându-ni-se că aceste cereri vor fi soluționate în faza a doua a lucrărilor. Această afirmație, precum și alte asemenea mențiuni, ne îndreptățesc să credem că aceste lucrări de reorganizare administrativă, în această fază, erau privite ca având un caracter de ipoteze de lucru (observații și propuneri), ulterior căpătând un caracter definitiv.

Unele lucruri noi au apărut și cu privire la raioanele regiunilor. În regiunea Craiova, s-a propus înființarea raionului Novaci, născut din teritoriul raionului Gilort, acesta din urmă având reședința situată în extremitatea sa sudică, la o distanță prea mare de comunele nordice. Raionul Gilort trebuia să încorporeze teritorii din raionul Hurezani (Amaradia), care urma să-și mute centrul din comuna Hurezani în comuna Melinești. În aceeași regiune, s-a propus și formarea raioanelor Cujmir și Segarcea, precum și desființarea raionului Brabova (s-a propus și înființarea a șase comune, dintre care una era Ada-Kaleh, situată pe insula care va fi acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I). De asemenea, în regiunea Pitești se forma raionul Băbeni-Bistrița, iar în regiunea Timișoara raionul Făget, care se desprindea din raionul Lugoj, care era greu de administrat din cauza întinderii sale mari, el fiind al doilea ca suprafață din România, după raionul Târgu-Mureș. Numărul total al raioanelor României urma să fie de 180, cu trei mai mult decât înainte.

O chestiune mai complexă a ridicat reorganizarea comunelor, întrucât trebuia respectată decizia Partidului de a nu se aduce modificări majore la acest nivel. Totuși, o serie de corecturi privind delimitarea acestor unități administrative și trecerea unor sate în categoria superioară, de comune, trebuiau aduse, pentru că s-au făcut sesizări îndreptățite de către locuitori. Cererile locuitorilor au fost îndreptate nu doar către organizațiile locale de partid, ci și către nivelurile superioare: C.C. al P.M.R., Consiliul de Miniștri, Ministerul de Interne. Pentru soluționarea acestor doleanțe, au fost constituite comisii, alcătuite dintr-un delegat al Secției Organizatorice a Direcției Generale a Treburilor Consiliului de Miniștri, unul al Organizației Regionale de Partid și unul din partea Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional. În urma reanalizării tuturor cererilor din ultimele luni, Comisia Centrală a decis că sunt îndreptățite 23 de cereri de înființări de noi comune, patru cereri de desființări de comune, 35 de cereri de a trece comunele la un alt raion, 91 de cereri de a trece satele de la o comună la alta și 23 de cereri de a muta reședința comunei în alt sat. S-a concluzionat că prin admiterea acestor cereri „se vor înlătura greșeli care întrețin o nemulțumire permanentă în mijlocul comunelor și satelor respective”.

La finalul acestui studiu (al doilea) elaborat de Comisie, se menționa că problemele și contestațiile privitoare la regiunile din Ardeal vor fi soluționate în a doua fază a lucrării de modificare a raionării. Ca o concluzie finală se aprecia că „prin modificările propuse…se aduce actualei împărțiri administrative a teritoriului R.P.R. îmbunătățiri reale, atât în ce privește întărirea regiunilor ca puncte de sprijin ale P.M.R și ale Guvernului, cât și în ceea ce privește realizarea unor mai bune regrupări a satelor și comunelor în raioane”. Se mai exprima ideea că această lucrare se va putea aplica pe teritoriul României după ce Partidul și Guvernul vor lua măsurile necesare.

În ședința din 14 aprilie 1952 a Consiliului de Miniștri s-a discutat despre apartenența raionului Tulcea. La această întâlnire de lucru au participat pe lângă reprezentanți ai puterii centrale (Miron Constantinescu, Ion Vințe, Mihail Roller, Petre Belle, Mihail Hașeganu) și lideri locali, cum sunt: Dunaev, președintele Sfatului Popular al Raionului Tulcea, Patrichi, președintele Sfatului Popular al Regiunii Galați, Carol Coguț, secretarul Comitetului de Partid al Regiunii Galați și un anume Ruznicenco, din partea Regiunii Constanța, fără să ni se comunice funcția acestuia.

Reprezentanții celor două regiuni au avut intervenții pentru a convinge puterea decizională de la București în vederea atașării raionului Tulcea la regiunea proprie. Problema administrării Deltei Dunării era de maximă importanță pentru puterea comunistă, de aceea s-a impus necesitatea unei ședințe la București pe această temă. Ruznicenco a susținut atașarea raionului Tulcea la regiunea Constanța prin necesitatea de a oferi o conducere unitară activității de pescuit din Dobrogea: pescuitul pe mare era coordonat de la Constanța, prin Direcția Pescuitului pe Mare, iar centrele de pescuit din Deltă (Jurilovca, Danov, Sulina, Sfântu Gheorghe) aparțineau din punct de vedere administrativ de Galați și, în acest fel, era afectată activitatea în domeniu, care, spunea el, ar trebui să se găsească „într-o singură mână”. Un alt argument era acela că vitele din regiunea Constanța nu aveau furaje suficiente, pe când „în baltă furajele se strică”, iar un alt aspect subliniat era acela că, din punct de vedere piscicol, Complexul Razim-Sinoe era legat de pescuitul pe mare, și, în consecință, ar trebui să aparțină regiunii Constanța.

Președintele Sfatului Popular al raionului Tulcea, Dunaev, a susținut menținerea raionului său în componența regiunii Galați așa cum se stabilise la raionarea din 1950. El considera că populația Deltei se aprovizionează din Galați întrucât „comunicațiile cu vaporul sunt mai lesnicioase, mai directe”, chiar dacă „legătura prin C.F.R. cu Constanța este mai rapidă. De asemenea, referitor la pescuitul în Deltă, el aprecia că centrele de pescuit Sulina, Jurilovca și Sfântu Gheorghe, chiar dacă practică, mai degrabă, pescuit maritim, trimiteau peștele la Tulcea, deoarece numai aici existau instalații suficiente pentru conservarea peștelui. Acesta condamna „tendințele nesănătoase” ale centrelor de pescuit din Deltă, care căutau „să scape de sub controlul Direcției din Constanța”.

Punctele de vedere exprimate de Dunaev au fost susținute și de președintele Sfatului Popular al Regiunii Galați și de secretarul Comitetului de Partid al aceleiași regiuni. Aceștia, în intervențiile pe care le-au avut, au accentuat legăturile Deltei cu Galațiul („transportul este mai ieftin și mai direct la Galați (…), în epoca de îngheț se fac legături bune pe gheață”; „distanța Galați-Tulcea este de 80 kilometri, Tulcea-Constanța: 120 kilometri (…), pe mare legătura nu se face niciodată”), dar și unitatea economică a celor două entități administrative („pescuitul se leagă de Galați, întrucât pescuitul de baltă are altă tehnică și altă specialitate”).

Totodată, au recunoscut că Jurilovca și Complexul Razim-Sinoe pot trece la regiunea Constanța pentru că populația din această parte a raionului era mai apropiată de orașul Constanța, iar punctele de pescuit Sulina și Sfântu Gheorghe puteau fi administrate de Direcția Pescuitului pe Mare din Constanța, care a greșit, însă, când le-a desființat „autonomia gestionară”. Referitor la problema insuficienței furajelor pentru vitele din regiunea Constanța, s-a considerat că includerea raionului Fetești, cu Balta Ialomiței, la Constanța va rezolva problema, iar experiența din anii precedenți cu vitele aduse în Deltă din Ardeal a avut rezultate proaste, „vitele au slăbit în loc să se îngrașe, deoarece pășunatul în baltă este diferit de cel din stepă”.

S-a concluzionat, la sfârșitul ședinței, că cea mai mare parte a raionului Tulcea ar trebui să facă parte din regiunea Galați, dar hotărârile finale le va lua Comisia pentru Raionare, Miron Constantinescu făcând apelul „de a nu se discuta nicăieri problemele discutate în ședință, întrucât acestea vor putea duce la frământări inutile”. Decizia care s-a luat în privința apartenenței raionului Tulcea la una dintre cele două regiuni, în iunie 1952, a fost în favoarea regiunii Galați.

În iunie 1952, Comisia Centrală a prezentat Consiliului de Miniștri un nou referat privind rectificările raionării administrativ-teritoriale a R.P.R. (al treilea), material care a rămas, cu foarte mici corective, nemodificat și pe baza căruia s-a aplicat reorganizarea administrativă. De asemenea, cu excepția câtorva modificări însemnate (cea mai importantă era adoptarea a 18 regiuni în loc de 20 și înființarea a încă trei raioane față de cele 180 propuse în aprilie 1952), acest material includea aceleași modificări administrativ-teritoriale ca precedentul și păstra multe din prevederile studiului din 1951.

Tabel cuprinzând variantele de modificare a împărțirii administrativ-teritoriale a României elaborate, în 1951-1952, de consilierii sovietici de la București (una) și de conducerea statului român (trei)

Dacă analizăm comparativ aceste patru variante de modificare a Legii Raionării din 1950, observăm că la nivelul raioanelor nu au fost propuse modificări importante, în schimb la nivelul regiunilor s-a mers în direcția reducerii numărului acestora, de la 28 câte existau în urma raionării până la 18, 20 sau 22. Consilierii sovietici nu au impus crearea unui anumit număr de regiuni, ci au considerat că șase regiuni din cele 28 nu puteau să mai funcționeze în forma și caracteristicile pe care le aveau. Autoritățile comuniste ale statului român au avansat trei variante de reducere numerică a regiunilor (două cu 20 regiuni și una cu 18), în trei perioade distincte, care au fost influențate de fluctuațiile pozițiilor liderilor P.M.R. în legătură cu înființarea Regiunii Autonome Maghiare.

În chiar partea de început a studiului din iunie 1952, Comisia a arătat că principiile și directivele Partidului și Guvernului nu s-au respectat în totalitate cu prilejul raionării, consecința fiind înființarea unor regiuni care nu erau suficient de puternice încât să reprezinte „baze de sprijin al C.C al P.M.R. și al Guvernului”. Al doilea aspect subliniat în partea introductivă a documentului era înființarea Regiunii Autonome Maghiare, conform cu proiectul noii Constituții. Fiind arătate aceste puncte de vedere care au stat la baza stabilirii noilor regiuni, Comisia a decis împărțirea administrativ-teritorială a României în 18 regiuni, cu zece mai puțin decât în urma raionării din 1950 și cu două mai puțin (Bistrița și Câmpulung), decât în varianta anterioară, din aprilie 1952, emisă de același colectiv de specialiști. S-a argumentat desființarea a zece regiuni prin invocarea numărului redus de locuitori al acestora și prin faptul că reședințele lor, cu excepția Sibiului, nu erau centre industriale.

Alte argumente invocate de conducerea P.M.R. pentru a implementa această reorganizare administrativ-teritorială se refereau la faptul că 13 din 28 de regiuni aveau o suprafață însămânțată mai mică de 300 000 de hectare, iar dintre acestea șase regiuni nu aveau nici măcar 200 000 de hectare arabile. Menținerea acestor regiuni mici cauza, în opinia factorilor decidenți, cheltuieli importante din bugetul de stat pentru întreținerea aparatului regional, aceste regiuni având buget deficitar trebuiau aduse sumele necesare de bani de la centru.

În ședința Consiliului de Miniștri, din 13 iunie 1952, au fost aprobate modificările administrativ-teritoriale ale R.P.R. conform cu ultima variantă de rectificare a Legii raionării, prezentată de Petre Belle. S-a făcut mențiunea de a se schimba cuvântul „capitală”, utilizat pentru a defini reședințele regiunilor, cu cel de „centru”, întrucât spunea Iosif Chișinevschi că „raionul este centru”. Gheorghiu-Dej ceruse această modificare, iar Ana Pauker și-a aprobat șeful, spunând că: „nu este politicește să se numească capitală”, opinie împărtășită și de Dumitru Petrescu, ministrul de Finanțe, care afirma că: „în Uniunea Sovietică numai Moscova este capitală”. În această ședință, au fost reiterate două dintre motivele majore care au determinat această reorganizare administrativă. Primul a fost cel legat de modul greșit cum fuseseră trasate unele regiuni în raport cu unitățile de relief, acum urmărindu-se în mod special a se obține o „delimitare naturală”. În felul acesta s-a urmărit reducerea distanței dintre comune și centrele raionale, „pentru că toate problemele se concentrează la raion”. Al doilea aspect a fost subliniat de Gheorghiu-Dej, care afirma că regiunile rezultate după aceste modificări au posibilități proprii de aprovizionare, pe când unele dintre cele create de raionarea din 1950 trebuiau aprovizionate de alte regiuni.

Pe scurt, specialiștii români care elaboraseră materialul de rectificare a raionării teritoriului R.P.R. au stabilit următoarele modificări administrative majore la nivelul regiunilor: regiunea Botoșani se unea cu regiunea Iași; regiunea Putna intra, majoritar, în componența regiunii Bârlad, iar unele părți ale ei treceau la regiunile Iași și Galați; regiunea Buzău se unea cu regiunea Prahova; regiunea Ialomița era împărțită între regiunile București, Prahova și Constanța; regiunea Teleorman se unea cu regiunea București, regiunea Vâlcea trecea la regiunile Argeș și Dolj; regiunea Gorj se unea cu regiunea Dolj; regiunea Severin intra în componența regiunilor Timișoara și Arad; regiunea Rodna era împărțită regiunilor Baia Mare și Cluj; regiunea Sibiu se unea cu regiunea Stalin, care ceda o parte însemnată din teritoriul său Regiunii Autonome Maghiare.

Această variantă finală de reorganizare administrativă a fost aprobată prin Decretul Nr. 140, din 19 iunie 1952, emis de Consiliul de Miniștri al R.P.R., și a consfințit desființarea a două raioane (Brabova, în regiunea Craiova și Lădești, în regiunea Argeș) și înființarea a opt noi raioane (Novaci, Cujmir și Segarcea în regiunea Craiova, Băbeni-Bistrița, în regiunea Pitești, Făget, în regiunea Timișoara, Zalău și Sărmaș, în regiunea Cluj și Toplița în Regiunea Autonomă Maghiară), numărul final al acestora fiind de 183. Un număr de nouă raioane își vor schimba reședința raională (Baia Mare, Constanța, Istria, Gilort, Hurezani, Sadova, Făurei, Deva, Cislău), dintre acestea șase și-au schimbat și denumirea. S-a decis înființarea a 39 de comune, desființarea a nouă comune, trecerea a 43 de comune la alt raion, trecerea a 127 de sate la alte comune, schimbarea a 28 de reședințe comunale, astfel numărul final al comunelor a ajuns la 4 096.

Dacă urmărim procesul de înființare a unui nou raion (Făget, din regiunea Timișoara), constatăm că avem de-a face cu un proces complex, care s-a desfășurat pe parcursul a mai multe luni de zile. În 8 ianuarie 1952, Sfatul Popular al regiunii Timișoara cerea Consiliului de Miniștri să aprobe înființarea raionului Făget prin divizarea raionului Lugoj, care avea 48 de comune, cu 150 de sate, și o populație de 115 000 locuitori. Autoritățile din Timișoara considerau că acest raion era greu de administrat, din cauza distanțelor mari de la sediul raionului până la comunele componente, iar aparatul administrativ este „insuficient ca număr”. Noul raion Făget era prognozat să cuprindă 19 comune, cu 66 de sate, iar comuna Făget, propusă ca reședință raională, avea aproape 4 000 de locuitori și deținea posibilități de găzduire a instituțiilor raionale. Înființarea acestui raion era văzută și ca un câștig în direcția unei mai bune administrări a centrelor muncitorești Margina și Tomești, care aveau nevoie, mai ales, de o aprovizionare eficientă, pe care Lugojul o realiza mai greu în condițiile existenței unei distanțe mari până în cele două localități. Peste doar câteva zile de la acest moment, conducerea regiunii Timișoara a trimis la București, în 20 ianuarie 1952, o nouă informare în care solicita ca două comune ale raionului Lipova, regiunea Arad, să intre în componența viitorului raion Făget.

În iunie 1952, Bucureștiul a avizat crearea acestui raion, în care a luat ființă un Sfat Popular Raional, căruia i s-a asigurat un sediu, iar salariaților li s-au oferit locuințe. În august 1952 conducerea regiunii Timișoara comunica Consiliului de Miniștri că „cetățenii sunt foarte mulțumiți de înființarea acestui raion”, pentru că nu mai trebuiau să parcurgă distanțe mari până la centrul raionului Lugoj (30-50 kilometri).

În urma acestei reorganizări administrative din 1952, orașele țării noastre, conform cu cele hotărâte de Comisia Centrală și aprobate de C.C. al P.C.R., se prezentau astfel: un oraș de subordonare republicană, București (împărțit în opt raioane orășenești), 26 de orașe de subordonare regională și 128 de orașe de subordonare raională. Specialiștii care au stabilit încadrarea orașelor în una din cele trei categorii au considerat că nicio altă localitate urbană din România în afară de Capitală nu întrunește criteriile sovietice (existența unei puternice dezvoltări industriale și un număr de locuitori de peste jumătate de milion de oameni) de a deveni oraș de subordonare republicană. Era considerată o eroare faptul că, în 1950, atâtea localități deveniseră orașe republicane, ceea ce determinase separarea acestora de regiunile din care făceau parte, consecința fiind „izolarea muncitorimii orașelor de țărănimea muncitoare”.

Comparativ cu raionarea din anul 1950, în 1952 șase așezări urbane și-au pierdut statutul de orașe de subordonare republicană, devenind orașe de subordonare regională (Cluj, Constanța, Galați, Iași, Stalin, Ploiești, Timișoara), un oraș de subordonare raională a fost avansat la nivel de subordonare regională (Hunedoara), iar 17 orașe republicane au fost retrogradate la nivel raional (Satu Mare, Focșani, Călărași, Giurgiu, Roșiori de Vede, Bistrița, Târgu-Jiu, Roman, Râmnicu-Vâlcea, Buzău, Câmpina, Târgoviște, Predeal, Botoșani, Câmpulung Moldovenesc, Caransebeș, Sfântu Gheorghe). Acestor din urmă localități li s-a schimbat statutul pentru că aveau o populație redusă (unele dețineau sub 25 000 de locuitori și erau, pe deasupra, și reședințe de regiuni) și nu ofereau condiții pentru a găzdui instituțiile regionale, organizațiile de partid sau instituțiile de învățământ. S-a concluzionat că „noile construcții în aceste localități ar necesita mult timp și fonduri considerabile”.

Totodată, opt comune au devenit orașe de subordonare raională: Sânnicolau Mare, Câmpia Turzii, Ocna Mureșului, Vulcan, Râșnov, Băile Herculane, Anina și Sovata.

Dacă analizăm modul în care au fost stabilite unele detalii ale împărțirii administrative din 1952, constatăm că un rol important a revenit și organelor locale ale puterii de stat, care au înaintat propuneri de reorganizare administrativă către Direcția Generală a Treburilor Consiliului de Miniștri. Aceste solicitări au fost analizate și s-a dat un răspuns în scris, dar, în majoritatea cazurilor răspunsul a fost negativ. Spre exemplu, Sfatul Popular al Regiunii Mureș, în 18 ianuarie 1952, a elaborat și trimis un material la București, în care solicita, în mod argumentat, schimbarea categoriei de încadrare a unor comune. În răspunsul primit în 25 ianuarie 1952, Direcția Generală a Treburilor a comunicat că doar câteva cereri sunt întemeiate, iar pentru avizarea lor era necesar să fie întocmit un nou material care trebuia înaintat Comisiei de Stat de pe lângă Consiliul de Miniștri. O altă solicitare a venit din partea conducerii regiunii Constanța, care cerea, în 15 februarie 1952, ca stațiunea Eforie să devină oraș. A fost respinsă și această cerere pe motivul că Eforie are doar 428 de locuitori și nu îndeplinește nici criteriile economice pentru a fi declarată oraș. Totuși, în vederea unei funcționări mai eficiente a stațiunii pe timpul verii, s-a decis trecerea ei din componența orașului Techirghiol în aceea a orașului Vasile Roaită.

Unele solicitări venite de la nivel local au primit răspuns favorabil, printre acestea fiind aceea în care conducerea regională Sibiu a cerut ca orașul reședință să fie declarat centru aglomerat, pentru ca organele locale să poată lua unele măsuri privind îmbunătățirea condițiilor de locuit din oraș. A primit aviz pozitiv și cererea Sfatului Popular al regiunii Putna, din 14 martie 1952, de a fi schimbate denumirile a două comune, care purtau același nume, Urechești, și astfel se producea confuzie. S-a aprobat ca localitatea Urechești din raionul Focșani să se numească I.L.Caragiale, iar comuna Urechești din raionul Adjud să ia numele de Gheorghe Gheorghiu-Dej. S-a primit acordul de la București și pentru doleanța conducerii regiunii Constanța de a fi transferate comunele Basarabi, Ciocârlia și Valul lui Traian de la raionul Negru Vodă la raionul Medgidia, spre care gravitau cele trei unități administrative.

Cererile unor raioane și comune de a-și schimba reședința au fost și ele avizate în perioada august-octombrie 1952, deci, după implementarea reorganizării administrative (raionul Zeletin, din regiunea Bârlad, și-a schimbat reședința din comuna Răchitoasa în comuna Podul Turcului; comuna Cățelu și-a mutat reședința din satul Cățelu în satul Glina; reședința comunei Bidiu, din regiunea Cluj, a fost mutată din satul Bidiu în satul Corvinești, dar fără schimbarea denumirii comunei etc.), precum și trecerea unor sate de la o comună la alta (satele Zeamă Rece și Cățanele, din regiunea Pitești, au intrat în componența comunei Oarja, satul Conacul Iosif a trecut de la comuna Jebel la comuna Liebling etc.) sau a unor comune de la un raion la altul (comuna Vizantea, în urma solicitării locuitorilor, a trecut din raionul Vrancea în raionul Panciu, comuna Pârlita a trecut de la raionul Lehliu la raionul Brănești, iar comuna Găujani a trecut de la raionul Zimnicea la raionul Giurgiu, regiunea București).

O situație specială s-a produs în raionul Gurahonț, din regiunea Arad, unde deputații Sfatului Popular al comunei Păulian au adresat, în 19 iunie 1952, un memoriu C.C al P.M.R. și Consiliului de Miniștri, în care solicitau ca localitatea lor să nu fie inclusă în comuna Buteni, ci să rămână comună independentă. Memoriul lor a provocat emoții conducerii regionale de partid Arad, care s-a grăbit să meargă în Păulian și să le explice locuitorilor rațiunea desființării comunei lor. Imediat după aceasta, Sfatul Popular al Regiunii Arad a redactat un referat pe care l-a trimis la București, în cuprinsul căruia a explicat cele întâmplate la Păulian. Au motivat evenimentele petrecute prin faptul că deputații fostului Sfat Popular Comunal Păulian au crezut că desființarea comunei și declararea ei ca sat a fost o decizie a Raionului Gurahonț și nu una luată la nivelul Guvernului R.P.R. Locuitorii din Păulian fuseseră nemulțumiți pentru că ei credeau că decizia desființării comunei lor a fost luată pe plan local și nu la nivel central, ei declarându-se perfect satisfăcuți acum, când au aflat că hotărârea a venit de la centru („pe deplin lămuriți de importanța acestui măreț scop, tov. Deputați toți au fost și sunt de acord cu această măsură luată de Partid și de Guvern (…) luându-și angajamente de-a munci și lupta pentru a contribui la făurirea socialismului”), ca și cum, pentru ei, conta mai mult cine le desființează comuna și nu faptul în sine al suprimării acesteia. Ca prin minune, s-au evaporat mâhnirile lor, chiar dacă aveau motive întemeiate să protesteze pentru că erau atașați unei comune (Buteni), de care satul lor nu era legat printr-un drum direct, deși erau situați la doar trei kilometri (îi despărțea Crișul Alb). Pentru a ajunge la Buteni, trebuiau să treacă prin albia Crișului Alb sau să ocolească 15 kilometri prin Sebiș.

Actul legislativ care a consfințit modificările administrativ-teritoriale la nivel regional din anul 1952 a fost Decretul nr. 331 privind modificarea Legii nr. 5/1950, pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române, document elaborat în 19 septembrie 1952. Potrivit acestui decret au fost modificate articolele 9 și 10 din Legea raionării, consecința fiind reducerea numărului regiunilor la 18. Acestea erau următoarele (în paranteză este orașul reședință de regiune): Arad (Arad), Bacău (Bacău), Baia Mare (Baia Mare), Bârlad (Bârlad), București (București), Cluj (Cluj), Constanța (Constanța), Craiova (Craiova), Galați (Galați), Hunedoara (Deva), Iași (Iași), Oradea (Oradea), Pitești (Pitești), Ploiești (Ploiești), Stalin (Orașul Stalin), Suceava (Suceava), Timișoara (Timișoara), Regiunea Autonomă Maghiară (Târgu Mureș).

Împărțirea administrativ-teritorială a României (1952)

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunile_Republicii_Populare_Romane, consultat în 21.12.2014, ora 16)

Această diminuare a numărului regiunilor s-a realizat ca urmare a faptului că regimul comunist a urmărit să realizeze o maximă concentrare și centralizare a puterii politice. Cele 10 regiuni desființate în 1952 (Botoșani, Buzău, Gorj, Ialomița, Putna, Rodna, Severin, Sibiu, Teleorman și Vâlcea)au fost împărțite între regiunile vecine. În urma acestei comasări a crescut numărul raioanelor în majoritatea regiunilor: Arad avea acum șase raioane față de cinci câte avea în 1950, Baia Mare: opt față de șapte, Bârlad: opt față de cinci, București: 18 față de opt, Cluj: 14 față de opt, Constanța: șapte față de șase, Craiova; 20 față de nouă, Galați: opt față de șapte, Hunedoara: opt față de șapte, Iași: nouă față de șapte, Pitești: 13 față de opt, Ploiești: 14 față de șapte, Stalin; opt față de șapte, Suceava: 11 față de șase, Timișoara: nouă față de patru, iar Regiunea Autonomă Maghiară: nouă față de opt. Excepții de la această regulă au constituit regiunea Bacău, căreia i se redusese numărul raioanelor cu unul față de 1950 și regiunea Oradea, care și-a păstrat același număr de raioane.

Evident că această creștere a numărului raioanelor din aproape fiecare regiune s-a datorat nu doar desființării celor 10 regiuni, ci și hotărârii conducerilor regiunilor de a înființa noi raioane, putându-se exercita, în acest fel, un control mai strict al autorităților asupra locuitorilor.

Autoritățile comuniste au explicat această creștere a numărului de raioane, precum și mărirea teritorială a multora dintre ele, prin faptul că prin raionarea din 1950 fuseseră înființate regiuni cu un număr de raioane care varia de la patru la șapte (număr considerat „foarte mic”), iar distanța dintre centrele raionale până la reședințele de regiune era de asemenea mică, întrucât „o sută din cele 177 de centre raionale sunt situate la mai puțin de 50 kilometri distanță de regiune”.

Se mai considera că unele raioane fuseseră incluse în mod artificial în regiunile din care făceau încă parte, deoarece ele erau orientate economic spre regiunile vecine (de exemplu: raioanele Turnu Severin și Filiași spre Craiova și nu spre Râmnicu Vâlcea, raionul Vaslui spre Iași, nu spre Bârlad), iar alte modificări la nivel de raioane s-au datorat cererilor organelor de partid sau de stat, care informau că-și desfășoară activitatea cu greutate în delimitarea teritorială existentă (așa a fost cazul a 36 de comune transferate de la un raion la altul), ori ca o consecință a noilor delimitări regionale (cum este crearea raionului Făget, din regiunea Timișoara).

Evoluția numărului unităților administrativ- teritoriale între 1950 și 1952 (pe baza analizei Legii nr.5/1950 și a Decretului nr.331/1952)

Dacă analizăm datele din tabelul de mai sus, observăm că numărul regiunilor a fost redus în mod semnificativ în 1952, comparativ cu 1950 (în procent de peste 30 %), în timp ce numărul raioanelor a crescut (cu șase asemenea unități administrative) în 1952 față de 1950 (creștere nesemnificativă, cu aproximativ 3 %), în timp ce numărul comunelor a crescut și el cu 44 de unități administrative, ceea ce reprezintă o creștere de 1 %. Putem trage concluzia că această reorganizare administrativă a fost centrată pe diminuarea numărului de regiuni, unele fiind apreciate, după aproape doi ani de funcționare, ca fiind neviabile economic, iar schimbarea ușoară a numărului de raioane și comune a venit în completarea acțiunii de suprimare a regiunilor mici și neeficiente.

Consilierii sovietici de la București, atunci când au emis opinii despre modul cum fuseseră trasate raioanele R.P.R., au apreciat că acestea „au fost create în general just, ținându-se seama de experiența corespunzătoare a Uniunii Sovietice”, astfel ei nu au cerut o reformă administrativ-teritorială la acest nivel (după cum solicitaseră cu regiunile), considerând că raioanele României, din punctul de vedere al populației, erau mai mari decât raioanele sătești ale Uniunii Sovietice.

Se mai poate observa că patru dintre regiuni și-au schimbat denumirea față de anul 1950: regiunea Prahova a devenit Ploiești, regiunea Argeș a devenit Pitești, regiunea Bihor a devenit Oradea, iar regiunea Dolj a luat numele de Craiova. Acum toate regiunile, cu o singură excepție, aveau numele orașului de reședință, care era si cel mai important centru industrial al regiunii, fiind imitat întru totul modelul sovietic. Excepția a reprezentat-o regiunea Hunedoara, căreia i s-a stabilit ca reședință regională orașul Deva, „întrucât este centrul industrial principal al acestei regiuni”.

Regiunile României între anii 1952-1956

(Sursa: Radu Săgeată, Modele de regionare politico-administrativă, București, Editura Top Form, 2004, consultată în variantă electronică:https://www.academia.edu/13094929/Modele_de_regionare_politico-aministrativa_Edit_Top_Form_Bucuresti, în 29.10.2015, ora 21,00)

IV.3.4. Reorganizarea instituțiilor de stat

Problema reorganizării instituțiilor de stat și a repartizării personalului din regiunile desființate a constituit o prioritate a conducerii comuniste a României pe parcursul anului 1952. În 12 iunie 1952 a avut loc o primă ședință la care au participat Alexandru Moghioroș, Alexandru Drăghici, Petre Belle, Petre Lupu, Tiță Florea, Nicolae Guină și Simion Babenco. Toți cei prezenți erau membri ai Comisiei însărcinate cu aplicarea modificărilor raionării teritoriului, dar, pe lângă aceștia, din respectiva comisie mai făcea parte și generalul Pintilie, din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, precum și un delegat al Ministerului Finanțelor.

Această Comisie avea ca sarcini de bază să efectueze repartizarea personalului administrativ din instituțiile regiunilor desființate sau restructurate și să stabilească sarcinile de serviciu ale celor transferați. În vederea obținerii de bune rezultate au fost stabilite câteva linii directoare: fiecare minister își va face planul propriu după care îl va supune aprobării Comisiei; se vor instala mai întâi Birourile Comitetelor Regionale ale P.M.R., rezultate din unirea a două sau mai multe Birouri Regionale, după care se vor instala Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare Regionale; directorii Securității vor intra în Comitetele Regionale P.M.R., iar cei ai Miliției în Comitetele Executive ale Sfaturilor Populare; Comitetele Regionale făceau repartizarea aparatului funcționăresc sub controlul instructorului C.C. al P.M.R.. Se poate observa din simpla enumerare a acestor sarcini că munca de reorganizare a aparatului de stat era supravegheată foarte atent de la nivel central.

Au fost împărțite sarcinile membrilor Comisiei în legătură cu informarea tuturor instituțiilor statului și a partidului asupra transformărilor produse în urma reorganizării administrative: Petre Belle era răspunzător de înștiințarea pe linie de stat; Nicolae Guină pe linia organizațiilor de masă, Tiță Florea prezenta planul Sfaturilor, Petre Lupu pe linie de partid, iar Simion Babenco pe linia Gospodăriei de partid și a organizațiilor de masă. Toată această acțiune trebuia terminată până pe 25 iunie 1952 pe linie de partid, iar până în 1 iulie 1952 trebuia finalizată în întregime la nivelul statului.

De la centru se realiza repartizarea cadrelor care făceau parte din nomenclatura C.C. al P.M.R., iar cadrele de la nivelul regiunilor și al raioanelor erau repartizate de Comitetele Regionale și Raionale, ținându-se, însă, cont de dispozițiile de la București: „de la Centru se va da linia și se va controla cum se aplică”. Alexandru Moghioroș și secțiile C.C. al P.M.R. supravegheau cum se făceau aceste repartizări de personal și aveau grijă ca acele persoane care erau în plus față de schemă să fie încadrate în raioane „pentru a fi întărite Comitetele Raionale”.

O atenție specială era acordată verificării salariaților din regiunile desființate, avându-se în vedere ca acei oameni care nu aveau un trecut corespunzător să fie scoși din aparatul de stat și trimiși la alte munci, dar se punea în vederea celor responsabili „să nu fie puși în funcție oameni buni ca trecut, dar nepricepuți”. Pentru funcțiile de conducere la nivel regional și raional, C.C. al P.M.R. a impus ca aceia care le vor ocupa să fie verificați și să îndeplinească cinci criterii: să aibă „trecut politic curat”, să nu aibă chiaburi între rudele apropiate, să fi manifestat „atașament față de clasa muncitoare și o atitudine hotărâtă față de chiaburi”, să fi aplicat „cu strictețe” legile Partidului și Guvernului și să aibă o pregătire profesională corespunzătoare.

Comitetele regionale fuseseră instalate în 20 iunie 1952 și aveau ca sarcină principală, trasată de C.C. al P.M.R., să realizeze un plan de muncă cu problemele urgente care trebuiau rezolvate în cadrul regiunii mărite, mai ales cele privind rectificarea raionării, recoltarea, treierișul și colectările. O altă recomandare de care trebuia ținut cont în acțiunea de reorganizare instituțională era aceea ca schimbările să se facă în mers, fără a întrerupe activitatea. Spre exemplu, un Birou al Comitetului Regional care se unea cu altul, avea obligația să predea noului Birou problemele în curs de rezolvare, iar noul birou „le va lega cu problemele sale”. Pe de altă parte, vechile Birouri trebuiau să prezinte celor noi rapoarte de activitate pentru ca acestea să ia cunoștință de problemele pe care trebuiau să le rezolve.

La începutul lunii iunie 1952, C.C. al P.M.R. a făcut instructajul cu prim-secretarii regionali de partid și cu președinții Sfaturilor Populare Regionale, pentru a-i pregăti în vederea selecționării cadrelor de partid, care vor face parte din organele de conducere regionale și raionale ale partidului. Această triere a activiștilor, mai cu seamă a celor care ocupau funcții de conducere, se efectua ca o consecință a reorganizării administrativ-teritoriale, care era deja decisă în linii mari (în 19 iunie 1952 a fost emis Decretul nr.140 pentru modificarea Legii Raionării). Odată reîntorși în regiunile lor, liderii locali ai P.M.R. au constituit comisii regionale și raionale care au început verificarea președinților și secretarilor de organizații de partid raionale și comunale și au înaintat propuneri pentru aceste funcții. În aproape fiecare regiune existau probleme specifice. Bunăoară, în regiunea Cluj, majoritatea membrilor de partid erau de naționalitate maghiară, pe când majoritatea comunelor erau românești, iar cei repartizați acolo „nu cunosc limba română decât în foarte mică măsură”.

În regiunea Timișoara, în 27 iunie 1952, se realizase acțiunea de predare și preluare a satelor între regiuni și raioane și se constituiseră trei noi comune și două orașe de subordonare raională (Băile Herculane și Anina), dar „lipseau 70 de tovarăși” pentru funcțiile de președinți și secretari comunali (abia în 10 iulie toate comunele aveau conduceri desemnate). În regiunea Ploiești, în 30 iunie 1952 conducerea raporta la București încheierea în linii mari a procesului de integrare a regiunii Buzău și a raionului Urziceni, de la regiunea Ialomița (până în 9 iulie 1952 fuseseră numite și conducerile tuturor comunelor, chiar dacă au existat și manifestări ale chiaburilor, care „le-au spus oamenilor că noii președinți și secretari nu sunt buni, ei fiind aduși din alte comune”), dar ministerele Comerțului Interior, Sănătății și Învățământului nu trimiseseră delegați pentru a discuta problema cadrelor din secțiunile lor regionale și raionale.

În regiunea București, în 20 iunie 1952, în cadrul unei ședințe a conducerii regiunii, la care au participat și I. Butuc, vicepreședintele regiunii Teleorman, și N. Musceleanu, secretarul Comitetului Executiv de la regiunea Ialomița (aceste două regiuni intrând aproape în totalitate în componența regiunii București), s-au constituit trei comisii: una pentru verificarea cadrelor, a doua pentru constituirea Sfaturilor Populare mărite și a treia pentru repartizarea bunurilor și a arhivei Sfaturilor care-și încetau activitatea. Acestea și-au început munca imediat și au dus-o la final pe parcursul lunilor iulie-august 1952.

În regiunea Stalin au fost consemnate și „atitudini dușmănoase” în momentul predării unor comune Regiunii Autonome Maghiare. Delegatul raionului Odorhei, atunci când s-a făcut predarea comunei Bodogaia de la raionul Sighișoara către raionul său, a afirmat că „întrucât acuma aparțineți nouă nu veți mai fi terorizați”, iar agentul veterinar, încurajat fiind de aceste vorbe, a arborat drapelul național maghiar, care, ulterior, a fost dat jos, iar, în consecință, „populația s-a manifestat nesănătos”. În aceeași comună, unii locuitori au cerut șefului Oficiului poștal „să se care din sat dacă nu știu ungurește”. Se consemna și zvonul care circula în acea perioadă, cum că Regiunea Autonomă Maghiară „se va alipi Ungariei”. În informarea pe care a făcut-o Bagyi Paul, președintele Sfatului Popular Regional al Regiunii Autonome Maghiare, Consiliului de Miniștri, în 8 august 1952, nu se pomenea niciun cuvânt despre tensiunile care existaseră în momentul constituirii acestei entități administrative („nu am întâmpinat greutăți”).

Din regiunea Cluj au venit acuzații la adresa regiunii Oradea, care cu doar câteva zile înainte de a face predarea comunei Ciucea îl schimbase pe președintele Sfatului Popular cu un localnic (comunele Ciucea și Valea Drăganului, de la raionul Aleșd al regiunii Oradea, au trecut în componența raionului Huedin, de la regiunea Cluj), iar de la comuna Crasna „fuseseră mutate două batoze cu tractor în alte comune, fără știrea conducerii regiunii Cluj” (de la raionul Șimleul Silvaniei, din regiunea Oradea, au fost cedate patru comune recent înființatului raion Zalău, din regiunea Cluj).

În 13 iunie 1952 s-a ținut o ședință a Consiliului de Miniștri privind prelucrarea unor probleme legate de modificările aduse organizării teritoriale și administrative a R.P.R. Ședința a fost prezidată de Chivu Stoica, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, dar au fost prezenți și alți lideri de seamă ai P.M.R, cum sunt: Ana Pauker, Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii etc. În cadrul acestei ședințe, Petre Belle, director al Direcției Treburilor Consiliului de Miniștri, a cerut ca fiecare organ central al administrației de stat și fiecare instituție să realizeze un plan de muncă, cu măsurile necesare, pentru a fi transpusă în viață reorganizarea administrativă.

Planul de muncă trebuia să conțină patru puncte: problema cadrelor de la unitățile din teritoriu subordonate ministerelor sau instituțiilor centrale, din regiunile desființate; măsurile care se impun în privința bunurilor, mijloacelor de transport și imobilelor care trebuiesc mutate de la o regiune la alta; stabilirea sarcinilor din planul de stat al fiecărui minister, care, de fapt, implica restructurarea planului și bugetului conform cu noile realități administrative („în deplin acord cu organele C.C. al P.M.R…., în special în privința cadrelor”); măsurile organizatorice propuse de fiecare minister sau instituție centrală pentru implementarea planului de muncă pe care-l realizează.

Petre Belle solicita ca această operațiune să fie făcută cu promptitudine, pentru a putea fi pusă în practică până la 1 iulie 1952. Mai cerea să se manifeste atenție în privința personalului din instituțiile regionale care trebuia să fie mutat odată cu desființarea unor regiuni, fără a se majora schema de personal și fondul de salarii. De asemenea, s-a impus ca numirea șefilor de secții în regiunile mărite să se facă împreună cu Secția Organizatorică a Treburilor Consiliului de Miniștri și cu C.C. al P.M.R. pentru a se asigura „o mai bună selecționare și stabilitate în privința cadrelor”.

Ministrul Justiției, Stelian Nițulescu afirma că Justiția trebuie să intre în noua organizare până la 1 august 1952, dar că se vor lua măsuri „ca să nu întrerupem mersul Justiției”. Arhivele erau în curs de mutare din instanțele de judecată ale regiunilor desființate în celelalte regiuni, iar până la 1 august 1952 toate autoritățile judecătorești trebuiau să-și desfășoare activitatea conform cu noile realități administrative.

Chivu Stoica a încercat să lămurească problema repartizării personalului în noile instituții. El a explicat printr-un exemplu concret: „am avut 11 salariați, nu cer 21 câți sunt în ambele regiuni, dar îmi trebuiește 13”. A exprimat ideea potrivit căreia aparatul funcționăresc din regiunile desființate trebuie îndreptat spre munca productivă: „la petrol, cărbune, construcții, șantierele sunt goale”.

Ministerele și celelalte instituții ale statului s-au conformat cererilor venite din partea Consiliului de Miniștri și au realizat planuri de reorganizare a activității conform cu modificările administrativ-teritoriale. Ministerul Transporturilor a comunicat printr-un act trimis Guvernului, în 16 iunie 1952, schimbările care au apărut în desfășurarea activității sale odată cu noua configurație administrativă a țării. Se preciza în acel document că regiunea Teleorman și raionul Măicănești vor fi incluse în Direcția Regională Feroviară București, Direcția Tehnică de Drumuri se muta de la Direcția Regională Drumuri Craiova la cea din București, iar referitor la transportul auto urma să se facă delimitarea Direcțiilor Regionale Auto corespunzător cu noile limite ale regiunilor administrative. Se menționa în documentul semnat de ministrul Transporturilor, Augustin Alexa, că „majoritatea schimbărilor ce s-au făcut în împărțirea teritorială a țării nu atrag după sine schimbări în organizarea întreprinderilor Ministerului Transporturilor”.

O instituție care nu era afectată de reorganizarea administrativă a fost Direcția Generală Hidrometeorologică de pe lângă Consiliul de Miniștri, care a comunicat prin directorul său, Gheorghe Mirică, că noua raionare administrativă nu afectează cu nimic forma organizatorică a instituției și nici funcționarea acestei Direcții, întrucât Centrele Meteorologice și Sectoarele Hidrologice își aveau sediul în orașe care au rămas centre de regiune. Directorul Gheorghe Mirică considera că prin natura activității sale, această instituție „era legată de configurația geografică a teritoriului”, iar teritoriul de lucru al centrelor sale din țară „nu este comun cu teritoriile regiunilor unde își au sediul și funcționează independent de aceste regiuni administrative”, astfel nu era perturbată de reorganizarea administrativă.

Ministerul Sănătății era o instituție care trebuia să se reorganizeze în mod major la nivelul noilor regiuni ale României, tocmai de aceea a elaborat un plan de acțiune amplu, în care erau detaliate toate măsurile care se impuneau a fi luate pentru asigurarea în bune condiții a serviciilor medicale pe cuprinsul întregii țări. La nivel de regiuni au fost alcătuite scheme noi de organizare pentru că odată cu creșterea teritorială a acestora au sporit și sarcinile de ordin sanitar.

Planul de acțiune al Ministerului Sănătății era foarte riguros alcătuit, cuprinzând o serie de capitole care trasau sarcinile de muncă ale celor implicați și impunea termene precise de îndeplinire a lucrărilor. Noile scheme ale regiunilor și orașelor trebuiau realizate până în 18 iunie 1952, nominalizarea conducerii medicale a regiunii (inspector șef, adjunctul pe probleme curative-profilactice, contabilul șef, planificatorul și inspectorul șef de cadre) trebuia adusă la îndeplinire până la 20 iunie, iar instruirea medicilor șefi inspectori ai noilor regiuni, precum și a delegaților de la Minister se făcea în 19 iunie. Acțiunea în teren era stabilit să înceapă în 20 iunie 1952, când se făcea delegarea noului medic șef al regiunii de către președintele Sfatului Popular și delegatul Ministerului.

Conducerea nouă a serviciului medical regional, împreună cu delegații de la București, întocmea un plan de acțiune, care avea în vedere teritorializarea sanitară în cadrul noii unități administrative, restructurarea planului sanitar în funcție de noua distribuție a populației, restructurarea planului de venituri și cheltuieli prin colaborarea cu Ministerul de Finanțe și restructurarea planului de muncă și salarii. În vederea desfășurării activității în mod normal s-au dat dispoziții ca toate cadrele medicale „să rămână în funcțiune” și să nu fie deplasate de la locul de muncă ca urmare a reorganizării administrative decât cu aprobarea Ministerului Sănătății.

Conducerea Ministerului Sănătății a trimis un memoriu Consiliului de Miniștri în care semnala problemele cu care se confrunta: lipsa medicilor pediatri și a celor fiziologi („lucru ce s-a resimțit asupra mortalității infantile și a morbidității prin tuberculoză”), numărul insuficient de posturi, salarizarea proastă a cadrelor medicale regionale, „chiar sub salarizarea unor cadre subordonate lor”, fapt datorat obligativității impuse de Minister de a se încadra în vechiul fond de salarii etc.. O altă preocupare a șefilor de la Sănătate a constituit-o repartizarea absolvenților în teritoriu conform cu noua organizare administrativă a țării, care presupunea ca acei absolvenți care fuseseră distribuiți în regiunile desființate să treacă în grija noilor regiuni, iar în cazul regiunilor care pierdeau raioane, se avea în vedere să fie trimiși mai puțini absolvenți.

Comitetul pentru Așezămintele Culturale, printr-un colectiv de conducere care-l avea în frunte pe președintele său C. Nistor, a luat măsuri pentru a se asigura cadre corespunzătoare în secțiile culturale regionale contopite, în cele două raioane nou înființate și de a lichida vechile secții culturale. Departamentul Industriei Cărnii, Laptelui și Peștelui a luat măsuri pentru a se realiza planurile de aprovizionare cu animale, dar și cele de producție, planurile de investiții și aprovizionare potrivit noii organizări administrative și a trimis pe teren echipe care să întocmească inventarul la întreprinderile care erau desființate. Prin restructurări a trecut și Comisia Centrală a Aviației Sportive, precum și Direcția Generală a Editurilor Industriei Poligrafice, Difuzării Cărții și Presei, care a comunicat Consiliului de Miniștri că sectorul editorial (format din patru întreprinderi republicane de editură, situate în București: Editura de Stat pentru Literatură Științifică, Editura Tehnică, Editura de Stat pentru Literatură și Artă și Editura de Stat pentru Imprimate și Publicații) și sectorul poligrafic (alcătuit din 10 întreprinderi republicane, un centru poligrafic și o fabrică de cerneluri) vor rămâne neschimbate, în timp ce Sectorul difuzării de cărți, articole de librărie și papetărie suporta o restructurare conform cu noile realități administrative.

Ministerul Agriculturii a fost un sector al administrației de stat în care au fost operate restructurări importante, cele mai multe vizând personalul din regiunile desființate. Astfel, majoritatea tehnicienilor au fost repartizați în aparatul noilor regiuni, dar unii erau clasificați ca fiind necorespunzători și, în consecință, trebuia să li stabilească soarta profesională. Un delegat al Ministerului avea grijă să fie încadrate Secțiile Agricole regionale cu „elementele cele mai bune”.

Direcția Centrală de Statistică a avut grijă ca salariații Direcțiilor Regionale de Statistică, care rămâneau disponibili în urma desființării celor 10 regiuni, să fie distribuiți în noile structuri regionale, dar cerea ca numărul posturilor de inspectori de circumscripție din raioane să fie mărit pentru a face față volumului de muncă.

În vederea constituirii Sfaturilor Populare în noua configurație administrativă, au fost emise de către fiecare Sfat Popular Regional o listă cu instrucțiuni, pe care le primise de la C.C. al P.M.R. Potrivit acestora, Sfaturile Populare ale raioanelor mărite sau modificate erau formate din deputați raionali aleși în circumscripțiile electorale de pe teritoriul acelor raioane, care au fost suprimate. Sfatul Popular al unui oraș nou înființat era format din deputați comunali aleși pentru comuna care fusese trecută în rândul orașelor. În comunele nou înființate, care aveau, în satele din care se formaseră, cel puțin nouă deputați comunali, se putea constitui noul Sfat Popular Comunal. Dacă numărul deputaților era mai mic de nouă atunci era numit un Comitet Provizoriu, care funcționa până la alegerea numărului legal de deputați.

O preocupare care a cerut o atenție deosebită din partea organelor de partid a fost cea a asigurării securității documentelor de partid din regiunile desființate și a mutării acestora în bune condiții în noile regiuni. În 6 martie 1952, C.C. al P.M.R. a emis o hotărâre cu privire la normele de inventariere, transportare și predare a documentelor de partid de la un comitet de partid către altul, cu ocazia reîmpărțirii administrative a țării. Pe 19 iunie 1952, C.C. al P.M.R. a elaborat un nou document în care a adus lămuriri referitoare la modul cum trebuia să fie pusă în aplicare Hotărârea din 6 martie 1952. S-au stabilit norme exacte, care trebuiau respectate cu strictețe, în privința transferului dosarelor de partid, a carnetelor de partid și a situațiilor statistice.

Dosarele de partid trebuiau predate de către Comitetul de Partid Regional care își înceta activitatea către comitetele de partid raionale și orășenești, iar procesele-verbale și inventarele referitoare la transferul acestor dosare trebuiau înmânate noului Birou al Comitetului Regional de partid. Dacă Comitetul de Partid Regional nu reușise să transfere dosarele de partid către comitetele raionale și orășenești din martie până în iunie 1952, când a fost emisă această a doua hotărâre privind documentele de partid, se impunea ca dosarele să fie predate noului Comitet Regional și nu către organizațiile de partid raionale și orășenești. Existau și unele situații speciale, cum ar fi cazul în care un raion era împărțit între două regiuni. În acest caz, dosarele de partid erau predate organizațiilor de bază din ambele părți ale raionului, indiferent de regiunea în care erau încadrate, iar preluarea acestor documente o făcea o comisie formată din reprezentanți ai noii organizații de partid regionale și a celei raionale.

Trebuiau predate noului Comitet Regional de Partid dosarele celor excluși, decedați și neidentificați, dar și acele scrisori sau documente în care aparatul de partid și C.C. al P.M.R. confirmau că dețin unele dosare ale Comitetului de partid aflat în curs de desființare. Se cerea vigilență și în ceea ce privește dosarele care se găseau la activiști pentru studiu, acestea trebuind în mod obligatoriu recuperate.

Carnetele de partid trebuiau predate noului Comitet Regional, iar pentru toate carnetele de membru și pentru fișele de control se impunea și trimiterea unui proces-verbal la sectorul „Carnet de partid” al C.C. al P.M.R. Trebuiau predate cu proces-verbal și carnetele de partid pierdute și găsite care nu fuseseră încă trimise C.C. al P.M.R., precum și carnetele retrase de la unii membri de partid a căror situație nu fusese încă soluționată.

În ceea ce privește situațiile statistice, se preciza că se vor preda toate fișele, tabelele statistice și borderourile de încasare a cotizațiilor pe baza unui proces-verbal unei comisii desemnate de conducerea regională. Pentru a se asigura o protecție suplimentară, predarea și primirea documentelor se efectua în prezența unui instructor al C.C. al P.M.R., iar operațiunea se efectua numai la Comitetul Regional care preda actele, unde se întrunea comisia de predare-primire.

Comitetul Regional de Partid care își înceta activitatea preda noului Comitet Regional toate documentele existente în arhivă, precum și „situațiile și lucrările curente existente la Secretariatul Comitetului”. În cazul în care sediul Comitetului de partid se muta în altă localitate, trebuiau luate măsuri de securitate privind „amenajarea camerelor, ușilor și ferestrelor”, abia atunci putând fi mutată documentația de partid. În cazul comunelor desființate, bunurile existente și arhiva erau predate comunelor în care fuseseră încadrate, pe bază de proces-verbal, încheiat în trei exemplare (unul pentru gestionarul care a predat bunurile, unul pentru cel care le-a preluat și al treilea pentru Comitetul Executiv Raional).

IV.4. Experimentul sovietic de autonomie pe criterii etnice- Regiunea Autonomă Maghiară

IV.4.1. Proiecte de constituire a unei regiuni autonome maghiare în Transilvania

La ședința Secretariatului C.C. al P.M.R. din 19 aprilie 1951 s-a discutat despre situația etniei maghiare din Transilvania și a Uniunii Populare Maghiare (U.P.M.). Documentul care ne oferă informații în acest sens ne aduce la cunoștință faptul că Miron Constantinescu, membru al Biroului Politic și președinte al Comisiei de Stat a Planificării, a propus transformarea U.P.M. în Comitet Democrat Maghiar, aducând ca argument faptul că în urma alegerilor pentru Sfaturile Populare a rezultat o „prezență a deputaților maghiari în aproape toate Sfaturile Populare din țară”, astfel că maghiarii sunt bine reprezentați politic și își pot desfășura activitatea în Sfaturile Populare și într-un comitet național. El își susținea punctul de vedere și prin aceea că „noi am primit directiva ca să mergem pe transformarea acestor organizații în comitete democrate ale naționalităților și am aplicat această directivă la aproape toate naționalitățile care-și aveau organizație. Rămăsese singură această organizație U.P.M.”.

Cu toate că a argumentat acest fapt spunând că și conducerea U.P.M. agreează această transformare în comitet național, în urma intervenției Anei Pauker, membră a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. și ministru de Externe, și a lui Alexandru Moghioroș, secretar al C.C. al P.M.R., nu s-a mai realizat transformarea Uniunii Populare Maghiare în Comitetul Democrat Maghiar. Ana Pauker se temea de o eventuală nemulțumire în rândul populației maghiare, de aceea a susținut menținerea Uniunii, dar cu un personal plătit mai mic. A mai făcut observația ca de acum încolo de problemele culturale ale populației maghiare să se ocupe Ministerul Naționalităților și Comitetul de Artă.

Din intervențiile celor prezenți la această ședință a secretariatului C.C. al P.M.R. aflăm informații interesante despre starea lucrurilor din regiunile cu populație majoritar maghiară în anul anterior creării Regiunii Autonome Maghiare. Astfel, dacă conducerea U.P.M. cerea, în eventualitatea transformării Uniunii în comitet național, să fie înființate 11 comitete regionale, Miron Constantinescu a apreciat că sunt suficiente șapte, spunând că „în Bacău nu e necesar, pentru că ceangăii nu sunt propriu-zis maghiari”, iar „la Sibiu, Hunedoara și Rodna populația maghiară e puțin numeroasă”.

Liderii P.M.R. aveau informații despre cerințele maghiarilor din regiunile Mureș și Stalin de a obține autonomia. Alexandru Moghioroș, secretar al C.C. al P.M.R., a adus la cunoștința colegilor din C.C. al P.M.R. că a fost trimisă o echipă în regiunea Stalin pentru a constata poziția organizațiilor de partid în problema națională. Deși, în prima fază, s-a concluzionat că „la noi nu mai există problema națională”, întrucât „au fost alegeri la Sfaturi, este egalitate”, de fapt s-a constat că „Într-o serie de organizații de bază maghiare s-au ridicat unele chestiuni cu caracter autonomist. Nu s-a cristalizat chestiunea, dar era clar că tindea către aceasta”. Miron Constantinescu ne mai furnizează informația privind dorința maghiarilor din Secuime de a se uni într-o singură regiune: „În timpul raionării au vrut să fie o singură regiune mare, care să cuprindă populația maghiară.

În urma reformei administrative din 1950, fostele județe Mureș, Ciuc, Odorhei și Trei Scaune au fost împărțite în două regiuni: regiunea Stalin și regiunea Mureș. Conform recensământului din 1948, 72 % dintre cei 740 381 de locuitori ai celor patru județe se declarau de limbă maternă maghiară. Pe baza criteriului etnic, a fost justificată crearea a două regiuni în locul celor patru județe. Prima, cu centrul la Brașov (denumit Orașul Stalin), a avut șase raioane (Reghin, Gheorghieni, Sângeorgiul de Pădure, Târgu Mureș, Luduș și Târnăveni), din care în patru populația maghiară era majoritară, iar în fruntea regiunii se afla un activist maghiar, Csupor Lajos, care va deveni prim-secretar al Regiunii Autonome Maghiare.

Regiunea Mureș avea drept centru orașul Târgu-Mureș, în care maghiarii dețineau un procent de peste 70 %, și era împărțită tot în șase raioane (Odorhei, Ciuc, Racoș, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Orașul Stalin), etnicii maghiari având o majoritate de 52%. În fruntea regiunii, în calitate de prim-secretar de partid, se afla un etnic maghiar, Nagy Mihály, care, ulterior, din pricina abuzurilor comise în procesul de colectivizare, a fost schimbat cu un activist român, Nicolae Bota. De asemenea, pentru a echilibra situația au fost numiți trei vice secretari români, patru membri din cei opt ai Biroului Politic Regional erau români, iar din cei aproximativ 100 de membri ai nomenclaturii regionale, 63 erau maghiari, 28 români și 6 evrei. În cea mai mare parte, din teritoriile acestor regiuni va lua naștere Regiunea Autonomă Maghiară în 1952.

Trebuie spus că maghiarii din Transilvania beneficiau în anii de început ai puterii comuniste de o situație cel puțin mulțumitoare în ceea ce privește posibilitățile de păstrare și dezvoltare a identității naționale. Potrivit „Raportului asupra problemei folosirii de către organele locale ale puterii de Stat a limbilor minorităților naționale din R.P.R.”, elaborat în mai 1952, de către Departamentul pentru Problemele Naționalităților Conlocuitoare, în regiunile Mureș și Stalin „toate ordonanțele, comunicatele, apelurile și publicațiile de interes obștesc ale autorităților sunt publicate și în limba maghiară”, în majoritatea celorlalte regiuni din Ardeal actele emise de autorități erau „traduse și difuzate, în general, și în limba maghiară”.

De asemenea, Ministerul Justiției repartizase judecătoriilor din zona secuiască citații penale și civile traduse în limba maghiară, Ministerul Finanțelor a tradus în maghiară și a difuzat, ulterior, formulare de declarații de venituri, iar Ministerul Sănătății, la sesizarea Departamentului Naționalităților, a tradus în limba etnicilor maghiari instrucțiunile privind modul de întrebuințare al medicamentelor preparate în laboratoarele de stat. Nu poate fi pusă la îndoială intenția autorităților statului de a asigura drepturi pentru minoritățile naționale, din moment ce s-au dat dispoziții de a fi traduse toate actele autorităților din regiunile cu minorități naționale în limba maternă a acestora. Evident că toate aceste eforturi se făceau în ideea „îndrumării și mobilizării maselor minorităților naționale la sarcinile patriotice ale construirii socialismului”.

Constituția comunistă din 1952 legifera nașterea Regiunii Autonome Maghiare, cu centrul la Târgu-Mureș. Autoritățile românești ale vremii au instituit această formă de autonomie locală având acordul liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin. S-a încercat prin crearea acestei unități administrative rezolvarea definitivă a problemei minorităților în România pe baze leninist-staliniste, însă această creație de import sovietic, care a venit ca un dictat din partea fratelui mai mare de la Răsărit, nu a durat decât până în 1968.

Primele propuneri privind înființarea Regiunii Autonome Maghiare au venit de la Moscova. În mai 1951, unul dintre consilierii ambasadei U.R.S.S. de la București, și anume Spandarian, l-a chemat pe Teohari Georgescu, ministrul de Interne al guvernului Groza, și i-a adus la cunoștință că vor sosi la București doi experți sovietici, care trebuiau să verifice rezultatele raionării teritoriului României. În cadrul discuției cu Teohari Georgescu, cei doi experți sovietici au întrebat dacă s-a ținut cont de minoritățile naționale atunci când au fost trasate granițele regiunilor României. Reprezentantul român nu a oferit un răspuns mulțumitor, el argumentând că există două regiuni, Mureș și Stalin, care reunesc cea mai mare parte a maghiarilor, însă este dificil să se realizeze o regiune autonomă întrucât minoritatea maghiară trăiește dispersat și alături de majoritatea românească.

Consilierii sovietici au redactat un material, care se va regăsi în memorandumul din 7 septembrie 1951, pe care sovieticii l-au înaintat autorităților statului român. Documentele de arhivă ne aduc la cunoștință informații detaliate în această chestiune. Astfel, aflăm că pe experții sovietici îi chema P. Arhipov și P. Tumanov, iar materialul elaborat de ei are două părți distincte. Prima parte conține informații istorice și teoretice referitoare la posibilitatea înființării unei regiuni autonome maghiare, în timp ce partea secundă a documentului abordează aspecte privind granițele noii regiuni.

Cei doi consilieri sovietici în nota pe care au emis-o prim-secretarului P.M.R, Gheorghiu-Dej, document clasificat ca fiind strict secret, au făcut o prezentare extinsă a motivelor care stau la baza înființării unei regiuni autonome pentru maghiarii transilvăneni. Toate argumentele pe care le-au adus erau însoțite de citate ample din opera lui Stalin în problema naționalităților și din cea a lui Lenin. Se face recomandarea de a se acorda maghiarilor din ținutul secuiesc autonomie teritorială și nu autonomie național-culturală, pe care Stalin o considera „artificială și neviabilă”. Ne informează autorii materialului că U.R.S.S. reprezintă un „model al rezolvării multilaterale a problemei naționale”, întrucât a fost acordată autonomia sub forma republicilor sau a regiunilor acelor grupuri de populație care aparțineau aceleiași etnii și care ocupau un teritoriu compact. Aceștia mai specificau faptul că națiunile din cadrul Uniunii Sovietice au dreptul la autodeterminare până la separare de stat, dar întrucât există o deplină egalitate între națiuni și toate popoarele componente sunt „unite în mod voluntar într-un singur stat unional”, ele sunt pe deplin mulțumite să facă parte din U.R.S.S.

Referindu-se la cazul concret al României, experții sovietici au concluzionat că: „În Republica Populară Română trăiesc în număr mare grupuri etnice neromâne”, iar în regiunea de sud-est a Transilvaniei majoritatea populației este de etnie maghiară: „În regiunea Stalin există cinci raioane unde majoritatea absolută a populației este maghiară, iar în regiunea Mureș trei”. Drept urmare, „avându-se în vedere practica Uniunii Sovietice în înființarea regiunilor administrativ-teritoriale a naționalităților și specificitățile problemelor minoritare în R.P.R., se recomandă înființarea unei Regiuni Autonome Maghiare în Transilvania”.

Întrucât acest model de autonomie fusese consacrat ca unul de succes în U.R.S.S., deoarece contribuise la întărirea puterii sovietice („Națiunile socialiste, apărute în URSS, sunt națiuni mai unite și mai larg populare în comparație cu națiunile burgheze.”), se preconiza că se va potrivi și României: „Pornind de la experiența creierii formațiilor naționale de stat în URSS și ținând seama de particularitățile momentului național din Republica Populară Română se presupune că este nimerit a se crea Regiunea Autonomă Maghiară din Transilvania”.

În ceea ce privește problema granițelor viitoarei Regiuni Autonome Maghiare, au fost emise două variante: prima avea în vedere constituirea unei regiuni cu centrul la Târgu-Mureș, care să includă opt raioane (Ciuc, Odorhei, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Racoș, Gheorgheni, Sângeorgiu de Pădure, Târgu Mureș); a doua variantă lua în considerare crearea unei regiuni mult mai extinse teritorial, care să cuprindă pe lângă Ținutul Secuiesc și o parte însemnată din centrul Transilvaniei (pe lângă regiunile menționate în prima variantă, urma să includă și partea de sud a raionului Cluj, raionul Târnăveni, estul raioanelor Aiud și Turda, precum și partea de est a raionului Luduș), iar capitala acesteia să fie la Cluj.

Experții care au elaborat materialul considerau că „stabilirea centrului regiunii autonome în orașul Cluj ar satisface dorințele populației de naționalitate maghiară care socotește orașul Cluj un centru istoric și cultural maghiar”. Un aspect pozitiv era, conform părerii consilierilor sovietici, faptul că în Cluj exista o mare universitate de stat, iar în cazul în care acest mare oraș nu va face parte din regiunea autonomă se făcea recomandarea mutării Universității Bolyai „cu totul” în Târgu Mureș.

În cele din urmă s-a optat pentru prima variantă, deoarece a doua soluție ridica o serie de complicații: în Cluj ponderea românilor și a maghiarilor era aproape egală, iar includerea acestui mare centru urban într-o regiune autonomă a maghiarilor ar fi determinat tensiuni interetnice. Pe de altă parte, s-a considerat că unele raioane care urmau să devină parte a acestei regiuni autonome „au populație amestecată și jumătate este de naționalitate nemaghiară” și, în plus, acestea ar fi unite cu celelalte raioane ale regiunii autonome printr-un coridor îngust. Totodată, dacă se forma o regiune autonomă extinsă, cu reședința la Cluj, trebuiau desființate trei regiuni (Cluj, Stalin, Mureș), pe când dacă se opta pentru varianta unei regiuni mai restrânse teritorial, așa cum s-a și întâmplat, se impunea doar desființarea a două regiuni: Stalin și Mureș.

Noua regiune, cu reședința la Târgu Mureș, urma să aibă o populație de circa 620 000 de locuitori, dar se impuneau unele rectificări ale raioanelor: partea de nord-vest a raionului Târgu Mureș, partea de nord-vest a raionului Reghin și raionul Luduș în întregime trebuiau transferate regiunii Cluj, întrucât în cadrul acestora predomina populația românească. De asemenea, raionul Târnăveni urma să devină parte a regiunii Sibiu.

Tabel cuprinzând numărul locuitorilor și procentajul maghiarilor din raioanele și principalele orașe ale Regiunii Autonome Maghiare, în 1952

(conform cu notele consilierilor sovietici)

(Sursa: A.N.I.C., Fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 72/1951, f. 6.)

Documentul elaborat de cei doi consilieri sovietici este însoțit de două referate în care ni se oferă date tehnice privind structura administrativă a viitoarei regiuni. Ea urma să fie alcătuită din cea mai mare parte a regiunii Stalin și a regiunii Mureș, dar și din trei comune (Bodogaia, Săcel, Vețca) ale raionului Sighișoara, care făcea parte din regiunea Sibiu. De la regiunea Stalin, Regiunea Autonomă Maghiară lua raioanele Ciuc, Odorhei, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe (fără comuna Vâlcele) și 15 comune din cele 28 ale raionului Racoș, iar din regiunea Mureș lua raioanele Gheorgheni (fără comunele Toplița, Gălăuțaș, Subcetate, Bilbor și Sărmaș), Sângeorgiul de Pădure (fără comunele Șoimuș, Zagăr și Coroi Sânmartin), Târgu Mureș (de la care primea 28 din cele 50 de comune), dar și cinci comune din raionul Reghin, respectiv Simbriași, Voivodeni, Cornești, Poarta și Iara de Mureș.

Referatele menționate conțin informații despre criteriile de care s-a ținut seama atunci când s-a stabilit această configurație a Regiunii Autonome Maghiare: „delimitarea teritoriului este determinată exclusiv de componența națională majoritară ungară”. Ni se explică în continuare faptul că au fost excluse comunele ungurești care sunt despărțite de teritoriul regiunii autonome prin comune românești, după cum în regiune au fost incluse localități românești atunci când ele au fost situate între sate și comune maghiare. În privința orașului Reghin s-a decis să nu devină parte a regiunii autonome chiar dacă avea 57 % populație maghiară pentru că era centrul unui raion cu populație majoritar românească.

Specialiștii români considerau că dezavantajele creării Regiunii Autonome Maghiare erau mai numeroase și mai importante decât avantajele. Ei le identificau pe următoarele: lipsa de unitate geografică a regiunii; inexistența unei căi ferate care să lege Valea Mureșului și Târgu Mureș de Valea Târnavei și Odorhei; imposibilitatea de a desființa regiunea Rodna, deși era considerată neviabilă; desființarea a două regiuni (Stalin și Mureș), care erau constituite în concordanță cu necesitățile economice și condițiile geografice; izolarea orașului Târgu Mureș de raioanele românești care gravitau economic spre el; ruperea unității geografice și economice a raionului Reghin, care urma să fie divizat etc..

De asemenea, între orașul Târgu Mureș și reședințele raioanelor regiunii, căile de comunicație erau deficitare sau chiar lipseau, iar între raioanele de pe cursul superior al Oltului (odată ce erau incluse în Regiunea Autonomă) și Orașul Stalin erau afectate circuitele economice. Aceste raioane odată ce erau despărțite administrativ de capitala regiunii Stalin, vor suferi economic deoarece, întrucât aveau relațiile comerciale strânse cu fostul oraș Brașov, iar mulți dintre locuitorii lor munceau în industria din Țara Bârsei.

În categoria avantajelor se numără acela de a putea administra regiunea pe bază națională, întrucât majoritatea populației era maghiară, dar și faptul că teritoriul corespundea ca suprafață și populație unei regiuni.

Autorii referatelor au acordat orașului Stalin o atenție specială, a cărui nouă situație, rezultată prin constituirea Regiunii Autonome Maghiare, o deplângeau deoarece considerau că acest oraș își va pierde importanța regională prin cedarea atâtor raioane pe care le domina economic, el fiind „izolat în mod artificial de orașele și raioanele vecine care gravitează spre el”. Se făcea, așadar, recomandarea ca orașul Stalin să devină capitala regiunii Ploiești sau a regiunii Sibiu, în niciun caz să nu se renunțe la regiunea Stalin. Nici liderii comuniști români, nici specialiștii sovietici nu puteau să-l mâhnească pe Stalin printr-un asemenea gest nesăbuit de a nu mai apărea pe harta administrativă a României o regiune care să-i poarte numele.

Ca o concluzie la aceste referate ale specialiștilor români, se făcea propunerea de a nu se înființa această regiune, întrucât ea nu prezenta unitate geografică și economică, fiind adus ca punct de susținere un citat din legislația sovietică, care spunea că o regiune trebuie să fie „un mare complex economic, care cuprinde centrele industriale” și că „centrele muncitorești au trebuit să devie baza noilor organizații administrative teritoriale”. Întrucât preconizata Regiune Autonomă Maghiară nu corespundea nici principiilor împărțirii teritoriale sovietice, elaborate în 1921, se recomanda doar înființarea unor raioane autonome pentru populația maghiară din Secuime, precum: Ciuc, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Odorhei (care aveau peste 90 % populație de etnie maghiară), Sângeorgiu de Pădure, Gheorgheni și Târgu Mureș (în care maghiarii aveau un procent de peste 70 %).

Cu toate aceste aspecte negative pe care le însuma înființarea Regiunii Autonome Maghiare, decizia de constituire a acesteia s-a luat în urma sugestiei venite de la Moscova, care se traducea, de fapt, ca un ordin. Nu se va păstra, însă, configurația regiunii așa cum fusese gândită în această fază, aducându-i-se rectificări în anul 1952. Până în momentul creării oficiale a acestei regiuni, conducerea comunistă a României a mai străbătut câteva etape în acest proces, pe parcursul căruia a sperat la o altă variantă decât autonomia teritorială pentru maghiarii din Secuime, dar, în cele din urmă, s-a înclinat în fața ordinului ieșit din gura lui Stalin.

IV.4.2. Înființarea Regiunii Autonome Maghiare

În octombrie 1951 a fost constituită o subcomisie condusă de Miron Constantinescu și Bányai László, subsecretar pentru problemele minorităților, care să studieze problema națională și să o includă în textul viitoarei Constituții. De asemenea, problemele naționalităților conlocuitoare urmau să fie trecute în subordinea unui departament special înființat  pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri.

Înființarea Regiunii Autonome Maghiare a fost legată de un moment important în viața politică internă a R.P.R., și anume elaborarea unei noi constituții. În proiectul inițial al acesteia, conducerea comunistă de la București nu a inclus mențiuni privind crearea Regiunii Autonome Maghiare, însă, în proiectul modificat, care a fost trimis la Moscova în mai 1952, era trecută și înființarea acesteia. După ce au fost aduse corecturi textului Constituției de către Ministrul de Externe al U.R.S.S, Andrei Vâșinski, și de către Departamentul de Relații Internaționale al C.C. al P.C.U.S., Stalin a făcut, în mod personal, unele completări, după care a trimis noul proiect de constituție la București în iulie 1952.

Noua Constituție a provocat consternare la București, deoarece prevedea înființarea unei regiuni autonome maghiare, așa cum o gândise Stalin. Liderii comuniști români au trecut rapid la acțiune, astfel după ce au discutat în Comitetul Central despre înființarea noii unități administrative, au trimis schița Constituției prim-secretarilor din regiuni, care până în acel moment fuseseră ținuți în totală necunoștință față de prevederile noii Constituții și a înființării Regiunii Autonome. Ulterior, s-a efectuat informarea membrilor de partid în legătură cu desfășurarea propagandei, care era necesară pentru ca populația să accepte ceea ce Moscova dictase. Liderul P.M.R., Gheorghiu–Dej, și-a exprimat neliniștea privind problema națională în cadrul unei ședințe a C.C. al P.M.R.: „Aici dușmanul va încerca să pună în act diversiuni”, gândindu-se probabil la reprezentanții radicali ai etniei maghiare.

Conducerea P.M.R nu a operat modificări în textul Constituției cu referire la prevederile care vizau Regiunea Autonomă Maghiară. Chiar dacă Miron Constantinescu a avut o intervenție într-o ședință a Comitetului Central, propunând să se introducă limba maghiară în actul de justiție de pe teritoriul noii regiuni, Gheorghiu- Dej a intervenit și a cerut să rămână limba română ca limbă de procedură judiciară, făcând de asemenea mențiunea: „Să nu mergem mai departe. Nu este întâmplător că tovarășii n-au făcut nici o observație. Să lăsăm așa. Procedura judiciară se face în limba română, asigurându-se folosirea limbii materne”.

În iunie 1952 s-au purtat discuții în cadrul Biroului Politic al C.C. al P.M.R privind crearea Regiunii Autonome Maghiare. Alexandru Moghioroș, care era secretar al C.C. al P.M.R., preciza că: „Regiunea Autonomă Maghiară va cuprinde județele Ciuc, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe și Odorhei și, de asemenea, partea de est a raionului Racoș, parte a regiunii Stalin. Actuala regiune Mureș, județul Luduș și câteva sate din partea de est a Reghinului și județului Târgu Mureș vor fi atribuite regiunii Cluj”. Tot acesta constata că organizațiile de partid din teritoriu nu erau suficient de  bine pregătite pentru implementarea reformei administrative în zonele locuite compact de unguri și secui.

Unii membri ai Biroului Politic erau confuzi în privința proiectatei regiuni administrative. Spre pildă, Liuba Chișinevschi, în cadrul ședinței ținută în iunie 1952, solicita explicații: „Regiunea autonomă nu este foarte clară pentru mine. Nu știu, poate încercați să mă lămuriți ce înseamnă mai exact această regiune autonomă, ce drepturi are, pentru că așa cum noi am stabilit deja fiecare regiune are un consiliu  popular și, de asemenea, și Regiunea Autonomă Maghiară are, însă noi ar trebui să spunem că nu este o regiune ca oricare alta”. În afara Liubei Chișinevschi, niciunul dintre cei prezenți nu s-a arătat interesat de Regiunea Autonomă Maghiară, ședința concentrându-se asupra campaniei pentru popularizarea noii Constituții.

În urma aprobării Decretului nr.140, din 19 iunie 1952, privitor la raionarea teritoriului R.P.R. au fost aduse modificări unor regiuni, printre acestea fiind și Regiunea Autonomă Maghiară. Aceasta era preconizată să aibă șapte raioane (cu două mai puțin decât în varianta finală), o populație de 545 000 locuitori (90 % fiind de etnie maghiară), un oraș de subordonare regională (Târgu Mureș), șapte orașe de subordonare raională (Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorhei, Gheorghieni, Târgu Secuiesc, Covasna și Sovata), precum și 181 de comune.

Trei articole ale Constituției tratau constituirea Regiunii Autonome Maghiare, dovadă a interesului manifestat de liderii sovietici în această problemă. Potrivit Constituției din 1952, organismul puterii de stat în această regiune era Sfatul Popular al Regiunii Autonome, în timp ce organul executiv și de dispoziție era Comitetul Executiv. Se mai specifica în actul constituțional din 1952 faptul că Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare este ales după normele stabilite de lege, pe timp de doi ani, de către oamenii muncii din Regiunea Autonomă.

Regiunea Autonomă Maghiară în momentul creării avea o suprafață de aproximativ 13 550 km² și o populație de circa de 656 000 de locuitori, dintre care 526 000 de maghiari și 123 000 de români. Limbile oficiale ale acestei regiuni erau româna și maghiara, putem, așadar, vorbi despre caracterul bilingv al acesteia. De asemenea, putem observa că noua entitate administrativ-teritorială nu era în întregime maghiară, deoarece peste 20% din populație era românească (locuitorii de origine română erau majoritari în raioanele Reghin și Toplița), astfel Regiunea Autonomă Maghiară a dobândit un caracter binațional.

Autonomia regională acordată minorităților a fost o formă de împrumut din Uniunea Sovietică, creându-se astfel un precedent periculos pentru statul român. O parte însemnată, totuși, a minorității maghiare se găsea în afara acestei regiuni autonome, și anume în raioanele regiunilor Cluj, Oradea și Baia Mare. Maghiarii din Regiunea Autonomă au beneficiat mai degrabă de autonomie culturală și economică decât politică. Avantajele pentru ei au fost destule: s-a dezvoltat învățământul în limba maternă, s-a răspândit presa și literatura maghiară, liderii Uniunii Populare Maghiare au ocupat funcțiile administrative din zonă, selectarea deputaților se făcea ținându-se cont de procentul etniei maghiare din regiune etc..

Niciodată conducerea României comuniste nu a scăpat de sub control Regiunea Autonomă. Regulamentul de funcționare al noii regiuni a fost elaborat de Sfatul Popular Regional, dar sub ochiul vigilent al C.C. al P.C.R. Conducerea regională era și ea supravegheată îndeaproape, iar la ședințele Sfatului Popular Regional participa întotdeauna un delegat al C.C. al P.C.R., care să se asigure că erau aplicate directivele Bucureștiului.

Regiunea Autonomă Maghiară în momentul creării sale, în 1952, și evoluțiile teritoriale înregistrate până în 1968

(Sursa:http://en.wikipedia.org/wiki/Magyar_Autonomous_Region#mediaviewer/File:Magyar_Autonomous_Region.png)

Potrivit articolului 19 al Constituției R.P.R. din 1952, Regiunea Autonomă Maghiară „este formată din teritoriul locuit de populația compactă maghiară secuiască și are conducere administrativă autonomă, aleasă de populația Regiunii Autonome”. Același articol stabilea raioanele componente ale regiunii, nicio altă regiune din cele 18 regiuni ale țării nu avea înscrise în textul constituțional raioanele componente.

Raioanele Regiunii Autonome Maghiare erau următoarele: Ciuc, cu centrul raional la Miercurea Ciuc; Gheorghieni, cu centrul raional la Gheorghieni; Odorhei, cu centrul raional la Odorhei; Reghin, cu centrul raional la Reghin; Târgu Mureș, cu centrul raional la Târgu Mureș; Târgu Săcuesc, cu centrul raional la Târgul Săcuesc, Toplița, cu centrul raional la Toplița; Sfântu Gheorghe, cu centrul la Sfântu Gheorghe și raionul Sângeorgiul de Pădure, cu centrul în localitatea omonimă.

Unele raioane au pierdut câteva comune în favoarea regiunilor vecine atunci când s-a constituit Regiunea Autonomă Maghiară. Bunăoară, raionul Reghin a cedat patru comune raionului Sărmaș, din regiunea Cluj. De la raionul Târgu Mureș au fost trecute nouă comune la același raion al regiunii Cluj, raionul Sângeorgiul de Pădure s-a micșorat cu o comună care a trecut la raionul Sighișoara, din regiunea Stalin. De asemenea, raionul Ciuc a cedat trei cătune (au format, ulterior, o comună) raionului Moinești, din regiunea Bacău, iar raionul Târgu Secuiesc a cedat comuna Comandău raionului Cislău, din regiunea Ploiești. Au existat și treceri de comune de la un raion la altul în interiorul Regiunii Autonome. Raioanele Sângiorgiul de Pădure, Sfântu Gheorghe și Odorhei și-au mărit întinderea prin preluarea unor comune de la regiunile vecine.

În ceea ce privește cadrele de conducere ale Regiunii Autonome Maghiare, acestea au fost schimbate începând cu vara anului 1952. Dacă în 1950, când se făcuse raionarea teritoriului, conducerea celor două regiuni cu populație majoritar maghiară (Mureș și Stalin) era ordonată într-un mod echilibrat din punct de vedere al compoziției etnice, acum, în 1952, când a fost creată această regiune autonomă, elementele românești au fost eliminate din administrație fără explicații. În 23 iulie 1952, Ion Vințe (numele real fiind Vincze János), membru al C.C. al P.C.R. și ministru adjunct al Afacerilor Interne, aflat la Târgu Mureș într-o vizită de lucru, a anunțat demiterea celor trei membri români ai Comitetului Regional de partid, care au fost înlocuiți cu etnici maghiari. Prim-secretar regional a fost numit Csupor Lajos, iar președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional a fost decis în persoana lui Bugyi Pal. Secretar organizatoric a fost numit Lukacs Laszlo, iar cei patru adjuncți ai lui Csupor Lajos erau tot maghiari.

IV.4.3. Propaganda desfășurată de presă cu prilejul creării Regiunii Autonome Maghiare

Înființarea de facto a Regiunii Autonome Maghiare în vara anului 1952 (de iure a luat naștere odată cu intrarea în vigoare a noii Constituții, în septembrie 1952) a fost urmată de o activitate intensă de informare a populației privind scopul creării acestui teritoriu autonom maghiar în țara noastră.

În Scânteia din 19 iulie 1952 a fost publicat un material semnat de Iosif Chișinevschi, care era șeful Secției Agitprop a C.C. al P.M.R, în care acesta spunea că „înființarea Regiunii Autonome Maghiare, conform directivelor trasate de politica leninist-stalinistă reprezintă o treaptă superioară în rezolvarea problemei naționalităților din România”. În numărul din 25 iulie 1952, Scânteia titra, în articolul „Prin Valea Mureșului”, faptul că oamenii muncii din zonă „văd în crearea Regiunii Autonome Maghiare o măsură care va duce la întărirea legăturilor de prietenie și întrajutorare frățească între poporul muncitor român și populația muncitoare maghiară”.

După exprimarea unor asemenea puncte de vedere favorabile înființării acestei regiuni, într-un număr ulterior al publicației oficiale a P.M.R. a fost tipărit articolul „În Regiunea Autonomă Adîgheie”. Autoarea, Ana Câmpeanu, făcea o prezentare extrem de pozitivă a realităților acestui mic teritoriu autonom din cadrul U.R.S.S., vrând să-l ofere drept exemplu pentru recent înființata Regiune Autonomă Maghiară. Era subliniat faptul că autonomia a dat poporului adîgheie posibilități largi de dezvoltare economică, politică și culturală și a determinat întărirea „legăturilor frățești între el, marele popor rus și celelalte popoare ale Uniunii Sovietice”.

În numărul din 30 iulie 1952 al aceleiași publicații a apărut articolul „Crearea Regiunii Autonome Maghiare – un nou succes al politicii naționale leninist-staliniste a partidului”, semnat de Iosif Chișinevschi și Banyai Laszlo, în care se exprima ideea că în R.P.R. problema națională este rezolvată în mod democratic, pe baza învățăturii leninist-staliniste. După ce burghezia era pusă la zid, care prin naționalismul său „încearcă să învrăjbească pe oamenii muncii din diferite naționalități, să-i asmută pe unii împotriva altora”, se sublinia, în limbajul de lemn deja consacrat, că imperialismul american încearcă să spargă unitatea clasei muncitoare internaționale și că doar principiile internaționalismului proletar aduc o soluție de succes problemei naționale, oferind ca exemplu în acest sens U.R.S.S., țara în care „toate popoarele și naționalitățile cunosc o înflorire nemaiîntâlnită în lume”. Se făcea, în continuare, un rechizitoriu aspru privind politica statului român față de minoritățile naționale în perioada interbelică, afirmându-se neadevăruri majore, cum ar fi faptul că minoritățile naționale au fost supuse unei asupriri crâncene, iar în regiunile locuite de acestea a fost instaurat un regim deosebit de crunt. La fel de grosolană era afirmația că statul român „a alimentat și a susținut șovinismul antimaghiar, antisemitismul și alte forme de ațâțare a vrajbei naționale”, precum și aserțiunea că guvernele marilor industriași „au promulgat peste 400 de legi și decrete prin care se luau măsuri de dezavantajare și persecutare a minorităților naționale”. Au fost identificați și vinovații în persoană de cele mai sus pomenite, care erau „naționaliști români și maghiari”: Mihai Popovici, Gheorghe Crețianu, Tancred Constantinescu, Lorand von Hegedus, contele Bethlen, contele Teleki etc.

Autorii articolului considerau că prin crearea Regiunii Autonome Maghiare, se va rezolva în mod just problema națională și că aceasta corespunde intereselor poporului muncitor român. Era elogiată „frăția dintre poporul român și oamenii muncii maghiari” și era oferit publicului cititor un exemplu negativ dintr-o țară occidentală privind rezolvarea problemei naționale. Spre deosebire de ce se întâmpla în România, articolul citat deplângea soarta populației de culoare din S.U.A., spunându-ne că „în Statele Unite ale Americii, 15 milioane de negri sunt asupriți cu sălbăticie și deposedați de drepturi și libertăți”.

În cadrul acestui amplu articol se dădeau numeroase citate din Stalin prin care, mai degrabă, se justifica, decât se explica, crearea acestei unități administrative, cu caracter total inedit în istoria națională. Bunăoară, dacă Stalin afirmase în 1919 că trebuie să se consolideze alianța centrului cu regiunile autonome periferice, atunci și conducerea comunistă română era pe deplin îndreptățită să înființeze o regiune autonomă a maghiarilor din raioanele secuiești. Dacă Stalin „ne învață” că organele de stat din regiunile locuite de minoritari trebuie să fie alcătuite din localnici, pe cale de consecință în Regiunea Autonomă Maghiară instituțiile locale vor avea în componența lor „oameni ai muncii în majoritate maghiari”. După atâtea concesii făcute maghiarilor, a fost lansat și un avertisment, făcându-se apel tot la liderul suprem al Uniunii Sovietice, din ale cărui idei a fost selectată constatarea că „autonomie nu înseamnă independență”, ci, din contră, „autonomia regională este cea mai reală, cea mai concretă formă de unire”.

Pentru a explica rațiunile creării acestei regiuni autonome, în mod constant au apărut în Scânteia articole de diferite tipuri. Printre acestea se numără și rubrica „Răspunsuri la întrebările cetățenilor”, unde, spre exemplu, în numărul din 7 august 1952, se dau lămuriri unor cetățeni curioși privind noțiunea de autonomie administrativ-teritorială. Ziariștii oficiosului P.C.R. au explicat conotațiile termenului de autonomie prin exemplificări concrete în cazul Regiunii Autonome Maghiare, iar, pe deasupra, au oferit argumente în sensul „liniștirii” populației majoritare, menționând că „viața internă a Regiunii Autonome Maghiare va fi clădită pe baza respectării legilor Republicii Populare Române”. La întrebarea privind limba care se va utiliza de către organele locale din Regiunea Autonomă în legăturile cu organele centrale, aflăm, din răspuns, că se va întrebuința limba română. Pe de altă parte, se făcea precizarea că cetățenii se puteau adresa autorităților locale atât în limba română, cât și în limba maghiară.

Cu privire la această chestiune s-au publicat informații în presă în mod repetat, pentru că locuitorii Regiunii Autonome nu erau pe deplin edificați. De aceea, a apărut în numărul din 12 august 1952 al Scânteii explicația cu privire la limba în care vor fi publicate documentele oficiale în acest teritoriu autonom, spunându-se că toate legile emise de Marea Adunare Națională, de Consiliul de Miniștri sau de Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare vor fi publicate și în limba maghiară și în limba română. La întrebarea lui Andrei Deak, miner fruntaș de la mina Lonea („Legile țării sunt obligatorii și pe teritoriul Regiunii Autonome Maghiare?”), s-a oferit răspunsul că toate legile și hotărârile organelor centrale sunt obligatorii pe teritoriul acestei regiuni, întocmai ca în orice altă regiune a țării.

În 20 august 1952, Demeter Jozsef, secretar al Comitetului Raional P.M.R. Odorhei, a scris un amplu articol în Scânteia, intitulat „Odorheiul ieri și azi”, în care a tratat comparativ situația din localitatea sa înainte și după venirea la putere a P.M.R. și a făcut o prezentare extrem de entuziastă deciziei de înființare a unei regiuni autonome pentru maghiarii din regiunea secuiască. Acesta a subliniat nedreptățile făcute locuitorilor zonei de către capitaliștii români (muncitorii maghiari de la Uzinele de fier și de la minele de fier de la Lueta, deținute de capitalistul român Bujoiu, aveau un program de muncă de 14 ore pe zi pentru salarii de mizerie), dar și de către cei maghiari, care sunt condamnați cu și mai mare asprime decât cei români. Astfel, grofii și baronii maghiari din timpul regimului horthyst beneficiau de o caracterizare extrem de dură: țăranii care munceau pe moșia baronului Lajos Daniel din Târcești erau tratați cu asprime dacă criticau viața grea pe care o duceau; fiii moșierului Szacacs Zoltan din Feliceni „batjocoreau fetele țăranilor săraci”. Se făceau vinovați hortyștii, potrivit autorului articolului, și de o campanie antiromânească. Un exemplu edificator fiind gestul condamnabil al maghiarilor de a distruge cripta cu osemintele ostașilor români căzuți în Primul Război Mondial, de pe dealul Kuvar, și de a rostogoli craniile acestora pe deal.

Demeter Jozsef concluziona spunând că între exploatatorii români și cei maghiari exista armonie în trecut pentru că aveau un scop comun, și anume exploatarea oamenilor muncii. Drept urmare, moșierii maghiari organizau chefuri cu oficialitățile române ale perioadei interbelice și cu ofițerii români, de la al căror comandament primeau „oricâți soldați ar fi cerut ca să le lucreze pământul”. După un discurs atât de acuzator la adresa realităților antebelice, pe teritoriul patriei noastre a ajuns „lumina de la Răsărit”, adusă de Stalin, care promova egalitatea în drepturi a minorităților naționale și care se putea înfăptui doar prin „ridicarea economică a regiunii pe care o locuiesc”. Se afirma că multiplele realizări economice ale socialismului pe teritoriul secuiesc au fost încununate prin crearea Regiunii Autonome Maghiare, care, la rândul ei, contribuia la „întărirea unității statului democrat popular-român”.

Cu riscul de a face o digresiune prea amplă, se impun, totuși, două observații cu privire la acest articol cuprinzător, care oferă multe informații, dar și destule mostre de gândire și exprimare comunistă. Pe de o parte, trebuie menționat că unele fapte relatate aici sunt adevărate, dar sunt prezentate în mod distorsionat. Este adevărat că programul de muncă al minerilor de la mina Lueta era uneori de 14 ore pe zi, dar acest fapt nu era singular în alte întreprinderi din România sau din lume, deși era statuat programul de opt ore de muncă zilnic. Este la fel de adevărat că pe unele moșii ale grofilor maghiari în perioada interbelică sau în vremea stăpânirii hortyste țăranii erau tratați cu asprime și nedreptate, existând numeroase mărturii istorice în acest sens, dar nu se poate generaliza această normă de tratament, evident reprobabilă. Este conform cu faptele petrecute și menționarea distrugerii criptei cu osemintele ostașilor români de la Odorheiu Secuiesc. Pe de altă parte, în articolul pomenit există informații total false, cum ar fi cea referitoare la „dubla exploatare la care erau supuși muncitorii” de către capitalistul român Bujoiu sau relatarea că în județul Odorhei se aflau 120 de școli în care predarea se realiza exclusiv în limba română și în niciuna în limba maghiară.

În același sens au fost publicate și alte articole care mistificau în mare măsură adevărul, având rolul de a arăta succesele rezultate în urma instaurării regimului de democrație populară și cele ce vor urma ca urmare a creării unei regiuni autonome pentru maghiari. În articolul „Viață nouă pentru secuii din Gheorgheni”, scris de Nemethy Ilona, corespondent al Scânteii în regiunea Mureș, sunt înșirate nenumăratele succese economice din zonă și, aproape obligatoriu în orice material de presă, este salutată politica partidului care „a consfințit în proiectul de Constituție acordarea dreptului de autonomie administrativă teritorială raioanelor cu populație secuiască compactă”. În materialul publicat în numărul Scânteii din 21 septembrie 1952, intitulat „Prin raioanele secuiești”, ne sunt date informații privind propășirea economică a regiunii. Ca o încununare a acestor realizări, se afirmă că înființarea Regiunii Autonome Maghiare „va duce la întărirea unității și frăției dintre oamenii muncii maghiari și români, la întărirea patriei noastre comune”.

IV.4.4. Percepția la nivelul omului de rând asupra înființării unei regiuni autonome pentru maghiarii din România

Lucrurile nu stăteau tocmai așa în viața reală. Au apărut destule opinii care nu erau conforme cu politica promovată de partid. Un colaborator al Secției Scrisori, care s-a deplasat la Cluj, a comunicat autorităților de partid de la centru că numeroși români ardeleni îi adresau următoarea întrebare în mod frecvent: „De ce este nevoie de un statut diferit pentru Regiunea Autonomă Maghiară, când se știe bine că legile sunt la fel de valabile pentru întreg teritoriul național?”. Un mare număr de scrisori reproșau partidului că nu a apărat interesele românești: „De ce este necesară Regiunea Autonomă Maghiară?”, „Regiunea Autonomă Maghiară se află sub controlul Republicii Populare Române sau al Ungariei?” etc..

Populația românească a avut, în general, o reacție de respingere și de panică față de crearea acestei unități administrative. În buletinul de sinteză din 29 august 1952, Racz Albert, din comuna Rugănești, a Regiunii Autonome Maghiare, în calitate de corespondent voluntar, transmitea informații referitoare la zvonurile care circulau cu privire la înființarea unei republici separate secuiești, a unui minister și a unei armate maghiare, precum și a unui coridor special care să lege noua structură administrativă de Ungaria. O anonimă aducea acuze noului proiect de Constituție, întrucât acesta „declară Regiunea Secuiască Regiune Autonomă Maghiară deși se găsește pe moșia noastră. Noi nu suntem republică federativă, ci Republica Populară Română”.

S-au răspândit, în rândul locuitorilor, zvonuri cauzatoare de panică dintre cele mai diverse. Acestea exprimau ideea unei viitoare uniri a Regiunii Autonome Maghiare cu Ungaria, vorbeau despre înființarea unui minister maghiar în regiune, despre învestirea unui guvernator maghiar, despre crearea unui coridor teritorial care să facă legătura cu Ungaria sau despre introducerea unui drapel maghiar cu stema R.P.R. etc.

O situație tragicomică s-a petrecut în vara anului 1952, atunci când numeroși funcționari de la București care își petreceau vacanța, în a doua jumătate a lunii iulie, la Băile Tușnad, în momentul în care au aflat vestea înființării Regiunii Autonome, difuzată la radio, s-au grăbit să se întoarcă în Capitală cu primul tren disponibil.

Pentru a combate manifestările naționaliste, P.M.R. a demarat, în vara anului 1952, o campanie de mobilizare politică de amploare, fiind recrutați doar din cadrul Regiunii Autonome peste 17 000 de activiști, care, după ce au fost instruiți, au fost repartizați în teritoriu pentru a combate orice formă de șovinism și tendințe reacționare din cadrul Bisericii Catolice. Aparatul de propagandă al partidului a încercat să înlăture suspiciunile  populației românești, de aceea Scânteia a publicat liste cu susținătorii noilor modificări administrative și ai noii Constituții.

S-au ținut 3 200 de adunări în doar trei săptămâni, la care au participat 66 700 de persoane. În cadrul acestora au fost făcute propuneri curajoase: extinderea drepturilor lingvistice ale minorității: bilingvismul total în toponomastică, în aparatul administrativ, în justiție și chiar în cadrul armatei, cerându-se ca tinerii maghiari să fie instruiți în limba maternă. Au apărut zvonuri cu privire la un schimb de populație între maghiarii și românii din regiunile înconjurătoare, cu scopul de a face teritoriul și mai „omogen”.

La Cluj au apărut comentarii cu caracter negativ privind înființarea Regiunii Autonome Maghiare, unde chiar activiștii de partid și-au exprimat temerea că noua regiune autonomă va deveni un „ghetou” maghiar, care ar putea implica o limitare a drepturilor lingvistice garantate, până la acel moment, pe întregul teritoriu național.

Maghiarii din Secuime și-au exprimat entuziasmul față de crearea Regiunii Autonome Maghiare. De la faptul că beneficiau de școli cu predare în limba maghiară, reviste culturale, teatre și institute (Institutul de Artă, Institutul de Medicină etc.), până la avantajele pe plan politic, au profitat din plin de constituirea acestei regiuni. Notele informative ale organelor de securitate din județele majoritar maghiare, din sud-estul Ardealului, consemnau în lunile premergătoare înființării Regiunii Autonome Maghiare o serie de „manifestări dușmănoase” din partea minorității maghiare. Taidler Tiberiu, fost conducător în Partidul Crucea cu Săgeți, declara că Regiunea Autonomă Maghiară „este o înșelăciune cu care vrea să ducă în eroare populația maghiară”. Kovacs Laurențiu, fost membru în Partidul Reînnoirii Maghiare, își exprima satisfacția față de decizia înființării acestui teritoriu autonom pentru maghiarii transilvăneni, spunând că „acum se face din nou Ungarie în Nordul Ardealului și va fi iarăși cum a fost între anii 1940-1944”.

În cadrul organelor de conducere ale regiunii, majoritatea funcțiilor erau deținute de maghiari. În fruntea Regiunii Autonome Maghiare a fost numit Csupor Lajos, fost ilegalist și secretar cu probleme organizatorice al regiunii Brașov (1951–1952). În ceea ce privește componența etnică a membrilor de partid, se constată că după prima conferință a regionalei de partid din ianuarie 1953, din cei 21 598 de membri de partid înregistrați, 17 583 erau maghiari (81,4%), iar 3 880 erau români (18%).

Etnicii maghiari din Regiunea Autonomă Maghiară aveau privilegiul de a se bucura de utilizarea a două limbi pentru numele de străzi și inscripții. Cei din afara Regiunii Autonome Maghiare nu aveau parte de acest avantaj, ei având chiar bănuiala că guvernul român intenționează să oprească activitatea tuturor instituțiilor ungurești care se găsesc în afara regiunii autonome.

În toamna anului 1952 a fost reglementată problema inscripționării plăcuțelor cu denumirile localităților din cadrul Regiunii Autonome Maghiare. În 4 octombrie 1952, Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare a trimis o notă Direcției Generale a Consiliului de Miniștri, prin care a adus la cunoștința conducerii centrale faptul că au fost înlăturate tablele vechi, cu nomenclatura vechilor regiuni, de aceea era necesar să fie instalate imediat noile plăcuțe de localități. Se dorea ca acestea să fie în două limbi, română și maghiară, astfel ” la 100 metri distanță de la intrarea în comună, tabla să fie în limba română, iar la 50 de metri de comună, tabla în limba maghiară”.

Se mai menționa în acel document faptul că restul tablelor indicatoare (de orientare, avertizare, limită de regiune etc.) vor fi în limba română. Răspunsul venit din partea Bucureștiului a mulțumit doar parțial conducerea Regiunii Autonome, întrucât s-a decis să nu existe două table la intrarea în localități, ci doar una, așezată la 100 de metri de comună sau oraș, care să fie inscripționată în ambele limbi: în partea stângă în limba română, iar în partea dreaptă în limba maghiară. De asemenea, s-a impus ca deasupra denumirii localității să fie scris fără prescurtare „Regiunea Autonomă Maghiară”, în ambele limbi. Ulterior, conducerea regională de la Târgu Mureș a comunicat la București că este de acord cu ceea ce s-a decis la nivel central în această chestiune și, astfel, au fost reglementate lucrurile în această problemă până în 1968.

Crearea Regiunii Autonome Maghiare a dat curaj și celorlalte minorități din țara noastră. Potrivit buletinelor informative, germanii din regiunea Arad și evreii, mai ales cei din regiunea Iași, și-au manifestat interesul față de  posibilitatea înființării unor regiuni autonome acolo unde exista populație compactă minoritară: „Tovarășul Goloștein, constructor de telefoane de la Fabrica Electro-Magnetica, întreabă dacă nu s-ar putea face în regiunea Iași, unde sunt mulți evrei, Regiunea Autonomă Evreiască”. Aceste entuziasme locale nu au avut nicio șansă de concretizare în practică datorită difuzării celorlalte minorități în masa populației majoritare românești, dar și a dezinteresului lui Stalin pentru evrei. Pe de altă parte, P.M.R. și organele de conducere ale statului erau conștiente că România nu putea deveni un stat federal, apărând ideea statului unitar național.

Sub influența Regiunii Autonome Maghiare, unde inscripțiile bilingve s-au generalizat de la numele străzilor la a tuturor instituțiilor publice, fenomenul se extinde, chiar fără aprobarea Bucureștiului, în localitățile din regiunile unde populația maghiară era prezentă în proporții mai însemnate. Activiștii maghiari de partid acționau în acest sens, făcând un joc duplicitar, împletind propaganda comunistă și manifestările naționalist-revizioniste.

Ca urmare, după ce într-o primă fază denumirea Regiunii Autonome Maghiare se schimbă în Regiunea Mureș Autonomă Maghiară (1960), în 1968 ea dispare în contextul noii împărțiri administrative a țării realizată de Nicolae Ceaușescu. În locul ei apar trei județe, ceea ce va tripla numărul activiștilor de partid maghiari, drepturile minorității fiind sporite în continuare, chiar dacă sub un control tot mai strâns al Bucureștiului.

IV.4.5. Constituirea Comitetului Minorităților Naționale

Consiliul de Miniștri a decis în octombrie 1952 desființarea Departamentului pentru Problemele Naționalităților Conlocuitoare, care a fost înlocuit cu o nouă instituție – Comitetul Minorităților Naționale din R.P.R.. Această structură era constituită după modelul Consiliului Naționalităților de pe lângă Comisariatul pentru Problemele Naționalităților, din cadrul U.R.S.S..

Într-un referat elaborat de Consiliul de Miniștri al R.P.R. ne sunt oferite argumentele creării acestei instituții. Se făceau aprecieri în acest document cu privire la progresele pe care le-a înregistrat România în problema minorităților naționale, în sensul că acestea se bucurau de reprezentare în aparatul de stat, aveau școli și instituții culturale în limba maternă și pot beneficia „de toate cuceririle regimului de democrație populară la fel cu poporul muncitor român”. Se menționa aici că pentru rezolvarea problemei naționale a fost luat exemplul Uniunii Sovietice, astfel încât toate cele 17 minorități naționale să fie egale în drepturi cu poporul român. Un pas important era considerat înființarea Regiunii Autonome Maghiare, care va duce la întărirea încrederii între poporul român și minoritățile naționale, dar întrucât minoritățile naționale erau răspândite pe teritorii întinse, „printre populația românească”, acest lucru împiedica aplicarea în alte cazuri a principiilor de autonomie administrativ-teritorială. Tocmai de aceea, se considera că este importantă înființarea Comitetului Minorităților Naționale și a secțiilor acestuia în teritoriu, care erau subordonate Sfaturilor Populare.

Denumirea noii instituții a fost de natură să atragă atenția mai ales a minorității maghiare, care era cea mai numeroasă în România. Într-o notă a Ambasadei Ungariei de la București către Ministerul de Externe maghiar, se sublinia că Gheorghiu-Dej a folosit expresia „minoritate națională” în loc de „naționalitate conlocuitoare”, după cum se încetățenise de câțiva ani. Atenți la orice schimbare de nuanță, diplomații maghiari au încercat să găsească o explicație. Ambasadorul Ungariei la București, Pataki Laszlo și-a informat superiorii că Stalin utilizează această expresie atunci când se referă la rușii care trăiesc într-una din republicile componente ale U.R.S.S., în calitate de minoritate.

Ambasadorul maghiar menționa faptul că exponenți ai vieții culturale maghiare din Transilvania s-au pronunțat în favoarea noii denumiri, mai ales pentru că prin intermediul ei se evidenția apartenența maghiarimii din România la cultura unitară maghiară. Acest lucru era necesar deoarece „printre conducătorii maghiari locali s-a răspândit o orientare care dorea crearea unei culturi a naționalității maghiare din România, independentă, fără a lua în considerare mai serios tradițiile trecutului cultural maghiar”. Se pare că problema era de natură să provoace îngrijorare la Budapesta, întrucât maghiarii ardeleni își puneau întrebarea: „De ce să se ocupe mai mult cu Petofi, decât cu Hristo Botev sau Eminescu?”, iar revista Utunk avea grijă să trateze viața culturală din Ungaria doar în aceeași măsură ca și a celorlalte popoare.

Comitetul Minorităților Naționale era o instituție mult mai complexă decât Departamentul pe care-l înlocuia, iar diferențele nu erau doar de denumire. Comitetul nou înființat era format din deputați ai Marii Adunări Naționale, care aparțineau minoritarilor, din conducători ai organizațiilor obștești ale minorităților naționale și din liderii vieții culturale și științifice ai minorităților naționale Aceștia erau propuși la nivel local sau de Consiliul de Miniștri, după care trebuiau aprobați de forul legislativ superior al țării noastre. În fruntea Comitetului se afla un președinte care era ajutat în munca sa de un Colegiu. Această instituție funcționa pe lângă Secția Organizatorică din Direcția Generală a Treburilor Consiliului de Miniștri și informa în mod direct Consiliul de Miniștri asupra activității sale, după cum făcea și propuneri guvernului pentru soluționarea problemelor minorităților naționale.

S-a stabilit, de asemenea, înființarea de secții ale minorităților naționale în acele regiuni și raioane în care minoritarii aveau un procent semnificativ, fără să se precizeze ce se înțelegea prin „procent semnificativ”, dar, în schimb, a fost întocmit un tabel cu unitățile administrativ-teritoriale, care aveau comunități semnificative ale minorităților naționale (maghiară în special).

Tabel cuprinzând regiunile și raioanele în care s-a propus înființarea de secții ale minorităților naționale

(Sursa: A.N.I.C., Fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 68/1952, f. 13-14)

Aceste Secții ale minorităților naționale erau subordonate Sfaturilor Populare și aveau ca atribuții de bază: documentarea pe teren privind numărul, compoziția socială și profesională a membrilor minorităților naționale; elaborarea și aplicarea măsurilor privind dezvoltarea economică, politică și culturală a minoritarilor; controlarea și supravegherea instituțiilor locale a directivelor date de partid privind minoritățile naționale etc., dar, pe lângă acestea, se implicau în mod concret în dezvoltarea rețelei școlilor și a instituțiilor culturale care servesc nevoile minorităților, precum și în elaborarea măsurilor pentru dezvoltarea cooperativelor meșteșugărești în rândul minorităților. Șefii acestora deveneau automat membri ai Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare Regionale sau raionale, după caz.

IV.4.6. Desființarea Uniunii Populare Maghiare

Și ca o consecință a constituirii Regiunii Autonome Maghiare, în anul 1953 a fost desființată Uniunea Populară Maghiară. În cadrul ședinței unor lideri ai P.M.R. cu conducerea U.P.M., din 19 februarie 1953, s-a luat decizia „autodizolvării” acesteia întrucât se considera că în România nu mai există asuprire națională și, în consecință, nu mai este nevoie de o asemenea organizație națională care să lupte pentru drepturile etniei maghiare. Președintele C.C. al U.P.M., Juhász Ludovic aprecia crearea unui teritoriu autonom pentru maghiari, care „contribuie la dezvoltarea și mai rapidă a acestei regiuni. În acest fel, organizația U.P.M. nu mai este altceva decât bețe în roate”. Reprezentanții P.M.R. au avut intervenții prin care au justificat autodizolvarea acestui partid maghiar. De pildă, Petre Borilă aprecia că organizația naționalității maghiare nu mai are cu cine să lupte pentru că problemele cu care s-a ocupat erau rezolvate, iar cele „care au mai rămas sunt probleme ale întregului popor, fãrã deosebire de naționalitate”. Și Alexandru Moghioroș a avut o intervenție de apreciere la adresa M.A.D.O.S.Z., precursoarea U.P.M., despre care spunea că a luptat alături de Partidul Comunist Român în anii 1930 împotriva naționaliștilor burghezi care „au transformat Ardealul într-o semicolonie”.

Ambasada Republicii Populare Ungare a trimis mai multe note către Ministerul de Externe de la Budapesta referitoare la desființarea U.P.M., considerând că această organizație existase în ultimii ani mai mult „pe hârtie” și că și-a făcut datoria față de maghiarii din România. Într-o notă din 27 iunie 1953 au fost comunicate Budapestei noile funcții ale liderilor desființatei U.P.M., ceea ce dovedește grija deosebită a statului mamă pentru liderii maghiari.

Tot Ambasada Ungariei la București transmitea Budapestei, într-o notă din 26 martie 1953, într-o manieră plină de îngrijorare, informații despre cum a încercat reacțiunea clericală din Regiunea Autonomă Maghiară să exploateze în interes propriu decesul lui Stalin: „În mai multe localități au fost anunțate „slujbe de pomenire” și preoții se rugau pentru „liniștea sufletească” a tovarășului Stalin, iar în predici susțineau cã, „pe patul de moarte, tovarășul Stalin s-a întors la Biserica Mamă”. Necazul era că la aceste slujbe au luat parte și unii conducători ai sfaturilor populare locale.

Constituirea Regiunii Autonome Maghiare în anul 1952 se datorează faptului că în România a fost impus modelul administrativ stalinist. Factorii de decizie sovietici au avut un rol determinant în aplicarea noului proiect de reorganizare administrativ-teritorială, fără ca autoritățile comuniste din țara noastră să aibă un cuvânt important de spus. Acest experiment administrativ a durat până în momentul în care relațiile româno-sovietice au înregistrat un nou curs, odată cu debutul anilor 1960.

IV.5. Încadrarea coloniei refugiaților comuniști greci de la Ștefănești (regiunea Argeș) în sistemul administrativ național

Înființarea unei colonii a refugiaților comuniști din Grecia în localitatea Ștefănești, din regiunea Argeș (denumită Pitești din septembrie 1952) este legată de evenimentele care s-au petrecut în Grecia în anii de după cea de-a doua conflagrație mondială. În anul 1946 a izbucnit în Grecia războiul civil, care a opus tabăra guvernamentală, care avea orientare democratică, (susținută de S.U.A. și Marea Britanie), celei comuniste, care era sprijinită de statele comuniste europene, îndeosebi de acelea care aveau graniță comună cu statul grec, respectiv Bulgaria, Iugoslavia și Albania. Războiul s-a încheiat în toamna anului 1949, cu victoria forțelor guvernamentale, care au executat, încarcerat și exilat peste 100 000 de membri și simpatizanți ai Partidului Comunist Grec.

Una dintre consecințele înfrângerii comuniștilor greci a fost aceea că un număr însemnat de locuitori ai Greciei care îmbrățișaseră ideologia lui Lenin au părăsit țara natală și s-au refugiat în țările comuniste, între care și România. Primii care au plecat în exil au fost copiii din zonele de conflict. Astfel, pe parcursul anilor 1948-1949 au părăsit Grecia aproximativ 28 000 de copii, care au fost găzduiți în coloniile din șapte țări comuniste, dintre aceștia 5 600 au găsit adăpost în România. În țara noastră, Crucea Roșie Română a acordat asistență umanitară unui număr de peste 12 000 de refugiați greci. Prima colonie de refugiați greci a fost înființată în februarie 1948, în localitatea Călimănești (Vâlcea), unde au fost aduși 400 de copii, dintre care aproximativ 300 (care aveau vârste mai mari) au fost, în scurt timp, mutați la Arad și, ulterior, direcționați spre școli profesionale. Întrucât au sosit în țara noastră tot mai mulți copii greci, au fost înființate colonii la Blaj (județul Alba), Orăștie (județul Hunedoara), Roman (județul Neamț), Sinaia (județul Prahova), Păclișa, lângă Hațeg (județul Hunedoara), Oradea (județul Bihor) și Ștefănești (județul Argeș).

O colonie în care se găseau copii ai comuniștilor greci era și la Siret (regiunea Suceava). Aici au fost găzduiți alături de copiii greci și copiii coreeni, care ajunseseră în țara noastră în urma războiului din Coreea (1950-1953). Colonia de la Siret fiind considerată ca „necorespunzătoare”, Crucea Roșie a R.P.R., condusă de academicianul Vasile Mârza, a mutat toți acești copii (marea majoritate erau coreeni- 530), în 1955, la Pîclișa, în regiunea Hunedoara, unde se ocupau de educația lor primară 120 de cadre didactice române și coreene. Copiii coreeni proveniți din R.P.D. Coreeană, erau considerați „oaspeții partidului și guvernului”, fiind găzduiți și într-o colonie la Târgoviște.

În urma înțelegerilor dintre partidele comuniste, în România au fost trimiși cei mai mulți bolnavi și invalizi de război, care au fost tratați în spitalele din capitală. Tot la București și-a stabilit sediul și Partidul Comunist Grec, precum și postul de radio comunist Grecia Liberă. Crucea Roșie Română a mai înființat colonii la Cluj, Vața de Jos (județul Hunedoara) și Tulgheș, lângă Borsec (județul Ciuc), cele mai mari fiind cele din Oradea, Sinaia și Ștefănești. În colonia de la Sinaia s-au perindat, până în anul desființării acesteia-1953, aproximativ 1 700 de copii, îndrumați de învățătorul Dimitris Fafas. La Tulgheș, au fost aduși, în 1950, și cei 420 de copii care fuseseră găzduiți la colonia din Blaj, de educația tutor celor 1 500 de copii s-a ocupat învățătorul grec Iannis Malikopoulos. Ultima colonie de copii refugiați greci din România a fost cea de la Hațeg, care a funcționat până în 1957. La Oradea, copiii refugiaților greci au fost cazați în clădirea fostului Seminar teologic al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea. Numărul refugiaților greci în urbea de pe Crișul Repede era de peste 500 de suflete. Majorității celor apți de muncă li s-au găsit slujbe, chiar dacă nu întotdeauna mulțumitoare pentru ei. În 1955, prin Crucea Roșie Română au părăsit Oradea mai multe grupe de coloniști greci (în jur de 66), pentru a merge în Cehoslovacia și Polonia. Și din aceste țări au sosit în România câteva zeci de refugiați greci care au fost repartizați în coloniile din țară.

Localitatea Ștefănești era, de fapt, fostul domeniu al familiei Brătianu de la Florica, de lângă Pitești. Aici au sosit peste 2000 de refugiați greci în 1949-1950, iar în anul 1952 au fost consemnați 2 516 de emigranți, dintre care 1 996 greci, 512 macedoneni și 8 turci.

Colonia Ștefănești, numită și colonia Crucea Roșie Ștefănești, a fost organizată de autoritățile române foarte temeinic. Prin hotărârea secretariatului C.C al P.M.R. din 15 februarie 1951, s-a decis ca toate problemele emigranților greci din țară să fie rezolvate sub coordonarea directă a P.M.R., care avea sarcina de a-i convinge pe aceștia să intre în organizațiile locale de partid. Acest lucru se făcea, însă, doar după o verificare amănunțită a respectivilor refugiați, pentru a se evita accederea în partid a unor „elemente dușmănoase sau elemente puse în slujba imperialiștilor anglo-americani și a clicii de spioni și asasini de la Belgrad – Iuda Tito”. În documentele emise de conducerea de partid erau stabilite etapele obligatorii pe care trebuiau să le parcurgă emigranții greci care urmau să devină membri ai P.M.R. Astfel, aspiranții greci erau mai întâi verificați de organizația Partidului Comunist Grec din țara noastră, apoi cei care obținuseră cetățenia română trebuiau să facă o adeziune scrisă de intrare în P.M.R., ultima etapă având în vedere analiza făcută de comuniștii români, care efectuau „o temeinică verificare și dacă îndeplinește condițiile i se aprobă intrarea în partid”. Guvernul român, prin Crucea Roșie din țara noastră, a asigurat și un suport financiar refugiaților politici greci. Ministerul de Finanțe a emis la 1 ianuarie 1952 o Decizie prin care a stabilit drepturile ordonatorilor de credite pentru folosirea creditelor aprobate prin planul de cheltuieli. Ordonatorii de credite îi puteau delega pe locțiitorii lor sau pe șefii direcțiilor din cadrul Crucii Roșii a R.P.R. pentru a utiliza creditele. Astfel, Mihai Popescu, directorul Direcției Planificare și Contabilitate din cadrul Crucii Roșii, a primit dreptul de a aproba plăți în numerar pentru emigranți și repatriați până la suma de 500 lei și pentru avansuri spre decontare până la 2 000 lei, iar pentru plățile prin virament putea aproba orice sumă.

Conducerea coloniei era asigurată de un comitet ales, format din 11 membri, care avea un președinte, un vicepreședinte, un secretar (aceștia erau salarizați) și opt membri nesalarizați. Comitetul coloniei stabilise ca toți locuitorii să contribuie cu un procent de 4 % din venituri pentru susținerea cheltuielilor, dar întrucât acești bani nu erau suficienți, o parte din suma necesară era acoperită de Crucea Roșie și de Sfatul Popular al comunei Ștefănești.

Conducerea organizației de partid Argeș, conform cu directivele primite de la centru, a desemnat un reprezentant pentru a supraveghea toate activitățile emigranților greci. Acesta a fost instructorul Gheorghe Stroe, care raporta șefului Secției Organelor Conducătoare de Partid, Sindicale și de U.T.M., Nicolae Fătuloiu, care, la rândul său, întocmea un raport lunar pe care-l înainta C.C al P.M.R. Instructorul Stroe a primit indicații privind modalitatea în care trebuia să-și facă treaba: „să culeagă date despre călătoriile lor dintr-o localitate în alta, când le fac și pentru ce le fac”. I se mai punea în vedere să dea dovadă de o vigilență sporită: „să nu devenim polițiști în această muncă, să lucrăm cu tact și politic”.

Instructorul regional Gheorghe Stroe a realizat informări asupra situației din colonia Ștefănești în mod periodic. Aflăm, din consemnările sale, că emigranții greci provocau destul de multă agitație. Unii dintre ei au refuzat să-și scrie autobiografia atunci când li s-a cerut, alții nu au înaintat cereri pentru obținerea cetățeniei române, alții nu doreau să facă muncă voluntară, deși primeau lunar o sumă de bani de la stat, iar unii dintre pensionarii greci s-au dovedit foarte vocali, întrucât au declarat că „în Republica Populară Română lumea este foarte săracă, lumea lucrează ziua și noaptea fără să vrea și lucrează fără pâine”.

În ciuda acestor probleme, majoritatea grecilor de la Ștefănești erau mulțumiți de condițiile pe care le crease pentru ei statul român. Au fost construite o școală, o grădiniță, creșă și cantină pentru copii, spital pentru bătrâni și răniți, școli profesionale pentru invalizi. Pentru cei apți de muncă s-au creat ateliere meșteșugărești în localitate, ei având posibilitatea să muncească și la fermele de porci și de vaci, dar și în fabricile din Pitești. Deși la început emigranții greci au fost cazați în zeci de barăci improvizate în care locuiau câte 60-80 de persoane, ulterior au fost construite blocuri de locuințe- „15 clădiri mari construite de Crucea Roșie și compuse din câte 1 parter și 2 etaje”- toate aceste imobile totalizând 900 de camere, fiindu-le percepută coloniștilor o chirie modică, de doar 12,50 lei pentru fiecare cameră.

În martie 1952, Ion Georgescu, instructor al Secției Organizatorice, Vasile Niculescu, consilier al Secției Juridice, și Nicolae Pârvulescu, director adjunct în cadrul Direcției Contabilitate, au primit însărcinarea din partea Direcției Generale a Treburilor Statului de a se deplasa la colonia refugiaților politici greci de la Ștefănești, regiunea Argeș, pentru a analiza situația acesteia. Cei trei reprezentanți ai guvernului, odată ajunși la fața locului, au avut întâlniri cu Comitetele Executive ale Sfaturilor Regional Argeș și Raional Pitești, precum și cu Comitetul Executiv al orașului Pitești, în urma cărora au redactat un referat amplu despre colonia de la Ștefănești.

Informațiile pe care ni le-au furnizat aceștia, ne permit să ne facem o imagine exactă despre cum arăta colonia și care era viața celor care trăiau acolo. Colonia avea o suprafață de 20 hectare, din care 13 aparțineau comunei Ștefănești, iar șapte hectare aparțineau comunei Valea Mare. Poziția geografică era deosebit de avantajoasă, întrucât colonia se afla la doar doi kilometri de Ștefănești și de Valea Mare și la patru kilometri de Pitești și, de asemenea, era străbătută de o șosea națională și de o cale ferată.

Analizând cifrele pe care ni le oferă raportorii, aflăm că în acel moment populația coloniei era de 2 611 locuitori, organizați în 659 de familii, iar din acest total 2 090 de locuitori erau de naționalitate greacă, 515 erau macedoneni și 8 erau turci. Majoritatea (1 197 locuitori) erau de vârstă adultă, având între 20 și 60 de ani, dar un contingent important era format de populația vârstnică (542), iar copii erau în număr de puțin peste 700, mai mult de jumătate fiind de vârstă preșcolară (1-6 ani). Referitor la mijloacele de trai, majoritatea populației adulte (1 290 locuitori) era încadrată în câmpul muncii, pe când pensionarii erau în număr de 691 de persoane, care primeau pensie de la Ministerul Prevederilor Sociale din țara noastră.

Sursele de venituri ale coloniștilor proveneau din utilizarea a 10 hectare de teren arabil, care le fusese pus la dispoziție de Sfatul Popular Regional, a 7-8 hectare de vie („actualmente neîngrijită din lipsă de brațe”), a plantației de duzi, unde creșteau viermi de mătase, a fermelor de porci și păsări etc..

Cei trei delegați de la București au constatat o serie de neajunsuri în activitatea coloniei. Pe de o parte, au reproșat faptul că evidența contabilă se ține în limba greacă și nu este întocmită corespunzător, apoi că înregistrarea corespondenței se face în registre improprii, starea civilă era păstrată numai în limba greacă etc.. Având în vedere aceste aspecte, oficialii de la București au concluzionat spunând că „această colonie își duce viața în afara legilor administrative ale R.P.R.” și în aceste condiții se propun patru ipoteze: prima avea în vedere alipirea coloniei la comuna Ștefănești; a doua- crearea unei comune de sine stătătoare; a treia- crearea unui oraș de subordonare regională; a patra-crearea unei localități subordonată Sfatului Popular Orășenesc Pitești. Cu privire la prima variantă, s-a considerat că singurul avantaj ar fi acela că ar scădea cheltuielile administrative, în schimb neajunsurile sunt mult mai multe: spiritul de disciplină nu ar pătrunde în colonie, Comitetul Executiv al Sfatului Popular comunal nu ar face față problemelor apărute, ar fi nevoie de un aparat administrativ mărit etc. A doua variantă a fost respinsă pentru că s-a apreciat că dacă s-ar crea o comună nouă, aceasta nu ar avea mijloacele materiale să se întrețină, întrucât terenul arabil este insuficient, iar dacă i s-ar atribui teren agricol, acest lucru s-ar face în detrimentul G.A.S.-ului Ștefănești.

Ipoteza privind crearea unui oraș cu subordonare raională a fost susținută prin două argumente. Pe de o parte, faptul că aproape toți coloniștii sunt încadrați în diferite munci productive după cum este specificul locuitorilor unui oraș, iar pe de altă parte, construcțiile de tip urban și dotările aferente, se potrivesc unui oraș. Dar, în cele din urmă, a fost respinsă această ipoteză apreciindu-se că teritoriul coloniei era prea mic, investițiile lipseau, iar cheltuielile administrative ar împovăra bugetul statului „într-o perioadă când se pune accentul pe economii”, iar, pe deasupra, lipsea personalului care să aibă „cunoștințe politico-administrative”.

S-a optat pentru ultima variantă prezentată, cea în care colonia ar deveni o localitate subordonată Sfatului Popular Orășenesc Pitești, deoarece distanța dintre colonie și Pitești era de doar 2,5 kilometri și astfel controlul asupra activității Sfatului Popular al coloniei putea fi asigurat în bune condiții de la Pitești. Pe de altă parte, între colonie și Pitești existau legături economice strânse. Avându-se în vedere aceste aspecte, dar și faptul că „această colonie prezintă o importanță politică deosebită de cea a unităților administrative naționale” s-a făcut propunerea ca Ștefănești să devină comună subordonată orașului Pitești.

Într-un timp relativ scurt s-a trecut la fapte, astfel încât, la 8 mai 1952, comisia pentru delimitarea teritoriului viitoarei comune Crucea Roșie Ștefănești a stabilit limitele administrative ale acesteia. Comisia era alcătuită din Gheorghe Vasile, vicepreședinte al Sfatului Popular al Orașului Pitești, Toma Rădulescu, șeful Diviziei Buget-Secția Financiară a Orașului Pitești, Ilie Badea, președinte al Sfatului Popular Valea Mare, Alexandru Oțelea, președinte al Sfatului Popular Ștefănești, Oriebardis Vlasis, președintele Comitetului Provizoriu Colonia Crucea Roșie Ștefănești și Costas Tzinghelis, translator. A fost delimitat teritoriul noii comune printr-un studiu pe teren, fiind stabilite puncte de demarcație față de unitățile administrative învecinate și s-a decis ca patru familii care își construiseră locuințe în apropierea blocurilor coloniștilor să fie incluse în noua comună.

Schița teritoriului comunei care a fost înființată în locul fostei colonii a refugiaților greci de la Crucea Roșie-Ștefănești, în anul 1952

(A.N.I.C., Fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 513/1952, f.35.)

În 11 mai 1952, Sfatul Popular al Regiunii Argeș a trimis Direcției Generale a Treburilor Consiliului de Miniștri planul cu delimitarea terenurilor pentru înființarea comunei Colonia Crucea Roșie Ștefănești, subordonată orașului Pitești, precum și referatul pe care îl întocmise echipa trimisă de la București. În continuare, Consiliul de Miniștri a elaborat un plan de măsuri pentru organizarea administrativă a noii comune, dintre care enumerăm: constituirea unui Comitet Provizoriu format din șapte membri, întocmirea bugetului și a schemelor de organizare a aparatului administrativ (cu sprijinul Comitetului Executiv al Sfatului Popular Pitești), reglementarea cetățeniei locuitorilor coloniei, dar și a faptelor de stare civilă, traducerea în limba greacă a Constituției R.P.R. și a decretului de funcționare a Sfaturilor Populare, pregătirea și alegerea deputaților în Sfatul Popular al comunei etc..

Cadrele care au intrat în conducerea comunei au fost selecționate de Constantin Cîmpeanu, de la C.C. al P.M.R., împreună cu Comitetul Emigranților Greci din R.P.R..

Ultimul pas înainte de declararea coloniei ca și comună de subordonare orășenească l-a constituit elaborarea unui referat de către Secția Organizatorică a Consiliului de Miniștri, în care se confirma punerea în aplicare a măsurilor mai sus amintite și se făcea propunerea ca viitoarea comună să se numească „Beloianis”, după numele eroului rezistenței comuniste din Grecia, Nikos Beloyannis, numit în documentele autorităților române „marele erou al poporului grec”.

Cu toate că au beneficiat de o unitate administrativă proprie, ulterior, din rațiuni politice, a fost întreruptă șederea refugiaților greci în Ștefănești, astfel încât pe parcursul anilor 1953-1954 au fost mutați în diferite centre urbane și industriale din țară, unde li s-au oferit locuri de muncă și unde puteau fi ținuți mai ușor sub control. Spre exemplu, în toamna anului 1953 o parte a acestora a ajuns în localitatea Nazarcea, din regiunea Constanța, unde a fost înființată o gospodărie agricolă colectivă pentru cele 220 de familii de greci. Ca un fapt interesant, mobilierul și vesela cu care a fost dotată cantina acestora provenea de la Direcția Generală a Canalului, care nu mai avea nevoie de aceste lucruri, întrucât prima etapă a muncii la Canalul Dunăre-Marea Neagră era în curs de închidere.

În celelalte colonii șederea comuniștilor greci a continuat încă câțiva ani, după care și acestea au fost desființate. În ultimii ani de existență a coloniilor, au existat diverse probleme de administrare a acestora. Bunăoară, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1605/1955, clădirile în care erau cazați refugiații au trecut din folosința Crucii Roșii în aceea a Întreprinderilor de localuri și locuințe, din cadrul Sfaturilor Populare, care însă nu le-au administrat în mod corespunzător, astfel încât, în anul 1956, Crucea Roșie a R.P.R. a constatat că la Vâlcele, în Regiunea Autonomă Maghiară, clădirile aveau nevoie de reparații urgente, în Oradea se impunea repararea acoperișului și a instalației electrice, iar în Moinești construcțiile „sunt în mare parte degradate”. Prin Ministerul Gospodăriei Comunale și a Industriei Locale au fost efectuate reparațiile necesare, dar condițiile de locuit au rămas, în mare parte, tot precare, mai ales din cauza suprapopulării acestora.

Capitolul V

Modificările administrativ-teritoriale produse în 1956 și 1960

V.1. Desatelizarea și desprinderea României de Moscova (1956-1960)

Moartea lui Stalin, în martie 1953, a avut urmări pentru toate statele comuniste din spatele cortinei de fier, nu doar pentru U.R.S.S. Venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Nikita Hrușciov, care a recunoscut necesitatea reformelor, a avut urmări imediate asupra politicii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar cum Gheorghiu-Dej crease o noua elită a puterii, prin epurările făcute până în 1953, care îi era credincioasă, nu avea de ce să se teamă. Totuși, la cererea Moscovei, Partidul Muncitoresc Român a acceptat în 1954 să instituie separarea funcției de președinte al Consiliului de Miniștri de cea de conducător al partidului. Concesia s-a făcut numai în aparență, Gheorghiu-Dej i-a predat postul de prim secretar lui Gheorghe Apostol, care îi era credincios.

Se poate aprecia, deci, că modificările care au avut loc în România după 1953 apar mai degrabă ca o perpetuare a practicilor dinaintea morții lui Stalin, de această dată însă în culori naționale. Pașilor care au marcat desprinderea de sub tutela sovietică le-au corespuns reprize de teroare, cum a fost cele din 1953 și din 1956.

Întărirea puterii partidului în toate compartimentele societății este evidentă în 1956, inclusiv prin modificarea care se aduce legii administrative în luna ianuarie, când s-a redus numărul regiunilor țării de la 18 la 16. Centralizarea excesivă este evidentă și s-a făcut cu scopul de a nu crea posibilitatea ca în teritoriu să se facă auzite alte voci decât cele ale activiștilor de partid. La 25 februarie 1956 conducătorul U.R.S.S., Nikita Hrusciov a denunțat crimele lui Stalin, în cadrul Congresului al XX-lea al P.C.U.S. . La acest congres a participat și o delegație română condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Conducătorul român s-a simțit amenințat după Congres ca urmare a faptului că se identificase cu Stalin și stalinismul. La întâlnirile Comitetului Central al P.M.R. din martie-aprilie 1956, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i convingă pe cei prezenți că el a declanșat procesul de destalinizare (înainte de a fi fost dat semnalul de către Hrusciov), încă din 1952, când a fost eliminat grupul moscovit și că a instaurat o conducere colectivă. Nu era adevărat nimic din ceea ce a spus Gheorghiu-Dej în apărarea sa, dimpotrivă, el fiind un adept al stalinismului instaurase o conducere autoritară.

Deși a fost atacat puternic de Miron Constantinescu și Iosif Chișinevski, care au pus sub semnul întrebării autoritatea sa, a reușit să-i atragă de partea sa pe Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Alexandru Maghioroș și Petre Borilă și să se mențină la putere, până când a găsit momentul prielnic ca să-și elimine contestatarii. Momentul a fost reprezentat de revoluția din Ungaria, din toamna lui 1956, când Dej a oferit sprijin U.R.S.S. și i-a dovedit lui Hrusciov că este fidel sovieticilor.

Un nou val de represiune a început din toamna anului 1956, care a continuat până în 1960. În acest interval de timp, Gheorghiu-Dej și-a întărit mult poziția în partid și stat. A început cu eliminarea lui Miron Constantinescu și a lui Iosif Chișinevski, la Plenara din iunie-iulie 1957, după care la Plenara din iulie 1958 i-a eliminat din funcțiile de conducere pe toți adversarii care îl contestaseră sau încă îl mai contestau.

Gheorghiu-Dej a reușit să submineze treptat influența Moscovei în Republica Populară Română. A făcut acest lucru mai întâi prin eliminarea sovromurilor în 1954, apoi prin retragerea trupelor și a consilierilor sovietici în 1958. Reformele economice de bază din industrie au fost urmate de cele din agricultură, fiind eliminat sistemul de livrări obligatorii a produselor agricole. Liberalizarea regimului era acum simțită de popor și va deveni și mai evidentă odată cu îndepărtarea de politica Moscovei. Se produce inclusiv o descreștere în comerțul României cu U.R.S.S. de la aproximativ 46% în 1959, la 40% în 1960.

Izbucnirea conflictului sino-sovietic a reprezentat pentru liderul P.M.R. ocazia de a continua distanțarea de Moscova. Gheorgiu-Dej a făcut eforturi pentru legitimarea comunismului românesc, producând chiar un comunism național, prin care putea să apere independența și suveranitatea națională primejduită de planurile integraționiste ale sovieticilor.

La Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român, care a avut loc între 20-25 iunie 1960, conducerea de partid, în frunte cu Gheorghiu-Dej, a fost aleasă în unanimitate de cei 1100 de delegați. „Al doilea dezgheț” al lui Hrusciov i-a îngrijorat profund pe comuniștii români, care și-au construit o platformă a antidestalinizării în jurul conceptelor de industrializare, autonomie și mândrie națională.

Gheorghiu-Dej a proclamat, încă o dată, faptul că destalinizarea a avut loc în Republica Populară Română, prin epurările care se produseseră în 1952 și 1957. Pentru a fi mai convingător, Dej propunea îndepărtarea tuturor statuilor lui Stalin și interzicea practicilor de a se da străzilor sau instituțiilor nume ale unor persoane aflate în viață. Orașul Stalin își reia vechiul nume, acela de Brașov, iar regiunile țării primesc nume tradiționale. Se poate observa cum a evoluat astfel sistemul organizării administrative a țării pe parcursul a 10 ani de la raionarea teritoriului.

Înlocuirea județelor cu regiunile și a comunelor și plășilor cu raioanele, în 1950, nu s-a făcut în scopul eficientizării administrației, deși propaganda comunistă așa prezenta lucrurile, ci cu scopul concret de a controla mai bine teritoriul țării. Modificările aduse Legii raionării în 1952, 1956 și apoi în 1960 s-au făcut în directă legătură cu evenimentele politice de pe scena românească și de pe cea sovietică, mai ales. Doar cunoașterea evenimentelor politice poate duce la înțelegerea fluctuațiilor dese pe care le-a înregistrat sistemul administrativ din România pe parcursul a 10 ani.

V.2. „Îmbunătățirea” organizării administrativ-teritoriale a teritoriului R.P.R., din 1956

Conducerea R.P.R. a luat decizia de a aduce „corecturi” organizării administrativ-teritoriale a teritoriului național în 1955. De aceea, a cerut conducerii celor 18 regiuni ale României să formuleze propuneri, bine întemeiate, privind rectificările dorite la nivelul unităților administrative locale.

Consiliul de Miniștri, prin Hotărârea nr.181, din 1955, a aprobat instrucțiunile pe baza cărora comitetele executive ale sfaturilor populare regionale au făcut propuneri pentru „înlăturarea unor lipsuri” datorate raionării din 1950 și reorganizării administrative din 1952. Fiecare Comitet Regional de partid trebuia să constituie o Comisie regională pentru efectuarea acestor lucrări, din care obligatoriu trebuia să facă parte și un membru al Biroului Comitetului Regional. S-au constituit și comisii raionale care au făcut propuneri, ce au fost discutate, ulterior, în Comitetele executive ale Sfaturilor populare raionale, după care erau analizate de conducerea regiunii. Comisiile trebuiau să țină seama „de cerințele și nevoile maselor de țărani muncitori, de îmbunătățirea muncii administrative și dezvoltarea economică a unor comune”. Aceste propuneri au fost apoi transmise Bucureștiului, după ce fuseseră, în prealabil, aprobate de birourile comitetelor regionale de partid.

Conform Hotărârii 181/1955, propunerile venite din regiuni vizau, pe de o parte, îmbunătățirea împărțirii administrativ-teritoriale a țării și, pe de altă parte, „schimbarea numirilor necorespunzătoare a unor localități”. În regiunea Arad, care a fost ulterior desființată, comisiile raionale au elaborat un număr foarte mare de propuneri, dintre care o parte au fost acceptate de Comisia regională, care le-a discutat cu organizația regională de partid, consultându-se și cu regiunile învecinate. Dintre numeroasele propuneri de modificare a împărțirii administrativ-teritorială a regiunii Arad, avizate de Comisia regională, se numără acelea de înființare a noi comune: Mailat, prin desprinderea de comuna Mănăștur („lucru justificat din punct de vedere politic și economic”); Câmpia de Criș, prin dezlipirea de la comuna Tămașda („conform cerințelor vechi ale locuitorilor”); Satul Nou, prin separarea de comuna Vânători; Hășmaș, prin separarea de comuna Agrișul Mic („pentru asigurarea unei bune administrări, comuna Agrișul Mic fiind despărțită de o creastă de munte”); Nerău, prin separarea de comuna Teremia Mare etc..

Nu au fost acceptate propunerile comisiilor raionale în ceea ce privește înființarea comunei Mocirla (Lunca), a trecerii satului Ohaba Română de la regiunea Timișoara la regiunea Arad, a cedării a patru sate către raionul Făget, din regiunea Timișoara sau a mutării comunelor Pâncota, Mâsca și Șiria de la raionul Arad la raionul Ineu. Conducerea regiunii Arad a respins solicitările regiunii Timișoara de a-i ceda raionul Sânnicolaul Mare, comunele Birchiț, Căpâlnaș și Bata, dar și pe cele venite de la regiunea Oradea (care ceruse comunele Avram Iancu și Tămașda pe considerentul că erau legate economic de Salonta) și, parțial, de la regiunea Hunedoara (care ceruse comuna Hălmagiu). A acceptat doar trecerea satelor Ociu și Ocișor către regiunea Hunedoara, deoarece erau legate de această regiune printr-o „șosea regională în stare bună”.

Comisia regională Arad a aprobat și înființarea a noi sate (Toplița, Răștiratu, Zugău, Brusturescu etc.), care înainte fuseseră cătune. S-a aprobat și trecerea unor comune de la un raion la altul, și a unei comune de la regiunea Hunedoara la regiunea Arad, precum și desființarea unor sate prin contopire (satul Traian, care era colonie a Ineului; satul Vinești, care era în apropierea satului reședință de comună Săvârșin etc.).

S-a procedat și la schimbarea unor denumiri de localități, care erau considerate ca fiind necorespunzătoare. Comuna Caporal Alexa a fost redenumită Cherechi, pe considerentul că așa a fost denumită și înainte, abia după Primul Război Mondial primind numele unui caporal din Armata română care a murit în apropierea satului, „în luptele cu gărzile roșii”. Această denumire era considerată „potrivnică sentimentelor și năzuințelor poporului muncitor”, de aceea a fost schimbată. Satul Chișineu Criș urma să se numească doar Criș, pentru că denumirea sa provenea de la numele unui moșier maghiar Kiss Jeno, care avusese moșii în acea zonă. Și denumirea satului Boiu a fost înlocuită cu cea de Câmpia de Criș, deoarece numele „Boiu” venea de la un Bey, care stăpânise zona în vremea cuceririi turcești. Localitatea Olari a fost botezată cu numele lui Iosif Rangheț, pentru că „aici s-a născut luptătorul pentru cauza clasei muncitoare”. Au fost înlocuite denumirile satelor Păulian și Iacobini, pentru că purtau numele unor comandanți ai armatei române care luptase împotriva maghiarilor în 1918-1919, precum și cea a localității Joia Mare, care primise acest nume pentru că într-o zi de joia mare, „a luptat armata burghezo-moșierească română cu gărzile roșii”. Modificarea denumirii satului Craiova în Craiva a fost necesară, pentru că primise numele la raionarea din 1950, „fără nici o justificare” (putem bănui o confuzie!), dintotdeauna localitatea numindu-se Craiva. Au fost schimbate numele satelor Pordeanu (în Hotăreni) și Cherestur (în Ungureni, pentru că populația era compact maghiară), denumirile anterioare provenind de la numele unor moșieri, în schimb satului Besenova Veche („denumire jignitoare la adresa locuitorilor”), care era locuit majoritar de bulgari, a fost botezat cu numele lui Gheorghe Dimitrov, care era un erou al comuniștilor bulgari .

Secretariatul C.C. al P.M.R., în ședința din 6 ianuarie 1956 (la care a participat: Iosif Chișinevschi, Nicolae Ceaușescu, Fazekas Janos, Ion Cozma și Gheorghe Apostol), a admis propunerile cu privire la îmbunătățirea organizării administrative a României și a stabilit ca acestea să fie supuse spre aprobare Biroului Politic al C.C. al P.M.R.

În cadrul ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R., din aceeași zi, care a fost prezidată de Iosif Chișinevschi, s-a discutat problema îmbunătățirii administrative a teritoriului R.P.R..Conducerii P.M.R. i-a parvenit referatul cu propunerile înaintate de comitetele regionale de partid, document care fusese redactat de Comisia de partid și de stat, care fusese însărcinată de Biroul Politic al C.C. al P.M.R. să se pronunțe cu privire la rectificările aduse organizării administrative. Această comisie a analizat propunerile venite din teritoriu, iar pe acelea pe care le-a considerat ca fiind „juste” le-a inclus într-un referat pe care l-a prezentat Biroului Politic pentru analiză și aprobare.

În cuprinsul acestui document s-a propus desființarea regiunilor Arad și Bârlad, mai ales, pe considerente de natură economică. Întrucât acestea aveau o suprafață mică, care le plasa în rândul regiunilor de mică întindere ale țării, și nu formau „unități economice bine consolidate”, s-a considerat că este oportună suprimarea lor. Prin lichidarea celor două regiuni se preconizau și economii de fonduri bugetare în valoare de 700 000 de lei lunar, care au rezultat mai ales din desființarea posturilor din aparatul sfaturilor populare (peste 1 000 de salariați).

În 9 ianuarie 1956, în cadrul ședinței Consiliului de Miniștri, prim vicepreședintele acestui for, Emil Bodnăraș, aprecia drept necesară această îmbunătățire a organizării administrativ-teritoriale „pentru a asigura o mai bună administrare a teritoriului țării noastre”, considerând că ea este rezultatul unei experiențe de cinci ani.

V.2.1. Desființarea regiunilor Arad și Bârlad

Comitetul regional de partid și Comitetul executiv al Sfatului popular al regiunii Timișoara au propus ca raionul Sânnicolaul Mare să treacă de la regiunea Arad în componența regiunii bănățene. Argumentul adus de conducerea regiunii Timișoara era că prin pierderea acestui raion, în 1952, în favoarea regiunii Arad, i s-a redus în mod considerabil baza de aprovizionare, pentru că acesta cuprindea peste un sfert din terenul arabil al regiunii.

Conducerea P.M.R. a considerat propunerea ca fiind corectă, întrucât comunele raionului Sânnicolaul Mare gravitau spre orașul Timișoara, după cum și căile de comunicație convergeau spre capitala regiunii bănățene. Regiunea Arad rămânea astfel doar cu cinci raioane și cu 500 000 de locuitori, ceea ce era prea puțin pentru a fi menținută ca unitate administrativă, de aceea s-a considerat că poate fi desființată. Raioanele Arad, Lipova și Sânnicolaul Mare deveneau parte a regiunii Timișoara, iar raioanele Criș, Gurahonț și Ineu erau încorporate regiunii Oradea.

Prin atașarea acestor noi teritorii celor două regiuni, ele au dobândit o mai mare putere economică. Regiunea Timișoara a intrat în categoria regiunilor mari (la fel ca și Cluj, București sau Craiova), iar regiunea Oradea în rândul regiunilor de întindere mijlocie (cum erau: Iași, Stalin sau Suceava).

Regiunea Timișoara, după ce i-a fost atașată jumătatea sudică a regiunii Arad, a ajuns la 12 raioane, iar prin înființarea, în perioada următoare, a încă trei raioane, a ajuns la un total de 15 raioane. Necesitatea înființării a trei noi raioane a apărut pentru că s-a constatat că unele raioane bănățene aveau o întindere prea mare, ceea ce provoca dificultăți în administrarea lor și, mai ales, probleme locuitorilor, care trebuiau să parcurgă distanțe mari, (pe drumuri de pământ, în multe cazuri) până la centrul de raion. În 10 ianuarie 1956 s-au ținut ședințe ale sfaturilor populare ale raioanelor Arad, Sânnicolaul Mare și Lipova, care au trecut la regiunea Timișoara. În ședința ținută la sediul raionului Arad au fost convocați și cei 32 de președinți ai sfaturilor populare comunale, cărora li s-a adus la cunoștință decizia de reorganizare administrativă, după care Irimie Șimandan, președinte al Sfatului Popular al regiunii Arad, a susținut o lungă prelegere, în care a arătat că noua reorganizare teritorială s-a făcut pentru „a stabili legăturile care au existat și există între locuitorii din această parte a țării”. El considera că aceste trei raioane care au trecut la regiunea Timișoara „fac parte din Banat”, iar prin raionarea din 1950 „s-a scăpat din vedere legătura firească care există între locuitori” și întrucât între Arad și Timișoara nu sunt decât 50 de kilometri „nu este cazul necesității a două regiuni”.

Dintre președinții sfaturilor populare comunale, Emanoil Ponta a declarat că noua raionare este în interesul oamenilor muncii, iar Nagy Ioan a subliniat că „legătura dintre locuitorii din părțile Aradului și Timișoara datează din timpurile cele mai vechi”, oferind exemplul mișcării lui Gheorghe Doja, care „a mobilizat țărănimea din Arad și Timișoara împotriva nobilimii maghiare și române”. Cu ocazia acestei noi împărțiri administrative, la nivelul celor trei raioane arădene transferate la regiunea Timișoara, s-au efectuat unele rectificări teritoriale: comuna Sînmartin a trecut de la raionul Criș la raionul Arad; satul Hunedoara Timișană a trecut de la comuna Firiteaz la comuna Șagul; a fost înființată comuna Mailat în raionul Arad, iar satul Nerău a devenit comună.

O ședință organizată în același scop și în aceeași zi, dar în care s-au ridicat mult mai multe și complexe probleme, a avut loc la sediul raionului Sânnicolaul Mare, la aceasta participând președinții sfaturilor populare comunale din raion, șefii instituțiilor și întreprinderilor raionale, dar și reprezentanți ai conducerii regiunii Timișoara. Această ședință a fost ultima în această formulă pentru că începând cu această dată raionul Sânnicolaul Mare a trecut în componența regiunii Timișoara. Președintele Sfatului Popular, Mihaiu Pop, a prezentat celor prezenți Decretul Nr.12/1956 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 18/7 ianuarie 1956, făcând mențiunea că regiunile Arad și Bârlad au fost desființate nu „din motivul că în aceste regiuni nu s-a muncit pentru îndeplinirea sarcinilor de plan”, ci cu scopul „de a se crea condiții și mai prielnice aprovizionării centrelor muncitorești”.

Decizia de atașare a raionului Sânnicolaul Mare la regiunea Timișoara a fost explicată de același președinte de raion din considerente economice (locuitorii raionului treceau prin Timișoara ca să ajungă la Arad, iar bazele de aprovizionare cu piese de schimb pentru tractoarele și mașinile agricole ale SMT-urilor erau la Timișoara), dar și culturale, subliniind existența tradițiilor comune cu regiunea Timișoara. Ioan Pătrașcu, președintele Sfatului popular comunal Sânnpetru Mare, aprecia că locuitorii raionului Sânnicolaul Mare „gravitează spre piața din Timișoara unde își valorifică surplusul de produse”. Cu niciun an în urmă, aceeași conducere raională din Sânnicoalul Mare, împreună cu Comisia regională, care se ocupa de îmbunătățirile organizării administrative a regiunii Arad, și cu Comitetul executiv al Sfatului popular Arad, au respins categoric propunerea regiunii Timișoara de a-i fi cedat raionul Sânnicoalul Mare. Reprezentanții regiunii arădene au argumentat refuzul prin aceea că acest raion „este legat în mod natural” de regiunea Arad, este poziționat foarte aproape de reședința regională, este legat prin șosea și cale ferată de orașul Arad și, mai concluzionau, că nu este justificată solicitarea regiunii bănățene de a încorpora raionul pentru motivul că ar avea nevoie de acesta în vederea aprovizionării cu legume, deoarece „regiunea Timișoara este excedentară la aceste produse”. Iată cum argumentele oficialilor partidului din regiuni se modificau de la un an la altul dacă Bucureștiul le cerea.

Viliam Weiss, secretarul Comitetului executiv al Sfatului popular regional Timișoara, a fost însărcinat cu preluarea raionului Sânnicolaul Mare și a trasat o serie de sarcini președinților de sfaturi populare comunale: să comunice problemele importante conducerii raionului Jimbolia pentru ca aceasta să poată lua măsurile necesare pentru soluționarea lor; să pregătească campania electorală, dar și campania agricolă de primăvară etc., toate acestea cu scopul de a „cuprinde mai ușor sarcinile pe cari le avem de dus la îndeplinire, de a fi mai atinși de masele populare pentru a le putea mobiliza pentru realizarea scopului urmărit de noi”.

Ovidiu Pop, vicepreședinte al Sfatului Popular al raionului Sânnicolaul Mare, a anunțat înființarea raionului Jimbolia, care va include și unele comune ale raionului Sânnicolaul Mare. Decizia de a micșora teritorial fostul raion arădean era văzută ca fiind o măsură benefică, întrucât acesta era prea întins teritorial și „munca nu a putut fi cuprinsă în întregime în toate sectoarele de activitate” (…), ceea ce nu se va mai întâmpla în viitor, având comune mai puține”. Între cei care au avut intervenții în această ședință, s-a aflat și Ioan Liptak, președintele Sfatului popular comunal Periam, care s-a pronunțat în favoarea modificărilor administrative anunțate și a cerut ca Sfatul popular regional Timișoara „să ia măsurile necesare pentru satisfacerea doleanțelor comunelor noastre în problema electrificării și a apei potabile”. Această ședință a reprezentat ocazia favorabilă pentru unii președinți de sfaturi populare comunale de a expune problemele comunităților pe care le reprezentau: Ioan Ciolac, de la comuna Gelu, cerea îmbunătățirea condițiilor de trai ale salariaților comunali, „cari sunt salariați cu câte 200-300 de lei”; Marin Clepcia solicita conducerii regiunii Timișoara să dea „atenția cuvenită lucrărilor de electrificare și terminării școlii din comuna Igriș”; Constantin Stroie, de la comuna Vălcani, cerea ajutorul pentru terminarea electrificării.

Regiunea Oradea, după ce primise de la desființata regiune Arad cele trei raioane (Gurahonț, cu centrul raional la Sebiș; Ineu, cu centrul în orașul Ineu și raionul Criș, cu centrul în comuna Chișineu Criș), a ajuns la un număr de 10 raioane (Săcuieni, Marghita, Șimleu, Aleșd, Oradea, Salonta, Beiuș, Gurahonț, Ineu, Criș), iar prin desprinderea din raionul Beiuș a raionului Lunca Vașcăului, cu centrul în Ștei, a ajuns la 11 raioane. În componența acestei regiuni au intrat și comunele de munte Arieșeni, Gârda de Sus, Scărișoara și satele Popionci, Lăzești, Fața-Lăzești, Iarba Rea și Sfoartea, care făcuseră parte din raionul Câmpeni, al regiunii Cluj. Toate aceste localități din „Țara Moților” au fost incluse în raionul Lunca Vașcăului.

În ianuarie 1956, prin Decretul nr. 12/1956, localitatea Episcopia Bihorului a fost anexată orașului regional Oradea. Ioan Cristea și Vasile Neteu, funcționari ai Sfatului Popular al raionului Oradea, au întocmit, în 10 ianuarie 1956, un referat cu ocazia preluării Sfatului Popular Episcopia Bihorului, la care au anexat și procesul-verbal de predare și preluare a bunurilor și obiectelor de inventar.

Din acest document aflăm că în desfășurarea lucrărilor de predare-primire au fost întâmpinate unele greutăți care au constat, pe de o parte, în timpul prea scurt pe care l-au avut la dispoziție funcționarii și, pe de altă parte, în faptul că identificarea bunurilor în teren „nu s-a putut face în mod just și real”. Pe de altă parte, inventarul general al comunei Episcopia Bihorului fusese întocmit în mod defectuos. Procesul-verbal, încheiat între Banyai Elemer, președinte, și Ioan Bucico, secretar al Sfatului Popular al comunei Episcopia, pe de o parte, și Ioan Bus și Ioan Maghiari, din partea Sfatului Popular al Raionului Oradea, precum și Ioan Cristea, Vasile Neteu și Ana Popa, din partea Sfatului Popular al orașului de subordonare regională Oradea, pe de altă parte, ne aducea la cunoștință faptul că: „Potrivit Decretului nr. 12/1956 cu privire la noua împărțire administrativ-economică a țării, în baza căreia comuna Episcopia din raionul Oradea se anexează la orașul Oradea, începând cu data de 10 ianuarie 1956, am procedat la predarea, respectiv primirea bunurilor și scriptelor, cum și a arhivei aparținătoare Sfatului popular al comunei Episcopia”.

Se mai menționa în procesul-verbal faptul că gestiunile Sfatului Popular al comunei Episcopia nu au fost predate, respectiv preluate, deoarece instrucțiunile Ministerului Finanțelor, cu numărul 2011, din ianuarie 1956, privitoare la măsurile ce trebuie luate pentru punerea în aplicare a Decretului nr. 12, din 1956, prevăd că „organele de contabilitate de la comunele desființate rămân pe loc până la data de 31 ianuarie 1956”, pentru închiderea gestiunii anului 1955, urmând ca secțiunea financiară Serviciul Buget, după expirarea acestui termen, să ia toate măsurile necesare pentru preluarea gestiunii Sfatului Popular Comunal Episcopia și să depună un referat către Comitetul Executiv cu privire la modul preluării acestei gestiuni.

În iunie 1956, Institutul de cercetări geografice al R.P.R. a început o cercetare de amploare în toate regiunile și raioanele României, din însărcinarea Academiei R.P.R., prin care se dorea obținerea de informații privind geografia fizică și economică a teritoriului național, care să servească elaborării unei ample lucrări, numită „Monografia geografică generală a R.P.R.”. Pentru atingerea obiectivului propus, Institutul de cercetări geografice a trimis în fiecare regiune și raion câte un cercetător, care să culeagă datele necesare întocmirii monografiilor raionale și regionale, cerând în mod special conducerii regiunilor să-și dea concursul pentru obținerea de informații „privind economia raionului sau a regiunii respective, atât în stadiul ei actual, cât și în perspectivă”.

Ca urmare a dispoziției care a venit de la centru, Sfatul Popular al Regiunii Oradea a trimis note către sfaturile populare raionale în care le-a solicitat să realizeze monografii ale raioanelor, pe care, ulterior, acestea trebuiau să le trimită conducerii regionale. Se urmărea, în acest sens, să se obțină date concrete și detaliate a realităților locale (analiza fiecărui raion din punct de vedere social, economic și cultural), în scopul formării unei imagini de ansamblu asupra întregului teritoriu al țării. Se mai dorea obținerea unor informații exacte cu privire la rezultatele aplicării noilor acte legislative, dintre care o mare însemnătate o avea Legea raionării teritoriului (1950), cu modificările din 1952 și 1956. Sfatul popular al regiunii Oradea a emis adrese, încă din 1955, către sfaturile populare raionale, în care le solicita să completeze un exemplar din monografia minimală a raionului, cu toate datele cerute.

Sfatul Popular al raionului Marghita s-a achitat într-un timp scurt de sarcina primită, realizând monografia raionului, de unde aflăm că acesta are 19 comune și 48 de sate. Și Sfatul Popular al raionului Oradea a realizat acea monografie minimală a raionului, din care rezultă că raionul este împărțit în 81 de sate și 3 cătune, grupate în 27 de comune. Sfatul Popular al raionului Salonta a realizat o monografie mai amănunțită, care cuprindea și informații despre istoricul constituirii raionului, ca unitate administrativă. Aflăm de aici că raionul a luat ființă, la 1 octombrie 1950, odată cu desființarea comitetului provizoriu al plășilor Salonta și Tinca. La raionare a fost instituit un oraș de subordonare raională și 17 sfaturi populare. Structura aceasta a fost schimbată în 1954, când comunele Atcaș, Talpoș și Husasău au devenit sfaturi populare de sine stătătoare, tot acum fiind atașate Sfatului Popular Husasău și satele Fonău și Oșand, de la raionul Oradea. Acestui din urmă raion i-au fost incluse comunele Miersig și Sititelec.

Cu ocazia îmbunătățirii administrativ-teritoriale din ianuarie 1956, raionului Salonta i-au fost atașate de la raionul Beiuș patru comune (Ginta, Holod, Lupoaia și Ursad), astfel a ajuns să includă 23 de comune . Și celelalte raioane au realizat monografii pe care le-au trimis la centrul regional, îndeplinindu-se astfel solicitarea venită de la organele superioare de conducere.

Limitele regiunilor din vestul țării după desființarea regiunii Arad (1956)

(Crișana (Oradea), Anul XI, Nr. 15, 1956, p. 4)

Regiunea Bârlad era printre cele mai mici regiuni ale țării, având o suprafață de 835 000 hectare și o populație de 600 000 locuitori. Era împărțită în opt raioane, 180 de comune și șapte orașe. Situația acesteia era similară cu a regiunii Arad și în privința relațiilor economice din teritoriu, întrucât raioanele sale gravitau spre regiunile învecinate. De aceea, s-a concluzionat că aceasta „nu constituie o unitate economică bine închegată și cu perspective de dezvoltare, fapt care justifică desființarea acesteia”. Tiță Florea, director general adjunct al Direcției Generale a Treburilor Consiliului de Miniștri, aprecia regiunea Bârlad ca fiind una „artificial constituită din unități raionale care în mod natural gravitau spre regiunile vecine”.

Raioanele regiunii Bârlad au fost repartizate regiunilor vecine, astfel: Bârlad și Murgeni la regiunea Iași; Adjud și Zeletin la regiunea Bacău; Focșani, Panciu, Tecuci și Vrancea la regiunea Galați. Pentru regiunile care și-au mărit teritoriul prin includerea acestor raioane au rezultat o serie de avantaje: regiunea Galați a primit raioane cu resurse de material lemnos, iar regiunile Bacău și Iași și-au mărit posibilitățile de aprovizionare cu produse agro-alimentare.

Desființarea regiunii Bârlad a determinat modificări teritoriale și în cadrul unor regiuni mai îndepărtate de aceasta. Întrucât regiunea Galați își mărise considerabil teritoriul prin raioanele preluate de la regiunea Bârlad, i-a fost detașat raionul Tulcea, care a fost inclus în regiunea Constanța. Raționamentul care a stat la baza acestui „transfer” teritorial a fost acela că prin alipirea raionului Tulcea la regiunea Constanța s-a asigurat „unitatea economico-teritorială a bazinului piscicol de la gurile Dunării și litoralul Mării Negre”. Menținerea pe mai departe a raionului Tulcea la regiunea Galați era apreciată ca fiind „artificială”, întrucât interesele locuitorilor și căile de comunicație ale acestui raion erau orientate înspre regiunea Constanța.

În Hotărârea Consiliului de Miniștri din 7 ianuarie 1956, s-a specificat că raioanele care aparținuseră fostelor regiuni Arad și Bârlad se vor transfera împreună cu personalul, planurile, bugetele și creditele bugetare care le aparțineau. Ministerul Finanțelor și Comitetul de stat al Planificării aveau obligația să ia măsurile care se impuneau pentru a restructura planurile și bugetele sfaturilor regionale în funcție de schimbările determinate de modificările aduse raionării administrativ-teritoriale.

Ministerul Finanțelor a emis, la 11 ianuarie 1956, decizia cu privire la măsurile financiare necesare ca urmare a propunerii de modificare a raionării administrativ-economice a României. Această hotărâre a fost comunicată tuturor regiunilor, care au transmis-o, apoi, raioanelor componente. În respectivul document ni se spune că: „Pentru regiunile la care se produc schimbări prin transferarea unor raioane la alte regiuni se va ține cont de următoarele: „1. Secțiunile operative ale sfaturilor populare vor defalca veniturile și cheltuielile pe raioane și orașe de subordonare regională. 2. Pentru raioanele care trec la alte regiuni, organele financiare, împreună cu secțiile de planificare, vor stabili veniturile și cheltuielile pe anul 1956 ce urmează a fi transferate la noile regiuni. 3. Repartizarea cifrelor pe raioane se va face ținându-se seama de acțiunile și sarcinile de plan ce trebuiesc realizate în raioanele respective”.

O atenție deosebită urma să fie dată raioanelor care vor fi transferate altor regiuni, cărora trebuia să li se asigure credite corespunzătoare pentru acoperirea investițiilor, lucrărilor de drumuri și poduri, lucrărilor și activităților de gospodărire comunală, de întreținere a rețelei unităților social-culturale și ale organelor administrației locale.

Organele financiare ale regiunilor la care s-au produs schimbări prin transferarea unor raioane la alte regiuni, trebuiau să comunice instituțiilor financiare ale regiunilor care primeau unități administrative următoarele date: indicii de plan pe anul 1956 la raioanele care se transferau; sumele defalcate pentru acțiunile centralizate privind raioanele; situația veniturilor și cheltuielilor din proiectul de buget pe anul 1956, pe fiecare raion în parte. Pentru regiunile care preluau raioane de la alte regiuni, s-a stabilit ca organele financiare ale acestora să întocmească pe întreg anul 1956 o situație cu cifrele veniturilor și cheltuielilor modificate în urma rectificării raionării, aducând la proiectul de buget al vechii regiuni cifrele primite de la secțiunile financiare ale regiunii care predau raioane.

Creditele pentru cheltuielile administrativ-gospodărești, aferente secțiunilor operative ale sfaturilor populare ale regiunilor Arad și Bârlad, care s-au desființat, precum și cheltuielile de întreținere a acestora erau prevăzute în bugetele regiunii Timișoara pentru regiunea Arad, a regiunii Iași pentru regiunea Bârlad, dar și în bugetele regiunilor Iași pentru raionul Codăiești, Pitești pentru raionul Loviștea și București pentru raionul Crevedia. Pentru asigurarea funcționării în bune condiții a unităților finanțate din bugetele regiunilor Arad și Bârlad și a raioanelor desființate, precum și a raioanelor care au fost transferate la alte regiuni, executarea bugetului s-a efectuat până la 31 ianuarie 1956, după vechea împărțire teritorială..

Se mai stabilea în această lege ca soldurile regiunilor desființate să fie prevăzute în proiectul de buget, astfel: soldul regiunii Bârlad la regiunea Bacău – 60% și la regiunea Iași – 40%, iar soldul regiunii Arad la regiunea Oradea – 50%, iar la regiunea Timișoara același procent. Totodată, soldurile raioanelor care au fost desființate au fost cuprinse în proiectele de buget ale regiunilor în care au fost încadrate până la 31 decembrie 1956.

De asemenea, în privința închiderii, predării și preluării gestiunilor comitetelor executive ale regiunilor, raioanelor și ale comunelor care au fost desființate sau care au trecut în altă subordonare, s-a stabilit ca ordonatorii de credite ai bugetelor locale din regiunile desființate, care trec în altă subordonare, să întocmească și să înainteze dările de seamă contabile până pe 31 decembrie 1955. Se mai preciza în același document, emis de Ministerul Finanțelor, că transferarea de mijloace, materiale și valori se va face pe baza dispozițiilor în vigoare, dar și pe baza deciziilor elaborate de Direcția Generală a Treburilor Consiliului de Miniștri.

Consiliul de Miniștri a elaborat un set de Instrucțiuni, privind măsurile care se impuneau după modificarea administrativ-teritorială, cu privire specială asupra celor două regiuni desființate. S-a dispus ca bunurile de inventar de valoare mai mare (covoare persane, birouri, biblioteci) ale fostelor regiuni Arad și Bârlad să fie inventariate și păstrate de Sfaturile populare ale capitalelor celor două regiuni, urmând a se pronunța ulterior în privința lor Consiliul de Miniștri. La fel se proceda și cu autovehiculele, iar restul bunurilor erau repartizate raioanelor.

Corespondența secretă și confidențială a comitetului executiv al Sfatului popular regional Arad a fost preluată de regiunea Timișoara, iar cea a Sfatului popular Bârlad a trecut la regiunea Iași. Corespondența secretă a raioanelor desființate a fost predată regiunilor în care au fost încadrate, iar dosarele de cadre au fost clasate pe raioane și predate regiunilor de care aparțineau respectivii salariați.

Limitele regiunilor din estul țării după desființarea regiunii Bârlad (1956)

(Sursa: Crișana (Oradea), anul XI, nr. 15, 1956, p. 4)

V.2.2. Rectificări ale organizării administrativ-teritoriale la nivelul raioanelor și comunelor

S-a aprobat înființarea a nouă raioane, astfel încât numărul acestora a crescut de la 183 la 192. În Ardeal au fost create noi raioane în regiunile Baia Mare și Autonomă Maghiară. În regiunea Baia Mare a fost creat raionul Tășnad, cu reședința în comuna Tășnad, format din 12 comune ale raionului Carei și trei ale raionului Satu Mare. Acesta avea un caracter predominant agricol (46 000 hectare teren agricol dintr-un total de 55 000 hectare) și o populație de 53 000 locuitori. Înființarea acestuia era justificată prin aceea că raionul Carei avea o suprafață prea mare (26 de comune), ceea ce crea dificultăți organelor raionale în munca de îndrumare și control („era foarte mare și greu de administrat”).

În Regiunea Autonomă Maghiară a fost înființat raionul Cristuru Secuiesc, alcătuit din 11 comune, preluate de la raioanele Odorhei și Sângeorgiu de Pădure. Noul raion avea o populație de 30 000 de locuitori și fusese creat pentru că raionul Odorhei era prea întins (37 de comune). Despre acesta liderul comunist Tiță Florea spunea că este mic ca întindere, dar „totuși populația este foarte mare și cu multă agricultură și creșterea vitelor”. În regiunea Stalin a fost înființat raionul Codlea și a fost desființat raionul Stalin, astfel încât această regiune a rămas tot cu opt raioane, ca la precedenta organizare administrativă din 1952.

Dacă analizăm evoluția numerică a raioanelor din 1956 comparativ cu anul 1952, constatăm că patru regiuni au același număr de raioane în ambii ani în care s-au efectuat reorganizări administrativ-teritoriale (Cluj: 14 raioane, Craiova: 20 raioane, Hunedoara: 8 raioane, Stalin: 8 raioane). O singură regiune (Ploiești) a înregistrat o scădere a numărului de raioane în 1956 față de 1952, de la 14 raioane la doar 12. Celorlalte regiuni le-a fost mărit numărul de raioane componente, astfel: Bacău: de la 7 la 10; Baia Mare: de la 8 la 9; Constanța: de la 6 la 7; Galați: de la 8 la 12; Iași: de la 9 la 10; Oradea: de la 7 la 11; Pitești: de la 13 la 14; Suceava: de la 11 la 12; Timișoara: de la 9 la16; Regiunea Mureș – Autonomă Maghiară: de la 9 la 10. Dacă în 1952, regiunea București avea 18 raioane, iar orașul ca atare era divizat în opt raioane urbane (Stalin, 1 Mai, 23 August, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Lenin, Dej, Grivița Roșie), iar 13 comune erau subordonate Sfatului Popular al raioanelor orașului București, în urma reorganizării administrative din 1956, regiunea București avea cu un raion mai mult, deci 19, iar orașul era împărțit tot în opt raioane (cu aceleași denumiri ca în 1952) și tot 13 comune suburbane avea în componență.

Regiunile României între anii 1956-1960 și teritoriile care au trecut de la o regiune la alta (marcate cu verde)

(Sursa: Radu Săgeată, Modele de regionare politico-administrativă, București, Editura Top Form, 2004, consultată în variantă electronică:https://www.academia.edu/13094929/Modele_de_regionare_politico-aministrativa_Edit_Top_Form_Bucuresti, în 29.10.2015, ora 22,10)

În regiunea București, ca urmare a regrupării unor comune în cadrul raioanelor și a desființării raionului Crevedia, au fost înființate două raioane: raionul Drăgănești-Vlașca (65 000 de locuitori și o suprafață de 68 000 de hectare), format din 18 comune (șase de la raionul Mihăilești, cinci de la raionul Alexandria, cinci de la raionul Giurgiu și două de la raionul Vida) și raionul Titu (76 000 de locuitori și 57 000 de hectare), care avea 25 de comune (16 de la raionul Răcari, cinci de la raionul Crevedia, unu de la raionul Târgoviște, regiunea Ploiești, și unul de la raionul Găești, regiunea Pitești).

În sudul țării s-au efectuat următoarele acte cu caracter administrativ: în regiunea Pitești au fost înființate raioanele Potcoava (16 comune cu o populație de 55 000 de locuitori) și Drăgănești Olt. Teritoriile acestora au provenit de la raionul Loviștea, care a fost desființat („era format din comune care gravitau în mod normal spre Râmnicu-Vâlcea”) și de la raionul Slatina care a fost înjumătățit, deoarece avea o suprafață prea mare (135 000 de hectare) și o populație de 130 000 de locuitori, repartizați în 38 de comune. În regiunea Ploiești au fost desființate raioanele Pătârlagele și Sinaia și a fost înființat raionul Cislău, în timp ce raionul Urziceni a trecut în componența regiunii București.

În regiunile din Moldova s-a propus crearea a încă trei raioane față de cele existente. În regiunea Bacău a fost format un nou raion prin divizarea raionului Bacău, care avea o suprafață de 130 000 hectare și o populație de 120 000 de locuitori. Noul raion avea reședința în comuna Secuieni și cuprindea 15 comune, cu o populație de 55 000 de locuitori. Tot pe considerentul întinderii prea mari a fost împărțit în două și raionul Bârlad, care fusese inclus în regiunea Iași prin desființarea regiunii Bârlad. Cum acest raion avea 35 de comune, care totalizau o suprafață de 164 500 de hectare, i-au fost luate opt comune, care, împreună cu trei comune ale raionului Murgeni și patru ale raionului Bujor, din regiunea Galați, au format raionul Berești (55 000 de locuitori și o suprafață de 75 000 de hectare), care a fost atașat regiunii Galați.

În regiunea Iași a luat ființă raionul Vlădeni, care s-a desprins din raionul Iași (14 comune) și din raionul Hârlău (o comună). Acest raion a fost constituit pe considerentul că raionul Iași era prea întins (36 de comune cu 180 de sate) și, drept urmare, mai greu de administrat. În regiunea Suceava a fost înființat raionul Siret, care a luat 10 comune de la raionul Rădăuți și trei comune din raionul Dorohoi. Justificarea creării acestuia rezida în numărul mare de comune al raionului Rădăuți și în existența unor distanțe foarte mari între unele comune componente și centrul raional (ajungeau și la 70 km).

În regiunile din vestul țării au fost operate mai multe modificări administrativ-teritoriale. În regiunea Oradea, a luat naștere, prin decizia autorităților de stat, raionul Ceica, format din 21 de comune, luate de la raioanele Beiuș (12), Oradea (6) și Salonta (3). Necesitatea înființării acestui raion a fost explicată prin dezvoltarea industriei extractive în raionul Beiuș, mai precis în partea de sud-est a acestuia, unde se exploata, printre alte metale, uraniu și molibden la mina Băița.

Regiunea Timișoara, după creșterea teritorială de care a beneficiat prin atașarea părții sudice a regiunii Arad, a suferit modificări semnificative la nivelul raioanelor. Astfel, au fost înființate raioanele: Gătaia (13 comune și 44 000 de locuitori), format din comune de la raioanele: Deta, Reșița și Oravița; Recaș (14 comune și 33 000 de locuitori), format din șapte comune din raionul Timișoara și tot atâtea din raionul Lugoj; Jimbolia, alcătuit din 16 comune, preluate, în număr egal, de la raioanele Timișoara și Sînnicolaul Mare; Bozovici (13 comune și 27 000 de locuitori). Acesta din urmă, deși avea o populație redusă numeric, a fost creat pe considerentul că prezintă unitate geografică și economică. Acoperea Bazinul Bozovici și avea o suprafață de 128 000 hectare, iar comunele sale se găseau la o distanță de până la 60 kilometri de centrul actualului raion. Un alt argument al înființării raionului Bozovici a fost reprezentat de o particularitate economică a arealului pe care-l acoperea – creșterea vitelor, astfel Tiță Florea afirma că acesta chiar dacă nu este un raion important din punct de vedere agricol, prin specificitatea sa „era neapărat necesar să se facă un raion care să se ocupe efectiv de această problemă”.

Imediat după implementarea în teritoriu a modificărilor administrative, au apărut unele nemulțumiri ale locuitorilor, care s-au transpus în diferite documente, prin care cereau corectarea situației existente. Un număr de peste 50 de locuitori ai comunei Beregsăul Mare au înaintat un memoriu conducerii regiunii Timișoara pentru a-și exprima nemulțumirea vis-a-vis de includerea comunei lor în raionul Jimbolia, deși făcuse parte până la reorganizarea din 1956 din raionul Timișoara. Ei susțineau revenirea comunei în componența raionului Timișoara pentru că distanța până la Timișoara este de numai 16 kilometri, pe când din comuna lor până în Jimbolia ar avea de parcurs 28 kilometri, în condițiile unor drumuri proaste, multe din pământ. Semnatarii documentului și-au încheiat expunerea, spunând că își doresc să fie „lăsați mai departe să comunice cu raionul Timișoara (…) pentru a putea să dăm un randament mai mare în satisfacerea nevoilor statului în primul rând și pe urmă al nostru personal”.

Comitetul Sfatului popular comunal Șandra a cerut, în 11 ianuarie 1956, ca localitatea lor să facă parte din raionul Timișoara, pentru că „este legată încă cu multe decenii în urmă în mod firesc de Timișoara atât din punct de vedere economic cât și cultural” și pentru că până în orașul de pe Bega distanța este de 33 kilometri, pe când până în Jimbolia, unde fuseseră repartizați, aveau de parcurs 45 kilometri, întrucât nu aveau legătură directă, ci doar drum ocolitor. Pe lângă argumentul legat de distanță, ceea ce prima, ca în cazul comunei Beregsăul Mare, exista posibilitatea pentru această comună de a se dezvolta economic prin apartenența la raionul Timișoara („o simțitoare înviorare economică”, după cum menționau autorii documentului).

Consiliul de Miniștri a exprimat acordul, în 21 ianuarie 1956, față de solicitarea venită din trei comune bănățene (Ivanda, Peciul Nou, Cruceni) de a trece de la raionul Deta la raionul Timișoara, dar cu mențiunea de a se face o analiză pentru ca să „nu diminueze prea mult situația economico-administrativă a raionului Deta”. În cele din urmă, în iulie 1956, deci la peste jumătate de an de la reorganizarea administrativă, Sfatul Popular al regiunii Timișoara a rezolvat problema acestor trei comune prin schimbarea reședinței raionului Deta din localitatea omonimă în comuna Ciacova, care avea o poziție mai centrală în cadrul raionului și, astfel, locuitorii din unele comune nu trebuiau să parcurgă distanțe atât de mari până la centrul raional.

Locuitorii satelor Tapia, Măguri, Colonia Măguri și Armădia, din raionul Lugoj, au protestat printr-un memoriu adresat conducerii regiunii Timișoara, deoarece, în urma reorganizării administrative, a fost stabilit centrul de comună în localitatea Lugojel. Pentru a ajunge în reședința comunală, ei trebuiau să facă un drum de 22 kilometri, prin orașul Lugoj, pentru că în zona lor nu exista niciun pod peste râul Timiș, care să-i lege de Lugojel, situat pe celălalt mal al râului. Ei cereau să se revină la vechea comună Tapia, care ar fi accesibilă tuturor locuitorilor acestor sate, mai ales că ei erau „în majoritatea lor țărani, muncitori săraci și pălmași, care nu au mijloacele necesare pentru a se deplasa pentru chestiunile lor în localitatea Lugojel”, pe când locuitorii satului Lugojel aveau, în majoritatea lor, o situație materială foarte bună: „chiaburi, țărani înstăriți, mijlocași”. Locuitorii protestatari ai acestor patru sate au acuzat în mod direct pe cei care le-au schimbat reședința de comună de favorizarea „țărănimii muncitoare înstărite” din Lugojel.

S-a aprobat, în urma unor propuneri venite din teritoriu, ca două raioane să treacă de la regiunile din care făceau parte în componența altor unități administrative regionale. Astfel, raionul Urziceni a fost inclus în regiunea București, din care făcuse parte între 1950-1952, pentru că era legat economic de capitala țării mai mult decât de regiunea Ploiești („întotdeauna a fost legat de regiunea București, ca să vii la Urziceni trebuia să treci prin București”). Raionul Drăgănești, din regiunea București, a intrat în componența regiunii Pitești pentru a crește posibilitatea de aprovizionare a acestei regiuni cu produse agro-alimentare. Întrucât regiunea Pitești era apreciată ca fiind „un punct de întâlnire între regiunile de sus, de la munte și cele de la șes”, conducerea țării își propusese, cu ocazia acestei reorganizări administrative, să dezvolte capacitatea agricolă a acestei regiuni.

Ca urmare a acestei modificări administrative, cinci comune ale raionului Drăgănești au trecut la raionul Roșiorii de Vede, iar alte două la raionul Turnu Măgurele, aceste comune având legături economice și tradiționale cu cele două raioane.

Prin hotărârea autorităților centrale, raionul Tulcea a trecut de la regiunea Galați la regiunea Constanța, de care, se considera, că este legat din punct de vedere economic, precum și în privința căilor de comunicație. S-a concluzionat că beneficiul major al atașării acestui raion la regiunea Constanța este constituirea unui „bazin piscicol al gurilor Dunării și al litoralului Mării Negre”.

Au fost desființate raioanele: Crevedia, din regiunea București („are o delimitare cu totul artificială datorită configurației geografice și a căilor de comunicație”), Codăești, din regiunea Iași („comunele gravitează în mod natural spre raioanele Iași, Huși, Vaslui, Negrești”), Loviștea, din regiunea Pitești („cele 10 comune din care este format gravitează, în întregime, spre Râmnicu Vâlcea, la care urmează a fi trecute”).

S-a procedat și la schimbarea unor reședințe raionale: raionului Gurahonț, din fosta regiune Arad, i-a fost mutată reședința din comuna Gurahonț în comuna Sebiș, deoarece s-a considerat că în fosta reședință raională nu existau posibilități de găzduire a instituțiilor și salariaților, pe când Sebiș oferea aceste posibilități, după cum prezenta și avantajul poziției geografice și a importanței economice locale, întrucât toate comunele gravitau spre acesta. Pe acest considerent al insuficienței spațiului locativ, a fost mutată și reședința raionului Vrancea din comuna Năruja în comuna Vidra, care oferea, în plus, și perspective de dezvoltare. În regiunea Stalin s-a procedat la mutarea centrului raionului Stalin în comuna Codlea pentru a decongestiona orașul Stalin, obiectiv care a fost atins prin mutarea organelor raionale și a salariaților acestora în comuna din apropiere, care oferea condiții bune pentru instituțiile raionale.

Cele mai multe schimbări de centre raionale s-au produs, după cum era firesc, în regiunile în care se operaseră modificări administrative la nivelul raioanelor componente. În regiunea București, a fost mutată reședința raionului Vârtoape în comuna Olteni, deoarece actuala reședință avea o poziție periferică, iar căile de comunicație nu erau accesibile pentru majoritatea comunelor (cu acest prilej au fost trecute șase comune de la raionul Vârtoape la raionul Roșiorii de Vede, iar șapte comune au fost transferate de la raionul Vida la noul raion Olteni). Tot în cadrul acestei regiuni, a fost mutată reședința raionului Mihăilești din comuna omonimă în comuna Domnești, unde se aprecia că existau condiții mai bune pentru centrul raional. Odată cu această modificare administrativă, acest raion a primit nouă comune de la fostul raion Crevedia, dar a cedat patru comune raionului Vidra, două comune raionului Giurgiu și o comună raionului Vida.

În regiunea Timișoara, a fost schimbată reședința raionului Deta, din comuna Deta în comuna Ceacova, deoarece, prin desființarea raionului Gătaia, comunele rămase în componența raionului Deta gravitau spre centrul Ceacova. Prin împărțirea în două a raionului Almaș și formarea raionului Bozovici, reședința noului raion a fost mutată din comuna Mehadia în orașul Orșova, unde existau condiții pentru găzduirea instituțiilor raionale.

Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a solicitat să se mai analizeze propunerea privind înființarea unui nou raion pe teritoriul raionului Beiuș, din regiunea Oradea, „pentru a se stabili în mod just reședința raionului și delimitarea lui teritorială” și pe cea de creare a raionului Recaș, din regiunea Timișoara. Acesta din urmă fusese propus în ideea de a fi redus teritorial raionul Timișoara, care era mai greu de administrat în condițiile în care avea o suprafață aproape dublă față de un raion de mărime medie. Conducerea de partid a recomandat „a se rezolva micșorarea raionului Timișoara prin alte procedee”, apreciind că „nu este pe deplin justificată” înființarea unui raion cu centrul în comuna Recaș.

S-a mai recomandat ca împărțirea raionului Bacău în două raioane să se facă numai după ce se vor fi creat condiții pentru mutarea instituțiilor raionale în localitatea care urmează să fie reședința noului raion. În privința unificării orașelor Vasile Roaită, Techirghiol și Eforie, din regiunea Constanța, s-a impus ca luarea unei decizii să se facă doar după ce o comisie (alcătuită din Tiță Florea și un membru al Secției organelor de partid a C.C. al P.M.R.), împreună cu Comitetul regional de partid Constanța vor studia problema la fața locului. Același Birou Politic al C.C. al P.M.R. a hotărât ca raionul Roman să treacă de la regiunea Iași la regiunea Bacău.

A fost desemnată o comisie, formată din Emil Bodnăraș, Leonte Răutu, Ștefan Voitec și Petre Lupu, care să facă propuneri în legătură cu terminologia comunelor, dar după o consultare cu Academia R.P.R..

Rectificările aduse organizării administrativ-teritoriale a României în anul 1956 au fost însoțite și de schimbarea statutului unor localități. Orașele Botoșani, Buzău, Focșani, Giurgiu, Roman și Târgoviște au trecut în categoria așezărilor urbane de subordonare regională, pentru că aveau o populație de peste 35 000 de locuitori și deveniseră centre economice și social-culturale importante. Orașul Vișeul de Sus a fost avansat în categoria așezărilor de subordonare raională, acest statut căpătându-l și comunele: Onești (regiunea Bacău), Vișeul de Sus (regiunea Baia Mare), Vașcău (regiunea Oradea), Siret (regiunea Suceava), Buziaș (regiunea Timișoara) și Cristuru Secuiesc (Regiunea Autonomă Maghiară). Pe lângă aceste comune care au devenit orașe de subordonare raională, s-a procedat la avansarea în această categorie și a două sate din regiunea Oradea, respectiv Nucet și Ștei (caz singular în istoria națională), pe considerentul că acestea aveau o importanță economică deosebită, care rezida în exploatarea uraniului din Munții Bihorului, ceea ce determinase o creștere explozivă a numărului de locuitori de la câteva sute la aproape 10 000. De asemenea, s-a decis contopirea orașelor Vasile Roaită și Techirghiol, care au format un singur oraș, subordonat direct Sfatului Popular al regiunii Constanța, deoarece noul oraș și localitățile componente aveau o serie de stațiuni balneare de importanță națională.

În urma analizei efectuate asupra comunelor, s-au evidențiat câteva concluzii. Existența unor sate cu un număr mare de locuitori care se aflau la distanțe de peste 10 kilometri de reședința comunală, ceea ce îi determina pe locuitorii acestora să parcurgă distanțe mari, iar desfășurarea activității economice și social-culturale de către organele locale de partid și de stat era mult îngreunată. Unele comune gravitau din punct de vedere economic spre alte centre raionale decât cele de care aparțineau, apărând astfel nemulțumiri în rândul locuitorilor și greutăți în exercitarea actului administrativ. S-a mai constatat că în urma raionării din 1950, completată în 1952, au rămas o serie de comune care nu au fost repartizate raioanelor celor mai potrivite, de aceea „se întâmplă o serie de greutăți în administrarea acestor comune și în legătura cu raioanele”.

În vederea rezolvării acestor situații s-au propus următoarele schimbări la nivelul comunelor din România: înființarea a 303 de noi comune; desființarea a 60 de comune (motivul dominant: „sînt prea mici și se găsesc în imediata apropiere a altor comune”), schimbarea reședinței a 110 comune („pentru a asigura o poziție centrală a reședinței de comună față de satele componente și pentru a avea condiții mai bune pentru sediul administrativ al comunei”), trecerea a 348 de comune de la un raion la altul și a 98 de comune de la o regiune la alta. În urma acestor modificări s-a ajuns la un număr total de comune de 4 323, cu 236 mai multe decât existaseră înainte (4 087).

S-a mai hotărât schimbarea reședinței a 110 comune („pentru ca să fie mai centrală și să poată cuprinde mai bine satele”) și ca 1 200 de sate să treacă de la o comună la alta („legând în felul acesta comuna de satul respectiv”).

Prin efectuarea acestor modificări în împărțirea administrativ-teritorială a României, s-a concluzionat că: „se creează o legătură strânsă între locuitori și organele de stat (…) și posibilități mai largi pentru masele de oameni ai muncii de a lua parte la conducerea treburilor de stat și obștești”.

Harta administrativă a României (1956)

(Sursa: Crișana (Oradea), anul XI, nr. 15, 1956, p. 4)

V.2.3. Implementarea modificărilor administrative în teritoriu: adaptarea aparatului de partid și de stat la noua organizare administrativ-teritorială

În scopul transpunerii în realitate a acestor modificări administrativ-teritoriale, s-au luat o serie de măsuri organizatorice. Până în 15 ianuarie 1956 trebuia să se constituie comitete provizorii în toate unitățile administrative nou create, iar până în 16 ianuarie 1956 trebuiau aplicate modificările administrativ-teritoriale în teritoriu, deoarece trebuia stabilit numărul circumscripțiilor electorale pentru alegerea deputaților în sfaturile populare.

Pornind de la preocuparea de a se limita cheltuielile cu personalul administrativ, Bucureștiul a cerut ca în raioanele nou înființate numărul de posturi al comitetelor raionale provizorii să se acopere din economiile realizate prin desființarea celor două regiuni.

A fost înființată o Comisie de partid și de stat care a făcut propuneri pentru restructurarea aparatului sfaturilor populare din țară. Cu toate că se creaseră câteva sute de noi unități administrative, care necesitau 4 400 de posturi și cheltuieli de 2 200 000 de lei lunar, cerința venită de la Comitetul Central al P.M.R. era de a se realiza economii de personal prin „îmbunătățirile” aduse organizării administrative a țării. Pentru a oferi perspective mai bune de funcționare sfaturilor populare a fost înființată o Comisie centrală, „formată din tovarăși cunoscători ai problemelor construcției și administrației de stat”, care trebuia să elaboreze până la 1 martie 1956 proiectul unui Decret și a regulamentelor de organizare și funcționare a sfaturilor populare, care avea ca idee de bază creșterea atribuțiilor sfaturilor populare în domeniul economic, financiar și de planificare.

În ședința Secretariatului C.C. al P.M.R., din 7 ianuarie 1956, au fost aprobate propunerile privind repartizarea cadrelor care intrau în nomenclatura C.C. al P.M.R. din regiunile Arad și Bârlad, urmând ca repartizarea concretă să o facă delegații C.C. al P.M.R. care se deplasau în cele două regiuni (Fazekas Janos, la Arad, și Petre Lupu, la Bârlad). Un număr de 17 cadre din conducerea fostei regiuni Arad, care făceau parte din nomenclatura C.C. al P.M.R., au fost repartizate în funcții noi. Spre exemplu, prim secretarul regiunii Arad, Ioan Beldeanu, a fost numit secretar pe probleme organizatorice în regiunea Timișoara. Marțian Fuciu și Iosif Ghedeon, secretari ai Comitetului regional Arad, au fost repartizați în regiunile care-și împărțiseră regiunea Arad, primul ca președinte al Sfatului popular regional Oradea, iar al doilea ca secretar al Comitetului regional Timișoara. Cei 16 membri ai conducerii regiunii Bârlad au primit funcții, în marea lor majoritate, în regiunile Iași și Bacău, dar unii dintre ei au fost repartizați în regiuni mai îndepărtate. Așa a fost cazul lui Bercu Cojocaru, șeful Secției Economice a regiunii Bârlad, care a fost pus la dispoziția Comitetului regional de partid Suceava sau a lui Grigore Sabău, care îndeplinise funcția de șef al Secției Organelor regiunii Bârlad și care a fost numit într-o funcție similară în cadrul regiunii Timișoara.

În vederea aplicării hotărârii privind rectificările aduse raionării teritoriului R.P.R., în 7 ianuarie 1956 a fost realizat un plan de acțiune, numit „Îndrumar”, care cuprindea o serie de activități, realizate în bună măsură sub coordonarea C.C. al P.M.R., prin care așa-numita îmbunătățire administrativ-teritorială trebuia să prindă contur. Era vizată, mai ales, acțiunea de desființare a regiunilor Arad și Bârlad și de integrare a acestora în regiunile vecine. Potrivit acestui document, în 9 ianuarie 1956 trebuiau convocate în reședințele regionale birourile comitetelor regionale de partid (în Arad și Bârlad întreg comitetul) și comitetele executive ale sfaturilor populare regionale. În aceeași zi, trebuiau convocați și prim secretarii comitetelor raionale (la Arad și Bârlad toți, iar în celelalte regiuni numai la raionale în care se făcuseră schimbări), președinții sfaturilor populare raionale, conducătorii comitetelor regionale ai organizațiilor de masă, conducători ai instituțiilor cu caracter regional și șefii sectoarelor carnetului de partid de la comitetul regional și de la comitetele raionale de partid, unde se efectuaseră modificări administrative.

La aceste ședințe participau instructorii teritoriali ai C.C. al P.M.R., instructorii sectoarelor carnetului de partid și chestiunilor statutare de la Secția Organelor de Partid a C.C. și instructori ai Direcției Organizatorice a Consiliului de Miniștri. În fiecare ședință din regiunile țării, delegatul C.C. al P.M.R. trebuia să citească Decretul Prezidiului MAN și apoi să sublinieze scopul hotărârii luate și măsurile care se impuneau a fi aplicate. Delegații C.C. al P.M.R., cu ocazia acestor ședințe, informau unde fuseseră repartizate cadrele din nomenclatura C.C., care făceau parte din cele două regiuni desființate și din cele trei raioane suprimate (Crevedia, Codăești, Loviște).

În 10 ianuarie 1956 au fost convocați de către comitetele regionale de partid, la reședința raioanelor unde se produseseră modificări administrativ-teritoriale, liderii de partid de la nivel raional și comunal, pentru a se da citire aceluiași decret adoptat de MAN.

Până în 12 ianuarie 1956 fuseseră repartizați în noile posturi toți activiștii de partid cu munci politice sau tehnico-administrative, care-și desfășuraseră activitatea în aparatul de partid al regiunilor și raioanelor desființate. S-a stabilit ca instructorii comitetelor regionale de partid Bârlad și Arad, cât și cei din regiunile care predau raioane altor regiuni, să fie repartizați în regiunile unde au trecut raioanele lor. Comitetele regionale de partid trebuiau să ia măsuri de completare a aparatului comitetelor raionale și orășenești nou înființate și să completeze schema sfaturilor populare cu cadre corespunzătoare, făcându-se mențiunea că „nimeni nu părăsește munca actuală, până nu a predat în ordine altui tovarăș care i-a fost indicat întreaga muncă ce a deținut-o până acum”. Până în 13 ianuarie 1956, organizațiile regionale de partid Arad și Bârlad au înaintat Secției Organelor de Partid a C.C. al P.M.R. tabele nominale privind repartizarea tuturor activiștilor cu munca politică.

Începând cu 12 ianuarie 1956 activitatea de partid trebuia condusă de noile organe de partid, iar în raioanele recent înființate trebuiau să se constituie birouri și comitete provizorii. Preocuparea principală era îndreptată spre cele două regiuni desființate, unde s-a acționat în vederea integrării eficiente a acestor teritorii în regiunile vecine. C.C. al P.M.R. a cerut birourilor comitetelor regionale de partid Arad și Bârlad să informeze conducerile de partid ale regiunilor în care erau integrate despre problemele pe care le aveau raioanele lor. În 13 ianuarie 1968 comitetele regionale de partid din Arad și Bârlad și-au încetat activitatea, reușind să predea C.C. al P.M.R. toate documentele de Partid.

Documentele de partid au fost predate în prezența și sub controlul unui instructor din Secția Organelor de partid. Conform directivelor C.C. al P.M.R., la Arad și Bârlad s-au întrunit prim-secretarii comitetelor regionale de partid din regiunile în care fuseseră incluse aceste regiuni pentru a rezolva sarcinile privind rectificarea raionării.

În 9 ianuarie 1956 s-a ținut o ședință a Consiliului de Miniștri, condusă de vicepreședintele Emil Bodnăraș, în cadrul căreia s-au discutat măsurile pe care trebuiau să le ia ministerele pentru ca activitatea să decurgă în mod normal după noua organizare administrativă.

În opinia vicepreședintelui Consiliului de Miniștri această reorganizare administrativă a fost necesară pentru a spori eficiența administrării teritoriului național. Un alt motiv pentru care au fost urgentate aceste acțiuni era legat de alegerile de deputați în sfaturile populare din martie 1956, care trebuiau „să se facă chiar în cadrul noii împărțiri administrative, pentru ca sfaturile să poată funcționa într-un cadru îmbunătățit de organizare”. După aceasta, el s-a referit la modul în care s-a efectuat această reorganizare, subliniind faptul că s-au realizat consultări îndelungate cu organele de partid regionale și cu sfaturile populare, după care o comisie de partid și de stat a prezentat conducerii de partid propunerile cu privire la îmbunătățirea organizării administrative. El a subliniat faptul că aceste modificări au fost decise printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, după ce anterior fuseseră avizate de Secretariatul C.C. al P.M.R. și de Biroul Politic al C.C. al P.M.R..

În această ședință, Tiță Florea a prezentat Decretul nr.12, care modifica Legea raionării și a evidențiat principalele modificări administrative ale teritoriului național, după care discuțiile au fost centrate pe luarea unor măsuri care să înlesnească transpunerea în practică a recentelor modificări administrativ-teritoriale. Emil Bodnăraș a anunțat decizia de constituire a comitetelor provizorii în noile unități administrative, sarcină care trebuia îndeplinită până în 15 ianuarie 1956. Aceste comitete provizorii trebuiau să fie alcătuite dintr-un președinte, secretar și trei membri, la nivel de raion, iar pentru comune dintr-un președinte, secretar și 1-2 salariați, care trebuiau să asigure până la alegeri administrația locală de stat. Sfaturile populare aveau sarcina de a asigura salarizarea membrilor comitetelor provizorii.

Ministerele care aveau legătură cu modificările administrative recente trebuiau să ia măsuri pentru adaptarea aparatului lor în teritoriu la noua situație administrativă, respectând principiul „fără un leu fond de salarii în plus și fără un funcționar în plus, totul prin restructurări în cadrul aparatului existent”. În chiar cursul zilei de 9 ianuarie 1956, miniștrii trebuiau să desemneze un locțiitor de ministru sau un director din minister care să asigure împreună cu organele sfatului popular și comitetele executive regionale măsurile necesare pentru trecerea la noua împărțire administrativă, pentru ca aparatul care funcționa pe lângă comitetele executive să poată funcționa normal.

Petre Constantinescu-Iași, ministrul Cultelor, a luat cuvântul după Emil Bodnăraș, afirmând că ministerul pe care-l conduce nu are decât un singur funcționar în fiecare raion și drept urmare nu știe de unde să acopere posturile din cele opt noi raioane. Șeful său, Bodnăraș, i-a oferit soluția- să răspundă un funcționar al ministerului de două raioane. În felul acesta, la ministerul Cultelor se asigura și restructurarea aparatului din teritoriu, care era prognozată a se realiza pentru tot aparatul de stat până la alegerile din anul curent.

Dumitru Simulescu, ministrul Poștelor și Telecomunicațiilor, considera că înființarea de raioane și comune va impune construirea a zeci de kilometri de rețea și linie („vor fi necesare o serie de orientări care trebuie făcute acum, de schimbat legăturile existente astăzi pe alți kilometri, unde raioanele sau comunele s-au mutat”), iar fondurile pentru aceste lucrări nu erau prevăzute nici în bugetul sfaturilor populare și nici în cel al ministerului său. Era de părere că necesitatea acestor lucrări este cu atât mai mare cu cât se apropie momentul alegerilor și că va avea nevoie de aproximativ două săptămâni pentru a le realiza. Bodnăraș i-a cerut să facă imediat un plan al restructurării transmisiunilor, care să aibă ca maximă urgență racordarea noilor raioane la sistemul național, după care să se ocupe de comune. Nu a uitat să sublinieze prim vicepreședintele Consiliului de Miniștri ideea ca acest plan să fie asigurat din mijloacele existente și doar în măsura în care acestea lipsesc să se apeleze la organele de resort.

Constantin Mateescu, președintele Centrocoop, aprecia situația creată ca urmare a reorganizării administrative, pentru sectorul pe care-l conducea, ca fiind una „destul de serioasă”, mai ales pentru că le erau necesare o serie de spații de depozitare pentru a muta marfa din regiunile și raioanele care fuseseră desființate. Pe de altă parte, trebuia să înființeze cooperative în noile comune. Toată această acțiune se impunea a fi rezolvată în timp, în mod gradual, și prin colaborarea cu sfaturile populare implicate. Emil Bodnăraș i-a cerut șefului Centrocoop să nu desființeze depozitele existente până nu vor fi create altele noi.

Bodnăraș a oferit linia directoare după care să se ghideze toate ministerele în problema reorganizării instituțiilor teritoriale subordonate: să nu se desființeze și să nu se mute nicio unitate din teritoriu în grabă și fără a se lua măsurile necesare pentru desfășurarea în condiții normale a activității. El declara: „Să nu facem greșeala care se face de obicei, când apare o hotărâre: se desființează tot, se scot și clanțele de la uși, se lasă totul vraiște…” și considera ca fiind prioritar și de maximă urgență instalarea și funcționarea aparatului administrativ al comitetelor executive. Petre Bălăceanu, președintele Băncii de Stat, a cerut răgaz pentru a asigura funcționarea aparatului financiar și de credit în condițiile rezultate după aplicarea modificările administrativ-teritoriale. Emil Bodnăraș a consimțit că este nevoie de timp pentru ca aparatul economico-financiar să se instaleze în noile unități administrative, o situație similară existând și în Agricultură, unde „tot aparatul nu se va putea desprinde imediat, dar în raioanele nou create trebuie să preia imediat problemele”. Soluția oferită era de a detașa în raioanele și comunele nou apărute o parte dintre lucrătorii acestor instituții pentru a rezolva noile probleme.

Constantin Popescu, ministrul Silviculturii, a cerut ca ocoalele silvice, întreprinderile de exploatare a lemnului, SMT-urile etc. să nu fie instalate în mod obligatoriu în centrele raionale, ci și în alte comune. Cu această idee Bodnăraș a fost de acord, gândindu-se la cheltuielile pe care le presupunea mutarea acestor instituții („Ce se poate aranja cu mijloace locale să se facă, dar să nu se vină să se ceară ciment, cărămidă, cherestea și altele. Nu avem pentru aceasta nici un ban”), dar nu găsea ca fiind greșită concentrarea lor într-o singură localitate.

V.2.4. Constituirea comitetelor provizorii în unitățile administrative nou înființate

În 7 ianuarie 1956, Consiliul de Miniștri al R.P.R. a emis o hotărâre cu privire la măsurile pe care trebuiau să le ia Sfaturile populare regionale și raionale în urma modificării raionării administrativ-economice. Pentru o bună funcționare a organelor locale în unitățile administrative nou înființate, s-a dispus ca acestea să numească comitete provizorii în raioanele și comunele recent înființate (până în 12 ianuarie 1956). Acestea au funcționat până la alegerea noilor sfaturi populare (11 martie 1956), fiind formate la raioane din: președinte, secretar și trei membri (unul îndeplinea funcția de vicepreședinte), iar la comune din: președinte, secretar și un membru. În ceea ce privește salarizarea membrilor acestor comitete, ea era stabilită printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri. S-a oferit acceptul pentru a se face noi încadrări de personal, acolo unde se impunea (un șef de secțiune și unul de personal la raioane, iar la comune: 1-2 referenți, un agent agricol și veterinar, precum și îngrijitorii necesari), salariile fiind acoperite din fondul pe care-l aveau la dispoziție regiunile. De asemenea, comitetele provizorii puteau face transferări și redistribuiri de posturi acolo unde era necesar, mai ales din aparatul sfatului popular regional.

Începând cu ziua de 9 ianuarie 1956 au fost instalate comitete provizorii în raioanele și comunele nou înființate. În raionul Gătaia a fost instalat un Comitet provizoriu condus de Ovidiu Pop, care fusese vicepreședinte al Sfatului Popular al regiunii Arad, iar în raionul Sânnicolaul Mare, Comitetul provizoriu și-a intrat în activitate în data de 10 ianuarie 1956, avându-l ca lider pe fostul președinte al Sfatului Popular al regiunii Arad, Mihaiu Pop, în vreme ce în raionul Jimbolia Comitetul provizoriu și-a început activitatea în 11 ianuarie 1956, sub președinția lui Iulian Duță.

În paralel cu instalarea comitetelor provizorii în raioane, s-a desfășurat acțiunea de numire a acestor conduceri cu caracter temporar în comunele nou înființate. De pildă, în 10 ianuarie 1956 a fost instalat Comitetul provizoriu al comunei Nerău, din raionul Sânnicolaul Mare, care-l avea ca președinte pe Demeter Iosif. În cadrul unei ședințe cu o participare numeroasă, de la care nu au lipsit membri ai conducerii raionului Arad, a fost instalat, în 11 ianuarie 1956, Comitetul provizoriu al comunei nou înființate Mailat. În poziția de președinte a fost ales Kurila Petru, care era secretar al organizației de bază GAS Mailat, iar ceilalți doi membri ai Comitetului provizoriu erau tot etnici maghiari, la fel ca președintele. Preponderența maghiarilor în această comună recent înființată l-a determinat pe Gedeon Iosif, șeful Secției organizatorice raionale, să se adreseze participanților la ședință în limba maghiară.

V.2.5. Noi categorii de așezări pe harta administrativă a României: „așezările muncitorești” și „localitățile balneo-climatice”

În referatul întocmit în 26 ianuarie 1956, de către Leonte Răutu pentru C.C. al P.M.R., s-a stabilit ca „localitățile noi sau cu o structură social-economică nouă” să fie incluse într-una dintre categoriile: comune, localități muncitorești, localități balneo-climatice. Emil Bodnăraș și-a exprimat acordul față de aceste trei denumiri. Necesitatea de a clasifica localitățile în acest fel a rezultat din iminența recensământului populației, programat pentru mijlocul lunii februarie 1956. Întrucât locuitorii urmau a fi înregistrați pe categorii de localități, cu scopul de a fi determinată structura populației pe medii de locuire (rural și urban), era important să se facă clasificarea localităților. Pe de altă parte, în urma evoluției economice pozitive din ultimii ani, se produseseră schimbări importante în structura social-economică a numeroase localități. Nu în ultimul rând, tot de dată recentă, unele comune, care aveau potențial turistic, au devenit stațiuni balneo-climatice, prin investițiile pe care statul român le făcuse în infrastructura acestora, ele atrăgând un mare număr de turiști.

Consiliul de Miniștri, în unele acte legislative pe care le-a emis, a utilizat expresii cum sunt: „centre muncitorești”, „așezări muncitorești”, „centre industriale” etc., care nu aveau un statut legal și care generau confuzie. În absența unei legi care să lămurească problema, nu erau cunoscute nici criteriile după care să se facă clasificarea localităților care intrau în aceste categorii. Soluția oferită a fost aceea de a clasifica comunele în trei categorii (comune rurale, comune așezări muncitorești și comune balneo-climatice), putându-se astfel identifica deosebirile dintre ele pe baza specificului lor. Astfel, comune rurale erau acele localități în care ocupația precumpănitoare a populației era agricultura; așezări muncitorești erau comunele în care ocupația dominantă a locuitorilor era „munca în întreprinderi și instituții”, iar comune balneo-climatice erau localitățile care „prin condițiile lor naturale și instalațiile de care dispun asigură posibilitatea ca un număr de oameni ai muncii să fie trimiși pentru cură și odihnă”.

Pe de altă parte, trebuie menționat că centrele muncitorești beneficiau de o mai bună aprovizionare a populației (erau înființate noi unități de deservire), precum și de existența unor avantaje cum sunt: băi publice, transport eficient, salarii mai mari decât media pe țară etc..

Într-o notă olografă din 2 februarie 1956, Alexandru Bârlădeanu solicita avizarea listei cu localitățile incluse în categoriile de mai sus, făcând mențiunea că această listă a fost elaborată „după cercetări îndelungate pe teren” și că „aprobarea este urgent necesară în vederea clarificării populației cu ocazia recensământului din 21.II.a. c.”.

În 6 februarie 1956, Secretariatul C.C. al P.M.R., prin hotărârea numărul 116, a încadrat o serie de așezări de pe cuprinsul țării în rândul localităților muncitorești și a localităților balneo-climatice. Totodată, s-a stabilit principiul ca pe viitor localitățile noi sau cele care-și schimbau structura social-economică să fie clasificate de Comitetul de Stat al Planificării, care avea sarcina de a stabili criteriile pentru încadrarea acestora într-o categorie sau alta.

Comunele care au fost declarate orașe muncitorești erau în număr de 163 (nu mai puțin de 37 în regiunea Ploiești și 24 în regiunea Timișoara, care erau regiuni mai bine industrializate, pe când în celelalte regiuni orașele muncitorești erau mult mai puține, între 2-3 și 15), iar cele care au devenit localități balneo-climatice au ajuns la cifra de 22 (doar 11 regiuni aveau asemenea așezări, cele mai multe fiind în Regiunea Autonomă Maghiară – în număr de cinci-, secondată fiind de regiunile Hunedoara și Oradea cu câte trei). În zona limitrofă capitalei au fost propuse și aprobate pentru a deveni localități muncitorești: Cetatea Voluntărească, Fundeni-Dobrești, Pantelimon, Jilava, Popești-Leordeni, Bragadiru, Chiajna, Chitila și Mogoșoaia.

În datele recensământului din februarie 1956 a apărut o nouă categorie de așezare, și anume localitatea asimilată urbanului. Aceasta includea trei categorii de așezări: centre muncitorești (procentul populației ocupate în agricultură era mai mic de 50 %), stațiuni balneo-climaterice (procentul turiștilor atingea cel puțin jumătate din populația stabilă) și comune limitrofe (se aflau la o distanță de maxim 10 kilometri de marile centre urbane). Acestea îndeplineau roluri asemenea orașelor, scopul fiind acela ca mediul urban să includă pe lângă orașele propriu-zise și aceste localități, în majoritate de tip rural, crescând astfel ponderea populației urbane.

La recensământul din 1956 au fost incluse 183 de localități asimilate urbanului, a căror populație reprezenta 13 % din totalul populației urbane. Majoritatea acestor centre muncitorești (Călan, Cugir, Luduș, Valea Călugărească, Țicleni etc.) și stațiuni balneo-climaterice (Băile Tușnad, Băile Borșa etc.) au devenit orașe în anii 1960-1970.

V.2.6. Consfințirea modificărilor administrativ-teritoriale prin Decretul nr. 12/1956 și adoptarea unor noi decrete pentru rectificarea structurii interne a unor regiuni (1956-1960)

Decretul nr. 12, cu privire la modificarea Legii nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române avea un singur articol și prevedea modificarea articolelor 9 și 10 din Legea nr.5/1952, cu modificările aduse prin Decretul nr. 331/1952. Articolul 9 a fost schimbat în sensul că noua organizare administrativ-națională a țării includea doar 16 regiuni (Bacău, Baia Mare, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Suceava, Timișoara, Regiunea Autonomă Maghiară), iar articolul 10 doar ne informa că numărul, denumirea și „delimitarea unităților administrative, precum și centrele raionale și comunele sunt stipulate în anexa atașată acestui decret-lege”. Din analiza acestei anexe, reiese că regiunile și-au păstrat capitalele pe care le-au primit în 1950. Decretul nr.12/1956, semnat de Petru Groza, în calitate de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, și de Avram Bunaciu, în calitate de secretar al aceluiași for, mai prevedea pe lângă înființarea a noi raioane și constituirea a 303 comune, dar și trecerea a 1 418 de sate de la o comună la alta. În aprilie 1956, prin Legea nr. 5/1956 au fost modificate articolele 18, 19, alineatul 2, și articolului 50 din Constituția R.P.R. S-a impus modificarea acestor articole ale legii fundamentale pentru că, prin reorganizarea adminstrativă, se diminuase numărul regiunilor cu două asemenea unități administrative, aspect care trebuia menționat și în Constituție. De asemenea, prin înființarea unui raion în plus în Regiunea Autonomă Maghiară, a trebuit modificat alineatul 2 al articolului 19, care enumera raioanele acestei regiuni.

În cursul anului 1956 au mai fost operate unele modificări administrativ-teritoriale. Prin Decretul nr. 548, din 9 octombrie 1956, a fost desființat raionul Vlădeni, din regiunea Iași, iar prin Decretul nr. 413, din 3 octombrie 1958, a fost desființat raionul Ceahlău, din regiunea Bacău.

Decretul 570/1958 privind organizarea teritorial-administrativă a litoralului de interes balnear al Mării Negre, publicat în 14 ianuarie 1959, a fost emis, după cum declara conducerea partidului conducător, în vederea asigurării desfășurării unei acțiuni unitare care să asigure dezvoltarea litoralului țării noastre de la Marea Neagră, care prezenta interes balnear. În acest sens, a fost organizată o unitate administrativ-teritorială unică, formată din orașul republican Constanța și din orașele de subordonare regională Vasile Roaită și Techirghiol, care au devenit localități subordonate Sfatului Popular al orașului Constanța.

În ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R., din 22 octombrie 1959, s-a luat decizia de a trece raionul Măcin din componența regiunii Galați în cea a regiunii Constanța, acestuia adăugându-i-se comunele Pisica și 23 August. Decretul care a consfințit noua realitate administrativă a fost emis de Prezidiul MAN a R.P.R., în 5 noiembrie 1959.

În 7 noiembrie 1959 a fost suprimat raionul Reșița, din cadrul regiunii Timișoara, prin Decretul cu nr. 431, iar prin Decretul nr. 310, din 5 septembrie 1960, a fost transferat raionul Fetești (includea și Balta Ialomiței: importantă regiune agricolă, dar și cu potențial piscicol) de la regiunea Constanța la regiunea București, după ce în 1952 aparținuse regiunii Ialomița.

Prin Decretul nr. 229, din 27 august 1960, au fost desființate 14 sate și au fost înființate alte 5 sate. De asemenea, a fost creată o nouă comună, iar orașul Bicaz a devenit localitate urbană de subordonare raională, având în componență 5 așezări. Aceste decupaje administrativ-teritoriale au fost necesare ca urmare a construirii hidrocentralei de la Bicaz.

V. 3. Impunerea comunismului naționalist și reforma administrativă din 1960

V.3.1. Argumentele partidului pentru redistribuirea de teritorii în cadrul regiunilor R.P.R.

În 1960 s-au adus schimbări organizării administrative a țării noastre și datorită modificării poziției conducerii comuniste românești față de U.R.S.S. Liberalizarea internă s-a manifestat și prin revenirea la numele tradiționale ale regiunilor.

În urma hotărârii luate de conducerea partidului de a se îmbunătăți organizarea administrativ-teritorială a României, Direcția organizatorică a C.C. al P.M.R. împreună cu Direcția de orientare și control pentru administrația locală de stat a Consiliului de Miniștri au primit sarcina de a studia eficiența economică a unor raioane care își aveau reședința în localități rurale și posibilitatea ca unele comune să treacă din subordinea raioanelor în cea a orașelor, în jurul cărora gravitau.

Colectivele de specialiști care au analizat aceste două probleme au ajuns la concluzii realiste și bine documentate (incluse într-un raport datat la 1 februarie 1960), pe baza cărora au formulat, ulterior, propuneri. În ceea ce privește trecerea unor comune în subordinea orașelor regionale, cele două instituții au concluzionat că există argumente pentru a se aplica această măsură în cazul câtorva localități. Dezvoltarea industrială rapidă din unele orașe regionale a determinat înființarea unor unități economice industriale în localitățile învecinate, care depindeau de marile fabrici ale centrelor urbane, dar pe care, totodată, le deserveau, mai ales prin aprovizionarea cu materii prime. Așa era cazul Combinatului Chimic din Baia Mare, care funcționa, în totalitate, pe baza aprovizionării cu materie primă din localitățile învecinate: Baia Sprie, Tăut-Măgherăuș etc. Întreprinderile din orașul Hunedoara utilizau materie primă și semifabricate care erau produse în localitățile Ghelar, Teliuc și altele din zonă. În unele comune din apropierea orașelor republicane au fost înființate întreprinderi care erau legate economic de cele din orașele vecine (combinatele chimice de la Săvinești și Rosnov, situate în apropierea orașului Piatra-Neamț; întreprinderea Laminorul, din Roman, era amplasată pe teritoriul comunei Cordun etc.).

Între orașele de subordonare regională și comunele din jur exista o legătură strânsă. Un procent important al muncitorilor din marile orașe locuiau în comunele limitrofe: 37 % din salariații din Ploiești, 33 % dintre cei din Pitești, 50 % dintre cei din Târgoviște etc. Localitățile rurale reprezentau baze de aprovizionare cu diferite produse alimentare pentru orașe, care, la rândul lor, le furnizau produse industriale. Pe de altă parte, pe lângă aceste legături economice, existau și legături socio-culturale. Activitatea de partid era coordonată în unele întreprinderi situate pe teritoriul unor localități rurale de către organele orășenești de partid, care „au o mai mare experiență în conducerea economiei”. Spre exemplu, Comitetul orășenesc de partid Craiova conducea munca de partid în Fabrica de zahăr Podari, Tăbăcăria Bucovăț, Fabrica de cărămizi Mofleni etc. Situații similare se constatau în Brăila, Roman, Iași, Timișoara etc..

În consecință, s-a propus încadrarea acelor comune care îndeplineau condițiile de mai sus în cadrul orașelor de subordonare raională. Urmarea imediată din punct de vedere administrativ a fost aceea că raioanele care pierduseră aceste comune au devenit neviabile din punct de vedere economic și au fost propuse pentru desființare.

O problemă tratată cu atenție de cei abilitați a fost cea a eficienței acelor raioane care aveau reședința în localități rurale. În această situație se aflau 68 de raioane, care puteau fi împărțite în două categorii. Prima cuprindea raioanele care-și dezvoltaseră, pe lângă agricultură, industria locală și ale căror reședințe deveniseră centre administrativ-economice și social-culturale, care exercitau influență asupra comunelor din jur. În a doua categorie se încadrau acele raioane, care aveau un număr redus de comune și care erau lipsite de unități industriale, reședințele lor fiind localități rurale, slab dezvoltate, fără instituții social-culturale importante. Asemenea raioane erau: Pecica, Berești, Beclean, Zeletin, Dărăbani, Cujmir etc. În unele din aceste cazuri, instituțiile de stat nu aveau sedii corespunzătoare, acestea fiind dispersate în mai multe clădiri particulare din localitatea reședință raională sau, chiar mai grav, în mai multe localități. De exemplu, raionul Călmățui, din regiunea Galați, își avea reședința în comuna Însurăței, dar unele instituții raionale erau amplasate în comuna Cioara-Doicești, la 12 kilometri depărtare.

O altă consecință a nedezvoltării industriale a acestor raioane era dificultatea de a atrage cadre muncitorești, care erau totuși trimise din orașe. Pe deasupra, lipsa și precaritatea spațiilor de cazare determina un număr mare de salariați să locuiască în orașele din jur, ceea ce, se aprecia, că „influențează negativ asupra realizării sarcinilor”.

Întrucât menținerea acestor raioane ca unități administrativ-teritoriale necesita, potrivit autorilor studiului, investiții din partea statului de peste 15 milioane de lei pentru fiecare raion, s-a concluzionat că este benefică desființarea acestora (au fost propuse spre desființare 23 de raioane), și transferarea comunelor componente la raioanele vecine. S-a apreciat că respectiva măsură este în concordanță cu principiile raionării administrativ-teritoriale ale R.P.R., întrucât comunele care treceau la noile raioane nu se aflau la o distanță prea mare de reședința raională (maxim 40 kilometri), iar rețeaua de drumuri și mijloacele de comunicații asigurau legături bune pentru comunele propuse spre arondare altor raioane. Un alt avantaj era reprezentat de economiile care se făceau, doar la fondul de salarii de la aparatul sfaturilor populare se reduceau cheltuielile cu 25 milioane lei anual. Pe de altă parte, prin desființarea acestor 23 de raioane, organele de stat își puteau concentra atenția asupra celorlalte 45 de raioane din mediul rural, pentru ca ele să se dezvolte economic și social.

Un alt aspect negativ care s-a dorit corectat printr-o nouă reorganizare administrativ-teritorială a fost cel al existenței unui număr mare de sate care aveau o populație extrem de mică (între 9 și 50 de locuitori). Prin Decretul nr.12/1956 au fost trecute în categoria satelor asemenea așezări mici, cărora, pe deasupra, nici nu li se puteau delimita și fixa hotarele și vetrele. Doar în regiunea Cluj au fost identificate 858 de asemenea așezări, pentru care Comitetul regional de partid a făcut propunerea de a le contopi cu alte sate. Aceeași problemă a constatat-o și Comitetul executiv al Sfatului Popular al regiunii Timișoara, care în 23 iulie 1959 a trimis un document către Direcția de control și orientare pentru administrația locală de stat, prin care informa autoritatea competentă de la București despre faptul că în comuna Sichievița, din raionul Moldova Nouă, și în comunele Bogâltin și Cornereva, din raionul Orșova, există un număr foarte mare de sate (31 de sate în Sichievița, 29 de sate în Cornereva etc.), ceea ce „nu este în concordanță cu criteriile pentru împărțirea administrativ-teritorială a țării”.

Apariția unui număr atât de mare de sate pe harta administrativă a României s-a datorat reorganizării administrative din 1956, când „în urma indicațiilor primite, toate așezările omenești au fost declarate sate”, chiar dacă ele nu întruneau condițiile necesare. Așa s-a ajuns în situația să existe satul Șumița, din comuna Sichievița, care avea doar o casă cu trei locuitori sau satul Cerna, comuna Bogoltin, care avea două case și nouă locuitori, ori satul Stănișe, din comuna Cornereva, despre care autoritățile regionale din Timișoara au constatat că „a fost declarat sat din eroare, nefiind o așezare permanentă (sălașe de vară)”.

Conducerea regiunii Timișoara propunea ca aceste sate să fie „grupate într-un mod mai judicios, care să corespundă necesităților și intereselor locale”, drept urmare 24 de sate ale comunei Sichievița urmau a fi desființate și comasate cu alte localități, precum și șase sate ale comunei Bogotin și opt așezări rurale din comuna Cornereva. Aceeași soartă au avut-o și patru sate din comuna Bogâltin, raionul Orșova, care aveau între patru și zece locuitori.

Colectivele de specialiști au făcut recomandarea de a se constitui o Comisie centrală de partid și de stat, care să dialogheze cu un număr cât mai mare de cadre din regiuni și raioane și, astfel, să definitiveze lista de propuneri pentru modificările administrativ-teritoriale. Comisia trebuia să centralizeze propunerile și să le supună aprobării C.C. al P.M.R. și Consiliului de Miniștri, după care trebuia să elaboreze proiectul de decret privind aceste rectificări ale împărțirii administrativ-teritoriale.

Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a luat decizia de a aduce îmbunătățiri organizării administrativ-teritoriale a României pentru două mari considerente. Pe de o parte, s-au avut în vedere acele regiuni care cuprindeau raioane neviabile din punct de vedere economic și care „nu au perspective prea mari de dezvoltare ca unități raionale în viitor”. Drept urmare, s-a procedat la desființarea acestor raioane, iar comunele componente au fost atașate altor raioane, rezultând, în acest fel, „raioane mai puternice”, care, după spusele lui Nicolae Ceaușescu, să aibă „perspective de dezvoltare și care vor aduce o îmbunătățire față de actuala împărțire”.

Pe de altă parte, s-a procedat la schimbarea unor denumiri de regiuni și de raioane, fiind vizate acelea care aveau denumiri sovietice sau care fuseseră botezate după criteriile marelui vecin de la Răsărit. U.R.S.S.-ul din dorința de a face uitat trecutul istoric a rebotezat orașe, străzi, instituții etc. cu numele unor personalități sovietice sau apelând la denumiri fizico-geografice, numai să se piardă amintirea trecutului istoric (Sankt Petersburg a devenit Leningrad, Volgograd a devenit Stalingrad, Ekaterinburg a devenit Sverdlovsk, Elisavetgrad a devenit Kirovograd etc.). În țara noastră, după atribuirea de denumiri sovietice unor localități la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, s-a revenit la denumirile istorice în 1960, pentru că politica P.M.R era orientată în direcția obținerii independenței față de Moscova.

Un alt argument pentru această reorganizare administrativă era legat de economiile financiare realizate prin suprimarea celor peste 20 de raioane, care erau substanțiale, de 400 milioane lei, „cu care se pot construi circa 10 000 de apartamente”.

V.3.2. Desfășurarea lucrărilor de „îmbunătățire” administrativ-teritorială (decembrie 1960)

În 7 decembrie 1960, Nicolae Ceaușescu, secretar al C.C. al P.M.R. și președinte al Comisiei centrale de partid și de stat care se ocupa cu îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a R.P.R., a ținut o ședință cu delegații care urmau să plece în teritoriu pentru a lucra la rectificările necesare Legii raionării. El le-a adus la cunoștință faptul că se va efectua o reducere a numărului de raioane cu circa 42, astfel încât de la 189 de raioane se va ajunge la doar 147(deci o dublare a numărului de raioane propuse inițial pentru desființare). Urgența acestei acțiuni se datora iminenței alegerilor pentru Marea Adunare Națională și sfaturile populare (s-au ținut în martie 1961), care trebuiau să se desfășoare în conformitate cu noile unități administrative.

Decizia Biroului Politic a fost de a trimite colective de partid în regiunile țării pentru a analiza propunerile de modificare administrativ-teritorială împreună cu liderii regionali de partid. Deși aceștia au făcut propuneri încă cu un an înainte, la nivelul conducerii centrale persista o anumită nehotărâre în privința sorții unor raioane, a delimitării altora sau a apartenenței unor comune la un raion sau altul etc.. Aceste colective erau formate din salariați ai mai multor instituții (Consiliul de Miniștri, C.C. al P.M.R., Ministerul Agriculturii, Ministerul de Finanțe, Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor, Direcția Centrală de Statistică etc.) și aveau în fruntea lor lideri marcanți ai P.M.R.: Cornel Onescu (pentru regiunile București și Ploiești), Manea Mănescu (pentru Craiova și Pitești), Petre Lupu (pentru Suceava și Iași), Simion Bughici (pentru Galați și Bacău), Ilie Verdeț (pentru Timișoara și Hunedoara), Arsene Stan (pentru Oradea și Baia Mare), Vasile Patilineț (pentru Cluj, Regiunea Autonomă Maghiară și Brașov).

Ceaușescu i-a informat pe aceștia că vor trebui să plece în regiunile în care fuseseră repartizați chiar în ziua în care se ținuse ședința pentru a se apuca de treabă cât mai grabnic, astfel încât să fie finalizată toată documentația într-un termen de 8-10 zile. Echipele primiseră la plecare o notă cu problemele pe care trebuiau să le rezolve și cu două hărți. În prima hartă se găseau propunerile privind modificările administrative din regiunea de care răspundeau, iar a doua servea pentru introducerea de noi date, privind modificările teritoriale propuse. Odată ajunși în teritoriu, trimișii Bucureștiului aveau obligația să inițieze discuții cu Biroul regional de partid, Direcția Agricolă, Comisariatul Militar, Miliția regională și alte instituții.

Între îndemnurile lui Ceaușescu se număra și acela ca reprezentanții partidului trimiși în regiuni să aibă discuții cu cât mai mulți locuitori, dar să atragă atenția „ca lucrurile să nu le discutăm în afară; nici afară, nici acasă”. Vigilență sporită le cerea Ceaușescu și „tovarășilor” din raioanele propuse spre desființare, în cazul unora dintre aceștia, din regiunile București și Pitești, apreciind rezultatele bune obținute în procesul colectivizării. El cerea în mod imperativ celor implicați în reorganizarea administrativă ca „nu cumva să slăbească tovarășii preocuparea în această direcție”. Totodată, regiunile trebuiau să trimită în teren, printre locuitori, reprezentanți din raioanele care urmau să fie desființate, pentru a preveni anumite manifestări ostile („pentru ca în perioada aceasta ca nu cumva să se producă anumite lucruri”).

O altă recomandare viza îmbunătățirea și completarea schemelor de organizare a organelor de partid și a instituțiilor raionale. Trebuiau repartizați în alte posturi cei care își desfășurau activitatea în raioanele propuse spre desființare, în atenția liderului P.M.R. aflându-se activiștii de partid, despre care spunea că nu trebuie „să aibă frământări că ce se va întâmpla și unde vor fi dați”, pentru că existau numeroase locuri vacante, în care puteau fi plasați în raport cu pregătirea lor.

Pașii importanți în direcția reorganizării administrative s-au făcut în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R., din 17 decembrie 1960, care a avut pe primul punct al ordinei de zi „Unele măsuri în legătură cu îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului R.P.R.”. Pentru început s-a discutat despre structura internă a regiunilor, fiind apoi stabilite orașele de subordonare regională. Nicolae Ceaușescu, în calitate de președinte al Comisiei de partid și de stat, a prezentat raioanele din componența fiecărei regiuni, în unele cazuri existând intervenții din rândul participanților la ședință, care au determinat unele ajustări la nivelul acestor unități administrative. Chivu Stoica a cerut ca Târgu Ocna să devină oraș de subordonare republicană, dar Gheorghiu-Dej s-a împotrivit, el insistând pentru orașul Onești, care-i va lua numele după decesul survenit în 1965. În regiunea Baia Mare, s-a aprobat desființarea raionului Tășnad, care a fost inclus în raionul Carei, astfel, considera Nicolae Ceaușescu, se va îmbunătăți compoziția națională a raionului, știut fiind că în raionul Carei exista o comunitate maghiară numeroasă. Conducerea regiunii Craiova a propus ca orașul Târgu Jiu să primească statut regional, dar Comisia a considerat că este mai bine să nu i se acorde acest rang, întrucât „asta antrenează și reorganizarea muncii de partid și alte măsuri”.

Gheorghiu-Dej a propus ca raionul Filimon Sârbu să revină la vechiul nume Făurei, după cum se numise anterior, ceea ce s-a și aprobat. Tot acesta a cerut să se ia în discuție posibilitatea ca orașul Botoșani să devină capitală a regiunii Suceava, pentru că „este un oraș vechi, are teatru”, dar, ulterior, probabil, și-a dat seama că acestea nu erau argumente suficient de solide și nici suficiente pentru a muta reședința regională de la Suceava, astfel că a fost abandonată această idee.

În cadrul acestei ședințe au fost aprobate unele propuneri ale Comisiei Centrale, dar și unele venite de la membrii Biroului Politic: au fost trecute șase comune de la raionul Târgu Frumos la Pașcani; raionul Pecica a fost desființat și încorporat raionului Arad; comunele Rana și Berzovia au fost trecute de la raionul Deta la raionul Reșița, pentru că erau mai apropiate de orașul Reșița (propunerea aceasta a fost făcută de Mihai Dalea) etc..

Modificări importante au fost operate la nivelul regiunii Stalin și a Regiunii Autonome Maghiare. Ele vizau, mai ales, scăderea procentului populației de etnie maghiară din Regiunea Autonomă, care s-a realizat, pe de o parte, prin trecerea unor raioane cu o numeroasă populație maghiară din această regiune la regiunea Stalin (unde românii aveau o majoritate clară, iar maghiarii de curând atașați nu puteau afecta predominarea etniei majoritare) și, pe de altă parte, prin includerea în componența acestei regiuni autonome a unor raioane cu o pondere majoritar românească. Acest lucru reiese din declarațiile președintelui Comisiei Centrale, Nicolae Ceaușescu, care, referindu-se la regiunea Stalin, spunea că va avea: „(…) 61 % români, față de 70 %”, iar în Regiunea Autonomă Maghiară va crește ponderea românilor: „35,2 % români, față de 20 %, și va scădea ponderea maghiarilor: 61 %, față de 77 %”. Prin aceste transferuri de teritorii, populația totală a regiunii Mureș-Autonomă Maghiară a crescut de la 759 436 locuitori la 802 004.

De la Regiunea Autonomă Maghiară au fost trecute la regiunea Stalin raioanele Târgu Secuiesc și Sfântu Gheorghe. Au fost incluse Regiunii Autonome raionul Luduș, de la regiunea Cluj (românii din această regiune și-au păstrat majoritatea clară cu 76,5 % din totalul populației), și o parte a raionului Târnăveni, de la regiunea Stalin (și aceasta majoritar românesc). Prin aceste modificări administrative, suprafața Regiunii Autonome Maghiare a scăzut de la 13 500 km2 la 12 250 km2 .

Csupor Ludovic, membru al C.C. al P.M.R. și prim-secretar al Comitetului de partid al Regiunii Mureș-Autonomă Maghiară, în cadrul plenarei lărgite a C.C. al P.M.R., din 19-20 decembrie 1960, a exprimat adeziunea conducerii regiunii pe care-o reprezenta față de modificările administrative care au vizat teritoriul regiunii Mureș-Autonomă Maghiară. El considera că aceste măsuri vor duce la „accelerarea ritmului de dezvoltare multilaterală a regiunii” și la „întărirea și adâncirea tot mai mult a frăției de nezdruncinat dintre poporul român și minoritățile naționale din scumpa noastră patrie – R.P.R.”. Nu a uitat să amintească satisfacția pe care a produs-o locuitorilor regiunii decizia conducerii P.M.R. de a numi regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, spunând. „..denumirea tradițională a orașului și râului care curge prin 5 raioane din regiune au o mare popularitate în rândul maselor, în vorbirea și în cântecele lor”.

Conducătorul regiunii Mureș – Autonomă Maghiară era de părere că desființarea raioanelor mici ale regiunii (Sângiorgiul de Pădure și Cristuru Secuiesc) era corectă pentru că ele nu aveau potențial economic, iar trecerea raioanelor Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc și a patru comune din raionul Odorhei la regiunea Stalin era „justă”, pentru că „cele două raioane nu formează și nu au format niciodată o unitate economică cu restul regiunii”. El era convins că cele două raioane vor avea de câștigat economic prin includerea în regiunea Stalin, cu care aveau relații reciproc avantajoase pe tărâm economic și comercial (pe de o parte, muncitorii din aceste raioane secuiești aveau de lucru în uzinele și fabricile Brașovului, iar țăranii își desfăceau produsele în piețele fostului oraș Stalin, iar, pe de altă parte, Brașovul se aproviziona cu multe produse din aceste două raioane, iar producția unor întreprinderi din Târgu Secuiesc, Covasna și Sfântu Gheorghe era legată de cea a fabricilor orașului de sub Tâmpa).

Din punct de vedere economic, analiza aceasta era corectă, iar liderul regiunii autonome a maghiarilor din SE Transilvaniei nu făcea altceva decât să reproducă argumentele conducerii P.M.R. Nu putea să exprime un punct de vedere contrar chiar dacă el gândea altceva, după cum ne putem da seama dintr-o lectură atentă a expunerii sale. La un moment dat afirmă că: „aceste raioane aparțin de drept de Regiunea Autonomă Maghiară, de reședința administrativă Târgu Mureș”, dar nu a mers mai departe cu mărturisirile. La acest nivel înalt, al membrilor C.C. al P.M.R., nu se acceptau alte vederi decât poziția oficială a partidului conducător. În urmă cu un an, în ședința Biroului Politic din 20 aprilie 1959, Fazekas Janos a avut o reacție dură vis-a-vis de politica partidului față de minoritatea maghiară, criticând decizia P.M.R. de a extinde predarea limbii române în școlile minoritare: „Când s-a creat Regiunea Autonomă Maghiară s-a spus că s-a făcut ghetou și ceilalți vor avea drepturi mai puține. Eu n-aș putea să explic de ce în Regiunea Autonomă Maghiară nu se dau alte privilegii”. Peste puțin timp și-a revizuit poziția: „Singurul lucru care mă preocupă este ca țara noastră, Republica, să se întărească. (…) Nu era permis ca față de materialul prezentat, care era cu caracter de organizare pentru însușirea limbii române, să deduc de aici că se schimbă politica partidului nostru în problema națională”. Iată cum și Fazekas și Csupor s-au conformat rapid poziției oficiale a P.M.R.

În cadrul sesiunii Marii Adunări Naționale, din 23 decembrie 1960, deputatul Kovacs Gyorgy a făcut ceea ce trebuia, adică și-a exprimat adeziunea față de modificările administrative din regiunea sa și a oferit argumente în favoarea acestora: distanța dintre Sfântu Gheorghe și Târgu Mureș pe cale ferată era de 230 kilometri, pe când din același oraș din Secuime până la București erau doar 197 kilometri (niciun cuvânt despre faptul că existau șosele între cele două orașe ardelenești sau că o nouă cale ferată, care să asigure legătura directă, era în construcție), sute de muncitori din raioanele Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc își desfășurau activitatea în întreprinderile din Brașov etc. Deputatul Kovacs s-a pronunțat pentru desființarea raioanelor Sângeorgiu de Pădure și Cristuru Secuiesc, chiar dacă acestea formau colegiul său electoral (putea să candideze în alt colegiu, după cum a și făcut) și considera că această măsură „va permite crearea unor unități administrativ-teritoriale puternice din punct de vedere economic”.

Modificările administrative din decembrie 1960 au impus și schimbarea articolelor 18 și 19 din Constituție, a căror reconsiderare era în legătură directă cu noile realități administrative din cuprinsul Regiunii Autonome. Dacă articolul 18 a trebuit modificat pentru că fuseseră schimbate denumirile unor regiuni, printre care și Regiunea Autonomă Maghiară (devenită Mureș-Autonomă Maghiară), articolul 19 al Constituției R.P.R. a trebuit să fie eliminat pentru că el spunea că: „Regiunea Autonomă Maghiară a R.P.R. este formată din teritoriul locuit de populația compactă maghiară…”, astfel, se înțelegea de aici faptul că există o obligativitate a conducerii țării de a grupa toate raioanele cu populație maghiară într-o regiune compactă, ceea ce nu se putea și nici nu se dorea. Același articol 19 enumera raioanele Regiunii Autonome Maghiare, care fuseseră și ele schimbate, pe când noul articol 19 nu mai făcea nicio referire la aceste diviziuni.

În cadrul ședinței plenare lărgite a C.C. al P.M.R., din 19-20 decembrie 1960, s-a discutat despre îmbunătățirile aduse împărțirii administrative a R.P.R. Gheorghe Vasilichi, membru al C.C. al P.M.R și președinte al Ucecom, și-a exprimat acordul ca regiunea Craiova să se numească Oltenia, chiar dacă „actuala Oltenia nu cuprinde ceea ce cuprindea înainte”, și a subliniat apariția unei probleme prin constituirea unor raioane de mare întindere: existența unor distanțe mari între comunele componente și centrul de raion. A oferit și soluția: trecerea unor atribuții de la raioane către sfaturile populare comunale.

Gheorghe Roșu, membru al C.C. al P.M.R. și prim-secretar al Comitetului județean de partid Bacău, considera că prin această îmbunătățire teritorială „se creează o raionare viabilă economică”, după care a înaintat două propuneri concrete. A cerut ca centrul raionului Târgu Ocna să fie mutat din localitatea omonimă în orașul Onești, care se dezvolta foarte rapid din punct de vedere industrial. Propunerea sa a fost respinsă, la fel ca și a doua în care cerea ca denumirile unor localități să fie schimbate, pentru că „poartă numele unor foști boieri”. Dacă s-ar fi efectuat analiza denumirilor a mii de localități, s-ar fi ajuns la situația de a amâna lucrările Marii Adunări Naționale, de aceea Nicolae Ceaușescu a declarat că această problemă „va fi rezolvată pe parcurs”, abia în 1964 desfășurându-se o acțiune amplă de schimbare a denumirilor localităților.

În 20 decembrie 1960 a fost elaborat un „Plan de măsuri cu privire la aplicarea prevederilor legii de îmbunătățire a împărțirii administrativ-teritoriale a țării”. Pentru coordonarea și urmărirea aplicării prevederilor legii a fost constituit un colectiv central format din: Simion Bughici, Manea Mănescu, Ilie Verdeț, Leon Naș, Florea Tiță, Mihai Levente și Emanoil Florescu. În același scop a fost constituit în fiecare regiune un colectiv format din 7-9 membri, condus de un secretar al Comitetului regional de partid și din care trebuia să facă parte președintele Comitetului executiv al Sfatului popular regional, conducători ai organizațiilor de masă și ai instituțiilor de stat și economice regionale.

Planul de măsuri prevedea ca în 23 decembrie 1960 să se organizeze ședințe la comitetele regionale de partid în care să se aducă la cunoștința membrilor de partid prevederile legii de îmbunătățire administrativ-teritorială și măsurile luate pentru aplicarea ei. La nivelul raioanelor care se desființau au fost organizate ședințe lărgite, unde s-au stabilit măsurile concrete pentru predarea activității către comitetele raionale de partid care preluau organizațiile de partid transferate.

V.3.3. Ultima rectificare administrativ-teritorială a României din deceniul șase al secolului al XX-lea: adoptarea unor denumiri istorice pentru regiuni și reducerea numărului de raioane

În 22 decembrie 1960 s-au deschis lucrările celei de-a IX-a sesiuni a Marii Adunări Naționale, pe ordinea de zi găsindu-se patru legi importante, dintre care două priveau schimbarea organizării administrative a țării: prima avea în vedere îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a țării, iar a doua, deriva din prima, și propunea modificarea articolelor 18, 19 și 39 din Constituția R.P.R.. Deputatul Ion Predescu a prezentat Raportul Comisiei Administrative privind noua lege de organizare administrativ-teritorială a României, în care a subliniat faptul că oamenii muncii au cerut acest act legislativ, care își propunea „crearea unor unități administrative mai puternice…, care vor asigura o și mai bună legătură cu orașele reședință de raion sau de regiune”.

Noutățile noii legi erau anunțate încă de acum: schimbarea denumirii unor unități administrativ-teritoriale, introducerea pentru unele orașe republicane a unui regim asemănător cu regiunile, posibilitatea ca în alcătuirea orașelor republicane sau regionale să intre orașe raionale sau comune, schimbarea terminologiei astfel încât orașele de subordonare republicană sau regională deveneau orașe republicane sau regionale, întrucât „subordonarea este organizată între diferitele categorii de sfaturi populare prin legea asupra organizării și funcționării sfaturilor populare”.

Luările de cuvânt ale deputaților au fost totalmente elogioase față de noua lege: Ene Țurcanu considera că prin unirea raioanelor Siret și Rădăuți se va crea „un raion cu economie multilaterală”, Călin Oprea aprecia că raioanele din sudul regiunii Oltenia (Calafat, Băilești, Corabia, Caracal, Vânju Mare) au o „agricultură în plină transformare socialistă”, Ioan Gluvacov se exprima favorabil ideii ca orașelor Timișoara și Arad să le fie atașate o serie de comune, căci, în acest fel, „se realizează unități administrativ-teritoriale și economice mai bine conturate, mai complexe, mai puternice”.

La 24 decembrie 1960 a fost abrogată Legea nr. 5/1950, cu modificările ei ulterioare din 1952 și 1956, și înlocuită cu Legea nr. 3 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului Republicii Populare Române. Potrivit noii legi, opt dintre regiunile țării au primit o altă denumire, luând numele unor provincii istorice românești sau revenind la denumirile purtate anterior (în ziarul oficial al partidului era explicată această decizie astfel: „Răspunzând dorinței deseori exprimate de populație, legea votată de MAN a hotărât să se revină la o serie de denumiri ale regiunilor având vechi tradiții istorice și încetățenite de veacuri în limbă, obiceiuri, în folclor”). Astfel, regiunea Pitești a devenit regiunea Argeș, regiunea Oradea ia numele de Crișana, Timișoara a primit numele de regiunea Banat, Constanța a devenit Dobrogea, regiunea Stalin a recăpătat vechea denumire: Brașov, regiunea Craiova va fi numită de acum Oltenia, regiunii Baia Mare i-a fost schimbat numele în Maramureș, iar Regiunii Autonome Maghiare i-a fost completat numele, numindu-se de acum și până la desființare, în 1968: Mureș – Autonomă Maghiară.

S-au produs modificări importante în ceea ce privește suprafața unor regiuni: regiunile Cluj, Crișana, Dobrogea, Galați și Autonomă Maghiară au înregistrat scăderi ale suprafeței de 200 până la 1 800 km2, în timp ce întinderea regiunii Brașov a crescut de la 12 450 km2 la 15 090 km2, iar a regiunii București de la 18 700 km2 la 20 480 km2 .

Din teritoriu au fost exprimate, prin intermediul deputaților MAN, multe opinii care indicau entuziasmul locuitorilor: Kengvel Iuliu, deputat în MAN al regiunii Baia Mare, declara că: „propunerea de a fi schimbată denumirea regiunii noastre din Baia Mare în Maramureș este întemeiată pe o îndelungată tradiție istorică (…), tradițiile și obiceiurile din Țara Maramureșului se continuă azi în condițiile avântului economic”; unul dintre reprezentanții regiunii Oradea în forul legislativ al țării, deputatul Victor Bolojan spunea că este de acord cu denumirea Crișana pentru regiunea sa, „prin care curg cele trei Crișuri”. Celelalte opt regiuni (Bacău, București, Cluj, Galați, Hunedoara, Iași, Ploiești, Suceava) și-au păstrat numele, acestea fiind denumiri cu caracter istoric românesc și nemaiavând nimic în comun cu modelul sovietic de atribuire de denumiri.

În aceeași zi, Marea Adunare Națională a adoptat Legea nr. 2/1960, prin care au fost modificate articolele 18 și 19 și 39 din Constituție, care priveau împărțirea administrativă a teritoriului țării și organizarea alegerilor pentru MAN. Noul articol 18 menționa că împărțirea administrativă a teritoriului R.P.R. se face prin lege, „ținându-se seama de condițiile economice, social-politice, geografice, istorice și naționale locale, în vederea asigurării dezvoltării multilaterale a societății socialiste”. Acest articol, spre deosebire de precedentul (care includea enumerarea regiunilor), cuprindea doar criteriile de bază și scopul pentru care se efectua împărțirea administrativ-teritorială. Vechiul articol 19 se referea la Regiunea Autonomă Maghiară și la raioanele acesteia, pe când noul articol enumera regiunile României, fiind aceasta obligatorie în condițiile în care fuseseră schimbate denumirile acestora.

Până să se ajungă la această soluție cu articolele 18 și 19 ale Constituției, au fost emise diverse păreri de către conducerea de partid, inclusiv să se facă contopirea celor două articole într-unul singur, care să se numească „articolul 18-19” (Leonte Răutu), ori varianta ca articolul 19 să poarte denumirea de „abrogat” (Ion Gheorghe Maurer). Emil Bodnăraș a tras un semnal de alarmă, în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R., din 17 decembrie 1960, spunând că: „Problema abrogării nu ne este indiferentă pentru că se abrogă tocmai articolul care consacra crearea regiunii autonome maghiare”. În cele din urmă s-a optat pentru varianta prezentată mai sus în privința conținutului celor două articole ale legii constituționale.

Deputatul Traian Ionașcu a prezentat Raportul Comisiei Juridice cu privire la Legea nr.2/1960, în care se spunea că: „..împărțirea administrativă a teritoriului (…) contribuie la asigurarea îndeplinirii planului de dezvoltare a economiei naționale” și ne mai înștiințează că a fost modificat articolul 39 al Constituției din 1952, deoarece acesta prevedea că Prezidiul Marii Adunări Naționale fixează noi alegeri pentru MAN, în termen de cel mult trei luni, socotite de la ziua expirării mandatului MAN. Potrivit argumentației oficialilor P.M.R., această prevedere împiedica stabilirea, încă din timpul legislaturii în curs, data noilor alegeri pentru luna în care expira mandatul Marii Adunări Naționale sau pentru luna următoare, astfel pentru a se putea organiza alegerile la o dată cât mai apropiată de data expirării mandatului legislaturii MAN, s-a operat modificarea articolului 39, astfel încât data alegerilor va putea fi stabilită de acum prin decret al Prezidiului MAN, el putând fi emis înainte de expirarea mandatului Marii Adunări în funcție. Modificarea acestui articol fusese cerută de Gheorghe Maurer care argumentase prin aceea că în constituțiile altor țări socialiste era prevăzut faptul că Prezidiul trebuie să convoace electoratul înainte de expirarea mandatului, „pentru a se asigura continuitatea reprezentării populare”.

Această îmbunătățire a organizării administrativ-teritoriale a teritoriului României a fost caracterizată, cu realism zicem noi, de Gheorghiu-Dej, în felul următor: „… deși are multe avantaje, totuși prin ce spune aici, spunem foarte puțin și ce facem încă este puțin, pentru că în viitorul apropiat, pe baza unui studiu aprofundat, trebuie să apropiem mai mult de bază, organele de stat”. Așadar, liderul de atunci al României sesiza că această rectificare administrativă nu este una substanțială, chiar dacă a fost benefică, și că în viitor se va impune o nouă reorganizare sau chiar reformă administrativ-teritorială. Poate că se gândea încă de pe atunci la revenirea la județe, măsură pe care a implementat-o succesorul său, Nicolae Ceaușescu.

Harta administrativă a României între anii 1960-1968

(Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Administrative_map_of_Romania,_1960-1968.svg)

Numărul raioanelor a fluctuat și el în intervalul 1950 – 1960, de la 192, în 1950, la 146, în 1960. Din cele 46 de raioane desființate în 1960, unele s-au aflat în discuția directă a conducerii de partid. Ceaușescu a anunțat în cadrul ședinței Biroului Politic al C.C. al P.M.R., din 17 decembrie 1960, desființarea unor raioane, cum ar fi: Secuieni, din regiunea Crișana (a fost inclus în raionul Marghita), Jibou, Sărmaș, Cluj, Beclean (regiunea Cluj), Pecica, din regiunea Timișoara (a fost inclus în raionul Arad), Siret, Dărăbani, Trușești, Suceava (regiunea Suceava), dar pe lângă acestea și altele au avut aceeași soartă.

Același Nicolae Ceaușescu a susținut în cadrul sesiunii MAN, din 23-24 decembrie 1960, Raportul proiectului de lege pentru îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României, în care a prezentat detaliat modificările administrativ-teritoriale care s-au decis la nivelul tuturor unităților administrative ale țării. Dintre acestea, le prezentăm pe cele mai importante, de la nivel regional și raional: în regiunea Bacău: s-a unit raionul Zeletin cu raionul Adjud, iar orașelor Bacău și Piatra Neamț le-au fost atașate câte două comune fiecăruia; în regiunea Maramureș: a fost desființat raionul Tășnad, iar orașului Baia Mare i-au fost atașate șapte comune; în regiunea București: au fost desființate cinci raioane (Brănești, Domnești, Snagov, Vidra, Olteni); în regiunea Constanța: orașul Constanța va avea în subordine cinci comune și trei orașe; în regiunea Oltenia: au fost desființate cinci raioane (Amaradia, Novaci, Cujmir, Plenița, Gura Jiului), iar orașul Craiova includea șase comune; în regiunea Galați: au fost desființate raioanele Liești, Berești, Călmățui și Vrancea, iar orașele Galați și Brăila primeau, fiecare, câte o comună, pe când Focșani primea două comune; în regiunea Hunedoara a fost desființat raionul Hunedoara, iar nouă comune ale acestuia au intrat în subordinea orașului Hunedoara și încă patru la orașul Deva (cuprindea și orașul Simeria).

De asemenea, a fost desființat și raionul Petroșani, ale cărui comune (doar cinci) și orașe (Lupeni, Petrila, Vulcan) au intrat în componența orașului Petroșani, care a devenit oraș regional, avându-se în vedere importanța sa în industria minieră. În regiunea Iași: au fost desființate raioanele Târgu Frumos și Murgeni; în regiunea Crișana au fost desființate raioanele Săcuieni și Lunca Vașcăului; în regiunea Suceava: au fost desființate patru raioane: Siret, Dărăbani, Trușești și Suceava; în regiunea Banat au fost desființate raioanele Pecica și Jimbolia, iar raioanele Ceacova și Gătaia s-au unit cu raionul Deta; în regiunea Cluj s-au desființat trei raioane, iar alte două au trecut la Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară; în regiunea Brașov a fost desființat raionul Codlea, iar două raioane au fost primite de la Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară. În componența acestei din urmă regiuni au intrat trei raioane (Luduș, Sărmaș, Târnăveni), două dintre ele (Luduș și Sărmaș) fiind comasate într-un singur raion (Luduș). Tot în cadrul acestei regiuni au fost desființate alte două raioane.

În 1960, comparativ cu 1956, în următoarele regiuni s-a redus numărul raioanelor: Argeș (10 față de 14), Bacău (7 față de 10), Banat (12 față de 16), Cluj (9 față de 14), Crișana (9 față de 11), Galați (7 față de 10), Hunedoara (6 față de 8), Iași (7 față de 10), Maramureș (8 față de 9), Regiunea Mureș – Autonomă Maghiară (8 față de 10), Oltenia (13 față de 20), Ploiești (8 față de 12), Suceava (8 față de 12). Două regiuni au rămas cu același număr de raioane ca în 1956: Brașov (fostă Stalin) și Dobrogea (fostă Constanța). Regiunea București a rămas doar cu 15 raioane față de 19, câte avea în 1956, iar orașul București și-a păstrat numărul de opt raioane, în timp ce numărul de comune incluse raioanelor a crescut de la 13 la 28. Atașarea acestor comune capitalei țării „va duce la creșterea posibilităților de aprovizionare a orașului cu legume, zarzavaturi și lapte și la organizarea mai operativă a transportului produselor”. Denumirile unor raioane ale capitalei au fost schimbate: raioanele Gheorghe Gheorghiu-Dej și I.V. Stalin au devenit 16 Februarie și 30 Decembrie.

O serie de probleme au existat în regiunea Banat (numită Timișoara până în decembrie 1960) ca urmare a modului în care fusese făcută reorganizarea administrativ-teritorială din 1956. Aici, pe parcursul anilor 1958-1960 au fost consemnate numeroase solicitări venite din teritoriu pentru corectarea împărțirii administrativ-teritoriale. În 16 iunie 1959, conducerea regiunii Timișoara a cerut Consiliului de Miniștri avizul pentru înființarea unei noi comune în raionul Caransebeș, respectiv comuna Rusca, care era sat aparținător comunei Teregova. Argumentele principale erau distanța mare față de reședința de comună (5,6 km), drumurile impracticabile spre centrul comunal în perioadele ploioase ale anului etc.. În 30 iulie 1958, președintele regiunii Timișoara, Ion Beldean, a cerut Bucureștiului avizarea înființării comunelor Măderat, în raionul Arad, și Ciavoș, în raionul Ciacova.

Locuitorii satului Lighitiș (comuna Hezeriș), raionul Lugoj, au cerut conducerii regiunii Timișoara, pe parcursul anilor 1958-1959, să li se aprobe trecerea la comuna Cliciova (aflată în vecinătate), pe considerentul că ei au intrat în GAS-ul din această comună, iar conducerea comunei de care aparțineau „îi persecuta pe colectiviști”, iar, pe de altă parte, ei erau de naționalitate maghiară, la fel ca cei din comuna în care voiau să intre. Sfatul popular al regiunii Timișoara a admis solicitarea lor. În noiembrie 1960, Sfatul popular al regiunii Timișoara a înaintat o notă Consiliului de Miniștri, prin care cerea unirea comunei Pecica cu Rovine, care, de fapt, formau o singură așezare, nefiind despărțite între ele. Un argument important adus în susținerea acestei propuneri era problema națională. Comuna Pecica era românească, iar comuna Rovine era majoritar maghiară, astfel că unirea lor ar fi fost o dovadă că problema națională este rezolvată, pe când în trecut „regimurile burghezo-moșierești au ținut voit despărțite aceste două comune pe criterii naționale șovine”.

O măsură care a fost salutată din teritoriu a fost cea a includerii unor așezări rurale în cadrul unor orașe republicane și regionale, ceea ce le conferea perspective mai bune de progres economic. Spre exemplu, orașului Oradea i-au fost atașate trei comune („legate de oraș prin faptul că mulți muncitori muncesc aici”), orașului Cluj nouă comune, orașului Turda trei comune și centrul muncitoresc Câmpia Turzii („a căror populație lucrează în mare parte în întreprinderile din orașul Turda”), orașului Pitești cinci comune („în care se găsesc câteva întreprinderi industriale importante”), orașului Brașov 11 comune de la fostul raion Codlea și cinci orașe raionale (Codlea, Predeal, Zărnești, Săcele, Râșnov), orașului Piatra Neamț două comune, dar și combinatele Săvinești și Roznov, orașului Ploiești 11 comune, orașului Hunedoara opt comune și un oraș raional etc..

Concluzionând, după analiza cifrelor privind unitățile administrativ-teritoriale, putem spune că prin Legea nr.3/1960 s-a ajuns la următorul tablou al organizării administrative a României: 16 regiuni (plus orașul București și orașul Constanța, care aveau un statut special, asemănător regiunilor), 146 de raioane rurale și 8 raioane urbane în capitală, 39 de orașe regionale (cu două mai multe decât înainte de adoptarea acestui act legislativ și cu 12 mai multe decât în 1952) și 139 de orașe raionale (cu opt mai multe decât înainte). Cel mai mic raion din țară, Gheorghieni, avea 11 comune și un oraș raional, iar cel mai mare (Focșani) avea 49 de comune și un oraș raional. De asemenea, două treimi din raioane aveau peste 25 de comune, iar dintre raioanele desființate, 32 aveau reședințele în comune.

Evoluția numărului unităților administrativ- teritoriale între 1956 și 1960 (pe baza analizei Decretului nr.12/1956 și a Legii nr.3/1960)

O serie de comune au devenit orașe de subordonare raională: Oțelu Roșu, Bocșa, Cugir (regiunea Banat), Luduș, Huedin, Câmpeni, Sângeorz Băi (regiunea Cluj), Călan (regiunea Hunedoara) și Copșa Mică (regiunea Stalin).

Oțelu Roșu, din raionul Caransebeș, avea peste 7 000 de locuitori, marea majoritate a populației active fiind angajată în industrie (3 573 locuitori), mai ales în întreprinderea de interes republican „Oțelu Roșu”, și doar într-un număr mic în agricultură (197). Bocșa a devenit oraș (subordonat Reșiței), pe considerentul că cele două comune din care a luat ființă aveau o populație de peste 12 000 locuitori, iar 90 % din populația aptă de muncă desfășura activități industriale în cele trei întreprinderi mari (Uzinele de construcții metalice și mașini agricole Bocșa Română, Întreprinderea minieră Bocșa Vasiovei și Întreprinderea forestieră Bocșa Vasiovei). Aceste două noi orașe din regiunea Banat aveau condiții specifice unei localități de tip urban, întocmai ca și Cugir (12 000 locuitori), care avea două mari întreprinderi de interes republican (Uzinele metalurgice „Cugir” și Uzinele „30 Decembrie”).

Luduș (8 693 locuitori) avea trei unități economice, a patra (termocentrala electrică) fiind în construcție. În Huedin (7 005 locuitori), 45 % din populația activă muncea în unitățile economice și social-culturale din localitate. Pe deasupra, Huedinul avea un rol important în desfacerea produselor industriale și agricole. Tot în regiunea Cluj, a fost ridicată la rangul de oraș comuna Sângeorz Băi (5 583 locuitori), care includea stațiunea balneo-climaterică cu o capacitate de cazare de aproximativ 600 de paturi, precum și comuna Cîmpeni (6 613 locuitori), care era un centru turistic important din Munții Apuseni și ai cărei locuitori în procent de peste 50 % munceau în unitățile economice locale (mai ales în domeniul mineritului, în întreprinderile de la Roșia Montană, Baia de Arieș și Bucium).

În regiunea Hunedoara a devenit oraș comuna Călan (aproape întreaga populație activă muncea în cadrul Uzinelor metalurgice Călan), iar în regiunea Stalin, comuna Copșa Mică (4 573 locuitori), din raionul Mediaș, care cuprindea nu mai puțin de șase unități economice de interes republican. Cotidianul Scânteia informa publicul că declararea acestor comune drept orașe raionale „constituie un rezultat nemijlocit al operei de industrializare socialistă a țării, o ilustrare a ritmului rapid de dezvoltare a economiei noastre naționale”.

Regiunile României între anii 1960-1968 și suprafețele care au trecut de la o regiune la alta (marcate cu verde)

(Sursa: Radu Săgeată, Modele de regionare politico-administrativă, București, Editura Top Form, 2004, consultată în variantă electronică:https://www.academia.edu/13094929/Modele_de_regionare_politico-aministrativa_Edit_Top_Form_Bucuresti, în 29.10.2015, ora 21,20)

V.3.4. „A șaptesprezecea regiune” a țării: litoralul de interes balnear al Mării Negre

Orașul Constanța și stațiunile de pe litoral beneficiau de un regim deosebit încă din 1958, dar în decembrie 1960 au primit un statut special, formând o zonă cu un regim administrativ asemănător regiunilor.

În 19 decembrie 1960, Consiliul de Miniștri a elaborat un decret pentru abrogarea articolului 3 din Decretul nr 570/1958 cu privire la organizarea teritorial-administrativă a litoralului de interes balnear al Mării Negre, pe care Prezidiul Marii Adunări Naționale a R.P.R. l-a aprobat în aceeași zi. În expunerea de motive a acestui decret ni se spune că s-a recurs la suprimarea articolul 3 al decretului din 1958 pentru a se asigura dezvoltarea litoralului balnear al Mării Negre și pentru a stabili „o răspundere mai mare a Sfatului Popular al orașului Constanța în conducerea activității locale”, prin subordonarea directă a acestuia față de organele centrale.

Articolul 3 al Decretului 570/1958 menționa faptul că Sfatul Popular al orașului Constanța este subordonat Sfatului Popular al regiunii Constanța sub două aspecte. Primul se referea la competența Sfatului Regional de a coordona și controla activitatea Sfatului Popular al orașului Constanța, iar al doilea avea în vedere atributul Sfatului Popular al regiunii constănțene de a suspenda hotărârile Sfatului Popular orășenesc Constanța, dacă acestea erau neconforme cu legile și hotărârile emise de Consiliul de Miniștri. În concluzie, Sfatul Popular al orașului Constanța era subordonat Sfatului Popular din regiunea din care făcea parte orașul de pe litoralul Mării Negre, dar, în același timp, avea dreptul, stabilit prin lege, de a administra unitățile subordonate („pentru administrarea planului și a bugetului”) întocmai ca un sfat popular regional.

Sesizându-se această suprapunere de atribuții, care provoca disfuncționalități în desfășurarea normală a activității Sfatului Popular din orașul Constanța, Consiliul de Miniștri a luat decizia de a subordona acest sfat în mod direct față de organele centrale, asigurându-se „și mai multă operativitate în îndrumarea, conducerea și controlul activității sfatului popular al orașului Constanța”.

Prin noua legislație, pe lângă Constanța, au primit statut de orașe republicane și localitățile Eforie (fostă Vasile Roaită), Mangalia și Techirghiol, datorită rolului lor comercial (Ceaușescu declara că fuseseră avansate la acest rang „pentru asigurarea aprovizionării”). În articolul 4 al Legii nr. 3, din 1960, se specifica faptul că cele trei orașe de pe litoral erau subordonate orașului Constanța, astfel, după cum sesiza Ion Gheorghe Maurer, orașul port primea un statut de regiune. În consecință, Sfatul Popular al orașului Constanța, fiind un organism regional, trebuia subordonat în mod direct Consiliului de Miniștri și nu Sfatului Popular al regiunii Constanța, după cum scria în lege, pentru că astfel se ajungea la situația ca un sfat popular regional să controleze un alt sfat popular regional, ceea ce era o anomalie.

Situația a fost rezolvată în sensul că orașul Constanța a fost subordonat, administrativ, doar Consiliului de Miniștri și nu organelor regiunii Constanța, dar pe linie de partid era subordonat Comitetului regional de partid Constanța și nu direct C.C al P.M.R., după cum erau cele 16 regiuni ale țării. De un asemenea statut special nu au beneficiat alte orașe importante ale României, chiar dacă ele înglobau administrativ comune și orașe mai mici din jur.

Gheorgiu-Dej a explicat în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R, din 17 decembrie 1960, că ideea a fost aceea de a i se acorda orașului mai multă independență, putând să se administreze fără să ceară aprobarea regiunii. Acest statut, după părerea prim-secretarului P.M.R., era justificat dată fiind însemnătatea orașului Constanța, care era singurul port al României la Marea Neagră (mai existau porturile maritime Mangalia, în S, și Sulina, în N, dar Dej se gândea, probabil, la faptul că doar Constanța avea un rol important în comerțul maritim al țării) și care era și un oraș turistic de mare importanță. Astfel, orașul Constanța trebuia să se ocupe de problemele administrative ale celorlalte stațiuni de pe litoral. Pe lângă cele trei orașe regionale incluse teritoriului administrativ al Constanței, alte cinci comune aparțineau de marele oraș-port: Agigea, 23 August, Năvodari, Ovidiu și Tuzla.

V.3.5. Măsuri organizatorice luate în teritoriu ca urmare a reorganizării administrative din 1960

Iată cum erau văzute succint consecințele acestei reorganizări administrativ-teritoriale în paginile Scânteii: „…se va realiza o reducere a aparatului administrativ, cadrele ce se eliberează vor fi plasate în alte munci corespunzător cu pregătirea lor. În același timp, prin reducerea numărului de centre raionale, se va renunța la unele investiții prevăzute în planul de șase ani și vor fi eliberate, totodată, un șir de clădiri ce urmează a fi folosite pentru școli, policlinici, spitale…”.

În urma redistribuirii de teritorii în interiorul regiunilor, au rămas disponibile o serie de clădiri care înainte fuseseră sedii de partid, ale miliției și ale altor instituții, în raioanele care au fost șterse de pe hartă. Trebuiau găsite noi utilizări pentru aceste construcții, precum și pentru aproape 600 de apartamente, care găzduiseră personalul instituțiilor desființate. Nicolae Ceaușescu a propus următoarea distribuire a respectivelor spații: 38 pentru școli și internate, 6 pentru unități culturale, 20 pentru policlinici, 7 pentru farmacii, 3 pentru cămine de bătrâni, 33 pentru găzduirea sfaturilor populare și a altor instituții și 367 pentru locuințe. Valoarea tuturor acestor clădiri a fost stabilită la 112 milioane lei.

Gheorghiu-Dej a propus (și s-a și aprobat), în ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R, din 17 decembrie 1960, constituirea unor colective care să efectueze un control la fața locului și să întocmească propuneri privind modul de folosință a acestor clădiri, în funcție de nevoile locale, pe care apoi să le prezinte spre aprobare C.C. al P.M.R.. Dej a cerut ca această comisie formată „de oameni cu înalt simț de răspundere de la partid” să „studieze fiecare obiect” și să se acorde prioritate școlilor în acordarea unor edificii. Termenul pentru finalizarea acestui studiu era de 10 zile, după care comisiile înaintau rapoarte către Secretariatul C.C. al P.C.R., care lua de îndată măsuri.

O altă problemă care trebuia soluționată era cea a alcătuirii noilor scheme de partid. Pentru aceasta s-a constituit o comisie de partid și guvernamentală, care avea sarcina de a întocmi un studiu în maximum trei luni, după care trebuia să prezinte Biroului Politic al C.C. al P.C.R., normative privind numărul de salariați necesar pentru sfaturile populare raionale, orășenești și comunale. Cele 26 de comitete ale raioanelor care și-au mărit teritoriul aveau cu un secretar mai mult, iar cele cinci raioane care și-au micșorat teritoriul rămâneau cu patru secretari. Orașele Cluj, Brașov, Ploiești și Iași, întrucât își măriseră teritoriul prin atașarea unor comune învecinate, au primit un nou post de secretar care să se ocupe cu problemele agricole. În orașele Câmpina, Târgoviște, Piatra Neamț și Petroșani s-a considerat că este necesar să se angajeze un specialist la secția economică. S-au făcut și reduceri de personal în rândul instructorilor de la regiunile unde s-a redus numărul de raioane, numărul total de posturi desființate fiind de 638, care însumau un fond de salarii de 11 milioane lei. Ceaușescu, ca președinte al Comisiei Centrale, declara că: „După ce vom termina colectivizarea vom mai putea reduce ceva, dar acuma este greu”.

Comitetele regionale de partid au elaborat noi scheme de funcții pentru raioanele și orașele cărora le crescuse volumul de muncă prin preluarea unor unități administrative din raioanele desființate. C.C. al P.C.R. a analizat aceste cifre și a ajuns la concluzia că este necesară o redistribuire a posturilor și a fondului de salarii a raioanelor mărite teritorial. Față de propunerile avansate de regiuni, s-a procedat la o reducere cu 400 de posturi, care au fost apreciate ca fiind „nejustificate” de către Tiță Florea, mergându-se pe ideea de a suplimenta cu normele strict necesare doar acele raioane și orașe la care a crescut cel mai mult numărul de unități administrative subordonate, acordându-se atenție încadrării cu personal de specialitate a sectoarelor tehnico-economice.

Astfel, la cele 44 de raioane desființate au existat 5 018 posturi, dintre care 1 488 au fost redistribuite raioanelor și orașelor care au fost mărite, ajungându-se la un aparat al comitetelor raionale și orășenești mult mai suplu. Restul salariaților rămași disponibili (3 530) au fost repartizați în noi posturi până la 1 martie 1961, iar până la această dată au fost remunerați cu salariul funcției pe care-o aveau la data apariției hotărârii cu privire la îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a R.P.R..

Comitetele regionale de partid, acolo unde considerau necesar, făceau încadrări de noi membri în comitetele de partid raionale și în organizațiile de partid preluate. În același timp, comitetele regionale de partid trebuiau să-i încadreze în muncă pe toți lucrătorii de partid rămași disponibili, urmând să facă un control strict al sfaturilor populare pentru a se vedea cum au rezolvat această problemă. S-a dat termenul de 1 februarie 1961 pentru a se finaliza această operațiune, iar organele de partid trebuiau să înainteze imediat rapoarte către C.C. al P.M.R. O atenție specială s-a acordat șefilor de secții și de personal tehnico-administrativ din raioanele desființate, care erau cunoscuți ca fiind foarte competenți. Pentru aceștia s-a impus să fie numiți în funcții până la 31 decembrie 1960. Pentru a se asigura că toate aceste măsuri se aplică, C.C. al P.M.R. a numit câte un activist în fiecare regiune, care raporta situația permanent la București.

Comisia de partid și guvernamentală (alcătuită din juriști și economiști), care se constituise din ordinul lui Dej, a constatat existența unor discrepanțe mari între raioane în ceea ce privește numărul de posturi. Dacă raionul Tecuci avea 172 de salariați, raionul Oradea avea doar 121, deși ambele raioane aveau același număr de comune. Raionul Mediaș avea 130 de salariați, iar raionul Târgu Secuiesc, deși avea o întindere mai mică, avea 148 de angajați. Se ajunsese în această situație pentru că în 1956 se acordase raioanelor dreptul de a angaja atâția salariați câți apreciau că le sunt necesari. Pentru rezolvarea acestei situații, Comisia de partid și guvern trebuia să stabilească noi normative și proporțiile între suprafața unui raion și problemele cu care se confrunta, pe de o parte, și numărul de posturi necesar, pe de altă parte. S-a recomandat însă să se facă o tratare diferențiată a raioanelor, existând o abordare favorabilă față de raioanele colectivizate.

În cazul raioanelor care nu s-au desființat, ci doar au predat un anumit număr de comune altor raioane, se proceda diferit față de situațiile în care raionul era desființat. Dacă în cazul raioanelor desființate, se organizau plenare ale comitetelor raionale, atunci când era vorba de raioane de la care erau transferate unele comune altor raioane, comitetul raional de partid îi convoca pe secretarii organizațiilor de bază și pe președinții comitetelor executive ale sfaturilor populare comunale și le aducea la cunoștință prevederile legii și măsurile pe care ei trebuiau să le ia. O situație specială a existat în regiunea Banat, în cazul raionului Deta, care era nou creat. Aici, Comitetul regional de partid a convocat, separat, ședințe ale comitetelor de partid raionale Gătaia și Ciacova, care au fost desființate, după care s-a organizat o nouă ședință, de data aceasta comună, a celor două comitete raionale, unde delegatul comitetului regional de partid a anunțat constituirea comitetului de partid al organizației raionale unificate (Deta), care prelua de la cele două foste raioane întreaga activitate, documentele și bunurile deținute.

În fiecare raion care suferea modificări teritoriale importante s-a constituit un colectiv care să conducă acțiunile privind predarea și primirea documentelor de partid și de stat. Predarea și preluarea activității pe linie de partid, a sfaturilor populare și a celorlalte instituții trebuia să se facă până în 31 decembrie 1960, iar predarea și preluarea documentelor și arhivelor trebuia făcută până cel târziu în 15 ianuarie 1961. În mod special trebuiau predate lucrările pregătitoare privind alegerea de deputați pentru MAN (delimitarea circumscripțiilor electorale, listele cu propunerile pentru candidați și comisii electorale etc.). Odată cu documentele trebuiau predate și dulapurile de fier și mașinile de scris.

Prioritate avea predarea-preluarea documentelor Sectorului carnetului de partid și a problemelor statutare, pentru a se putea face la timp situația statistică de către partid. În legătură cu transportul acestor acte s-au emis dispoziții stricte, care să garanteze securitatea: transportul se efectua numai în cursul zilei în dube sau camioane acoperite, fiind însoțit de lucrători ai comitetului raional, dar și de „oamenii de securitate, înarmați”. Conform metodologiei, primul secretar și președintele Sfatului popular trebuiau să plece ultimii din raion, după ce semnau procesul-verbal de predare-primire al documentelor. Întreaga acțiune se realiza sub supravegherea Secretariatului C.C. al P.C.R..

S-au luat măsuri și în direcția rezolvării problemelor financiare și gospodărești în raioanele care erau suprimate. Comitetele de partid, care erau desființate, trebuiau: să lichideze debitorii și creditorii, să plătească toate cheltuielile administrativ-gospodărești pe luna în curs, să deconteze avansurile acordate pentru deplasări, aprovizionări etc., să plătească la zi salariile pentru angajații comitetului raional, să inventarieze mijloacele fixe, materiale și bănești, să înregistreze la zi operațiunile contabile etc..

În vederea asigurării continuității în muncă s-a decis ca organele din raioanele desființate să predea în scris conducerii raioanelor, în componența cărora intrau, toate problemele specifice comunelor, organizațiilor de partid și de stat care se transferă, precum și sarcinile concrete care erau în rezolvare. Comitetele regionale de partid au primit sarcina de a restitui Direcției Treburilor a C.C al P.M.R. o serie de materiale pe care le-au preluat de la comitetele raionale. Acestea erau următoarele: rechizitoriul lui Pătrășcanu și al lui Vasile Luca, hotărârea Plenarei C.C. al P.M.R. privind activitatea lui D. Petrescu și alții, regulamentul de funcționare a gărzilor muncitorești, rezoluția C.C. al P.M.R. privind Consfătuirea partidelor comuniste și muncitorești, din iunie 1960, de la București, referatul de prezentare a planului economic de stat pe anul 1961 și raportul asupra proiectului bugetului de stat pe anul 1961. Avându-se în vedere importanța acestor acte, s-a impus obligativitatea ca ele să ajungă în posesia conducerii de partid, tocmai de aceea în directiva C.C. al P.M.R. către comitetele regionale de partid se făcea și mențiunea: „Birourile comitetelor raionale de partid vor trebui să urmărească restituirea tuturor materialelor menționate și să nu admită justificări formale în legătură cu pierderea unora din aceste documente”.

În legătură cu scrisorile de la locuitori, care nu au fost rezolvate de comitetele raionale, pentru că se dispusese desființarea raioanelor, s-a dispus întocmirea de tabele cu problemele ridicate, cui au fost încredințate spre rezolvare, stadiul rezolvării și când expira termenul de rezolvare.

În 6 februarie 1961, C.C. al P.M.R. și Consiliul de Miniștri au elaborat Hotărârea nr.77, privind utilizarea economiilor rezultate în urma aplicării Legii 3/1960. S-a decis ca economiile la cheltuielile de salarii și administrativ-gospodărești ale instituțiilor finanțate din bugetul republican să fie puse la dispoziția Consiliului de Miniștri. Acestea erau în valoare de 73 867 000 lei, din care peste 59 000 000 lei din fondul de salarii, iar restul proveneau din cheltuielile administrativ-gospodărești și din finanțarea întreprinderilor economice locale. Pe regiuni, cele mai mari economii au rezultat din bugetele regiunilor București, Banat și Cluj, iar dintre instituții se detașează: Ministerul Justiției și cel al Forțelor Armate. Ministerele Industriei Bunurilor de Consum, Economiei Forestiere, Transporturilor și Telecomunicațiilor, Banca de Stat și Administrația Asigurărilor de Stat au realizat economii de 21 611 000 lei, rezultate din fondul de salarii și cheltuieli administrativo-gospodărești ale unităților din subordinea lor, sumă cu care au fost majorate cotele de beneficii pe care le vărsau la buget, dar și sarcina de reducere a prețului de cost.

În articolul 3 al acestei Hotărâri ni se aduce la cunoștință că economiile P.M.R., ale Consiliului Central al Sindicatelor, ale Consiliului Național al Femeilor, ale Uniunii Tineretului Muncitor și Centrocoop se constituie ca rezervă la dispoziția acestor organizații. Suma totală era de 39 660 000 lei (26,6 milioane lei de la salarii și 13 milioane lei de la sectorul administrativ-gospodăresc), din care aproape 18 milioane lei reprezenta economiile Centrocoop și puțin peste 15 milioane lei provenea de la P.M.R.. Dacă însumăm cifrele care reprezentau economiile instituțiilor finanțate din bugetul republican, cu cele ale celor trei ministere enumerate mai sus, a Băncii de Stat și Administrației Asigurărilor, dar și cu cele ale organizațiilor de partid și sindicale, ne rezultă o sumă totală de 133 651 000 lei, care, conform articolului 4 din Hotărâre, era utilizată pentru „finanțarea unor acțiuni legate de dezvoltarea economiei naționale și construcții de locuințe” .

Desele reorganizări ale regiunilor au trădat nu doar politica dusă de comuniști în problema administrării teritoriului, politică care a evoluat spre centralism excesiv și birocrație, ci și eficiența redusă a acestora din punct de vedere economic. Specialiștii comuniști s-au văzut nevoiți să recunoască măcar parțial ineficiența regiunilor. Ei au constatat că nu toate regiunile sunt la fel de dezvoltate din punct de vedere economic, că în unele există „slabe legături de producție și de schimb” și că o regiune economico-geografică se formează într-o perioadă îndelungată, în cursul unui întreg proces istoric, prin acțiunea legilor economice și nu doar prin hotărâri ale puterii de stat. Copierea modelului stalinist în organizarea administrativă a țării s-a dovedit neproductivă, liderii comuniști ai țării noastre recunoscând că întregul teritoriu al țării nu depășește ca mărime o regiune economico-geografică obișnuită din U.R.S.S.

S-a confirmat astfel că regiunile și raioanele au fost introduse nu atât pentru a se impulsiona dezvoltarea economică a țării, cât pentru a putea controla mai bine teritoriul României. Așa cum se introduseseră noile unități administrative în 1950, pentru că evenimentele politice o ceruseră, la fel în anul 1968 se va renunța la aceste creații artificiale mai ales pentru că Republica Populară Română se îndepărta vizibil de politica Moscovei, dorind să-și câștige independența în lagărul comunist, și, în mai mică măsură, pentru că aceste creații administrative imitate s-au dovedit inutile. Ele au avut utilitate doar pentru că au răspuns nevoilor regimului comunist de control asupra teritoriului.

Pentru că se dorea revenirea la formele tradiționale de organizare administrativ-teritorială a țării, dar și pentru că regimul comunist avea acum control deplin asupra țării și nu, în ultimul rând, pentru că se dorea configurarea unui comunism național, s-a renunțat la regiuni și raioane și au fost adoptate județele și comunele peste doar șase ani de la reorganizarea administrativă din 1960. Până în 1968, când s-a revenit la județe în locul regiunilor, România a trecut în intervalul 1960 – 1968 prin transformări importante, care fără a fi cunoscute, nu se poate explica măsura radicală de a se adopta noua lege administrativă.

Capitolul VI

Abandonarea modelului administrativ sovietic și revenirea la tradiția istorică a județelor (1968)

VI.1. Comunismul românesc de la relativa liberalizare a lui Dej la național-comunismul lui Ceaușescu (1960-1968)

VI.1.1. Ultimii ani de guvernare ai lui Dej (1960-1965)

În primii ani ai deceniului șapte al secolului trecut, Gheorghiu-Dej a continuat politica de relativă independență față de Moscova. Cu toate că nu s-a abătut semnificativ de la linia sovietică, conducerea comunistă a P.M.R. a făcut eforturi să-și construiască o ,,linie independentă” și a reușit acest lucru, beneficiind și de contextul internațional favorabil: conflictul chino-sovietic (a debutat în 1956) și criza rachetelor din Cuba (octombrie-noiembrie 1962).

Anul 1960 consemnează „debutul nedisimulat al comunismului național”, Gheorghiu-Dej declarând în cadrul Congresului al III-lea al P.M.R. că „misiunea istorică a Partidului este de a realiza obiectivele istorice ale poporului român”. Chiar dacă hegemonia sovietică în țările blocului comunist nu putea fi eliminată, totuși ea era contestată de un stat socialist.

Disputa româno-sovietică a devenit deschisă în 1962-1963, în urma controverselor asupra strategiilor pe termen lung ale U.R.S.S. privind integrarea economiilor statelor comuniste est-europene cu cea sovietică. Liderul sovietic Hrusciov, prin Planul Valev, a propus transformarea României într-o bază agricolă pentru țările mai dezvoltate din punct de vedere industrial, din cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.). Comuniștii români au respins intențiile sovieticilor de a condamna România să rămână o țară agrară și au trecut la intensificarea procesului de industrializare.

Declarația P.M.R. din aprilie 1964, cu privire la principalele probleme ale mișcării comuniste mondiale, este considerată a fi o adevărată manifestare de independență a partidului conducător din România față de U.R.S.S. În acest document, Gheorghiu-Dej a repudiat conceptul sovietic al internaționalismului socialist și a cerut respectarea independenței și suveranității naționale, a deplinei egalități, precum și neamestecul în treburile interne ale altor state și partide comuniste. Pe plan extern, România a început o politică de deschidere față de țările occidentale, care a fost marcată de vizitele prim-ministrului român Ion Gheorghe Maurer în Franța și S.U.A. Acestea au condus și la o anumită recunoaștere a P.M.R. pe plan internațional.

Schimbarea relațiilor româno-sovietice în sensul creșterii independenței țării noastre față de ocupantul de la sfârșitului celei de-a doua conflagrații mondiale a determinat și o modificare în atitudinea conducerii politice românești pe plan intern. În 1964 au fost date amnistii, prin care au fost eliberați numeroși deținuți politici, iar numărul persoanelor condamnate la închisoare pentru infracțiuni „împotriva securității statului” a scăzut semnificativ. Gheorghiu-Dej, președinte al Consiliului de Stat și prim secretar al P.M.R., a beneficiat de o creștere a popularității pe plan național, deoarece marea majoritate a românilor nutreau sentimente antisovietice.

VI.1.2. Ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceaușescu (1965-1968)

Moartea lui Dej, la 19 martie 1965, a reprezentat debutul competiției pentru succesiunea la conducerea P.C.R. În această bătălie politică internă au fost angrenați Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Drăghici și Nicolae Ceaușescu, acesta din urmă devenind câștigător, cu toate că liderul român defunct îl desemnase pe Gheorghe Apostol ca urmaș. După instalarea la putere și apoi alegerea sa ca secretar general al partidului (iulie 1965), Nicolae Ceaușescu și-a menajat, cu abilitate, toți adversarii politici, menținându-i in funcții înalte, iar, ulterior, i-a eliminat pe rând, ajungând să concentreze în mâinile sale întreaga putere în stat.

În 1967 a reușit să preia și șefia Consiliului de Stat, înlocuind cea mai mare parte a colaboratorilor lui Gheorghiu-Dej cu apropiații săi. În 1968 a declanșat o adevărată cruciadă împotriva imaginii lui Dej și i-a reabilitat pe cei care fuseseră victime ale regimului predecesorului său. Ceaușescu a încercat să promoveze imaginea unui justițiar, de aceea a condamnat crimele lui Dej și i-a culpabilizat pe unii dintre membrii Birolui Politic al C.C. al P.C.R., precum Gheorghe Apostol, Chivu Stoica și Alexandru Drăghici.

Nicolae Ceaușescu a continuat „cursul independent” al României inițiat de Gheorghiu-Dej, el prezentându-se locuitorilor ca apărător al intereselor naționale în fața Uniunii Sovietice, care dorea să mențină controlul asupra vieții politice interne a țării noastre. A refuzat constant desfășurarea manevrelor militare ale Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și s-a opus deciziei CAER de a impune restricții economice României. A jucat și rolul de lider politic gata să promoveze relații economice și politice cu orice țară, fiind primul conducător comunist care a stabilit relații diplomatice cu Republica Federală Germania, în 1967. De asemenea, a menținut legăturile diplomatice cu Israelul după Războiul de șase zile (5-10 iunie 1967), în ciuda protestelor U.R.S.S..

În acest context intern, liderii P.C.R. au luat decizia de a înlocui sistemul administrativ-teritorial de inspirație sovietică (introdus în 1950) cu cel tradițional românesc. Altfel spus, s-a renunțat la regiuni și raioane și au fost adoptate județele și comunele, ca unități administrativ-teritoriale.

VI.2. O altă manifestare a comunismului național: schimbarea denumirilor unor localități în 1964

Până să fie schimbate denumirile a sute de localități prin Decretul 799 din 1964, autoritățile statului român au purces, în spiritul destalinizării și al conturării unei politici independente față de U.R.S.S., la eliminarea numelui lui Stalin de pe frontispiciul unor instituții, întreprinderi sau străzi. Direcția Treburilor C.C. al P.M.R. a trimis o notă, în 14 martie 1962, tuturor celor 16 comitete regionale de partid, în care le aducea la cunoștință Hotărârea Biroului Politic al C.C. al P.M.R., nr. 280/301, cu privire la schimbarea denumirilor unor localități, străzi, așezăminte publice, unități socialiste din agricultură etc. Până în 20 martie 1962, toate comitetele regionale trebuiau să înainteze C.C. al P.M.R. propuneri pentru schimbarea denumirii tuturor celor de mai sus care purtau nume de persoane în viață și numele lui I.V. Stalin. A fost fixat termenul de 10 aprilie 1962 pentru înlocuirea acelor denumiri considerate „necorespunzătoare”, iar până în 25 aprilie 1962 trebuiau schimbate denumirile localităților care „nu sunt compatibile cu realitățile social-politice din țara noastră”. Cei din teritoriu trebuiau să înainteze tabele cu unitățile economice, social-culturale, cu străzile, piețele și parcurile pe nume de persoane și pe categorii de unități.

Se poate observa preocuparea constantă a regimului comunist de a schimba denumirile care aduceau aminte de regimul anterior venirii P.C.R. la putere. În 1948 au fost înlocuite denumirile străzilor care purtau numele unor membri ai fostei familii regale române (în București, Bulevardul Carol I a devenit Bulevardul Republicii, Bulevardul Regele Ferdinand a primit numele de Iosip Broz Tito etc.), dar și cele care evocau numele provinciilor istorice românești răpite de U.R.S.S. în 1940 ori ale unor elemente fizico-geografice sau ale unor localități din acele spații (Străzile Basarabiei, Nistrului, Chișinău din capitală au devenit Occidentului, Bahluiului, Munții Tatra etc.). Acțiunea de ștergere a trecutului prin modificarea denumirilor localităților a continuat în anii următori, înregistrând etape importante cu ocazia rectificărilor administrativ-teritoriale din 1950, 1952 și 1956.

Cea mai amplă acțiune de schimbare a denumirilor de localități „necorespunzătoare, jignitoare, pornografice și care sunt în neconcordanță cu realitățile social-politice” a debutat în septembrie 1964, când, potrivit indicațiilor C.C. al P.M.R., în cuprinsul tuturor regiunilor s-au organizat „adunări cetățenești” (la care participa, în mod obligatoriu, un delegat al Sfatului popular raional), în cadrul cărora s-a decis schimbarea denumirilor unor localități, „la cererea locuitorilor”, care veneau cu propuneri de schimbare a acestora. După ce era votată noua denumire de participanții la adunare, se comunicau cele hotărâte C.C. al P.M.R., Sectorul Sfaturi Populare, care, apoi, informa Consiliul de Stat.

Consiliul de Stat al R.P.R. a emis Decretul nr.799 din 17 decembrie 1964 privind schimbarea denumirii unor localități, care cuprindea doar două articole, care ne informau că denumirile localităților din anexa acestui act legislativ erau schimbate începând cu data de 1 ianuarie 1965. Au fost afectate de acest decret 879 de localități, dintre care doar una era oraș (Sighet, care a fost denumit Sighetul Marmației), restul fiind așezări rurale. Au fost vizate localitățile care purtau numele unor luptători comuniști, botezate astfel de regimul comunist de la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, care acum se răzgândise (spre exemplu, satele I.C.Frimu și Vasile Roaită, din regiunea București, au devenit Valea Argovei, respectiv Movila; două localități numite Filimon Sârbu, din regiunea Constanța, au devenit Movilița și Izvoarele, iar satul Ada Marinescu, din aceeași regiune, a primit numele Nufărul, în timp ce localitatea Barbu Zaharescu, din regiunea Iași, se va numi Trestiana etc.). Au fost schimbate apoi denumirile localităților care-i evocau pe sovietici (comuna Generalisimul Suvorov, din regiunea Galați, a devenit Dumbrăveni), dar și cele care aminteau de poporul rus (satul Rușii lui Asan, din regiunea București, a primit numele Milcovatul). Nu au fost uitate nici acele localități care purtau numele unor personalități românești sau străine de până la comunizarea României (localitatea Berhelot, din regiunea Hunedoara, a devenit Unirea; satul Stroe Beloiescu, din regiunea Iași, a primit numele Dealul Mare, iar așezarea Lascăr Catargiu, din regiunea Oltenia, a devenit Lunca-Jiului etc.).

Aceste categorii de localități enumerate reprezentau totuși un mic procent din totalul așezărilor cărora le-a fost schimbat numele. Majoritatea aveau denumiri care făceau referire la caracteristicile reliefului (Mocirla, Șanțuri, Secătura etc.), ori ale florei (Spini, Mărăcini, Ghimpați etc.), sau care indicau spații de locuire ostile. Acestea au primit denumiri cum sunt: Delureni, Săliștea, Teiul etc., care nu aveau sensuri negative. Au fost înlocuite și acele denumiri de așezări rurale care desemnau un handicap sau o boală: Ciungi, Gușați, Chioara, Strâmbu, Muți, Sluți, Grași etc..

Au fost schimbate denumirile satelor care făceau trimitere la realitățile lumii medievale (Boereni, Iobăgeni, Jupânese, Obidiți, Robu etc.), cele care indicau unele trăsături de caracter ale locuitorilor (Prostea Mare și Mică, Spurcați, Tonți, Nebuna, Înșelata etc.), cele care aveau origine turco-tătară (Mahomencea, Hagilar, Orman etc.), germană (Hendorf, Hundorf etc.) sau rromă (Socariciu, Canciu, Țigănia, Rudari etc.). N-au fost uitate nici satele care făceau referire la etnia maghiară (Valea Ungurului, Ungureni, Ceangăi etc.) sau la cea ebraică (Jideni, Ovreiești etc.). O categorie importantă de localități cărora li s-a schimbat numele prin acest decret este formată din acelea care aveau origine religioasă: Călugăru, Mitropolia, Rai, Schitu, Crucile etc..

Direcția Treburilor C.C. al P.M.R. a cerut, în 30 decembrie 1963, Comitetelor executive ale Sfaturilor Populare Regionale ca până în 31 ianuarie 1964 să schimbe denumirile străzilor, parcurilor și piețelor „care poartă numele clasicilor marxism-leninismului, eroilor și militanților clasei muncitoare din țara noastră și al unor personalități de peste hotare”. S-a făcut recomandarea de a se atribui acestor străzi denumiri de localități, munți, ape, elemente de floră și faună, ori să se revină la vechile denumiri „dacă sunt corespunzătoare”. S-a mai precizat în cuprinsul acestei note a C.C. al P.C.R. să se evite atribuirea unor „denumiri geografice de peste hotare, precum și a unor nume de persoane”. În regiunea Brașov, spre exemplu, au fost schimbate denumirile străzilor care purtau numele lui Marx, Engeles și Lenin, cele care aveau numele unor militanți ai clasei muncitoare (Bela Brainer, Andrei Bernath, David Constantin, I.C. Frimu etc.), cele care purtau numele unor personalități de peste hotare (Ady Endre, Arany Janos, Nicos Beloianis, Kalinin, Maxim Gorki, Aurelian, Euripide, Abraham Lincoln etc.).

Decretul nr.799/1964 a fost precedat de Decretul nr.798/1964 privind modificarea anexei la Legea nr.3/1960 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului Republicii Populare Române, prin care au fost desființate raioanele Vedea, din regiunea Argeș, Segarcea și Baia de Aramă, din regiunea Oltenia, și Buhuși, din regiunea Bacău, toate comunele acestora trecând la raioanele învecinate. De asemenea, au fost trecute în categoria orașelor regionale următoarele orașe raionale: Călărași (regiunea București), Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung (regiunea Argeș), Făgăraș, Sighișoara (regiunea Brașov), Tulcea (regiunea Dobrogea), Sighet (regiunea Maramureș). Tot acum, comunele Uricani, din regiunea Hunedoara, și Negrești, din regiunea Maramureș, au devenit orașe raionale. Acest decret mai consemnează trecerea unor sate de la o comună la alta, desființarea unor sate (Rudarii de Vale, din raionul Râmnicu Vâlcea, Mânăstirea Horaița, din raionul Piatra Neamț, Milotina, din raionul Lehliu, Stănești, din raionul Oltenița, Jidovița, din raionul Năsăud, Atârnați și Iapa, din raionul Hârșova, Zagna, din raionul Brăila, Mândrești și Lunca Nouă, din raionul Huși, Jereapăn, din raionul Sighet), înființarea unor așezări rurale (Băile Drinceni, Șopârleni, Satu-Nou, Vâlcele, din regiunea Iași, Racșa-Vii, din regiunea Maramureș, Izvoare, din regiunea Suceava) precum și schimbarea reședinței sau contopirea unor comune.

Schimbarea denumirilor de localități a fost o practică întâlnită în toate regimurile politice, dar a cunoscut o amploare deosebită în regimul comunist. Întâi sovieticii, apoi comuniștii aduși la putere de tancurile Armatei Roșii în țările Europei de Est și Centrale, au procedat la înlocuirea acelor denumiri de localități care le aduceau aminte de regimurile burgheze ori de monarhiile statelor pe care le cuceriseră. Ei urmăreau astfel să șteargă urmele trecutului și istoria de până la ei, pentru a putea construi „un om nou într-o lume nouă”. În vederea atingerii acestui obiectiv măreț, comuniștii trebuiau să transforme lumea, ceea ce însemna, în viziunea lor, că vor recrea lumea, natura și societatea. Transformarea societății implica evident, ca element de bază, și crearea cadrului organizatoric în care să se poată manifesta noua putere. În acest nou ansamblu, o administrație care să le slujească interesele și o configurare administrativă a teritoriului care să favorizeze controlul strict al locuitorilor constituiau elemente esențiale ale construcției comuniste.

VI.3. Constituția din 1965

Un moment important în istoria României comuniste l-a reprezentat adoptarea Constituției din 21 august 1965. Noua constituție, deși păstra spiritul precedentelor acte constituționale, a venit cu unele înnoiri, ceea ce i-a făcut pe oameni să creadă în dorința de schimbare a noii puteri comuniste. Capitolul „Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor” asigura cetățenilor români, cel puțin teoretic, mai multe drepturi ca oricând în istoria regimului comunist român. Prin acestea, „noua putere recunoștea abuzurile din trecut și sugera promisiunea ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată”.

Organele locale ale puterii în stat în unitățile administrativ teritoriale erau consiliile populare. Atribuțiile acestora în regiuni și raioane erau următoarele: adoptă planul economic și bugetul local; alege și revocă Comitetul Executiv; înființează organizații economice, întreprinderi și instituții de stat de interes local; controlează hotărârile consiliilor populare ierarhic inferioare; aleg și revocă judecătorii, asesorii populari și procurorul șef al regiunii etc.. Consiliile populare au primit mai multe atribuții decât au avut prin Constituția din 1952. Ele erau alcătuite din deputați aleși pe circumscripții electorale, câte un deputat pentru fiecare circumscripție. Durata mandatului consiliilor populare a fost stabilită la cinci ani pentru regiuni și la doi ani pentru municipii și orașe, sectoarele municipiului București și pentru comune. Nu se poate vorbi, însă, despre o încercare de descentralizare, pentru că, în continuare, administrația centrală avea rolul decisiv în stat. Se poate constata o înzestrare cu unele atribuții suplimentare a organelor locale de stat.

VI.4. Sistemul administrativ-teritorial românesc de la modelul sovietic la tradiția istorică (1967-1968)

VI.4.1. Debutul procesului de reorganizare administrativ-teritorială a României (iulie-decembrie 1967)

VI.4.1.1. Studiul Comisiei de partid: „Propuneri pentru sistematizarea rurală și administrativă a României” (14 iulie 1967)

Un prim pas în direcția schimbării organizării administrativ-teritoriale a României a fost făcut atunci când C.C. al P.C.R. a însărcinat o Comisie de partid cu elaborarea unui studiu privind reforma administrativ-teritorială. Comisia și-a făcut datoria și a pus la dispoziția conducerii de partid, în 14 iulie 1967, documentul intitulat „Propuneri pentru sistematizarea rurală și administrativă a României”.

Autorii materialuluiconsiderau că „sporirea eficienței întregii activități economice (…) și organizarea complexă, științifică a întregului teritoriu al țării, ca un tot unitar” impun sistematizarea așezărilor rurale, iar „desăvârșirea construcției socialiste și cerința dezvoltării armonioase a întregii rețele de localități” fac necesară îmbunătățirea organizării administrative a României. Prin implementarea acestor două măsuri, se considera că va rezulta o mai bună aplicare în teritoriu a politicii partidului și că „desfășurarea procesului de apropiere treptată a condițiilor de viață de la sate de cele din mediul urban” va aduce rezultate.

Se considera că cele două acțiuni, de sistematizare a satelor, respectiv de organizare administrativă, trebuiau să fie puse în practică pe baza unei concepții unitare, dar în mod diferențiat ca desfășurare în timp. Astfel, sistematizarea teritoriului și a localităților urma a se face în câteva decenii pentru că acest proces era considerat unul deosebit de complex, dar, în același timp, necesar pentru că „s-au făcut construcții fără a se ține seama de ansamblul problemelor privind dezvoltarea economică și socială a teritoriului” și pentru că se aprecia că o mare parte a satelor aveau un număr mic de locuitori și erau risipite în teritoriu astfel „ele nu mai corespund marii producții agricole socialiste”.

Îmbunătățirea împărțirii administrative a țării era, în opinia celor care elaboraseră studiul, un proces care necesita doi-trei ani și care se impunea prin faptul că structura administrativă din acel moment a României „nu mai corespunde stadiului actual de dezvoltare a forțelor de producție și îngreunează conducerea operativă a întregii activități politice, economice și social-culturale a țării”. Necesitatea unei noi împărțiri administrative era explicată prin faptul că multe orașe (Brăila, Arad, Sibiu, Turnu-Severin, Târgoviște, Satu Mare, Slatina, Piatra Neamț etc.), altădată capitale de județ, se dezvoltaseră semnificativ în ultimele decenii, astfel încât în jurul acestora gravita activitatea economică din zonele adiacente. Menținerea lor în subordinea organelor regionale din alte orașe avea drept consecință o dezvoltare economică mai lentă decât a orașelor reședință de regiune. Totodată, centrele raionale, cu reședința în comune rurale, exercitau o influență nesemnificativă asupra economiei celorlalte localități, iar orașele de subordonare raională nu aveau atribuții pentru a lua măsuri în probleme cum erau: asigurarea apei potabile, transportul în comun, administrarea fondului locativ etc., deoarece acestea erau gestionate de raioane. Unele activități ale comunelor erau conduse și controlate direct de unitățile raionale și regionale.

Printr-o nouă organizare administrativă se credea că politica partidului și a guvernului va fi aplicată în teritoriu într-un mod mai eficient. Se exprima ideea că raioanele ca unități administrative intermediare între județe și comune nu își mai justificau existența, de aceea trebuiau desființate. Întrucât activitatea raioanelor era doar de a transmite sarcinile și indicațiile primite de la centru, se considera că ele întârzie aplicarea măsurilor luate la nivel guvernamental, că frânează inițiativa organelor administrative de la comune și orașe și că încarcă inutil aparatul funcționăresc. Noua reformă administrativă trebuia să se bazeze pe județ, comună sau oraș, ca unități administrative de bază, și să aibă ca rezultat „apropierea conducerii de partid și de stat de unitățile de bază în care se desfășoară activitatea de producție, social-culturală și administrativ-gospodărească”. Vechea împărțire administrativă a teritoriului în regiuni și raioane era considerată depășită, ea fiind introdusă atunci când nu existase posibilitatea întocmirii unor studii aprofundate asupra factorilor economici, geografici sau demografici, apreciați ca fiind „determinanți” în adoptarea unei noi împărțiri administrativ-teritoriale.

Autorii acestui studiu au încercat să definească principalele unități administrative și instituții care trebuiau să ia ființă în urma reformei administrativ-teritoriale preconizate. Județul era considerat o unitate administrativă complexă pe care trebuia să se sprijine C.C. al P.C.R. și Guvernul R.S.R. și urma a fi condus de un Consiliu Județean, care în calitate de organ local ales al puterii de stat trebuia să asigure aducerea la îndeplinire a legilor și hotărârilor Consiliului de Miniștri. Orașul, ca entitate administrativă, era definit ca un important centru populat, dezvoltat din punct de vedere economic, cu funcții politico-administrative, capabil de o mobilizare a locuitorilor pe plan local pentru realizarea „treburilor de stat și obștești”. Comuna era socotită ca fiind unitatea de bază a organizării administrativ-teritoriale, care cuprindea populația sătească de pe un teritoriu delimitat și care era alcătuită din unul sau mai multe sate. Se poate observa din aceste definiții că reforma administrativă a fost gândită în ideea creșterii eficienței procesului de administrare a teritoriului de către P.C.R. și în sensul sporirii controlului de stat și de partid asupra locuitorilor.

O problemă care s-a aflat în atenția comisiei de partid ce redactase acest studiu era cea a nivelului de pregătire, considerat „nesatisfăcător”, al unora dintre președinții și secretarii sfaturilor comunale. S-a constatat că un sfert din președinți nu aveau școala generală terminată și doar 400 dintre ei posedau studii medii. În rândul secretarilor sfaturilor populare comunale, majoritatea aveau doar școala generală (2 300), iar 1 600 absolviseră licee și alte școli medii. În întreaga țară, doar patru președinți și 15 secretari de sfaturi populare comunale aveau studii superioare. Avându-se în vedere această situație, s-a avansat propunerea de a se înființa o școală superioară de administrație care să pregătească cadrele necesare pentru administrația județeană și comunală, instituție care să funcționeze pe lângă Academia de Studii Economice.

Cea mai mare parte a studiului privind sistematizarea rurală și organizarea administrativă era axată pe analiza problemelor din lumea satului românesc și pe identificarea soluțiilor pentru rezolvarea acestora. Se pornea de la niște realități obiective: numărul populației rurale era de 11,8 milioane locuitori (61 % din totalul populației, dar în scădere față de anii anteriori), procesul de migrare la oraș se accelerase, populația activă din mediul rural era în scădere numerică; populația în vârstă de peste 59 de ani din mediul rural crescuse cu 2 % față de anul 1956; procentul populației rurale ocupate în agricultură era de 74 %; ponderea salariaților în agricultură, și, mai ales a celor cu studii medii și superioare, crescuse simțitor; lipseau unitățile industriale în foarte multe raioane rurale; lipsa unor activități neagricole în lumea satului, care erau strict necesare (morărit, panificație, prelucrarea lemnului etc.), împiedica progresul spațiului rural etc..

De-a dreptul surprinzător este faptul că erau aduse critici dure celor care au implementat unele politici economice în mediul țărănesc. S-a constatat, între anii 1959-1966, o scădere a numărului meseriașilor din mediul rural de la 100 000 la 36 000. Pentru a suplini serviciile acestora, nu fuseseră dezvoltate, în schimb, unitățile cooperatiste de deservire, astfel s-a ajuns în situația ca în 672 de comune, care totalizau peste două milioane de locuitori, să nu existe nicio unitate a cooperației pentru prestări de servicii.

Majoritatea comunelor aveau o populație medie de sub 3 000 de locuitori, drept urmare nu dețineau forța economică necesară realizării unor lucrări de amploare. Prin acțiunea de îmbunătățire administrativă se dorea înființarea unor comune mai mari (cu o populație medie de 4 500- 5 000 de locuitori), ceea ce impunea desființarea a 2 000- 2 500 de asemenea unități administrative. Pentru a se putea trece la acțiunea de sistematizare a localităților era necesar un studiu de specialitate, care, însă, lipsea în acel moment. Comisia de partid a constatat că nu există niciun organ de coordonare al acestor lucrări la central și regional, iar institutele de proiectare existente (Comitetul de Stat pentru Construcții, Agricultură și Sistematizare, Consiliul Superior al Agriculturii etc.) elaboraseră studii necorespunzătoare.

Soluția la toate aceste probleme o ofereau specialiștii care întocmiseră studiul pentru C.C. al P.C.R., ei identificând sarcinile și obiectivele sistematizării rurale. Două scopuri erau mai importante: stabilirea rețelei viitoare de localități rurale și sistematizarea fiecărei așezări. În determinarea viitoarei rețele de localități rurale se făcea o clasificare a satelor în trei categorii: prima cuprindea așezările rurale care aveau cele mai favorabile condiții de dezvoltare prin amplasament, prin starea fondului construit și prin amplasarea unor obiective economice; a doua grupare includea satele care nu aveau perspective de dezvoltare, dar prezentau o utilitate concretă prin funcțiile de producție; a treia categorie îngloba satele care nu aveau niciun fel de condiții de dezvoltare în viitor și, drept urmare, trebuiau să fie dezafectate în mod treptat.

În ședința Comitetului Executiv al C.C al P.C.R., din 5 septembrie 1967, s-au purtat discuții privind sistematizarea rurală și organizarea administrativă a țării noastre, făcându-se propuneri în acest sens de către liderii P.C.R. La dispoziția acestora a fost pus materialul care fusese întocmit de Comisia de partid în iulie 1967, pe care au avut posibilitatea să-l studieze și să facă, ulterior, observații pe seama conținutului acestuia. Prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer a făcut constatări mai ales de ordin economic, apreciind că sistematizarea rurală este un proces care va dura câțiva ani și că există posibilitatea ca bugetul de stat să nu poată acoperi toate investițiile necesare. În consecință, el a propus să fie constituite mai întâi județele, considerând că de aici va rezulta „avantajul apropierii cadrelor de verigele de bază ale administrației statului”, iar în etapa a doua să fie înființate comunele, întrucât această operațiune, spunea el, „reclamă studii asupra unor locuri care nu sunt pe deplin studiate”. Nicolae Ceaușescu nu a împărtășit opinia exprimată de mai vârstnicul său coleg, susținând ca procesul de constituire al județelor și comunelor să se desfășoare simultan (considera că numărul satelor fiind mare vor apărea „greutăți” în procesul de formare al județelor). El a mai propus crearea a 50-55 de județe, fiecare urmând să includă 40-45 de comune.

Toți cei prezenți la ședință au aprobat materialul privind restructurarea organizării administrativ-teritoriale, cu mențiunea că se va ține cont de noile observații. Tot acum s-a hotărât să se treacă la aplicarea măsurilor organizatorice pregătitoare pentru implementarea noului sistem administrativ. Chivu Stoica, președinte al Consiliului de Stat, considera că noua organizare administrativă va determina schimbări în domeniul justiției și al asistenței sociale, iar Nicolae Ceaușescu aprecia că vor apărea modificări în tot aparatul de stat și că trebuie să existe dispensare medicale în fiecare comună. Petre Lupu, membru al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., și-a exprimat dezacordul față de termenul de doi-trei ani necesar pentru implementarea reformei administrative, considerând că ar fi bine ca acest proces să fie încheiat înainte de debutul noului plan cincinal. Ceaușescu a mers mai departe în acest sens și a cerut ca reorganizarea administrativă să fie încheiată în 1969, când trebuiau organizate alegeri. Tocmai de aceea, a solicitat discutarea proiectului de organizare teritorial-administrativă cât mai curând, în cadrul unei plenare a C.C al P.C.R. Leonte Răutu, secretar al C.C al P.C.R., a cerut, în alocuțiunea sa, o sporire a atribuțiilor consiliului comunal și a exprimat necesitatea de a găsi „unele forme care să simplifice legătura cetățeanului cu diferite organe județene”.

În cadrul dezbaterii acestui punct al ședinței au fost expuse multe păreri privind consecințele acestei noi organizări teritoriale pentru țărănime. A fost pusă sub semnul întrebării decizia de a fi desființate gaterele din mediul rural, care nu produseseră efectele scontate, întrucât țăranii, în majoritatea lor, nu-și prelucrau lemnul în întreprinderile de stat, ci înființaseră ilegal gatere sau își ciopleau singuri lemnul. Maurer s-a pronunțat și împotriva interzicerii practicării unor meserii la domiciliu de către locuitorii satelor, care obțineau astfel venituri suplimentare, necesare pentru ei. El dădea ca exemplu țările din apusul Europei (Franța, Elveția), unde existau cooperative care produceau mărfuri de calitate, având mijloace de producție performante, „exemplu care ar trebui urmat și de țara noastră”, spunea acesta.

VI.4.1.2. Plenara C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967: adoptarea principiilor organizării administrativ-teritoriale

Principiile viitoarei reforme administrativ-teritoriale au fost discutate și aprobate în cadrul lucrărilor Plenarei C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967, care au fost conduse de liderul partidului, Nicolae Ceaușescu.

Pe parcursul celor două zile de discuții participanții au exprimat puncte de vedere diverse privind aceste principii. Analizând conținutul principiilor propuse inițial spre adoptare de Ceaușescu și intervențiile făcute în plenară de unii vorbitori, se poate concluziona că nu au fost operate modificări care să schimbe esența acestor idei. Spre pildă, Teodor Haș, membru al C.C. al P.C.R., prim-secretar al Comitetului Regional de Partid Crișana și viitor prim secretar al județului Arad, a făcut observația potrivit căreia în zona de deal nu pot fi constituite comune cu 4 000- 4 500 de locuitori pentru că satele de acolo, prin natura lor, sunt mai mici decât la câmpie. El considera că prin aplicarea acestei prevederi fără a se ține cont de condițiile geografice, s-ar ajunge la situația ca unele comune să aibă în componență un număr de sate foarte mare, care ar fi situate la distanțe mari de centrul comunal. Nicolae Ceaușescu i-a replicat lui Haș că cifra de 4 000 de locuitori este media pe țară, dar că vor exista diferențieri pe zone. După această explicație primită de la liderul partidului, Teodor Haș a avut următoarea reacție: „Atunci vă cer scuze, n-am înțeles eu prea bine”, urmată de o mică completare a lui Ceaușescu, după care Haș a replicat: „Cer scuze, tovarășe Ceaușescu. N-am înțeles-o eu. Am avut în vedere situația aceasta. Atât, tovarășe Ceaușescu”. Iată cum începea să se manifeste supunerea josnică, oarbă, a unor oameni cărora le lipsea caracterul și care au simțit că era momentul să obțină avantaje prin practicarea unei lingușeli dusă la extrem la adresa șefului de partid.

Barbu Zaharescu, într-un limbaj mai elevat decât majoritatea colegilor săi (era, totuși, profesor al Universității din București), își exprima aprecierea față de proiectul de împărțire administrativă pentru că acesta „va determina o mai bună organizare teritorială a comunelor, pe județe, care va avea o influență mai mare asupra ridicării economice a populației la sate” și pentru că formarea unor comune mai mari va duce la îndeplinirea dezideratului socialist „care este ștergerea deosebirilor dintre sat și oraș”. Dumitru Bejan, membru supleant al C.C. al P.C.R. și prim-adjunct al ministrului Comerțului Exterior, cerea să se realizeze o corelare a planurilor trusturilor regionale de construcții cu noua organizare administrativă a țării. Vasile Malinschi, membru al C.C. al P.C.R. și guvernator al Băncii Naționale a României, în cadrul unei expuneri foarte dimensionată, vedea în sistematizarea rurală și administrativă o modalitate de a îmbunătăți administrația și de a înființa noi instituții.

În intervenția sa, Dumitru Petrescu, membru supleant al C.C. al P.C.R. și președinte al Comitetului de Stat pentru Protecția Muncii, a evidențiat mai ales importanța principiului centralismului democratic („pe de o parte se atenuează exagerarea care s-a manifestat în trecut în legătură cu centralismul, se subliniază și se lărgește aspectul democrației, al centralismului democratic”), după care a exprimat ideea (într-un mod confuz și cu erori gramaticale imense) potrivit căreia revenirea la județe va contribui la o „așezare” a economiei naționale, pentru că se va ajunge la o dezvoltare echilibrată a teritoriului național („aș vrea să arăt cum au fost înmormântate orașe întregi din cauză că li s-au luat și au fost pompate în altele care într-o măsură au fost create artificial”).

Mihai Levente, ministru al Comerțului Interior, a remarcat numeroasele beneficii pe care reforma administrativă le aducea domeniului pe care-l păstorea: crearea unor relații mai strânse între producători (organizațiile comerciale) și consumatori, constituirea unor organizații comerciale integrate, menținerea aceluiași aparat tehnico-administrativ și evitarea unor cheltuieli suplimentare etc.. Gheorghe Stoica, membru al C.C. al P.C.R. și al Consiliului de Stat, a solicitat să se analizeze cu atenție dacă este bine ca cei care vor fi puși în fruntea localităților să se numească „primari”, deoarece, pe de o parte, această noțiune este în contradicție cu principiile de conducere colectivă (primarul urma să fie și președinte al consiliului), iar, pe de altă parte, revoluția comunistă, considera acesta, a adus unele înnoiri, cum sunt organele administrative pe care le-a creat și „de care ar trebui să se țină seama, întrucât ele fac parte deja din tradiție”. Nicolae Ceaușescu a intervenit și a catalogat această solicitare ca fiind un „amănunt” care nu merită luat în considerare și a dovedit cunoștințe reale de istorie atunci când a spus că în România, înainte de 23 August 1944, primarul avea un consiliu de deputați care era foarte activ, iar în țările capitaliste „consiliul comunal face mai multă muncă colectivă decât sfatul nostru popular”.

În încheierea lucrărilor Plenarei, cu unanimitate de voturi, a fost adoptat documentul intitulat: Principiile de bază cu privire la îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României și sistematizarea localităților rurale. Acest material a fost ulterior inclus într-o lucrare tipărită la Editura Politică, ce va servi ca material de studiu pentru oficialii partidului în vederea Conferinței Naționale a P.C.R., din decembrie 1967. Lucrarea era structurată în trei părți („Îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României”, „Sistematizarea localităților rurale”, „Desfășurarea acțiunilor privind îmbunătățirea organizării administrative și sistematizarea localităților rurale”), cea mai consistentă fiind partea secundă care se referea la sistematizarea satelor (ocupa jumătate din întinderea studiului).

În partea introductivă eram informați că reorganizarea administrativă se impune ca urmare a „sporirii eficienței întregii activități economice, valorificării la un nivel superior a resurselor naturale și de muncă ale țării (…), îndeplinirii sarcinilor desăvârșirii construcției socialiste” și că perfecționarea organizării administrative era necesară pentru că se înregistrase o creștere numerică a problemelor „construcției socialiste”.

Punctual, au fost identificate următoarele cauze care făceau necesară o nouă împărțire teritorial-administrativă: între organele centrale ale statului și unitățile de bază administrative existau „verigi intermediare, care creau paralelisme și suprapuneri”; existența unor centre raionale în comune; unele orașe importante erau frânate în dezvoltarea lor pentru că nu erau capitale de regiuni; existența unui număr mare de comune și sate cu o populație redusă.

Perfecționarea organizării administrative a României avea la bază următoarele principii: apropierea conducerii centrale de unitățile administrativ-teritoriale de bază (realizată prin organizarea administrativă a țării în județe); crearea de unități administrative (județul și comuna) care să rezolve în mod competent problemele și „să contribuie la dezvoltarea armonioasă din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar-gospodăresc a tuturor localităților”; „întărirea” comunelor ca unități administrative puternice; „eliminarea verigilor intermediare inutile, a paralelismelor în atribuții și competențe” (desființarea raioanelor ca unități administrative intermediare între județe și comune). Întrucât se aprecia că „viața a confirmat pe deplin că o bună parte a problemelor aflate în competența raioanelor, pot fi mai bine rezolvate la nivelul comunelor și orașelor”, se recomanda desființarea raioanelor pentru ca județele să aibă legături directe cu orașele și comunele. Printr-o nouă organizare administrativ-teritorială, conducerea de atunci a României își propunea și „apropierea treptată a condițiilor de viață de la sate de condițiile orașelor moderne”, țel ambițios și invocat frecvent de-a lungul anilor, fără a deveni vreodată realitate, și care a cunoscut manifestarea de tristă amintire a sistematizării satelor, din anii 1980.

Fuseseră stabilite acum și organele superioare de conducere ale unităților administrativ-teritoriale: Consiliul Județean (asigura aplicarea legilor și rezolva problemele economice și sociale ale județului) și Consiliul Orășenesc sau Municipal (rezolva problemele legate de dezvoltarea și gospodărirea orașelor și de activitatea de gospodărire economică, social-culturală și edilitară). Comunele erau conduse de un Consiliu Comunal, „care avea răspunderea pentru întreaga activitate de gospodărire a comunei”, în fruntea căruia se afla un președinte, care era, în același timp, și primarul comunei.

Principiile sistematizării localităților rurale erau următoarele: asigurarea unor dimensiuni și densități optime ale comunelor și satelor prin creșterea numărului de locuitori și a densității lor pe hectar în vatra satului; stabilirea funcției și a profilului fiecărei localități în concordanță cu cele ale așezărilor învecinate și cu particularitățile geografice, sociale și de producție; stabilirea comunelor și a profilului lor în funcție de existența unor instituții cum sunt: școala de învățământ general, căminul cultural, cinematograful, biblioteca publică etc..

„Organizarea teritorială urmărește fericirea oamenilor”- acesta era unul dintre principiile organizării administrative și sistematizării teritoriului, stabilit de P.C.R., poate cel mai înalt dintre toate, căci țintea de-a dreptul atingerea acelei stări de mulțumire sufletească, intensă și deplină a locuitorilor țării, care să le aducă fericirea. Acesta nu a fost un principiu oficial, formulat în vederea implementării noii organizări administrative. El le însuma, de fapt, pe celelalte principii și decurgea din ele. Unii autori din perioada comunistă, care au avut preocupări în sensul analizării organizării administrative, l-au exprimat de-a dreptul în cuprinsul lucrărilor lor. Argumentația lui Mihai T. Oroveanu, care a elaborat o lucrare amplă pe tema organizării administrative, este corectă din punct de vedere logic și al deducției (mai puțin însă în exprimarea adevărului istoric). El spune că acest principiu este de fapt primul în ordinea importanței, „deoarece finalitatea supremă a forței noastre politice conducătoare constă în realizarea fericirii oamenilor”. Autorul pornește de la articolul 13 al Constituției, în care se spune că scopul activității de stat este „creșterea bunăstării materiale și culturale”, după care explică lucrurile astfel: fericirea oamenilor se realizează numai în cadrul teritorial în care locuiesc, iar conducerea de partid pentru a organiza acel „cadru teritorial” corespunzător are în vedere existența unei organizări administrative potrivite atingerii țelului propus. Concluzia: organizarea administrativ-teritorială aduce fericire locuitorilor. Aceasta, însă, doar dacă era realizată de P.C.R., căci ceea ce făcuseră în domeniu guvernele anterioare lui martie 1945 fusese îndreptat, conform ideologiei comuniste, spre nefericirea oamenilor.

Revenind la poziția oficială, se exprima ideea că fiecare comună trebuia să fie o unitate administrativă viabilă din punct de vedere geografic, economic, social-cultural și demografic, care să poată valorifica resursele naturale și „să asigure ridicarea nivelului de civilizație a populației rurale”. De asemenea, trebuia acordată o atenție specială înființării unităților de prelucrare a produselor agricole și a industriei locale și meșteșugărești, precum și utilizării raționale a forței de muncă („se va evita crearea de distanțe prea mari între sate și locurile de muncă”). Nicolae Ceaușescu, pronunțându-se asupra principiilor noii organizări administrative, spunea că ele „izvorăsc din necesitatea punerii de acord a organizării administrativ-teritoriale cu schimbările calitative intervenite în dezvoltarea forțelor de producție și în repartizarea lor geografică în dezvoltarea societății, cu modificările ce s-au produs în structura populației, în profilul și condițiile de viață ale comunelor, orașelor și satelor”.

În cadrul Plenarei C.C. al P.C.R., din 5-6 octombrie 1967, s-a decis ca principiile îmbunătățirii organizării administrativ-teritoriale a României să fie supuse dezbaterii publice, după care să fie propuse spre aprobarea Conferinței Naționale a P.C.R., din decembrie 1967.

Conducerea P.C.R. a impus ca desfășurarea acțiunilor privind îmbunătățirea organizării administrative să fie asigurată de o Comisie Centrală de partid și de stat, iar în fiecare regiune de o comisie locală. Comisiei Centrale i-au fost trasate trei împuterniciri principale: de a efectua studii și de a elabora propuneri privind noua organizare administrativ-teritorială, de a elabora proiectul unei noi legi de organizare și funcționare a organelor locale și de a elabora criteriile și studiile privind sistematizarea localităților rurale.

VI.4.1.3. Constituirea Comisiei Centrale de Partid și de Stat pentru organizarea județelor și municipiilor

În vederea rezolvării problemelor complexe pe care le presupunea îmbunătățirea administrativă și sistematizarea rurală, conducerea de partid a luat decizia, în cadrul Plenarei din octombrie 1967, înființării unei Comisii Centrale de partid și de stat pentru organizarea județelor și municipiilor. Aceasta era condusă de Nicolae Ceaușescu, în calitatea sa de secretar general al P.C.R., și includea câțiva lideri importanți ai partidului: Virgil Trofin, Mihai Gere, Ilie Verdeț, Petre Blajovici, Manea Mănescu, Iosif Banc etc.

Comisia Centrală avea trasate următoarele atribuții: organizarea subcomisiei pentru reforma administrativă și a subcomisiei pentru sistematizarea rurală; publicarea și punerea în discuția locuitorilor a principiilor care vor sta la baza noii împărțiri administrative și a propunerilor privind delimitarea viitoarelor județe și comune; analizarea și definitivarea propunerilor – în dezbatere publică – spre a fi prezentate conducerii de partid și de stat; elaborarea principiilor și măsurilor privind dezvoltarea satelor; stabilirea etapelor și urmărirea desfășurării acțiunii de sistematizare. De asemenea, s-a făcut propunerea de înființare în fiecare regiune a țării a unei comisii regionale, formată din două subcomisii, condusă de primul secretar al Comitetului Regional de Partid, secondat de președintele Sfatului Popular Regional.

Subcomisia pentru reforma administrativă trebuia să elaboreze proiectul unei noi legi de organizare și funcționare a organelor locale ale puterii de stat, dar și toate actele legislative care priveau noua organizare administrativă, modul de funcționare și atribuțiile consiliilor județene, orășenești și comunale. Această Subcomisie avea în componență membri care nu făceau parte din vârful P.C.R., dar care ocupau funcții importante la nivel ministerial și la nivelul altor instituții de stat: Miron Constantinescu, Costin Murgescu, Ion Tulpan, Ștefan Baciu, Aldea Militaru, Cristinel Vâlciu, Filip Tomulescu, Constantin Filoreanu, Gheorghe Ion, Gheorghe Bobocea, Florea Dumitrescu, Barbu Popescu, Ion Ioniță, Ion Moraru, Marinache Vasilescu, Alexandru Filioreanu, Marin Voiculescu,Virgil Ianovici, Răchitean, Adelinovici, Dingher, Caraba, Bădescu.

Subcomisia pentru sistematizarea rurală avea ca sarcini: aprobarea metodologiei de proiectare la nivel teritorial a așezărilor; orientarea și coordonarea activității organelor centrale și locale pentru atingerea obiectivelor stabilite, elaborarea de propuneri pentru pregătirea cadrelor necesare în acest domeniu etc. Această subcomisie era formată din 12 membri, care proveneau din instituții cum sunt: Comitetul de Stat al Planificării, Comitetul de Stat pentru Construcții, Consiliul Superior al Agriculturii, Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție, Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale, Ministerul Învățământului, Ministerul Transporturilor, Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum.

VI.4.1.4. Deciziile luate în privința reorganizării administrativ-teritoriale în cadrul Conferinței Naționale a P.C.R. din 6- 8 decembrie 1967

În cadrul Conferinței Naționale a P.C.R., din 6-8 decembrie 1967, s-a decis îmbunătățirea organizării administrativ – teritoriale a țării și sistematizarea localităților urbane și rurale, factorii de decizie motivând necesitatea acesteia ca urmare a schimbărilor intervenite în dezvoltarea economică a țării. Un avantaj semnificativ al reformei administrativ-teritoriale a fost identificat în repartizarea mai eficientă a forțelor de producție în teritoriu. Pentru organizarea viitoarelor județe au fost reconfirmate criteriile: economic, social, politic, geografic, istoric, cel privind perspectivele viitoare de dezvoltare, stipulate în planurile cincinale următoare (1971-1980) și acela care avea în vedere legăturile cultural – tradiționale ale populației. Ceaușescu a subliniat în chiar ziua de debut a Conferinței P.C.R. că îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României și sistematizarea localităților rurale sunt „măsuri de o importanță deosebită pentru opera de desăvârșire a construcției socialiste”, iar Chivu Stoica aprecia valoarea acestor măsuri, întrucât ele țineau seama „atât de experiența pozitivă, cât și de neajunsurile constatate în activitatea sfaturilor populare (…), de tradițiile existente în țara noastră, precum și de tendințele actuale pe plan mondial”.

Elementul de noutate, cuprins în raportul secretarului general al P.C.R., era că la trasarea limitelor județelor se va ține cont de criteriul componenței etnice a populației. În ședința plenară din 5-6 octombrie 1967 a C.C. al P.C.R. nu se pomenise de principiul componenței naționale în delimitarea județelor. Liniile directoare aprobate atunci subliniau doar importanța factorilor economici, geografici și demografici în implementarea noii organizări administrative. Acest element a adus deplina justificare pentru avansarea propunerii de a se înființa județul Ciuc-Odorhei, pe locul Regiunii Mureș – Autonomă Maghiară, unde marea majoritate a populației era de etnie maghiară. Deputatul Domokos Sasz a exprimat susținerea sa și a etnicilor maghiari din raionul Târgu Secuiesc pentru proiectul reorganizării administrative a României, identificând numai momentele de armonie între români și maghiari, care au luptat împreună „în oștile lui Ștefan cel Mare și a lui Mihai Viteazul”, iar „sub soarele socialismului biruitor” frăția dintre cele două etnii „a căpătat un conținut și mai adânc”. Deputatul de etnie maghiară Gere Mihai aprecia politica corectă a partidului, care s-a consultat „cu masele” pentru stabilirea principiilor organizării administrativ-teritoriale a României.

Ceaușescu considera că una dintre ideile fundamentale ale proiectului de reorganizare administrativ-teritorială era „ridicarea rolului și sporirea atribuțiilor orașelor și comunelor”. Pornind de la premisa că multe orașe deveniseră centre industriale, comerciale și social-culturale, acestea aveau, în consecință, capacitatea de a rezolva problemele cetățenilor, dar și pe cele privind propria dezvoltare economică, fără a primi soluții de la alte nivele administrative. Prin atribuțiile pe care le vor primi prin noua lege administrativă, aceste localități trebuiau să-și îmbunătățească activitatea administrativă, dar și să „poarte amprenta unei personalități distincte”. Dezvoltarea orașelor, potrivit spuselor lui Ceaușescu, trebuia să se desfășoare concomitent cu „ridicarea localităților suburbane”, care puteau deveni poli de atracție pentru populația rurală.

În centrul preocupărilor secretarului general al P.C.R. se afla și sistematizarea localităților rurale. Pornind de la realitatea că 60 % din populația țării noastre trăia în mediul rural, acesta considera că nu se putea realiza „progresul social general” fără dezvoltarea comunelor și a satelor. Pentru ca localitățile rurale să joace un rol activ în economia națională se impuneau o serie de măsuri: crearea unor comune mai mari prin comasarea localităților rurale, dezvoltarea economică a acestora prin utilizarea resurselor existente în cuprinsul lor, dezvoltarea rețelei de instituții social-culturale, creșterea numărului de intelectuali din mediul rural, ceea ce va determina „ridicarea nivelului vieții spirituale de la sate”.

Un eveniment semnificativ al preluării întregii puteri în stat de către Nicolae Ceaușescu s-a petrecut în a doua zi a Conferinței Naționale, atunci când Chivu Stoica, invocând „perfecționarea continuă a formelor și metodelor de organizare și conducere” (necesitatea de a elimina paralelismul care se manifesta între activitatea Consiliului de Stat și cea a organelor superioare de partid), și-a prezentat demisia de la conducerea acestei instituții. În fața unei săli uimite, acesta a propus ca funcția de președinte al Consiliului de Stat să fie îndeplinită în viitor de secretarul general al Comitetului Central al partidului, („potrivit rolului de forță politică conducătoare în stat pe care îl exercită partidul nostru comunist”) și să se prezinte în acest sens propuneri corespunzătoare Marii Adunări Naționale”.

Ulterior, în cadrul ședinței Consiliului de Stat, toți membrii săi și-au dat demisia și, prin vot secret, a fost ales ca președinte Nicolae Ceaușescu, iar ca vicepreședinți: Emil Bodnăraș, Constanța Crăciun și Ștefan Peterfi. În rândul celor 15 membri apăreau și academicienii Athanasie Joja și Constantin Daicoviciu. Consecința imediată a acestei măsuri a fost creșterea controlului aparatului de partid asupra celui de stat. În urma acestui eveniment s-au produs modificări în Statutul partidului, dar și la nivelul unităților administrative, unde activistul care conducea organizația politică era și reprezentantul statului în teritoriu, ca președinte al consiliului popular comunal, orășenesc, municipal sau județean. În unitățile de producție, secretarul de partid era și președinte al Consiliului Oamenilor Muncii.

Conferința Națională din decembrie 1967 a reprezentat o premieră în problema sistematizării rurale pentru că proiectul remodelării spațiului rural a fost discutat pentru prima dată într-un cadru oficial. S-au avansat propuneri pentru reorganizarea mediului rural și s-a mai hotărât realizarea unei largi descentralizări a activității economice, noul plan unic adoptat la nivel național conținând doar câțiva indicatori de bază, restul fiind lăsat pe seama instituțiilor din teritoriu. Totodată, s-a pus un accent deosebit pe modernizarea si rentabilizarea întreprinderilor industriale.

Problema sistematizării satelor, dar și a orașelor, începea să devină o prioritate pentru guvernanții de atunci ai României. Încă din 1966, cu ocazia unui simpozion organizat de Uniunea Arhitecților pe tema sistematizării și a reconstrucției zonelor urbane centrale s-a constatat că vechile orașe, cu structura lor specifică și rețeaua lor stradală, nu puteau fi adaptate vieții contemporane. În consecință, planificatorii trebuiau să aibă în vedere remodelarea ariilor urbane, după anumite cerințe: densitate ridicată a construcțiilor, reducerea suprafețelor ocupate de clădirile industriale, demolarea ariilor cu clădiri insalubre, identificarea a noi soluții pentru traficul stradal, conservarea trăsăturilor culturale și istorice ale localităților etc.. În acest moment, Ceaușescu avea cu totul altă viziune asupra sistematizării satelor și a orașelor, comparativ cu ceea ce va întreprinde în anii 1980.

În 12 decembrie 1967, Comisia Centrală a solicitat conducerilor regiunilor și comisiilor regionale (fuseseră înființate în a doua jumătate a lunii octombrie 1967 și în primele zile din noiembrie 1967 și trebuiau să analizeze posibilitățile de îmbunătățire administrativ-teritorială a satelor, comunelor și orașelor) o serie de documente care să-i servească în realizarea reformei administrativ-teritoriale. În scopul obținerii unei imagini cât mai exacte asupra unităților administrativ-teritoriale, pentru a putea lua deciziile cele mai potrivite și în deplină cunoștință de cauză, se cerea regiunilor să întocmească și să trimită la București, până în 19 decembrie 1968, o hartă cu propunerile de împărțire teritorială, care să aibă o scară mare, de 1: 100 000, astfel încât să poată fi înscrise în această reprezentare cartografică elemente de amănunt privind delimitarea comunelor și a satelor. Până în 3 ianuarie 1968, regiunile trebuiau să trimită în Capitală fișe de prezentare pentru fiecare sat, precum și o situație a localităților care aveau sub 10 clădiri și care erau propuse pentru desființare, a satelor care se contopiseră cu altele și a comunelor pentru care existau propuneri de a purta alt nume decât cel al satului de reședință. Mai trebuiau înaintate propuneri privind nomenclatorul localităților. De un termen mai generos (30 iulie 1968) au beneficiat organele locale pentru a întocmi un dosar pentru fiecare comună (care să includă o notă de prezentare și o schiță cu scara 1: 50 000), precum și colectivele, formate în special din cadre didactice, care trebuiau să realizeze monografii ale localităților.

VI.4.1.5. Adoptarea variantei de organizare administrativ-teritorială cu 35 de județe

După ce Subcomisia Centrală pentru sistematizarea și împărțirea teritorial-administrativă a țării a elaborat un material privind noile județe ale României, s-a organizat, în 15 decembrie 1967, o ședință de lucru a acesteia cu doi membri ai conducerii P.C.R., Virgil Trofin și Mihai Gere, ambii fiind secretari ai C.C. al P.C.R. Pentru început, Subcomisia a pus la dispoziția celor doi lideri de partid toate cele patru variante de împărțire administrativ-teritorială a României, însoțite de hărți. Potrivit primelor trei variante, teritoriul național era divizat în 35 de județe, iar a patra variantă mergea pe ideea de a exista 36 de județe. Prima variantă a fost cea pentru care s-au pronunțat cei mai mulți dintre participanții la ședință. Atât în prima variantă, cât și în celelalte, trei județul Ilfov includea și Bucureștiul. Analizând comparativ cele patru versiuni propuse de Subcomisie, constatăm mai multe aspecte interesante. Județul Botoșani exista în variantele I, III și IV, lipsind din varianta II (aceasta propunea județul Câmpulung). Județul Dâmbovița figura în primele două versiuni, dar lipsea în ultimele două. Județul Mehedinți era propus spre înființare în variantele III și IV, dar era omis în variantele I și II. Doar versiunea a patra, care propunea cu un județ mai mult decât celelalte trei, avansa ideea înființării județului Sălaj.

Variantele de împărțire administrativă includeau informații și despre: structura populației pe medii de locuire (rural, urban), pe naționalități, suprafața agricolă și fondul forestier, numărul salariaților și repartiția lor pe sectoare de activitate, numărul întreprinderilor și producția globală industrială, structura suprafeței agricole etc. Toate aceste date erau ordonate pe județe și aveau menirea de a justifica înființarea noilor unități administrative. Este de remarcat că liderii P.C.R. se pronunțaseră încă din faza incipientă a discuțiilor pentru crearea unor județe cu o bază economică solidă.

Membrii Subcomisiei aveau sarcina să explice conducerii partidului stadiul la care ajunseseră cu lucrările și să găsească soluții la unele probleme aflate în suspensie. O primă chestiune discutată a fost cea a județului Sălaj. În acest caz, ei s-au pronunțat împotriva înființării acestei unități administrative, argumentând că județul propus nu avea suportul economic pentru înființarea unor comune proprii și nu avea un oraș reședință care să fie un centru industrial (Zalăul avea doar 15 000 locuitori și o industrie foarte slab reprezentată).

O problemă încă nesoluționată era cea a județelor din Oltenia. Inițial se propusese înființarea județului Mehedinți, dar acum o parte a membrilor Subcomisiei erau de părere că nu se justifică crearea acestuia, deoarece ar afecta județele vecine, care ar trebui să-i cedeze teritorii și, astfel, ar fi afectat principiul care cerea crearea unor „județe puternice”. S-a făcut solicitarea de a se extinde teritoriul municipiului Turnu Severin înspre vest, de-a lungul Dunării, urmând a lua unele comune din județul Caraș-Severin, care aveau funcție turistică, ceea ce se încadra cu profilul marelui port mehedințean. O poziție contrară au avut Gheorghe Pavlu, Moldovan și Bădescu, care cereau menținerea județului Mehedinți, argumentând existența acestuia prin faptul că locuitorii din această zonă ar fi puși în situația de a parcurge distanțe foarte mari până la Târgu-Jiu și prin aceea că județul Gorj ar deveni prea întins, dacă ar include și Mehedințiul. Un alt argument pentru înființarea județului Mehedinți a fost existența hidrocentralelor, care produceau o cantitate însemnată de energie electrică.

Întrucât orașul Slatina fusese prevăzut a fi încadrat în județul Dolj, unii membri ai Comisiei au făcut propunerea de a atașa această localitate județului Olt, întrucât Doljul oricum avea o întindere prea mare. Noul județ Olt (includea localitatea natală a lui Ceaușescu, Scornicești) trebuia să cuprindă și orașele Corabia și Caracal, căpătând astfel ieșire la Dunăre. Pentru această configurație a județului Olt s-au pronunțat toți cei implicați în trasarea județelor.

În atenția participanților la ședință s-a aflat și propunerea creării județelor Botoșani și Suceava în nord-estul României. Dacă în privința primului nu au apărut divergențe, în ceea ce privește Suceava au fost exprimate păreri diferite. A fost propus orașul Câmpulung ca reședință de județ, dar s-a optat, totuși, pentru Suceava deoarece era un centru uman și industrial mai important decât Câmpulung și pentru că „era fosta capitală a Moldovei, cu mari tradiții istorice”. Referitor la denumirea județului, s-a înaintat propunerea ca acesta să se numească Bucovina, dar, în cele din urmă, s-a acceptat denumirea Suceava, considerându-se că „acesta era un nume românesc”, în vreme ce Bucovina, la fel ca Ialomița, Dâmbovița sau Bistrița, era de origine slavă.

Alte observații priveau limita dintre județele Mureș și Neamț, considerându-se că este nepotrivit ca o parte a Văii Bistriței să fie încadrată în județul Mureș, deoarece locuitorii din comunele de acolo trebuiau „să escaladeze munții” dacă voiau să ajungă la Toplița sau Borsec. Se cerea corectarea acestei situații care, potrivit specialiștilor din Comisie, data din perioada austro-ungară, când această parte de vest a Neamțului fusese inclusă în Transilvania.

Virgil Trofin a cerut urgentarea lucrărilor de stabilire a limitelor județelor și municipiilor, pentru ca partidul „să aibă posibilitatea de a face o analiză multilaterală” și a impus data de 20 decembrie 1967 ca punct terminus pentru definitivarea documentației de către Comisie. Făcea solicitarea de a fi incluse în hărți și elemente privind căile de comunicație, industria existentă și instituțiile culturale, pentru ca cei din conducerea partidului să aibă la dispoziție toate elementele atunci când vor lua deciziile. Mai cerea să fie finalizate studiile privind delimitarea comunelor până la 3 ianuarie 1968.

În a doua parte a lunii decembrie a anului 1967 au sosit pe adresa C.C. al P.C.R., din Piața Gheorghiu-Dej, nr. 1, (fosta Piața Palatului, actualmente Piața Revoluției) sute de scrisori ale locuitorilor de pe întreg cuprinsul țării, cu propuneri pentru noua organizare teritorial-administrativă a României. Această corespondență consistentă era rezultatul publicării în presă a deciziilor luate în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R., din octombrie 1967, cu privire la principiile reformei administrative, precum și a îndemnului venit de la conducerea P.C.R. de a se face o consultare a cetățenilor în legătură cu acest subiect major. Potrivit informațiilor arhivistice în posesia cărora am intrat, doar un număr infim de propuneri s-au regăsit în noua hartă administrativă a statului român. Este de apreciat, totuși, faptul că s-a dat libertatea de publicare în media a acestor recomandări venite din public și că toate propunerile transmise C.C. al P.C.R. au fost centralizate și înaintate spre analiză liderilor partidului.

În intervalul 11-20 decembrie 1967, bogatul material informativ venit prin corespondență a fost selectat în funcție de natura propunerilor făcute și împărțit pe categorii. Cu privire la delimitarea județelor, se pot evidenția propuneri cum sunt: înființarea județului Sălaj (Sălajul Silvaniei), care să cuprindă și o parte din raionul Marghita (Suplacul de Barcău) și din raionul Huedin (Hida); înființarea județului Râmnicul Sărat, cu reședința în localitatea omonimă (în susținerea acestei idei au fost trimise două memorii, semnate de 239 de cetățeni, și patru scrisori); înființarea județelor Brăila, Turda, Tecuci și Roman; înființarea a 42 de județe (propunere avansată de Ștefan Trifu, din Păuliș, regiunea Banat); înființarea a 44 de județe sau a 56 de județe, câte fuseseră înainte de raionarea din 1950. O solicitare interesantă era crearea județului Silvania, cu reședința la Șimleul Silvaniei (avea doar 12 000 de locuitori, conform datelor Recensământului din 1966), dar și aceea de a se atribui județului Ciuc 30-40 % comune cu populație de naționalitate română, care mai aparținuseră și înainte acestui județ, cum sunt: Bilbor, Borsec, Bicaz, Subcetate etc. (va fi înființat județul Harghita și nu Ciuc, care va include aceste comune enumerate, fără ca ponderea populației de etnie română să aibă procentul cerut de semnatari). Au existat multe alte propuneri ale locuitorilor, care pot fi împărțite în mai multe categorii: de schimbare a delimitării administrativ-teritoriale a unor localități, de înlocuire a unor denumiri de așezări etc..

Au fost înaintate propuneri și în ceea ce privește atribuțiile, organizarea și funcționarea consiliilor comunale. Între acestea putem enumera: consilierii locali să fie de două categorii: aleși și de drept (doctorul, directorul școlii, președintele C.A.P.-ului, directorul întreprinderii agricole de stat și SMT-ului de pe raza comunei); alegerile de consilieri comunali să se facă din patru în patru ani; consilierii comunali să reprezinte fiecare 200 de locuitori; în viitoarele alegeri comunale să fie propuși pe listă mai mulți candidați față de locuri (această propunere democratică a înaintat-o învățătorul V. Anghel din comuna Suțești, raionul Făurei); primarii și secretarii comunelor să aibă studii superioare de trei ani, iar cei ai orașelor de cinci ani și să fie numiți în posturi pe baza diplomei și a mediei generale. În materialul C.C. al P.C.R. se făcea recomandarea ca toate aceste propuneri să fie studiate de către colectivul care lucrează la proiectul de lege privind organizarea și funcționarea consiliilor.

Alte propuneri interesante erau: înființarea unei direcții centrale care să conducă și să coordoneze unitățile de morărit din țară; realizarea unei plăci comemorative în Zalău, în memoria generalului Leontin Sălăjan, pe clădirea unde și-a avut sediul Comitetul Județean Sălaj al P.C.R.; înființarea unei verigi intermediare între comune și județ, respectiv plasa, care să aibă atribuții în domeniul administrației, justiției, învățământului, agriculturii etc.. Din informațiile pe care le deținem, aceste idei n-au fost niciodată transpuse în practică.

Pentru intervalul 18-24 decembrie 1967 au fost consemnate încă 72 de scrisori venite la adresa C.C. al P.C.R. și a organelor centrale ale statului, numărul total al acestora ajungând la 351, conform datelor centralizate la nivelul acestor instituții.

Trebuie menționat că lucrările de organizare teritorial-administrativă a României au fost coordonate de conducerea P.C.R., prin Comisia Centrală de partid și de stat, dar s-a apelat și la sprijinul unor specialiști din variate domenii de activitate, mulți dintre ei fiind nume consacrate la nivel național în aria lor de interes. În domeniul Geografie-Geologie, se remarcă numele academicianului Alexandru Codarcea și al profesorilor universitari Victor Tufescu și Alexandru Roșu, de la Institutul de Geologie-Geografie al Academiei R.S.R. Dintre economiști au fost selectați academicianul Vasile Malinschi, guvernator al B.N.R., Gheorghe Zane, membru corespondent al Academiei, Marin Lupu, rectorul Academiei de Științe Economice, și Ion Mărculescu, prorector al aceleiași instituții de învățământ superior. Din rândul istoricilor, au fost implicați în această reformă administrativă academicienii Andrei Oțetea, director al Institutului de Istorie al Academiei R.S.R., Constantin Daicoviciu, rector al Universității Babeș-Bolyai, din Cluj, Emil Condurachi, directorul Institutului de Arheologie al Academiei R.S.R. Tot din rândul membrilor Academiei au fost convocați Zaharia Stancu și Alexandru Rosetti, pentru domeniul lingvistic, Aurel Beleș, Elie Carafoli și Remus Răduleț, din domeniul științelor tehnice, Miron Nicolescu, Gheorghe Mihoc și Raluca Ripan, din domeniul științelor exacte (matematică, fizică și chimie), Ștefan Milcu, Peterfi Ștefan și Teodor Bordeianu, din domeniul medicină-biologie-agricultură. Acestora li s-au alăturat și alți profesori universitari și cercetători de prestigiu.

Cele patru versiuni de împărțire administrativă a țării în județe, împreună cu toate observațiile care s-au făcut în cadrul ședinței din 15 decembrie 1967, au fost depuse la Secretariatul C.C. al P.C.R., pentru ca forul suprem al partidului și statului să le poată analiza și să ia decizii în zilele următoare. Între aceste materiale, un document important era „Nota privind delimitarea administrativ-teritorială a țării pe județe”, care reprezenta, de fapt, o sinteză a ceea ce se hotărâse până în acel moment de către cei abilitați în problema reformei administrativ-teritoriale. Aceasta cuprindea multe date tehnice, redate sub diferite modele grafice, care veneau să întregească studiile făcute până atunci asupra viitoarelor județe. Se deduce lesne faptul că acest studiu a fost elaborat de cei mai buni specialiști din țară, răzbătând din tot cuprinsul său caracterul de lucrare științifică, riguros elaborată.

S-a realizat o clasificare a județelor în funcție de zonele de relief: 14 județe erau situate în zona de munte și deal, șapte dintre ele traversau trei trepte de relief (munte, deal, câmpie), șase erau în zona de deal și câmpie, iar opt exclusiv în zona de câmpie. Se menționa că nu există niciun județ care să fie situat exclusiv în zona montană. Chiar dacă în cazul unora predomina muntele ca formă de relief (Maramureș, Ciuc-Odorhei, Hunedoara), acestea aveau în cuprinderea lor și depresiuni largi, care creau posibilitatea de a se dezvolta o economie complexă și echilibrată. Referitor la componența națională, românii erau majoritari în toate județele, cu excepția județului Ciuc-Odorhei, unde maghiarii dețineau majoritatea absolută (94 %). Ponderi importante înregistra etnia maghiară și în Mureș (49 %), Satu-Mare (44 %), Timiș, Crișana (peste 30 %), Arad, Maramureș, Cluj și Sibiu (peste 20 %).

În funcție de suprafața teritoriului, media județelor propuse spre înființare era de 6 786 km2, dar existau discrepanțe mari între întinderea unor județe ca Dâmbovița, Botoșani, Prahova, care aveau o suprafață ce reprezenta jumătate din media pe țară, și cea a altor județe, cum sunt Dolj, Timiș, Cluj ș.a., care aveau o suprafață de 8 000- 9 000 km2. Ca număr de locuitori, existau județe care aveau sub 300 000 locuitori (Bistrița, Tulcea), dar și județe cu peste 600 000 locuitori (Ilfov, Cluj, Crișana, Timiș, Prahova etc.), precum și unul cu peste 800 000 locuitori (Dolj), media pe țară fiind de 550 000 de locuitori. În ceea ce privește gradul de urbanizare, se pot constata diferențe semnificative între unele județe ca: Olt, Vâlcea, Argeș, Botoșani (20 % populație urbană) și altele ca: Brașov, Constanța, Hunedoara (peste 45 % populație urbană).

Un alt indicator important luat în considerare a fost potențialul industrial. În urma analizării acestuia, la nivelul tuturor județelor propuse spre înființare a rezultat o producție globală industrială medie pe județ de 5,3 miliarde lei. Dacă analizăm datele incluse de specialiști în materialul analizat, observăm existența unor decalaje evidente între viitoarele județe ale României. Astfel, Bistrița realiza o producție de 455 milioane lei, în timp ce Prahova, la polul superior, avea o producție de 12,7 miliarde lei. Dacă 15 județe aveau o valoare a producției industriale de sub trei miliarde lei (nouă județe: Bistrița, Tulcea, Ialomița, Botoșani, Vaslui, Vâlcea, Teleorman și Buzău înregistrau fiecare o producție globală industrială de sub 1 % din totalul pe țară), 12 județe realizau o producție de peste 5 miliarde lei, iar cinci dintre acestea de peste 8 miliarde lei. Deosebiri flagrante, care erau în atenția specialiștilor, se constatau și în ceea ce privea producția industrială pe cap de locuitor, unele județe (Bistrița, Teleorman, Botoșani etc.) înregistrând o producție de trei-patru ori mai mică decât media pe țară, care era de 9 500 lei. Tot în aceste județe, numărul de salariați la mia de locuitori era mai mic cu 50 % decât media pe țară, care era în acel moment de 233 la 1000 de locuitori. Totuși, în pofida acestor cifre care semnalau o dezvoltare neregulată a județelor, partidul era optimist că va schimba în bine situația economică a județelor codașe, printr-un plan de investiții în industrie, care deja era în desfășurare prin planul cincinal 1966-1970, precum și prin următorul cincinal.

Diferențe existau și în ceea ce privea repartizarea principalelor categorii de teren agricol și a producției de cereale pe județe. Aproape 50 % din suprafața arabilă a țării era deținută de nouă județe, acestea oferind și 55 % din producția de grâu și porumb a țării, tot nouă județe dețineau peste jumătate din suprafața viilor din România, iar șase județe aveau peste 40 % din fondul pomicol al țării.

În ceea ce privește rețeaua medico-sanitară, majoritatea județelor din sudul și estul țării se situau sub media națională, iar la indicatorul – număr de pacienți care reveneau la un medic, cu mici excepții, tot aceleași județe se situau sub nivelul național.

Aflăm aspecte deosebit de interesante referitoare la criteriile care s-au luat în considerare, atunci când au fost stabilite numele județelor: „s-a ținut seama atât de denumirile tradiționale cunoscute de veacuri, cât și de semnificația contemporană a unor teritorii și orașe, determinată de amploarea dezvoltării economice și social-culturale din anii construcției socialiste”. Orașele reședință de județ au fost alese pe baza unor criterii cum sunt: gradul de dezvoltare industrială, social-culturală și urbană, poziția geografică cât mai centrală și perspectivele de dezvoltare a acestor localități. Au fost propuse pentru a deveni municipii un număr de 21 de orașe, care aveau o importanță economică, politică și culturală mai mare, majoritatea având o populație de peste 100 000 de locuitori. Pentru capitala țării au fost înaintate propuneri de a fi organizată în șase sectoare, respectiv în opt, optându-se pentru ultima variantă.

Ca o concluzie a acestui studiu, se considera cel mai potrivit să se reducă numărul comunelor de la 4 258 la 2 250, iar în locul celor 16 regiuni să fie create 35 de județe. Încă nu erau finalizate dezbaterile pe acest subiect major, în chiar următoarele zile operându-se noi modificări ale hărții administrative, prin decizia conducerii P.C.R.

În 26 decembrie 1967, în cadrul ședinței Prezidiului Permanent al C.C al P.C.R., s-a aflat pe primul punct al ordinei de zi „Propuneri privind delimitarea administrativ-teritorială a țării, pe județe”. Ședința, la care au luat parte membrii Prezidiului Permanent (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Paul Niculescu-Mizil și Ilie Verdeț), era prezidată de Nicolae Ceaușescu și avea ca invitați pe Petre Blajovici, Mihai Gere, Manea Mănescu și Virgil Trofin. În cadrul ședinței au avut loc discuții aprinse între Alexandru Drăghici și câțiva lideri ai partidului, în frunte cu Nicolae Ceaușescu. Drăghici a formulat acuzații privind politica P.C.R. vis-a-vis de etnia maghiară din Regiunea Autonomă Maghiară, cerând insistent crearea a patru județe în regiunea secuiască, ceea ce conducerea partidului a refuzat categoric.

În această ședință a fost aprobată varianta I de împărțire administrativ-teritorială a României, cu observația de a se completa lista orașelor-municipii cu alte orașe, după care s-a cerut ca materialul refăcut să fie supus aprobării Comitetului Executiv al C.C al P.C.R (Ceaușescu a impus convocarea acestui for în 30 decembrie 1967), pentru ca ulterior să fie publicat în presă spre a fi supus dezbaterii publice, iar, apoi, să fie prezentat spre aprobare Marii Adunări Naționale a R.S.R..

A doua zi după această ședință a Prezidiului Permanent, Nicolae Ceaușescu a convocat o întâlnire de lucru, în legătură cu lucrările referitoare la îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României, la care au luat parte un număr impresionant de participanți: patru membri ai Comitetului Executiv și ai Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. (Alexandru Bârlădeanu, Chivu Stoica, Ilie Verdeț, Paul Niculescu-Mizil), patru membri supleanți ai Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. (Manea Mănescu, Virgil Trofin, Mihai Gere, Petre Blajovici), Vasile Patilineț, secretar al C.C. al P.C.R.; 58 de oameni de știință, 18 prim-secretari ai Comitetelor Regionale de Partid, 18 președinți ai Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare Regionale și 14 membri ai Subcomisiei centrale de partid și de stat pentru reforma administrativă. Secretarul general al P.C.R. a susținut declararea a încă 10 orașe ca municipii (pe lângă cele 20 de orașe care fuseseră anterior propuse de Subcomisie) și a recomandat ca orașele din Valea Jiului să devină municipii și să aibă un statut asemănător cu orașul port Constanța.

Virgil Ianovici, în calitate de membru al Subcomisiei, a făcut o prezentare succintă și generală a lucrărilor desfășurate de instituția din care făcea parte. Calitatea, argumentația și claritatea expunerii sale (era profesor universitar de geologie și director al Institutului de Geologie-Geografie al Academiei) ies în evidență cu ușurință din frazele rostite. El considera că varianta cu 35 de județe este potrivită pentru că fiecare județ dintre acestea reprezintă o unitate economică care are o pondere apropiată de media producției industriale pe țară. Afirma mai departe că: „Întotdeauna când sunt criterii care trebuie luate în considerare concomitent, rezultanta propunerilor nu poate rezolva condițiile impuse de luarea în considerare a fiecărui criteriu luat în parte”.

Asemenea discuții de calitate se purtau mai rar în ședințele conducerii de partid, dar acum era o excepție, căci interlocutorii lui Ceaușescu formau elita intelectuală a țării. Miron Nicolescu, președinte al Academiei Române, își exprima emoția pentru faptul că au fost reintroduse județele, declarând că termenul „județ este un cuvânt cu care aproape m-am născut (…) care este vechi aproape cât limba română”, manifestându-și satisfacția că această lege va fi urmată de legea învățământului și de o lege a descentralizării (nu avea cum să preconizeze politica lui Ceaușescu din anii următori, caracterizată prin centralizare și control absolut).

Alte personalități ale vieții culturale românești au exprimat opinii privind reforma administrativă sau au avut diverse solicitări, majoritatea fiind respinse. Zaharia Stancu, scriitor și membru supleant al C.C. al P.C.R., a cerut ca reședința județului Teleorman să nu fie Alexandria, pentru că râul Vedea care trecea prin oraș nu putea satisface necesitățile de apă curentă ale locuitorilor. Miron Nicolescu ar fi vrut ca județul Ilfov să poarte numele istoric de Vlașca, primind, însă, un refuz. Constantin Daicoviciu, declarându-se „flămând de un lucru principal, și anume, denumirea istorică a unor localități și exactitatea acestora”, a primit un răspuns negativ atunci când a solicitat ca unele județe să poarte denumiri istorice: Olt să se numească Olt-Romanați, Satu Mare să devină Sătmar, Hunedoara să fie Hunedoara-Zarandetc. Tot cu un rezultat negativ s-a soldat și demersul lui Anton Breitenhofer, membru al C.C. al P.C.R., care ceruse ca județul Caransebeș să fie botezat Reșița (acestui județ i s-a acordat numele de Caraș-Severin).

Propunerile membrilor Subcomisiei pot fi grupate în trei categorii. Prima includea diverse recomandări de corectare a limitelor unor județe, prin trecerea unor comune și orașe de la un județ la altul: comunele Giuvărăști și Islaz să treacă de la județul Teleorman la Olt; orașul Balș și comunele Baldovinești, Voineasa, Bârza să treacă de la județul Dolj la Olt; comunele Făgețelu, Leleasca, Sâmburești, Dobroteasa, Dienci, Vulturești și Otești (județul Vâlcea) să fie incluse în județul Olt. Toate aceste propuneri au fost avizate, ele determinând creșterea teritorială a județului Olt, care în primă fază, fusese gândit la dimensiuni mai reduse.

Toate propunerile de reconfigurare a unor județe prin schimbarea limitelor dintre acestea au fost respinse, fiind considerate ca „nefundamentate din punct de vedere economic”. Aceste recomandări se refereau la: trecerea zonei care gravitează în jurul orașului Șimleul Silvaniei de la județul Crișana la Satu Mare; trecerea întregii zone a Arieșului (inclusiv orașele Turda și Câmpia Turzii) la județul Alba, trecerea comunelor Diviciori, Sînmartin, Taga, Buza, Sucutard, Geaca, Cătina, Mociu și Cămărașu de la județul Cluj la județul Bistrița-Năsăud; includerea Văii Târnavei Mari, cu orașele Dumbrăveni și Sighișoara, în județul Sibiu; trecerea comunelor Jidvei, Tătîrlaua și Cetatea de Baltă de la județul Mureș la Alba.

A doua categorie de propuneri se referea la modificarea denumirii unor județe (Satu-Mare să se numească Sătmar, Bistrița să se numească Bistrița-Năsăud, Hunedoara să se numească Zărand-Hunedoara, Caransebeș să se numească Caraș-Severin sau Reșița), fiind acceptate denumirile Bistrița-Năsăud și Caraș-Severin în locul celor anterioare. Pentru rezolvarea acestei game de probleme s-a stabilit constituirea unui colectiv de specialiști, care să analizeze și să facă propuneri Comisiei Centrale. În cea de-a treia categorie, regăsim propuneri de înființare a noi municipii. Pe lângă cele propuse inițial și acceptate, au fost acum incluse în lista municipiilor alte 10 orașe, care primiseră și acceptul lui Nicolae Ceaușescu, și s-a făcut solicitarea ca orașul Roman, din județul Neamț, să devină municipiu, argumentându-se că acesta prezintă perspective foarte bune de dezvoltare economică, chiar dacă avea o populație de doar 50 000 de locuitori. Propunerea aceasta a fost avizată.

În ultima zi a anului 1967, Nicolae Ceaușescu a convocat în ședință Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R., încă de la ora 8,30, pentru a discuta problemele delimitării administrativ-teritoriale ale României pe județe. Au participat la ședință 23 de lideri ai partidului, care făceau parte din acest for de conducere, iar în calitate de invitați luau parte Mihai Dalea, Vasile Patilineț, Florea Dumitrescu și Florea Bobocea. Nu au fost chemați la această întâlnire de lucru membrii Subcomisiei care efectuaseră munca de reorganizare administrativă a teritoriului național și nici vreunul dintre oamenii de știință cooptați în această activitate. Explicația pe care o putem deduce ar fi aceea că șefii partidului se lămuriseră deja care era poziția tuturor actorilor implicați în această reformă și, în consecință, nu i-au mai invitat pentru a-și reitera punctele de vedere. Putem bănui că această ședință a avut ca obiectiv mascat condamnarea poziției lui Alexandru Drăghici în privința județelor din Secuime. Rezoluția finală ne informează următoarele: „Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. respinge aprecierile tovarășului Alexandru Drăghici referitoare la politica națională a P.C.R. și consideră poziția exprimată de tovarășul Alexandru Drăghici cu prilejul dezbaterii în Prezidiul Permanent și în Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a propunerilor privind delimitarea administrativ-teritorială a țării, pe județe, drept o încercare de revizuire a principiilor organizării administrativ-teritoriale a țării și sistematizării localităților rurale, aprobate de Conferința Națională a P.C.R.”. Din cele 16 rânduri ale deciziei Comitetului Executiv, zece rânduri îi sunt dedicate lui Alexandru Drăghici, iar numele său este pomenit în trei locuri.

Dacă urmărim stenograma ședinței, putem observa frontul comun pe care l-au făcut fruntașii P.C.R. în fața lui Drăghici. Paul Niculescu-Mizil l-a acuzat pentru că acesta ceruse în cadrul Plenarei anterioare să se renunțe la principiile de împărțire teritorială. Drăghici a încercat să ofere punctul său de vedere, dar Mizil i-a replicat scurt: „…nu mă întrerupeți, eu nu v-am întrerupt pe dumneavoastră când ați vorbit”. Acesta a continuat cu acuzele la adresa lui Drăghici pentru că a făcut reproșuri partidului în legătură cu zona secuiască, pentru că a folosit cuvântul „ghetou” cu scopul de a defini realitățile de acolo. A oferit exemplu zona Moldovei care era la un nivel de dezvoltare similar zonei secuiești. A concluzionat, afirmând că Drăghici ori nu înțelege niște lucruri simple, ori nu vrea să le înțeleagă și drept urmare: „Și într-un fel și în altul trebuie să știm de ce se întâmplă acest lucru”. Gheorghe Apostol i-a imputat lui Drăghici faptul că prin ideile sale „dă cu piciorul” la munca depusă de cei care au lucrat la proiectul reorganizării administrative și pentru că a aruncat cu „oprobiul asupra acestui număr foarte mare de oameni care au muncit”, de aceea, Comitetul Executiv trebuia să aibă în vedere cele spuse de fostul ministru de Interne. Ion Gheorghe Maurer a avut o poziție mai puțin excesivă față de Drăghici, apreciind poziția „oarecum atenuată” a acestuia comparativ cu modul cum s-a manifestat înainte vreme. Ceaușescu l-a învinovățit pe Drăghici pentru afirmațiile făcute (subliniind expresia folosită de acesta –„măsuri șmecherești”) și a solicitat Comitetului Executiv să respingă aceste afirmații, care, în opinia sa, „aruncau o pată asupra politicii naționale a partidului”.

În cadrul acestei ședințe au fost formulate mai multe propuneri de corectare a împărțirii administrative a României. Analizându-le, putem constata că majoritatea fuseseră enunțate cu prilejul unor ședințe anterioare. Așa erau, spre pildă, cele prin care se solicita reducerea suprafeței județelor Cluj și Dolj (Ștefan Voitec aprecia că vor apărea dificultăți în administrarea județului Dolj, deoarece avea un singur oraș important- Craiova, iar locuitorii pentru a-și rezolva problemele trebuiau să ajungă în reședința de județ, care era situată la o distanță mare de localitățile limitrofe ale județului); crearea județului Brăila (cerută de Alexandru Drăghici, care invoca motivul că Galațiul era prea solicitat cu administrarea Combinatului Siderurgic); formarea a patru județe pe locul Regiunii Autonome Maghiare. Evident, că acestea au fost respinse de Nicolae Ceaușescu, după cum procedase și înainte.

Unele sugestii aveau caracter inedit: Petre Lupu cerea ca orașele să fie ierarhizate (Ceaușescu i-a adus la cunoștință că vor exista orașe de categoria I și de categoria a II-a, dar acestea se vor stabili în privința schemei de organizare, nu în funcție de rang); Vasile Patilineț a cerut, în numele lui Gheorghe Stoica, care lipsea de la ședință, ca orașele Tulcea, Târgoviște, Focșani, Deva și Râmnicu Vâlcea să fie declarate municipii; Iosif Banc a solicitat ca localitățile Scărișoara, Gârda și Arieșeni, conform cu scrisorile pe care el le primise de la moții de acolo, să facă parte din județul Crișana și nu Cluj, pentru că „moții sunt legați de orașul Dr. Petru Groza, de Nucet, au șosele bune spre Crișana unde pot să meargă să-și vândă produsele; Fazekas Janos a cerut ca județul Ciuc-Odorhei să se numească Harghita (iar în limitele teritoriale ale acestuia să fie cuprins și fostul județ Trei Scaune), dar și reînființarea casei culturale (suprimată în 1957) pentru maghiarii din București, care fusese înființată de domnitorul Al. I. Cuza pentru emigranții maghiari care au venit în capitala României după revoluția din 1848-1849. Evenimentele ulterioare ne-au arătat că o parte a acestor propuneri au fost acceptate, însă în cadrul ședinței, Nicolae Ceaușescu, care era și șeful Comisiei Centrale care se ocupa cu reorganizarea teritoriului, nu a formulat un punct de vedere final în privința lor. Liderul partidului a mai cerut ca modificările administrativ-teritoriale de la nivelul comunelor să se facă prin decizia organelor locale și în urma consultării cu locuitorii.

După ce au fost supuse la vot cele discutate în ședință (s-a obținut majoritatea și nu unanimitatea pentru că Alexandru Drăghici, după cum era de așteptat, a votat împotrivă), Ceaușescu a prezentat termenele care trebuiau respectate în primele luni ale anului 1968, în vederea ducerii la bun sfârșit a reformei administrative: până în 15 ianuarie trebuiau publicate propunerile de împărțire a țării pe județe, în a doua parte a lunii februarie trebuia să le voteze Marea Adunare Națională, iar până la finalul aceleiași luni trebuiau create județele și instalate noile conduceri.

VI.4.2. Reforma administrativ-teritorială din 1968

V1.4.2.1. Propunerile Comisiei Centrale de partid și de stat cu privire la organizarea județelor și a municipiilor (14 ianuarie 1968)

Adoptarea noii legi administrative din 16 februarie 1968 a fost precedată de o analiză amănunțită făcută de Comisia Centrală de partid și de stat, care a elaborat o serie de propuneri cu privire la organizarea județelor și a municipiilor. Toate aceste idei au fost sintetizate într-un document intitulat Propunerile Comisiei Centrale de partid și de stat cu privire la organizarea județelor și municipiilor, în care se preciza: „La baza acestor propuneri stau principiile adoptate de Conferința Națională a partidului, care au întrunit adeziunea întregului popor. Ele răspund necesității de a se pune de acord organizarea administrativ-teritorială cu schimbările intervenite în dezvoltarea forțelor de producție și în repartizarea lor pe teritoriul țării, cu intensificarea vieții economice, sociale și culturale, cu măsurile privind perfecționarea formelor și metodelor de conducere a economiei naționale și a întregii activități sociale. Înfăptuirea lor va crea condiții mai favorabile pentru dezvoltarea în ritm susținut a industriei, a agriculturii, a tuturor celorlalte ramuri și sectoare de activitate, pentru progresul multilateral al patriei noastre socialiste”. După aceasta erau expuse considerentele care au stat la baza adoptării noii legi: „În organizarea județelor și municipiilor s-a ținut seama de condițiile economice, social-politice și geografice existente, de componența națională a populației și legăturile culturale tradiționale, precum și de perspectivele de dezvoltare ale diferitelor zone și localități potrivit prevederilor planului cincinal și propunerilor cu privire la dezvoltarea economică și social-culturală a țării în perioada 1971-1980”.

Se poate observa, din analiza acestor idei, faptul că organele de conducere ale statului țineau cont în alcătuirea noii organizări administrativ-teritoriale a României de „legăturile culturale tradiționale”. Iată, așadar, o schimbare majoră în abordarea problemei administrative, care s-a produs în doar 18 ani. S-a făcut trecerea, fără resentimente, de la modelul sovietic la cel tradițional românesc, altfel spus de la regiuni și raioane, la județe. Pe cât de mare a fost patosul guvernanților comuniști ai României anilor 1950 când au susținut adoptarea Legii raionării, pe atât de mare a fost înflăcărarea lor în 1968, când au renunțat la acest act legislativ și au susținut revenirea la tradiția istorică a județelor. Toate aceste modificări ale organizării administrativ-teritoriale a României s-au făcut în funcție de oscilațiile poziției autorităților române față de U.R.S.S. Până în anii 1960, argumentul tradiției istorice nu numai că a fost neglijat, dar nici n-a fost luat în discuție, considerându-se că ceea ce ne dă fratele mai mare, U.R.S.S., este net superior moștenirii istorice a poporului român.

O frază din acest document care ne-a atras atenția sună în felul următor: „Baza trainică a egalității în drepturi o constituie dezvoltarea multilaterală economică și socială a tuturor județelor, repartizarea armonioasă a forțelor de producție pe întreg cuprinsul țării”. Reținem de aici aspectul că egalitatea în drepturi a cetățenilor era legată indisolubil, în viziunea autorităților comuniste, de progresul economic și social al tuturor județelor, ceea ce constituie, iarăși, o diferență importantă față de optica partidului din urmă cu 18 ani.

Din propunerile făcute de Comisia Centrală de partid și de stat aflăm că principiile organizării administrativ-teritoriale, precum și propunerile de delimitare a județelor erau rezultatul unor studii ample, care s-au desfășurat pe parcursul a doi ani. La pregătirea lor au participat comitetele regionale de partid, comitetele executive ale sfaturilor populare regionale, un mare număr de cadre din aparatul de partid și de stat, oameni de știință și de cultură, specialiști din diferite domenii (economiști, geografi, istorici, sociologi, lingviști, etc.). Totodată, s-a ținut seama de numeroasele sugestii și propuneri făcute de „oamenii muncii de la orașe și sate” în adunări, în presă, dar și în scrisori adresate organelor de partid și de stat.

Ni se spunea în materialul acesta că județele au un teritoriu mai mic decât al regiunilor și că trebuiau să asigure legături directe cu orașele și comunele din cuprinderea lor, în acest fel organele locale puteau să rezolve într-un mod operativ și competent sarcinile trasate de la nivel central. Județele erau concepute ca fiind unități administrativ-teritoriale complexe din punct de vedere economic și social-cultural, cuprinzând: orașe, centre industriale, comerciale, culturale, căi de comunicație etc. Se mai preciza că se va acorda o atenție sporită județelor mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic în procesul de repartizare a fondurilor de investiții în viitorul plan cincinal. Exista și mențiunea că în localitățile unde, alături de români, trăiesc comunități etnice, să se asigure folosirea limbii materne a acestora în administrația de stat, în școli și în instituții de cultură.

În urma analizei indicatorilor economici, aflăm că fiecărui județ îi revenea o producție globală industrială de peste șase miliarde de lei. Județele au fost astfel stabilite încât s-a avut în vedere ca fiecare să aibă un sector agricol complex, caracterizat prin existența policulturilor și a unui sector zootehnic bine reprezentat. Se urmărea, astfel, ca majoritatea județelor să dețină autonomie alimentară. Nu doar aspectele economice primaseră, ci și „asigurarea unei intense activități social-culturale”, ceea ce însemna că în fiecare județ trebuia să existe „instituții de învățământ, de cultură, de sănătate, de activitate artistică, de presă”.

Erau propuse spre înființare 35 de județe așa cum se stabilise anterior la nivelul conducerii de stat și de partid. Acestea, împreună cu reședințele lor, erau următoarele: Alba (Alba Iulia), Arad (Arad), Argeș (Pitești), Bacău (Bacău), Bistrița-Năsăud (Bistrița), Botoșani (Botoșani), Brașov (Brașov), Buzău (Buzău), Caraș-Severin (Reșița), Cluj (Cluj), Constanța (Constanța), Crișana (Oradea), Dâmbovița (Târgoviște), Dolj (Craiova), Galați (Galați), Gorj (Târgu Jiu), Harghita (Miercurea Ciuc), Hunedoara (Deva), Ialomița (Slobozia), Iași (Iași), Ilfov (București), Maramureș (Baia Mare), Mureș (Târgu Mureș), Neamț (Piatra Neamț), Olt (Slatina), Prahova (Ploiești), Satu Mare (Satu Mare), Sibiu (Sibiu), Suceava (Suceava), Teleorman (Alexandria), Timiș (Timișoara), Tulcea (Tulcea), Vaslui (Vaslui), Vâlcea (Râmnicu Vâlcea), Vrancea (Focșani).

Municipiile aveau un plan și buget propriu și dispuneau de competențe extinse în conducerea treburilor obștești și de stat, în rezolvarea problemelor economice, social-culturale și edilitar-gospodărești. Organele lor de conducere erau subordonate celor județene, cu excepția municipiului București, care avea legături directe cu organele centrale ale statului.

În procesul de stabilire a orașelor de reședință de județ s-a ținut seama atât de nivelul de dezvoltare economică, social-culturală și urbană, cât și de perspectivele economice viitoare a acestor localități. S-a urmărit ca reședința de județ să fie situată cât mai central în cadrul teritoriului județean.

Harta administrativ-teritorială a României (35 de județe), în varianta adoptată în ședința Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., din 30 decembrie 1967, și publicată în broșura Principiile de bază ale îmbunătățirii organizării administrativ teritoriale a României și sistematizării localităților rurale, în 14 ianuarie 1968

Pot fi observate pe hartă, pe lângă teritoriile județelor, cele trei zone cu caracter administrativ special: zona portuară de la Marea Neagră (includea Constanța și porturile mai mici de-a lungul litoralului românesc), zona industrială din Depresiunea Petroșani, situată în sudul județului Hunedoara (cuprindea orașele Petroșani, Petrila, Uricani, Vulcan, Lupeni, dezvoltate pe baza industriei extractive) și zona Defileului Dunării (includea orașele Turnu Severin și Oravița). Aceasta din urmă avea o importanță specială pentru că aici era în construcție în colaborare cu Iugoslavia- cea mai mare hidrocentrală a României: Porțile de Fier I.

(Sursa: A.N.S.J. Cluj, Fond Comitetul Județean P.C.R. Cluj, dosar 63/1968, f. 327)

Mai suntem informați că această reorganizare administrativă s-a realizat pe baza concepției de a fi înființate județe cât mai întinse ca suprafață, care să poată răspunde nevoii de progres a colectivității locale și să asigure o utilizare cât mai rațională a aparatului de stat, care însemna simplificarea acestuia, reducerea personalului administrativ și combaterea tendințelor de centralism administrativ și birocratic.

Această broșură cu noua împărțire administrativ-teritorială a României trebuia să ajungă în mâinile locuitorilor pentru a o putea analiza și a putea face sugestii (adresate Comisiei Centrale, comitetelor regionale, orășenești și raionale de partid, dar și presei), care să contribuie la „definitivarea acestor măsuri care privesc importante domenii ale vieții noastre de stat”. După cum bine știm, Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. aprobase în decembrie 1967 împărțirea țării în județe, așa că, după ce locuitorii făceau propuneri, urma ca proiectul de lege să fie supus votului în Marea Adunare Națională (MAN). În cuprinsul textului ni se spunea că după organizarea județelor, organele județene de partid și de stat trebuiau să elaboreze propuneri pentru delimitarea orașelor și comunelor, care să fie, de asemenea, supuse dezbaterii populației și, ulterior, aprobate de C.C. al P.C.R. și de Consiliul de Miniștri.

V1.4.2.2. Reacții ale locuitorilor după publicarea hărții cu împărțirea administrativă a teritoriului național în 35 de județe

Conducerea de partid a cerut ca acțiunea de popularizare a propunerilor Comisiei Centrale de partid și de stat privind delimitarea județelor și a municipiilor să se facă după un plan unitar: în 14 ianuarie 1968 (duminica) ziarele centrale trebuiau să publice propunerile Comisiei Centrale, însoțite de harta cu județele și municipiile. Publicațiile locale aveau sarcina de a tipări, în plus pe lângă ceea ce apărea în cotidianele și săptămânalele naționale, și harta cu județele care erau create pe teritoriul regiunii unde apăreau ele. S-a făcut recomandarea ca în ziua în care era publicată harta administrativă a României, activiștii care munciseră pentru delimitarea comunelor „să fie în mijlocul oamenilor”.

Organizațiile de partid trebuiau să asigure „difuzarea operativă a presei” în fiecare regiune și să afișeze ziarele și hărțile în locurile frecventate de cetățeni. În cadrul manifestărilor politico-educative obișnuite din cluburi, case de cultură și cămine culturale era popularizată și însemnătatea măsurilor de îmbunătățire a organizării administrativ-teritoriale a țării. Acolo unde apăreau probleme, comitetele de partid organizau adunări cu locuitorii, iar până în 12 februarie 1968 s-a dat termenul limită pentru a centraliza propunerile și observațiile cetățenilor, care erau apoi trimise Comisiei Centrale, nu înainte însă ca organizația de partid să exprime un punct de vedere asupra lor în cadrul unei note pe care o atașa documentului care reunea aceste propuneri venite din rândul poporului.

În 14 februarie 1968 s-a desfășurat o campanie de amploare pentru informarea locuitorilor. Activiștii de partid, și nu numai, au utilizat autovehicule, animale de tracțiune, dar și avioane, pentru a transmite presa în toate comunele. S-a reușit ca până în după amiaza acestei zile să fie trimise în toate satele ziare și hărți. Au existat și mici probleme din cauza faptului că fuseseră distribuite mai puține ziare decât era necesar (în Bacău cu 1 200 de exemplare ale Scânteii mai puțin, iar România Liberă nu a ajuns deloc în Roman, Bacău și Târgu Neamț). În a doua parte a zilei de 14 februarie 1968 au fost organizate în cămine culturale și în case de cultură adunări cu cetățenii, în cadrul cărora au fost citite propunerile apărute în presă (în regiunea Crișana s-au ținut 552 de adunări, în Suceava au fost organizate 7 300 de audiții colective la radio și peste 2 600 de convorbiri).

Comitetele regionale de partid trebuiau să organizeze adunări cu acei locuitori, din așezările „unde se vor ridica unele probleme care se cer a fi lămurite”. În intervalul 16 ianuarie- 10 februarie 1968, ziarele trebuiau să publice opinii și articole ale cititorilor, „în care să se sublinieze justețea și importanța măsurilor de organizare administrativ-teritorială”, dar și propuneri și sugestii ale acestora.

VI.4.2.2.1. Aprecieri ale „oamenilor muncii” la adresa noii organizări administrative

Marea majoritate a opiniilor locuitorilor au fost favorabile noii împărțiri administrativ-teritoriale a României. Ele erau culese de personalul administrativ ori de activiștii de partid direct de la locuitori sau erau exprimate de aceștia din urmă în scris. Din multitudinea acestora selectăm câteva pentru a oferi o imagine a stării de spirit a populației cu privire la această reformă. Constantin Lascăr, jurist la Sfatul Popular Orășenesc Câmpina, considera că noua delimitare a județului Prahova va contribui la identificarea și rezolvarea rapidă a problemelor cetățenilor. Ion Crampa, din comuna Almașu Mare, a apreciat înființarea județului Alba, care cuprindea zonele locuite de moți.

Gheorghe Sima, din localitatea Dumbrava, raionul Oaș, și-a exprimat satisfacția pentru că raionul său va deveni parte a județului Satu Mare, apreciind că „încă din timpuri vechi, locuitorii acestor meleaguri aveau obiceiul de a rezolva diferite probleme în orașul Satu Mare”. Sarcani Emeric, tehnician la Uzinele „Înfrățirea” din Oradea, considera că propunerile Comisiei Centrale vor contribui la asigurarea egalității în drepturi între oamenii muncii, indiferent de naționalitate, iar muncitorii bucureșteni Ilie David și Victor Alexandru considerau că noua organizare administrativ-teritorială va contribui la „dezvoltarea multor localități rămase în urmă”.

Elefterie Mândruț, directorul Școlii Generale din comuna Hurezani, raionul Gilort, a subliniat, în fața unui grup de țărani, ideea că în trecut împărțirea administrativ-teritorială era condiționată de interesele personale ale moșierilor și nu de interesele vitale ale țării. Un grup de muncitori de la trustul de panificație din Târgu Mureș și-a exprimat mulțumirea că în propunerile Comisiei Centrale a fost subliniat din nou principiul deplinei egalități în drepturi a tuturor cetățenilor fără deosebire de naționalitate.

Au fost consemnate și multe aprecieri exprimate de grupuri umane (colectivități sătești ori colective profesionale). În regiunea Dobrogea, în adunările din întreprinderi și cele pe brigăzi din cooperativele agricole, care dezbăteau activitatea pe anul 1967 și planul pe 1968, în cadrul ședințelor de învățământ de partid și în cercurile de citit, participanții s-au referit la efectele pozitive ale propunerilor privind îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale. Inginerul Gheorghe Dragomir, de la Fabrica de Ciment Medgidia, considera că aceste propuneri se bazau „pe analiza condițiilor economice, social-politice și demografice”. Ion Farcaș, tehnician la Întreprinderea Poligrafică din Oradea, a subliniat în fața colegilor săi că în procesul de constituire al județelor „s-a ținut seama de dezvoltarea tradițiilor culturale ale naționalităților conlocuitoare”, iar muncitorii Petre Onuț și Ioan Floriș, din cadrul Secției Acid Sulfuric a Combinatului chimico-metalurgic din Baia Mare, au considerat noua organizare administrativ-teritorială „bine venită și justă”.

O notă informativă din 18 ianuarie 1968 consemna că „mai mulți muncitori de la Uzinele de Vagoane, Strungul și altele din Arad” și-au exprimat mulțumirea că vor aparține județului Arad. Ei considerau că în acest fel erau eliminate „unele greutăți” în legătură cu asigurarea asistenței sanitare a familiilor lor, dar și cu aprovizionarea, cu care se confruntaseră atunci când făceau parte din regiunea Crișana. Locuitorii din Zimnicea și-au arătat „satisfacția că vor aparține județului Teleorman”, întrucât existau „căi de acces bune„ înspre reședința acestuia. O altă notă a autorităților, din 20 ianuarie 1968, ne informează că un grup de 35 de locuitori din comuna Jijila, raionul Măcin, au exprimat părerea, în cadrul unei discuții, că aplicarea propunerilor Comisiei Centrale „va duce la cunoașterea mai profundă a problemelor ce se ridică la sate”.

Locuitorii din comunele Agrișu Mare, Beliu și Bocsig, raionul Ineu, din regiunea Crișana, s-au deplasat, în 23 ianuarie 1968, la Comitetul Raional de Partid Ineu pentru a-și exprima satisfacția că aceste localități au fost prevăzute să aparțină de județul Arad.

Cu ocazia aniversării unirii Principatelor Române, în 24 ianuarie 1968, în cadrul acțiunilor care au avut loc în cluburi, case de cultură, cămine culturale și școli, s-a subliniat „importanța îmbunătățirii organizării administrativ-teritoriale pentru dezvoltarea țării”.

Un raport centralizator al reacțiilor locuitorilor din întreaga țară, datat 24 ianuarie 1968, ne oferă concluzia autorităților: „Oamenii muncii apreciază că noile măsuri vor scoate mai bine în relief vechile centre cultural-economice tradiționale și va asigura o dezvoltare accentuată a tuturor localităților”. Un alt raport, din 17 februarie 1968, concluziona că locuitorii noilor municipii „și-au exprimat satisfacția” pentru că localitățile lor primiseră acest statut. Același document menționa ideea că „în multe localități din regiunile Crișana, Suceava și Galați s-a comentat pozitiv înființarea de noi localități urbane”. O notă a autorităților din regiunea Maramureș, din 22 ianuarie 1968, informa conducerea centrală că în urma acțiunilor de popularizare a propunerilor Comisiei Centrale, s-a consemnat „o atmosferă și o stare de spirit bună în rândul populației”. Autoritățile consemnau și „starea de satisfacție” a locuitorilor din orașele Miercurea Ciuc și Odorheiul-Secuiesc, care aflaseră că în localitățile lor vor fi amplasate noi obiective industriale și că se vor construi apartamente. Ca rezultat al acestor sentimente pozitive, muncitorii din întreprinderile din Miercurea Ciuc și de la exploatarea minieră Bălan „au înregistrat depășiri de plan”.

În documentele informative găsim numeroase aprecieri la adresa reformei administrative din partea intelectualilor și a directorilor de întreprinderi. Ion Popovici, conferențiar al Facultății de Geografie, din cadrul Universității din București, a subliniat că îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României genera „condiții mai favorabile pentru rezolvarea operativă a problemelor economice și social-culturale”. Iosif Egri, rectorul Institutului Politehnic din Galați, a definit drept „valoroase” propunerile Comisiei Centrale de partid și de stat, iar Victor Tufescu, profesor universitar în cadrul Universității din București, exprima părerea că îmbunătățirea administrativ-teritorială prezintă importanță „pentru orientarea mai rațională a investițiilor în direcția dezvoltării tuturor județelor”. Referindu-se tot la județe, Vasile Oprea, profesor la Institutul Agronomic din București, considera că județele propuse „creează condiții pentru dezvoltarea agriculturii într-un ritm intens”.

Martin Neciu, conferențiar la Facultatea de Drept, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, a apreciat pozitiv „profundul democratism al orânduirii noastre”, întrucât fuseseră supuse dezbaterii publice propunerile Comisiei Centrale. Inginerul șef al Uzinei de alumină Oradea considera că „măsurile propuse” vor determina „soluționarea rapidă și cu multă răspundere a problemelor economice și social-culturale de către organele locale de stat, datorită înlăturării unor verigi intermediare”, iar Nicu Constantin, directorul Uzinei „Progresul” Brăila a apreciat constituirea județului Galați ca fiind „practică, deoarece s-a ținut cont de colaborarea strânsă între unitățile economice ale orașelor Galați și Brăila”.

Foarte multe dintre opiniile favorabile se refereau la înființarea unor județe. Nichita Definiov, tehnician la Întreprinderea de industrializare a peștelui din Tulcea, considera că reînființarea județului Tulcea va contribui la „o bună rezolvare a problemelor ce le ridică dezvoltarea pisciculturii”. Profesorul Octavian Floca, din orașul Deva, considera „justificată” înființarea județului Alba și aprecia că aceasta va contribui la dezvoltarea orașului Alba Iulia.

După ce Nicolae Ceaușescu și-a prezentat expunerea în fața Marii Adunări Naționale, în 16 februarie 1968, rapoartele venite din toată țara cuprindeau reacțiile favorabile exprimate de locuitori. De exemplu, Ioana Vasile, muncitoare la Întreprinderea integrată de lângă Constanța, Gheorghe Neamu și Nicolae Cunea, de la Uzina Rulmentul-Brașov, Lucian Mititelu, directorul Șantierului Naval Giurgiu etc. își exprimau aprecierea față de măsurile luate de conducerea partidului.

VI.4.2.2.2. Propuneri privind înființarea de noi județe

În intervalul de timp 15 ianuarie- 16 februarie 1968 au venit din teritoriu foarte multe propuneri de înființare a noi județe pe lângă cele 35 care fuseseră stabilite de conducerea României. Dintre acestea, un număr însemnat cereau crearea unui județ cu reședința în orașul Sighetul Marmației. Locuitorii fostelor raioane Sighet și Vișeu nu acceptau ideea existenței unui județ cu centrul la Baia Mare, ceea ce însemna marginalizarea Sighetului, care, pe deasupra, mai avea și ascendentul istoric față de Baia Mare. În 16 ianuarie 1968, un raport al autorităților consemna o scădere în intensitate a „comentariilor” locuitorilor din raionul Vișeu, care solicitau crearea județului Maramureș cu reședința la Sighet, dar, în schimb, în raionul și orașul Sighet „cetățenii continuă să discute despre înființarea unui județ format din raioanele Sighet și Vișeu”. Conducerea de partid Maramureș nu putea însă să se culce pe o ureche, căci Constantin Diaconescu, secretarul Comitetului de cultură și artă din Sighet, a declarat că va pleca la București, în numele mai multor cetățeni, pentru a susține necesitatea ca orașul Sighet să fie reședința județului Maramureș.

Unii locuitori din raioanele Sighet și Vișeu și-au exprimat nemulțumirea pentru că aceste două raioane nu alcătuiau un județ cu reședința la Sighetul Marmației, considerând că ele erau izolate de Baia Mare printr-un lanț muntos, iar șoseaua care leagă Sighetul de viitoarea reședință de județ era impracticabilă iarna. Lucrătorii Cooperativei „Meșteșugarul” din Vișeu au cerut ca raionul lor să fie inclus județului Bistrița-Năsăud pentru că existau căi de comunicație bune înspre Bistrița.

Comitetul Regional de Partid Maramureș a informat Capitala despre existența unor „manifestări nesănătoase” din anumite părți ale regiunii: în mai multe locuri din orașul Sighet, în întreprinderi și pe străzi, pe hărțile afișate au fost făcute corecturi, demarcându-se cu creioane colorate din limitele județului Maramureș, teritoriile raioanelor Sighet și Vișeu. La Fabrica „Unitatea” din Sighet , un grup de salariați au exprimat ideea că județul Sighet nu a fost înființat deoarece cadrele de conducere de la nivelul orașului nefiind localnici, n-au susținut această idee. Alexandru Sirec, directorul Fabricii de panificație din Sighet, într-o discuție cu mai mulți cetățeni, a declarat că nu este împotriva faptului ca reședința județului să fie la Baia Mare dacă ar avea certitudinea că „bugetul și fondurile de investiții se vor repartiza în funcție de nevoi”, ceea ce nu se făcuse însă până atunci. Pentru clarificarea problemelor, Comitetul Regional de Partid a propus ținerea a trei adunări cu cadrele de partid și de stat în 17 și 18 ianuarie 1968.

În 17 ianuarie 1968, primul secretar al Comitetului Regional de Partid Maramureș s-a deplasat la Sighet pentru a stabili cu organele de partid și de stat locale măsurile necesare pentru clarificarea situației. S-a ținut o ședință restrânsă de activ, în cadrul căreia primul secretar al Comitetului regional de partid a cerut intensificarea muncii politice de masă în rândul locuitorilor.

În 20 ianuarie 1968, în întreprinderile și instituțiile din Sighetul Marmației au fost identificate materiale cu texte și versuri, bătute la mașină, în care se deplângea faptul că acest oraș nu va deveni reședință de județ, iar locuitorii aveau „de înfruntat culmile Gutâiului” pentru a ajunge la Baia Mare. În 22 ianuarie 1968, Comitetul Raional Sighet transmitea Comitetului Regional Maramureș că un grup de 28 de locuitori, din comunele Bârsana și Oncești, au plecat cu trenul la București pentru a cere formarea unui județ din raioanele Sighet și Vișeu, cu reședința la Sighetul Marmației.

În 23 ianuarie 1968, autoritățile locale comunicau că „în comunele raionului Sighet și în orașul Sighet continuă să se discute despre necesitatea formării unui județ care să cuprindă raioanele Sighet și Vișeu”. De această dată, ideea județului din nordul Maramureșul a primit o susținere mult mai largă: muncitori de la Întreprinderea de panificație, funcționari de la Comitetul de cultură și artă și de alte organe de stat au cerut organizarea unor adunări cu locuitorii pentru a se lua o decizie. Cu doar o zi înainte, un grup de 28 de cetățeni din comunele Bârsana și Oncești au plecat la București pentru a cere stabilirea reședinței de județ la Sighet. Și în 24 ianuarie 1968, au fost date informări privind discuțiile care se purtau printre locuitorii orașului Sighetul Marmației și ai comunelor din jur, care insistau pe ideea înființării județului cu reședința la Sighet. În comuna Săpânța, un grup de oameni „au făcut o agitație mai mare în masă, strigând că se vor duce până la C.C. al P.C.R. pentru a rezolva ca reședința de județ să fie la Sighetul Marmației”. În această situație, pentru a sprijini organele locale în desfășurarea muncii politice, la fața locului s-a deplasat un secretar al Comitetului Regional de Partid Maramureș.

În 26 ianuarie 1968, situația s-a mai calmat („comentariile în rândul populației s-au rărit”), cetățenii așteptând reîntoarcerea de la București a grupului de țărani din comunele Bârsana și Oncești, dar au mai fost înregistrate unele cazuri individuale de opoziție. Așa a fost cel al lui Silviu Micle, tehnician la S.I.L. din Sighetul Marmației, care, în 5 februarie 1968, a trimis trei scrisori redacției ziarului regional Pentru Socialism, în care afirma că: „adevărații maramureșeni nu privesc cu simpatie faptul că orașul lor, Sighet, este înlocuit ca reședință cu Baia Mare și că ceea ce se va construi în celelalte orașe din județ, reprezintă fărâmiturile ce cad de la masa la care se hrănește orașul Baia Mare.

În unele sate din raionul Sighet circulau texte intitulate „Cântece de jale”, în care se deplângea faptul că nu se crease un județ cu reședința în orașul Sighet. Circulau în zona Sighetului și unele bancuri, considerate de conducerea de partid locală, ca având „conținut reprobabil și tendențios”. Primul suna în felul următor: „Rasa brună de Maramureș a fost încrucișată cu girafa, capul a rămas (și mănâncă) de pe plaiurile maramureșene, iar ugerul se află la Baia Mare”. Al doilea era la fel de sugestiv ca cel dintâi: „Că în trecut, când exista județul Maramureș cu reședința la orașul Sighetul Marmației, maramureșanul avea și mamă și tată, de acum înainte maramureșenii vor avea mamă (județul) însă vor avea tată vitreg (reședința la Baia Mare)”.

Aproape la fel de activi ca locuitorii din nordul Maramureșului au fost cei din teritoriul fostului județ Sălaj, care nu fusese propus spre înființare. În 16 ianuarie 1968, un număr important de locuitori ai comunelor Borla, Coșei, Dobrin, Crasna și Românași, din raionul Zalău, motivând că până în Cluj distanța era de peste 170 kilometri, au cerut reînființarea județului Sălaj. Peste două zile, 60 de locuitori ai comunei Agriș au semnat un memoriu prin care argumentau necesitatea reînființării fostului județ Sălaj, iar numeroși locuitori din comunele fostului raion Zalău cereau, în cadrul discuțiilor cu activiștii de partid, reînființarea județului Sălaj. Nominal, au fost adresate scrisori conducerii de partid: Augustin Cîrjan, contabil șef la U.R.C.C. Zalău, și-a exprimat părerea că „județul Cluj este exagerat de mare ceea ce va cauza greutăți în aprovizionarea și bunadeservire a populației”, tocmai de aceea era potrivit să fie creat județul Sălaj. Același lucru l-a cerut și Teodor Varga, pensionar din Zalău, care considera că județul Sălaj trebuia să cuprindă, pe lângă raioanele Zalău, Șimleu, Cehu Silvaniei, unele localități din raioanele Marghita, Carei, Huedin și Dej, care erau în componența județelor Bihor și Cluj.

În a doua jumătate a lunii ianuarie 1968 au fost formulate solicitări și pentru reînființarea județului Târnava. Așa a fost aceea care provenea de la un grup de muncitori de la Uzina mecanică din Mediaș, care solicitau ca județul Târnava să aibă reședința la Mediaș și să includă raioanele: Târnăveni, Sighișoara și Agnita, precum și aceea a unui grup de muncitori de la Uzina Mecanică Gaz Metan, din Mediaș, care au trimis un memoriu Comitetului Regional de Partid, în care cereau crearea județului Târnava, format din raioanele Sighișoara și Agnita. Din orașul Dumbrăveni și comuna Laslea au parvenit Comitetului Raional de Partid Sighișoara un număr de 19 scrisori, în care se propunea înființarea județului Târnava Mare sau, ca alternativă, ca aceste localități să aparțină județului Sibiu, o solicitare similară avansând și locuitorii comunelor Hoghilag și Noul Săsesc, iar locuitorii Sighișoarei cereau, în 13 ianuarie 1968, Comitetului Regional de Partid Brașov ca în situația în care nu se va crea județul Târnave, atunci județul Mureș să se numească „Mureș-Târnave”.

Locuitorii orașului Sighișoara își manifestau nemulțumirea pentru că localitatea lor a fost cuprinsă în limitele județului Mureș, de care nu-i legau tradițiile ori obiceiurile, după cum nu aveau nici legături economice cu acesta. Ei solicitau, așadar, înființarea județului Târnava Mare, la fel ca unii salariați de la Complexul industrial de faianță și sticlă din Sighișoara, care trimiseseră o scrisoare Comitetului Regional de Partid Brașov, în care propuneau înființarea unui județ cu reședința în orașul lor, iar acesta să fie declarat municipiu. În situația în care nu va fi înființat județul solicitat, locuitorii Sighișoarei își exprimau opțiunea de a face parte din județul Sibiu sau Brașov, dar în niciun caz de Mureș, susținând că nu pot ajunge în Târgu Mureș decât cu autobuzul, în situația în care călătoria cu trenul dura o zi. În schimb, cetățenii de naționalitate maghiară și-au exprimat preferința pentru județul Mureș, lucru explicabil dacă ne gândim la ponderea importantă pe care o avea minoritatea maghiară în acest județ. Sighișoara a fost orașul pentru care au fost trimise multe scrisori și memorii organelor abilitate, pentru a face parte din județul Sibiu. Locuitorii erau profund nemulțumiți că localitatea lor fusese încadrată județului Mureș, în condițiile în care tradițional, istoric și economic era legată de Sibiu. Nu s-a ținut cont de aceste elemente, nici de campania dusă de locuitori, Sighișoara rămânând până azi parte a județului Mureș. Poate și pentru că era un oraș majoritar românesc și a avut rolul de a echilibra ponderea celor două etnii în județul Mureș (atunci maghiarii aveau o pondere mai mare decât a românilor, dar fără a deține majoritatea).

Alte propuneri erau pentru înființarea județului Caracal, lucru cerut de unii locuitori ai comunelor Bucinișu, Scărișoara, Bădiciu și Gostavăț, din raionul Caracal, pe considerentul că distanța până la reședința județului Olt, Slatina, era prea mare. Din cadrul unor unități economice și a unor instituții din Făgăraș a venit propunerea de a fi reînființat județul Făgăraș, aceeași cerere exprimând-o și un grup de salariați de la Fabrica de scule și unelte din Brașov (propuneau ca din județul Făgăraș să facă parte și orașul Victoria), precum și unii locuitori ai comunelor Drăguș și Voivodeni, din raionul Făgăraș. Locuitorii din comunele Lisa, Sâmbăta de Sus, Vaida Recea, Ucea de Jos cereau înființarea acestui județ „ținându-se seama de tradițiile istorice ale Țării Făgărașului”. Aceeași cerere au formulat-o și cadrele didactice de la Liceul nr. 2 Făgăraș, salariații de la diferite întreprinderi din Făgăraș, dar și din Brașov.

O susținere populară a existat și pentru crearea județului Dej sau Someș. Propuneri în acest sens s-au făcut de către locuitorii orașului Dej care și-au exprimat public nemulțumirea și au cerut să fie trimis un memoriu conducerii de partid. Profesorul Ștefan Lazăr din comuna Spermezeu declara că regretă că „nu s-a ținut seama de trecutul de luptă al fostului județ Dej” (argumente similare au adus și locuitorii Dejului în scrisorile trimise conducerii regionale de partid Cluj, unde vorbeau despre „tradiția de luptă revoluționară” a fostului județ Someș, pomenind despre evenimentele de la Bobâlna și de „ceferiștii de la Dej”), iar locuitorii orașului Dej și ai comunelor Rus și Braniște cereau reînființarea fostul județ Someș, cu reședința la Dej.

Alte cereri erau pentru reînființarea județului Râmnicu Sărat (35 de scrisori, semnate de peste 6 000 de locuitori), a județului Roman (solicitare exprimată de salariații filialei Băncii Naționale din orașul Roman, în cuprinsul unui memoriu trimis Comisiei Centrale), a județului Mehedinți, cu reședința la Turnu Severin, care să cuprindă și o parte din viitorul lac de acumulare, pe o rază de 50 kilometri (solicitare exprimată de doctorul în Istorie, Theodor N. Trâpcea, de la Universitatea din Timișoara; propuneri similare au venit și de la locuitorii din orașul și raionul Turnu Severin, dar și din unele comune din raionul Vânju Mare, care invocau și „tradițiile și lupta revoluționară”), a județului Trei Scaune, cu reședința în Sfântu Gheorghe, a județului Porțile de Fier, cu reședința la Turnu Severin (cerere venită de la Dinu Ionescu, inginer la Comitetul de Stat al Apelor), a județului Muscel (cerere exprimată de unii locuitori ai orașului Câmpulung și ai raionului Muscel, care invocau „tradițiile social-culturale și dezvoltarea economică a acestui teritoriu”), a județului Brăila (solicitare venită de la unii salariați ai Combinatului de celuloză și hârtie și de la Uzinele Laminorul și Progresul din orașul Brăila), a județului Turda (solicitare a lui Ion David, din municipiul Cluj), a județului Zarand, cu reședința la Brad (propunere avansată de mai mulți salariați ai filialei Băncii Naționale din Brad, care-și motivau cererea prin faptul că Țara Zarandului „se bucura de renume”), a județului Râmnicu Sărat (28 de scrisori exprimau susținerea a peste 4 000 de locuitori, din 10 comune, în favoarea acestui județ. Semnatarii își argumentau poziția prin faptul că locuitorii din aproape toate comunele județului în drumul lor spre Focșani, trebuiau să treacă prin Râmnicu Sărat. Ei ofereau autorităților și varianta de a fi încadrați județului Buzău, variantă care a și fost adoptată de conducerea centrală).

Au existat și poziții diferite în cadrul aceleiași comunități: o parte a locuitorilor orașului Sfântu Gheorghe și ai comunelor limitrofe cereau să aparțină județului Brașov, în timp ce o altă parte a locuitorilor se exprimau în direcția de a aparține județului Harghita, în timp ce un alt segment de populație era favorabil înființării județului Trei Scaune. Dintr-un raport, din 12 februarie 1968, care cuprindea datele centralizate cu propunerile privind înființarea de noi județe, aflăm că în 36 de scrisori s-a propus înființarea județului Râmnicu Sărat, în 42 de scrisori individuale și colective s-a propus înființarea județului Târnava Mare, în 16 scrisori colective s-a cerut înființarea județului Turda. În acest document era menționată și soluția autorităților: au fost organizate adunări cu activul de partid și cu locuitorii, din care a rezultat că scrisorile nu exprimă interesele și dorințele majorității locuitorilor, cei mai mulți dintre cei consultați au cerut conducerii de partid și de stat ca în aceste cazuri să se mențină propunerile Comisiei Centrale.

Au fost exprimate și puncte de vedere contrare deciziilor luate de conducerea statului în privința înființării unor județe: „oameni cu munci de răspundere în orașul și raionul Bârlad” comentau nefavorabil decizia de înființare a județului Vaslui (aceștia erau nemulțumiți din cauză că județul Vaslui nu avea numele orașului lor sau măcar reședința în Bârlad), Ioan Moldovan și Ioan Tînța, din raionul Oaș, au cerut ca județul Satu Mare să se numească Someș sau Oaș, iar „unii cetățeni din Zalău considerau că era mai bună ideea de a exista 45 de județe pentru că județele mai mici pot rezolva mai bine problemele administrative”. Unii locuitori din Câmpulung, și-au manifestat dorința ca reședința județului Suceava să fie în localitatea lor, dar în urma discuțiilor purtate de primul secretar al Comitetului Regional de Partid Suceava cu intelectualii și muncitorii din orașul Câmpulung, aceștia „au declarat că renunță la părerile lor”. Din județul Cluj au venit propuneri care exprimau un naționalism accentuat. Se cerea înlocuirea numelor de județe și orașe reședințe „care amintesc o altă stăpânire decât cea românească”. Astfel, județul Bacău să se numească Trotuș, orașul Bacău: Ștefănești, județul Hunedoara: Corvin, Ialomița: Get, iar Vâlcea: Bărbat, în timp ce orașul Slobozia trebuia să ia numele de Libertatea, iar Râmnicu Vâlcea: Bărbăteni.

Au existat și propuneri de reconfigurare a teritoriului unor județe: profesorul universitar Petru Bochire, de la catedra de geografie economică a Universității din Iași, și Nicolae Davideanu, cercetător la filiala Academiei din aceeași localitate, propuneau ca județul Dâmbovița, fiind cel mai mic din țară, să fie extins spre sud și sud-vest, cuprinzând unele comune din zona de șes, unde existau condiții favorabile pentru agricultură; Grigore Calafeteanu, profesor în comuna Moțăței, raionul Calafat, a propus ca județul Bistrița Năsăud să fie mărit prin cuprinderea orașelor Dej și Gherla, de la Cluj.

VI.4.2.2.3. Propuneri privind stabilirea orașelor de reședință și a municipiilor

În perioada de o lună în care locuitorii se pronunțaseră în legătură cu noua organizare administrativă, au fost înregistrate numeroase propuneri privind reședințele de județe și celelalte categorii de orașe. Au fost propuse alte orașe pentru a îndeplini rolul de reședință județeană (Bârlad pentru județul Vaslui, Ialomița la Călărași, Turnu Măgurele la Teleorman, Sighetul Marmației la Maramureș etc.), dar după ce au fost organizate adunări ale activului de partid și de stat, fiind consultați și numeroși locuitori, autoritățile au izbutit să-i convingă pe cei mai mulți dintre locuitori de justețea deciziilor Comisiei Centrale, arătând că „reședințele propuse sunt bine stabilite și asigură legături mai lesnicioase cu majoritatea localităților din județ”. Până să se ajungă însă la această situație satisfăcătoare, autoritățile au primit în scris sau li s-a transmis verbal doleanțele locuitorilor cu privire la această chestiune. Trei au fost problemele cu frecvență ridicată: solicitarea de a fi mutată reședința județului Harghita de la Miercurea Ciuc la Odorhei; aceea de a fi schimbată reședința județului Ialomița din Slobozia în Călărași și cea de-a treia avea în vedere reședința județului Vaslui.

În primele două săptămâni după publicarea hărții administrative a României, rapoartele autorităților nu consemnează manifestări semnificative în zona secuiască. Abia la începutul lunii februarie 1968, în timpul dezbaterilor publice pe seama noii organizări teritoriale, s-au făcut propuneri, venite de la „numeroși cetățeni”, ca reședința județului Harghita să fie orașul Odorhei și nu Miercurea Ciuc. Aceștia argumentau propunerea spunând că Odorheiul „este un oraș mai dezvoltat și oferă condiții mai bune pentru a fi reședință de județ”. Decizia lui Ceaușescu de a muta reședința județului Harghita la Odorhei a determinat „o stare de spirit nesatisfăcătoare în rândul locuitorilor din raionul Miercurea Ciuc”. La Întreprinderea de mecanizare și transporturi forestiere din Miercurea Ciuc s-a exprimat ideea că acest lucru s-a făcut „după placul unor conducători locali”, iar salariații au solicitat să fie trimisă o comisie la fața locului pentru a cerceta împrejurările în care a fost mutată reședința județului. Jakab Andrei, din cooperativa Jigodin, potrivit celor consemnate de autorități, declarase că reședința județului a fost schimbată deoarece conducătorii raionului nu sunt originari din Ciuc și „n-au luptat pentru interesele populației locale”. Fusese lansată și ideea ca raionul Ciuc să aparțină de județul Covasna în cazul în care nu se revenea la vechea reședință propusă.

În 14 februarie 1968, Comitetul Regional de Partid Mureș informa Bucureștiul că în raionul Ciuc „se comentează nefavorabil” faptul că s-a schimbat reședința județului Harghita. În 13 februarie 1968 avusese loc la Comitetul Raional de Partid Ciuc o ședință cu reprezentanții salariaților de la unitățile industriale din oraș, cărora delegatul C.C. al P.C.R. le-a explicat considerentele care au dus la stabilirea reședinței de județ în orașul Odorhei. La încheierea ședinței s-au adunat spontan grupuri de cetățeni la Casa de cultură, cerând să li se explice și lor cauzele modificării survenite. Delegatul C.C al P.C.R. și primul secretar al comitetului raional au dat explicațiile cuvenite. Schimbarea din nou a reședinței județene de la Odorhei la Miercurea Ciuc a determinat o stare euforică printre muncitorii de la I.R.M.C. și Fabrica de confecții a acestui din urmă oraș, care s-au angajat să lucreze în zilele de duminică (18 și 25 februarie 1968) pentru a recupera nerealizările în producție din 13 februarie 1968, când o parte a salariaților celor două întreprinderi nu au muncit ca urmare a nemulțumirilor provocate de decizia autorităților ca reședința de județ să fie în orașul Odorhei.

Încă din 15 ianuarie 1968 organele de partid și de stat consemnau nemulțumirea locuitorilor orașului Călărași pentru că orașul lor nu era reședință de județ. Manifestări de susținere a acestui oraș au venit și din raionul Lehliu, ai cărui locuitori declarau că au căi de acces mai bune înspre Călărași decât spre Slobozia.

La Călărași a fost organizată o ședință cu activul comitetelor orășenesc și raional de partid, în 24 ianuarie 1968, pentru a se explica motivele pentru care reședința județeană a fost stabilită în orașul Slobozia. Din cei 158 de participanți, au luat cuvântul 12, aceștia susținând ca reședința de județ să fie la Călărași pe considerentul că acest oraș, spre deosebire de Slobozia, are „condiții economice și sociale corespunzătoare unei reședințe”. Nicolae Bădescu, membru al Comisiei Centrale, a explicat participanților la ședință criteriile care au stat la baza alegerii Sloboziei ca reședință, iar prim secretarul Comitetului Regional de Partid București, Gheorghe Necula, a subliniat sarcinile care reveneau organelor locale și organizațiilor de partid pentru a explica locuitorilor resorturile care au stat la baza organizării județelor și municipiilor. Se pare că locuitorii orașului Călărași au fost convinși de autorități să accepte decizia luată de la centru, astfel că energia lor a fost canalizată în direcția obținerii statului de municipiu pentru orașul lor.

Opoziție clară au arătat și locuitorii Bârladului care și-au exprimat „dezaprobarea” pentru că fusese preferat Vasluiul ca reședință județeană (trei președinți de sfaturi populare comunale și un învățător au criticat decizia partidului, de aceea fusese trimis în zonă, în 14 ianuarie 1968, un membru al Biroului regional de partid Iași). Documentele autorităților înregistrau diferite manifestări ale locuitorilor din Bârlad: directorul Fabricii de confecții Bârlad, membru al Comitetului Regional de Partid, făcuse afirmația că stabilirea reședinței de județ la Vaslui „este nerațională”, întrucât acest oraș avea „condiții economice și sociale mai slabe decât orașul Bârlad”; secretarul organizației de bază de la Spitalul din Bârlad declarase că „s-a lucrat în culise” și că „unii activiști care vor lucra în Comitetul Județean Vaslui vor rămâne să locuiască în Iași”.

Profesorul Theodor N. Trâpcea, de la Universitatea din Timișoara, a cerut ca reședința județului Caraș-Severin să fie Lugoj sau Caransebeș, „orașe cu vechi tradiții naționale și culturale, situate la intersecția drumurilor bănățene, care oferă posibilități de dezvoltare”, iar locotenent-colonelul Gheorghe Opariuc, din Ploiești, a cerut ca reședința județului Neamț să fie la Roman, propunere înaintată și de 11 muncitori ai Întreprinderii mecanice din Roman.

Numeroase propuneri au venit de la locuitorii a diferite orașe ca localitățile lor să devină municipii. Comitetul Regional de Partid Bacău informa Capitala că primise „propuneri însemnate” de la cetățenii orașului Gheorghe Gheorghiu-Dej pentru ca acesta să devină municipiu. Ei argumentau cererea prin ponderea importantă pe care o avea orașul în economia județului Bacău: producția industrială se va dubla în 1970 față de 1965, iar populația va crește de la 37 000 locuitori la 40 000. O altă notă ne oferă informația că: „unele cadre tehnice din combinatele chimice din orașul Gheorghe Gheorghiu-Dej considerau că localitatea lor are condiții pentru a deveni municipiu”. Argumentându-și cererea prin „importanța istorică și turistică” a Sighișoarei, dar și prin cea economică și social-culturală, peste 15 000 de locuitori din oraș și din raion au propus ca orașul lor să devină municipiu. Ei susțineau, în mod realist, că orașul Sighișoara „ocupă, geografic, un loc marginal în cadrul județului Mureș” și, drept urmare, apărea ca firească cererea de a avansa orașul la rangul de municipiu, „pentru a dispune de competențe locale mai largi”. O cerere similară au făcut și locuitorii din orașul Sfântu Gheorghe, în scrisorile trimise Comitetului Regional de Partid.

Locuitorii orașului Tulcea au cerut acordarea statutului de municipiu pentru așezarea în care trăiau, deoarece acesta „avea o industrie alimentară dezvoltată, perspective de extindere a turismului și o populație mai mare decât unele orașe prevăzute a deveni municipii”. Atât de multe solicitări veniseră la Comitetul Regional de Partid Dobrogea pentru ca Tulcea să fie declarat municipiu, încât conducerea acestuia a ajuns la concluzia că această cerere trebuie rezolvată de Comisia Centrală.

Ion Petrescu, sudor la Uzina Mecanică Poiana, înainta propunerea ca orașul Câmpina să devină municipiu și să-i fie incluse încă trei comune învecinate. Ion Iosif, inginer la Fabica de hârtie din Bușteni, și-a exprimat părerea ca orașele Sinaia, Predeal, Bușteni și Azuga (aveau același specific, de stațiuni turistice) să fie constituite într-un municipiu cu reședința la Sinaia, care să facă parte din județul Prahova. Unii salariați de la Întreprinderea de construcții siderurgice Hunedoara au cerut ca localitățile Călan, Ghelar și Teliuc să facă parte din municipiul Hunedoara, pentru că aveau același profil economic. Din Oradea au venit propuneri ca municpiile să nu fie subordonate județelor.

Cereri de a deveni municipii, localitățile lor, au venit și de la locuitorii orașului Turnu Măgurele, printre aceștia regăsindu-se și cadre de conducere din întreprinderi și instituții locale, de la cei din orașul Câmpulung Muscel (printre care și medicul Nicolae Barcan și profesorul Popescu-Piscu), de la salariații unor unități economice și instituții din Râmnicu Vâlcea, care au făcut propunerea ca acest oraș să devină municipiu, de la locuitorii orașului Făgăraș, care aduceau, pe această cale, învinuiri organelor locale din oraș, pentru că „au fost inactive și nu au susținut cauza orașului”. Maria Ștefănescu, inginer chimist la Combinatul Chimic Făgăraș, declara că: „Făgărașul n-a fost făcut nici județ, nici municipiu. Toată lumea dă vina pe conducerea orașului, care nu s-a interesat de această importantă problemă…”.

VI.4.2.2.4. Propuneri privind încadrarea localităților într-un alt județ sau o altă comună

Un număr impresionant de propuneri ale locuitorilor se refereau la reîncadrarea localităților acestora în cuprinsul altor județe sau a satelor la alte comune, altfel spus se cerea modificarea împărțirii administrativ-teritoriale care fusese decisă de autoritățile regionale și de aparatul Comisiei Centrale.

Analizând aceste sute de propuneri, putem observa că majoritatea erau făcute din considerente economice. Oferim câteva exemple edificatoare în acest sens. Locuitorii din comuna Rușețu au cerut ca localitatea lor să fie trecută de la județul Buzău la județul Brăila pentru că Stațiunea de cercetări experimentale zootehnice de la Rușețu deservea cooperativele agricole din raioanele Brăila și Făurei, iar locuitorii își desfăceau produsele la Brăila, de care erau situați mai aproape (45 kilometri), comparativ cu Buzăul. Țăranii cooperatori din comuna Voicești, raionul Drăgășani, au cerut ca localitatea să fie cuprinsă în județul Vâlcea, deoarece aveau legături tradiționale economice cu orașul Râmnicu-Vâlcea și cu stațiunile climaterice de pe Valea Oltului, unde-și valorificau producția de legume. În cazul în care localitățile Viștea de Jos și Drăguș erau incluse județului Sibiu, locuitorii acestora subliniau riscul de a se despărți în două bazinul pomicol al Făgărașului, de aceea propuneau să facă parte din județul Brașov. Colectivul Direcției Regionale Silvice Iași a trimis Comitetului Regional de Partid o propunere privind modul de stabilire a limitei de nord a județului Iași, considerând că această variantă „ar favoriza o gospodărire rațională a fondului forestier și o mișcare normală a materialelor lemnoase spre Hârlău, deoarece spre Botoșani nu sunt căi de comunicație pentru mijloacele auto”. Țăranii din comunele Botești, Deleni, Sagna și Tămășeni, din raionul Roman, erau îngrijorați unde vor preda animalele contractate cu statul și dacă copiii lor puteau urma școlile din orașul Roman, în condițiile în care localitățile lor erau incluse județului Neamț.

Pe considerentul că o parte însemnată a locuitorilor comunelor Dolhasca și Probota munceau în unitățile economice ale orașului Pașcani, Sfatul Popular Raional Pașcani a propus unificarea celor două unități administrative și trecerea acestora la județul Iași, posibilitățile de deplasare fiind „mai lesnicioase spre Iași decât spre Botoșani”. „Legăturile economice” au constituit motivul pentru care majoritatea cetățenilor din comuna Curtuieșeni, raionul Marghita, au cerut să aparțină de județul Crișana și nu de Satu-Mare. Aceeași motivație au avut-o și locuitorii din comuna Drăghiceni atunci când cereau să aparțină de județul Olt, pe deasupra, comuna lor fiind situată la o distanță mică de Caracal, unde își vindeau produsele.

Locuitorii orașului Dumbrăveni și-au exprimat, în număr mare, nemulțumirea pentru că localitatea lor fusese inclusă administrativ județului Mureș. Ei cereau insistent să facă parte din județul Sibiu pe considerentul apropierii de reședința acestui județ (72 kilometri), pe când de orașul Târgu Mureș îi despărțeau 173 kilometri. Argumentul forte era acela că peste 1 500 de locuitori ai Dumbrăveniului erau salariați în întreprinderile din Mediaș și Copșa Mică, care făceau parte din județul Sibiu. Muncitorii din orașul Dumbrăveni, salariații IAS-ului din localitate, cadrele didactice și alți locuitori, au organizat adunări, unde au votat în proporție covârșitoare pentru trecerea localității la județul Sibiu. Drept urmare, Biroul Comitetului Regional Brașov și-a dat acordul pentru această reconfigurare administrativ-teritorială și a înaintat propunerea Comisiei Centrale.

Au existat și situații în care organele de partid locale au cerut rectificarea împărțirii administrativ-teritoriale, dându-și seama abia după configurarea județelor despre existența unor anomalii. Așa a fost cazul în județul Mureș, unde Biroul Comitetului Regional de Partid Mureș și-a exprimat acordul ca stațiunea Lacul Roșu să facă parte din județul Harghita (fusese propusă să intre în componența județului Neamț). Deputații Sfatului Popular Gheorghieni, ținuseră o ședință în 26 ianuarie 1968 și aduseseră mai multe argumente în sprijinul acestei idei: stațiunea a aparținut de Gheorghieni încă de la formare; personalul de deservire al acesteia locuia în Gheorgieni, pășunile și fânețele de pe teritoriul stațiunii aparțineau cooperativelor agricole din Gheorghieni.

Alți locuitori aveau o perspectivă mai cuprinzătoare asupra realităților economice, analizând lucrurile din punctul de vedere al modului de funcționare al economiei județene. Cadrele didactice de la liceul din localitatea Nimigea, raionul Năsăud, și-au exprimat părerea că ar fi mai bine ca orașul Dej să aparțină județului Bistrița-Năsăud, pentru că acest județ avea „puțină industrie”. Unii salariați de la U.P.R.U.C.- Făgăraș erau de părere ca orașul Victoria să aparțină județului Brașov, creându-se astfel posibilitatea constituirii la Făgăraș a unei centrale industriale pentru produsele chimice obținute în Victoria.

Pe considerentul existenței unor legături tradiționale, majoritatea locuitorilor comunei Milaș, din raionul Reghin, au cerut să aparțină de județul Mureș și nu de Bistrița-Năsăud, în componența căruia intraseră („tradițiile noastre sunt asemănătoare cu ale locuitorilor din județul Mureș”). Acest argument a fost invocat și de muncitorii Combinatului Siderurgic Hunedoara, care erau originari din comuna Aurel Vlaicu, atunci când cereau ca localitatea lor să aparțină de județul Hunedoara și nu de Alba, deoarece localitatea „are legături tradiționale cu Orăștie, care va rămâne la Hunedoara”. Și locuitorii comunei Ghimeș cereau să facă parte din Harghita „cu care au legături tradiționale” și nu din Bacău. Din dorința de a face parte din județul Brașov, care-i avantaja economic, locuitorii de etnie maghiară din orașele Târgu Secuiesc, Covasna și Sfântu Gheorghe declarau că sunt legați de Brașov „prin tradiții social-istorice”. Locuitorii a cinci comune din raionul Târnăveni au cerut să aparțină județului Mureș: „au constituit din cele mai vechi timpuri o unitate istorică, geografică și economică, de tradiții, obiceiuri și port cu orașul Târnăveni”, iar, pe deasupra, copiii lor mergeau la școală în Târnăveni, unde munceau și mulți locuitori. În comunele Dolhasca și Probota, din raionul Fălticeni, prevăzute a face parte din județul Botoșani, marea majoritate a locuitorilor a solicitat să rămână în județul Suceava, invocând „legăturile social-economice și tradiționale”.

În cuprinsul multor cereri semnatarii invocau „distanțele mai apropiate”, „apropierea de reședința de județ” ori „drumul de acces mai bun” pentru a convinge factorii decizionali să ia hotărârea dorită de ei. Locuitorii comunei Podeni, din raionul Turda, au cerut să aparțină județului Alba pentru că aveau un drum mai bun de acces înspre Alba-Iulia, decât înspre Cluj. Mai mulți lucrători de la Cooperativa Meșteșugarul din Vișeu au exprimat părerea că ar fi mai bine să facă parte din județul Bistrița-Năsăud, având o legătură de acces mai bună și mai apropiată decât cu orașul Baia Mare. Unii locuitori din comuna Iancu Jianu au cerut ca localitatea lor să fie inclusă în județul Olt sau Dolj, numai în Vâlcea nu, pentru că distanța până la Râmnicu-Vâlcea era dublă. Cadrele didactice din comuna Sârbeni, raionul Titu, și-au exprimat nemulțumirea pentru că localitatea lor fusese repartizată județului Teleorman, distanța fiind foarte mare până în Alexandria, iar căile de acces necorespunzătoare.

Din comunele Făgețel, Topana și Urși, raionul Drăgășani, s-a făcut propunerea ca ele să aparțină de județul Argeș și nu de Olt, deoarece „relieful până la Slatina este accidentat, ceea ce îngreunează deplasarea”. Locuitorii comunelor Posaga, Ocoliș, Rimetea și Măhăceni, din raionul Turda, și-au manifestat nemulțumirea pentru că acestea au fost repartizate județului Alba, iar pentru a ajunge în reședința județului locuitorii trebuiau „să treacă prin județul Cluj și să ocolească mult”. Aurel Silvași, din comuna Tulgheș, raionul Gheorghieni, a propus Sfatului Popular Regional Bacău să intervină pentru ca această localitate să fie repartizată la județul Neamț, întrucât se afla la o distanță de doar 80 kilometri până la Piatra Neamț, pe când până la Târgu Mureș erau 160 kilometri. Mai aduceau un argument cel puțin atipic: în ultimii 10 ani, în localitatea lor nu s-a deplasat nicio formație cultural-artistică de la centrul de regiune. Locuitorii comunei Sohodol, din județul Brașov, și-au exprimat opțiunea de a se afilia orașului Râșnov și nu orașului Bran, „unde nu au condiții de transport”, iar cei din satul Viscri considerau că apartenența la comuna Budești era îngreunată de lipsa căilor de legătură dintre aceste unități administrative.

Unii profesori și locuitori din comunele Albac, Arada (rebotezată în 1968, Horea), Arieșeni, Bistra și Lupșa, raionul Câmpeni, s-au exprimat în sensul că era greșită decizia de trecere a localităților raionului Câmpeni la județul Alba, dat fiind că „moții s-au orientat întotdeauna spre Cluj”, iar mijloacele de comunicație erau mai bune spre Cluj decât spre Alba Iulia. Un număr de 35 de locuitori ai comunei Sălciua, din raionul Câmpeni, au depus un memoriu la Comitetul Regional de Partid Cluj, în care cereau să facă parte din județul Cluj, aducând două argumente: încă din 1918 au aparținut de fostul județ Turda; până la Cluj erau 75 kilometri, pe când până la Alba Iulia aveau de parcurs o distanță aproape dublă. Pe considerentul că localitatea Dor Mărunt era situată mai aproape de județul Ilfov, membrii cooperativei agricole din comună au trimis două scrisori Comitetului Regional de Partid București pentru a-și exprima doleanța, susținând că sunt situați la o distanță mare de reședința județului Ialomița.

Alte propuneri aveau cauze dintre cele mai diverse. Locuitorii satului Herța, din raionul Aiud, au cerut în 28 ianuarie 1968, în cadrul unei adunări sătești, ca localitatea lor să aparțină comunei Noșlac. Ei erau categoric împotriva apartenenței la comuna Fărău, pentru motivul că cei din conducere „nu le-au asigurat lemne de foc și au neglijat repararea drumurilor”. În adunare au fost colectați 500 de lei pentru a trimite un delegat la București care să susțină punctul lor de vedere. Pentru a liniști apele s-a deplasat în satul lor primul secretar al Comitetului Raional de Partid și președintele Sfatului Popular Raional. Pentru motivul că locuitorii comunei Dragoslavele „nu se înțeleg” cu cei ai comunei Rucăr, din raionul Muscel, secretarul Sfatului Popular Comunal Dragoslavele și mulți alți locuitori ai comunei au cerut organelor abilitate ca localitatea lor să nu fie atașată comunei Rucăr. Și locuitorii comunei Bădeni, din același raion, au protestat împotriva includerii localității lor în comuna Stoienești, deoarece „în trecut, când au aparținut de aceasta, nu s-a făcut nimic în satul lor”.

Maria Purdu, directoarea Școlii generale din comuna Teliu, județul Brașov (era și membră P.C.R, pe deasupra), declara, în semn de protest față de intenția conducerii județene de a atașa localitatea sa comunei Budila, că: „așa cum Sfântu Gheorghe a reușit să devină județ, tot așa vom reuși ca Teliu să rămână comună”.

Pentru a-și atinge scopul, semnatarii unor petiții au făcut apel la vechimea localităților. Locuitorii comunei Grajduri au trimis Comitetului Regional de Partid Iași o scrisoare, în care cereau ca aceasta să rămână centru de comună, deoarece pe lângă dotările edilitare, avea și vechime istorică (a fost trimisă și o copie după un document istoric din 1423, care atesta localitatea). Într-un memoriu adresat Comitetului Regional de Partid Oltenia, 200 de cetățeni din Sîrbești, raionul Gilort, au cerut ca această comună să nu fie unificată cu altele întrucât existau documente care probau existența ei din anul 1521. Din comuna Chevereșu Mare, raionul Timișoara, o sută de locuitori au trimis o scrisoare Comitetului Regional de Partid Banat, în care solicitau ca localitatea să rămână reședință de comună, deoarece data din secolul al XVI-lea.

Considerentul apartenenței la o anumită etnie a fost utilizat de 113 locuitori ai comunei Valea Mare (majoritar românească), din raionul Târgu Secuiesc, care au cerut Comitetului Regional de Partid Brașov, ca localitatea lor să aparțină comunei Întorsura Buzăului, care era românească. Locuitorii comunei Ungra, din județul Brașov, erau nemulțumiți pentru că se prevăzuse ca localitatea lor, „o comună românească”, să se unească cu Hoghiz, „unde populația în majoritate este maghiară”.

O situație specială a existat în satele Cărpiniș și Reciu, ai căror locuitori au trimis un memoriu Comisiei Centrale în care solicitau ca localitățile lor să fie incluse județului Sibiu. S-a descoperit însă că o parte a locuitorilor din Cărpiniș au fost induși în eroare de Dumitru Drobotă, fost legionar, care le-a spus că memoriul se referă la înlăturarea președintelui C.A.P. și la obținerea aprobării ca fiii lor să poată urma cursurile liceului din Miercurea. Un caz de protest a fost consemnat la C.A.P. Boian, raionul Turda, unde pe harta administrativă, afișată la sediu, au fost conturate, cu cerneală, limitele fostului județ Turda, precum și cuvintele: „să avem și noi un județ”.

După centralizarea datelor privind propunerile făcute de locuitori până la mijlocului lunii februarie 1968, a rezultat că fuseseră trimise peste 10 000 de scrisori numai Comisiei Centrale de partid și de stat. S-a concluzionat totuși că locuitorii „au apreciat drept rațională împărțirea țării în județe și au subliniat că aceasta corespunde cel mai bine condițiilor economice și social-politice din țara noastră”. Comisia Centrală concluziona că au fost organizate „adunări populare” în zonele de unde s-au primit cele mai multe propuneri: Râmnicu Sărat, Valea Dâmboviței, Clisura Dunării, Dumbrăveni, Sfântu Gheorghe, Covasna etc.. Propunerile ca județul Vaslui să aibă reședința la Bârlad, Ialomița la Călărași, Teleorman la Turnu Măgurele, Maramureș la Sighet, Gorj la Turnu Severin, Caraș-Severin la Lugoj au fost considerate ca având un „caracter subiectiv”, menționându-se că acestea „au în vedere doar criteriile tradițional-istorice și nu țin seama de intercondiționarea tuturor factorilor economici, geografici și social-culturali, de faptul că în anii construcției socialiste s-au dezvoltat zone economice închegate și s-au statornicit relații noi între localități”.

Dintre propunerile ca unele comune să treacă în componența altor județe, Comisia a considerat ca fiind justificate doar 113 solicitări, în cazul acestora „interesele economice și social-culturale ale cetățenilor gravitează spre alte județe decât cele propuse inițial”.

VI.4.2.3. Desființarea Regiunii Mureș- Autonomă Maghiară

Existența Regiunii Autonome Maghiare a constituit prilejul pentru conducerea comunistă a Ungariei de a repune în discuție problema Transilvaniei. Într-o întâlnire cu Valter Roman, la Budapesta, în octombrie 1954, liderul maghiar Rákosi Mátyás a abordat subiectul unei schimbări de frontieră dintre România și Ungaria. El i-a relatat lui Valter Roman că a încercat să obțină o parte a Transilvaniei în vara anului 1944, purtând discuții în acest sens cu Stalin. Liderul sovietic îi comunicase atunci că rezolvarea problemei Transilvaniei se va face în funcție de eforturile Ungariei sau României de a ieși din războiul antisovietic. Cum evenimentele ulterioare au fost în favoarea României (actul de la 23 august 1944), Rákosi a mai făcut o tentativă de a obține o parte a acestei provincii în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1946), dar fără succes. Referitor la chestiunea Ardealului, Stalin i-a transmis acum că „aceasta este o chestiune care privește cele două țări”, iar prim-ministrul britanic, Clement Attlee, i-a dat de înțeles că englezilor le convine situația în care „ar continua să existe divergențe și frecușuri între români și unguri”.

Secretarul general al Partidului Comunist Maghiar, Rákosi, a considerat, în 1954, că era momentul potrivit pentru redeschiderea problemei teritoriale dintre cele două țări („acuma însă, când amândouă țările pășesc pe drumul socialismului, consider că această problemă s-ar putea pune și rezolva, într-un spirit frățesc”), dar Valter Roman i-a replicat că ridicarea acestei probleme în situația internațională existentă în acel moment ar avea urmări grave atât pentru România, cât și pentru Ungaria, Rákosi dându-i dreptate în cele din urmă. Valter Roman a alcătuit un raport detaliat al convorbirii pe care a purtat-o cu Rákosi, pe care l-a înaintat conducerii comuniste a României și din care aflăm detalii interesante. Bunăoară, Rákosi era deranjat de faptul că „anumiți unguri români sunt mai români decât românii”, dar se întreba și de ce Moghioroș se scrie cu „gh” și nu cu „gy?”.

Lucrurile nu s-au oprit în această fază, ci au continuat în anii următori prin tentativele maghiarilor de a revizui granița româno-maghiară. În aprilie 1955, subiectul a fost reluat, în cadrul unei vizite a unei delegații române la Budapesta, care a constituit prilejul de a armoniza relațiile bilaterale, apreciate ca fiind „reci”. Reprezentanții români (Emil Bodnăraș, Fazekas János și Simion Bughici) au criticat politica iredentistă a guvernului maghiar, subliniind pericolul de a fi încurajate prin aceasta „speranțele revizioniste” ale naționaliștilor unguri. Una dintre problemele abordate a fost referitoare la cererea ambasadei Ungariei la București adresată Ministerului Afacerilor Externe român ca harta Regiunii Autonome să figureze ca anexă a hărții României într-unul dintre atlasele geografice care urmau să fie publicate la Budapesta. La întrebarea lui Simion Bughici „Dacă Regiunea Autonomă Maghiară este considerată de către conducerea ungară parte integrantă a României sau o simplă anexă a acesteia?”, Gerő Ernő a făcut mențiunea că solicitarea ambasadei Ungariei este o greșeală.

Emil Bodnăraș a avut o poziție tranșantă în dialogul cu delegația maghiară (Rákosi Mátyás, Gerő Ernő, Hegedüs András), reproșându-le maghiarilor faptul că Rákosi discutase chestiunea Transilvaniei cu Valter Roman, fără ca acesta din urmă să fie mandatat de conducerea României pentru a dezbate un asemenea subiect, el aflându-se la Budapesta pentru unele probleme hidrotehnice. Emil Bodnăraș și-a exprimat indignarea pentru că liderul Partidului Comunist Maghiar abordase problema Transilvaniei în maniera pe care o cunoaștem deja și într-un asemenea moment, considerat nepotrivit.

Revoluția anticomunistă din Ungaria, din toamna anului 1956, a creat numeroase probleme pentru conducerea comunistă a României, printre care și zvonul despre anexarea Transilvaniei de către statul vecin. Valter Roman și Aurel Mălnășan, adjunct al ministrului de Externe, au participat la consultări cu reprezentanți ai conducerii Partidului Comunist Maghiar, la Budapesta, în noiembrie 1956. Cu acest prilej, cei doi au fost informați de către Vass Zoltan, șeful Secretariatului Consiliului de Miniștri al Ungariei, că în Transilvania ar putea izbucni proteste antiromânești. Același oficial maghiar considera că problema maghiarilor din Secuime nu este rezolvată prin acordarea autonomiei de către statul român, căci ungurii ardeleni sunt conectați prin mijloace media la Ungaria și, deci, erau bine informați. El cerea ca România să acorde mai multă libertate etnicilor maghiari. Totodată, Aurel Mălnășan informa guvernul de la București că în Ungaria circula sloganul: „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!”), iar Valter Roman declara că proaspăt numitul prim-ministru maghiar Kádár János afirmase: „Dați autonomie Ardealului!”, ceea ce el considera ca fiind un fapt foarte grav.

Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită de două zile în Regiunea Autonomă Maghiară (15 și 16 decembrie 1956), prilej de a condamna evenimentele din Ungaria, cerând „combaterea necruțătoare a oricăror manifestări de naționalism și șovinism”. A luat unele măsuri în favoarea minorității maghiare: s-a acordat avizul pentru publicarea unor reviste culturale de limbă maghiară, s-a revenit asupra deciziei desființării unor școli cu predare în limba maghiară, a înființat o nouă direcție a naționalităților, coordonată de Ministerul Culturii etc.. La sfârșitul anului 1959, s-a luat decizia unirii universităților clujene „Victor Babeș” și „Janos Bolyai”.

În anul 1960 au fost efectuate rectificări ale organizării administrativ-teritoriale a României, care au afectat și Regiunea Autonomă Maghiară. Partea de sud a acesteia, cu o populație majoritar maghiară (raioanele Târgu Secuiesc și Sfântu Gheorghe), a fost trecută la regiunea Brașov, iar două raioane românești (Luduș și Târnăveni) au fost anexate Regiunii Autonome Maghiare. Componența etnică a acestei unități administrative a fost schimbată prin atașarea celor două raioane cu populație românească, iar prin accelerarea procesului de industrializare a crescut ponderea românilor în populația orașului Târgu Mureș. Tot acum a fost schimbată denumirea acestei unități administrativ-teritoriale în Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară.

Comitetul Regional al Regiunii Autonome Maghiare declara că aprobă schimbările propuse de C.C. al P.C.R. pentru a „accelera ritmul dezvoltării multilaterale a regiunii” și pentru a „aprofunda fraternitatea dintre poporul român și minoritățile naționale ale patriei noastre dragi, Republica Populară Română” și aducea la cunoștința C.C. al P.C.R. că noua compoziție etnică a regiunii era următoarea: maghiari 61,1% și români: 35,2%.

La începutul anilor 1960, relațiile dintre România și U.R.S.S. s-au înrăutățit. Partea sovietică, în frunte cu Nikita Hrusciov, a repus în discuție problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a criticat dur poziția liderului sovietic („Se apucă și vorbește la Berlin că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați spune voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție”) și a trecut la atac, autorizând publicarea în 1964, sub egida Academiei Române, a textelor lui Karl Marx, cu titlul Însemnări despre români. (ediția a fost realizată de Andrei Oțetea și S. Schwan, după manuscrisele  păstrate în Arhiva Marx-Engels a Institutului de Istorie Socială din Amsterdam).

Reforma administrativă din 1968 a readus în discuție problema națională, mai ales în cazul zonelor locuite în proporții consistente de minorități, cum ar fi în regiunile: Mureș-Autonomă Maghiară, Brașov, Crișana, Banat, Cluj, Maramureș. În toate aceste regiuni maghiarii aveau ponderi importante, astfel trebuia găsită o soluție care să potolească spiritele încinse ale unor reprezentanți ai maghiarimii transilvănene.

Fazekas Janos, viceprim-ministru al guvernului, a enumerat în cadrul Conferinței Naționale a P.C.R. din 6-8 decembrie 1968, drepturile naționalităților din România în zece puncte (printre acestea: drepturi politice, sociale, egalitate cu națiunea majoritară, păstrarea tradițiilor etc.), dar a precizat că acestea sunt scopuri ce se doresc a fi atinse, fără să reflecte realitatea din prezent. Pentru a elimina temerile maghiarilor din Secuime, odată cu desființarea Regiunii Autonome, Ceaușescu nu doar că a introdus criteriul componenței naționale (nu constituia, însă, factorul determinant!) în trasarea granițelor de județe, ci a mers mai departe, numindu-l pe prorectorul Universității „Babeș-Bolyai”, din Cluj, Péterfi Ștefan, în poziția de vicepreședinte al Consiliului de Stat, în locul lui Gere Mihai, care a fost numit președinte al Comitetului de Administrație Locală. Astfel, Gere devenea al doilea membru de etnie maghiară al Guvernului, după Fazekas, și îi revenea un rol important în procesul de împărțire administrativ-teritorială, respectiv înființarea noilor organe locale ale administrației de stat. Deci, în sens operativ punerea în practică a împărțirii administrativ-teritoriale era condusă chiar de un funcționar de naționalitate maghiară.

În toate cele patru variante de împărțire administrativă a țării era propusă înființarea unui singur județ pentru maghiarii din Secuime, respectiv Ciuc-Odorhei (364 196 de locuitori, dintre care 342 044 erau maghiari). În felul acesta, Regiunea Autonomă Maghiară era înlocuită cu o singură unitate administrativă, ceea ce producea satisfacție maghiarilor din sud-estul Ardealului. Din cele 35 de județe propuse spre înființare, doar în județul Ciuc-Odorhei maghiarii aveau majoritatea, dar și în alte județe ardelene aveau proporții importante, care se apropiau chiar de 50 % în Mureș și Satu Mare. Cu toate că maghiarii din Regiunea Mureș- Autonomă Maghiară și-au exprimat entuziasmul la aflarea veștii că vor face parte dintr-o singură unitate administrativă, în următoarele luni, însă, speranța lor se va nărui, odată cu înființarea a două județe în acest teritoriu, care nici măcar nu includeau tot teritoriul Regiunii Autonome, dar cuprindeau, totuși, o majoritate clară a etniei maghiare.

Județele în care minoritățile naționale aveau ponderi semnificative (1967)

(Sursa: A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R.- Cancelarie, dosar 189/1967, f. 48)

În ședința Prezidiului Permanent al C.C al P.C.R, din 26 decembrie 1967, au existat tensiuni în problema județelor care urmau a fi create pe locul Regiunii Mureș- Autonomă Maghiară. S-au conturat două tabere la nivelul conducerii P.C.R.: prima, care era și majoritară (Nicolae Ceaușescu, Gheorghe Apostol, Leonte Răutu, Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Fazekas János) susținea ideea „unui mare județ secuiesc” (considerau că astfel „ar fi satisfăcute nevoile comune ale populației maghiare” și că astfel s-ar face un pas important în politica națională a partidului); a doua (Iosif Banc, Militaru Aldea, Virgil Ioanovici etc.) cerea înființarea unui județ secuiesc de mai mică întindere, din care să fie excluse raioanele Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, care să fie alipite județului Brașov.

În cadrul acestei ședințe, Nicolae Ceaușescu a adus la cunoștința interlocutorilor săi faptul că există unele probleme care trebuie soluționate. Se comunicase la București că raioanele Târgu Secuiesc și Sfântu Gheorghe nu doreau să aparțină județului Ciuc-Odorhei, la această situație dată Ceaușescu replicând că este necesar să se facă consultări ale locuitorilor din zonă. A intervenit pe acest subiect și Alexandru Drăghici, care a propus constituirea a patru județe în zona secuiască: Odorhei, Ciuc, Trei Scaune, Mureș. Nu s-a oprit la această recomandare, ci și-a completat intervenția spunând că s-a procedat „în mod injust” atunci când au fost atașate raionului Târgu Secuiesc trei comune cu populație românească de la Întorsura Buzăului, cu scopul de a fi îmbunătățită compoziția etnică din regiune. A mai făcut o remarcă acuzatoare la adresa politicii implementate în trecut de către colegii săi: „Cu acest județ Ciuc-Odorhei lucrurile prea sunt cusute cu ață albă. (…) Eu sunt de părere să nu facem artificii. Dacă vrem să terminăm cu ghetoul acesta, să luăm măsuri să-l industrializăm”.

Împotriva celor afirmate de Alexandru Drăghici s-a pronunțat imediat Paul Niculescu-Mizil, care a spus că obiectivul era acela de a face o nouă împărțire administrativă și nu revenirea la vechile județe ale țării. A condamnat poziția lui Drăghici pentru că acesta punea în discuție hotărârile adoptate la Conferința Națională, din 6-8 decembrie 1967 („Nu cred că avem dreptul să punem în discuție măsurile adoptate la Conferința Națională”), la fel procedând și Ilie Verdeț („N-am înțeles artificiile și ghetoul la care s-a referit tov. Alexandru Drăghici. Cred că aprecierea este nepotrivită. (…) Să încurajăm comunele care vor să meargă la acest județ și să ne ocupăm mai mult de dezvoltarea lui economică”). Gheorghe Apostol a replicat spunând că nu este de acord cu „afirmațiile de ghetou- de izolare națională”, după care s-a manifestat în sens acuzator la adresa colegului său: „Dacă s-au făcut greșeli în politica noastră națională, tov. Drăghici este de mult în conducerea superioară și se pune problema de ce am acceptat acestea”. Pentru înființarea județului Ciuc-Odorhei, s-a pronunțat și Ion Gheorghe Maurer și, după cum era de așteptat, Fazekas Janos.

Nicolae Ceaușescu a explicat atașarea comunelor din Întorsura Buzăului la raionul Târgu Secuiesc prin faptul că a fost desființat raionul Brașov și, pe deasupra, aceste comune erau situate la o distanță mai mică de Târgu Secuiesc decât de Brașov. El astfel răspundea acuzelor lui Alexandru Drăghici, pe care l-a combătut cu asprime. Cu toată opoziția colegilor săi, Drăghici nu a putut fi convins să accepte împărțirea administrativă a României în 35 de județe (el susținea crearea a încă două județe în plus: Brăila și Turda), putându-se obține de la el doar exprimarea adeziunii față de criteriile utilizate în realizarea noii împărțiri administrative.

Fazekas János s-a pronunțat pentru înființarea unui „județ puternic” care să cuprindă raioanele: Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Miercurea Ciuc, Târgu Secuiesc și Sfântu Gheorghe, incluzând în acest fel „cele 10-13 scaune care au existat de secole în regiunea locuită de secui”. Noul județ Ciuc-Odorhei era preconizat a cuprinde cea mai mare parte a Regiunii Mureș Autonomă Maghiară, doar partea de nord-vest a acesteia urma să fie detașată județului Mureș (raioanele Toplița, Reghin, Luduș, Târnăveni și Târgu Mureș). În schimb, două raioane cu populație majoritar maghiară, care făceau parte din regiunea Brașov (Târgu Secuiesc și Sfântu Gheorghe) erau propuse spre a fi atașate județului Ciuc-Odorhei (aceste două raioane au făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară până în 1960, când au fost incluse în regiunea Brașov).

Drăghici acuza politica anterioară de „ghetoizare” a Regiunii Mureș-Autonomă Maghiară și încercarea artificială a P.C.R.-ului de a îmbunătăți compoziția națională a regiunii prin alipirea unor comune cu o populație majoritar românească: „Care este criteriul, în primul rând, care ne determină să facem acest Ciuc-Odorhei, de care nu am auzit niciodată. Știu că tovarășul Fazekas a vorbit la Conferința Națională de cele 13 scaune, poate că în tradiție au fost, dar nici tradițiile acestea nu putem să le luăm cum au fost, pentru că aici avem de-a face cu o populație masivă maghiară”. Fostul ministru de Interne se pronunța pentru industrializarea zonei și ștergerea, în consecință, a decalajelor economice, întreținute, în opinia sa, în mod voit de conducerea statului.

Afirmațiile lui Drăghici au determinat nemulțumiri în rândul membrilor conducerii partidului. Chivu Stoica considera că dacă se vor crea mai multe județe în regiunea secuiască vor apărea discuții „pentru că avem și alte localități unde este o populație compactă maghiară și s-ar pune întrebarea de ce numai acolo s-au făcut mai multe județe”, iar Niculescu-Mizil considera că acuzațiile lui Drăghici erau o contestare deschisă a realizărilor partidului „în domeniul politicilor naționale”.

Conducerea de partid a respins acuzațiile lui Drăghici în privința modului cum abordase problema națională în Secuime. S-a arătat că situația economică precară a zonei secuiești este specifică și altor regiuni ale României. A fost respinsă și afirmația privind neglijarea intenționată a problemei naționale. De acum urma să se decidă între existența unui mare județ secuiesc și împărțirea acestor teritorii județelor vecine (Mureș, Ciuc-Odorhei și Brașov). Majoritatea liderilor P.C.R. s-au pronunțat pentru crearea unui județ secuiesc întins, Iosif Banc având o poziție diferită. El considera că „specificul acestei naționalități maghiare nu ar trebui să fie un criteriu de bază” și, în concluzie, nu era indicat să fie creat un asemenea județ. Ceilalți membri ai conducerii de partid nu vedeau niciun pericol prin crearea acestui „mare județ secuiesc”, dimpotrivă, Leonte Răutu considera că se va îmbunătăți imaginea României pe plan internațional.

O problemă cu caracter special a constituit-o viitorul raioanelor Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, care aparțineau Regiunii Brașov. Conducerea de partid din Brașov și cea din Sfântu Gheorghe au cerut ca aceste raioane să facă parte din județul Brașov pe considerentul că arealul celor două raioane gravita economic spre Brașov. Unii etnici maghiari din Sfântu Gheorghe au încercat să atragă o cât mai largă susținere pentru proiectul lor, având și motivația de a-și păstra pozițiile ocupate în conducerea locală. Pe parcursul lunii ianuarie 1968 au fost trimise mai multe rapoarte C.C. al P.C.R., în care se exprima dorința locuitorilor din cele două raioane secuiești de a face parte din județul Brașov. În unul dintre acestea se spunea că: „În ziua de 26 ianuarie a.c. în orașul Sfântu Gheorghe s-au ținut șase adunări (la textila Oltul, Fabrica de țigarete, spital și CEC) pentru lămurirea unor probleme în legătură cu reorganizarea administrativ-teritorială a țării. Au participat 1 115 salariați dintre care 87 au luat cuvântul. Cerându-li-se părerea asupra problemei ridicate, 870 persoane s-au declarat pentru trecerea orașului la Brașov, 160 pentru rămânerea lui la județul Harghita, 50 au cerut ca orașul să devină municipiu, iar 35 s-au abținut”. În alt raport se menționa că: „Unii locuitori din comunele Chilieni, Ghidfalău, Arcuș, Valea Crișului, Bodoc, din raionul Sfântu Gheorghe, solicită să aparțină de județul Brașov, fiind mult mai aproape de reședința acestuia decât de Miercurea Ciuc”.

Comitetul Regional de Partid Brașov contabiliza 30 de adunări organizate în orașul Sfântu Gheorghe pe parcursul lunii ianuarie 1968 și în prima parte a lunii februarie, la care participaseră 4 773 de oameni, din care 4 004 (84 %) au cerut să aparțină de județul Brașov, invocând mai ales „legăturile și relațiile economice, sociale și culturale”. În orașul Covasna din 2 702 de locuitori consultați, 2 215 au votat pentru județul Brașov, iar în comunele din jur s-a obținut aceeași majoritate clară pentru apartenența la Brașov. Cererile locuitorilor erau argumentate de interese economice, dar și de faptul că își trimiteau copiii la liceele și școlile profesionale din orașul Brașov, unde, spuneau ei, „odată cu pregătirea profesională își însușesc mult mai bine limba română”. Și locuitorii comunelor din zona Baraolt au trimis scrisori Comitetului Regional Brașov pentru a aparține județului Brașov.

Rapoartele autorităților din cursul lunii februarie 1968 consemnau o schimbare de atitudine a locuitorilor din cele două raioane, tot mai mulți militând ca teritoriile lor să devină parte a județului Harghita, deși existau încă destule poziții pro Brașov: „La 1 februarie 1968 în Raionul Târgu Secuiesc s-au mai ținut 12 adunări. Peste 100 de cetățeni din satele Brateș, Telechia, Pachia, Albiș, Surcea și Peteni s-au pronunțat pentru județul Brașov. Un număr de peste 740 participanți din satele Tamașfalău, Leț, Dalnic, Zăbala, Tava și Bita au solicitat să aparțină de județul Harghita”.

Din analiza acestor rapoarte am putea concluziona că adepții apartenenței la județul Brașov erau mai numeroși, dar din investigarea mai atentă a modului cum decurseseră anumite adunări, aflăm că întrunirile organizate de partid erau de multe ori manipulate, pentru a exprima interesul elitei de partid din Brașov și Sfântu Gheorghe. Au fost semnalate unele abuzuri ale liderilor din zonă cu scopul de a influența decizia finală. Acestea au ajuns la cunoștința conducerii centrale de partid. Tocmai de aceea, Nicolae Ceaușescu l-a trimis în regiune pe Fazekas Janos pentru a calma situația.

Au fost consemnate și numeroase luări de poziții ale etnicilor maghiari din zona Sighișoarei, care își exprimau dezacordul față de includerea acestui areal în județul Harghita. Ei evidențiau existența unor legături de rudenie cu locuitorii din Sighișoara, dar și a unor interese economice comune, drept urmare cereau să facă parte alături de orașul Sighișoara din județul Mureș. Subliniau și legăturile de comunicație deficitare înspre reședința județului Harghita, Miercurea Ciuc, pe când la Târgu Mureș se puteau deplasa cu ușurință.

Numeroase cereri ale locuitorilor în care se solicita crearea unui nou județ pe locul raioanelor Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc au ajuns la București, care a decis înființarea județului Covasna. În 10 februarie 1968, într-un raport al C.C. al P.C.R., a apărut informația că viitorul județ Covasna, cu reședința în orașul Sfântu Gheorghe, urmează să cuprindă localitățile din raioanele Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, precum și unele comune din raionul Ciuc. Din acest material aflăm că: „Înființarea acestui județ vine în întâmpinarea dorinței exprimate în numeroase scrisori, precum și în adunările ținute în perioada dezbaterii propunerilor Comisiei Centrale, de marea majoritate a oamenilor muncii români, maghiari și de alte naționalități care trăiesc și muncesc în această parte a țării. S-au avut de asemenea în vedere legăturile tradiționale care s-au statornicit în decursul anilor între cetățenii din aceste localități care și înainte au fost un județ. În cadrul politicii generale a partidului și statului nostru de dezvoltare multilaterală economică și social-culturală a tuturor județelor, se vor deschide noi perspective și localităților din această parte a țării. Înființarea județului Covasna are o importantă semnificație politică, constituind aplicarea consecventă a principiilor democrației noastre socialiste”.

Astfel, Regiunea Mureș Autonomă Maghiară a fost desființată și în locul ei s-a stabilit să fie create trei județe. În prima fază, s-a hotărât înființarea județelor Harghita și Mureș. La 12 februarie 1968, Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a modificat lista județelor care urmau să fie înființate, fiind anunțată apariția județului Covasna, cu reședința la Sfântu Gheorghe, dar și mutarea reședinței județului Harghita la Odorhei. Județul Covasna era constituit în cea mai mare parte a lui din raioanele Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, care făcuseră parte din regiunea Brașov (fostă Stalin).

Dacă etnicii maghiari au avut reacții împărțite după suprimarea regiunii lor autonome, unii deplângând desființarea ei (probabil majoritatea, chiar dacă se avusese grijă să nu fie făcute publice manifestările lor), alții exprimându-se pozitiv după crearea celor trei județe, românii, în schimb, putem spune că au sesizat avantajele desființării acestei regiuni pentru statul român, după cum constataseră și riscurile menținerii acesteia. Ei erau conștienți de ceea ce însemnase această regiune autonomă în cei 18 ani de existență și au receptat-o ca atare. Știau că reprezentase o anomalie și chiar o rușine pentru sistemul administrativ românesc, poate că unii realizaseră și că fusese impusă guvernului comunist român de vecinul mai mare din Est. Acum, în 1968, românii se simțeau mai liberi ca niciodată în raport cu Uniunea Sovietică, iar desființarea Regiunii Mureș-Autonomă Maghiară venea în completarea acțiunilor politicii de relativă independență față de U.R.S.S., dusă de conducerea P.C.R. în ultimii ani. Bazil Gruia, avocat din Cluj, a apreciat noua organizare administrativă din 1968, pentru că „se desființează regiunea Mureș Autonomă Maghiară, care era o pată pe harta țării”. Gavrilă Cristoreanu și Augustin Pop, de la cooperativa Solidaritatea și-au exprimat bucuria că pe hartă „nu mai figurează Regiunea Mureș Autonomă Maghiară”. Constantin Gherbanovschi, funcționar la I.R.A. Cluj a spus că „nu-l interesează noua hartă deoarece nu cuprinde județele din Basarabia”. În același fel s-au exprimat și studenții Eusebiu Rusu și Mircea Seceleanu, de la Facultatea de Medicină, din Cluj. Tot din Cluj, Comitetul Regional de Partid informa autoritățile centrale că unii salariați ai D.S.A.P.C. Cluj s-au exprimat în sensul că reorganizarea administrativ-teritorială trebuia făcută mai demult, iar Vasile Sălăjan de la aceeași instituție, declarase: „păcat că avem teritorii românești sub călcâiul străinilor”.

Notele informative care au ajuns la Comitetul Regional de Partid Brașov înregistrau reacțiile de îngrijorare ale românilor din raioanele care au format viitorul județ Covasna. Șerban Gheorghe, profesor din Covasna, declara că, după apariția hărții cu noua împărțire administrativă, în Covasna a apărut o situație periculoasă: „unii oameni s-au dedat la certuri, insulte și discuții nesănătoase”. Într-o scrisoare semnată de 27 de locuitori din Covasna, toți de etnie română, se exprima ideea că etnicii maghiari aveau manifestări antinaționale, aceștia declarând: „Slavă Domnului am reușit să vedem și o mică Ungarie”, iar într-o altă scrisoare, semnată de 167 de locuitori, Nicolae Boilă, unul dintre semnatari, declara: „Nu sunt de acord ca noi Românii să fim minoritate în R.S.R. și nici nu mai pot învăța altă limbă a vorbi”. Muncitorii Întreprinderii miniere Căpeni, din bazinul carbonifer Baraolt, cereau să facă parte din județul Brașov și nu Harghita pentru că aveau legături economice cu orașul de sub Tâmpa și pentru că se schimbase structura națională în zona lor, întrucât se stabiliseră mulți români, proveniți din rândul soldaților care fuseseră trimiși să muncească în mină, precum și a lucrătorilor (mulți cu studii superioare) care au primit slujbe în zona lor.

Prin crearea a trei județe în regiunea secuiască s-a evitat constituirea unei structuri monolit maghiare, care ar fi putut emite, în viitor, pretenții la autonomie. Două dintre cele trei județe (Harghita și Covasna) aveau o pondere covârșitoare a populației maghiare, doar în Mureș românii fiind în proporție apropiată cu cea a maghiarilor. Elita maghiară era mulțumită de rezultatele obținute în cadrul reformei administrative. Crearea celor două județe secuiești, (Harghita și Covasna) a oferit noi posturi pentru mulți activiști de origine maghiară și noi perspective pentru intelectuali de a crea în cadrul noilor instituții județene condiții și mai bune în vederea cultivării tradițiilor maghiarilor. Nu poate fi negat și aspectul pozitiv determinat de reforma administrativă în privința industrializării și modernizării de tip socialist (urbanizare, dezvoltarea infrastructurii etc.), de care au profitat și noile județe înființate în zona secuiască. În cazul Covasnei a avut loc o reală „emancipare” economică față de Brașov.

Guvernul maghiar a avut o reacție de protest în momentul desființării acestui teritoriu autonom pentru maghiarii din Secuime, dar răspunsul său nu a fost la fel de dur ca în 1960, când se schimbaseră substanțial granițele Regiunii Autonome Maghiare.

VI.4.2.4. Înființarea județelor: Brăila, Covasna, Mehedinți și Sălaj (12 februarie 1968)

În 10 februarie 1968, în orașele Brăila, Turnu Severin, Zalău, Odorhei, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc și Orșova, s-au ținut adunări cu activul de partid pentru a se dezbate propunerile privind organizarea județelor și municipiilor. La acestea au participat între 80 de membri de partid (Orșova) și 390 (Odorhei). În cadrul acestor ședințe s-a adus la cunoștința participanților faptul că propunerile făcute de locuitorii din aceste orașe și raioane cu privire la înființarea județelor Brăila, Mehedinți, Sălaj și Covasna au fost soluționate de conducerea țării în mod favorabil.

După aflarea veștii, autoritățile au înregistrat diferite manifestări entuziaste în rândul locuitorilor din cele patru noi județe. În adunarea de la Turnu Severin, Ion Robu, președintele consiliului sindical Porțile de Fier, a exprimat, în numele salariaților din șantierele sistemului hidroenergetic și de navigație, recunoștința față de conducerea partidului. Inginerul șef de concepție de la Uzinele Progresul- Brăila, Ion Țarălungă și-a exprimat satisfacția pentru crearea județului Brăila, la fel ca M. Țuțuianu, secretarul Comitetului raional de partid Orșova, dar și alții. În adunarea de la Orșova s-a propus ca județul Mehedinți să primească numele de Porțile de Fier. În semn de recunoștință față de înființarea județului Brăila, „tineretul de la Șantierul Naval Brăila s-a angajat să efectueze 50 000 de ore de muncă patriotică pentru înfrumusețarea municipiului”, iar adunarea de la Sfântu Gheorghe l-a însărcinat pe primul secretar al comitetului raional de partid să plece la București „pentru a exprima mulțumirea și recunoștința pentru înființarea județului Covasna”. Hegy Zoltan, directorul Uzinelor Textile Oltul din Sfântu Gheorghe, și Alexandru Birtalan, secretarul Comitetului executiv al Sfatului popular raional Odorhei, au subliniat în cadrul adunărilor din Sfântu Gheorghe și Odorhei, că noile județe vor cunoaște o mai mare dezvoltare economică, iar delegații raioanelor Ciuc și Gheorghieni și-au exprimat acordul ca reședința județului Harghita să fie la Odorhei.

Cu ocazia desfășurării adunării de la Zalău a fost ridicată o problemă de natură economică: în raionul Zalău 74 % din populație era ocupată în agricultură, iar 14 000 de oameni erau plecați la muncă în alte regiuni ale țării, deși în această zonă existau resurse naturale pentru dezvoltarea agriculturii și a industriei.

În 12 februarie 1968, în cadrul ședinței Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., s-a luat în mod oficial hotărârea înființării a celor patru județe: Brăila, cu reședința în orașul Brăila, Covasna, cu reședința în orașul Sfântu Gheorghe, Mehedinți, cu reședința în orașul Turnu Severin și județul Sălaj, cu reședința în orașul Zalău. Nicolae Ceaușescu a prezentat în fața colegilor săi această propunere, care a înregistrat susținerea unanimă a acestora. Județul Brăila cuprindea partea de sud a județului Galați, inclusiv orașul Tecuci, și unele comune de la județul Buzău. Județul Sălaj era gândit să cuprindă în totalitate raionul Zalău și Șimleul Silvaniei, precum și o parte din comunele raioanelor Huedin, Dej, Carei și Cehul Silvaniei (cu excepția raionului Șimleul Silvaniei, preluat de la județul Crișana, redenumit Bihor, celelalte raioane și părți de raioane au fost luate de la județul Cluj). Județul Mehedinți era format preponderent din teritorii provenite de la județele Gorj și Dolj (fostele raioane Turnu Severin și Vânju Mare și o parte a raioanelor Strehaia și Calafat). În cadrul său fusese inclus și orașul-port de la Dunăre, Orșova, care a devenit astfel parte a unui județ din Oltenia, deși era din zona Banatului de munte. Cel de-al patrulea județ creat- Covasna- era format din partea sudică a județului Harghita (fostele raioane Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, care fuseseră parte a regiunii Brașov, și din câteva comune ale raionului Ciuc, care făcuseră parte din Regiunea Autonomă Maghiară).

Înființarea celor patru noi unități administrativ-teritoriale era argumentată în felul următor: județul Brăila s-a impus ca o necesitate deoarece județul Galați era prea extins teritorial și avea un potențial economic complex și ridicat, precum și două municipii mari, ceea ce ar cauzat dificultăți organelor de partid și de stat în administrarea sa. Prin înființarea județului Brăila, se ajungea la două județe în această parte a țării „bine dezvoltate și bine echilibrate din toate punctele de vedere”; județul Mehedinți contribuise la restrângerea teritoriului județului Dolj, care, astfel, devenea „mai echilibrat, mai ușor de condus și se rezolvă problema comunelor din raionul Vânju Mare, situate la distanțe prea mari de Craiova”; județul Sălaj, apreciau factorii de decizie, „va determina dezvoltarea mai intensă din punct de vedere economic și social-cultural a acestei zone slab dezvoltate, creându-se posibilități pentru dotarea cu noi obiective economice și social-culturale a localităților”, iar prin înființarea județului Covasna se avuseseră în vedere legăturile tradiționale care existau între locuitorii localităților din zonă, care formaseră un județ în perioada interbelică, dar crearea acestuia prezenta și o semnificație politică, „constituind aplicarea consecventă a principiilor democrației socialiste”.

O preocupare a lui Ceaușescu a fost să nu se depășească schema de personal odată cu înființarea acestor județe. Totodată, el își exprima satisfacția că acest obiectiv fusese atins la nivelul partidului, odată cu reorganizarea administrativ-teritorială, țel realizat prin faptul că se păstrase o rezervă de activiști, la care s-a apelat acum. S-a decis, astfel, ca numărul de posturi necesare funcționării organelor de partid și de stat nou create să fie asigurat, într-o anumită măsură, prin redistribuirea oamenilor din schemele aprobate, cât și din rezerva existentă. Secretarul general mai cerea să nu se creeze dezordine prin mutarea instituțiilor în reședințele de județe, pentru că lipseau unele localuri pentru adăpostirea acestora. El mai solicita să fie instalate mai întâi organele de partid și sfaturile populare, iar apoi instituțiile de stat, care puteau funcționa temporar și în alte localități decât reședințele județene.

În cadrul acestei ședințe au fost numiți și prim-secretarii comitetelor județene de partid din cele patru județe: Mihai Nicolae, la Brăila; Laurean Tulai, la Sălaj; Constantin Drăgoescu, la Mehedinți și Kiraly Carol, la Covasna. În privința acestuia din urmă au existat unele divergențe, pentru că Fazekas Janos l-a propus pe Ubornyi, care fusese prim-secretar la Sfântu Gheorghe, dar prin intervențiile lui Virgil Trofin, Ilie Verdeț și Iosif Banc, s-a optat pentru Kiralyi, apreciat drept „un tovarăș foarte bun, un om cu poziție (…) mult superior lui Ubornyi”. Tot acum a fost numit Simion Dobrovici ca prim-secretar la Vrancea.

În 14 februarie 1968, în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R., la care au participat și secretarii consiliilor județene provizorii, a fost consfințită decizia luată cu două zile în urmă de către Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., de a înființa cele patru județe. Nicolae Ceaușescu a prezentat propunerea de a atașa județului Harghita (considerat „a fi rămas mic” după desprinderea județului Covasna) Toplița, de la județul Mureș, care avea o întindere destul de mare. De asemenea, a recomandat mutarea reședinței județului Harghita de la Miercurea Ciuc la Odorhei, pe considerentul că acest oraș ar avea o populație mai numeroasă. Avându-se în vedere că aproximativ 2 500 de oameni s-au adunat în orașul Miercurea Ciuc pentru a cere ca reședința județului să rămână în orașul lor (pentru discuții cu aceștia fuseseră trimiși Gere Mihai și Iosif Patilineț) și că o delegație a acestora era deja la București în ziua plenarei, Ceaușescu și ceilalți participanți la ședință au decis ca în această privință să fie luată o decizie ulterior și după consultări cu locuitorii și conducerea de partid din Harghita. Ceaușescu a pledat în mod categoric pentru orașul Odorhei ca reședință de județ, afirmând că „dacă acest lucru le vine greu, să treacă la Covasna”, dar locuitorii din Ciuc își susțineau cauza spunând că „vor și ei să fie o dată centru, să nu mai fie trecuți de colo până colo”. În cele din urmă, Miercurea Ciuc a devenit reședința județului Harghita.

În privința granițelor județului Sălaj existau încă unele aspecte lăsate în suspensie. De pildă, dacă Comisia Centrală propusese ca acest județ să includă și Huedinul și zona aferentă până la granița cu Bihorul, acum unii lideri ai P.C.R. cereau ca această zonă să rămână județului Cluj. Ion Iliescu, membru al C.C. al P.C.R. și ministrul Tineretului, a susținut poziția locuitorilor din zona Huedin, care cereau să rămână în județul Cluj, pe considerentul că legăturile rutiere ale acestora erau mai bune înspre Cluj decât spre Zalău. El considera că locuitorii de aici erau „legați tradițional de Cluj” și dacă nu vor fi lăsați în componența județului Cluj vor apărea „discuții și nemulțumiri”, el însuși primind două telegrame în care oamenii din zona muntoasă a Huedinului protestau împotriva trecerii la județul Sălaj. Augustin Alexa, membru al C.C. al P.C.R. si procuror general al R.S.R., a susținut poziția exprimată de Ion Iliescu, afirmând că legăturile dintre Huedin și Zalău „sunt grele”, iar din punct de vedere istoric „Huedinul întotdeauna a fost legat de Cluj”. În cele din urmă, comunele din jurul Huedinului au rămas în componența județului Cluj.

Ion Iliescu, în intervenția sa, s-a pronunțat pentru orașul Călărași ca reședință a județului Ialomița, considerând că Slobozia, deși era situată mai central, „totuși profil de urbe nu prea are”. A fost contrazis de șeful său, Nicolae Ceaușescu, care constata că orașul Călărași era „destul de depărtat de toată populația”. Acesta și-a exprimat convingerea că Slobozia va deveni un „centru orășenesc destul de mare”, care va contribui la dezvoltarea economică a zonei situată în mijlocul Bărăganului, care nu avea deloc industrie. Ceaușescu considera că problema lipsei unor spații care să găzduiască toate instituțiile județene se va rezolva în timp, iar până când se vor construi clădirile necesare, instituțiile județului Ialomița vor funcționa în alte localități „așa cum de altfel am procedat și în trecut, în 1950, când s-a făcut reorganizarea”.

Ca în 1952, în 1968 s-a născut o dezbatere privind viitoarea reședință a județului Vaslui. Conducerea de partid a decis în favoarea orașului Vaslui, chiar dacă au existat voci de susținere pentru Bârlad. Barbu Zaharescu, membru al C.C. al P.C.R., era originar din Bârlad și a susținut candidatura orașului natal la statutul de reședință județeană prin legăturile de comunicație foarte bune pe care le avea orașul său cu celelalte așezări urbane din zonă și aducând argumentul numărului de locuitori mai mare al Bârladului decât al Vasluiului. Ceaușescu a avut ultimul cuvânt și în această privință, spunând că orașul Vaslui este situat mai central decât Bârladul și că i se va asigura o dezvoltare industrială, iar Bârladul primea, în compensație, statutul de municipiu.

În cadrul acestei plenare s-a luat hotărârea de a ridica la statutul de municipii încă 13 orașe pe lângă cele stabilite deja (Ion Iliescu cerea și reconsiderarea criteriilor după care erau clasificate orașele în categoria I și a II-a, pe considerentul că unele orașe din a II-a categorie se dezvoltaseră și puteau deveni municipii). De asemenea, a fost respinsă solicitarea de a se forma un nou județ, în jurul orașului Sighetul Marmației, pe considerentul că un asemenea județ ar avea o suprafață prea mică, iar dacă i s-ar încorpora mai multe comune, s-ar ajunge la micșorarea teritoriilor județelor Maramureș și Satu Mare.

VI.4.2.5. Actele legislative din februarie 1968

În zilele de 15 și 16 februarie 1968, Marea Adunare Națională a dezbătut și a votat un pachet de trei legi privind schimbarea din temelii a sistemului teritorial-administrativ românesc. Acestea erau următoarele: Legea nr.1 pentru modificarea unor articole din Constituția R.S. România, Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S. România și Legea nr. 3 privind asigurarea conducerii locale de stat în unitățile administrativ-teritoriale până la alegerea consiliilor populare.

Din comunicatul publicat de Scânteia, în 15 februarie 1968, aflăm că în urmă cu o zi avusese loc Plenara C.C. al P.C.R. care a examinat și a aprobat propunerile secretarului general al P.C.R. cu privire la organizarea județelor și municipiilor, ce fuseseră elaborate de Comisia Centrală de partid și de stat. Cu această ocazie, Plenara C.C. al P.C.R. a hotărât desființarea organizațiilor regionale și raionale de partid și constituirea organizațiilor de partid județene și orășenești.

În dimineața zilei de 15 februarie 1968, Nicolae Ceaușescu a făcut o prezentare de mare întindere cu privire la noua organizare administrativă („Expunere cu privire la îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului R.S. România”), în care a prezentat principiile după care s-a făcut împărțirea administrativă a teritoriului și a oferit date concrete privind noua realitate administrativ-teritorială a României. În chiar partea de început a expunerii, Ceaușescu spunea că: „Viața arată că progresul general al societății este indisolubil legat de organizarea judicioasă a teritoriului și administrației locale, care favorizează amplasarea rațională a forțelor de producție pe cuprinsul țării, dezvoltarea armonioasă a diferitelor zone și localități”. Secretarul general al P.C.R. aprecia că prin perfecționarea structurii administrativ-teritoriale, statul socialist se va consolida sub raport politic și organizatoric, fiind asigurat, totodată, și progresul economic și social-cultural al țării. Ceaușescu nu a criticat vechea împărțire administrativă a țării, despre care spunea chiar că „a jucat un rol pozitiv în înfăptuirea sarcinilor construcției socialiste”, dar considera că în ultimele două decenii „s-au produs profunde schimbări în societate” și, astfel, era necesară o nouă organizare administrativă.

Catalogând regiunile ca fiind „unități teritoriale prea întinse pentru a putea rezolva în mod operativ problemele tot mai complexe ale dezvoltării economiei”, Ceaușescu a restaurat județele pe harta administrativă a României, pe care le considera „ca unica treaptă administrativ-teritorială între organele centrale și unitățile de bază”. Iată care erau neajunsurile existenței regiunilor și raioanelor în opinia secretarului general al P.C.R. (le identificase deja de la Conferința Națională a P.C.R., din decembrie 1967): crearea unor dificultăți în relațiile dintre organele centrale și unitățile de bază (comună, oraș), întârziere în îndeplinirea directivelor centrale, dispersarea „forțelor”, creșterea birocrației, „umflarea” aparatului administrativ (exprima prin aceste dezavantaje realități concrete, care fuseseră constatate mai timpuriu de specialiștii români). Între principiile generale pe care le-a enumerat, a subliniat importanța principiului centralismului democratic, care rezida în faptul de a „crea condiții pentru ridicarea întregii activități a organelor locale ale puterii și administrației de stat”.

După ce a arătat criteriile de care s-a ținut seama în stabilirea județelor și a caracterizat situația economică, socială și culturală a acestora, conducătorul P.C.R. a anunțat decizia de a avansa 44 de orașe la rangul de muncipii. Un număr de 14 așezări urbane au fost trecute în categoria municipiilor în urma unor dezbateri publice și a propunerilor venite din teritoriu. Ceaușescu a prezentat pe larg și cele patru județe care au fost înființate ulterior (Brăila, Covasna, Mehedinți, Sălaj), despre care spunea că au fost create în urma unor consultări ale locuitorilor, în cadrul unor „largi adunări populare”. A expus și unele modificări teritoriale pe care le-a efectuat Comisia Centrală prin schimbarea apartenenței administrative a peste 100 de comune, după cum ceruseră locuitorii lor. Tot vocea poporului a fost decisivă („numeroase sugestii venite din regiunea Crișana”), atunci când s-a hotărât schimbarea denumirii județului Crișana cu „Bihor” .

În ampla expunere pe care a făcut-o, Nicolae Ceaușescu a prezentat beneficiile noii organizări administrativ-teritoriale, printre care: asigurarea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor indiferent de naționalitate (potrivit datelor citate de secretarul general al P.C.R., ponderea deputaților aparținând minorităților naționale din Marea Adunare Națională era de 16 %, iar numărul școlilor cu predare în limbile materne ale minorităților era de 1 700, iar al liceelor de 220), creșterea rolului orașelor și al centrelor muncitorești, transformarea comunelor în unități administrative puternice, creșterea rolului organelor locale ale puterii de stat, perfecționarea stilului și a metodelor de muncă ale organelor locale de stat, respectarea principiului muncii și conducerii colective, creșterea rolului conducător al partidului. Referitor la acest ultim punct, Ceaușescu a declarat că se vor înființa comitete de partid în toate comunele și orașele, iar liderii județeni ai partidului vor ocupa pozițiile de conducere din consiliile județene, ceea ce va determina „o mai bună folosire a cadrelor și înlăturarea suprapunerilor și paralelismelor”. De asemenea, a exprimat încă o dată rolul conducător al partidului în toate aspectele vieții județelor și a subliniat contribuția esențială a comitetelor județene de partid în coordonarea problemelor economice din raza lor: valorificarea rezervelor de care dispuneau întreprinderile pentru creșterea producției, reducerea cheltuielilor de fabricație, îmbunătățirea calității producției, sporirea rentabilității economice etc..

Expunerea aceasta a fost publicată în întregime în numărul din 16 februarie 1968 al publicației Scânteia, care a tipărit și luările de cuvânt a câtorva deputați, cum sunt: Lina Ciobanu, Aurel Moga, Uborny Mihai, Constantin Daicoviciu, Filip Geltz etc., toți aceștia elogiind reforma administrativă. Din partea minorității maghiare au vorbit deputații Uborny Mihai și Kovacs Gyorgy. Primul a făcut o incursiune în istorie, pomenind de colaborarea dintre maghiari și români în timpul răscoalei condusă de Gheorghe Doja și în vremea faptelor lui Mihai Viteazul, în a cărui oaste luptaseră și secuii de pe meleagurile județului Covasna, pe care-i reprezenta acum oratorul în forul legislativ al României. Și-a încheiat prelegerea adresând mulțumiri C.C. al P.C.R., în vreme ce confratele acestuia, Kovacs Gyorgy a citat din Ceaușescu și a înfierat „regimul burghezo-moșieresc”, care stabilise limitele unei unități administrative în funcție de „întinderea pământurilor unui mare moșier sau în funcție de interesele electorale ale diferitelor partide burgheze”.

Au fost reproduse în presă discursurile unor deputați din fiecare regiune a țării, tocmai pentru a evidenția suportul total și de pretutindeni al românilor. Deputatul Gheorghe Paloș, reprezentând Oltenia, sublinia decizia înțeleaptă de a se fi creat încă un județ, și anume Mehedinți, și remarca dezvoltarea pe care o înregistrează județul Gorj, prin centrele industriale înființate la Bumbești, Rovinari, Baia de Fier sau Motru. Deputatul Petre Nicolae a prezentat situația prosperă a orașului Constanța, care prin sistematizarea teritoriului și-a dezvoltat un sistem urban complex pe o lungime de circa 70 kilometri, în timp ce colegul său, Nicolae Tăbârcă, aprecia perspectivele de dezvoltare ale județului Dâmbovița, care avea 26 de întreprinderi industriale.

O propunere interesantă a făcut deputatul Avram Bunaciu, care a cerut introducerea unui nou criteriu în stabilirea comunelor, respectiv vechimea localităților. El vorbea despre existența unor așezări în Ardeal de 600-800 de ani, care nu aveau însă numărul de locuitori prevăzut de lege pentru a fi menținute ca și comune, „ai căror locuitori nu ar înțelege faptul că se văd transformați într-un sat sau anexă la o altă comună”. Știm din modul cum au fost stabilite comunele că nu s-a ținut cont de criteriul invocat de acest deputat.

Marea Adunare Națională a abrogat, în 16 februarie 1968, Legea nr. 3/1960 și a înlocuit-o cu Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, care era alcătuită dintr-o Expunere de motive, două capitole, care reuneau zece articole (p.132-134) și o anexă documentară intitulată „Împărțirea administrativă a R.S. România”, care detalia componența județelor, municipiilor, orașelor și comunelor (p.137-182).

În primul capitol al legii erau prezentate normele generale de organizare administrativă a teritoriului țării în județe, orașe și comune (art.1). În articolul 2 se preciza faptul că municipiul București este capitala R.S. România, iar în capitolele 3-7 erau enunțate elementele definitorii ale fiecărei unități administrativ-teritoriale. Județul era definit (art. 3) ca o unitate administrativ-teritorială complexă, alcătuită din orașe și comune, care asigură o dezvoltare armonioasă a acestor unități administrative mai mici. Se mai făcea mențiunea că orașele și comunele sunt stabilite „în funcție de condițiile geografice, economice și social-politice, etnice și de legăturile culturale și tradiționale ale populației”.

Teritoriul României era împărțit în 39 de județe, la care se adăuga municipiul București, divizat în șase sectoare numerotate, iar Sectorul Agricol Ilfov era subordonat municipiului București (art.8).

Harta administrativ-teritorială a României (39 de județe), în varianta finală de împărțire administrativă a teritoriului țării noastre, conform Legii nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, adoptată de Marea Adunare Națională în 16 februarie 1968.

Pot fi observate, pe hartă, cele patru județe care au fost create în ianuarie 1968 – Brăila, Sălaj, Mehedinți, Covasna -, pe lângă cele 35 de județe stabilite anterior. Se poate constata că, spre deosebire de harta administrativă cu 35 de județe, în această variantă apare județul Bihor și nu județul Crișana. În loc de trei zone cu statut special, acum au rămas doar două: regiunea de litoral, concentrată în jurul orașului Constanța, și zona minieră din Depresiunea Petroșani. Nu a mai fost acordat un statut special regiunii Defileului Dunării.

Sursa: Scânteia (București), nr. 7 626, 1968, p. 3

Concepția pe baza căreia s-a operat această modificare a avut în vedere înființarea unor județe mai mari (aveau o suprafață mai mare decât a județelor interbelice), care să asigure progresul colectivităților locale și să permită utilizarea „mai rațională a aparatului de stat”. Prin reînființarea județelor s-a asigurat și dezvoltarea centrelor urbane mici, întrucât în perioada existenței regiunilor majoritatea fondurilor fuseseră orientate spre reședințele acestora. Noile județe erau considerate ca fiind echilibrate din punct de vedere al teritoriului, populației și potențialului economic, ele oferind avantajul și de a avea legături directe cu orașele și comunele din componența lor.

Suprafața medie a unui județ era de 6 786 km2, dar ea varia de la 3 271 km2 (Dâmbovița) la 9 380 km2 (Cluj), astfel încât județul cel mai întins al țării avea o suprafață triplă față de cel mai mic județ. Județe cu o suprafață mare, de peste 8 000 km2, erau și Bihor, Caraș-Severin, Timiș, Tulcea, Dolj, Gorj, Ilfov și Suceava, în timp ce în rândul județelor mici, cu o suprafață de până în 5 500 km2, se înscriau: Prahova, Satu Mare, Bistrița-Năsăud, Botoșani, Olt și Vaslui.

Populația medie a județelor era de 509 000 locuitori, dar și la acest capitol se puteau constata discrepanțe mari: județul Tulcea avea 243 000 de locuitori, iar județele Cluj și Dolj aveau 802 000 locuitori, respectiv 801 000. Din cele 187 de orașe, 31 erau propuse pentru a deveni municipii: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Botoșani, Brașov, București, Buzău, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Giurgiu, Hunedoara, Iași, Mediaș, Oradea, Petroșani, Piatra Neamț, Pitești, Ploiești, Reșița, Roman, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Timișoara, Târgu Mureș, Turda, Turnu Severin (numărul lor final va fi de 47). Totuși, 74 % dintre județe aveau o suprafață în jurul mediei de 5 800 km2, iar 50 % din numărul județelor aveau o populație în jurul mediei naționale.

Orașul era definit (art. 4) ca fiind centrul de populație mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar-gospodăresc. Orașele care aveau un număr mai mare de locuitori, o însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării sau care aveau condiții de dezvoltare în aceste direcții, puteau fi organizate ca municipii. Se mai menționa în același articol al legii că orașele în care își aveau sediul organele de conducere ale județului se numeau orașe-reședință. În articolul 6 se stipula că orașele și comunele care erau situate în vecinătatea Bucureștiului, a celorlalte municipii și a orașelor mai importante puteau să aparțină de acestea ca unități administrativ-teritoriale distincte. În ultimul aliniat al acestui articol s-a specificat că acele comune care aparțineau de municipiul București ori de alte așezări urbane și orașe se numeau comune suburbane.

Noua hartă administrativă a țării noastre a fost definitivată până la sfârșitul anului 1968, când a fost stabilit numărul final al așezărilor urbane, precum și statutul acestora. În final, au fost stabilite 189 de orașe (aveau peste două milioane de locuitori), dintre care 49 erau nou înființate. Orașele României, exceptând municipiile, după numărul de locuitori, se grupau astfel: 16 orașe aveau o populație de până la 5 000 de locuitori; 72: 5 001- 10 000 locuitori; 49: 10 001-15 000 locuitori; 30: 15 001-20 000 locuitori și 22 de orașe cu peste 22 000 de locuitori. Municipiile erau în număr de 47 și însumau peste 4,7 milioane locuitori. După numărul de locuitori, cinci municipii aveau până la 30 000 de locuitori; 19: 30 001-50 000 locuitori; 10: 50 001- 100 000 locuitori, iar 13 peste 100 000 de locuitori.

Comuna era definită, în articolul 5 al legii, ca fiind unitatea administrativ-teritorială care „cuprindea populația rurală unită prin comunitate de interese și tradiții, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate în funcție de condițiile economice, social-culturale, geografice și demografice”. Satul-reședință era definit ca fiind localitatea în care își aveau sediul organele de conducere ale comunei. Legea prevedea, în articolul 7, posibilitatea constituirii unor categorii speciale de unități administrativ-teritoriale – respectiv stațiunile balneo-climaterice, care erau formate din acele orașe sau comune care, datorită condițiilor climaterice, hidrologice sau a așezării lor, aveau o importanță deosebită pentru ocrotirea sănătății și organizarea odihnei cetățenilor.

Numărul comunelor a fost stabilit la 2 706, față de 4 257 câte existaseră înainte. În medie unui județ îi reveneau 69 de comune, față de 100 câte au fost înainte, iar media populației era de 4 580 de locuitori, față de 3 027 anterior Legii administrative din 1968. Aceste comune cuprindeau un număr de 13 149 de sate. După numărul de locuitori, comunele se grupau astfel: până la 2 000 de locuitori: 95 de comune; 2 001 – 4 000 de locuitori: 1 055 comune; 4 001 – 7 000 de locuitori: 1 266 comune; 7 001 – 10 000 de locuitori: 252 de comune, iar peste 10 000 de locuitori: 38 de comune. Din punct de vedere al dezvoltării economice, în 2 330 comune existau CAP-uri, în 1 330 erau întreprinderi sau secții industriale, iar 2 400 aveau unități de deservire a populației, în timp ce în 2 450 comune existau dispensare medicale, iar 189 aveau licee teoretice sau de specialitate.

Legea privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R. a fost și un pretext de propagandă pentru întărirea regimului de dictatură personală a lui Ceaușescu, încercând să se demonstreze populației caracterul restaurator național al actelor regimului. Autonomia locală a fost extirpată fără rețineri. Primarul trebuia să răspundă exclusiv comandamentelor comuniste, în calitate de secretar al comitetului comunal de partid. Consiliul Comunal și Comitetul Executiv au rămas fără drept de inițiativă.

Un aspect negativ determinat de reforma administrativă din 1968 a fost reprezentat de schimbarea denumirii a 920 de localități, precum și faptul că au fost scoase din denumirile oficiale peste 3 750 de localități, care au fost atașate, formal, la altele.

În strânsă legătură cu Legea nr. 2/1968 au fost și celelalte două legi, adoptate în aceeași zi, dar care anterior au fost dezbătute în cadrul Comisiilor Administrativă și Juridică. Comisiile au decis înlocuirea sintagmei „sfaturi populare” cu termenul „consilii populare”, creșterea rolului organelor locale ale puterii de stat și introducerea unui mandat unic pentru acestea de patru ani (înainte era de doi ani).

Principala prevedere a Legii nr.1/1968 pentru modificarea unor articole din Constituția R.S. România era modificarea articolului 15 din Constituție, în cuprinsul căruia s-a introdus mențiunea că teritoriul Republicii Socialiste România este organizat în județe, orașe și comune. În consecință, se modificau și articolele 94, 100- aliniatul 2, 102- aliniatul 1 și 106- aliniatul 1, în care se făcea referire la organizarea instanțelor judecătorești și a organelor procuraturii.

Legea prevedea și modificarea articolelor 70 și 73, pentru ca, astfel, dispozițiile constituționale să reflecte întărirea rolului Consiliului de Miniștri, ca „organ de conducere generală a activității executive pe întreg teritoriul țării”. De asemenea, prevederile articolului 78 au fost puse de acord cu cele ale articolului 77, în sensul că miniștrii și conducătorii celorlalte organe centrale ale administrației de stat răspundeau de activitatea organelor pe care le conduceau în fața Consiliului de Miniștri. Erau cuprinse, de asemenea, dispoziții destinate să întărească rolul consiliilor populare în conducerea vieții locale și să asigure o aplicare consecventă a principiului conducerii colective în activitatea comitetelor executive.

S-a prevăzut, totodată, constituirea de către consiliile populare a organelor locale de specialitate ale administrației de stat, supuse dublei subordonări. Acestea funcționau fie ca instituții executive, fie ca unități de specialitate (inspectorate, direcții, comitete etc.), având sarcina de a conduce activitatea locală în diferite ramuri și domenii. Consiliile populare organizau aparatul Comitetului executiv, necesar desfășurării activității organelor locale ale puterii și administrației de stat. În scopul armonizării textului legii fundamentale cu Legea organizării administrative, au fost modificate peste 20 de articole ale Constituției din 21 august 1965.

Tot în zilele de 13 și 14 februarie 1968 a fost avizată Legea nr. 3/1968 privind asigurarea conducerii locale de stat în unitățile administrativ-teritoriale până la alegerea consiliilor populare (9 articole în componență), care a fost un act legislativ care avea caracter provizoriu. Acesta trebuia să asigure: conducerea locală de stat până la alegerea consiliilor populare, pregătirea delimitării orașelor și comunelor, organizarea alegerilor de deputați în noile consilii populare și luarea a diferite măsuri pe plan local. Astfel, se prevedea că activitatea sfaturilor populare regionale și raionale, precum și a comitetelor lor executive, încetează la data intrării în vigoare a acestei legi, iar până la alegerea consiliilor populare, conducerea locală de stat în județe urma să fie exercitată de consiliile populare provizorii. Acestea erau alcătuite din deputații sfaturilor populare regionale și raionale, dar în Comitetele executive ale Consiliilor populare provizorii puteau să intre și acei cetățeni care desfășuraseră „activitate pe tărâm obștesc și de stat”.

Sfaturile populare, ca instituții esențiale ale puterii de stat în teritoriu, au fost reformate ca urmare a solicitării conducătorului partidului, care afirmase că „actuala organizare a secțiilor sfaturilor populare îngustează sfera de activitate a acestora, le lipsește de competența necesară pentru rezolvarea problemelor conducerii locale, a comerțului, învățământului etc.”. Tocmai de aceea, a fost necesară o lege care să simplifice și să raționalizeze aparatul administrativ.

Consiliile populare județene provizorii erau convocate în prima lor sesiune în momentul intrării acestei legi în vigoare pentru a-și alege Comitetul Executiv (format din 15-23 membri). S-a stabilit ca Sfaturile populare orășenești și comunale să-și continue activitatea sub denumirea de consilii populare, iar sfatul popular al orașului București și sfaturile populare ale raioanelor Capitalei să primească denumirea de Consiliul popular al municipiului București, respectiv consiliile populare ale sectoarelor municipiului București.

Consiliilor populare județene, orășenești și comunale, prin însăși vocea lui Nicolae Ceaușescu, le-au revenit atribuții și răspunderi mult mai largi decât avuseseră înainte. Ele conduceau economia locală, organizau și coordonau învățământul și activitatea social-culturală, prin instituții executive, subordonate lor sau ministerelor. Prin toate aceste atribuții ale consiliilor populare se aprecia că se acordase „autonomie locală”, întrucât problemele economice și social-politice de interes local și republican din cuprinsul unităților administrative în care au fost alese puteau fi rezolvate de aceste consilii populare sau ele înaintau propuneri organelor competente pentru soluționarea lor.

Lucrările Marii Adunări Naționale (a noua sesiune extraordinară) s-au încheiat peste numai o zi de la adoptarea celor trei legi privind reforma administrativă. În Scânteia au fost publicate actele legislative, împreună cu discursurile lui Ștefan Voitec, președinte al MAN, și a câtorva deputați. Ștefan Voitec considera că noua lege de organizare administrativ-teritorială a României „este legată de programul complex privind perfecționarea conducerii și planificării economiei naționale și a întregii vieți sociale”.

Cele trei acte legislative, din februarie 1968, care au implementat reorganizarea administrativ-teritorială a țării noastre, la nivel fundamental, au marcat nu doar introducerea unui nou sistem administrativ, care a rezistat până în prezent, ci și o revenire la normalitate. Repunerea organizării administrativ-teritoriale a României în firesc și în tradiția de secole a poporului român a fost receptată extrem de favorabil de către populație și a contribuit la creșterea popularității P.C.R., care, probabil, a atins maximul istoric în anul 1968, lucru mai cu seamă datorat momentului 21 august 1968, când secretarul general al P.C.R. a condamnat invazia sovietică a Cehoslovaciei, eveniment numit, pe bună dreptate, „ziua apoteozei lui Ceaușescu”.

Cu ocazia Congresului al X-lea al P.C.R., din august 1969, Ceaușescu încadra Legea organizării administrativ-teritoriale a României și Legea consiliilor populare între actele legislative esențiale care „au pus în concordanță legile fundamentale ale statului cu dezvoltarea și perfecționarea forțelor și relațiilor de producție”, dar nu uita să amintească tendințele de birocratism din administrația de stat: „care pot duce la ruperea de masele largi populare, la apariția unor contradicții sociale profund dăunătoare intereselor construcției socialiste”.

Sistemul regiunilor și al raioanelor, de import sovietic, și-a dovedit ineficiența în cei 18 ani în care a funcționat (1950-1968), din mai multe motive, între care și acela că era străin de istoria poporului român și a fost receptat cu ostilitate de locuitori. Adoptarea județelor, în 1968, ca unități administrativ-teritoriale de bază, a însemnat și posibilitatea de fi înlocuiți cei numiți în funcții în timpul lui Gheorghiu-Dej cu oameni fideli lui Ceaușescu. Județele s-au dovedit cele mai stabile unități administrative din regimul Ceaușescu (s-a făcut o singură reorganizare în 1981, când au fost înființate județele Giurgiu, Ialomița și Călărași prin reorganizarea județelor Ialomița și Ilfov), cele mai fluctuante fiind comunele, care au fost afectate în mod direct de procesul de sistematizare. Prin revenirea la sistemul administrativ bazat pe județe s-a creat și posibilitatea de a elimina diferențele de dezvoltare economică între zonele țării (au fost introduse obiective privind industrializarea fiecărui județ până la un anumit nivel valoric). Din păcate, s-a menținut, în continuare, un centralism ridicat și o birocrație apăsătoare, care a făcut ca administrația să fie puțin eficientă, dar măcar românii nu se simțeau străini în propria țară.

Introducerea județelor în locul regiunilor, în 1968, a fost considerată de autoritățile statului ca fiind o soluție pentru eficientizarea administrării teritoriului. Dacă regiunile și raioanele permiseseră existența unor suprapuneri de atribuții și contribuiseră la diminuarea inițiativei și a răspunderii organelor locale, județele concentrau atribuțiile pe care le exercitaseră înainte regiunile și raioanele și determinau o serie de avantaje: organizarea rațională a aparatului de stat, simplificarea acestuia și atragerea locuitorilor la viața administrativă locală, reducerea personalului administrativ, „combaterea centralismului administrativ și a birocratismului”. Doar unele din așa-numitele avantaje invocate de autoritățile comuniste au devenit realitate, în timp ce multe dintre ele (centralismul administrativ, birocrația etc.) nu doar că nu au fost eradicate, dar chiar au devenit mai pregnante.

VI.4.2.6. Propuneri ale locuitorilor de modificare a împărțirii administrativ-teritoriale după adoptarea Legii nr.2/1968

Din momentul adoptării Legii nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S. România, în 16 februarie 1968, și până în iunie 1968 au fost elaborate numeroase propuneri de către locuitori privind anumite modificări ale hărții administrative la nivelul comunelor și al satelor, trecând pe plan secund solicitările cu privire la modificarea limitelor județelor, prin treceri de comune de la un județ la altul.

În marea majoritate a comunelor s-au organizat adunări cu activul de partid, în care s-a discutat despre delimitarea acestora. În majoritatea acestor adunări au fost acceptate propunerile comisiilor județene privind unificarea unor comune. Cu această ocazie, au fost înaintate propuneri și cu privire la dezvoltarea economică și social-culturală a comunelor, gospodărirea satelor și utilizarea eficientă a resurselor locale.

Locuitorii au făcut diverse solicitări privind rectificările administrativ-teritoriale, care au fost îndreptate către comitetele județene de partid și comisiile județene de partid și stat, care le-au analizat și, în majoritatea cazurilor, le-au respins. Dacă facem o statistică a categoriilor de propuneri, observăm că pe primul loc se situează cele prin care se exprima nemulțumirea față de unirea sau comasarea unor comune. În unele cazuri, cadre din conducerea sfaturilor populare, învățători sau medici încercau să-i influențeze pe locuitori pentru a nu fi de acord cu unificarea localităților. De pildă, președinții sfaturilor populare din comunele Clocotici și Balvașnița, județul Caraș-Severin, „au mers prin casele cetățenilor îndemnându-i să susțină ca localitățile respective să rămână localități separate”. Invocând motivul distanței prea mari care-i separa de centrul comunal, locuitorii comunei Grăbenișu de Câmpie (județul Mureș) au respins unirea cu localitatea Săulia, la fel și cei din Mădăras, care nu doreau să fie atașați comunei Band. Dacă cei din Grăbenișul de Câmpie refuzau unirea cu Săulia, invocând distanța de 7 kilometri între localități, locuitorii satelor Comiat, Sistar și Bogda, din județul Timiș, erau de înțeles atunci când cereau o nouă arondare a satelor, întrucât localitățile lor erau situate la o distanță de 20 kilometri de centrul de comună. La o distanță mare de centrul comunal se afla și satul Slatina de Mureș (județul Arad), respectiv 23 kilometri, și satul Groșii Noi (județul Arad), care era poziționat la 17 kilometri de reședința comunală Bârzava.

În județele Alba, Bihor, Constanța, Dolj, Harghita, Mehedinți, Olt, Sălaj, Sibiu, Vrancea, numeroși locuitori au cerut ca localitățile lor să se unifice cu altele decât cele stabilite de Comisia Centrală. Spre exemplu, la Comitetul Județean de Partid Vrancea au ajuns 20 de scrisori, semnate de peste 2 000 de persoane. La Comitetul Județean Prahova au fost trimise 18 scrisori ale locuitorilor din Ștefănești, în care aceștia cereau ca localitatea lor să nu fie unită cu o altă comună. Locuitorii satului Brăești (județul Buzău) nu renunțau la părerea lor, deși organele locale le explicaseră că localitatea lor nu îndeplinește condițiile pentru a forma o singură comună. Locuitorii comunei Sfințești (județul Teleorman) puneau condiția ca în cazul unificării cu Drăgănești-Vede să fie reparat drumul care îi lega de noua reședință, dar și să se introducă o cursă RATA, iar noua comună să se numească Sfințești-Drăgănești.

Au existat unele cazuri în care locuitorii unor așezări rurale sesizând avantajele rezultate din apartenența la un oraș sau municipiu, au formulat solicitări în acest sens. În județul Cluj, locuitorii satului Pata s-au exprimat împotriva atașării localității lor la comuna Cojocna, ei cerând să aparțină de Apahida sau de orașul Cluj. Locuitorii comunei Sântandrei, din județul Hunedoara, au trimis un memoriu, în 20 martie 1968, Comitetului Județean de Partid Hunedoara, în care cereau atașarea localității la municipiul Deva sau orașul Simeria. Comisiile județene de partid și de stat au ajuns la concluzia că unele argumente ale oamenilor erau fundamentate și, drept urmare, au răspuns pozitiv. Așa a fost în cazul celor două comune prezentate mai sus.

Pe locul doi din punct de vedere numeric se situează cererile locuitorilor de a trece localitățile poziționate în zona de graniță interjudețeană în componența altui județ decât cum se stabilise inițial. Locuitorii satului Jurtelecul Hoded (azi Giurtelecu Hododului) au trimis o scrisoare Comitetului Județean de Partid Satu Mare, în care au cerut să aparțină de orașul Cehul Silvaniei, deoarece distanța până la această localitate era mai mică decât cea până la centrul de comună-Hodod (a fost respinsă solicitarea).

La adunarea colectivului de partid din comuna Lunca de Jos (Harghita) s-a propus ca satul Trei Fântâni, din județul Bacău, să aparțină județului Harghita, pentru că aici majoritatea populației era de naționalitate maghiară (nu a fost acceptată propunerea). În ședința activului de partid din comuna Pomi, județul Satu Mare, din 26 martie 1968, s-a cerut ca localitatea să treacă la județul Maramureș, deoarece distanța până la Baia Mare era mai mică decât până în Satu Mare, iar 40 % dintre locuitori munceau în întreprinderi din reședința județului Maramureș (și această cerere a fost respinsă). Tot pe același considerent, locuitorii satului Prevenciori, din județul Hunedoara, au solicitat să treacă la comuna Băuțar (județul Caraș-Severin), de care îi despărțea numai trei kilometri, față de zece cât aveau de parcurs până la centrul comunei la care fuseseră repartizați. Aproximativ 300 de locuitori din satul Găbud, județul Mureș, au cerut să aparțină de județul Alba pe considerentul că au legături tradiționale și de rudenie cu locuitorii comunelor Noșlac și Ocna Mureșului. Chiar dacă Comitetul Județean de Partid Alba a considerat cererea lor ca fiind întemeiată, Biroul Comitetului Județean Mureș nu a fost de acord, dar prin intervenția organelor superioare a fost avizată pozitiv această solicitare.

Este de-a dreptul remarcabilă insistența și intransigența locuitorilor unor comune, care militau pentru rectificarea împărții administrativ-teritoriale. Oferim în rândurile următoare un exemplu edificator. La începutul lunii februarie 1968, locuitorii satului Pădureni (comuna Tăureni), județul Mureș, au trimis un memoriu Comitetului Județean de Partid Cluj, în care cereau să treacă în componența acestui județ. Conducerea județeană Cluj a procedat legal, trimițând documentul spre analiză județului Mureș. Locuitorii satului în cauză n-au stat însă cu mâinile în sân, ci au trecut la acțiune fără a mai aștepta un răspuns de la conducerea județului Mureș. La începutul lunii martie 1968, a sosit la Comitetul Județean Cluj o delegație formată din doi membri ai comunității satului Pădureni, care și-au exprimat doleanța, după care au fost informați că cererea lor a ajuns la Comitetul Județean Mureș și că de acolo trebuie să primească un răspuns. Peste o lună, o altă delegație, formată de această dată din patru țărani cooperatori, membri de partid, s-a deplasat în Cluj, unde au fost primiți de primul secretar al Comitetului Județean. Ei au prezentat argumente solide pentru fundamentarea cererii și, drept urmare, conducerea județeană Cluj a trimis solicitarea lor Comisiei Centrale, care le-a dat câștig de cauză. Observăm din acest caz, dar și din altele, că locuitorii obțineau rezultatul dorit atunci când aveau motive serioase pentru a cere transferul localității în circumscripția administrativă a altui județ, dar și ca urmare a modului în care acționau.

După ce analizau propunerile, comisiile județene trimiteau spre analiză Subcomisiei Centrale pe acelea pe care le aprobaseră. Dar, unele cazuri nu au fost avizate de Subcomisie, așa fiind cererea locuitorilor satului Jimbor (județul Brașov) care doreau să facă parte din județul Harghita sau cea a locuitorilor comunelor Voicești și Grădinari (județul Olt) de a trece la județul Vâlcea.

Un număr mai redus de solicitări vizau schimbarea centrului comunal. Dacă locuitorii comunelor Rahman, Ceamurlia, Nicolae Bălcescu, Frecăței (județul Tulcea) ceruseră ca reședința comunală să fie în localitatea lor, unii locuitori ai unor localități din județul Timiș declarau că sunt de acord cu centrele comunale stabilite de organele abilitate, dar „își doresc ca farmaciile, oficiile poștale și dispensarele să rămână în actualele localuri”, care erau în satele lor. În Bihor, locuitorii au trecut la acțiune pentru a-și atinge scopul. În 6 aprilie 1968, la Comitetul Județean de Partid Bihor s-au deplasat trei delegații, compuse din 25-30 de persoane, care au cerut ca localitățile lor să fie declarate centre comunale, întrucât aveau numărul cel mai mare de locuitori și erau situate central. În satul Burzuc, al aceluiași județ, în 8 aprilie 1968, 500 de locuitori au participat la o adunare în căminul cultural, unde au cerut ca localitatea lor să devină centru de comună. Solicitări au venit în acest sens și din: Botoșani (2 comune), Suceava, Prahova și Tulcea (3 comune), Maramureș (4), Ialomița (5), Cluj (9). În acest din urmă județ, identificăm un conflict în toată regula, cel puțin la nivel epistolar, între localitățile Sutu și Ciurila, care își disputau poziția de reședință de comună. Locuitorii din Sutu se lăudau cu electrificarea comunei, pe când cei din Ciurila, deși fuseseră prinși în planul de electrificare, nu-ți puteau aroga o asemenea realizare. Pe deasupra, Ciurila fusese colectivizată abia în 1961, pe când în Sutu fusese înființat un CAP în 1949 (locuitorii Ciurilei le reproșau celor din Sutu că dacă n-ar fi acceptat politica de cooperativizare a partidului nici ei nu ar fi devenit membri cooperatori).

Unele propuneri venite din teritoriu exprimau dorința locuitorilor de a fi avansate localitățile lor la statutul de așezări urbane. Locuitorii comunei Deta, din județul Timiș, ceruseră ca localitatea lor să devină oraș pentru că ei apreciau că „îndeplinește o serie de condiții”. Locuitorii din Cudalbi, județul Galați, s-au arătat surprinși că localitatea lor nu a fost declarată oraș, ținând seama de nivelul de dezvoltare economică și de numărul de locuitori. În unele comune mari, o parte a locuitorilor insistau să se examineze din nou posibilitatea declarării localităților lor ca oraș (Seini și Șomcuța, din județul Maramureș; Bucecea, din județul Botoșani; Nehoiu, din județul Buzău; Valea lui Mihai, din județul Bihor). În acest din urmă caz, însuși secretarul Comitetului Județean de Partid Bihor, Alexandru Fodor, a cerut ca localitatea Valea lui Mihai să devină oraș, argumentând că avea 11 000 de locuitori, dintre care 4 000 de salariați în diferite unități economice.

Avizarea propunerilor privind declararea comunelor Baraolt (județul Covasna), Sântana, Pecica, Chișineu Criș și Nădlac (județul Arad) ca localități urbane, de către Comisia Centrală, a determinat o mare satisfacție în rândul locuitorilor acestora. În semn de recunoștință pentru deciziile luate, organizațiile de partid din aceste comune au comunicat organelor superioare mesaje de recunoștință. Iată cum se exprima conducerea Comitetului de partid Chișineu Criș, în 31 mai 1968: „Constituirea orașului Chișineu Criș reprezintă pentru noi o înaltă prețuire ce ne-a fost acordată de comitetul județean de partid și de consiliul popular al județului Arad, fiind primită cu multă bucurie și justificată cu mândrie de toți cetățenii localității”. Au fost schimbate și denumirile unor localități: Basarabi, din județul Constanța, a fost redenumit Murfatlar, comuna Eschibaba, din județul Tulcea, a fost redenumită Stejarul, iar satul Hagiomer a primit numele Cerbul. O controversă s-a născut în legătură cu schimbarea numelui localității Cuhea, din județul Maramureș. Directorul Muzeului Județean Maramureș a apreciat că schimbarea denumirii acestei comune în Bogdan Vodă și a localității Poienile Glodului în Poienile Izei „nu sunt justificate din punct de vedere istoric”. Astfel, plenara județeană a stabilit ca un colectiv de activiști „să mai analizeze problema, să mai discute cu cetățenii și apoi să se ia o decizie”. O intervenție într-o problemă similară a avut și istoricul Constantin Daicoviciu, care a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, în care se pronunța împotriva ideii de a fi schimbat numele comunei Dăbâca cu „Gelu”, argumentând că prima denumire, de origine slavă de altfel, „a intrat în istorie”, datând din secolul al XI-lea, iar cea de-a doua nu era nici ea românească, ci tot de origine slavă. Concluzionând că Dăbâca a fost o cetate aflată sub stăpânirea unui voievod român, propunea să fie păstrată această denumire „ca un martor al timpurilor trecute”, dar și pentru a nu se crea confuzii în istoriografie (a fost păstrată în cele din urmă denumirea comunei Dăbâca). Acțiunea de schimbare a numelor unor așezări s-a desfășurat pe tot parcursul anului 1968, județele cu cele mai multe cazuri fiind: Iași (opt sate și șase comune), Mehedinți (20 de sate și 10 comune), Cluj, Bihor, Neamț, Olt (peste 10 localități fiecare) etc..

În 26 martie 1968, comisiile județene de partid și de stat informau că acțiunea de definitivare a studiilor se găsea într-un stadiu avansat și urma a fi înaintată Subcomisiei Centrale de partid și de stat. S-a concluzionat că era necesară o creștere a numărului de comune, astfel: în Alba: de la 61 la 66; în Timiș: de la 68 la 75; în Harghita: de la 45 la 49; în Iași: de la 68 la 86. În luna mai 1968, s-a aprobat înființarea a încă cinci comune în Argeș, a patru comune în Olt și Hunedoara, trei comune în Sibiu și Cluj, două comune în Brașov și Constanța, iar în Ialomița, Sălaj, Arad, Bihor, Buzău, Vrancea și Teleorman a mai fost creată câte o comună.

Tot acum au fost scoase din nomenclatorul localităților unele satele care se dezvoltaseră atât de mult încât nu mai exista o demarcație teritorială între ele, precum și cele care aveau sub 10 clădiri (identificăm asemenea localități în jurul unor comune mai mari sau orașe mai mici, așa fiind cazul comunei Recaș, din raionul Timiș, care avea în imediata apropiere trei sate, dintre care niciunul nu avea peste șapte case). S-a redus prin unificare numărul de sate: în Olt: din 481 au mai rămas 389, în Hunedoara numărul lor s-a diminuat cu 53, iar în Vaslui cu 55.

VI.4.2.7. Implementarea în teritoriu a noului sistem administrativ

Plenara C.C. al P.C.R. din 14 februarie 1968 a impus ca reorganizarea unităților din teritoriu ale ministerelor și a celorlalte instituții centrale să se facă în două etape. În prima etapă (până la 1 martie 1968) urma a se implementa în județe acele unități ale ministerelor care erau indispensabile unei desfășurări normale a activității economice și social-culturale, iar în a doua etapă (preconizată a dura până în vara lui 1968) era programată instalarea în teritoriu a celorlalte unități ale ministerelor și instituțiilor centrale.

Consiliul de Miniștri a fost autorizat să defalce pe județe planurile economice și bugetele fostelor regiuni. De asemenea, a adoptat norme privitoare la numirea secretarilor comitetelor executive ale consiliilor populare, a stabilit schemele de personal ale consiliilor populare și era împuternicit să aprobe delimitarea administrativ-teritorială a municipiilor, orașelor și comunelor, care urma a se efectua în lunile următoare.

În 19 februarie 1968, I. Catrinescu transmitea în județe, la indicația conducerii partidului, o notă telefonică în care aducea la cunoștința activiștilor C.C. al P.C.R. din județe, că trebuiau să rămână acolo unde fuseseră repartizați pentru a-și aduce contribuția la organizarea comitetelor județene de partid și a celorlalte organizații județene. Se sublinia caracterul prioritar al unor instituții economice județene (Direcția Agricolă, UJCAP etc.), care trebuiau înființate în cel mai scurt timp, precum și importanța a două chestiuni: repartizarea cadrelor rămase disponibile și instruirea secretarilor organizațiilor de partid în problema delimitării municipiilor și a comunelor, precum și în munca de partid

În cadrul județelor au fost înființate o serie de instituții, în cele care cuprindeau reședințe de regiuni a existat suficient personal, iar în celelalte județe atunci când nu s-a putut realiza schema de personal cu salariații de la nivelul raioanelor desființate, au fost transferați funcționari din vechiul aparat regional.

Subcomisia Centrală pentru îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României și sistematizarea localităților rurale a propus un calendar, pe baza căruia să fie implementată în teritoriu noua realitate administrativă. Între lucrările importante din calendar se număra: înaintarea de către ministere a unor propuneri către Consiliul de Miniștri cu privire la modificările care interveneau în organizarea, funcționarea și stabilirea atribuțiilor unităților lor din județe (termen limită-1 martie 1968), realizarea de hărți pentru fiecare județ cu delimitarea municipiilor, orașelor și comunelor (lucrare care avea fixat termenul limită în 31 martie 1968), elaborarea unui proiect de lege privind organizarea și funcționarea organelor locale ale puterii și administrației de stat (31 martie 1968), stabilirea structurii și a schemelor organelor locale și înaintarea propunerilor de repartizare a cadrelor de bază (1 iulie 1968).

Pentru pregătirea și buna desfășurare a acțiunilor de organizare administrativ-teritorială, regiunile au fost grupate „în funcție de vecinătate și comunitate de probleme” în cinci mari ansambluri regionale, iar după constituirea județelor s-a aplicat aceeași metodă de comasare a acestora în cinci grupuri, pentru a se face delimitarea comunelor, orașelor și municipiilor. Fiecare grupare cuprindea între șapte și nouă județe, care erau învecinate, și care se suprapuneau regiunilor istorice. De coordonarea activității din cele cinci grupuri de județe răspundeau: Mihai Gere, Vasile Patilineț și Virgil Trofin, toți fiind membri ai Subcomisiei Centrale, iar din partea C.C al P.C.R. răspunderea directă le revenea lui Fazekas Janos, Andrei Cervencovici și Vasile Potop, aceștia trei fiind adjuncți ai Secției Organizatorice a C.C. al P.C.R..

În 4 martie 1968, Virgil Trofin a condus o ședință de lucru cu membrii Subcomisiei Centrale și cu instructorii teritoriali ai C.C. al P.C.R. cu scopul de a face instructajul acelor membri ai C.C. al P.C.R. care urmau a se deplasa în teritoriu pentru a sprijini munca de organizare a orașelor și municipiilor și de delimitare și organizare a comunelor. Echipele care au plecat în județe erau formate din instructori ai C.C. al P.C.R., instructori ai organelor care se ocupau cu activitatea Sfaturilor Populare și din membri ai Subcomisiei Centrale, trebuind să colaboreze cu Birourile Comitetelor Județene de Partid. Pornindu-se de la ideea că „organizarea comunelor are un caracter mai mult de masă” și că locuitorii țării au făcut numeroase propuneri privind delimitarea comunelor și orașelor, s-a apreciat ca fiind absolut necesară constituirea în toate județele a unor comisii de partid și de stat, care „să nu fie doar comisii reprezentative”, ci să „lucreze efectiv”.

Pentru realizarea lucrărilor de delimitare a comunelor și orașelor, precum și de stabilire a comunelor care vor fi declarate orașe, Subcomisia Centrală a constituit mai multe colective de lucru (pentru problemele îmbunătățirii organizării administrativ-teritoriale; pentru probleme economice; pentru elaborarea proiectelor de acte normative; pentru elaborarea propunerilor privind structura organelor locale de partid și de stat; pentru problemele Justiției, Ministerului de Interne și al Forțelor Armate) și a înființat comisii regionale, care aveau următoarele atribuții: delimitarea comunelor, categorisirea și delimitarea orașelor, delimitarea municipiilor, stabilirea denumirii unităților administrativ-teritoriale, organizarea acțiunii de sistematizare a localităților rurale. Aceste comisii regionale trebuiau să constituie colective de lucru pe raioane și orașe raionale, care, la rândul lor, aveau menirea de a analiza propunerile de delimitare a unităților administrative și fundamentarea economică și social-culturală a acestora.

Membrii acestor colectivele de lucru au primit sarcina de „a studia la fața locului fiecare sat, comună și oraș”, de a analiza documentele, studiile și monografiile din regiunea unde își desfășurau activitatea și de „a consulta un număr cât mai mare de intelectuali ai satelor și orașelor, precum și a alți cetățeni (…) cu experiență îndelungată în administrația de stat”. După ce efectuau toate aceste lucrări, comisiile raionale și orășenești elaborau propuneri privind delimitarea și denumirea localităților (aveau termenul de 3 ianuarie 1968), pe care ulterior le treceau prin filtrele comitetelor de partid, ulterior acestea ajungând la Subcomisia Centrală.

Comisiile regionale pentru îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale și sistematizarea localităților rurale aveau în componență nu mai puțin de 33 de membri, între care: prim-secretarul Comitetului regional P.C.R., președintele Comitetului executiv al Sfatului popular regional, secretarul pe probleme economice și cel pe probleme organizatorice din cadrul Comitetului Regional P.C.R., șefi de secțiuni din cadrul Sfatului popular regional, președintele Tribunalului regional, adjunctul comandantului miliției regionale, directori de direcții regionale, vicepreședinții Uniunii Raionale a Cooperativelor de Consum și ai Uniunii Regionale a Cooperației Meșteșugărești etc.. Aceste comisii regionale (apar în unele documente cu o denumire mai lungă, respectiv „comisii regionale pentru întocmirea lucrărilor pregătitoare în vederea aplicării principiilor de bază cu privire la îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României”) își desfășuraseră activitatea pe parcursul lunilor octombrie- decembrie 1967 și în primele zile din ianuarie 1968, după care au fost înlocuite de comisii județene. Ele au analizat rezultatele muncii comisiilor raionale, după care au comunicat Comisiei Centrale, până în 3 ianuarie 1968, concluziile la care ajunseseră.

În procesul delimitării orașelor și a municipiilor s-a procedat în felul următor: consiliile populare au făcut propuneri, care au fost înaintate conducerilor județelor, după care comisiile județene au realizat studii privind delimitarea orașelor, care au fost aprobate de birourile comitetelor județene de partid. Subcomisia Centrală de partid și de stat a centralizat propunerile venite din județe, după care a redactat un raport pe care l-a prezentat conducerii de partid. Conducerea P.C.R. după ce a analizat materialul, l-a aprobat și l-a trimis în județe pentru a fi publicat și supus dezbaterii publice timp de aproximativ 10-15 zile. Locuitorii puteau formula din nou propuneri, care erau centralizate și ajungeau la București, unde se dădea o formă finală acestor lucrări, care erau apoi avizate și aplicate. La sfârșitul lunii martie a anului 1968, Subcomisia de partid și de stat avea deja materialul centralizat din județe, prezentându-l organelor superioare de partid pentru aprobare. Putem considera că în această etapă munca era făcută pe jumătate, pentru că mai trebuia ca documentul cu propunerile să fie publicat și apoi distribuit în teritoriu, pentru ca locuitorii să poată exprima puncte de vedere pe seama lui, după care acesta era refăcut și i se dădea forma definitivă.

În etapa dezbaterii propunerilor la nivelul conducerii partidului, Mihai Gere, Virgil Trofin și Manea Mănescu au convocat Subcomisia de partid și de stat pentru discuții în 25 martie 1968. La aceste convorbiri au fost invitați și oameni de știință, mai ales din rândul geografilor. Au fost înaintate numeroase propuneri și observații de către membrii Subcomisiei, dintre care ne rețin atenția câteva. S-a considerat ca nefondată propunerea de a include în rândul orașelor numeroase comune care aveau, în mod predominat, caracter agricol, după cum solicitaseră reprezentanții unor județe. Barbu Popescu, membru al Subcomisiei de partid și de stat, a dat un exemplu în acest sens: comuna Lehliu Gară, din județul Ialomița, avea o populație mai redusă decât a comunei Năvodari și era, totodată, foarte puțin dezvoltată economic, dar aspira la statutul de oraș. El considera că ar fi firesc să fie avansate la statutul de localitate urbană, comunele care aveau o industrie dezvoltată, de aceea acest proces al urbanizării trebuia să se realizeze treptat.

A fost înaintată și propunerea de a deveni orașe pentru doar 12 foste reședințe raionale, care erau, de altfel, singurele ce mai rămăseseră comune dintre fostele centre raionale. Pentru a se putea lua decizii corecte în această privință s-a hotărât ca instructori ai Comitetului Central al P.C.R. și membri ai comisiilor județene să meargă în fiecare din cele 67 de localități propuse pentru a deveni orașe și să analizeze situația lor.

Comisiile regionale au prezentat organelor centrale propuneri privind delimitarea municipiilor. S-a urmărit a se crea în jurul orașelor „o zonă preorășenească cu o echipare și gospodărire complexă”. Pentru delimitarea acelei zone preorășenești s-au avut în vedere următoarele aspecte: existența activităților economice importante, existența unor platforme și zone industriale, gradul de dezvoltare a căilor de comunicații și a transportului în comun spre zonele industriale, legăturile tradiționale între localitățile respective etc. Atunci când au fost incluse unele localități în teritoriul administrativ al municipiilor s-a ținut cont și de: structura populației active din localitățile care urmează a fi atașate municipiilor, „aspectele actuale și tendințele în perspectivă privind construcția de locuințe”, existența de obiective sau zone de interes balneo-turistic și de agrement etc. Comisiile regionale au avut în vedere și consecințele pentru bugetul statului, asimilarea populației rurale cu cea urbană determinând: alocații mai mari pentru copii, pensii la alte valori, asigurarea aprovizionării cu produse alimentare etc..

Academicianul Victor Tufescu aprecia că unele orașe „au o zonă suburbană foarte vastă, altele mai restrânsă, iar altele deloc”. Astfel, se impunea existența unei concepții unitare în această privință. Miron Constantinescu l-a contrazis pe acesta, spunând că atât în literatura mondială, cât și în cea marxistă există criterii clare privind urbanizarea, dar problema criteriilor era de o importanță secundară, ceea ce „contează cu adevărat fiind produsul urbanizării”, și anume industrializarea. Era foarte optimist Miron Constantinescu atunci când afirma că în jurul anului 2000, 80 % dintre comune vor deveni orașe sau, după altă variantă, cel puțin 60 %.

Necesitatea creșterii ponderii populației urbane a fost susținută și de geograful Vasile Cucu, el susținând varianta de a încadra o serie de comune în rândul orașelor. Pornind de la ideea că în țara noastră există zone întinse fără orașe, între care și arealele de câmpie, a susținut criteriul ca o comună să poată deveni oraș și dacă era lipsită de industrie, doar pe baza caracterului său agricol.

O voce realistă în problema urbanizării a fost cea a lui Ion Tulpan, care a identificat avantajele pe care le obținea populația recent urbanizată: posibilitatea de a cumpăra diferite produse la prețuri mai mici, creșterea alocației pentru copii de la 50 la 100 de lei, necesitatea ca locuitorii să-și însușească noi calificări, dar și aspectele negative: creșterea impozitului pe locuințe și suprafețe agricole, creșterea cheltuielilor statului cu sistemul de sănătate.

După această radiografiere a problemelor pe care le ridica procesul de urbanizare și de delimitare a orașelor, Mihai Gere a cerut membrilor Subcomisiei Centrale să meargă cât mai repede în teritoriu pentru a analiza propunerile făcute de conducerile județelor, cu indicația ca în munca de control să fie ajutați de instructorii C.C. al P.C.R. și de inspectorii Comitetului pentru Problemele Administrației Locale.

După ce au fost constituite județele, Subcomisia Centrală de partid și stat și-a continuat activitatea în sensul sprijinirii organelor județene pentru efectuarea lucrărilor de delimitare a municipiilor, orașelor și comunelor. S-au constituit colective de lucru, formate din membri ai Subcomisiei Centrale și din instructori ai C.C. al P.C.R., care au primit sarcina de a sprijini biroul comitetului județean de partid în munca de reorganizare administrativă. În toate județele au fost constituite comisii județene în problema reorganizării administrative în a doua jumătate a lunii februarie 1968, astfel că la începutul lunii martie 1968 făceau deja primele comunicări Subcomisiei Centrale.

Comisiile de partid și de stat din județe privind organizarea municipiilor, orașelor și comunelor erau conduse de prim-secretarul comitetului județean de partid și erau formate din activiști de partid, membri ai comitetului executiv al consiliului popular județean și specialiști din diferite domenii de activitate: economiști, arhitecți, istorici, geografi etc., cu toții aflându-se sub conducerea birourilor județene de partid. În fiecare județ s-au format între 12 și 16 colective pe grupe de comune, alcătuite în total din 100-180 de activiști de partid, care întocmeau studiile de delimitare a comunelor. Virgil Trofin cerea ca „aceste comisii să nu fie formale, ci să lucreze în mod efectiv pentru rezolvarea tuturor problemelor”, iar în componența lor să nu intre conducătorii direcți ai instituțiilor județene, ci locțiitorii lor, care se puteau implica efectiv în această muncă.

Comisiile județene au făcut propuneri care au fost aprobate de comitetele județene de partid și comitetele executive ale consiliilor populare, fiind ulterior înaintate Subcomisiei Centrale. Între acestea se remarcă cele privind delimitarea municipiilor: Bacău, Buzău, Craiova, Deva, Hunedoara, Iași, Petroșani, Ploiești etc., și a unor orașe cum sunt: Râmnicu Sărat, Băilești, Calafat, Brad, Pașcani, Câmpina, Azuga, Sinaia, Bușteni, Urlați, Mizil etc. De asemenea, s-au făcut propuneri pentru trecerea unor localități rurale în categoria orașelor: Sebiș, Chișineu-Criș, Nădlac, Pecica, Curtici, Sântana (județul Arad), Bucecea, Săveni (județul Botoșani), Baraolt și Întorsura Buzăului (județul Covasna), Cărbunești, Novaci, Țicleni (județul Gorj), Târgu Frumos, Hârlău, Podul Iloaiei, Răducăneni (județul Iași), Cehul Silvaniei (județul Sălaj), Comarnic, Boldești, Filipeștii de Pădure (județul Prahova).

Orașele erau incluse în una din cele două categorii de clasificare în funcție de: numărul locuitorilor, potențialul economic, viața cultural-științifică, rețeaua instituțiilor social-culturale și înzestrarea tehnico-edilitară. Pentru a deveni municipii, orașele trebuiau să aibă o populație de peste 100 000 de locuitori, să posede unități industriale importante, dar și „să joace un rol deosebit în viața politică și cultural-științifică a țării”. Până la sfârșitul anului 1968 au fost stabilite toate orașele care erau avansate la statutul de municipii, precum și satele care au fost trecute în subordinea unor orașe. Un număr de 228 de sate, cu peste 160 000 de locuitori, care erau situate la distanțe mici de centrele urbane, au trecut în subordinea orașelor „ale căror organe le rezolvă toate problemele legate de administrare și gospodărire”, iar 60 de sate au trecut în componența municipiilor și orașelor. Pentru a se evita aglomerarea centrelor urbane, conducerea P.C.R. a stabilit să se construiască în perioada următoare locuințe și dotări social-culturale în zonele preorășenești ale acestora și să se ia măsuri pentru îmbunătățirea legăturilor de circulație și a mijloacelor de transport.

Dacă delimitarea orașelor și a municipiilor se găsea într-o fază avansată, comisiile județene trebuind doar să ia unele măsuri minore pentru definitivarea acestei lucrări, în privința comunelor lucrurile erau într-o fază incipientă. Studiile preliminare care fuseseră întocmite în județe erau considerate de C.C. al P.C.R ca fiind nepotrivite pentru că „s-au făcut din birou” și în alcătuirea lor nu se ținuse seama de propunerile locuitorilor. Virgil Trofin subliniase insistent să se țină cont de propunerile oamenilor în luarea deciziilor pentru a nu se ajunge la situații conflictuale. De pildă, într-o comună din județul Maramureș locuitorii erau nemulțumiți de decizia care se luase peste capul lor ca localitatea lor să se unească cu altă comună, unde era mutat și centrul comunal. Drept urmare, aproximativ 300 de oameni i-au prins pe activiștii de la județ, i-au interogat și i-au obligat să semneze un document prin care se stabilea ca reședința comunală să nu fie chimbată. Un alt punct care nu a fost respectat în teritoriu a fost cel al păstrării discreției în privința noilor cadre de conducere ale comunelor. Dacă indicația era de a se identifica persoanele potrivite pentru aceste funcții fără a le nominaliza, conducerile din județe au făcut publice numele lor, ceea ce a fost de natură a crea nemulțumiri, pentru că „pe secretarii care știu că vor fi schimbați (…) îi avem de la început în opoziție”.

Colectivele care se ocupau cu delimitarea comunelor trebuiau să aibă în componență activiști și specialiști din diferite domenii de activitate (geografi, economiști, arhitecți, istorici etc.) și să răspundă de trei-șapte comune, aceștia având obligația să stea pe teren până la finalizarea acțiunii. Ei aveau de analizat situația economică a comunelor, dar și cea demografică și condițiile naturale și puteau organiza ședințe cu organizațiile locale de partid, în ideea de „a avea masele în mână. Doar în Vaslui s-au ținut 26 de asemenea adunări. În cadrul unora dintre aceste adunări s-a propus ca viitorii primari și membrii consiliului popular comunal să se deplaseze periodic în satele componente ale comunei pentru a rezolva problemele ridicate de cetățeni și a evita deplasarea lor la distanțe prea mari.

În munca de stabilire a limitelor teritoriale ale comunelor s-a cerut să se pornească de la „cunoașterea și analiza profundă, multilaterală a situației actuale a așezărilor existente”, ținându-se seama de: potențialul economic și natural, suprafața agricolă totală și pe categorii de folosință, căi de comunicație și mijloace de transport între satele componente ale comunei, populația totală și structura acesteia pe naționalități și ocupații, particularitățile locale. Prin aplicarea acestor criterii se urmărea atingerea obiectivului de a crea comune „viabile din punct de vedere economic, cu unități productive, social-culturale, administrative”, specificându-se că acestea pot reuni „mai multe comune actuale (…), având o populație, în medie pe țară de 4 500- 5 000 de locuitori”.

Acțiunii de conturare a comunelor i-au fost fixate câteva direcții de către conducerea de partid, cum ar fi: obligativitatea de a fi supuse dezbaterii publice propunerile privind noile comune; procesul de delimitare a unităților administrative din județe să se realizeze succesiv și nu simultan, pentru a se putea face o analiză atentă de la nivel central; desfășurarea acțiunii în regiuni să se realizeze în momente temporale diferite („să dăm mai întâi drumul la organizarea comunelor în Moldova, apoi în Transilvania pentru a vedea pulsul maselor”); media de locuitori pe comune, stabilită de conducerea superioară de partid, să nu fie realizată în mod forțat, cu „creionul pe hartă”, ci ținându-se seama de realitățile locale, căci „nu putem să-i ardem pe oameni cu fierul roșu pentru că nu-i vom putea despărți de celălalt sat din comuna nou înființată deoarece ei au rude și alte interese acolo”.

Studiile de delimitare a comunelor erau întocmite de colective formate din activiști de partid și specialiști de pe plan local și județean, care se aflau sub coordonarea birourilor comitetelor județene de partid și care își desfășurau activitatea pe grupe de comune. Propunerile de delimitare a comunelor trebuiau înaintate comitetelor județene de partid până la 1 aprilie 1968, care, după ce le aproba, le trimitea Subcomisiei Centrale. Era obligatoriu, la fel ca în cazul județelor, ca aceste hotărâri să fie supuse atenției opiniei publice timp de 10-15 zile, după care, până în 10 mai 1968, erau reanalizate la București, unde se lua decizia definitivă. În paralel cu această acțiune, comitetele și consiliile populare județene de partid luau măsuri de constituire a noilor organe de partid și de stat, precum și a unităților economice, culturale și sociale. De asemenea, organele județene de partid aveau obligația de a stabili sediile organelor comunale de partid și de stat și de a pregăti cadrele care vor lucra pe linie de partid și de stat, dar și în domeniul economic, ori în instituții de cultură și sociale la nivelul comunei.

Un alt punct al strategiei puse la punct de responsabilii cu reorganizarea administrativă a fost cel de prevenire al unor manifestări potrivnice ale locuitorilor, în momentul în care aceștia primeau informații din presă despre noile realități administrative. Liderii partidului credeau că aceste nemulțumiri puteau fi înăbușite în fașă dacă se organizau în cel mai scurt timp adunări ale activului de partid. Acestea se țineau înainte ca oamenii să vadă hărțile în ziare, astfel încât locuitorii aflau de la activiștii de partid care fuseseră rațiunile după care se făcuse reorganizarea administrativ-teritorială. Dacă se mai identificau unele nemulțumiri ale locuitorilor, atunci trebuiau organizate adunări cu aceștia, în care oamenii să-și exprime punctele de vedere. De asemenea, s-a cerut ca scrisorile și memoriile locuitorilor să fie luate în considerare de autorități pentru că altfel se putea ajunge la situații nedorite, cum a fost cea din Covasna unde autorii materialului epistolar au fost chemați la Securitate, ceea ce a născut proteste (au fost eliminate abia după ce membrii C.C. al P.C.R. au organizat întâlniri cu oamenii).

S-a cerut ca în paralel cu desfășurarea procesului de constituire a comunelor să se formeze comitete de partid. Locțiitorii secretarilor de partid erau directorii căminelor culturale (se cerea să aibă „pregătire politică și cultură generală”, pentru că „dacă punem în aceste funcții un instructor cu șapte clase, el nu va putea să dirijeze o instituție culturală sau o școală”), iar viitorii primari trebuiau să provină din localitățile care li se încredințau spre gospodărire (de preferat, dintre cei care conduceau CAP-urile ori cooperativele de consum, abia apoi intelectuali și, doar în ultimă instanță, activiști de partid. În cazul primarilor care nu aveau pregătirea corespunzătoare, s-a avut în vedere varianta de a numi un secretar bine pregătit care „să fie ca o compensație”.

O altă problemă care a apărut odată cu delimitarea comunelor a fost aceea privind organizarea CAP-urilor. Comisia Centrală a cerut ca în fiecare comună să existe o cooperativă agricolă de producție, care să fie echilibrată din punct de vedere economic și să aibă posibilități de dezvoltare. Ca urmare a reorganizării comunelor s-a ajuns la situații în care unele cooperative agricole trebuiau să-și modifice suprafața agricolă deținută (decizia în privința aceasta o lua Adunarea Generală a CAP-ului). În principiu, s-a avut în vedere evitarea aducerii unor modificări în structura cooperativelor agricole. Totuși, în cea mai mare parte a județelor s-au impus unele rectificări teritoriale sau organizatorice ale CAP-urilor, ca o consecință a trecerii unor sate de la o comună la alta. În județele Dolj și Bacău se aflau în această situație cooperativele agricole din șase comune, respectiv trei, iar în județul Cluj, 23 de CAP-uri suportau modificări mai mari sau mai mici, în urma reorganizării administrative.

În 6 mai 1968, Comisia Centrală pentru organizarea administrativ-teritorială comunica județelor că aprecia eforturile depuse de comisiile județene în efectuarea delimitării teritoriale, dar se făcuseră și greșeli, cum ar fi: existența unor neconcordanțe între textul comunicatului și conținutul hărții (județele Dâmbovița și Vâlcea), tipărirea unor materiale de calitate îndoielnică, care erau neclare (județul Tulcea), nerespectarea indicațiilor de la centru. Așa a fost cazul județului Sălaj, care deși trebuia să cedeze două sate județelor Cluj și Maramureș, le-a cuprins în teritoriul său.

Odată cu reorganizarea administrativ-teritorială a fost reorganizat și sistemul judecătoresc, în sensul că au fost înființate tribunale în reședințele de județe și judecătorii în orașele mai importante, la fel procedându-se și cu Parchetele. În privința denumirii care să fie acordată instanțelor de judecată au existat unele discuții, fiind avansate variantele: judecătorie de ocol, judecătorie de circumscripție și judecătorie. S-a ales ultima variantă, considerându-se că prima, care avea și origine interbelică, putea cauza confuzie (judecătorie de ocol putea fi confundată cu ocoluri silvice), iar cea de-a doua denumire, judecătorie de circumscripție, putea fi confundată cu circumscripțiile electorale. La propunerea lui Gheorghe Maurer de a fi create câte două-trei judecătorii locale și tot atâtea procuraturi în fiecare județ, s-a aprobat înființarea a 99 de judecătorii și un număr egal de procuraturi locale, din care opt unități în sectoarele Bucureștiului. Pe lângă acestea, la nivelul țării funcționau 39 de tribunale județene și tot atâtea Parchete.

În intervalul 19-21 februarie 1968, sub coordonarea membrilor conducerii Consiliului Superior al Agriculturii și a prim-secretarilor comitetelor județene de partid, au fost organizate direcțiile agricole județene. Între 19-22 februarie 1968 s-au constituit inspectoratele școlare județene, iar între 21-23 februarie 1968 s-au ținut ședințele de constituire a uniunilor județene ale cooperativelor agricole de producție. Până în 23 februarie 1968 fuseseră constituite toate direcțiile sanitare județene, iar în zilele de 23 și 24 februarie 1968 au fost înființate direcțiile județene pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale, precum și direcțiile comerciale județene. În intervalul 21-24 februarie au fost înființate administrațiile financiare județene, în prezența unor funcționari din Ministerul Finanțelor.

În 21-22 martie 1968 a fost organizată o consfătuire la C.C. al P.C.R. cu prim secretarii comitetelor județene de partid și cu președinții comitetelor executive ale consiliilor populare județene, fiind analizată activitatea de înființare a organelor județene de partid și de stat, precum și a instituțiilor și organizațiilor de diferite tipuri. Ceaușescu s-a declarat mulțumit de implementarea noilor instituții în teritoriu, discursul său concentrându-se pe sublinierea obiectivelor economice pe care le aveau de atins județele în cadrul cincinalului.

Noua împărțire administrativă a României a fost definitivată prin Legea nr. 55 din 19 decembrie 1968, care modifica Legea nr. 2/1968. Acest act legislativ a fost necesar întrucât pe parcursul anului 1968 se efectuase delimitarea administrativ-teritorială a municipiilor, orașelor și comunelor, care fusese aprobată în mod provizoriu, prin hotărâri ale Consiliului de Miniștri, în baza împuternicirii ce îi fusese dată prin Legea nr. 3/1968, adoptată după procedura prevăzută la articolul 56 din Constituție.

Prin această lege a fost încheiată acțiunea de organizare administrativ-teritorială a țării, fiind delimitate în cuprinsul celor 39 de județe un număr de 47 municipii, 189 orașe (49 erau nou declarate) și 2 706 comune.

Din Anexa care însoțea legea rezultă la nivel național următoarea structură administrativ-teritorială: 39 de județe, 47 de municipii, 189 de orașe, 604 localități componente ale municipiilor și orașelor, 2 706 de comune, dintre care 145 suburbane, și 13 149 de sate, dintre care un număr de 232 aparțineau municipiilor și orașelor.

VI.4.2.8. „Încadrarea în muncă” a salariaților disponibilizați în urma reformei administrative

Ca urmare a reorganizării administrative a teritoriului național, prin desființarea instituțiilor care funcționaseră în raioane și prin reorganizarea aparatului administrativ în județe, municipii și orașe, s-a ajuns în situația ca 40 000 de salariați să rămână fără loc de muncă, dintre care 30 000 proveneau din unitățile desființate și 10 000 din cele reorganizate. Această situație a creat o oarecare derută în rândul conducerii superioare de partid, mai ales că se preconizase, în februarie 1968, doar desființarea a 7 000 de posturi atât la nivel central, cât și local. Scânteia aducea la cunoștința tuturor politica partidului privind selecția viitoarelor cadre județene: „în munci de conducere în organele de partid și de stat să fie promovați oameni cu temeinice cunoștințe profesionale, pregătire politică, pricepere organizatorică …”. Primim și informația liniștitoare pentru cei vizați de concediere: „să se manifeste grijă și solicitudine pentru tovarășii care trebuie să treacă în alte locuri de muncă, asigurându-li-se condiții corespunzătoare de viață și de activitate”.

Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a stabilit o serie de norme care trebuiau respectate în vederea încadrării în muncă a celor disponibilizați. S-a impus ca Ministerul Muncii să fie principalul actor în găsirea de slujbe pentru acești oameni, această instituție trebuind să colaboreze cu organele locale. Disponibilizații aveau dreptul la plata unei indemnizații, iar dacă nu erau plasați în câmpul muncii beneficiau timp de trei luni de salariul cu care fuseseră încadrați anterior, de alocația de stat pentru copii și de ajutor medical. Celor cărora li se ofereau funcții inferioare, cu un salariu mai mic, trebuia să li se asigure timp de trei luni salariul pe care l-au avut la vechiul loc de muncă. Pentru cei care erau repartizați în unități de producție fără a avea calificarea necesară, s-a impus obligativitatea de a li se oferi o perioadă de șase luni salariul de la locul de muncă anterior, timp în care aceștia trebuiau să se califice prin cursurile de la întreprinderi.

În februarie 1968, Secția Organizatorică a C.C. al P.C.R. semnala existența unui număr de 28 335 de salariați rămași disponibili din cadrul unităților de stat, dintre care fuseseră repartizați 11 175 (în producție: 3 125 de angajați), 685 erau propuși spre pensionare, iar 16 445 așteptau repartiția într-un loc de muncă. Pentru încadrarea cât mai rapidă a acestora, fuseseră înființate comisii, coordonate de comitetele județene de partid, care trebuiau să identifice locurile de muncă vacante și să-i repartizeze acolo pe cei disponibilizați. Această activitate nu a fost chiar lipsită de obstacole, pentru că în Hunedoara din cei 1 468 de salariați fără slujbe, „o parte sunt oameni în vârstă de peste 50 de ani, femei fără calificare, pentru care cu greu se găsesc locuri de muncă”, în unele orașe, foste centre de raion (Cehul Silvaniei, Râmnicu Sărat, Negrești), „anumiți salariați (…) n-au unde să fie plasați”, în unele județe nu erau definitivate schemele de organizare ale unor unități economice, iar posturile vacante erau blocate, iar în altele, cum era cazul Maramureșului, în 27 februarie 1968, din 1 639 „cadre disponibile” fuseseră repartizate doar 569 de persoane, o parte a foștilor salariați de la Miliție, Procuratură sau Tribunal fiind trimiși să muncească în „sectorul bunurilor producției materiale”.

În 3 martie 1968 mai trebuiau repartizați puțin peste 16 000 de oameni, dar în unele județe lucrurile se desfășurau în mod lent (Arad, Brașov, Prahova, Dâmbovița, Sibiu), unde „exista tendința de a lăsa oamenii să-și găsească singuri de lucru” și, lucru și mai grav, comisiile constituite în acest scop nu începuseră încă repartizarea celor rămași fără serviciu, ceea ce a cauzat o „o atmosferă nesatisfăcătoare în rândul celor disponibili”. În unele județe problema încadrării în câmpul muncii a disponibilizaților era rezolvată în mare măsură. În Brașov mai trebuiau plasați doar 115 dintre cei 741 de angajați disponibilizați, în Brăila 61 din 316, iar în Bihor 378 din 961.

Potrivit datelor pe care le avea conducerea de stat, în 14 martie 1968 existau în evidența Ministerului Muncii un număr de 11 624 de persoane neîncadrate în muncă, dintre care 7 384 erau funcționari, ceea ce reprezenta 63,5 % din totalul disponibilizaților.

Cu toate că tendința era de reducere a persoanelor nerepartizate în muncă (15 872 în 29 februarie 1968, 13 590 în 7 martie 1968), partidul își manifesta îngrijorarea față de existența a peste 11 000 de disponibilizați, care puteau pune sub semnul întrebării obiectivul propus de a crește numărul salariaților în trimestrul II al anului 1968 cu 270 000 față de trimestrul I al aceluiași an. Rezolvarea problemei a venit ca urmare a faptului că exista un necesar de aproximativ 8 000 salariați în domeniile tehnic și administrativ, iar din cei peste 11 000 de oameni care deveniseră șomeri, un număr de peste 7 000 erau funcționari.

În principiu, problema încadrării în muncă a acestor disponibilizați putea fi rezolvată, dar odată ce se intra în miezul ei se constata existența a numeroase complicații. Dacă în marile orașe, foste capitale de regiuni, exista un număr mare de persoane fără loc de muncă, în orașele mai mici, devenite reședințe de județ, se constata un deficit de salariați. Această situație izvora din refuzul locuitorilor, deveniți temporar șomeri, de a-și schimba domiciliul în vederea ocupării unei slujbe. Pe deasupra, ei doreau un loc de muncă similar cu cel pe care-l pierduseră, ceea ce s-a dovedit greu de realizat în cazul multora. O situație similară se putea identifica și în mediul rural, în rândul acelor foști salariați în aparatul administrativ raional, care s-au trezit peste noapte șomeri și care manifestau împotrivire la ideea de a pleca în altă localitate. Se aprecia că existau câte 100-150 de oameni disponibilizați în fiecare centru raional.

În unele dintre fostele reședințe de raioane s-a constat „slaba dezvoltare economică”, care împiedica încadrarea în muncă a tuturor șomerilor. La nivelul acestor unități administrative, întreprinderile și instituțiile nu aveau definitivate nomenclatoarele de studii, stagiul și limitele de salarizare, iar în unele județe posturile vacante erau blocate prin decizii luate la nivel ministerial (în județul Prahova existau 900 de asemenea posturi). O situație specială a apărut în fostul raion Adjud, care fusese disputat de viitoarele județe Vrancea și Bacău, și unde existau 150 de oameni fără loc de muncă. De rezolvarea acestei probleme nu se preocupa niciunul dintre cele două județe.

Delegații Secției Organizatorice a C.C. al P.C.R. au identificat un abuz comis de reprezentanții Băncii Naționale, ai Direcției Generale de Statistică și ai Ministerului Sănătății, care impuseseră salariaților disponibilizați din instituțiile subordonate lor, din județul Maramureș, să dea declarații cum că „își vor găsi singuri de lucru și nu vor ridica pretenții”.

O altă problemă o constituia existența a 8 700 de funcționari cu studii medii și studii medii incomplete (majoritatea aveau doar studii elementare), dintre care jumătate erau femei, și care se împotriveau categoric ideii de mutare. Soluția propusă de organele de partid și de stat pentru aceștia era de a fi recalificați și de a fi încadrați în unități de producție, întrucât în aparatul funcționăresc nu mai aveau loc. Ministerul Muncii, în urma unor controale efectuate pe teren, a concluzionat că majoritatea angajaților rămași disponibili aveau studii medii sau elementare și munciseră un timp îndelungat în administrație. Din partea acestor salariați se manifesta „o reținere de a se încadra în munci productive (…), așteptând să li se ofere din nou funcții administrative”.

În vederea soluționării acestei situații au fost înaintate câteva propuneri concrete: intensificarea muncii politice de lămurire a acestor foști salariați, mai ales a celor tineri, de a fi încadrați în activități productive; recalificarea acestora de către consiliile populare județene; completarea schemelor instituțiilor județene și orășenești cu cadre calificate care îndeplineau condițiile de studii și stagiu cerute de nomenclatorul de funcții (se recomanda ca județele unde lipseau asemenea cadre să ceară județelor limitrofe să le repartizeze oameni, dacă aveau un surplus de salariați); plasarea în unități de producție a inginerilor care îndepliniseră funcții tehnico-administrative, deoarece exista un deficit de asemenea specialiști.

Vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Alexandru Drăghici, i-a convocat într-o ședință, în 19 martie 1968, pe miniștrii care dețineau portofolii economice, precum și pe conducătorii altor instituții centrale economice pentru a găsi soluții pentru salariații rămași fără loc de muncă. Drăghici a subliniat ideea că linia partidului în această problemă este aceea de a introduce în producție un număr cât mai mare dintre cei disponibilizați. În urma discuțiilor purtate a fost conturată următoarea variantă de rezolvare a problemei: creșterea capacităților productive ale domeniilor de activitate care fabricau produse cerute intens de economia națională, astfel încât să fie create noi locuri de muncă, în care să fie plasată o parte dintre cei disponibilizați.

O altă soluție a fost înființarea unor unități de producție în fostele reședințe raionale, unde rămăseseră spații disponibile, care puteau servi ca sedii ale viitoarelor întreprinderi în industria ușoară, alimentară sau a cooperației meșteșugărești (consiliile populare trebuiau să analizeze aceste posibilități și să trimită propunerile Consiliului Economic, care le trimitea spre examinare Comitetului de Stat al Planificării și care lua decizia finală împreună cu ministerele abilitate). Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești (UCECOM) și Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum (CENTROCOOP) au primit dispoziția de a primi pentru calificare la locul de muncă, cu prioritate, cadre disponibilizate în urma reorganizării administrativ-teritoriale, iar în situația în care aceste persoane nu aveau pregătirea corespunzătoare, trebuiau organizate cursuri pentru a fi inițiate în munca ce urmau să o desfășoare (se estima că vor fi calificate la locul de muncă 2 000- 2 500 de persoane). În activitățile de comerț trebuiau să fie calificate încă 1 500- 2 000 de persoane, din 15 localități, în unele profesii cu caracter temporar, care, în timp, să devină angajați permanenți.

Petre Blajovici a cerut ca Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție (UNCAP) și C ENTROCOOP să facă o analiză a propriului personal care ocupă funcții administrative de nivel mediu și dacă constată că există persoane care nu sunt corespunzătoare slujbelor pe care le ocupă să le înlocuiască cu cele care deveniseră disponibile ca urmare a organizării administrative, iar cei demiși să fie încadrați în cooperativele agricole de producție și consum.

Același Petre Blajovici a înaintat și alte propuneri: încadrarea femeilor cu vârstă de peste 40 de ani la școlile de calificare pentru țesătorie și, apoi, în unitățile de producție ale industriei ușoare; unitățile socialiste de stat și cooperatiste să nu facă angajări directe de noi salariați, până când cei disponibilizați nu erau reîncadrați în câmpul muncii. Mihai Suder, ministrul Economiei Forestiere, a făcut cunoscut faptul că avea disponibile 4 500 de locuri de muncă, iar pentru ocuparea unei mari părți dintre acestea era necesar doar un curs scurt de calificare, cu o durată de două luni și jumătate. Alexandru Sencovici, ministrul Industriei Ușoare, a venit cu propunerea de a califica 5 000 de oameni, în urma unor cursuri cu durata între trei-șase și opt luni. Simion Bughici, președintele CENTROCOOP, a oferit celor disponibilizați 3 300 de locuri de muncă, dar își exprima îndoiala ca unele persoane vor vrea să se angajeze în localități situate la peste 50 kilometri distanță de localitatea natală..

Gheorghe Vasililchi, președintele UCECOM, aprecia că întrucât unitățile aflate în subordinea sa nu au fost încă instalate în fostele regiuni și în noile județe, are posibilitatea de a angaja din rândul disponibilizaților un număr mare de oameni (peste 1 600), între care și numeroși funcționari, dar cu condiția de a primi sprijin financiar de la Ministerul Finanțelor. Având în vedere că cei peste 1 600 de oameni trebuiau calificați prin cursuri de șase luni și că salariile lor ar reprezenta o sumă de 9-10 milioane de lei, cooperațiile se aflau în imposibilitatea de a face față unui asemenea efort financiar.

De asemenea, Vasile Vâlcu, președintele UNCAP, a venit cu o ofertă concretă de locuri de muncă, el oferindu-le slujbe celor 20 de ingineri agronomi, 500 de tehnicieni, 116 economiști și 270 de juriști care erau disponibili. Mihai Gere a scos în evidență existența a încă două probleme. Prima privea deficitul de muncitori calificați în meseriile de dulgher, zidar, fierar, betonist, care nu putea fi acoperit prin angajări din cadrul celor deveniți disponibili în urma reformei administrativ-teritoriale. A doua se referea la necesitatea de a angaja secretari de primării și juriști dintre cei disponibilizați care aveau studii juridice superioare, însă, după cum aprecia Gere, „în marea lor majoritate acești juriști sunt avocați și la comune nu vor să meargă”. Toate aceste probleme au fost discutate la nivel înalt în cadrul partidului conducător, dar soluțiile propuse de ministere și alte instituții nu au rezolvat atât de rapid problema celor disponibilizați. Aceștia au fost încadrați în muncă până la sfârșitul anului 1968, chiar dacă nu erau cu toții mulțumiți de noile slujbe.

VI.4.2.9. Campania propagandistică dusă de presă în favoarea noii organizări administrativ-teritoriale

Presa centrală nu s-a remarcat printr-o activitate intensă în lunile de la sfârșitul anului 1967 și începutul anului 1968 (care au coincis cu adoptarea noii legi administrative), în direcția publicării unui număr însemnat de materiale privind reforma administrativ-teritorială a României. Sârguința aceasta mai diminuată se datora nu lipsei de importanță a ceea ce s-a întreprins acum de către conducerea comunistă, ci altor cauze. Pe de o parte, nu era necesară o campanie de convingere a locuitorilor despre necesitatea și avantajele noii reorganizări administrative (așa cum fusese cazul în 1950 când a fost adoptată Legea raionării). Dacă în 1950, rubricile Scânteii și ale ziarelor locale abundau de articole pro-raionare (necesare, considerăm noi, în condițiile implementării unui sistem administrativ importat și nedorit de locuitori), în 1968 publicațiile desfășoară o propagandă mai puțin febrilă. Nu era nevoie de mai mult, decât de o informare a locuitorilor despre noile realități administrative, căci aceștia își doreau revenirea la județe și renunțarea la regiuni și raioane. Pe de altă parte, în 1968 P.C.R. avea o poziție pe deplin consolidată la conducerea statului român, fiind fără teama de a risca ceva din partea locuitorilor, dacă implementa reforme nepopulare. În 1950, comuniștii se aflau în plin proces de consolidare la putere și manifestau precauție vis-a-vis de reacțiile românilor, de aceea căutau să prevină eventuale manifestări dușmănoase printr-o propagandă eficientă.

În 18 octombrie 1967, Scânteia publica materialul intitulat „Noul sistem administrativ-factor de progres în dezvoltarea social- economică a localităților”, al cărui autor, Ioan Matei, era șef de secție la Centrul de cercetări sociologice al Academiei. Autorul își exprima entuziasmul față de reforma administrativ-teritorială, spunând că: „Noul sistem administrativ soluționează în chip fericit o seamă de deficiențe de ordin organizatoric” și oferea exemple concrete din care reieșeau deficiențele de teritorializare a unităților administrative dinainte de reforma organizării administrativ-teritoriale (bunăoară Sibiul era doar centru raional în cadrul regiunii Brașov, deși prin importanța sa economică și culturală depășea limitele unui raion, el polarizând o zonă extinsă).

În numărul Scânteii din 20 octombrie 1967, dr. Dumitru Holt, secretar general al Comitetului de Stat pentru Îndrumarea și Controlul Organelor Locale ale Administrației de Stat, prezenta într-un amplu articol „avantajele apropierii conducerii centrale de unitățile administrativ-teritoriale de bază”. El constata că regiunile ca unități administrative „îngreunează informarea și controlul organelor centrale asupra îndeplinirii hotărârilor lor în unitățile de bază” și mai observa că existau paralelisme și suprapuneri în vechiul sistem administrativ, oferind exemplul modului în care se proceda atunci când erau comunicați indicatorii de plan în teritoriu. Sfatul regional transmitea acești indicatori pe două circuite paralele: odată întreprinderilor și apoi secțiunilor de planificare de la raioane și orașe. Dumitru Holt considera că raioanele nu-și mai justifică existența (chiar dacă în trecut „și-au adus contribuția la dezvoltarea forțelor de producție”), pentru că ele „întârzie și complică traducerea în viață a indicațiilor primite de la organele superioare, frânează și îngustează inițiativa organelor locale” (se ajunsese în situația ca numirea paznicilor și a portarilor să se facă cu aprobarea comitetului executiv raional). Noile forme de organizare (județul, comuna și orașul) veneau cu o simplificare, raționalizare și eficientizare a activității administrative.

Au fost publicate și reacții ale locuitorilor din diferite regiuni ale țării: Elisabeta Kibedi, tehnician agricol la CAP Miercurea Nirajului, din Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară, saluta decizia de înființare a noilor unități administrative, considerând că acestea vor contribui la „o mai bună valorificare a resurselor naturale și de muncă”, iar Ion Gheorghe Păun, președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Brăila, aprecia decizia adoptată la Plenara C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967 de a îmbunătăți organizarea administrativă a țării pentru că prin aceasta orașul său va cunoaște o dezvoltare mai rapidă.

Dacă pe parcursul lunilor decembrie 1967, ianuarie și prima jumătate a lunii februarie 1968, oficiosul P.C.R. s-a mărginit la a relata evenimentele majore privind adoptarea noii organizări administrativ-teritoriale a României, în a doua jumătate a lunii februarie 1968 putem consemna un număr tot mai mare de materiale propagandistice despre organismele de stat și de partid din teritoriu. În numărul Scânteii din 18 februarie 1968 a fost publicată pe prima pagină cuvântarea lui Nicolae Ceaușescu la adunarea activului de partid din județul Prahova, în numărul din 20 februarie 1968, tot pe prima pagină, a apărut articolul cu titlul „Succes în muncă noilor organe de conducere ale județelor”, iar în numărul din ziua următoare, sub titlul „Noile comitete județene de partid la lucru” a fost publicat un material extins, din care publicul cititor află, printre altele, că prim-secretarul comitetului județean de partid putea fi ales și președinte al Consiliului Popular Județean, ceea ce oferă avantajul de „înlăturare a suprapunerilor și paralelismelor”, precum și „o mai strânsă și eficientă conlucrare între organele de partid și consiliile populare”. Numărul Scânteii din 23 februarie 1968 ne informează că au fost înființate noi ziare în județele care fuseseră constituite cu puțin timp în urmă. După apariția celor 26 de noi publicații (dintre care două în limba maghiară și trei în germană), s-a ajuns ca în fiecare județ să existe cel puțin câte un cotidian ori gazetă săptămânală cu perspectiva de a deveni cotidian (14 dintre publicații erau editate în limbile minorităților). Începând cu numărul din 24 februarie, Scânteia a publicat relatări privind activitatea noilor conduceri județene. În acest număr a fost prezentată situația din Sibiu, urmând apoi, în numerele următoare, exemple din alte județe (Cluj, Bistrița-Năsăud, Iași, Galați, Prahova, Harghita, Neamț, Ialomița, Maramureș, Arad). O atenție deosebită a fost acordată înființării instituțiilor județene, fiind evidențiat rolul acestora în viața cetățenilor.

Oferim exemplul unei publicații locale- Crișana, care apărea la Oradea și care era oficiosul Comitetului Regional al P.C.R. Crișana, pentru a exemplifica modul cum a fost abordată în presa locală Legea administrativă din 1968. Numerele publicației din perioada octombrie-decembrie 1967 au reprodus materialele care apăreau în Scânteia, dar începând din ianuarie 1968 au apărut multe articole în care era exprimată însuflețirea (sinceră de această dată, spre deosebire de 1950), a locuitorilor din diverse domenii de activitate și a liderilor locali. Emil Cotoi, secretar al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Crișana, declara că județul Bihor „va dispune de întreprinderi, cum sunt C.E.T.-ul, fabrica de zahăr și de mobilă, uzina de alumină, „Refractara” Aleșd și altele care au baza de aprovizionare cu materii prime în apropiere”. Președintele Sfatului Popular al orașului Oradea, Roman Barna, aprecia că orașul Oradea , devenind municipiu, „va dispune de competențe mult mai largi, lucru ce-i va permite să se gospodărească cu rezultate mai bune, să rezolve operativ problemele ce se ivesc zilnic, cum sunt: prestările de servicii și transportul în comun”.

Din cuprinsul întregului județ Bihor au venit mesaje de susținere față de crearea noilor unități administrative: Mircea Dan, secretar al Comitetului raional de partid Aleșd, declara că noua organizare administrativă a țării va conduce la „condiții de prosperitate guvernate de socialism”; Anany Ladislau, președintele Sfatului Popular al orașului Salonta, își exprima aprecierea la adresa noii legi administrative, spunând că: „în orașul Salonta propunerile Comisiei Centrale de partid și de stat privind noua organizare teritorial-administrativă au fost primite cu un interes legitim, cu mare satisfacție, bucurându-se de adeziunea totală a tuturor cetățenilor”.

Nu numai șefii locali de partid și-au exprimat entuziasmul pentru noua lege, ci și intelectualii județului. Elisabeta Clonda, director al Școlii Generale din comuna Răbăgani, în articolul „Perspective de dezvoltare ale statului contemporan”, publicat în Crișana din 20 ianuarie 1968, afirma că: „interesul și adeziunea deplină cu care au fost întâmpinate propunerile Comisiei Centrale de partid și de stat, referitoare la organizarea județelor și a municipiilor, de către oamenii muncii din toate colțurile țării, s-au manifestat cu o pregnanță justificată și printre locuitorii comunei Răbăgani”. Directorul Direcției Regionale de Statistică, C. Cimbru, într-un articol din 21 ianuarie 1968, considera că „propunerile Comisiei Centrale de partid aveau la bază o profundă analiză a intercondiționării factorilor naturali, economici, demografici și sociali”. Profesorul universitar Alexandru Săndulache, rector al Institutului Pedagogic din Oradea, în articolul „Județul – tradiție și contemporanitate”, publicat în numărul Crișanei din 24 ianuarie 1968, făcea constatarea că „denumirile județelor au rezonanțe toponimice istorico – geografice românești de munți, câmpii, ape, orașe (Maramureș, Vrancea, Harghita, Timiș, Ialomița, Cluj, Constanța), unele impresionează prin revenirea la unele denumiri tradiționale (Ilfov, Dolj, Albe, Caraș-Severin, Neamț)”. Acesta își exprima încrederea în noua organizare administrativă, considerând că „delimitările județene se bazează pe studiile științifice anterioare ale comitetelor regionale de partid, ale sfaturilor populare și ale specialiștilor din diferite ramuri economice” și aprecia metoda democratică la care au recurs autoritățile statului atunci când i-au consultat pe locuitori.

Era normal să existe entuziasm din partea tuturor categoriilor sociale pentru noua lege administrativă, deoarece se revenea la tradiția românească a organizării administrativ-teritoriale și era și un semn al liberalizării interne și al eliberării de sub „tutela sovietică”. Entuziasmul era însă doar parțial îndreptățit, deoarece regimul comunist nu a dorit o apropiere de popor, ci doar menținerea lui sub control.

VI.4.2.10. Constituirea organizațiilor de partid județene, orășenești și comunale

În studiul privind reforma administrativă, realizat în iulie 1967, de Comisia de partid, se spunea că: „Întărirea vieții politice și aplicarea consecventă a politicii partidului la sate va fi înlesnită prin constituirea unei organizații de partid în fiecare comună”. În fruntea organizației trebuia să se afle un comitet de partid, care să aibă atribuții în rezolvarea tuturor problemelor din comuna respectivă. În acest moment incipient, se considera că se va întări aparatul de partid din viitoarele comune prin reducerea la jumătate a numărului acestor unități administrative și prin desființarea raioanelor, aspect care va determina apariția unor lucrători de partid disponibili, care puteau fi încadrați în noile organizații comunale.

În ședința din 15 decembrie 1967, Virgil Trofin cerea membrilor Subcomisiei Centrale pentru sistematizarea și împărțirea teritorial-administrativă să își ofere sprijinul pentru întocmirea schemelor de organizare a instituțiilor executive și a consiliilor comunale și orășenești, pentru ca aceste materiale să fie finalizate până în februarie 1968. A mai pretins ca până în 20 decembrie 1967 colectivele din județe să prezinte concluzii privind spațiile necesare funcționării organelor locale administrative și de partid. El menționa că a fost realizat un studiu, care a fost pus în acord cu hotărârile Conferinței Naționale, din decembrie 1967, dar volumul de muncă fiind imens era nevoie de ajutorul specialiștilor care se ocupau cu împărțirea administrativă.

Ilie Verdeț a solicitat ca toate ministerele și instituțiile implicate în reorganizarea administrativă să prezinte, până în 22 decembrie 1967, modul în care era organizată activitatea în orașe și comune pentru a a se asigura o funcționare normală a noilor consilii populare.

Decizii importante privind înființarea organizațiilor de partid în condițiile create de noua împărțire administrativ-teritorială a României s-au luat la Plenara C.C. a P.C.R. din 14 februarie 1968. Atunci s-a decis încetarea activității organizațiilor regionale și raionale de partid și constituirea organizațiilor județene de partid, proces care urma a se face în două etape: prima- înființarea comitetelor provizorii județene și a comisiilor de revizie și a doua- alegerea noilor organe de partid.

Organizațiile județene de partid preluau sarcinile organizațiilor regionale și raionale și aveau o serie de atribuții cum erau: aplicarea directivelor partidului în toate domeniile de activitate; coordonarea activității de pregătire ideologică și politică a membrilor de partid; organizarea și coordonarea organizațiilor de partid din întreprinderi, instituții, unități agricole etc. Dacă organizațiile județene de partid aveau de parcurs un traseu mai complex pentru a-și definitiva structura, cele din orașe au funcționat mai departe în componența din acel moment, urmând a fi ierarhizate în funcție de mărimea și importanța orașelor în: organizații de partid municipale, orășenești de categoria I și orășenești de categoria a II-a .

Avându-se în vedere riscul ca organizațiile județene de partid „să fie sufocate de numeroasele ședințe de primire de noi membri” (implica și studierea unui volum important de documente), conducerea P.C.R. a decis ca acest demers să fie realizat de către comitetele de partid din întreprinderi, din instituții și de la nivelul comunelor, dar în prezența unui membru al comitetului județean sau a instructorului teritorial al organizației județene de partid.

Comitetele de partid județene și municipale aveau dreptul de a confirma hotărârile de excludere din partid, iar secretariatele acestor organizații erau însărcinate cu atributele de a verifica calitatea moral-politică a celor acceptați ca membri în partid și de a dispune, în cazul confirmării unor suspiciuni, infirmarea hotărârii de primire în partid, impunând rediscutarea ei în organizația de partid care își dăduse girul pentru acceptarea acelui candidat drept membru P.C.R..

Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. a luat decizia de a se constitui pe parcursul lunii februarie 1968 noi organe provizorii pe linie de partid, de stat și a organizațiilor de masă. Pentru sprijinirea acestei acțiuni, au fost trimiși activiști de partid de la centru în fiecare județ. Aceștia aveau sarcini precise trasate de C.C. al P.C.R., pe care le-au pus în aplicare împreună cu prim-secretarii din județe, pe care îi consiliau și, totodată, supravegheau aplicarea directivelor venite de la centru. Concret, trebuiau elaborate propuneri pentru stabilirea componenței comitetelor și birourilor județene de partid provizorii, a colegiilor de partid și a comisiilor de revizie județene .

Conform instrucțiunilor primite, până la 1 februarie 1968 organizațiile județene de partid aveau obligația să trimită Secției Organizatorice a C.C. al P.C.R. propunerile privind componența numerică și nominală a comitetelor județene de partid, iar în 17 februarie 1968 era indispensabilă organizarea de plenare ale comitetelor regionale de partid, care să ia act de încetarea activității acestor organe de partid. Peste doar o zi, s-au organizat adunări ale activului de partid, în cadrul cărora s-a făcut desemnarea comitetului județean de partid provizoriu. În aceste ședințe, delegatul C.C. al P.C.R. făcea prezentarea membrilor organismelor județene de partid, după care aceștia erau votați prin vot deschis de către adunare.

În 16 februarie 1968 au avut loc în toate regiunile, cu excepția Maramureșului și a Sucevei, plenare ale comitetelor regionale de partid care au hotărât încetarea activității organizațiilor regionale de partid. În 17 februarie 1968 s-au organizat adunări ale membrilor de partid și ale deputaților în sfaturile regionale și raionale (au participat și membri ai Prezidiului Permanent și ai C.C. al P.C.R.), în cadrul cărora au fost constituite comitete județene de partid și consilii populare județene provizorii. Prin vot deschis au fost alese organele provizorii de conducere ale organizațiilor județene de partid, urmând ca până la sfârșitul anului să fie alese comitetele de conducere ale acestor organizații, în cadrul conferințelor de partid. Dacă în cazul comitetelor județene de partid și al consiliilor populare județene care s-au constituit în locul celor regionale, acolo unde județele înființate au moștenit aparatul de partid regional (în 16 cazuri, câte regiuni existaseră), procesul de formare al noilor organisme județene de conducere a fost mai facil, în celelalte cazuri constituirea acestor organe de conducere a fost mai complexă. Spre exemplu, înființarea Comitetului Județean Provizoriu Arad și a Consiliului Popular Județean Provizoriu s-a realizat în 17 februarie 1968, cu participarea membrilor fostelor comitete regionale de partid Banat și Crișana, întrucât județul Arad s-a format din părți ale celor două regiuni. Dacă analizăm componența Comitetului Județean de Partid Arad, constatăm faptul că membrii săi, în majoritatea lor, ocupaseră poziții secundare în aparatul de partid regional Banat sau Crișana, pe când în cazul comitetelor județene formate pe structura regiunilor găsim oameni cu experiență de conducere.

În 19 februarie 1968 s-au ținut plenare ale consiliilor regionale ale Uniunii Generale a Sindicatelor din România (UGSR) care au decis încetarea activității consiliilor regionale și raionale, fiind alese consilii sindicale județene provizorii.

Prin decizia C.C. al P.C.R., comitetele județene de partid aveau următoarea structură: 75- 95 membri, 14-20 membri supleanți, un birou județean format din 9-13 membri și 2-4 supleanți, precum și un secretariat compus din primul secretar, care era și președintele consiliului popular județean, și trei secretari, care coordonau activitatea principalelor secții ale comitetului județean. Selecționarea cadrelor pentru comitetul și biroul județean de partid se făcea din rândul membrilor comitetelor regionale și raionale care activau pe raza județului, dintre cadrele de conducere din organizațiile de masă, precum și din rândul unei a treia categorii, destul de eterogenă, în care se încadra, potrivit indicațiilor Secției Organizatorice a C.C. al P.C.R., de la activiști de partid până la profesori, maiștri sau țărani cooperatori.

Conducerea P.C.R. a cerut ca noile organisme de partid din județe să aibă o anumită „compoziție” socială. Pentru comitetele județene de partid s-au impus următoarele ponderi procentuale: 22-30 % – muncitori calificați, 55-65 % – intelectuali și funcționari, 18-24 % – țărani, membri ai cooperativelor agricole de producție (în localitățile de deal și de munte care erau necooperativizate puteau fi aleși țărani cu gospodării individuale, care erau membri de partid). Procentul femeilor trebuia să fie de 40 % în comitetele județene de partid, iar în cadrul organizațiilor de partid de cel puțin 25 % .

Potrivit exigențelor de la nivel central, activiștii din județe trebuiau să formeze comisii de revizie (5-7 membri) și un colegiu de partid (5-7 membri) pe lângă comitetul județean de partid. De asemenea, s-a impus ca în cadrul unui comitet județean de partid să lucreze câte 60-66 de salariați cu munca politică și tehnică și 110-175 de activiști obștești.

În intervalul 19-29 februarie 1968 s-au convocat pentru ultima dată plenare ale comitetelor raionale de partid, în cadrul cărora s-a luat act de desființarea lor, după care s-au întrunit plenarele comitetelor de partid municipale și orășenești. În cadrul acestora au fost alese noi secretariate și au fost eliberați din funcții sau cooptați, după caz, noi membri. În aceeași perioadă de timp s-a făcut instalarea în județe a organelor de stat, a celor economice și a organizațiilor de masă. În categoria organizațiilor de masă și obștești se încadrau sindicatele, uniunile cooperativelor agricole de producție, organizațiile U.T.C., consiliile organizațiilor de pionieri și consiliile femeilor; toate acestea trebuiau înființate, conform ordinului C.C. al P.C.R., în ultima decadă a lunii februarie 1968.

O altă sarcină a comisiilor de activiști sosite în județe era de a asigura condițiile materiale necesare pentru asigurarea tranziției de la vechile organisme de partid la cele care erau în curs de constituire. A fost impus termenul de 10 februarie 1968 pentru punerea în practică a legăturilor telefonice între organele centrale și cele județene, dar și între acestea din urmă și orașele, comunele și principalele instituții din județ. Tot în această gamă de probleme se încadra și luarea de măsuri pentru asigurarea mesei și a cazării cadrelor care erau repartizate în noile organe de partid.

Un interes deosebit a fost acordat de către conducerea P.C.R. problemei legate de dosarele și documentele de partid existente în arhivele comitetelor regionale și raionale de partid. Pentru acțiunea de preluare a documentelor de partid s-a dispus constituirea unor comisii la nivelul organizațiilor regionale și raionale de partid, care trebuiau să rezolve toate situațiile legate de arhiva de partid (cu manifestarea unei atenții sporite față de documentele membrilor de partid) și de predarea acesteia către comitetele județene și orășenești ale P.C.R. S-a cerut organizațiilor de partid să manifeste grijă mai cu seamă față de o serie de dosare, cum erau cele ale membrilor de partid excluși în perioada anterioară anului 1953 și ale acelor membri care au fost sancționați sub diverse forme (mustrare, vot de blam, vot de blam cu avertisment), fără a le fi ridicate sancțiunile.

Activiștii de partid trimiși de Secția Organizatorică a C.C. al P.C.R. să sprijine constituirea organismelor de partid pe plan local s-au implicat în mod consistent în acțiunea de predare și preluare a documentelor de partid. Ei controlau modul de desfășurare al acestei activități, dar se ocupau și de acțiunea de predare a bunurilor materiale și financiare de către organizațiile desființate către noile organisme de partid.

„Indicațiile” venite de la centru către cei din teritoriu pe tema documentelor de partid se întindeau pe pagini întregi și se doreau a fi o tratare exhaustivă a acestui subiect. Abordarea aceasta era o dovadă a interesului major manifestat de conducerea P.C.R. în problema arhivei de partid, dar crea un hățiș birocratic, greu de depășit de membrii din teritoriu ai partidului. Se cerea ca toate cărțile de evidență personală să fie predate nominal de primul secretar al organizației raionale sau orășenești secretarului cu problemele muncii organizatorice de la comitetul județean sau orășenesc, pe baza unui proces-verbal, care mai trebuia semnat și de delegatul C.C. al P.C.R. De asemenea, trebuiau înmânate și adeziunile de înscriere în P.C.R. și P.S.D., aflate în arhivă, iar o atenție specială se impunea în vederea asigurării securității documentelor. „transportul fiind asigurat cu lucrători de partid și miliție”.

Dintr-o informare, datând din 25 februarie 1968, a Secției Organizatorice a C.C. al P.C.R., aflăm că majoritatea sarcinilor privind organizarea partidului, care fuseseră trasate județelor, au fost îndeplinite. Din acest raport reiese că instruirea secretarilor organizațiilor de partid și a președinților consiliilor populare s-a realizat în majoritatea județelor, urmând ca până în 3-5 martie 1968 acest proces să fie finalizat în toată țara. Totodată, se dusese la bun sfârșit organizarea secțiilor comitetelor județene de partid, activiștii fuseseră „repartizați pe probleme, pe obiective industriale și de investiții”, dar și la conducerea organizațiilor comunale. Un alt aspect punctat la categoria realizări a fost organizarea plenarelor comitetelor de partid în 44 de municipii, 16 orașe de categoria I-a și 43 de orașe de categoria a II-a, precum și în toate sectoarele Bucureștiului.

Documentele de partid fuseseră preluate, în momentul redactării acestei informări, de la 85 de comitete raionale de partid (din 142), iar în județele Bacău, Brașov, Buzău, Dolj, Maramureș, Neamț, Prahova și Satu Mare operațiunea aceasta era raportată ca fiind finalizată. Comitetele U.T.C. și consiliile Uniunii Generale a Sindicatelor erau deja constituite în întreaga țară, iar consilii ale pionerilor existau în 30 de județe. De asemenea, instituțiile economice erau implementate în cele mai multe județe, dar existau la acest capitol și unele „neajunsuri determinate de lipsa schemelor de organizare și neasigurării cadrelor cu pregătire superioară în județele Bistrița, Hunedoara, Sălaj și Teleorman”. O altă problemă o reprezenta lipsa unor clădiri corespunzătoare pentru instituțiile din reședințele de județ Zalău, Alexandria, Slobozia și Alba-Iulia, ceea ce a impus ca măsură temporară menținerea unor instituții județene în alte orașe din acele județe, respectiv în Călărași, Sebeș și Cehu Silvaniei.

Alte dificultăți care apăruseră erau: transportul deficitar al salariaților unor instituții județene („la Vaslui (…) din cauza necorelării mersului trenurilor cu programul de lucru, sunt dese cazurile de salariați care întârzie la serviciu”), activiștii de partid rămași disponibili nu au fost cu toții încadrați în noi locuri de muncă (din 2 513 activiști, 1 705 au fost repartizați în diferite ramuri economice, 333 erau propuși pentru pensionare, iar 475 nu fuseseră încadrați). În 3 martie 1968, mai rămăseseră de încadrat doar 333 de activiști de partid, dintre care cei mai mulți proveneau din județele Argeș, Dâmbovița, Dolj, Hunedoara, Mehedinți și Olt. Dintre activiștii organizațiilor de masă rămași disponibili (3 769), fuseseră încadrați până la această dată 2 239, dintre care 1 443 în activitatea de producție. Erau semnalate probleme cu plasarea în muncă a acestei categorii de activiști în Prahova, Argeș, Hunedoara, Ilfov, Maramureș și Suceava.

Comitetele județene de partid au luat locul comitetelor provizorii pe parcursul lunilor martie-aprilie 1968. Ele erau definite ca fiind „unica verigă între organele centrale ale partidului și organizațiile de partid”, având atribuții în gestionarea întregii activități din județe. Aveau rolul de a aplica în teritoriu măsurile luate de Conferința Națională a P.C.R., dar și indicațiile și sarcinile trasate de C.C. al P.C.R. O sarcină de seamă le revenea în coordonarea activității economice județene, tocmai de aceea în cadrul lor funcționau comisii economice. Dată fiind importanța agriculturii ca ramură economică, dar și complexitatea problemelor pe care le ridica aceasta, s-a decis ca domeniul agricol să fie gestionat de organe de specialitate, dar sub controlul comitetului județean.

Comitetele județene aveau un rol primordial în munca ideologică și activitatea culturală. Aveau sarcina de a conduce „activitatea de pregătire ideologică și politică a membrilor săi și de a îndruma munca cultural-educativă de masă”, dar și de a coordona și îndruma organizațiile de masă și obștești. Comitetul județean de partid era acela care repartiza cadrele în județ, pe unități economice și pe localități, organiza controlul și îndrumarea unităților subordonate și informa în mod sistematic C.C. al P.C.R. asupra activității sale. Avea și rolul de „a îmbunătăți propaganda de partid (…), de a intensifica munca de educare a oamenilor muncii, a tineretului în spiritul patriotismului socialist și al internaționalismului”.

Comitetul județean se întrunea în plen o dată la trei luni, iar biroul comitetului județean (conducea munca de partid între două plenare) ținea ședințe lunar, în cadrul cărora dezbătea problemele activității de partid, economice și social-culturale din județ. El aproba constituirea organizațiilor de partid din instituții, întreprinderi și unități agricole și supraveghea activitatea organizațiilor de partid. De asemenea, se ocupa cu organizarea învățământului de partid.

Secretariatul comitetului județean se ocupa de problemele curente ale muncii de partid, transmitea către organizațiile de partid sarcinile stabilite de comitetul județean și de biroul său, controla executarea hotărârilor, rezolva cereri și sesizări ale locuitorilor și elibera documente membrilor de partid. Până la constituirea comitetelor comunale, de primirea de noi membri se ocupa comitetul județean.

Activiștii C.C. al P.C.R. în urma consultărilor cu prim-secretarii comitetelor regionale de partid au făcut propuneri pentru funcțiile de conducere la nivel de județe (secretari de comitete județene, prim-vicepreședinți ai comitetelor executive ale consiliilor populare județene, președinți ai colegiilor de partid, prim-secretari ai comitetelor municipale de partid), care au trecut ulterior prin analiza secretarilor C.C. al P.C.R..

Din analiza statistică realizată de conducerea P.C.R., rezultă că marea majoritate a celor care ocupau funcțiile de conducere în teritoriu absolviseră școli superioare de partid (îndeosebi Academia de științe social-politice „Ștefan Gheorghiu”), erau în curs de desfășurare cu studiile politice ori finalizaseră școli de partid cu o durată de un an. Un procent însemnat dintre cei proaspăt numiți în poziții cheie în județe aveau studii superioare, parcurse la diferite facultăți din cadrul universităților din țara noastră, iar un număr mai mic dintre acești lideri județeni de partid terminaseră doar liceul.

Ceea ce surprinde este faptul că trei secretari județeni cu probleme organizatorice și unul cu probleme de propagandă terminaseră doar școala generală sau profesională, în aceeași situație aflându-se și șase prim-vicepreședinți ai comitetelor executive ale consiliilor populare județene, precum și cinci președinți ai colegiilor județene de partid. Totodată, iese în evidență faptul că șase dintre secretarii cu probleme de propagandă aveau doctoratul în științe sociale.

Referitor la gradul de pregătire al membrilor comitetelor județene de partid, aflăm că 70 % dintre aceștia au absolvit studii profesionale, medii și superioare, iar 30 % terminaseră doar clasele elementare sau gimnaziale, dar aveau la activ „diferite școli de partid”. Situația se prezenta mult mai bine la acest capitol atunci când venea vorba despre membrii birourilor comitetelor județene de partid. Ținând cont că aceste poziții erau cu mare greutate, ele erau ocupate de „tovarăși cu temeinice cunoștințe politice și profesionale”. Un procent de 88 % dintre membrii birourilor județene de partid aveau studii superioare ori absolviseră licee sau școli tehnice, iar 50 % împliniseră un stagiu în partid de peste 20 de ani. Un alt aspect de remarcat, care avea un profund caracter pozitiv în viziunea conducerii P.C.R., care-și făcuse un țel din reducerea cheltuielilor din orice ramură de activitate, era faptul că se diminuase numărul activiștilor salariați de partid cu 30 de procente, iar aparatul organizațiilor de masă și obștești se redusese cu 37 %.

După constituirea comitetelor județene de partid, s-a trecut la înființarea comitetelor executive ale comitetelor județene, care erau formate din 812 membri la nivel național, dintre care 323 fuseseră aleși din rândul deputaților, iar 489 erau numiți prin decizia Consiliului de Miniștri. În cazul acestora, procentul celor cu studii medii și superioare era de 97 %, observându-se o predominanță a inginerilor și economiștilor (46 %). Comitetele executive aveau trasate o serie de sarcini imediate după ce s-au constituit: organizarea aparatului propriu, a instituțiilor executive și unităților de specialitate, a direcțiilor și întreprinderilor de industrie locală; instruirea personalului privind noile sarcini de lucru etc..

În ceea ce privește profesia de bază, majoritatea acestor lideri locali ai partidului erau muncitori, tehnicieni sau maiștri, iar doar un procent mic se încadrau în categoria „intelectuali” (profesori, economiști, ingineri, juriști etc.). Cei mai mulți „intelectuali” erau în rândul secretarilor cu propaganda (zece) și între președinții comisiilor de revizie (nouă).

Așadar, structura profesională a celor 4 235 de membri ai comitetelor județene de partid era următoarea: 22 % muncitori, 17,5 % țărani și 59 % formau o categorie pestriță reprezentată de „ingineri, tehnicieni, intelectuali, activiști de partid și ai organizațiilor de masă”.

Virgil Trofin a prezentat, în 19 martie 1968, o informare interesantă, cu ocazia ședinței de instructaj cu secretarii pe probleme organizatorice. Exceptând numeroasele expresii specifice limbajului ideologizat al perioadei comuniste, care abundă și în această comunicare făcută de secretarul C.C. al P.C.R., putem extrage informații concrete despre desfășurarea procesului de constituire a organizațiilor de partid în teritoriu. Aflăm de aici că în toate județele s-au ținut adunări ale activului de partid pentru constituirea organizațiilor județene de partid și a sfaturilor populare. La aceste adunări au participat 22 000 de membri de partid și salariați în diferite instituții ale statului, mulți cu funcții de conducere. Din această cifră impresionantă, 10 000 de persoane erau deputați în sfaturile populare regionale și raionale.

Procesul de înființare a organizațiilor de partid din comune a avut o durată de desfășurare mai mare decât a celor județene și orășenești, dar până în vara anului 1968 era încheiat în linii mari. C.C. al P.C.R. stabilise ca organizațiile comunale de partid să subordoneze toate organizațiile de pe teritoriul unei comune, cu excepția celor din marile întreprinderi republicane, care erau subordonate organizațiilor județene, municipale și orășenești ale P.C.R. S-a mai luat măsura ca secretarii comitetelor comunale de partid să fie salariați de partid, avându-se în vedere „importanța și complexitatea problemelor ce urmează a fi rezolvate”. Cel care era locțiitor al comitetului comunal de partid pentru problemele muncii de propagandă și culturale de masă era directorul căminului cultural, care era salariat pe linie de stat și care trebuia „să aibă pregătire politică, culturală și profesională corespunzătoare”.

Adunările de constituire a comitetelor comunale de partid și a consiliilor populare erau organizate de comitetele județene de partid pe baza unui plan riguros întocmit: primele adunări nu se puteau ține mai devreme de publicarea în presă a hărții administrative a României și a fiecărui județ; adunările trebuiau eșalonate astfel încât să nu existe unele zile foarte aglomerate, ceea ce putea cauza dificultăți organelor județene în procesul de monitorizare; până în 20 iunie 1968 se impunea încheierea acțiunii de organizare a comitetelor comunale de partid; în adunări trebuia „să se discute temeinic problemele majore care sunt în comune”; secretarul comitetului comunal de partid avea obligația de a stabili sarcinile care reveneau organelor locale. În scopul ținerii sub control a situației, comitetele județene de partid au întocmit un program de desfășurare a adunărilor comunale, în cuprinsul căruia era menționată data la care avea loc ședința de constituire a comitetului comunal, cei doi reprezentanți județeni care participau la ședință (unul din biroul comitetului județean și unul din comitetul executiv al consiliului popular), precum și membrii colectivului care-și ofereau suportul pentru pregătirea ședinței (din partea conducerii județene erau trimiși de la doi până la șase reprezentanți în fiecare comună). Tot județul oferea detalii exacte, obligatoriu de respectat în procesul de desfășurare a adunărilor. Bunăoară, ni se spune care trebuia să fie componența prezidiului, dar se făcea și mențiunea că acesta „nu se alege, ci apare direct la masă”. Adunarea era deschisă de membrul biroului comitetului județean de partid, care trebuia să sublinieze caracterul acesteia („aceasta este o adunare a comuniștilor din comună (…) nu este însă o adunare populară”), după care se prezenta ordinea de zi, formată din trei puncte, obligatoriu de respectat. Din analiza a sute de procese-verbale ale ședințelor de constituire a organelor de conducere a comunelor din județul Cluj, constatăm că toate aceste cerințe au fost respectate.

Din informările pe care comitetele județene le-au trimis conducerii de partid de la București, cu privire la constituirea comitetelor comunale de partid și a consiliilor populare, a reieșit că până la 1 iunie 1968 au avut loc 308 adunări pentru constituirea comitetelor comunale de partid, în 25 de județe. Procesul s-a accelerat mult în zilele următoare, astfel că în 3 iunie 1968 erau consemnate 901 adunări, la care participaseră un număr de-a dreptul impresionant de oameni- 189 000 de membri de partid, deputați și invitați, dintre care aproximativ 5 % luaseră cuvântul în aceste ședințe. În 10 iunie 1968 fuseseră constituite comitete de partid comunale și consilii populare în 33 de județe și în București. Mai rămăsese să fie organizate organele de conducere din 16 comune, din județele Arad, Bihor, Prahova, Caraș-Severin, Cluj, Iași și Hunedoara.

Aceste adunări au reprezentat pentru participanți cadrul de exprimare a unor opinii în domenii de activitate diverse. „Activul de partid din Jibou, în numele oamenilor muncii din oraș” și-a luat angajamentul de a depăși planul la producția industrială și de a reduce prețul de cost cu 0,5 %. Elanul celor din localitatea sălăjeană provenea din satisfacția declarării Jiboului oraș. Multe puncte de vedere au fost emise cu privire la deficiențele de funcționare a C.A.P-urilor, referitor la măsurile de combatere a secetei (care-i afecta mai ales pe locuitorii comunelor din județul Botoșani), ori în vederea dezvoltării comunelor prin construirea de magazine, școli sau dispensare, sau de susținere a creșterii suprafețelor agricole irigate (în Buzău, Ilfov, Teleorman, Caraș etc.).

La capitolul „probleme identificate” se încadra organizarea deficitară a muncii unor comitete județene de partid. În județul Ialomița, membrii iroseau timpul cu întocmirea „a fel de fel de planuri și situații”, în loc să se concentreze pe sprijinirea organizațiilor de partid din unitățile economice și C.A.P-uri. La Vaslui, Vrancea și Sibiu, membrii organizațiilor județene făceau greșeala de a se ocupa de „probleme organizatorice mărunte” și astfel scăpau din vedere „aspectele principale ale muncii”. O altă situație criticată a fost apariția unor „forme intermediare” între organizațiile județene și cele comunale ori de la nivelul întreprinderilor. În acest sens, s-a dat un semnal categoric ca organele de partid județene să conducă și să îndrume în mod direct activitatea organizațiilor județene, fără vreo formă intermediară.

Virgil Trofin solicita ca pentru funcțiile de secretari și locțiitori ai comitetelor comunale de partid să fie selecționați „oameni capabili, pregătiți din punct de vedere politic și profesional” (în 1 793 de comune dintr-un total de 2 705, secretarii comitetelor comunale de partid erau salariați de partid), iar pentru poziția de primar să fie selectați băștinașii, care „să se bucure de autoritate și prestigiu în rândul consătenilor”. Tocmai această din urmă recomandare nu a fost respectată în unele comune din Bacău, Dolj, Mehedinți, Timiș, Teleorman, unde au fost propuși pentru funcția de primar activiști de partid din alte localități. Dacă, totuși, nu existau activiști într-o anumită comună care să îndeplinească funcția de primar, atunci erau acceptate cadrele care locuiseră o perioadă de timp mai lungă în acea localitate. Așa a fost cazul unor primării din fostele raioane Urziceni, Răcari și Oltenița.

Numirile în funcțiile de conducere ale localităților au fost avizate, în majoritatea cazurilor, după formula devenită deja regulă a democrației populare: „în unanimitate”, dar au existat și excepții: în comuna Boteni, din județul Argeș, în cadrul adunării populare, a fost respins primarul propus de conducerea de partid a județului, fiind ales fostul președinte al sfatului popular „care a dat dovadă de spirit gospodăresc și atenție față de cetățeni”; participanții de la adunarea din comuna Ivești, din județul Vaslui, s-au opus numirii unui primar străin de localitatea lor, alegându-l în această funcție pe secretarul comitetului de partid din cooperativa agricolă; în comunele Măieriște (județul Sălaj), Palatca (județul Cluj), Vernești (județul Buzău) și Uileacul de Beiuș (județul Bihor) au fost aleși alți membri în comitetele executive ale consiliilor populare comunale decât cei care fuseseră propuși inițial; în câteva localități din județele Iași, Sibiu și Buzău fuseseră aleși mai mulți membri ai comitetelor de partid decât stipulau prevederile emise de conducerea națională a partidului, cu argumentul de a se asigura o mai bună reprezentare a organizațiilor de partid; în comuna Luciu, din județul Buzău, cel desemnat să devină secretar al comitetului de partid a refuzat funcția.

Până în iunie 1968, în majoritatea localităților din cele 39 de județe recent constituite au fost înființate organizații de partid. Conform datelor centralizate de C.C. al P.C.R., din 2 705 de comune în 1 793 secretarii organizațiilor comunale erau salariați de partid, în timp ce în 911 localități nu erau plătiți de partid. Mai trebuia aprobată numirea a 83 de locțiitori ai secretarilor comitetelor de partid. Birourile comitetelor județene aprobaseră președinții consiliilor populare comunale, cu excepția a 13 în întreaga țară, iar secretarii consiliilor populare fuseseră numiți pe post, în afară de 105 persoane.

Au existat și situații particulare, care au necesitat o atenție specială din partea conducerii P.C.R. Bunăoară, în comuna Pardina, din județul Tulcea, nu s-a putut înființa un comitet de partid din cauza numărului redus de membri de partid (doar 30). În Caraș-Severin, comitetul județean de partid înainta către C.C. al P.C.R. o solicitare în care cerea ca în localitățile cu locuitori mai puțini (până la 3 000), dar care erau cooperativizate („câte 3-4 C.A.P.-uri”) și care aveau între 200 și 350 de membri de partid, secretarii comitetelor de partid să fie salariați, pe când în localitățile necooperativizate și cu puțini membri P.C.R., chiar dacă aveau peste 4 000 de locuitori, să nu fie scoși din producție secretarii de partid.

În 10 iunie 1968, Secția Organizatorică a C.C. al P.C.R. constata că până în acel moment se încheiase procesul de constituire al organizațiilor de partid în 33 de județe și în municipiul București, iar pentru ca această acțiune să fie încheiată mai trebuia să ia ființă comitete comunale de partid în 16 comune, cele mai multe fiind în Caraș-Severin (șase) și în Cluj (patru). Două probleme deosebite s-au aflat în atenția organelor de partid de la centru, și anume refuzul locuitorilor din comuna Aricești (județul Prahova) de a participa la adunarea de constituire a comunei Surani, în semn de protest față de decizia autorităților județene care au unit localitatea lor cu o comună de care nu doreau să aparțină, și, cea de-a doua era decizia luată de cetățenii unei comune nou constituită (Titești, din județul Vâlcea) de a schimba denumirea localității în cadrul adunării de înființare a comunei, fără a ține cont de decizia de la centru.

Problema reorganizării partidului în noile unități administrative, precum și cea a noilor instituții județene, era una secundară pentru români. Ceea ce conta cu adevărat pentru locuitorii țării era abandonarea modelului administrativ sovietic și reintroducerea județelor, ca unități administrative de bază. În sfârșit, după experimentul administrativ al regiunilor și raioanelor, care funcționase 18 ani, s-a făcut o întoarcere de 360 de grade spre tradiția românească a județelor. Decizia aceasta a contribuit și la creșterea popularității liderului P.C.R., Nicolae Ceaușescu.

Capitolul VII

Modificările administrativ-teritoriale din România de la adoptarea Legii nr.2/1968 până la căderea comunismului (1989)

VII.1. Regimul ceaușist între glorie (1968) și ruină (1989)

La 22 august 1968, din balconul clădirii C.C. al P.C.R., Ceaușescu a ținut un discurs în fața a peste 100 000 de oameni, în care a condamnat intervenția militară a Organizației Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia care avusese loc cu doar o zi înainte, moment care i-a adus imaginea de salvator al țării. Condamnarea intervenției sovietice a determinat înscrierea unui mare număr de intelectuali în partid, printre aceștia figurând și Paul Goma, cel care mai târziu a devenit disident.

După acest moment au urmat câțiva ani buni pentru politica externă românească, Ceaușescu fiind privit de Occident ca un rebel față de politica Moscovei. În august 1969, România a fost vizitată de președintele american Richard Nixon, căruia Ceaușescu i-a întors vizita în octombrie 1970. România s-a bucurat și de unele favoruri economice, fiind primită, în 1971, în Acordul General pentru Tarife și Comerț, iar în 1972 a fost acceptată în cadrul Fondului Monetar Internațional și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

Vizita lui Ceaușescu în China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord, în iunie 1971, a avut consecințe negative asupra evoluției regimului comunist din țara noastră. Impresionat de revoluția culturală din China și de megalomania coreeană, ajuns acasă liderul român a lansat un program în 17 puncte, în 6 iulie 1971, („Tezele din iulie”), cunoscut specialiștilor istoriei sub denumirea de „minirevoluția culturală”, prin care intenționa „creșterea continuă a rolului conducător al partidului în toate domeniile activității politico-educative”. Cele 17 propuneri, deși mascate sub fațada umanismului socialist, au reprezentat revenirea la realismul socialist al anilor 1950. Istoricul Florin Constantiniu consideră că prin adoptarea acestui program ideologic, Ceaușescu intenționa să le arate sovieticilor că liberalizarea nu va merge mai departe și că sistemul nu va fi pus în pericol, așa cum fusese cazul Cehoslovaciei. Scopul acestor Teze a fost acela de a reda Partidului Comunist controlul absolut asupra activității culturale din România și de a revigora activitatea ideologică, o consecință importantă fiind apariția cultului personalității.

Lansând principiul de „rotație a cadrelor”, în 1972, Ceaușescu a marginalizat, înlăturat sau înlocuit unii lideri ai partidului (Virgil Trofin, Vasile Patilineț etc.), cu elemente fidele, cum erau Emil Bobu sau Cornel Burtică. În 1974 a devenit președintele României, în același an Ion Gheorghe Maurer și-a dat demisia din poziția de prim-ministru, iar în 1976 Emil Bodnăraș a murit, astfel că n-a mai existat nicio alternativă la puterea lui Ceaușescu. Tot acum, Elena Ceaușescu și-a început ascensiunea spre vârful politicii românești.

Pe plan economic a continuat politica de industrializare din timpul lui Dej, chiar dacă unele produse nu aveau un nivel calitativ înalt pentru a putea fi vândute pe piețele occidentale. S-au construit giganți industriali (cum este Combinatul Siderurgic Galați), care funcționau cu materie primă importată și cu un mare consum de energie. Nu pot fi negate reușitele în domeniul construirii a zeci de mii de locuințe în orașe, ori în ceea ce privește sistemul energetic național sau realizarea metroului din București, ori creșterea capacității flotei maritime comerciale, care a devenit una dintre cele mai mari din lume. În anii 1980 s-au realizat mari investiții (Casa Poporului, Canalul Dunăre – Marea Neagră, a început construcția Centralei nucleare de la Cernavodă etc.), dar, în același timp, datoria externă a înregistrat o creștere importantă, ajungând la aproximativ 10 miliarde de dolari în 1981.

Ceaușescu și-a fixat țelul de a achita integral datoria externă până în 1990, reușind chiar să devanseze termenul cu un an. Dar aceasta s-a făcut cu mari sacrificii din partea locuitorilor, cărora le-a scăzut dramatic nivelul de trai în anii 1980. Au fost raționalizate alimentele, dar și consumul de energie electrică și termică, în scopul creșterii exportului de produse industriale.

În anul 1977 au debutat manifestările de opoziție față de politica regimului, atât în mediile muncitorești (august 1977-greva minerilor din Valea Jiului, 15 noiembrie 1987-manifestația muncitorilor de la Uzinele „Steagul Rosu” din Brașov), cât și în mediile intelectuale (disidența românească, colaborarea unor intelectuali de marcă cu postul de radio Europa Liberă, mișcarea de protest a studenților ieșeni, din februarie 1987).

Pe plan extern, România a ajuns izolată de Occident, dar era aproape exclusă și din Tratatul de la Varșovia și din CAER. U.R.S.S., în timpul lui Brejnev, tolerase politica autonomă a lui Ceaușescu, știind că aceasta nu amenința stabilitatea sistemului, dar Gorbaciov, care inițiase procesul de reforme în Uniunea Sovietică și care a încercat să-l convingă și pe Ceaușescu de necesitatea lor în România, a avut relații critice cu liderul român. Cu toate acestea, din punct de vedere economic țara noastră era tot mai dependentă de Moscova, atât în privința aprovizionării cu materii prime, cât și în ceea ce privește desfacerea produselor românești pe piața sovietică, în condițiile în care exporturile românești spre Occident se diminuaseră considerabil.

Evenimentele din decembrie 1989 au pus capăt unui regim comunist român care pierduse contactul cu realitatea.

VII.2. 1974 – anul rebotezării a două municipii: Cluj și Turnu Severin

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 194 din 16 octombrie 1974, semnat de Nicolae Ceaușescu și publicat în Buletinul Oficial al RSR din 18 octombrie 1974, s-a atribuit orașului Cluj și denumirea Napoca, iar orașului Turnu Severin i-a fost adăugat și numele Drobeta. Această decizie a fost luată la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, cu ocazia sărbătoririi a 1850 de ani de când Clujul a fost proclamat municipiu.

În 15 octombrie 1974, în cadrul ședinței Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Ceaușescu a cerut părerea celor prezenți în legătură cu această decizie. Cei care au luat cuvântul au exprimat ideea că denumirea de „Napoca” este de origine romană. Leonte Răutu declara că: „Este o denumire dată de romani, de legiunile romane”. Elena Ceaușescu afirma că: „Nu este mai bine să nu legăm: Cluj-Napoca? Și mie mi se pare că este o denumire romană; să nu fie amândouă romane”, iar Manea Mănescu spunea că „până acum noi știam că Napoca este o denumire dată Clujului de romani”.

Nicolae Ceaușescu fusese informat de istoricii români că Napoca este de origine dacică („După datele pe care le-am primit eu reiese că Napoca este o denumire dacă. După datele date de istorici mi s-a spus ca este o denumire dacă, iar romanii au păstrat-o. Deci, propunem o denumire dacă și una romană.”). Mergea mai departe cu explicațiile spunând că: „Așa cum Drobeta nu este romană, nici Napoca nu este romană. În timpul dacilor – așa se spune în documentul pe care îl am eu – așezarea Napoca își păstrează același nume și în timpul stăpânirii romane și în anul 124, Napoca este declarat municipiu de către împăratul Hadrian și alături de această localitate a fost un sat populat de romani care i-au dat numele latin Clusum. Așa sunt cel puțin datele istoricilor; dacă voi le-ați copiat bine?”. Ștefan Bîrlea i-a replicat că datele sunt veridice, drept urmare nu mai rămânea decât să se exprime votul, care a fost în favoarea acestei propuneri, secretarul general conchizând că prin noua denumire „se reamintește că acum 2000 de ani acolo a existat o civilizație și nu a fost adusă de vânt”. Oricum, voința conducătorului partidului și statului era peste părerile subordonaților săi, el declarând, cu referire la luările de poziții ale celor care susțineau că numele Napoca are origine latină, că : „Indiferent dacă este romană, tot îi dăm această denumire”.

În Decretul Consiliului de Stat nr. 194 din 16 octombrie 1974 se preciza că municipiului Cluj i-a fost atribuit numele Cluj-Napoca „pentru a eterniza denumirea acestei străvechi așezări – mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri”, aceasta făcându-se „cu prilejul aniversării a 1850 de ani de la ridicarea așezării Napoca la rangul de municipiu și de capitală a Daciei Porolissensis. În aceeași zi, Ceaușescu a acordat ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa I municipiului Cluj-Napoca, „dând o înaltă apreciere contribuției aduse de cetățenii municipiului Cluj de-a lungul veacurilor la lupta întregului popor pentru libertate și progres social și la înfăptuirea politicii partidului și statului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate în patria noastră”.

Tot acum, municipiului Turnu Severin i-a fost adăugată vechea denumire romană de Drobeta. Constantin Băbălău, membru al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R, declara că : „Drobeta a intrat foarte repede în vocabularul oamenilor”, astfel că în acest caz nu au mai existat controverse ca în cazul denumirii „Napoca”.

Există opinia că Iosif Constantin Drăgan a fost cel care l-a influențat pe Ceaușescu în luarea deciziei de a completa numele celor două orașe cu două denumiri de origine dacică și latină, fiind cunoscute preocupările acestuia față de istoria veche, dar știindu-se și că a avut o colaborare apropiată cu regimul ceaușist pe plan economic Poate că, mai degrabă, liderul comunist a luat această decizie în contextul lansării teoriei protocroniste, care susținea superioritatea culturii autohtone în fața oricărei influențe străine. Cu siguranță că istoricii români, între care se detașează Dumitru Protase prin studiile sale de istorie veche a spațiului românesc, i-au oferit lui Nicolae Ceaușescu informații veridice privind originea celor două denumiri acordate orașelor Cluj și Turnu Severin în 1974.

VII.3. Propunerile de modificare a Legii de organizare administrativă a teritoriului României, din anii 1970-1980, între aprobarea și respingerea decisă de Nicolae Ceaușescu

În 28 iulie 1977, pe biroul secretarului general al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceaușescu, a ajuns propunerea de unificare a comunelor Flămânzi și Nicolae Bălcescu, din județul Botoșani, într-o singură unitate administrativ-teritorială, denumită Flămânzi, precum și unificarea satelor Nicolae Bălcescu cu Bosînceni și Flămânzi cu Cordun, care a fost avizată la 1 august 1977.

Tot în cursul lunii iulie 1977, Sfatul Popular al județului Ilfov a cerut emiterea unui decret pentru a consfinți ștergerea de pe harta României a satelor Boanca (comuna Fundulea), Săruleștii de Jos (comuna Sărulești) și Vărbilău (comuna Sinești). În aceste localități nu mai exista nicio locuință, iar terenurile din vetrele satelor fuseseră incluse în circuitul agricol. Locuitorii acestora, și așa restrânși ca număr, s-au mutat în satele vecine în anii din urmă, unde și-au construit noi locuințe, întrucât în vechile localități nu beneficiaseră de dotări edilitare. Schimbarea domiciliului acestora s-a făcut sub coordonarea Sfatului Popular Ilfov, care le oferise terenuri de case în alte localități și care le explicase în mod convingător că localitățile lor erau fără „perspective de dezvoltare”, pe când în noile sate puteau beneficia „de lucrările edilitare și social-culturale existente”.

În 29 octombrie 1977 a fost modificată Anexa la Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 393/1977, care a consfințit desființarea a 25 de sate din județele Constanța, Ialomița și Mehedinți. Unele au fost desființate ca urmare a inundațiilor de la începutul anilor 1970, când toți locuitorii unor așezări (mai ales din județul Ialomița) s-au mutat în localitățile vecine, altele pentru că nu mai aveau niciun locuitor, altele pentru că deveniseră cartiere ale unor orașe, iar altele pentru că fuseseră evacuate, în 1967-1970, ca urmare a construirii barajului de la Porțile de Fier I.

În 27 iulie 1979 a fost adoptat Decretul Consiliului de Stat nr.281 din 27 iulie 1979 pentru organizarea ca municipii a orașelor reședință de județ. Acesta stipula la articolul 1 următoarele: „orașele reședință de județ: Alexandria din județul Teleorman, Bistrița din județul Bistrița-Năsăud, Miercurea-Ciuc din județul Harghita, Sfîntu Gheorghe din județul Covasna, Slatina din județul Olt, Slobozia din județul Ialomița, Vaslui din județul Vaslui și Zalău din județul Sălaj, se organizează ca municipii, pe data de 1 iulie 1979”. În cuprinsul articolul 4 se prevedea că până la alegerea noilor consilii populare municipale din aceste localități, consiliile populare ale acestora să fie alcătuite din numărul de deputați existent la data emiterii decretului.

În aceeași zi a fost emis Decretul Consiliului de Stat nr. 282, prin care orașul Făgăraș a fost organizat ca municipiu, făcându-se și mențiunea potrivit căreia Consiliul popular al municipiului Făgăraș „va fi alcătuit, până la viitoarele alegeri generale, din numărul de deputați existent la data prezentului decret”.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 284 din 31 iulie 1979 privind stabilirea sectoarelor municipiului București a fost redus numărul sectoarelor capitalei de la opt la șase, iar aparatul comitetelor executive ale consiliilor populare de sector, devenit disponibil, s-a stabilit să fie redistribuit în cadrul celorlalte sectoare. În articolul 4 ni se comunică că numărul circumscripțiilor electorale pentru sectoarele Bucureștiului se modificau, astfel încât se constituiau pentru noile alegeri de deputați în consiliile populare între 55 și 71 circumscripții în fiecare sector, pe când înainte de a se opera această modificare administrativă existau între 45 și 55 de circumscripții electorale în fiecare sector.

În urma acestor modificări ale Legii nr.2/1968, teritoriul României era împărțit tot în 39 de județe, dar crescuse numărul municipiilor de la 46 la 55, numărul orașelor era de 180 (mai puțin cu nouă orașe decât în 1968, întrucât acestea deveniseră municipii acum), iar al comunelor de 2 705, mai puțin cu una decât în 1968, deoarece fusese desființată o comună în anul 1977.

În cadrul celui de-al XII Congres al P.C.R., din noiembrie 1979, Nicolae Ceaușescu anunța că până în 1985 va crește numărul orașelor și al municipiilor, astfel încât din cele 11,4 milioane de „oameni ai muncii”, peste 78 % vor activa în industrie și ramurile neagricole.

În ședința Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din 18 februarie 1980, au fost discutate mai multe propuneri privind modificarea Legii nr. 2/1968, dintre care a primit aprobare doar una singură, și anume trecerea satelor Brîgleasa și Vlădica din cadrul comunei Bîcleș în componența comunei Dumbrava și a satului Adunații Teiului de la comuna Bîcleș la comuna Tîmna, din județul Mehedinți. Această propunere a fost justificată de conducerea Sfatului Popular al județului Mehedinți prin faptul că cele trei sate depindeau de cooperativele agricole din satele vecine, care aparțineau de alte comune. Nicolae Ceaușescu a decis fără ca altcineva să-și mai exprime punctul de vedere, spunând: „Cu aceasta să fim de acord”.

În aceeași ședință a respins toate celelalte propuneri de modificare administrativ-teritorială. De pildă, Consiliul de Miniștri prezentase celor prezenți la ședință motivele pentru care locuitorii satului Ghindărești, din județul Constanța, cereau să iasă din componența comunei Horia și să devină comună de sine stătătoare. Printre acestea, faptul că se găseau la o distanță de 19 kilometri de reședința comunală; în Ghindărești existau sedii pentru toate instituțiile comunale (această localitate fusese comună până în 1968); dezvoltarea economică era corespunzătoare unei comune, iar populația ajunsese la 2 800 de locuitori. Dar, Fazekas Ludovic și Constantin Dăscălescu și-au exprimat îndoiala față de necesitatea înființării acestei comune, mai ales că 98 % dintre locuitori erau ruși-lipoveni, considerându-se că „probabil vor să se separe de români”. Ceaușescu a respins propunerea („Să-i lăsăm așa cum sunt”), spunând că această comună „funcționează în forma actuală de 10-12 ani”, iar politica era de a crea comune mai mari, nu de a le micșora. Secretarul general și-a exprimat supărarea pe secretarul județului Constanța, care insistase foarte mult pentru înființarea acestei comune, spunând: „tovarășul Stoian nu s-a dus acolo ca să înceapă să modifice comunele”.

Propunerea privind desființarea comunei Berești-Meria și trecerea sa ca localitate componentă a orașului Berești, județul Iași, a fost de asemenea respinsă. Cei care au luat cuvântul în cadrul ședinței au fost împotriva acestei propuneri. Silviu Curticeanu, șeful Secretariatului lui Nicolae Ceaușescu, aprecia că „se va schimba și caracterul populației din rurală în urbană, cu toate drepturile ce decurg de aici”, iar Elena Ceaușescu se gândea că această măsură „are influență la alocația de stat pentru copii”, Nicolae Ceaușescu făcând completarea: „Are mai multe implicații”.

Nu a fost avizată nici propunerea de schimbare a reședinței comunei Fundeni, județul Galați, din satul Fundenii Noi în satul Hanu Conachi, pe motivul invocat de liderul P.C.R. că satul propus ca centru de comună era situat excentric. Cererea locuitorilor, care fusese avizată de conducerea județeană, era îndreptățită dacă analizăm anumite date. În satul Hanu Conachi trăiau 2 800 de locuitori față de cei doar 1 300 din Fundenii Noi, iar majoritatea instituțiilor economice erau amplasate în Hanu Conachi. În expunerea de motive, se menționa și că satul reședință de comună era propus pentru dezafectare, conform cu planul de sistematizare, idee cu care Constantin Dăscălescu și Nicolae Ceaușescu n-au fost de acord, spunând că în acest caz este vorba doar de „interese locale”. Aviz negativ a primit și solicitarea de a fi trecut satul Cuștelnic de la comuna Gănești la orașul Târnăveni, pe motivul că localitatea era la doar un kilometru de oraș, pe când față de comuna de care aparținea se afla la 10 kilometri, dar și pentru faptul că o treime din locuitori munceau în întreprinderile din Târnăveni. Ceaușescu a tranșat problema fără nicio explicație, spunând: „Să-l lăsăm acolo”.

VII.4. Ultima reorganizare administrativ-teritorială majoră din România comunistă: înființarea județelor Giurgiu, Călărași și a Sectorului Agricol Ilfov (23 ianuarie 1981)

În cadrul ședinței Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., din 22 ianuarie 1981, s-a aflat pe ordinea de zi reorganizarea administrativă a județului Ilfov. Ceaușescu considera că în forma actuală județul Ilfov „merge foarte prost”, iar activitatea acestuia este „dezorganizată”. Planul pe care l-a expus în fața participanților de la ședință era de a împărți acest județ, astfel: să se creeze județul Giurgiu, în partea de sud-vest a județului Ilfov, iar partea de nord-est și de sud să rămână județului Ilfov. Încă din octombrie 1980, Secția Organizatorică a C.C. al P.C.R. redactase un raport, la cererea lui Nicolae Ceaușescu de a se analiza posibilitatea de a stabili reședința județului Ilfov în orașul Giurgiu, document potrivit căruia județul Ilfov avea cel mai mare număr de localități dintre toate județele țării, o populație de aproape 800 000 de locuitori și o suprafață de peste 8 000 km2, ceea ce făcea ca acesta să fie „greu de cuprins”. Drept urmare, autorii raportului considerau potrivită mutarea reședinței județului Ilfov din București în Giurgiu, întrucât acest din urmă oraș „întrunește toate elementele economice și sociale” pentru acest rol.

S-a mai făcut propunerea de a se reduce întinderea județului prin trecerea a 41 de comune și a două orașe în componența județelor limitrofe și a capitalei București. În 24 octombrie 1980, când a fost adus acest raport la cunoștința lui Ceaușescu, conducerile județelor Ilfov, Ialomița, Dâmbovița, Prahova și a municipiului București deja căzuseră de acord asupra modificărilor teritoriale preconizate. Acestea s-au efectuat abia în ianuarie 1981, cu unele modificări față de această primă variantă.

Harta administrativă a României între anii 1968-1981

(Sursa: http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html, consultat în 25.10.2015, ora 17,00)

Secretarul general al P.C.R. a mai anunțat că va muta unele instituții în Oltenița, altele în Urziceni și că vor trebui construite drumuri între orașele din zonă (Urziceni, Oltenița, Fundulea), întrucât conducerea județului Ilfov nu realizase drumuri în această parte de județ, cu excepția unuia singur, spre Luleasca, și acela fiind neterminat. Ceaușescu a mai avansat ideea de a transforma județul Ilfov într-un sector agricol („este bine și pentru munca de partid și pentru toate”), pe care Gheorghe Pană, primarul Bucureștiului, o considera ca fiind „foarte bună”, mai ales că în acest fel comunele vor avea în continuare „regim de comune, așa cum au și acum”. Ceaușescu a obținut, ca de obicei, o adeziune unanimă față de propunerea sa, după care a anunțat instalarea comitetelor județene și alegerea prim-secretarilor noilor județe. Virgil Trofin atunci când l-a întrebat pe Ceaușescu dacă are în vedere să consulte populația comunelor cu privire la această reorganizare administrativă, a primit un răspuns definitoriu pentru modul cum era condusă România: „Sigur că trebuie să-i consultăm, să le spunem: voi aparțineți de Giurgiu, voi aparțineți de Ilfov”.

În ședința din ziua următoare (23 ianuarie 1981) a aceluiași organism de partid, cu rol decizional, Nicolae Ceaușescu și-a informat colegii că din teritoriu au venit propuneri de a se mai înființa un județ, respectiv Călărași. El și-a exprimat acordul față de crearea acestuia, care era format din partea sudică a județului Ialomița și din estul județului Ilfov („o să avem un județ din Buzău până în Oltenița”). Ceaușescu a motivat necesitatea înființării județului Călărași și de existența unui puternic centru industrial- orașul Călărași, care avea o „industrie puternică” , astfel „nu mai trebuie să creem un alt oraș”, spunea conducătorul P.C.R. De asemenea, Călărașiul era legat printr-o cale rutieră directă cu Bucureștiul, iar două drumuri naționale asigurau legătura cu Combinatul Siderurgic Călărași.

Județul Ilfov ceda teritorii și celorlalte județe învecinate, el devenind sector agricol. Viitorul Sector Agricol Ilfov era preconizat să cuprindă 24-26 de comune, unele fiind preluate de la București. Capitala și Sectorul agricol Ilfov se învecinau acum cu județele Dâmbovița, Prahova, Giurgiu, Ialomița și Călărași, ceea ce asigura, potrivit liderului României, existența unei baze de aprovizionare, căci „Bucureștiul trebuie să se autoaprovizioneze cu produse agricole”. Tot în această ședință, Ceaușescu i-a mandatat pe Iosif Banc și pe Gheorghe Pană să se ocupe de problema instalării organelor de conducere în cele două județe recent create, subliniind ca pentru început să acorde prioritate „numai pentru sediul de partid”.

În ședința Consiliului de Stat, din 23 ianuarie 1981, au fost aprobate o serie de propuneri de modificare a organizării administrativ-teritoriale a României. Consiliul de Stat a decis înființarea a două noi județe și a Sectorului agricol Ilfov „ținând seama de dezvoltarea industriei din actualele județe Ilfov și Ialomița, de necesitatea folosirii cu maximă eficiență a suprafețelor de teren din această zonă agricolă a țării, precum și în vederea asigurării unei mai bune aprovizionări cu legume și fructe a municipiului București”. Pe teritoriul județelor Ilfov și Ialomița au fost create trei județe: Giurgiu, cu reședința în municipiul Giurgiu, Călărași, cu reședința în municipiul Călărași și Ialomița (care existase, dar acum este reconfigurat teritorial), cu reședința în municipiul Slobozia, precum și Sectorul agricol Ilfov, aflat în subordinea Consiliului Popular al municipiului București.

Teritoriul noilor județe rezultate în urma aprobării Decretului nr. 15, din 23 ianuarie 1981 (Sursa: Scânteia (București), nr. 11 951, 1981, p. 2).

Actul legislativ care a consfințit aceste modificări administrativ-teritoriale a fost Decretul nr. 15, din 23 ianuarie 1981, privind unele măsuri pentru îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului Republicii Socialiste România. În articolul 2 al acestuia ni se aduce la cunoștință faptul că următoarele comune vor trece din componența fostului județ Ilfov la județul Dâmbovița: Butimanu, Niculești, Crevedia, Ciocănești, Tărtașești, Brezoaele și Slobozia Moara. Pe lângă acestea, comuna Toporu a trecut de la județul Teleorman la județul Giurgiu.

În același articol ni se spunea că se va modifica Anexa la Legea nr. 2/1968 „corespunzător prevederilor acestui decret”, ceea ce s-a realizat în iulie 1981, odată cu publicarea ei în Buletinul Oficial. Articolul 3 modifica conținutul articolului 8 al Legii nr. 2/1968, astfel noul articol menționa nu doar faptul că Bucureștiul este organizat pe sectoare numerotate, ci și că: „Sectorul agricol Ilfov este subordonat municipiului București”.

Cele trei județe și Sectorul agricol Ilfov aveau următoarea structură: județul Giurgiu: un municipiu (Giurgiu), 57 de comune, din care una suburbană, cu 187 de sate; județul Ialomița: un municipiu (Slobozia), trei orașe (Fetești, Țăndărei, Urziceni), 53 de comune, din care două erau suburbane, cu 150 de sate; județul Călărași: un municipiu (Călărași), un oraș (Oltenița), 50 de comune, din care două suburbane, și 154 de sate; Sectorul Agricol Ilfov: un oraș (Buftea), 26 de comune și 73 de sate.

Harta administrativă a României după anul 1981

(Sursa: http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html, consultat în 25.10.2015, ora 16,30)

Datele statistice întocmite de C.C. al P.C.R. arătau că cele trei județe rezultate din reorganizarea administrativă aveau un număr de locuitori și un potențial economic care le situa în media pe țară. Astfel, județul Ialomița avea puțin peste 300 000 de locuitori, iar județele Giurgiu și Călărași aveau cu aproximativ 50 000 de locuitori mai mulți decât Ialomița. Giurgiu deținea o suprafață arabilă de 250 000 hectare, iar Ialomița și Călărași aveau peste 380 000 de hectare (se poate observa potențialul agricol important al acestora). Valoarea producției industriale în Giurgiu era de 4,2 miliarde lei, în Ialomița de 5,3 miliarde lei, iar în Călărași de 6,4 miliarde lei. Totodată se preconiza ca fiecare din cele trei județe să-și sporească numărul de orașe: în Giurgiu prin înființarea a încă două orașe, în Ialomița: tot două orașe, iar în Călărași: cinci orașe.

Până la alegerea consiliilor populare în noile unități administrativ-teritoriale, aici au funcționat consilii populare provizorii formate din deputați aleși în cadrul celor trei județe. Ele au fost convocate în prima sesiune de constituire în 27 ianuarie 1981, când a fost publicat în Buletinul Oficial, Decretul nr.16/1981 privind constituirea consiliilor populare provizorii ale județelor Giurgiu, Ialomița și Călărași, al Sectorului agricol Ilfov, precum și a comitetelor executive ale acestora, care prevedea și structura comitetelor executive ale consiliilor populare provizorii. Ele includeau nu doar deputați, ci și „cetățeni care se remarcaseră printr-o bogată activitate politico-obștească și pe linie de stat”.

Legea nr. 2/1968, însoțită de un Documentar și de o Anexă, cuprindea toate modificările aduse organizării administrativ-teritoriale a țării, fiind republicată în iulie 1981, în Buletinul Oficial al R.S.R. În acel moment, organizarea administrativ-teritorială a țării noastre arăta în felul următor: 40 de județe, municipiul București (împărțit în șase sectoare numerotate), Sectorul agricol Ilfov, 56 de municipii, 180 de orașe, 2 705 comune (135 erau suburbane) și 13 124 de sate, dintre care 232 aparțineau orașelor.

În 3 februarie 1981, Secția Organizatorică a C.C. al P.C.R. a propus spre aprobare secretarului general al P.C.R. schemele de organizare ale organelor de partid și organizațiilor de masă din județele care fuseseră înființate cu doar câteva zile în urmă. Aflăm din acest document că aceste scheme au fost întocmite pornindu-se de la trei criterii: posturile pentru aparatul comitetelor județene ale celor trei județe și a Sectorului Agricol Ilfov proveneau din schemele de organizare ale fostelor comitete județene; au fost suplimentate doar posturile noi eligibile și de conducere create ca urmare a constituirii unui nou comitet județean de partid și a unui comitet de partid de sector; organizațiile de masă și obștești au fost constituite după aceleași criterii ca cele de partid.

Conform propunerilor avansate de C.C. al P.C.R., cele trei comitete de partid județene și cel al Sectorului Agricol Ilfov trebuiau să cuprindă 217 posturi, dintre care 176 prin redistribuire din schemele de organizare ale fostelor comitete județene Ilfov și Ialomița și al Comitetului municipal București, iar 41 de posturi erau nou înființate, acestea fiind toate funcții de conducere.

Pentru consiliile județene ale sindicatelor erau preconizate 59 de posturi (câte 18 pentru fiecare din cele trei județe și 5 pentru Ilfov), pentru comitetele județene U.T.C. erau prevăzute 97 de posturi (câte 29 pentru Călărași și Giurgiu, 28 pentru Ialomița și 11 pentru Ilfov), dintre care doar 12 erau posturi nou înființate. Organizațiile de pionieri aveau prevăzute 21 de posturi pentru consiliile județene, dintre care doar cinci erau nou înființate pentru funcțiile de conducere.

Din însumarea tuturor acestor posturi rezulta un număr final de 394 de norme (Ialomița: 120, Călărași: 118, Giurgiu: 115 și Ilfov: 41), dintre care 326 de posturi (83 %) proveneau prin redistribuire din schemele existente înainte de modificările administrative din ianuarie 1981, iar 68 de posturi (17 %) erau recent înființate.

În 3 martie 1981, Consiliul de Miniștri a înaintat lui Nicolae Ceaușescu propuneri pentru organizarea „unităților socialiste” din județele Călărași, Giurgiu si Ialomița, precum și din Sectorul agricol Ilfov, făcându-se mențiunea că organizarea acestora se va face „în cadrul indicatorilor economici și financiari aprobați prin plan ministerelor, celorlalte organe centrale și consiliilor populare pe anul 1981”. Decretul a fost elaborat pe baza propunerilor ministerelor, a altor organe centrale, a celor trei consilii populare județene și a celui al municipiului București, primind ulterior toate avizele necesare de la Ministerul Finanțelor, Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale, Ministerul Muncii și de la Comitetul de Stat al Planificării.

Acest decret rezolva o serie de probleme organizatorice, de la cele privind aparatul consiliilor populare județene și cel al organelor locale ale administrației de stat, până la înființarea unor unități economice, atât din cadrul unor ministere, cât și aflate în subordinea consiliilor populare județene. Lista unităților economice prevăzute în acest act legislativ este foarte cuprinzătoare și poate exhaustivă, incluzând toate întreprinderile din orașele și comunele celor trei județe (majoritatea aveau profil agricol).

Articolele 6-9 reglementau situația personalului transferat în unități nou înființate sau reorganizate și a celui care trecea în funcții cu niveluri de retribuire diferite față de situația anterioară. În articolul 10 se lămurea și situația judecătorilor și asesorilor populari care își desfășuraseră activitatea în instanțe judecătorești desființate, Ministerul Justiției având obligația de a-i redistribui la alte instanțe judecătorești. Se mai menționa că acele cauze în curs de judecată la instanțele judecătorești desființate se soluționau de către „judecătoriile devenite competente”. În articolele următoare erau oferite soluții pentru rezolvarea a diferite probleme, de la numărul de angajați ai unor întreprinderi și structura conducerii acestora până la măsuri pentru raționalizarea consumului de carburanți și utilizarea stocurilor de materiale existente în depozitele fostelor baze județene de aprovizionare tehnico-materială Ilfov și Ialomița.

VII.5. Modificările administrativ-teritoriale din perioada 1981-1989

În 7 martie 1981, C.C. al P.C.R. a elaborat un material privind schimbarea denumirii comunei Fundulea, din județul Călărași, motivându-se aceasta prin faptul că „denumirea nu mai corespunde actualei situații economico-sociale a localității, care într-un viitor apropiat va fi declarată oraș industrial”.

Așadar, denumirea comunei fiind în contradicție cu dezvoltarea industrial-agrară pe care o cunoscuse în ultimele două decenii, s-a apreciat că numele istoric al localității (provenea de la faptul că roțile carelor care traversau localitatea se „înfundau” în solul luncii Mostiștei) trebuia înlocuit cu altul care să reflecte „progresul socialist”. Erau propuse următoarele denumiri: Victoria Socialismului („denumirea oglindește real victoria noii orânduiri socialiste în agricultura din țara noastră”), Biruința („denumirea semnifică izbânda obținută de țărănimea românească în lupta dusă de veacuri împotriva sărăciei, a exploatării moșierești, iar, în ultimii ani, chiar izbânda obținută în lupta cu natura”), Drum Nou („datorită pornirii pe noul drum arătat de PCR, muncitorii satelor au putut să-și schimbe fundamental viața”), Orizonturi Noi („această denumire oglindește mai bine prezentul comunei, pe teritoriul căreia se află cel mai mare institut de cercetări agricole din țara noastră”), Noua Revoluție Agrară („acest nume reprezintă atât dezvoltarea impetuoasă de până acum a agriculturii comunei, cât, mai ales, dezvoltarea viitoare a agriculturii românești (…) în el este cuprinsă și activitatea de cercetare științifică a institutului care își aduce o contribuție însemnată la înfăptuirea noii revoluții agrare în țara noastră”). Cu toate că au fost avansate aceste propuneri, nu au mai fost făcute demersuri în anii următori pentru punerea lor în practică, fiind păstrată denumirea veche, care-i deranja pe cei din conducerea P.C.R.

În 31 august 1981, Consiliul popular al municipiului București a propus C.C. al P.C.R. trecerea a trei comune de la județul Ialomița la Sectorul agricol Ilfov. Acestea trei erau: Grădiștea, Nuci și Petrăchioaia și erau situate în extremitatea vestică a județului Ialomița, la limita cu Ilfovul. În acest fel se preconiza realizarea unei aprovizionări mai eficiente a capitalei cu legume (cele trei unități administrative aveau o suprafață arabilă de 12 783 hectare, din care 703 erau cu legume), iar prin efectivele de animale ale celor trei comune se putea realiza o mai bună aprovizionare a Bucureștiului cu produse animaliere.

Pe de altă parte, se considera că în acest fel puteau fi integrate într-o singură unitate administrativ-teritorială unele obiective zootehnice care aparțineau de Întreprinderea Agricolă de Stat Afumați, din Sectorul agricol Ilfov, dar care erau situate pe teritoriul județului Ialomița. Se mai aducea argumentul că aceste comune făcuseră parte din fostul județ Ilfov, dar în urma ultimei reorganizări administrative au intrat în componența județului Ialomița.

Gheorghe Pană, președintele Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, Angelo Miculescu, ministrul Agriculturii și Industriei Alimentare, Fazekas Ludovic, președintele Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare și Ion Tarachiu, președinte al Comitetului Executiv al Consiliului Popular Ialomița, au avizat proiectul de decret privind modificarea anexei Legii nr. 2/1968, pentru organizarea administrativ-teritorială a R.S.R., prin care erau trecute cele trei comune de la Ialomița la Ilfov, după care, la 1 septembrie 1981, a venit și aprobarea de la Cancelaria C.C. al P.C.R., Nicolae Ceaușescu semnând decretul care consfințea noua stare de lucruri. Prin Decretul nr. 368 din 27 noiembrie 1985 pentru modificarea anexei la Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România au trecut de la județul Giurgiu la Sectorul agricol Ilfov comunele: Ciorogîrla, Clinceni, Cornetu, Dărăști-Ilfov, Domnești și Dragomirești-Vale.

Secretarul general al P.C.R. declara, în cadrul Plenarei C.C. al P.C.R., din 24 iulie 1985, că: „În perioada celor 20 de ani care au trecut de la Congresul al IX-lea au fost obținute realizări remarcabile în toate domeniile de activitate (…) Un rol important au avut reorganizarea administrativ-teritorială, formarea județelor, amplasarea și dezvoltarea industriei, agriculturii, a celorlalte ramuri economice în toate județele și zonele țării”. După aproape 20 de ani de funcționare a județelor, se aprecia că ele contribuiseră la atingerea obiectivelor economice propuse de conducerea P.C.R.

În 1989, prin Legea nr. 2 din 18 aprilie 1989 au fost înființate încă 23 de noi orașe, cu această ocazie au fost date și noi definiții unităților administrativ-teritoriale, de asemenea s-a procedat și la o nouă împărțire în categorii a municipiilor și orașelor, în funcție de numărul de locuitori.

VII.6. „Sistematizarea teritoriului și a așezărilor”- deviza sub care Ceaușescu intenționa să șteargă de pe harta României peste 7 000 de sate

În articolul „Sistematizarea satelor- în corsetul barierelor metodologice”, arhitectul Gheorghe Săsărman și Florea Ceaușescu, fratele secretarului general al P.C.R., aduc la cunoștința locuitorilor direcția pe care o va urma acțiunea de sistematizare a satelor, bazându-se evident pe directivele Congresului al IX-lea al P.C.R., dar și pe alte documente oficiale. În această fază incipientă a sistematizării așezărilor rurale, se marșa pe o evoluție naturală a satelor, determinată de factorul economic. Nu era plănuită nicio acțiune care să aibă un caracter forțat. Unitățile de producție din anumite sate atrăgeau locuitori din localitățile învecinate, care găseau acolo un loc de muncă, dar aveau și acces la școală, dispensar, cămin cultural etc., care lipseau în localitățile lor. Astfel, în acele comune se stabilea un număr important de săteni, ceea ce genera depopularea satelor de baștină, care erau mici și îndepărtate de un centru agroindustrial.

Această „regrupare spontană” trebuia coordonată de stat în sensul că era necesar a fi identificate satele care ofereau condițiile cele mai bune de dezvoltare („apte să găzduiască efortul constructiv canalizat în mediul rural”), după care trebuiau stabilite profilul, mărimea, gradul de înzestrare și diferite elemente urbanistice ale acestora. În regiunea București se obținuseră progrese în acest sens (însă era un caz singular și vorbim despre forța economică a Capitalei, incomparabilă cu a oricărui alt oraș, care generase, prin investiții industriale, o dezvoltare economică însemnată și a periferiei rurale, transformată în pol de atracție pentru mâna de lucru din jur), astfel comunele Fundulea, Budești, Bolintinul din Vale deveniseră centre muncitorești și înregistraseră creșteri de populație spectaculoase. Această explozie demografică a fost urmată de o depopulare masivă a unor sate mici și cătune din jur (în Bucu-Mătășești mai locuia o singură familie din 24 câte existaseră; în Victoria-Mărășești mai trăiau șase familii din 48 etc.), fenomen considerat de specialiști ca fiind absolut natural. Deci, în aceste cazuri, proiectul de sistematizare era necesar, pentru că venea cu soluții urbanistice pentru satele devenite poli de atracție locală, care se dezvoltau într-un ritm alert. De aici până la sistematizarea satelor gândită în anii 1980 de Ceaușescu era drum lung.

Principiile sistematizării rurale au fost expuse cu ocazia Conferinței Naționale a P.C.R., din decembrie 1967, fiind apoi rediscutate și dezvoltate la Congresul al X-lea al P.C.R., din 6-12 august 1969. La Conferința Națională a P.C.R. din iulie 1972 au fost elaborate o serie de directive cu privire la sistematizarea teritoriului, a orașelor și satelor. Nicolae Ceaușescu sublinia că se vor înființa în viitor 300 până la 350 de centre agroindustriale („în care să se construiască cu prioritate unități industriale, unități de învățământ, sănătate și comerț”), în jurul cărora să graviteze trei-patru comune. În cadrul acestei Conferințe a P.C.R. a fost elaborat un document intitulat „Directivele Conferinței Naționale a P.C.R cu privire la sistematizarea teritoriului, a orașelor și satelor, la dezvoltarea lor economico-socială”, în care se specifica faptul că marile uzine trebuie să construiască și să primească în administrare directă locuințe în cartierele apropiate pe care să le repartizeze muncitorilor, iar orașele trebuiau să dezvolte „relații de cooperare cu localitățile înconjurătoare”.

În cadrul Conferinței plenare a Comitetului Central al P.C.R., din 25-26 martie 1974, a fost analizată Legea sistematizării teritoriului și localităților, care a fost adoptată de Marea Adunare Națională în 29 octombrie 1974. Această lege prevedea construirea de centre civice în fiecare comună rurală și restrângerea perimetrelor construibile, astfel încât să se ajungă la „folosirea optimă a pământului, care reprezintă o importantă avuție națională”. Se preconiza desființarea în viitor a satelor mici, precum și transformarea în următorii 15-20 de ani a localităților rurale care aveau „cele mai bune condiții de dezvoltare” în centre economice și sociale cu caracter urban.

Articolul 25 al legii prevedea înființarea Comisiei Centrale de partid și de stat pentru sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale, care avea sarcina de a asigura „orientarea și îndrumarea activității de sistematizare, pregătirea Programului național de sistematizare a teritoriului și a localităților urbane și rurale și urmărirea aplicării acestuia, orientarea activității de elaborare a proiectelor de sistematizare, precum și avizarea proiectelor de sistematizare”. Această comisie îndruma și activitatea comisiilor locale de sistematizare (au fost înființate comisii de sistematizare județene) și asigura „avizarea de proiecte de standarde, normative și prescripții tehnice care reglementează problemele importante din acest domeniu”.

Comisia Centrală era organizată și funcționa pe lângă Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale a României, fiind alcătuită din specialiști din institute de cercetare și proiectare, reprezentanți ai unor organe centrale de stat, organizații obștești, ai unor consilii populare, dar și din cadre didactice, muncitori, maiștri, țărani cooperatori. În fruntea ei se afla un președinte și cinci vicepreședinți.

Potrivit acestui act legislativ, construcțiile de locuințe în mediul rural trebuiau să fie realizate pe două sau mai multe niveluri, iar gospodăriile individuale trebuiau să dispună de un lot de 200-250 mp de teren. Prin restrângerea perimetrelor construibile se considera că se vor efectua economii, care permiteau realizarea unor lucrări edilitare și a unor dotări, care să permită transformarea în 15-20 de ani a așezărilor rurale în centre cu caracter urban.

După cutremurul din 1977, Ceaușescu a reluat ideea sistematizării rurale, venind cu propunerea de a se construi câteva sate model în locul unor localități afectate de seism, acestea constituind un început pentu acțiunea de sistematizare a localităților rurale. Nu s-a pus însă în aplicare acest proiect, întrucât dictatorul avea alte priorități, respectiv distrugerea centrelor istorice ale orașelor și construirea de centre civice, proiectul Casei Republicii și finalizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Din raportul privind activitatea de sistematizare a teritoriului și localităților pe anul 1979, aflăm detalii interesante. Conducerile județelor prezentaseră C.C. al P.C.R. schițe de sistematizare, însoțite de machete, pentru 14 localități, dintre care și unele așezări din bazinul carbonifer Motru-Rovinari și reședințele de comune subordonate municipiului București. Erau enumerate aici și o serie de realizări în privința sistematizării zonelor și platformelor industriale. Fusese aprobat proiectul de scoatere din circuitul agricol, în vederea construirii unor obiective de investiții, a peste 13 000 hectare de teren agricol. De asemenea, fuseseră construite peste 70 000 de apartamente în ansamblurile de locuințe din apropierea platformelor industriale, precum și multe alte construcții. Procentul de demolare a locuințelor expropriate pentru realizarea noilor construcții fusese de 2,2 %, iar 10 900 de case au fost mutate în interiorul perimetrelor construibile.

În septembrie 1985, Ceaușescu a anunțat că 95 % din populație va locui în blocuri prefabricate, iar în decembrie 1986, conducerea P.C.R. a stabilit desființarea a 3 931 de sate din cele 13 123 existente. Cele mai multe sate urmau să fie dezafectate în județele: Alba: 264; Argeș: 252; Bacău: 237; Vâlcea: 222; Prahova: 206; Vaslui: 195; Iași: 174. Un număr mai redus de sate era prevăzut a fi demolate în județele din Transilvania (Maramureș: 15; Brașov și Bistrița Năsăud: 20 fiecare; Covasna: 23; Satu Mare: 25; Sibiu: 26). În Sectorul agricol Ilfov, 44 de sate erau propuse pentru a fi desființate. Perimetrul construibil al tuturor localităților trebuia să fie redus cu peste 50 %, iar 2 139 172 de gospodării trebuiau demolate deoarece se situau în afara acestui perimetru (dintre acestea 1 863 417 se găseau în localitățile rurale, iar 275 755 la periferia orașelor).

Comisia centrală pentru sistematizarea teritoriului și a localităților (15 membri), condusă de Emil Bobu, și-a reluat activitatea în mai 1987, și a întocmit planuri de sistematizare pe județe, care prevedeau numărul de sate din fiecare comună care trebuiau păstrate și cele sortite desființării. Mai trebuia doar ca Nicolae Ceaușescu să-și dea acordul pentru aceste proiecte.

Numărul Scânteii din 28 februarie 1988 evoca momentul reînființării județelor din februarie 1968, împlinindu-se 20 de ani de la fericitul eveniment. Sub titlul „Fiecare județ a devenit o mândră casă a locuitorilor săi”, se sublinia legătura dintre reorganizarea administrativ-teritorială și dezvoltarea economică echilibrată a zonelor țării. În anii de la sfârșitul deceniului nouă al secolului al XX-lea, mai mult parcă decât înainte, presa publica informații despre cât de bine trăiesc românii. Când penuria era în continuă extindere, Scânteia comunica faptul că în orașele țării existau „mari și elegante magazine”. Când electricitatea era raționalizată, la fel ca și alimentele, presa ne informează că în 1986 „70 la sută din gospodării dispuneau de televizoare alb-negru și color, 58 la sută de frigidere…”. Pe lângă atâtea realizări din ultimii 20 de ani, se făcea angajamentul că procesul sistematizării va continua, iar „dezvoltarea centrelor agroindustriale va spori și mai mult civilizația comerțului în mediul rural”. Beneficiile reorganizării administrative din 1968 au fost amintite și prin evidențierea specificului consiliilor populare, care erau considerate instituții cu un „caracter profund democratic și reprezentativ” (99,99 la sută dintre cetățenii cu drept de vot participaseră la alegerile pentru consiliile populare din noiembrie 1987).

În cadrul Conferinței Naționale a P.C.R., din martie 1988, Ceaușescu anunța generalizarea și accelerarea sistematizării rurale și preciza că în jurul anului 2000 numărul de comune va fi redus la cel mult 2 000, din cele 2 705 existente, și la 5 000 sau 6 000 de sate, din cele peste 13 000 care existau la acea dată. În cadrul unei ședințe a Comitetului Politic Executiv, din primăvara anului 1988, Ceaușescu declara că este necesară reducerea, prin comasare, a câtorva sute de comune, precum și o înjumătățire a numărului de sate. Erau vizate comunele cu o populație mai mică de 3 000 de locuitori, dintre care 290 aveau mai puțin de 2 000 de locuitori.

Opinia publică internă și internațională a reacționat și au existat inclusiv condamnări în mai multe parlamente naționale (Germania Federală, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Belgia, S.U.A. etc.) și instanțe internaționale (Consiliul Europei, Parlamentul European, UNESCO). La 27 aprilie 1989, prințul Charles al Marii Britanii a condamnat planul de distrugere a mii de sate românești într-un discurs transmis de BBC. Consiliul Europei a condamnat, în martie 1989, distrugerea satelor românești, cerând autorităților stoparea acestei acțiuni. Toate aceste presiuni internaționale au determinat oprirea temporară a sistematizării localităților rurale.

A existat o luare de poziție împotriva sistematizării așezărilor rurale de către semnatarii „Scrisorii celor șase”, în aprilie 1989, care aduceau la cunoștința dictatorului că planul de sistematizare a satelor și de „mutare cu forța a țăranilor în blocuri de trei etaje sunt contrare articolului 36 din Constituție, care protejează dreptul de proprietate privată a casei…”.

Locuitorii satelor dărâmate trebuiau să fie mutați în localitățile preconizate a deveni centre agroindustriale, unde primeau apartamente în blocuri de locuințe, care nu ofereau însă condiții decente de trai. Grupurile sanitare erau colective și se găseau în curte, chiar bucătăriile erau la comun, încălzirea și alimentarea cu apă curentă erau deficitare. Prin sistematizarea comunelor s-a lovit în identitatea locuitorilor acestora, care erau dezrădăcinați și mutați în blocurile insalubre, împotriva voinței lor. Ceaușescu dorea să aibă un popor uniform, istoricul Thomas Kunze definind programul sistematizării așezărilor rurale ca fiind unul al „colectivizării sociale”.

Din raportul pe care Emil Bobu i l-a înmânat lui Nicolae Ceaușescu în ianuarie 1989 (era o sinteză a propunerilor avansate de Consiliile Populare Comunale, care ținuseră ședințe în această chestiune a sistematizării) constatăm că se estima o reducere a numărului de comune de la 2 705 la 2 387 (cu 318 mai puțin decât în precedentul raport) și al cooperativelor agricole de producție de la 3 692 la 3 505.

Pe parcursul anului 1989, autorități publice și organizații civice din Franța, Elveția, Olanda și Belgia au demarat „Operațiunea Satele Românești”, prin care au fost „adoptate” sate românești de către comunitățile rurale din aceste țări. Aceasta nu l-a oprit însă pe Ceaușescu să dărâme, în mai 1989, o parte însemnată din trei sate situate la nord de București (Otopeni, Dimieni, Odăile), precum și satele Buda și Odoreanu, din județul Giurgiu, pe vetrele cărora trebuia să se construiască un bazin, care făcea parte din Canalul București-Dunăre. Manifestări ample împotriva planului de distrugere a satelor românești au existat și în Ungaria. În Piața Eroilor din Budapesta, în iunie 1988, au protestat 40 000 de maghiari, care considerau că minoritatea maghiară din România era afectată masiv de acest plan al lui Ceaușescu. În prima parte a anului 1988 au fost înregistrate 20 000 de plecări ale maghiarilor ardeleni în Ungaria. Ca urmare a propagandei cercurilor iredentiste maghiare din țările occidentale, acțiunea de dărâmare a satelor românești a fost receptată dincolo de granițele naționale și ca o încercare a regimului Ceaușescu de dislocare a minorității maghiare.

Cu toate că nu a fost pusă în aplicare distrugerea atâtor mii de sate câte fuseseră prognozate de Ceaușescu, tot au fost rase de pe suprafața României câteva zeci de sate. Dictatorul, prin Legea nr. 2, din 18 aprilie 1989, privind îmbunătățirea organizării administrative a teritoriului R.S.R., a desființat 380 de comune, pe care le-a comasat cu altele, astfel încât numărul acestora a ajuns la 2 326. Ceaușescu a reușit să ducă într-o fază avansată proiectul sistematizării urbane, prin care a dărâmat centrele tradiționale ale unor orașe și a construit în locul lor ansambluri urbane „socialiste”. Un număr de 29 de orașe au fost dărâmate și reconstruite în proporție de 85-90 % (cu excepția orașului Baia Mare, toate erau din Moldova și Muntenia), iar în alte 37 de orașe s-au efectuat lucrări semnificative de dărâmare și reconstruire. Dacă ar fi fost pus în aplicare planul sistematizării, gândit ca o dărâmare a peste 7 000 de sate, am fi trăit o catastrofă națională, o acțiune de ștergere a identității naționale, fără precedent în istoria națională și fără seamăn în lumea civilizată.

Concluzii

Organizarea administrativ-teritorială a României în perioada regimului comunist se caracterizează prin câteva elemente dominante. Fără a le enumera în ordinea importanței, acestea ar fi: utilizarea de către comuniști a împărțirii administrativ-teritoriale în folos propriu, mai ales în scopul consolidării regimului; densitatea mare a reformelor administrativ-teritoriale și a reorganizărilor administrative; inserția modelului administrativ sovietic; introducerea primei forme de autonomie teritorială pe criterii etnice, prin înființarea Regiunii Autonome Maghiare în 1952; generarea a noi modificări administrativ-teritoriale în funcție de fluctuațiile relației dintre București și Moscova; instabilitate în organizarea administrativ-teritorială a statului român în perioada 1950-1968; obținerea unei relative stabilități prin reforma administrativă din 1968; menținerea unui centralism ridicat și a unei birocrații apăsătoare; reducerea numerică semnificativă a satelor și comunelor, mai ales prin comasare, și creșterea numărului de orașe, ca rezultat al industrializării; schimbarea denumirilor unui număr însemnat de localități.

Dacă perioada 1945-1950 este una a tatonărilor și a avansării unor proiecte de reformare a împărțirii administrativ-teritoriale, cea a anilor 1950-1968 se caracterizează prin introducerea modelului administrativ sovietic și „îmbunătățirea” acestuia în trei etape (1952, 1956, 1960). În 1949, au fost propuse mai multe variante de împărțire teritorială a țării noastre, ajungându-se chiar la o suprapunere de atribuții între două instituții care își revendicau reformarea organizării administrative: Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare și Comisia de Stat a Planificării. Chiar dacă suntem cu doar un an înaintea raionării administrative, cele două comisii au înaintat proiecte de împărțire a teritoriului național în județe, întocmai ca ceea ce exista în acel moment (doar un singur proiect propunea regiuni și raioane), ceea ce dovedește că în 1949 conducerea de stat nu luase decizia de copiere a sistemului administrativ sovietic.

În 1950 s-a implementat cea mai importantă reformă administrativă din istoria României, nu doar a perioadei comuniste, respectiv raionarea administrativ-teritorială. Ne permitem să facem această afirmație întrucât chiar dacă s-au introdus în 1929 și 1938 unități administrative având un caracter inedit, totuși aceste reforme administrative nu au avut un caracter radical ca raionarea din 1950. Niciodată până atunci nu au fost eliminate total unitățile administrative tradiționale pentru a fi înlocuite apoi cu altele de proveniență străină. Regiunile și raioanele și-au dovedit ineficiența administrativă în cei 18 ani în care au ființat. Nu au adus nici progresul economic dorit, ci doar o centralizare mai pronunțată și o sporire a controlului partidului în teritoriu.

Reorganizările administrative din 1952, 1956 și 1960 au adus o reducere numerică a regiunilor, de la 28, în 1950, la 18, în 1952, și apoi la 16, în 1956. Au însemnat și o scădere ușoară a numărului de raioane și comune. Alte câteva aspecte prezintă importanță în această perioadă de instabilitate a organizării administrative. Primul, de conotație negativă, a fost reprezentat de înființarea Regiunii Autonome Maghiare în 1952, care a avut o existență de 16 ani pe harta administrativă a României. Aceasta a fost creată la sugestiile (înțelese ca ordin), consilierilor sovietici de la București și a fost un experiment sovietic de autonomie pe criterii etnice. În 1952, necesitatea politică (rezolvarea problemei naționale și obținerea sprijinului minorității maghiare) și ordinul venit de la Moscova au impus apariția acestei creații administrative, iar peste nici două decenii același factor politic, precum și modificarea raporturilor româno-sovietice au determinat lichidarea acestui teritoriu autonom pentru maghiarii din zona secuiască.

Al doilea ar fi reprezentat de încadrarea coloniei refugiaților comuniști greci de la Ștefănești (regiunea Argeș) în sistemul administrativ național, al treilea de introducerea a noi categorii de așezări pe harta administrativă a României: „așezările muncitorești” și „localitățile balneo-climatice”, al patrulea de atribuirea unui statut special orașului-port Constanța și zonei învecinate acestuia, care a primit statut de regiune. Acestea au fost aspectele importante care au însoțit reorganizările administrativ-teritoriale dintre anii 1952-1960. Mai trebuie menționat că oricare dintre aceste reorganizări, precum și reformele organizării teritoriale interne din 1950 și 1968, au fost succedate de procese de reorganizare și racordare a instituțiilor de stat și a organelor de partid la noile realități administrativ-teritoriale.

Reformarea organizării administrativ-teritoriale din 1968 a reprezentat un moment de cotitură în viața României comuniste, receptat extrem de favorabil de locuitori. Renunțarea la regiuni și raioane și reintroducerea județelor s-a produs pe fundalul îndepărtării vizibile a regimului comunist român de Moscova și sub auspiciile comunismului național, preluat și promovat de Ceaușescu de la predecesorul său, Gheorghiu-Dej. Adoptarea județelor, în 1968, ca unități administrativ-teritoriale de bază, i-a oferit lui Ceaușescu ocazia de a-i înlocui pe cei numiți în funcții în timpul lui Dej cu oamenii săi. Județele s-au dovedit cele mai stabile unități administrative din regimul Ceaușescu (s-a făcut o singură reorganizare în 1981, când au fost înființate județele Giurgiu, Ialomița și Călărași prin reorganizarea județelor Ialomița și Ilfov), cele mai fluctuante fiind comunele, care au fost afectate în mod direct de procesul de sistematizare din anii 1980.

Prin revenirea la sistemul administrativ bazat pe județe s-a creat și posibilitatea de a elimina diferențele de dezvoltare economică între zonele țării (au fost introduse obiective privind industrializarea fiecărui județ până la un anumit nivel valoric). Introducerea județelor în locul regiunilor a fost considerată de autoritățile statului ca fiind o soluție pentru eficientizarea administrării teritoriului. Dacă regiunile și raioanele permiseseră existența unor suprapuneri de atribuții și generaseră o diminuare a inițiativei și a răspunderii organelor locale, județele concentrau atribuțiile pe care le exercitaseră înainte regiunile și raioanele și contribuiau, potrivit conducerii P.C.R., la „combaterea centralismului administrativ și a birocratismului”, despre care însă știm că nu au fost eradicate, ci au devenit chiar mai pregnante în deceniile care au urmat.

Ceea ce conta însă cu adevărat pentru locuitorii țării era abandonarea modelului administrativ sovietic și reintroducerea județelor. În sfârșit, după experimentul administrativ al regiunilor și raioanelor, care funcționase 18 ani, s-a făcut o întoarcere de 360 de grade spre tradiția românească a organizării administrativ-teritoriale. Decizia aceasta a contribuit și la creșterea popularității conducătorului P.C.R., Nicolae Ceaușescu. Imaginea pozitivă a liderului comunist român care condamnase invazia sovietică a Cehoslovaciei, în august 1968, s-a năruit în anii 1970-1980, când Ceaușescu pune la cale dărâmarea a mai mult de jumătate dintre satele României, decizie pe care, din fericire, nu a mai apucat să o implementeze.

Suntem siguri că nu am epuizat cercetarea subiectului organizării administrativ-teritoriale a României comuniste, care comportă atâtea fațete și elemente surprinzătoare, dar măcar am adus o contribuție la cunoașterea unei teme a istoriei naționale, puțin cercetată până acum.

Bibliografie

I. Izvoare arhivistice inedite

I.1. Arhivele Naționale Istorice Centrale:

– Fond Ministerul de Interne- Direcția Administrației de Stat;

– Fond Ministerul de Interne- Direcția Administrației și Finanțelor Locale;

– Fond C.C. al P.C.R.- Cancelarie;

– Fond C.C. al P.C.R.- Secția Organizatorică;

– Fond C.C. al P.C.R- Secția Cadre;

– Fond Consiliul de Stat;

– Fond Consiliul de Miniștri;

– Fond Președinția Consiliului de Miniștri;

– Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Comisia de Stat pentru Aplicarea Legii Sfaturilor Populare;

– Fond Consiliul de Miniștri. Cabinet Gheorghe Gheorghiu-Dej;

– Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Consiliul de Miniștri;

– Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Consiliul de Miniștri 1945-1954;

– Fond Președinția Consiliului de Miniștri- Stenograme;

– Fond Președinția Consiliului de Miniștri- Secția Organizatorică;

– Fond Președinția Consiliului de Miniștri- Cabinetul Dumitru Petrescu;

I.2. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Arad:

– Fond Comitetul Regional al P.M.R. Arad;

– Fond Comitetul Regional P.M.R. Arad – Sectorul Cadre;

– Fond Comitetul Județean P.C.R. Arad;

I.3. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Argeș:

– Fond Comitetul Regional P.M.R. Pitești;

I.4. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Bihor:

– Fond Prefectura Județului Bihor;

– Fond Sfatul Popular al Regiunii Crișana;

– Fond Sfatul Popular al Raionului Marghita;

– Fond Sfatul Popular al Raionului Salonta;

– Fond Sfatul Popular al Raionului Oradea;

– Fond Sfatul Popular al Raionului Beiuș;

– Fond Sfatul Popular al Raionului Lunca Vașcăului;

– Fond Colecția de Hărți;

I.5. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Brașov:

– Fond Sfatul Popular al Regiunii Brașov (1950-1958);

– Fond Sfatul Popular Brașov;

– Fond Consiliul Popular Județean Provizoriu Brașov;

– Consiliul Județean P.C.R. Brașov- Secția Secretariat;

I.6. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Cluj:

– Fond Comitetul Regional P.M.R. Cluj;

– Fond Comitetul Județean P.C.R. Cluj- Secția Organizatorică;

I.7. Arhivele Naționale- Servicul Județean Constanța:

– Fond Primăria Orașului Carmen Sylva (V.Roaită):1928-1968;

– Fond Comitetul Județean Constanța al P.M.R.;

– Fond Comitetul Regional P.C.R. Constanța;

I.8. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Maramureș

– Fond Comitetul Județean P.C.R Maramureș – Secția Organizatorică;

– Fond Comitetul Regional P.C.R. Maramureș- Secția Secretariat;

I.9. Arhivele Naționale- Serviciul Județean Timiș:

– Fond Prefectura Județului Timiș-Torontal;

– Fond Sfatul Popular al Regiunii Banat;

– Fond Comisia Județeană Timiș-Torontal pentru Îndrumarea și Definitivarea Lucrărilor de Reformă Agrară;

– Fond Comitetul Regional P.C.R. Banat;

– Fond Sfatul Popular Regional Banat- Secția Secretariat.

I.10. Monitorul Oficial: nr 282, din 29 martie 1923; nr. 128, din 14 iunie 1925; nr. 170, din 3 august 1929; nr. 187, din 14 august 1938; nr. 221, din 22 septembrie 1940; nr. 6, din 8 ianuarie 1942; nr. 20, din 24 ianuarie 1942; nr. 11, din 15 ianuarie 1945; nr. 57, din 13 martie 1945; nr. 78, din 4 aprilie 1945; nr. 142, din 27 iunie 1945; nr. 242, din 22 octombrie 1945; nr. 248, din 25 octombrie 1946; nr. 100, din 1 mai 1946; , nr. 11, din 12 ianuarie 1946; nr. 93, din 24 aprilie 1947; nr. 87 bis, din 13 aprilie 1948; nr. 12, din 15 ianuarie 1949.

I. 11. Buletinul Oficial al Republicii Populare Române: nr. 73, din 22 august 1950; nr. 77, din 8 septembrie 1950; nr. 50, din 27 septembrie 1952; nr. 1, din 10 ianuarie 1956; nr. 11, din 4 aprilie 1956; nr. 27, din 27 decembrie 1960.

I. 12. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România: nr. 20, din 18 decembrie 1964; nr. 1, din 16 februarie 1968; nr. 16, din 16 februarie 1968; nr. 17-18, din 17 februarie 1968; nr. 163-165, din 20 decembrie 1968; nr. 125, din 18 octombrie 1974; nr. 115, din 2 noiembrie 1977; nr. 69, din 1 august 1979; nr. 45, din 12 martie 1980; nr. 3, din 23 ianuarie 1981; nr. 5, din 27 ianuarie 1981; nr. 23, din 31 martie 1981; nr. 54-55, din 27 iulie 1981; nr. 135, din 1 noiembrie 1985; nr. 65, din 2 decembrie 1985; nr. 15, din 25 aprilie 1989.

II. Culegeri de documente

1. Andreescu, Andreea; Nastasă, Lucian; Varga, Andrea, Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945-1955), vol. I, Cluj- Napoca, Editura Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală (CRDE), 2002

2. Idem, Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1956-1968), vol. II, Cluj- Napoca, Editura Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală (CRDE), 2002

3. Arhivele Statului din România, 1945. România. Viața politică în documente, București, 1994

4. Arhivele Statului din România, 1946. România. Viața politică în documente, București, 1996

5. Arhivele Statului din România, 1947. România. Viața politică în documente, București, 1994

6. Arhivele Naționale ale României, România. Viața politică în documente-1950, București, 2002

7. Idem, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. (1949), vol. II, București, 2003

8. Idem, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. (1950-1951), vol. III, București, 2004

9. Bartos, Zoltan (editor), Ministerul Afacerilor Interne. Ministerul Securității Statului. Consiliul Securității Statului. Direcția Regională Mureș (1951-1952). Direcția Regională Autonomă Maghiară (1952-1960). Direcția Regională Mureș-Autonomă Maghiară (1960-1968). Inspectoratul de Securitate al județului Mureș (1968). Documente, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2012

10. Cartea albă a Securității, 23 august 1944- 30 august 1948, vol. I, București, SRI, 1997

11. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (ed.: Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu), Istoria comunismului din România: documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965), București, Editura Humanitas, 2009

III. Bibliografii, dicționare și enciclopedii

1. Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion; Scurtu, Ioan, Enciclopedia de istorie a României, București, Editura Meronia, 2000

2. Bibliografia istorică a României, vol. I (1944-1969), București, Editura Academiei Române, 1970

3. Bibliografia istorică a României, vol. IV (1969-1974), București, Editura Academiei Române, 1974

4. Bibliografia istorică a României, vol. V (1974-1979), București, Editura Academiei, 1980

5. Bibliografia istorică a României, vol. VI (1979-1984), București, Editura Academiei Române, 1985

6. Bibliografia istorică a României, vol. VII (1984-1989), București, Editura Academiei Române, 1990

7. Bibliografia istorică a României, vol. VIII (1989-1994), București, Editura Academiei Române, 1996

8. Bibliografia istorică a României, vol. IX (1994-1999), Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, 2000

9. Bibliografia istorică a României, vol. X (1999-2004), București, Editura Academiei Române, 2005

10. Bibliografia istorică a României, vol. XI (2004-2006), București, Editura Academiei Române, 2007

11. Bibliografia istorică a României, vol. XII (2007-2008), București, Cluj-Napoca, Editura Academiei Române, Editura Argonaut, 2009-2010

12. Bibliografia istorică a României, vol. XIII (2009-2010), București, Editura Academiei Române, Editura Argonaut, 2011

13. Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998

14. Dobre, Florica (coord.), Membrii C.C. al P.C.R. (1945-1989). Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2004

15. Enciclopedia României, vol. I și II, București, Imprimeria Națională, 1938

16. Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi-1859-până în zilele noastre-1995, București, Editura Machiavelli, 1995

17. Scorpan, Constantin; Scorpan, Costin, Istoria României. Enciclopedie, București, Editura Nemira, 1997

IV. Ziare și periodice

IV.1. Ziare

1. Crișana (Oradea): 1950, 1956, 1960, 1968;

2. Drum Nou (Brașov): 1950, 1956;

3. Jurnalul Național (București): 2005, 2007;

4. România Liberă (București): 1950;

5. Scânteia (București): 1946, 1950, 1952, 1956, 1960, 1964, 1967, 1968, 1974, 1981, 1988.

IV.2. Periodice

1. Archiva Moldaviae (Iași): 2009;

2. Acta Musei Porolissensis (Zalău): 2014;

3. Anale de Istorie (București): 1986;

4. Analele Universității din Oradea, Fascicola Istorie-Arheologie (Oradea): 2014;

5. Analele Universității C.I. Parhon (București): 1958;

6. Annales Universitatis Apulensis (Alba-Iulia): 1998-1999;

7. Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” (Iași): 2006-2007, 2012;

8. Astra (Brașov): 2012;

9. Cadențe (Beiuș): 2012, 2015;

10. Caietele CNSAS (București): 2010;

11. Cele Trei Crișuri (Oradea): 2005, 2006, 2009, 2010, 2015;

12. Cetatea Bihariei (Oradea): 2010;

13. Condeiul ardelean (Covasna): 2012;

14. Crisia (Oradea): 1999, 2012, 2014;

15. Dosarele Istoriei (București): 1999, 2001, 2003;

16. Geograful (București): 2011;

17. Historia (București): 2005, 2007, 2012;

18. Historia Special (București): 2012, 2014;

19. Magazin Istoric (București): 1998, 2006, 2013;

20. Memoria (București): 2000;

21. Probleme de Geografie (București): 1959;

22. Realitatea evreiască (București): 2005;

23. Revista istorică (București): 1994, 2012;

24. Revista de Istorie (București): 1988;

25. Revista Transilvană de Științe Administrative (Cluj-Napoca): 2007, 2010;

26. Revista Română de Geografie Politică (Oradea): 2000;

27. Revista Română de Sociologie (București): 2012;

28. Revista de Statistică (București): 1962;

29. Sfera Politicii (București): 2014;

30. Studii și Cercetări Juridice (București): 1970, 1974;

V. Lucrări generale

1. Academia Română, Istoria Românilor. România întregită (1918-1940), vol. VIII, coordonator: Ioan Scurtu, București, Editura Enciclopedică, 2003

2. Idem, Istoria Românilor. România în anii 1940-1947, vol. IX, coordonator: Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2008

3. Idem, Istoria Românilor. România în anii 1948-1989, vol. X, coordonator: Dinu C. Giurescu, București, Editura Enciclopedică, 2013

4. Academia Republicii Populare Romîne, Dezvoltarea economică a României 1944-1964, București, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1964

5. Ananie, Doina-Gabriela, „Împărțirea administrativă și structura etnică a județului Bihor din 1943”, în Crisia (Oradea), XXIX, 1999

6. Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, București, Editura Humanitas, 1994

7. Baciu, Nicolae, Agonia României 1944 – 1948, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990

8. „Basarabia și reforma teritorial-administrativă a României din 1925”, în Caietul Științific. Sesiunea de comunicări științifice 27-28 octombrie 2006. Institutul de Științe Administrative din Republica Moldova, Chișinău, anul I, nr. 1, 2006. (consultat în format electronic: http://www.morarup.narod.ru/Ref_1925.htm)

9. Bădescu, Ilie, Satul contemporan și evoluția lui istorică, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981

10. Bărbulescu, Mihai; Deletant, Dennis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban; Teodor, Pompiliu, Istoria României, București, Editura Corint, 2005

11. Berejkov, Valentin, În umbra lui Stalin, traducere: Anca Irina Ionescu, București, Editura Academiei, 1994

12. Berindei, Mihnea, „Distrugerea satelor românești în arhivele Comitetului Central”, în Revista 22 (București), anul XX (1008), 30 iunie- 6 iulie 2009, (consultat în format electronic: http://www.revista22.ro/distrugerea-satelor-romanesti-in-arhivele-comitetului-central-6312.html)

13. Berstein, Serge; Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Iași, Institutul European, 2002

14. Betea, Lavinia și colaboratori, editori, 21 august 1968: Apoteoza lui Ceaușescu, Iași, Editura Polirom, 2009

15. Idem, „9 decembrie 1967: ziua în care a început dictatura lui Nicolae Ceaușescu”, în Historia (București), nr. 128, 2012

16. Bottoni, Stefano, Transilvania roșie: comunismul românesc și problema națională (1944-1965), Cluj-Napoca, Editura pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale: Kriterion, 2010

17. Cătănuș, Dan, Între Beijing și Moscova. România și conflictul chino-sovietic, 1957– 1965, vol. I, București, Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2004

18. Ceaușescu, Nicolae, România pe drumul desăvârșirii construcției socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole, septembrie 1966- decembrie 1967, vol. 2, București, Editura Politică, 1968

19. Idem, „Raportul Comitetului Central al P.C.R. cu privire la activitatea P.C.R. în perioada dintre Congresul al IX-lea și Congresul al X-lea și sarcinile de viitor ale partidului”, în Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969, București, Editura Politică, 1969

20. Idem, Raport la Conferința Națională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972, București, Editura Politică, 1972

21. Idem, Raport la cel de-al XII Congres al Partidului Comunist Român, București, Editura Politică, 1979

22. Idem, Cuvântare la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a activului central de partid. 24 iulie 1985, București, Editura Politică, 1985

23. Cernea, Emil; Molcuț, Emil, Istoria statului și dreptului românesc, București, Casa de editură și presă „Șansa”-SRL, 1994

24. Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, București, Editura Curtea Veche, 2005

25. Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19-24 iulie 1965, București, Editura Politică, 1965

26. Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6-12 august 1969, București, Editura Politică, 1969

27. Constantinescu, Miron; Daicoviciu, Constantin; Pascu, Ștefan, Istoria României. Compendiu, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1969

28. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ediția a III-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002

29. Idem, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007

30. Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R., din aprilie 1964, București, Editura Politică, 1964

31. Deică, Petre, „Transnistria în jocul geopolitic al Rusiei”, în Revista Română de Geografie Politică (Oradea), anul II, nr. 1, 2000

32. Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, București, Editura Fundației Academia Civică, 2006

33. Idem, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc 1948 – 1965, Iași, Editura Polirom, 2001

34. Denize, Eugen; Mâță, Cezar, România comunistă: statul și propaganda 1948-1953, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2005

35. Crișan Mircea, Dezvoltarea regiunii Mureș-Autonomă Maghiară în anii puterii populare, Târgu Mureș, I.P. Târgu Mureș, 1961

36. Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediția a XIII-a, București, Editura Humanitas, 2012

37. Drecin, Mihai, „Ideea autonomiei Transilvaniei în mediile politice maghiare și germane din provincie (primăvara 1944-toamna 1945)”, în Istoria- ca experiență intelectuală, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2001

38. Dulcă, Mircea, „Ținuturile în sistemul teritorial-administrativ românesc (1938)”, în Cele Trei Crișuri (Oradea), nr.1-3, ianuarie-martie 2005

39. Idem, „Directoratele în sistemul teritorial-administrativ românesc (1929-1931)”, în Cele Trei Crișuri (Oradea), nr. 9-10, septembrie- octombrie 2006

40. Durandin, Catherine, Istoria Românilor, Iași, Editura Institutul European, 1998

41. Farcaș, Sorin, „Războiul civil din Grecia și colonia de greci din Oradea”, în Crisia (Oradea), nr. XLIV, 2014

42. Faur, Antonio, Măsuri legislative și economico-administrative de aplicare a Convenției de Armistițiu (septembrie 1944 – mai 1945), Oradea, Fundația culturală Cele Trei Crișuri, 1995

43. Idem, Raporturile militarilor sovietici cu populația și administrația din Vestul României (1944 – 1945), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2002

44. Idem, Destinul tragic al românilor basarabeni și bucovineni aflați pe teritoriul Bihorului (1944 – 1945), Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998

45. Fischer-Galați, Stephen, România în secolul al XX-lea, Iași, Institutul European, 1998

46. Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1991, ediția a II-a revăzută, București, Editura Humanitas, 1992

47. Frunză, Victor, Istoria stalinismului în România, București, Editura Humanitas, 1990

48. Geografia economică a Republicii Populare Române, București, Editura Științifică, 1957

49. Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, București, Editura Humanitas, 1992

50. Gheorghiu-Dej, Gheorghe, Articole și cuvântări, ediția a III-a, București, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951

51. Idem, Raport la cel de-al treilea Congres al Partidului Muncitoresc Român, București, Editura Politică, 1960

52. Idem, Articole și cuvântări, august 1959- mai 1961, București, Editura Politică, 1961

53. Ghițulescu, Mihai, Organizarea administrativă a statului român modern: 1859-1918, Craiova, Editura Aius, 2011

54. Giurescu, Dinu C.; Țiu, Ilarion; Ștefănescu, Alexandru, România și comunismul. O istorie ilustrată, București, Editura Corint, 2010

55. Golopenția, A.; Georgescu, D.C., Populația Republicii Populare Române la 25 ianuarie 1948. Rezultatele provizorii ale recensământului, Institutul Central de Statistică, București, 1948

56. Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Editura Humanitas, 1996

57. Hlihor, Constantin, „Ocuparea României de Armata Roșie. Premise. Etape. Consecințe”, în Revista istorică (București), nr. 9-10, 1994

58. Ionescu, Cristian, Principiile de organizare și funcționare ale statului socialist român. Studiu politico- juridic, București, Editura Politică, 1989

59. Ionescu, Ghiță, Comunismul în România, București, Editura Litera, 1994

60. Ionescu-Gură, Nicoleta, Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948-1950. Transformări instituționale, București, Editura All Educațional, 2005

61. Idem „Serviciul dislocări și domicilii obligatorii (S.D.D.O.) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (1954-1956)”, în Caietele CNSAS (București), anul II, nr. 1 (3), Editura CNSAS, 2010

62. Istoria României: compendiu, coord.: Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, 2004

63. Împărțirea administrativă a României însoțită de Legea pentru unificarea administrativă și de Legea pentru organizarea administrațiunii comunale a orașului București. Ediție oficială, București, Imprimeria Statului, 1926

64. Istoria U.R.S.S. Epoca socialismului: 1917-1957, București, Editura Politică, 1958

65. Județele României socialiste, București, Editura Politică, 1969

66. Kuller, Hary, „Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație”, în Realitatea evreiască (București), nr. 231-232 (1031-1032), 19 mai – 10 iunie 2005

67. King, Robert, A History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press, 1980

68. Kunze, Thomas, Nicolae Ceaușescu. O biografie, București, Editura Vremea, 2000

69. Lăcustă, Ioan, 1948-1952. Republica Populară și România, București, Editura Curtea Veche, 2005

70. Idem, „În București acum 50 de ani”, în Magazin Istoric (București), nr. 2 (467), 2006

71. Legea Consiliilor Populare, București, 1949

72. Lupșor, Andreea, „Războiul Civil din Grecia”, în Historia (București), nr. 10 (129), 2012

73. Moisa, Gabriel, Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965 – 1989, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2003

74. Idem, Istorie și politică în România comunistă. Note de curs, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008

75. Manoilescu, Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, București, Editura Enciclopedică, 1991

76. Marx, Karl, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), București, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964

77. Milin, Miodrag; Stepanov, Liubomir, Sârbii din România în Golgota Bărăganului, Timișoara, Editura Uniunea Sârbilor din România. Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan, 2003

78. Monografia Geografică a Republicii Populare Române, partea a II-a. Geografia regiunilor administrativ-economice, București, Editura Academiei R.P.R., 1963

79. Muraru, Ion; Iancu, Gheorghe, Constituțiile române. Texte, note, prezentare comparativă, ediția a III-a, București, Monitorul Oficial, 1995

80. Nagy, Mihaly Zoltan; Vincze, Gabor (editori), Autonomiști și centraliști. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945, Cluj-Napoca, Fundația CRDE, 2008

81. Nicolae, Ion, Suburbanismul ca fenomen geografic în România, București, Editura Meronia, 2002

82. Otovescu- Frăsie, Cristina, Organizarea statală și evoluția instituțiilor politice în România, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2008

83. Pascu, Ștefan; Pataki, Iosif; Popa, Vasile, Clujul. Ghid istoric, Cluj, Editura I.P.Cluj, 1957

84. Patelakis, Apostolos, „Satul Florica, un cămin pentru refugiații greci”, în Magazin Istoric, (București), nr. 8 (557), august 2013

85. Idem, „Emigranții politici greci în România (1948-1982)”, în Astra (Brașov), nr. 1-2, 2012

86. Păiușan, Cristina; Dorin, Ion Narcis; Retegan, Mihai, Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945 – 1989), București, Editura Tritonic, 2002

87. Petcu, Ion, Ceaușescu – un fanatic al puterii. Biografie neretușată, București, Editura Românul, 1994

88. Popa, Cosmin, „Regimul comunist din România (1948-1989)”, în Istoria României: compendiu, coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român.Centrul de Studii Transilvane, 2004

89. Idem, „Fazele comunismului românesc”, în Dosarele Istoriei (București), nr.8, 2003

90. Poștarencu, Dinu, Organizarea administrativ-teritorială a Basarabiei în perioada țaristă, (consultat în format electronic: http://www.bessarabia.ru/d_d1.htm)

91. Prisăcaru, Valentin, Tratat de drept administrativ român: Partea generală, ediția a II-a, București, Editura All, 1996

92. Procesul grupului de complotiști spioni și sabotori, București, Editura de Stat, 1948

93. Radu, Sorin, Modernizarea sistemului electoral din România (1866-1937), Iași, Editura Institutul European, 2004

94. Idem, „Unificarea administrativă a României Mari în gândirea politică a lui Iuliu Maniu”, în Annales Universitatis Apulensis (Alba-Iulia), Historica, Tom 2-3, 1998-1999

95. Retegan, Mihai; Lungu, Corneliu Mihail (editori), 1956. Explozia. Percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Ungaria, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996

96. Ropa, Lucian, „Contributions to the knowledge of P.N.Ț Bihor’s history (August 1944- November 1946”, în Cetatea Bihariei (Oradea), seria a II-a, 2010

97. Idem, „Instaurarea regimului comunist. Rolul cenzurii”, în Istorie-Tradiții-Destine, coordonator: Ion Zainea, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2013

98. Rușan, Romulus (editor), „Grigore Gafencu și revoluția din Ungaria-1956. Pagini de Jurnal”, în Analele Sighet. Vol. 8. Fluxurile și refluxurile stalinismului, București, Fundația Academia Civică, 2000

99. Rusnac, Mircea, Deportarea bănățenilor în Bărăgan (1951) din perspectivă istorică (2) (consultat în format electronic: http://www.vestul.ro/stiri/3910/deportarea-banatenilor-in-baragan-(1951)-din-perspectiva-istorica-(2).htm)

100. Rus, Dumitru, Teritorii locuite de români în afara granițelor țării, Deva, Editura Sigma Plus, 1997

101. Sarafolean, Silviu (coord.), Deportații în Bărăgan 1951-1956, Timișoara, Editura Mirton, 2001

102. Savin, Aurel, „Inginerul Ion E. Bujoiu”, în Memoria (București), nr. 31, 2000

103. Scalcău, Paula, Elenismul în România. O istorie cronologică, București, Editura Omonia, 2006

104. Sălăgean, Marcela, Introducere în istoria contemporană a României, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2013

105. Idem, Transilvania în jocul de interese al Marilor Puteri (1940-1947), Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013

106. Simion, Aurică, Dictatul de la Viena, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Albatros, 1996

107. Scurtu, Ioan; Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, Editura Paideia, 1999

108. Scurtu, Ioan, Monarhia în România (1866-1947), București, Editura Danubius, 1991.

109. Idem, Iuliu Maniu, București, Editura Enciclopedică, 1995

110. Idem, Din viața politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului Național-Țărănesc, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

111. Idem, „Ion I.C. Brătianu și marea guvernare liberală (1922-1926)”, în Historia (București), an VII, nr. 71, 2007

112. Idem, Istoria contemporană a României (1918-2005), București, Editura Fundației România de Mâine, 2002

113. Idem „Consilierii sovietici în România”, în Magazin Istoric (București), nr. 5, mai 1998

114. Simedre, Ioan, Ștei 500 de ani. Monografie, Ștei, Editura Imprimeriei EX LIBRIS HOFFNUNG, 2003

115. Soulet, Jean Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998

116. Stalin, I.V., Opere, vol. 2: 1907-1913, București, Editura pentru literatură politică, 1953

117. Idem, Opere, vol. 12 (aprilie 1929-iunie 1930), București, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1951

118. Stancu, Vasile, „Administrația civilă românească din Transnistria, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (august 1941 – ianuarie 1944)”, în Condeiul ardelean (Covasna), nr. 242-244, 2012

119. Stănescu, Iulian, „Gheorghe Apostol se confesează”, în Dosarele Istoriei (București), nr. 12 (64), 2001

120. Stănică, Viorel, „Administrarea teritoriului României în timpul celui de-al doilea Război Mondial”, în Revista Transilvană de Științe Administrative (Cluj-Napoca), nr. 19, 2007

121. Șerbu, Gheorghe, „Structura economică și socială a populației localităților asimilate mediului urban din R.P.R”, în Revista de Statistică (București), XI, nr. 1, 1962

122. Tamaș, Corneliu; Țana, Smarand, Județul Vâlcea și prefecții lui, Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, 2004

123. Tănase, Stelian „România sub zodia stalinismului întârziat”, în Dosarele Istoriei (București), nr. 3, 1999

124. Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc, Iași, Editura Polirom, 2005

125. Idem, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, București, Editura Univers, 1995

126. Tismăneanu, Vladimir; Dobrincu, Dobrin; Vasile, Cristian (ed.), Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, București, Editura Humanitas, 2007

127. Tudor, Gheorghe, „Evoluția statului socialist român în etapa edificării societății socialiste multilateral dezvoltate”, în Revista de Istorie (București), tom 41, nr. 1, 1988

128. Țene, Ionuț, „Cine l-a influențat pe N. Ceaușescu să adauge numele dacic Napoca la denumirea Clujului?”, în Clipa, ediția 1090, anul XXIII, 24 august 2013 (consultat în format electronic:http://www.clipa.com/a5509-Cine-l-a-influentat-pe-N-Ceausescu-sa-adauge-numele-dacic-Napoca-la-denumirea-Clujului.aspx)

129. Țincă, Ovidiu, Constituții și alte texte de drept public, Oradea, Editura Imprimeria de Vest, 1997

130. Țiu, Ilarion, „Ceaușescu și problema sistematizării rurale”, în Sfera Politicii (București), nr. 178, 2014

131. Verzea, Mihaela Cristina, „Constituția RPR din 27 septembrie 1952”, în Dosarele Istoriei (București), an VIII, nr. 8 (84), 2003

132. Vișan, Mihai; Zaberca, Mircea Vasile, Evoluția administrației publice antebelice și interbelice românești, Timișoara, Editura Mirton, 2008

133. Vîntu, Mihai; Anghene, Mircea; Străoanu, Mircea, Organele administrației de stat în Republica Socialistă România, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1971

134. Vultur, Smaranda, „Un trist bilanț: deportările din perioada stalinistă a comunismului românesc”, în Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Iași, Editura Polirom, 2006

135. Watts, Larry, Războiul ascuns dintre Pactul de la Varșovia și România, (consultat în format electronic: http://m.ziuanews.ro/stiri/larry-watts-razboiul-ascuns-dintre-pactul-de-la-varsovia-si-romania-452)

136. Zaharia, Gheorghe; Alexandrescu, Ion; Făt, Mihai … , România în anii revoluției democrat-populare 1944 – 1947, București, Editura Politică, 1971

137. Zainea, Ion (coordonator), Drecin, Mihai; Crăciun, Corneliu; Faur, Antonio; Moisa, Gabriel; Țărău, Augustin; Mihu, Nicolae, Democrație occidentală și democrație populară: evoluția spectrului politic în nord-vestul României (1944-1950), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2004

138. Zainea, Ion, Aurel Lazăr (1872-1930)- viața și activitatea, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999

139. Idem, „Unirea din 1918 și procesul instaurării administrației românești în Crișana (1919-1921)”, în Crisia (Oradea), nr. XXIX, 1999

140. Idem, Politică și administrație în România (6 martie 1945- 1 martie 1946). Epurarea, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2004

141. Idem, Economie și societate în Bihor (de la Marea Unire la Dictatul de la Viena), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2007

142. Idem, „Excluderi din Partidul Muncitoresc Român în anul 1952. Cazul Comitetului Raional Oradea”, în Crisia (Oradea), nr. XLII, 2012

VI. Lucrări speciale

1. Anghene, Mircea, „Perfecționarea organizării administrative a teritoriului și a conducerii de stat pe plan local în Republica Socialistă România”, în Instituții și reglementări în dreptul socialist român (București), Editura Academiei, 1969

2. Anton, Mioara, „Un proiect controversat: Regiunea Autonomă Maghiară- de la modelul stalinist la recurența naționalistă”, în Revista Istorică (București), tom XXIII, nr. 3–4, 2012

3. Bottoni, Stefano, „Înființarea Regiunii Autonome Maghiare în anul 1952, Dictat sovietic sau strategie de consolidare?”, în Minoritatea maghiară în perioada comunistă, ed.Olti Agoston, Gido Attila, Cluj-Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale: Kriterion, 2009

4. Budrigă, Vasile, „Perfecționarea organizării administrativ-teritoriale a României în anii 1965-1986”, în Revista de Istorie (București), tom 41, nr. 1, 1988

5. Idem, „Două decenii de activitate a consiliilor populare (1965-1985)”, în Revista de Istorie (București), tom 38, nr. 6, 1985

6. Idem, „Perfecționarea organizării administrativ-teritoriale a țării- necesitate a dezvoltării armonioase a societății românești”, în Anale de Istorie (București), tom 32, nr. 1, 1986

7. Cojocaru, Constantin, Județul Botoșani: structuri administrativ-teritoriale, Botoșani, Editura Quadrat, 2008

8. Craiu, Ovidiu Constantin, „Structura socială a oiconimelor. Reorganizarea administrativ-teritorială a statului român prin Decretul 799/1964”, în Revista Română de Sociologie (București), anul XXII, nr. 1-2, 2012

9. Dogaru, Bogdan Constantin, „Contribuții la organizarea administrativă a județului Putna. Sfaturile Populare raionale”, în Archiva Moldaviae (Iași), 1, 2009

10. Dulcă, Mircea, „Regiunile” în sistemul administrativ-teritorial românesc (1950 – 1968)”, în Cele Trei Crișuri (Oradea), nr.8-9, august-septembrie 2005

11. Faur, Antonio, „Considerații în legătură cu situația administrativă a unor județe din Nord-Vestul Transilvaniei (1944 – 1945)”, în Pietre de Hotar, vol. V, Oradea, Editura Tipo MC, 2005

12. Gyorke, Zoltan, „Instituția prefecturii în perioada interbelică (1923-1938). Proiecții legislative”, în Revista Transilvană de Științe Administrative (Cluj-Napoca), nr. 3 (27), 2010

13. Hajdú Zoltan, Magyarország közigazgatási földrajza. Dialóg, 2001, Campus Kiadó, Budapest-Pécs (consultat în format electronic: http://www.jaras.info.hu/jaras/jaras-tortenete)

14. Heinzen, James, „Raionirovanie”, în Encyclopedia of Russian History, 2004 (consultat în format electronic: http://www.encyclopedia.com/doc/1G2-3404101106.html)

15. Împărțirea administrativ-economică a Republicii Populare Române. Anexă la Decretul nr.331, din 19 decembrie 1952, București, Întreprinderea Poligrafică, 1952

16. Împărțirea administrativ-teritorială a Republicii Populare Române- 1956, București, Întreprinderea Poligrafică, 1956

17. Împărțirea administrativă a teritoriului Republicii Populare Române. Anexa la Legea nr. 3/1960 pentru îmbunătățirea împărțirii administrative a teritoriului R.P.R. (cu modificările ulterioare), București, Institutul Poligrafic, 1965

18. Jirmunski M.M., „Câteva probleme ale metodologiei și metodicii geografiei economice într-o țară de democrație populară”, în Probleme de Geografie, vol. VI, București, Editura Academiei R.P.R., 1959

19. Lașonți (Mitran), Cristina Monica, „The „rayon” – administrative subunit of the region between 1950 and 1968 – was it a territorial-administrative unit serving development?”, în Lucrările Seminarului Geografic „D. Cantemir”, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, nr. 28, 2007 (consultat în format electronic: http//www.seminarcantemir.uaic.ro/doc/PGSDC_No_28_p_189.pdf)

20. Nistor, Ioan Silviu, Comuna și județul. Factori ai civilizației românești unitare. Evoluția istorică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000

21. Novák, Zoltán, „Ținutul Secuiesc și reformele administrative din România în a doua parte a secolului al XX-lea”, la Conferința: Regionalism și regionalizare în România. Interpretări istorice și provocări contemporane, Iași, 30-31 mai 2013 (consultat în format electronic: http://real.mtak.hu/15338/2/Novak%2520studiu.pdf)

22. Idem, „Pregătirea reformei administrative din 1968 și problema națională în România”, în  Hegemoniile trecutului. Evoluții românești și europene. Profesorului Ioan Chiper la 70 de ani, coord. Mioara Anton, Florin Anghel, Cosmin Popa, București, Editura Curtea Veche, 2006

23. Idem, „Impactul reformei administrative din 1968 asupra politicii PCR față de minoritatea maghiară”, în Minoritatea maghiară în perioada comunistă (ed. Olti, Ágoston, Gidó, Attila), Cluj-Napoca, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor pentru Minoritățile Naționale: Kriterion, 2009

24. Oroveanu, Mihai T., Organizarea administrativă și sistematizarea teritoriului R.S. România, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986

25. Idem, „Principii și criterii ale științei conducerii aplicate în organizarea administrativ-teritorială a României”, în Studii și Cercetări Juridice (București), Editura Academiei R.S. Romania, nr. 4, anul 15, 1970

26. Idem, „Organizarea administrativă a teritoriului statal și știința administrației”, în Studii și cercetări juridice (București), nr. 1, 1974

27. Idem, Introducere în știința administrației de stat, București, Editura Enciclopedică Română, 1975

28. Idem, Elemente ale științei administrației de stat, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

29. Pop, Dănuț; Pop, Călin Cornel; Vlaicu, Radu Cosmin, „Elemente istorice și legislative privind organizarea Instituției Administrative a Prefectului în România”, în Revista Transilvană de Științe Administrative (Cluj-Napoca), nr. 1 (25), 2010

30. Principiile de bază adoptate de Plenara C.C. al P.C.R. din 5-6 octombrie 1967 cu privire la îmbunătățirea organizării administrativ-teritoriale a României și sistematizarea localităților rurale, București, Editura Politică, 1967

31. Prisca, Nestor, „Crearea și dezvoltarea organelor puterii de stat în primul deceniu al R.P.R.”, în Analele Universității C.I. Parhon (București), Seria Științe Sociale. Științe Juridice, 1958

32. Propunerile Comisiei Centrale de partid și de stat cu privire la organizarea județelor și municipiilor, București, Editura Politică, 1968

33. Ropa, Lucian, Contribuții la cunoașterea modificărilor administrative din județul Bihor în perioada 1944-1968, Oradea, Editura Primus, 2009

34. Idem, „Considerații privind preluarea administrației de stat din România de către comuniști (1948-1950)”, în Cele Trei Crișuri (Oradea), nr. 7-9, iulie-septembrie 2009

35. Idem, „Introducerea modelului sovietic în organizarea administrativ-teritorială a României (1950-1968)”, în Cele Trei Crișuri (Oradea), nr. 1-6, ianuarie-iunie 2010

36. Idem, „Referiri la situația administrativă a județului Bihor între anii 1944-1948”, în Cele Trei Crișuri (Oradea), nr. 7-12, iulie-decembrie 2010

37. Idem, „Reorganizarea administrativ-teritorială a județului Bihor în urma legii raionării din 1950”, în Cadențe (Beiuș), nr. 3, noiembrie 2012

38. Idem, „Aspects Regarding the Communist Propaganda Performed in Favour of the Zoning of the Romanian Territory (1950)” (Aspecte privind propaganda comunistă desfășurată în favoarea raionării teritoriului României (1950), în Analele Universității din Oradea, Fascicola Istorie-Arheologie (Oradea), Tom XXIV, Editura Universității din Oradea, 2014

39. Idem, Aspecte privind raionarea administrativ-teritorială a României în anul 1950”, în De la biserică și cultură la securitate și cenzură, coordonator: Ion Zainea, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2014

40. Idem, „Modificările administrativ-teritoriale din nord-vestul României între anii 1950-1960”, în Acta Musei Porolissensis (Zalău), nr. XXXV, 2014

41. Idem, „Considerații privind actele legislative din februarie 1968 care au schimbat organizarea administrativ-teritorială a României, în revista Cele Trei Crișuri (Oradea), nr. 1, ianuarie-iunie 2015

42. Idem, „Reorganizarea administrativ-teritorială a României din 1952”, în Cadențe (Beiuș), nr. 8, mai 2015

43. Săgeată, Radu Dănuț, „Reformele administrative din România- între rațiunile politice și realitățile geografice”, în Geograful (București), anul III, nr. 1-2, ianuarie- iunie 2011

44. Idem, Deciziile politico-administrative și organizarea teritoriului: studiu geografic cu aplicare la teritoriul României, București, Top Form: Editura Universității de Apărare „Carol I”, 2006

45. Idem, Modele de regionare politico-administrativă, București, Editura Top Form, 2004

46. Sălăgean, Marcela, „Statutul juridic, administrativ și politic al Transilvaniei de Nord, noiembrie 1944-martie 1945”, în Familie și societate. Studii de Istoria Transilvaniei, coordonatori: Ionuț Costea, Valentin Orga, Cluj-Napoca, 1999

47. Idem, Administrația sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944 – martie 1945), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane/Fundația Culturală Română, 2002

48. Soare, Florin S., 45 de ani de la ultima reorganizare administrativ-teritorială a României (consultat în format electronic: http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=evenimente/pro_memoria/pro_memoria/45_ani_de_la_ultima_reorganizare_administrativ_teritorial_a_romaniei)

49. Sora, Andrei-Florin, „Organizarea administrativ-teritorială a Republicii Populare Române: înființarea raioanelor și regiunilor”, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” (Iași), XLIX, 2012

50. Idem, „Comunizarea administrației românești: sfaturile populare (1949-1950)”, în Revista istorică (București), tom XXIII, nr.3-4, 2012

51. Stahl, Henri H., Organizarea administrativ-teritorială. Comentarii sociologice, București, Editura Științifică, 1969

52. Stănică, Viorel, Politici administrativ-teritoriale în România modernă și contemporană, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2010

53. Tișe, Claudia, Administrație și politică în Regiunea Autonomă Maghiară (1952-1968), Oradea, Editura Universității din Oradea, 2014

54. Turliuc, Cătălin, „Organizarea administrativ-teritorială și puterea locală în România „democrației populare” 1947-1965”, în Anuarul Institutului de Istorie „A.D.Xenopol” (Iași), nr. 43-44, 2006-2007

55. Ureche, Valeriu, Organizarea administrativ-teritorială a României: 1918-2007, Timișoara, Editura Eurostampa, 2007

56. Volf, Michal, Public administration reform in Czechoslovakia in 1945 – 1949, Západočeská univerzita v Plzni, 2014 (consultat în format electronic: https://otik.uk.zcu.cz/handle/11025/15236)

VII. Surse web

http://www.bessarabia.ru/d_d1.htm

http://www.morarup.narod.ru/Ref_1925.htm

http://casa-regala.blogspot.ro/2009/01/impartirea-administrativ-teritoriala.html

http://www.istoria.md/articol/6/Basarabia_Mare__Basarabia_%C5%A2arist%C4%83,_Bessarabia_

http://www.zum.de/whkmla/region/balkans/xbukovina.html)

http://www.hunmagyar.org/taj/erdely/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bele_interbelice_ale_Regatului_Rom%C3%A2niei#/media/File:Judete_1919-25.png advocacy.ro/sites/advocacy.ro/files/files/…/depozitie_sageata_radu.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9B

http://www.morarup.narod.ru/Ref_1925.htm

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bele_interbelice_ale_Regatului_Rom%C3%A2niei#/media/File:Romania_1930.png

http://geografilia.blogspot.ro/2010/11/evolutia-administrativ-teritorial.html

Reorganizarea administrativ- teritorială. Expresie a crizei economice și politice din România

https://ro.wikipedia.org/wiki/Transnistria_%C3%AEn_Al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondialhttp://geogra

http://dexonline.ro/definitie/raion

http://www.encyclopedia.com/doc/1G2-3404101106.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Raion

https://en.wikipedia.org/wiki/Administrative_divisions_of_the_Ukrainian_SSR

http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=evenimente/pro_memoria/pro_memoria/45_ani_de_la_ultima_reorganizare_administrativ_teritorial_a_romaniei

https://pl.wikipedia.org/wiki/Podzia%C5%82_administracyjny_Polski_1950-1957 https://otik.uk.zcu.cz/handle/11025/15236

https://cs.wikipedia.org/wiki/Historie_kraj%C5%AF_v_%C4%8Cesku.

http://www.jaras.info.hu/jaras/jaras-tortenete

http://www.reformaterritoriale.al/reforma/pse

http://www.brasovultau.ro/articol/legende/brasovenii-au-trait-10-ani-in-orasulstalin.htm

http://steagulrosu.wordpress.com/2011/09/21/brasov-orasul-stalin-rezistenta-victorie/

http://www.brasovultau.ro/articol/legende/brasovenii-au-trait-10-ani-in-orasulstalin.html

http://cultura.prinbrasov.com/opinie/a-fost-odata-orasul-stalin

http://www.delcampe.net/page/item/id,216296369,var,ROMANIA-ORASUL-STALIN–STALIN-CITY-OLD-POSTCARD-USED,language,E.html

Braşov. Oraşul Stalin. Rezistenţă. Victorie!

http://ro.wikipedia.org/wiki/Judetele_interbelice_ale_Regatului_Romaniei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fsier:Administrative_map_of_Romania,_1950-1952.svg

http://www.vestul.ro/stiri/3910/deportarea-banatenilor-in-baragan-(1951)-din-perspectiva-istorica-(2).htm

http://www.dntb.ro/sfera/64/arhiva.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cumplita-noapte-rusalii-60-ani-deportarea-n-b-r-gan

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Deport%C4%83rile_%C3%AEn_B%C4%83r%C4%83gan

http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2012/iiccmer_a_solicitat_jandarmeriei_romane_eliminarea_de_pe_siteul_institututiei_a_portretelor_generalilor_implicati_in_acte_de_represiune/

http://real.mtak.hu/15338/2/Novak%2520studiu.pdf

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutia-republicii-populare-romane-1952.php

https://www.academia.edu/13094929/Modele_de_regionare_politico administrativa_Edit_Top_Form_Bucuresti

http://ro.wikipedia.org/wiki/Regiunea_Autonoma_Maghiara

http://www.once.ro/mausoleul_odorheiul_secuiesc.php

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Bujoiu

http://culturabratianu.ro/ro/section/vila_florica

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Filimon_S%C3%A2rbu

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Administrative_map_of_Romania,_1960-1968.svg

http://www.clipa.com/a5509-Cine-l-a-influentat-pe-N-Ceausescu-sa-adauge-numele-dacic-Napoca-la-denumirea-Clujului.aspx

http://primaria-fundulea.ro/fundulea/index.php/istoric1

http://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/descoperirea-romaniei/combinatul-siderurgic-victima-revolutiei-40605.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nikita_Sergheevici_Hrusciov

http://www.revista22.ro/distrugerea-satelor-romanesti-in-arhivele-comitetului-central-6312.html

http://adevarul.ro/locale/arad/prim-secretarul-teodor-has-fost-regimul-comunist-unul-principalii-pioni-1_526fe40cc7b855ff56943272/index.htmlhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Barbu_Zaharescu#cite_note-6

http://www.iiccr.ro/index.html/biografiile_nomenklaturii/?lang=ro&section=biografiile_nomenklaturii#Alexandru%20Dr%C4%83ghici

http://m.ziuanews.ro/stiri/larry-watts-razboiul-ascuns-dintre-pactul-de-la-varsovia-si-romania-452