VALORIFICAREA POTENȚIALULUI TURISTIC AL TRADIȚIILOR ȘI OBICEIURILOR ÎN TRANSILVANIA [306761]

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE NATURII ȘI ȘTIINȚE AGRICOLE

SPECIALIZAREA GEOGRAFIA TURISMULUI

VALORIFICAREA POTENȚIALULUI TURISTIC AL TRADIȚIILOR ȘI OBICEIURILOR ÎN TRANSILVANIA

Coordonator științific: Pleșoianu Daniela

Absolvent: [anonimizat]

2017

Introducere

Lucrarea de față reprezintă o analiză a regiunii Transilvania în ceea ce privește obiceiurile și tradițiile desfășurate în acest areal.

O astfel de caracterizare a unui areal presupune studierea istoriei acestei zone care în acest caz și-a pus adânc amprenta. Așadar faptul că Transilvania a fost sub ocupație atât otomană cât și a [anonimizat], [anonimizat], respectiv limba maghiară care s-a moștenit de la o [anonimizat].

Lucrarea de față a fost întocmită prin parcurgerea a [anonimizat], integrarea și interpretarea complexă a informațiilor. [anonimizat] o vastă bibliografie științifică ce a [anonimizat] a zonei de studiu. Integrarea tuturor informațiilor geografice a permis, [anonimizat].

Elaborarea lucrării de licență s-a realizat în cadrul Facultății de Științe ale Naturii și Științe Agricole sub atenta îndrumare a doamnei conf.univ.dr. [anonimizat].

I. ASPECTE GENERALE

1.1.Localizare geografică și limite.

Transilvania este o regiune geografică situată în interiorul arcului carpatic (Fig. 1), una din regiunile istorice ale României.

Fig. 1. Localizarea regiunii Transilvania în cadrul României

http://www.hihostels-romania.ro/images/regiuni/transilvania.[anonimizat]-politic, două accepțiuni distincte: [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat]( Grupele Parâng și Făgăraș), [anonimizat], [anonimizat].

Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau Transilvania voievodală („țara de dincolo de pădure”), suprafața ei totală măsurând aproximativ 57.000 km².

[anonimizat]: Alba, Bistrița-Năsăud, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureș și Sibiu (Fig 2). [anonimizat] ([anonimizat]), Caraș-Severin (comuna Băuțar), Maramureș (orașul Târgu Lăpuș cu împrejurime), Neamț ([anonimizat]-[anonimizat]), Sălaj (partea la est și nord de munții Meseș), Suceava (la vest de râurile Dorna și Bistrița Aurie) și Vâlcea (o parte mică la nord de râul Lotru).

Fig 2. Județele componente regiunii Transilvania

http://worldlifetimejourneys.com/ro/transilvania-ro.html

Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg, aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpații Orientali și nord de Carpații Meridionali, astfel incluzând și Banatul. Caracterul fluctuant al conținutului termenului se explică prin evoluția complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în timpurile moderne.

Suprafața totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș, însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeței României.

1.2. Relieful

Principala caracteristică a reliefului regiunii Transilvania este varietatea acestuia, fiind predominant muntos, cu un ridicat potențial turistic și de dezvoltare a zootehniei, dar și cu suprafețe de platou și lunca propice culturilor agricole.(Fig.3)

Fig. 3. Relieful regiunii Transilvania

http://3.bp.blogspot.com/-OlXHXWOYPOQ/VazFvhZLieI/AAAAAAAAEEw/eqZ92PtCRS0/s1600/Harta%2Bunitatilor%2Bde%2Brelief%2Bdin%2BRomania.png

Relieful județului Alba este dominat de zone montane relieful este format din 4 unități majore: Munții Apuseni (M-ții Trascău, M-ții Metaliferi, M-ții Bihor, Muntele Mare) în partea nord-vest, Carpații Meridionali (M-ții Șureanu) în partea de sud, Podișul Târnavelor în partea de est și Culoarul Alba Iulia-Turda în partea centrală.

Altitudinea minimă este de 205 mîn lunca Șibotului iar cea maximă este de 2130 m în Vârful lui Pătru.

Județul Covasna este dominat de zone montane relieful este format din 3 unități majore: o coroană exterioară muntoasă mai înaltă (M-ții Nemira, M-ții Vrancei, M-ții Întorsurii), cu altitudini de peste 1.600 metri;în partea centrală o zonă depresionară, depresiunea plană a Brașovului (formată din Depresiunea Târgu Secuiesc, Depresiunea Sfântu Gheorghe), iar spre nord și vest o zonă montană cu altitudini mai reduse ce rareori depășesc 1200 metri (M-ții Baraolt și Bodoc).

Altitudinea minimă este de 468 m iar cea maximă este de 1777 m în Vârful Lăcăuți din M-ții Brețcului.

Județul Harghita este predominant muntos, relieful cuprinde mai multe grupe montane din Carpații Orientali: la vest Munții Gurghiului și Munții Harghita, iar la est Munții Giurgeului și Ciucului, între aceste două lanțuri muntoase paralele, pe cursurile superioare ale Mureșului și Oltului aflându-se depresiunile intramontane ale Giurgeului și Ciucului. În partea de sud-vest a județului relieful devine predominant deluros.

Județul Cluj de situează în zona de contact a trei unități naturale reprezentative: Munții Apuseni, Podișul Someșan și Câmpia Transilvaniei. Relieful este predominant deluros și muntos, altitudinile maxime înregistrându-se în masivele Vlădeasa (1.842 m) și Muntele Mare (1.826 m), iar altitudinea minimă la ieșirea Someșului din județ 227m.

Relieful județului Bistrița-Năsăud este unul dintre principalii factori, care contribuie în mod

nemijlocit la geneza și desfășurarea fenomenelor hidrologice. Influențele lui sunt directe prin

gradul de fragmentare, energia reliefului, masivitatea, pante și indirecte prin crearea zonalității verticale a umidității.

Teritoriul județului Bistrița-Năsăud prezintă un relief variat și complex, dispus sub forma unui

amfiteatru natural cu deschidere în trepte către Podișul Transilvaniei, conturându-se trei zone de relief.

Zona montană străjuiește județul în partea de nord și est întinzându-se pe 1/3 din suprafața județului și cuprinde o cunună de munți din arcul Carpaților Orientali, grupa nordică și mijlocie, în care intră: Munții Țibleșului, la nordul județului, cu înălțimi de până la 1800 m (Vf. Măgura Țibleșului 1842 m), alcătuiți din formațiuni vulcanice noi, de vârstă neogenă asociate cu formațiuni sedimentare. Fragmentarea puternică a acestor munți a dus la formarea a numeroase văi și ulucuri depresionare, care au favorizat dezvoltarea unei rețele hidrografice bogate; Munții Rodnei, desfășurați în partea de nord-est a județului pe o suprafață de 1300 km2, constituie un masiv format din șisturi cristaline cu forme greoaie, larg ondulate, cu văi adânci, puțin accesibile. Cel mai înalt vârf din masivele muntoase din județ îl reprezintă Ineul – 2280 m. În partea de sud și de est a Munților Rodnei apar formațiuni sedimentare paleogene și neogene, alcătuite din marne, gresii și conglomerate, imprimând reliefului de pe versantul stâng al Someșului Mare, o serie de trăsăsturi caracteristice.

Contactul dintre cristalin și sedimentarul transgresiv a favorizat nașterea a numeroase văi subsecvente, înșeuări largi, bazinete și ulucuri depresionare.

Munții Bârgăului, de origine vulcanică, amplasați în partea de est a județului prezintă numeroase neckuri și dykuri, care străbat cuvertura sedimentară. Aceștia sunt munți cu înălțimi mai mici, cel mai înalt vârf fiind Heniul Mare – 1410 m. Se observă un aspect divergent al rețelei hidrografice, precum și unele modificări ale cursurilor de ape impuse de alternanța dintre rocile sedimentare și cele eruptive.

Munții Călimani, aflați la sud de Munții Bârgăului au apărut ca urmare a intensei activități vulcanice neogene și a liniilor de fractură produse între cristalinul Carpaților Orientali și depresiunea Transilvaniei și sunt alcătuiți din două unități: una a suprastructurilor vulcanice și una vulcanogen sedimentară. Cel mai înalt vârf al Călimanilor, din județul Bistrița-Năsăud este Bistriciorul.

Zona dealurilor ocupă partea centrală, de sud și de vest a județului în proporție de 2/3 din suprafața sa și apar ca unități bine individualizate, cum ar fi Dealurile Năsăudului, dealuri cu structură monoclinală, faliată puternic, fragmentată cu creste și suprafețe structurale etajate, unde se regăsește vârful Măgura a cărui altitudine măsoară 858 m; Dealurile Bistriței la sud de primele, cu trei bazinete depresionare Budacul, Livezile Bistrița și Dumitra; Piemontul Călimanilor, la sud de Dealurile Bistrițene, aflat la periferia vestică a Munților Călimani. Acesta s-a format în urma acțiunii de eroziune și acumulare a apelor curgătoare, ce aveau izvoarele în zona vulcanică.

În partea de sud a Piemontului Călimanilor se dezvoltă Culmea Șieului, având ca limită

vestică Valea Dipșei. Culmea Șieului este constituită din conglomerate tortoniene, în care

apar cute diapire,sâmburi de sare.

Spre vest este evidențiată o altă unitate morfostructurală și anume așa zisa Câmpia Transilvaniei, de fapt o unitate de coline înalte, cu limita la nord a râului Someșul Mare, în sud Valea Mureșului, iar la est interfluviul Șieu-Teaca și Valea Șieului.

Zona de câmpie, cu înălțimi de 500 – 600 m, cu formațiuni de vârstă miocenă: marne, argile, tufuri, cu intercalații de gresii și nisipuri, unde sunt cantonate zăcăminte de gaz metan. În această regiune, văile sunt largi, adânci, fără terase, cu aspect de culoar, cu versanți degradați, albiile majore sunt puternic aluvionate.

Relieful județului Sibiu coboară de la sud, din zona montană care ocupă aproximativ 30% din suprafața județului, reprezentată de Munții Făgărașului unde se întâlnesc înălțimi ce depășesc 2.500 m (vf. Negoiu 2.535 m, vf. Vânătoarea lui Buteanu 2.508 m), munții Cibinului și ai Lotrului cu suprafețe plane ușor vălurite chiar la altitudini de peste 2.200 m (masivul Cindrelului și Șteflești), cu ridicat potențial turistic și de dezvoltare a zootehniei, spre nord unde se întinde pe aproximativ 50% din suprafața județului zona de podiș (podișurile Hîrtibaciului, Secașelor și Tîrnavelor) cu relief deluros cu înălțimi ale dealurilor între 490 m și 749 m. Între zona montană și cea de podiș trecerea se face printr-o zonă depresionară de contact (depresiunea Făgărașului sau Țara Oltului, Sibiului, Săliștei și Apoldului sau Secașului) care se desfășoară aproape continuu între cele două trepte de relief și ocupă cca 20% din suprafața județului, propice culturilor agricole.

Relieful județului Mureș cuprinde o depresiune intracarpatică ce coboară ușor în trepte, de pe piscurile vulcanice ale Munților Călimani și Munților Gurghiu, spre centrul Câmpiei Transilvaniei, străbătută fiind de Valea Mureșului și fragmentată de afluenții acesteia, județul Mureș are forme de relief variate. Cu excepția zonei montane din partea de nord-est a județului, relieful este colinar caracterizat de unități deluroase cu interfluvii domoale (500-600 m) și aparțin Podișului Transilvaniei, deosebindu-se: Câmpia Colinară a Transilvaniei cu altitudini de 400-500 m (la nord de Mureș), Podișul Târnavelor cu altitudini de 450-700 m (la sud de Mureș) și Subcarpații Transilvaniei în zona cutelor diapire cu altitudini 600-1000 m (în partea de est). Altitudinea minimă: 276 m (Câmpia Transilvaniei), iar altitudinea maximă: 2100 m (Vârful Pietrosu din M-ții Călimani).

Relieful județului Brașov este accidentat și crește în altitudine de la nord la sud. La nord se află Depresiunea Făgărașului și Depresiunea Brașov, despărțite de culmile scunde ale munților Perșani, iar la nord-vest seîntinde pe o parte din Podișul Târnavelor. Spre sud se înalță versantul nordic al Făgărașului, care depășește în unele locuri 2000m altitudine, Munții Bucegi, Piatra Craiului, Postăvaru, Piatra Mare, Ciucaș și o parte din Munții Întorsura Buzăului. Văile tributare Oltului, culoarul Bran-Rucăr, pasurile Predeal, Predeluș, Bratocea și Tabla Buții, introduc pronunțate denivelări transversale în acest aliniament muntos, reducâdu-i masivitatea și individualizând o serie de masive, cu particularități distincte.

1.3.Clima

Clima este temperat continentală caracterizată de veri calduroase si ierni friguroase, cu unele influențe dinspre Oceanul Atlantic care aduc un aer umed. Acest climat este influențat de o serie de factori cel mai important fiind circulația generală a maselor de aer dinspre vest.

Vânturile prezente în zonă sunt Vânturile de Vest și főehnul (în Depr. Făgăraș unde se numeste Vântul Negru și în Depesiunea Sibiu).(Fig. 4)

Fig. 4. Clima regiunii Transilvania

http://www.profudegeogra.eu/wp-content/uploads/2011/05/Harta-climatica-a-Romaniei1.jpg

Factorii geografici joacă un rol esențial în identificarea particularităților climatice. Principalul factor care influențează distribuția parametrilor climatici îl constituie relieful. Dintre caracteristicile fizice de bază ale reliefului (altitudinea, orientarea versanților în raport cu poziția Soarelui și cu deplasarea maselor de aer, tipul formei de relief, structura petrografică) altitudinea se dovedește a avea rolul cel mai important în distribuția parametrilor climatici.

În funcție de atitudine în această regiune se disting două mari etaje climatice: de dealuri și podișuri și de munte. În tabelul de mai jos sunt enumerate atât unitățile de relief în cuprinsul cărora întâlnim topoclimate complexe dar și principalele tipuri de topoclimate specifice celor două etaje climatice.(Tabelul 1)

Tabelul 1. Particularitățile climatice ale regiunii Transilvania

Sursa: PDR centru 2016-2020

În județul Brașov pe vârful Omu se înregistrează cea mai joasă temperatură medie anuală -2,6C și cea mai ridicată medie de precipitații anuale din țară 1.346mm.

În județul Cluj mediile anuale ale temperaturii aerului sunt de 2° C în sectorul muntos (masivele Vlădeasa și Muntele Mare), iar în restul teritoriului de 6° C. Amplitudinile termice anuale au valori cuprinse între 17 – 19 °C în zona montană și cresc la 23-25 °C în regiunile deluroase, de podiș și câmpie.

În județul Bistrița temperatura medie anuală coboară sub 0 0C în regiunile montane, la peste 1900 m și se ridică la peste 8,5 0C în zona sud-vestică de deal și câmpie) a județului. Evoluția temperaturii aerului este tipic continentală, cu maxima în lunia iulie și minima în luna ianuarie. Vârful temperaturilor înregistrate de-a lungul timpului a fost de 37,6 0C în anul 1962, iar cea mai scăzută temperatură – 33 0C, a fost înregistrată în iarna anului 1954. Cantitatea medie a precipitațiilor, de 650 mm/m2, în funcție de anotimp, depășește în general media pe țară.

1.4. Hidrografia

Hidrografia regiunii este reprezentată de suprafețe importante din bazinul hidrografic al râurilor Mureș și Olt.(Fig. 5).

Fig.5. Hidrografia regiunii Transilvania

https://profudegeogra.files.wordpress.com/2011/05/harta-hidrografica-a-romaniei.jpg

Din punct de vedere hidrologic, Carpații constituie zona de obârșie și alimentare cu apă pentru toate râurile principale de pe teritoriul țării. Scurgerea atinge, pentru zonele înalte, cele mai ridicate valori primăvara, mai timpuriu în Carpații Occidentali (februarie, martie, aprilie) și mai târziu în restul ramurilor carpatice (martie, aprilie, mai și chiar iunie). Debitul cel mai mare al râurilor se înregistrează tot primăvara, când de obicei topirea zăpezii se suprapune cu ploile de primăvara. Debitul bogat și constant, în mare parte, ca și panta mare a profilelor longitudinale sunt caracteristici care determină potențialul hidroenergetic ridicat al râurilor carpatice. În plus, necesitățile de apă pentru alimentarea localităților, a unităților economice și pentru irigații, paralel cu nevoia regularizării nivelului râurilor, dau acumulărilor de apa din marile bazine artificiale montane funcții economice foarte complexe.

Principalele lacuri naturale din regiune sunt: lac de crater vulcanic (L. Sf. Ana), lac de baraj natural (Lacul Roșu), lac în depresiune carstică (lezerul Ighiel), lacuri glaciare (Bâlea, Iezerul Mare, Iezerul Mic, Doamnei, Avrig, Podragu, Urlea s.a.), lacuri sărate ( Brâncoveanul, Avram Iancu, Ursu s.a.). Lacurile antropice sunt puse în evidență de: Lacul Zau de Câmpie, Zetea, Miheșu de Câmpie, Gura Râului, Lacul Sadu II, Frumoasa, Oașa, Mihoești, Petrești, Tău, Canciu, Arpașu, Vlăhița, Arcuș, Reci, Chiciș, Complexul Zăbala s.a.).

Două sisteme hidrografice importante, Mureșul și Oltul, oferă un potențial hidroenergetic care poate fi valorificat în zonele unde relieful se caracterizează prin pante accentuate (peste 7 grade), debitul acestor râuri și a afluenților săi depășind 60-70 m3/s. În zona Munților Apuseni, cel mai important râu din punct de vedere al valorificării potențialului hidroenergetic este Arieșul, debitul mediu fiind de 23.5 m3/s. Importante sunt resursele hidroenergetice ale Mureșului, Oltului și Sebeșului. Potențialul hidroenergetic al cursurilor repezi de munte este exploatat în principal pe cursul râurilor Sebeș, Sadu și Olt.

Principalul râu din Depresiunea Transilvaniei este Mureșul, care o străbate pe direcția NE-SV și primește afluenți mai importanți pe Târnava (formata la Blaj, prin unirea Târnavei Mari cu Târnava Mică), Secașul, Sebeșul, Arieșul și Ampoiul. În sud depresiunea este străbătuta de Olt,care aduna toate râurile ce coboară din Făgăraș, precum Homoroadele (Mare si Mic), Cibin cu Sadu și Hârtibaciu. Potențialul hidroenergetic poate fi valorificat în zonele cu pante accentuate ce asigură un debit mare al râurilor. În acest sens, potențial hidroenergetic ridicat îl au râurile: Arieș, Cibin, Sadu, Hârtibaciu. Cea mai mare parte a Depresiunii Transilvaniei aflată în perimetrul regiunii este străbătuta de râuri cu debile modeste, datorită pantelor reduse ale reliefului.

1.5. Vegetația

Pe teritoriul regiunii vegetația este variată, fiind dispusă pe etaje, în funcție de treptele de relief și influențele climatice.

Pădurile și terenurile cu vegetație forestieră însumează sute de mii de ha. Principalele surse forestiere sunt concentrate în zona muntoasă, zona dealurilor premontane și în partea mai înaltă a Podișului Transilvaniei. In zona muntoasă ponderea în cadrul speciilor silvice o dețin bradul și fagul.(Fig.6)

Fig. 6. Vegetația regiunii Transilvania

http://www.profudegeogra.eu/wp-content/uploads/2012/11/Vegetatia-Romaniei.png

Dispuse în etaje, vegetația regiunii se prezintă astfel:

– vegetația etajului alpin, ocupat de pajiști cu ierburi și tufărișuri pitice;

– vegetația etajului montan, formată din rășinoase amestecate cu fag, anin alb și negru;

– vegetația etajului de deal și podiș, foarte eterogenă (gorun amestecat cu fag, cer, carpen, tei, frasin). Vegetația interzonală este reprezentată de păduri de luncă, iar covorul vegetal spontan este util atât pentru hrana animalelor, cât și ca plante medicinale și melifere.

– vegetația etajului de stepă antropogenă, în partea vestică a Câmpiei Transilvaniei (silvostepă, pajiști) și

– vegetația intrazonală (reprezentată prin păduri de luncă, stuf, papură, fânețe de luncă).

1.6. Fauna

Fauna regiunii este variată și cuprinde o serie de specii ocrotite: furnica roșie (Formica rufa); broasca țestoasă de apă (Emys orbicularis); cocoșul de munte (Tetrao urogallus); cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix); corbul (Corvus corax); barza neagră (Ciconia nigra); mierla de apă (Cinclus Cinclus); toate păsările răpitoare de zi (acvila, șoimul,uliul, eretele) și de noapte (buha, huhurezul,(Fig.7) striga, cucuveaua); râsul (Linx linx); lupul (Canis lupus); Marmota (Marmota marmota); capra neagră (Rupicapra rupicapra Carpatica).

Fig.7. Huhurezul

https://www.toateanimalele.ro/wp-content/uploads/2016/05/HuhurezulMic2.jpg

Configurația geografică a regiunii oferă și o altă resursă naturală importantă pe care o

constituie fauna și care este pusă în valoare prin vânat.

Se vânează cerbi, căprioare, mistreți, vulpi, lupi, urși, iepuri, potârnichi, dar și fazani și cocoși

de munte. Este de notat faptul că în cadrul județului Bistrița Năsăud se află cea mai mare concentrare de urs brun din Europa, pe fondul de vânătoare 27 Budac în zona Dealul Negru. Totodată, județul Bistrița-Năsăud deține recordul mondial la trofeul de urs brun recoltat în anul 1994 pe fondul de vânătoare 26 Colibița cu 68,9 puncte C.I.C. Teritoriul județului este organizat în 38 zone de vânătoare, după specificul vânatului, acoperind toate cele 3 zone: montană, de deal și de câmpie.

Fauna cuprinde biotipuri etajate ca și vegetația și anume etajul montan (format din biotopul pădurilor de munte, biotopul apelor curgătoare de munte și biotopul culmilor alpine și subalpine), reprezentat prin ursul brun, cerbul carpatin, râsul, căprioara, cocoșul de mesteacăn în timp ce biotopul apelor curgătoare e reprezentat prin păstrăv, lipan, lostriță și etajul faunei de deal și podiș în biotopurile pădurilor și al domeniului forestier stepizat (reprezentat prin căprioara, iepurele, veverița, fazanul, lupul), biotopul apelor curgătoare și lacustre (prin crap, clean, somn, rac) iar dintre păsările care trăiesc în preajma lacurilor – rațele sălbatice(Fig.8).

Fig. 8. Rața sălbatică

http://natura-ocrotita.ro/wp-content/uploads/2014/02/rata-salbatica.jpg

1.7.Solurile

Varietatea formelor și treptelor de relief precum și complexitatea climatului regiunii sunt principalii factori care contribuie la formarea si etajarea solurilor. Pe baza conținutului de humus se pot identifica clase de soluri în funcție de fertilitate. Cele mai fertile soluri pretabile în special pentru cereale sunt cele din clasa molisoluri, specifice zonelor de câmpie cu altitudini sub 300 de metri. Acestea prezintă o omogenitate în partea centrală a Depresiunii Colinare a Transilvaniei, iar la nivelul întregii regiuni se pot identifica câteva zone care dețin cel mai mare potențial de dezvoltare a agriculturii, în special cultivarea cerealelor și a plantelor tehnice: partea central-estică a județului Alba, partea vestică a județelor Mureș și Sibiu,partea centrală a județului Covasna.

Potențial hidroenergetic ridicat îl au râurile: Arieș, Cibin, Sadu, Hârtibaciu. Cea mai mare parte a Depresiunii Transilvaniei aflată în perimetrul regiunii este străbătută de râuri cu debile modeste, datorită pantelor reduse ale reliefului.

Repartiția geografică a terenurilor arabile care se suprapune peste zonele cu soluri fertile din regiune.

Cele mai răspândite soluri sunt cernoziomurile levigate bogate în humus și cu fertilitate ridicată (în Câmpia Transilvaniei), solurile argiloiluviale (cu acumulări de argilă), solurile brune și brune-acide (cambisoluri). În zona montană calitatea solurilor este mai slabă și impune restricții cultivării plantelor, predominând spodosolurile (podzoluri și brune acide montane).

În zona montană agricultura se bazează pe creșterea animalelor care utilizează suprafețele de pășuni și fânețe naturale, creșterea ovinelor fiind tradițională în anumite zone din regiune de exemplu Mărginimea Sibiului.

II. PREZENTAREA PATRIMONIULUI CULTURAL AL TRADIȚIILOR ȘI OBICEIURILOR DIN TRANSILVANIA

2.1.Tradiții din cadrul celor mai importante momente ale vieții

2.1.1. Tradiții și obiceiuri din cadrul botezului.

Botezul este un rit de purificare sau de inițiere, adică un rit de separare spre lumea interioară, profană și impură. Pentru această ceremonie se folosește apa sfințită și nu apa obișnuită. Botezul creștin este un rit de agregare la comunitate. Se pot distinge trei interpretări ale botezului: botezul obișnuit, când copilul este botezat până la vârsta de un an, botezul privit ca mijloc de purificare și botezul colectiv sau public, când copilul primește un nume. Dar botezul reprezintă și primul pas către aderarea la o religie, un act foarte important, demonstrat, în primul rand, prin ritualul săvârșit. Viața țăranului român era un lung șir de activități gospodărești, după care urmau momente de sărbătoare. Astfel că, numărul nașterilor era mai mare toamna și imediat după Crăciun, până spre sfârșitul iernii, mai ales datorită posturilor de dinainte. În aceste momente, sarcina era o binecuvântare cerească, atât timp cât nu era vorba de o concepere în păcat. Copiii născuți din dragoste erau frumoși, cuminți și aveau norocul de partea lor .Copiii nelegiuiți purtau semnul nescris al păcatului și li se spunea spuri (Coșbuc, jud. Bistrița-Năsăud), copii din flori, copii de lele, copii de căpătat, copii de la umbra sau propteaua gardului, foachi (de la magh. faty), bitongi (de la magh. bitang).

Conform credinței, în timpul sarcinii, mama nu avea voie să pună după brâu bani,flori, fructe sau legume, pentru că se considera că dăunează copilului, care se putea naște cu semne pe corp. Femeile însărcinate erau îmbibate cu mâncare, pentru a nu pofti copilul. Femeia gravidă (în ținuturile Năsăudului, femeia gravidă se mai numea și țăroasă sau în starea darului) trebuia  să ia aminte la tot ce întâlnea, ca să nu se transmită copilului. Pentru protecția lui, se scuipa de trei ori sau se făcea semnul crucii, cu mâna sau culimba, pe cerul gurii. Dar cel mai mult sătenii se temeau pentru aspectul fizic al copilului ce urma să se nască. De aceea, viitoarea mamă nu trebuia să se uite pe stradă după oamenii urâți, ologi, orbi, în caz contrar, copilul urma să se nască cu acele probleme.Dacă, totuși, după naștere, copilul are semne pe față sau pe corp, mama trebuie să stea pe pragul casei timp de șase vineri, și întotdeauna va scuipa pe copil. Ritualul se repetă cât este necesar. În timpul sarcinii, femeia gravidă nu avea voie să fure, crezându-se că și copilul va deveni hoț.

În Transilvania, înainte de momentul nașterii, se pune lângă patul femeii o furcă de tors, un topor și o măciucă, cu scopul de a se determina dacă noul născut va fi fetiță sau băiat. Dacă o femeie nu poate naște cu ușurință, se recurge la fel de fel de practici, nelipsind superstițiile. În Coșbuc, jud. Bistrița Năsăud, se credea că prima reacție a femeii va dezvălui sexul copilului. Dacă ea ducea mâna la nas, urma să nască băiat, iar dacă ducea mâna la cap, urma să aducă pe lume o fetiță. Pe tot parcursul nașterii, primiparele (femeile aflate la prima naștere) aveau parte de toată grija și atenția mamelor și a soacrelor. După naștere, era adus un preot, pentru a face sfințirea casei unde se citesc anumite rugăciuni, mama bea aghiazmă de trei ori, apoi preotul stropește casa de trei ori tot cu aghiazmă, în cruciș, o parte păstrându-se pentru scăldarea copilului. Când o femeie nu putea să nască, i se dădea să bea apă de la icoana Maicii Domnului, iar bărbatul ei dădea cu pușca peste casă, și moașa de trei ori cu piciorul în ușă. Când femeia gravidă era bolnavă, intrau în peisaj descântătoarele: luau apă sfintită de la Bobotează într-un vas nou, apoi îi dădeau bolnavei să bea de trei ori.

Apa în care a fost scăldat copilul (ciupa) nu putea fi aruncată oriunde, nu doar  pentru că în ea se regăsea și aghiazmă ci, pentru că, dacă era aruncată într-un loc necurat, era rău pentru copil. Nu se arunca nici înspre Sfântul Soare, ci înspre miazănoapte. Scăldătoarea se arunca în loc curat, la tulpina unui nuc, pentru frumusețea copilului.

După scăldare, copilul este uns cu unt sau orice fel de unsoare, pentru a i se înmuia orice încheietură.(Fig.9)

Fig.9. Ungerea copilului cu mir

http://www.desprecopii.com/info-id-17214-nm-Traditii-de-botez-in-regiunile-Romaniei.htm

După ce apa a fost aruncată, intra și tatăl în casă, pentru a-și vedea copilul. Moașa îl cinstește cu rachiu îndulcit cu miere. Dacă noul născut era băiat, moașa îi lua tatălui căciula din cap și o atârna într-un cui, deasupra lehuzei, de unde nu o poate lua până nu o răscumpără. Dacă acestă practică nu are loc, tatăl va ști că are o fetiță. Tatăl mergea lângă copil, îl săruta, apoi îl dădea mamei.

După sfințirea casei, rudele și prietenii mamei veneau în vizită, aducând daruri. Fiecare musafir trebuia să aducă  plocon (produse alimentare, scutece, pânză), țuică, dar nu și vin, considerându-se că vinul tulbură liniștea interioară a omului. În Coșbuc, jud. Bistrita Năsăud, după nașterea copilului, moașa trebuia să meargă la fină cu coșarga, de trei ori, în care punea plăcinte, jiars, zamă de săcăre (chimion), în care se pregăteau găluști din făină și ou. Copilul era îmbrăcat în scutece, bucăți de pânză, rupte din hainele mai vechi ale părinților, dar nu pentru că aceștia erau săraci, ci pentru că pânzele noi erau mai dure, mai aspre. Pe cap se punea o năframă, indiferent dacă noul născut era băiat sau fetiță, tocmai pentru a proteja copilul de curent, dar și pentru a permite înfășatul. Se credea că cei care nu erau corect înfășați, deveneau crăcănați. Năframa proteja și zona cervicală a coloanei vertebrale de eventuale accidente. În unele zone ale Transilvaniei, la un capăt al fașei se cos trei fire de usturoi, trei de piper, trei fire de grâu de primăvară, trei fire de grâu de toamnă, trei de tămâie, trei de sare, trei bucațele de pâine, pentru ca cel mic să nu fie deocheat. Hainele copilului care erau spălate, se puneau la uscat afară și se aduceau în casă înainte de asfințitul soarelui, pentru a se putea odihni copilul. Se credea că, după asfințit, hainele aduse în casă fură somnul copilului. Apusul soarelui trebuia să găsească copilul treaz, pentru a nu avea insomnii, și trebuia culcat doar după apusul soarelui.

Un obicei practicat la românii din toată țara este cel al ursitoarelor,(Fig. 10) moștenit de la romani. Sunt numite trei zâne, care vin în a treia noapte din prima săptămână a vieții noului născut și-i menesc soarta.

Fig. 10. Ursitoare

http://www.gadilicea.ro/uploads/images/Gallery/URSITOARE-NUNTA-BOTEZ/Ursitoare%20din%20folclor%201.jpg

În Transilvania există tradiția ca moașa care asistă la nașterea copilului, chiar dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta imediat ce ajunge acasă, pe o pânză albă nouă, un blid cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuț și un caier de lână. După trei zile și trei nopți, dacă ursitoarele au venit, moașa și părinții copilului vor vedea urma lăsată de ursitoare pe făină. Tot în Ardeal, se pun pe masă trei talgere cu grâu fiert, trei pahare cu apă, trei cu unt de lemn, dar și câțiva bani. În Apuseni, după nașterea unui copil, i se dă acestuia o linguriță cu unsoare de urs, ca să poată rezista influenței ursitoarelor. Chiar și moașele, în momentul nașterii, nu privesc pe fereastră, pentru că ursitoarele să nu vină și să fie văzute, lucru de neiertat.

La români, botezul are un impact foarte mare în societate. Chiar și în momentul nașterii se practicau acte de inițiere pentru noul născut, prin intermediul moașei, care-i urează copilului sănătate, noroc, voie bună, frumusețe, bogăție, înțelepciune, să fie om de treabă ș.a. Între fin și naș se nasc legături puternice, de rudenie. Inițial, nașii de botez erau chiar părinții nou născutului. În timp, însă, biserica a considerat că părinții biologici nu le pot insufla copiilor educația creștină și că, după moartea acestora, trebuie să fie cineva care să aibă grijă de educația tinerilor. În cele mai multe dintre cazuri, se obișnuia ca nașii de cununie să fie și nașii de botez ai nou născuților. În Ardeal, era ceva obișnuit ca nașii să boteze nu doar întâiul nou născut, ci pe toti copiii care urmau să vină pe lume, din aceeași familie. După ce părinții copilului își, nașii, tatăl merge la casa acestuia cu o ploscă, sticlă cu țuică și îi face invitația, care nu era refuzată, pe motiv că era mare păcat. Cele mai importante articole pentru botez erau: lumânarea (inițial confecționată manual, din ceară curată, galbenă sau albă), o pânză nouă, de trei metri, adusă de nașă și fașa. Lumânarea era legată, alături de flori și busuioc, de o panglică albă sau colorată. Pânza simboliza protecția copilului împotriva focului de după moarte și trebuie dăruită de către naș, altfel se consideră că pruncul va fi dezbrăcat pe lumea cealaltă. În Ardeal,hăinuțele copilului trebuie să fie albe, spre deosebire de celelalte zone ale țării.

Botezul se făcea de regulă la biserică, și doar cu excepții, la casa părinților, preotul urmând a săvârși botezul după regulile bisericești. Copilul, odată cufundat în apa din cristelniță, începe să plângă (Fig.11). Plânsul era unul cu semnificație crezându-se că, dacă noul născut nu plângea, e semn rău. Atunci când se botezau mai mulți băieți deodată, aceștia se botezau #n aceeași apă, obicei practicat și astăzi, la fel procedându-se și cu gemenii. Apa în care se cufunda copilul era aruncată întotdeauna într-un loc curat, lângă un pom sau pe straturile de flori. În Ardeal, copilul se botează în biserică, iar apa se arunca într-un loc special amenajat pentru asta, într-un colț al bisericii.

Fig.11. Cufundarea copilului în cristelniță

http://www.ipedia.ro/o_stiri/86.jpg

Se credea că, după creștinare, copilul capătă un înger păzitor care-l apără pe tot parcursul vieții, dar și un duh necurat, care se află într-o luptă continuă cu îngerul păzitor și, după cum biruiește unul sau altul, omul face fapte bune sau rele. În unele părți ale Transilvaniei se credea în existența unui spirit necurat, care omora copiii nebotezați, pe nume Baba Coaja. Astfel, până la botezul copilului, era bine să se aprindă o candelă, de obicei cea aflată la icoane, cea a Sf.Ioan Botezătorul,Sf. Petru sau a Sf. Nicolae, iar patul și camera să se stropească cu apă sfințită. După nașterea copilului și până la botez, era aprinsă o lumânare lângă leagănul său, pentru a-l păzi noaptea.

Masa(ospătarea) care se dă în cinstea nașului sau a nașilor de botez (cumetri), poartă numele de cumetrie, care se face în diferite momente ale zilei, în funcție de zonă. La cumetrie mergeau doar cei invitați, cu precădere familia și oamenii căsătoriți.

La botez se cânta cu trișca (fluierul), iar cei prezenți jucau sau horeau. Femeile și bărbații mai în vârstă făceau strigături la adresa părinților. Bucatele puse pe masă erau:zeamă, găluște, sarmale, friptură, plăcinte. La masă, bărbații se așează pe o parte, iar femeile, pe cealaltă. Mesele erau lungi, iar scaunele erau, de fapt, bancuțe, realizate din scânduri lungi, așezate pe butuci sau alte suporturi. Ca la fiecare ospăț important, se oferă și un dar, în special bani, dar nu înainte de a face și urări de sănătate, fericire și prosperitate copilașului botezat. Mai întâi oferă darul nașii, apoi rudele și vecinii. Ospătul poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de starea materială a familiei.

În Transilvania, după ce nașa se întorcea cu copilul acasă de la botez, dacă era băiat era pus să atingă o secure, o unealtă agricolă și un clopot, ca să fie bun bărdaș, bun lucrător la pădure, bun agricultor și bun cântăreț, iar dacă era fată, o lăsau să atingă un ac și o floare, ca să fie harnică și frumoasă. După botez, dacă era de lucru la câmp, era dus și copilul acolo, cu ajutorul unui săhăidac, făcut din lemn și pânză. De asemenea, după botez, moașa așează copilul pe o masă și îi cheamă părinții, pentru a-l lua. Dacă e băiat, îl va lua tatăl, iar dacă e fată, îl va lua mama. În unele părți, copilul este așezat pe o masă frumos acoperită, dar și primind, în același timp, daruri din partea celor prezenți.

În ceea ce privește numele copiilor, se pare că în Transilvania, se dădeau mai ales nume pur romane: Sabin, Login , Casian , Păuna,spre deosebire de cei din alte zone ale țării.Din epoca slavonă, s-au preluat: Vasile, Iacov Grigore, Gavrilă,Alexandru, Mihai. epoca Din perioada fanariotă: Gheorghe, Lisaveta, Garofița. Se întâlneau și persoane cu două nume de botez, însă doar unul era folosit,după cum se întâmplă și în zilele noastre. Atunci când părinților nu-i trăiesc copilul,exista obiceiul de a-i schimba numele de botez, pentru ca necuratul să nu-l mai recunoască și să-l lase-n pace.

Așa se poate explica de ce, mulți români poartă numele de Lupu, Ursu, Grozavu, aceastea fiind nume de botez și nu de familie. Moții din Ardeal își botezau copiii cu astfel de nume,tocmai pentru a fi scutiți de boli și pentru a ține moartea la distanță.

Despre copiii nebotezați, ardelenii spuneau că, nefiind curățați prin taina sfântului botez de păcatul strămoșesc, ajung în iad. Pentru mântuirea sufletelor copiilor pierduți, se fac 40 de cocoloașe coapte, din aluat de făină de grâu, 35 de copii vor primi câte o astfel de cocoloașă, iar celelalte 5 bucăți se aruncau pe apă, pentru ca, așa cum izvorăște apa din izvor, așa să apară și sufletele celor morți-născuți în rai. Se mai fac trei parastase și trei prescuri mai mari, care se duc la biserică, ca o jertfă pentru cei care au murit.

Cu cel puțin jumătate de an după naștere, după ce acesta a început să meargă,exista obiceiul de a i se tunde părul (tăierea moțului- Fig.12) și acest lucru trebuia făcut într-o zi cu soare, pentru ca viața celui tuns să fie luminoasă și norocoasă. În unele zone ale Transilvaniei, tăierea moțului se întâmpla abia după vârsta de trei ani a copilului și se realiza întotdeauna în prezența familiei și a prietenilor apropiați. Moașa avea un rol important și în acest moment, profețind viitorul celui mic, în funcție de creșterea părului. Dacă părul creștea în formă de raze, se spunea că urma să fie un om înțelept, dacă aveaun păr foarte des și mare, însemna că urma să fie voinic, bogat și norocos. Odată cu tăierea părului, se rupea și o turtă în două, deasupra capului copilului. Urmează darul. Nașul oferea, de obicei, o vacă de rasă.

Fig. 12. Tăierea moțului

http://www.fotografbotez.ro/fotografii-botez/wp-content/uploads/2012/12/fotograf-botez-taierea-motului.jpg

Evenimentul culmina cu un ospăț pe măsură, cu muzică, mâncare și voie bună. Dacă vorbim despre înțărcare, majoritatea femeilor se opresc în a-și lasa copilul la sân de la un an și jumătate. Mamele din Solnoc-Doboca își înțărcau copilul la un an, dacă erau mai sănătoși, și după un an și jumătate pe cei mai slăbuți. În Transilvania, datina era că obiceiul să aibă loc într-o zi de vineri și, pentru a-și determina copiii să nu mai sugă,femeile recurgeau la diverse practici.

2.1.2. Tradiții și obiceiuri din cadrul nunții.

Transilvania este una dintre regiunile care se remarca printr-un repertoriu extrem de variat de traditii de nunta, de la etapele premergatoare, precum petitul, la obiceiurile de dupa ceremonie.

Pețitul:

Obiceiul petitului mai este cunoscut și sub denumirile de: întelegere, pețitură, croială ,starostie, impetit.La pețit participă după situație fie mirele singur, în cazul tinerilor mai îndrăzneți, fie mirele însoțit de părinți, nași sau prieteni. Mirele mergea însoțit de părinți dacă știa că îl place fata, dacă nu știa acest lucru, tânărul trebuia să trimită pețitori înainte. Pețitorii erau barbati sau femei buni de gură. Mirele se putea duce însoțit fie de părinți, de rude, de oameni mai în vârstă, sau de frații mai mari dacă nu are parinți. În Transilvania starostele este înlocuit e un grăitor, un om mai în vârstă, bun de gură carei-i face intrarea mirelui. În Transilvania, în Alba veneau părintii fetei la casa mirelui ca să se înteleagă pentru a vedea unde va locui fata lor. Se făcea o masă mică la casa viitoarei mirese unde erau chemate și rudele apropiate. Daca fata pețită nu era de acord să se mărite cu băiatul respectiv punea drept motiv faptul că e prea tânără, că nu are zestrea pregătită sau că nu are destulă avere. Dacă se întelegeau, petreceau cu toții iar tinerii erau puși să mănânce amândoi dintr-un blid, lapte dulce și cu plăcintă încrețită. Se întocmea zestrea pentru ambele părți. Uneori se făcea și foaie de zestre în care fiecare își trecea partea sa de zestre și se punea în balanță aportul fiecaruia. Cu trei-patru săptămâni înainte de nuntă se mergea la fată. Discutau, povesteau cum s-au întâlnit tinerii și li se ținea un fel de predică ca să fie băgători de seamă, de zestre și de nuntă, toate acestea aveau loc în jurul unei mese plină cu mâncare și băutură. Meniul pentru masa de la pețit consta într-o cinstire cu bautură și câte ceva de mancare: plăcintă cu brânză, slănină cu mălai, varză, castraveți acrii, carne friptă, cârnați cu horincă, țuică, cozonac.

Obiceiuri dupa petit:

În prima duminică după pețeală, se întâlneau părinții și stabileau zestrea, se mergea apoi la croit: de obicei mirele și mireasa împreună cu mamele se duceau la casa unuia dintre ei și se apucau de croit panzele de bumbac pentru cămășile mirelui, ale socrilor, soacre și cumnați, apoi se face masa pentru cei adunați.

La orice alai de nuntă cele mai importante persoane, înafară de miri, în desfășurarea ceremonialului sunt fără îndoială nașii. În Transilvania aceștia sunt din rândul nașilor de botez ai mirelui în mod obligatoriu,zicându-se că altfel mirele putea fi blestemat de către acesta. După tradiție, părintii mirelui erau cei care plăteau muzicanții și oamenii care serveau la masă. Tot ei trebuiau să spună urări în versuri când pleca și se întorcea alaiul de la cununie și când se dădeau darurile. Alte persoane cu rol în desfășurarea nunții erau orice membru al familiei mirelui desemnat să pregătească scaunele, masa, florile, să scoată pe mireasa de la părinți și să supravegheze bunul mers al întregului alai de nuntă.

Zestrea

În vremuri nu foarte îndepărtate, în țara noastră, înainte de fiecare nuntă se stabilea zestrea atât pentru fata cât și pentru băiat. Acest fapt era făcut după o anumită orânduire și conținea obiecte specifice pentru fată și pentru băiat. Zestrea oglindea și statutul social. Fetele care nu aveau zestre se măritau mai greu sau chiar rămâneau singure. În Transilvania se stabilea la pețit de către părinții viitorilor însurăței. Acordul putea fi verbal sau scris, cu martori. În general se întocmea o foaie de zestre, un contract, ce se oficializa de către preot în ziua logodnei. Conținutul zestrei era diferit de la caz la caz. Pentru fata se dădeau în general animale (vaca, oi, porc. păsări etc.), mai multe parcele de pământ, saci cu cereale, galbeni și lada de zestre în care erau puse țesături. Băiatul trebuia să aibe casă, pământ, căruță cu boi, animale și bani. Lada de zestre sau cufărul, lada miresii (Transilvania) era obiectul ce arăta hărnicia miresii dar și statutul ei. Cu cat era mai mare cu atât era mai bogată. Lada de zestre este facută din lemn, frumos pictată cu motive florale sau sculptată (Fig.13). Aceste cufere erau comandate de către tatal fetei la meșterul din sat sau erau cumpărate de la târg.

Fig.13. Ladă de zestre cu motive florale

http://www.eafacere.ro/images/prod_misc/3100/DSC05303email.JPG

În interiorul lăzii erau puse lucruri de-ale miresii, făcute de ea: cămăși, cerci (trusou),lenjerie de pat (cearșafuri, fețe de perne), preșuri, covoare din lână (aveau fetele mai înstărite), fețe de masă, ștergare, așternuturi, etc. Deasupra lăzii miresei erau așezate perne (cât mai multe), plapumă, prosoape, aștenuturi,carpete. În vremuri îndepărtate nu existau aceste lăzi de zestre iar averea miresei era pusă în saci. Mutarea lăzii la casa însurățeilor se făcea cu mare alai și era un adevărat ritual. În funcție de zonă și chiar și de sat aceast ritual se face în momente diferite. In general se face înainte de nuntă, joia, sâmbăta sau duminica dimineața, dar se mai poate face și după ce tinerii s-au căsătorit. Lada de zestre era luată cu mare suită. În Transilvania lada de zestre era ridicată de către frații miresei sau de flăcăii din sat. Lada era scoasa în fața casei, se cânta și se juca,mireasa cinstea flăcăii și apoi se făcea un foc în curte iar băietii strigau: “I-o ars casa miresei pentru că s-o golit casa!”. Lada era pusă înt-un car cu patru boi și era dusă la casa mirelui până după nuntă, când era dusă într-un final la casa însurățeilor. Pe drum era zarva, flăcăii se veseleau și fluierau. Toată lumea trebuia să vadă cu ce avere vine mireasa.

Chemarea la nunta.

Chemarea la nuntă presupune invitarea oamenilor la nuntă. Acest obicei se face în diferite momente și în multe moduri, în funcție de obiceiul locului. În Transilvania chemarea la nuntă se face cu o lună, cu două-trei săptămâni înainte și în săptămâna nunții. De obicei se face în duminica următoare logodnei. La acest ritual participa mirele și mireasa, vornici, flăcăi din partea mirelui și fete din partea miresei. Toți sunt îmbrăcați de sărbătoare, flăcăii, fetele și vornicii au costume naționale (Fig.14). Ei merg să cheme tineretul din sat. Au în mână un toiag împodobit frumos, cu panglică tricoloră sau rosie, pe umăr au un colac mare împodobit frumos cu paglică, mărgele sau cu flori din aluat(Fig.14). Băieții țin în mână o ploscă cu țuică, iar fetele una cu vin. Merg prin sat și invită oamenii la nuntă, și cine dorește să vină, bea o gură de țuică sau vin din ploscă. În plus, ei mai trebuie să dea celor care îi invită un semn: o lingură, un ou etc. Mirele și mireasa merg să invite pe cei bătrâni și pe la rude, la fel îmbrăcați, cu toiag, colac și o ploscă cu țuică și vin.

Fig.14. Chemarea la nuntă

http://blog.studioblitz.ro/wp-content/uploads/2014/05/chemarea-la-nunta.jpg

Obiceiuri în sâmbăta dinaintea nunții.

În Transilvania petrecerea de sâmbătă are loc în ambele case. La mireasă se joacă și se manâncă, apoi la mire au loc alte obiceiuri tradiționale. Feciorii fac Sarantau, un dans popular. Apoi tinerii dansează trei jocuri și bătrânii unul. Mireasa coase pălăria mirelui, pălărie pe care o va purta în ziua nunții. La masă se servesc bucate preparate pentru nunta de a doua zi. Fetele fac o azimă(pâine nedospită) pe care mireasa o rupe deasupra capului și o împarte fetelor. Tot sâmbătă seara se duc brazii acasă la mireasă. Mirele este bărbierit în mod simbolic cu sapa sau cu coasa. Flăcăii il ridică de trei ori cu scaunul și îl usucă cu un ștergar.

Recuzita rituală și ceremonială.

Steagul de nuntă: cu o sărtămână înainte de nută, nașul tocmea un fecior, numit ștrengar, să facă steagul împreună cu tinerele fete. Uneori steagul era făcut chiar denaș. Sâmbătă seara, înainte de nuntă, steagul era prins în poarta nașului.

În Sibiu se făceau 2 steaguri, unul pentru mire și unul pentru mireasă. Erau făcute de femei și fete înainte de nuntă. Joi seara îl porneau fetele, iarfeciorii il terminau sâmbăta seara, prilej de joc și chef.

Steagul era format dintr-un băț pe care se coseau năframe, panglici colorate și tricolore, două cununi de iederă, ciucuri cu zurgălăi (Fig.15).

Fig. 15. Steagul de nuntă

http://www.viitoaremireasa.ro/images/photo_galleries/large/292/Steagul-si-bradul-de-nunta-1.jpg

Când se făcea steagul se servea băutură și mâncare. Steagul este purtat de stegarul din ceata mirelui. Stegarul purta steagul în fruntea alaiului si-l așeza la intrare în curtea mirelui. În timpul nunții stegarul ținea steagul lângă el, căci ceilalți flăcăi încercau să-l fure pentruca stegarul să le plătească în schimbul acestuia. Plata se făcea în băutură. In timpul jocului stegarul juca steagul. Se juca în fața bisericii cât timp dura cununia și apoi când se ajungea acasă cu nunta.

După ce era jucat, steagul se așeza pe casă, înfipt în acoperișul de paie, până a doua zi seara, după care steagul era desfăcut. Primele panglici din steag erau impărțite prietenelor miresei.

Bradul de nuntă: se făcea sâmbăta seara înainte de nuntă. Tinerii din partea mirelui și a miresei făceau bradul. Se puneau câte 2 brazi la mireasă, 2 la mire și 2 la nași. Bradul era împodobit cu ghirlande de hârtie, zurgălăi, năframe, panglici roșii și tricolore(Fig.16).

Fig. 16. Decorarea bradului de nuntă

http://www.imperialtransilvania.com/fileadmin/archivio/imperialtransilvania/category/Decorarea_bradului_de_nunta-La_decorazione_dell_abate_per___nozze.jpg

În vârful bradului se punea o sticlă de țuică sau un cozonac. În timpul nunții bradul era așezat la poartă. Lângă brad stăteau un băiat și o fată care îi stropeau pe nuntași cu apă și grâu să fie mănoși. Tinerii care se urcau și luau sticla sau cozonacul din vârful bradului erau răsplătiți cu o stclă de țuică sau un cozonac. După nuntă bradul era lăsat la poartă unde rămânea ceva vreme, semn că acolo a avut nunta. Rămâneau la stâlpii porții până se uscau.

Pomul de nuntă: era făcut de stegari duminică seara. Când începea ospățul pomul era încărcat. Puteau fi și 50 de pomi la o nuntă, deoarece fiecare nuntaș care venea aducea un pom, mai cu seamă cumătrul mare. Pomul era reprezentat de o creangă de prun încărcată cu o pereche de desagi de turte, mere și pere. Se mai punea hârtie colorată, crăci cu spini, cârpe, batiste.

Pomul era dus la mire de acasă, de un mic alai, la naș acasă și apoi la fată. Când plecau cu mireasa la băiat luau și pomul. După nuntă pomul se strica, iar marți era dat nașului.

Mărul: se împodobeau crengi de măr. Se puneau mere, nuci. Mărul era dus la biserică împreună cu cămașa mirelui. După ce era sfințit de preot, mărul era luat de băeți și scuturat.

Colacii de nuntă: se făceau mai mulți colaci: pentru mire, mireasă, stegar, cumetrii.

Colacul miresii: era rotund, împletit în 3 coarde, cu hudă (gaură, spărtură) la mijloc și cu panglici(Fig.17). Mireasa mergea cu el pe mână la mire. Deasupra colacului se puneau 2 pupeze din aluat. Colacii pentru nași erau mari, ovali, 6-7kg. Aveau multe împletituri și pene din aluat. Se puneau la biserică la capul mirilor. Colacii erau făcuți din făină de grâu, lapte, unt, miere de albine, iar pe deasupra erau unși cu ou și presărați cu mac și uneori cu stafide.

Fig. 17. Colacul miresii

https://desprepaine.files.wordpress.com/2014/08/colacul-miresei.jpg

Costumul ceremonial de nuntă.

Găteala miresei: Se făcea duminica la prânz. Luau parte fete, rude, și alte persoane apropiate. Nașa o împodobea, iar fetele țineau oglinda și pieptenele. Pe lângă nașă mai erau și alte rude ale miresei și prietene(Fig. 18). Nașii erau cei care aduceau găteala miresei.

Fig. 18. Gătitul miresei

http://adevaruldespredaci.ro/wp-content/uploads/2013/07/traditii_si_obiceiuri_romanesti-negrea_eugen-nunta_1-11091.jpg

Mireasa era pieptănată de o fată cu mama și tata în viață. Lamaita și voalul i le punea nașa. Voalul se punea înainte de cununia religioasă. Se cântă cântecul miresei. De obicei plângeau ca la mort când se îmbrăca mireasa din cauză că se despărțea de surori, de părinți.

Însemne specifice purtate de mireasă:cununiță din flori naturale și voal, mărgele pe frunte, cârpă (maramă) lungă de borangic cu coroniță.

Duminică seara, nașa o împodobea cu maramă și-i punea salbă de argint. După masa mare nașa dezvelea mireasa și îi punea batic pe cap. Nașa îi lua voalul, îi despletea coada și îi împletea 2 cozi pe care le înfășura în coc.

Piese specifice:rochie albă de mireasă adecvată anotimpului, cu piese de port tradițional sau de cele mai multe ori costum național, cămașă cât mai înflorată, batistă în brâu, cu șorțuri de catifea în spate și în față(Fig 19). La gât dacă aveau, purtau salbă de galbeni, mărgele, brățară la mână.

Fig. 19. Costum tradițional al miresei

https://costumepopulare.files.wordpress.com/2016/11/rochie-de-mireasa-traditionala-pentru-nunta-traditionala-romaneasca3.jpg?w=416&h=650

Dacă nunta era iarna mireasa purta scurteică de postav, suman sau dulama de postav căptușită cu blană.

Alaiurile de nuntă: secvențele nunții sunt împărțite după tradiție, în toate zonele țării în alaiul nașilor, al mirelui și al miresei.

În părțile Transilvaniei însă, se obișnuiește ca nașul să vină și să-l ia pe mire, împreună mergâng la mireasa. După cununie, mireasa merge acasă la mire, iar alaiul ei acasă la dânsa, urmând ca spre seară să sosească ”socria” la casa mirelui, adică părinții și rudele fetei, fiecare cu darul pregătit pentru tânăra familie.

Masa mare de nuntă: masa din duminica nunții era organizată de obicei la casa mirelui, însă dacă nu era suficient spațiu se mai făcea și la mireasă.

În Transilvania mirii stau în capătul mesei iar nașii stau de o parte și de alta a lor. Mirii mănâncă lapte sau smântână dintr-un blid ca să iasă copii albi și frumoși și mănâncă un ou fiert dat de soacră.

Meniul nu era foarte variat. Mâncărurile fiind doar cele tradiționale la vremea respectivă.

În Transilvania se serveau brânzeturi, crampa(rachiu fiert cu zahăr), pâine, supă cu tăiței, varză cu carne sau varză umplută, pancove(gogoși), colac cu nucă, horică cu colac, piroste, lascute, vinars s.a.

În timpul serii, spre sfârșit se făcea dansul găinii(Fig 20) (găina umplută era considerată o mâncare deosebită).

Fig. 20. Dansul găinii

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2015/08/10/55c8c300f5eaafab2c6af4b1/646×404.jpg

O femeie sau soacra aducea o găină mare prăjită frumos împodobită cu beteala, flori, cu spice de grâu în cioc și pe lângă ea diverse fructe. Se juca un dans și apoi se duce la naș, care o cumpără în mod simbolic, apoi o rupea și o împărțea celorlalți meseni. Dacă era o nuntă bogată atunci se aducea un purcel de lapte sau un curcan. Acest ritual se făcea la sfârșitul mesei, atunci când se dă darul.

În Transilvania se dădeau daruri mai întâi pentru mireasa(lucruri pentru casă, ca să facă zestrea mai mare) apoi era dansată de toată lumea și ulterior se dădeau banii, care erau strânși tot de nași. Tot în aceste tinuturi se ține și obiceiul cu furatul miresei, care este răscumpărată de către naș sau mire.

Spre dimineață se face deshobodarea miresei de către nună și câteva rude. I se dă voalul jos și i se pune o basma sau o maramă ca simbol al femeii măritate și renunțarea la feciorie. Și mirele este imbrăcat în haine obișnuite de către nun(nașul de cununie).

2.1.3. Tradiții și obiceiuri de înmormântare.

Ceremonialul înmormântării păstrează în cuprinsul său puține obiceiuri populare,dar foarte valoroase, ce depășesc canoanele cultelor religioase, fiind de multe ori maivechi decât acestea și mai semnificative pentru psihologia poporului nostru.

Bocetul, este un obicei exclusiv feminin, deoarece, de-a lungul istoriei omenirii,femeile au rămas de cele mai multe ori fără soți, datorită primejdiilor pe care aceștia erau nevoiți să le înflunte(vânătoarea, războaiele, muncile mai grele). Obiceiul cuprinde două elemente artistice: cel poetic și cel muzical. Femeile de la Rîșca(Comuna Rîșca este așezată pe malul stâng al Someșului Cald, între două lacuri de acumulare, pe o suprafață de 45kmp) spuneau că se cântă după mort sause cântă la mort. Dar nu partea muzicală este cea mai importantă în ritualul bocetului, ci elementul poetic, care dă adevărata valoare. Bocitoarele nu erau femei pregătite pentru așa ceva și, în niciun caz nu erau plătite, se spunea că ar fi o rușine să-ți bocească o străină după mortul din familia ta, că fiecare își bocește neamurile apropiate, ce-au murit, așa cum se pricepe. Cu alte cuvinte, bocetul este ceva obligatoriu, o datorie pe care o au femeile din familia mortului. Cei ce asistă la înmormântare judecă reușita ritualului și după cum a fost cântat mortul de către bocitoare.

Moartea era prevestită prin semne: pocnirea neașteptată a meselor, a scaunelor, a laițelor, a paturilor, grinzilor, ușilor, a oglinzilor, prin spargerea unor vase, semne din partea animalelor de casă.

Românii din Transilvania, însă, nu se tem de nimic mai tare decât de cântecul cucuvelei sau al bufniței, mai ales ziua, pe casă sau în apropierea casei, pe gard, copac, sau în grădină.

Odată ce o persoana se îmbolnăvea și se credea că urmează să moară, rudele rar îl duceau la doctor, dar încercau prin diverse metode să-l vindece acasă.Când leacurile nu dau roade, se recurge la descântat.

Româncele din Ardeal, pe lângă descântece, îi dau celui bolnav să bea un praf, pe care-l prepară dintr-o rădăcină săpată de pe mormântul unui copil în vinerea mare. Dacă nici așa bolnavul nu se însănătoșește, familia cheamă preotul satului, pentru a-l mărturisi și a-l împărtăși. Cei mai avuți, fac și sfânta taină a maslului sau ungerea din urmă. Se spunea că, cine dormea în timpul maslului, dar și cinese simțea mai bine după acest procedeu, urma să moară în curând. Un alt semn prevestitor al morții era momentul în care o persoana avea halucinații, când devenea paranoic, i se împăienjenau ochii, i se învinețeau unghiile. Se pregătește o lumânare de ceară galbenă, pentru a o pune în mâna celui bolnav. Se spunea că nu e bine să țină lumina cineva din familie, pentru că se vedea pe chipul său durerea, și atunci bolnavul se chinuia și mai mult. În ținutul Năsăudului, când cineva sta să moară,cei de lângă el aprind o lumânare și o pun în mâna dreaptă a bolnavului, apoi, i-o apropie de gură, cu tot cu mână. Se spunea că de câte ori bolnavul respira, de atâtea ori flacăra lumânării se ducea într-o parte în alta, iar când flacăra nu se mai mișca, însemna că a murit. În alte părți ale Transilvaniei, odată ce bolnavul începea să se lupte cu moartea, i se acoperea fața cu un tulpan negru, pentru a nu-și putea vedea păcatele. I se punea o lumânare aprinsă în mână, pentru că nimic nu e mai înfiorător pentru românii transilvăneni decât aceea când moare cineva fără lumină

În Orlat Sibiu, se credea că lumânarea aprinsă avea rolul de a îndepărta duhurile necurate. Cei care mureau fără o lumânare aprinsă, se credea că sunt foarte păcătoși, și că vor ajunge în iad. Excepție fac cei care mor pe frontul de luptă, cărora le erau iertate toate păcatele.

În fața casei celui aflat în agonie i se pune o față de masă, iar două femei făceau mătanii în forma crucii înspre fața de masă sau în fața unui ștergar, apoi se punea pe cel bolnav. În partea Năsăudului, mătăniile erau făcute de neamuri sau de femei străine. De obicei, se făceau de nouă persoane, de tot atâtea ori, în podul casei, chiar deasupra celui bolnav, unde se întind două sau trei fețe de masă. Se spunea chiar, că dacă bolnavul se chinuia, se foloseau și descântece pentru a trece mai ușor pe lumea cealaltă. Se lua o cofă cu apă proaspătă, în care se afla un  buchet  de busuioc legat cu un fir de bumbac roșu și, după ce se descânta, se uda trupul bolnavului de trei ori pe zi: lângă masă, înainte de răsăritul soarelui, la amiază, în mijlocul casei și la ușă, lângă prag. Se credea că e de foarte mare ajutor dacă bolnavul era scos și în fața casei, pe pământ.

După moarte, imediat după ce s-a aprins lumânarea, un membru al familiei pleacă să anunțe clopotarul, pentru a trage clopotele și, în acest timp, femeile care locuiesc în aceeași casă cu mortul, ies în curte și se cântă, dând de veste vecinilor de evenimentul nefericit din familia lor.

După ce o persoană și-a dat obștescul sfârșit, i se închid ochii și se deschid ferestrele și ușa, pentru a avea pe unde ieși moartea cu sufletul. În ținutul Năsăudului se spunea că, cei care mureau de Paște sau în preajma Paștelui erau norocoși, pentru că mergeau cu dreptul în Rai. Cel mort urma să fie scăldat i se aducea apă curată de izvor sau de la o făntână limpede, se punea într-o oală nouă, în care se turna și puțină apă sfințită, busuioc, româniță, peliniță, lemnul-Domnului, mentă, iar după scăldare, se punea la picioarele celui decedat, pentru ca sufletul să se poată și el scălda. În Transilvania, mortul nu se spală într-un anumit vas, ci se pune jos, pe pământ, pe un așternut de paie sau pe o scândură lungă și lată. După ce mortul a fost spălat, i se taie unghiile cu grijă, pentru ca, pe lumea cealaltă, să nu fie recunoscut de cel necurat,după pământul de sub ele. Corpul, după ce era scăldat, era și uns cu unsori frumos mirositoare. Apa în care a fost scăldat mortul era aruncată, iar oala, îngropată. Paiele pe care a fost pus cel decedat se aruncau noaptea în râu, iar unde nu există un râu, se îngroapă în pământ, ca să nu calce nimeni pe ele. În Transilvania, cei care au ajutat la pregătirea mortului, primesc anumite lucruri de pomană. Există obiceiul și ca, înainte de a-l scălda pe cel mort, să-l cheme de nume de trei ori, tocmai în ideea în care acesta se va trezi. Bărbații erau bărbieriți, pentru a rămâne tineri și dincolo de moarte. Părul femeilor mai în vârstă era împletit, iar a celor tinere sau a fetelor nemăritate, era lăsat despletit. În zona Năsăudului, mortului i se tăia un smoc de păr, înaintea scoaterii lui din casă, crezându-se că atât timp cât se va păstra acel smoc de păr, norocul va fi prezent. După pregătire, cel mort era îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le avea sau cu cele care-i plăceau cel mai mult iar dacă a fost însurat, se îmbraca cu hainele cu care s-a cununat(Munții Apuseni). Cei necăsătoriți erau îmbrăcați în miri. Fata mare rămâneacu capul descoperit, cu o cunună împletită din flori, bărbănoc sau frunză de iederă. În zona Năsăudului, fetele mari sărace erau împodobite cu câte un șir de mărgele, iar cele mai avute, cu o salbă făcută din taleri de argint, înșirați pe fire groase de mătase, care ajung până la piept. Copiii sub șapte ani erau îmbrăcați cu cămașa botez. După pregătire,cel mort este legat la picioare cu o basma sau cu o ață roșie, și este așezat pe o masă sau o laiță, cu picioarele înspre ușă, cu fața în sus, i se încrucișează mâinile la piept,întotdeauna, mâna dreaptă peste cea stângă. În cazul în care ochii îi sunt deschiși și nu stau închiși, se așează peste ei două monede de argint. Pe piept se așeza o cruce de lemn sau o icoană în zona Năsăudului se obișnuia ca, în locul acelei cruci să se așeze o turtiță din ceară, între cele trei degete de la mâna dreaptă, cu care-și facea cruce. În mijlocul acelei turtițe se punea și un bănuț de aramă, argint sau aur, după posibilități,considerându-se că acel ban îl va ajuta pe decedat să plătească vămile în drumul său spre lumea cealaltă. În alt obicei era acela de a-i pune celui mort un ban în gură, în crăpătura unui băț care urma a fi pus în sicriu, direct în sicriu sau în groapă. Urma aplicarea giulgiului, o bucată de pânză albă și curată, de lungimea corpului sau ușor mai mare,ajungând până peste sicriu, cu care este acoperit mortul de la mâini în jos. În cazul în care decedatul a suferit accidente sau este diform, i se acoperea și fața. La capul acestuia se aprindea o lumânare sau două, care ardea ziua și noaptea, atât timp cât mortul era în casă. Lumina lumânârilor avea rolul de a-i face mai ușor drumul acestuia către Dumnezeu. Mortul este ținut în casă trei zile, pentru a fi văzut și plâns de rude și vecini. Toate oglinzile din casă se acopereau cu o pânză neagră, iar dacă era numai una, se întorcea către perete sau se punea într-o ladă. Ritualul tinerilor decedați era unul important. Dacă murea un fecior sau o fată,erau îmbrăcați în costum de mire, respectiv, de mireasă și li se făcea un ceremonial fastuos. În ținutul Năsăudului, când murea un tânăr, i se făcea un steag alb, sub formă pătrată, împodobit cu flori și bărbănoc și se ridica în turnul bisericii. După ridicarea steagului, se trăgeau și clopotele după cel mort, de trei ori pe zi.

În Ardeal, exista tradiția conform căreia, la înmormântare, se împodobea un brad cu flori, năframe, fructe, mai apoi, așezat în fața casei celui trecut spre cele veșnice. Patru feciori mergeau în pădure, pentru a tăia un brad tânăr, pe care-l aduceau la casa mortului și-l așezau pe fereastră. Fetele care au fost prietene cu mortul împodobeau bradul cu flori și ciucuri din lână, în diferite culori, iar în vârf se lega o batistă sau năframă. Bradul simboliza mirele sau mireasa mortului, și era așezat în capătul mormântului, lângă cruce.

În Orlat Sibiu, pentru tineri se făcea un stâlp, în vârful căruia se punea un porumb cioplit din lemn și o cârpă nouă. Dacă mortul era un tânar neînsurat în cazul încare era cioban, se adăuga și o bucată de lână. În cazul în care în apropiere nu existau brazi, se obișnuia ca un anumit număr de călăreți să meargă în localități mai îndepărtate pentru a căuta un brad, cântând din fluier cântece de jale (cântecul bradului ).

La Cugir, Orăștie, când moare un tânăr, bradul se aducea de la munte cu multă ceremonie. După tăiere, bradul este adus în sat pe mâini, iar fetele care-i urmau țineau mâinile după cap. În Munții Apuseni ai Transilvaniei, mortul era dus la mormânt cu un car, iar bradul era dus pe umeri de doi feciori, care merg înaintea carului, fetele din familia celui decedat îl plângeau, deasupra sicriului.

După ce persoana care a murit se așează pe o masă sau laiță, femeile, fără nicio bijuterie, își despletesc părul și, aplecându-se asupra celui mort, încep a-l boci, strigându-l mai întâi pe nume

Mortul se bocea de trei ori pe zi, tot de atâtea ori de câte se băteau și clopotele. Dacă cel decedat era tânăr, în Munții Apuseni, câteva fete mari îi cântau de trei ori pe zi la fereastră. Oricine venea la priveghi aducea ceva, o lumânare aprinsă, un ban, săruta crucea de la pieptul mortului. Pe lângă lumânările obișnuite, se obișnuia să se aducă și o lumânare mai deosebită, numită toiag, de dimensiunea celui din sicriu, pus într-un sfeșnic. Toiagul avea rolul de a-i arăta mortului calea spre Rai, dar se considera și că arzând, îi va arde și acestuia toate păcatele, pentru a ajunge curat dincolo. Se aprindea în momentul în care băteau clopotele, și era lăsat aprins doar pe timpul cât băteau clopotele, de trei ori pe zi, dar și în momentul când era scos din casă, înainte de înmormântare. Toiagul era așezat la capul celui decedat. În biserică, era scos din sfeșnic și așezat pe sicriu, la capul mortului, și lăsat să ardă pe tot timpul prohodului.

După înmormăntare, toiagul este stins și dus acasă. Se mai obișnuia ca, o bucată din acesta să rămână acasă și să se aprindă în fiecare dintre cele trei seri de după înmormântare, crezându-se că atât timp cât aceasta va arde, sufletul mortului se va întoarce acasă. În unele părți ale Transilvaniei, după înmormântare, două sau trei neamuri mergeau, încă de cu noapte, la mormânt, și-l stropeau cu apă adusă într-un ulcior, apoi aprindeau toiagul. Apoi toiagul era dus la biserică.

” Pausul”, un alt element important în ritualul înmormântării, era vinul cu care se stropea mortul (în Săcădate, Sibiu) sau apa care, după înmormântare, se duce ape la case și se dădea de pomană pentru sufletul celui mort, sau se punea pe la drumuri unde nu existau fântâni(distictul Năsăudului, Munții Abrudului).

Sicriul se realiza în funcție de dimensiunile celui mort și după situația materială a familiei și nu trebuia să fie mai lung, crezându-se că, în acest fel, va lua după el și un alt membru al familiei. Ața cu care erau luate măsurile se agăta, ulterior, desupra ușii de la casa defunctului, pentru ca norocul să nu plece din casă. Pe fundul sicriului se așternea fân sau paie, iar deasupra, o bucată de pânză nouă de casă. Perna era și ea umplută cu fân, otavă, paie. Cel care a murit urmează a fi așezat în sicriu cu grijă. În Munții Apuseni se pune, de-a lungul trupului, și o ață albastră de lână, dar și o bâtă lungă, cu un ban în vârf, pentru plata vămii și pentru sprijin în călătoria înspre lumea de apoi. După ce mortul s-a acoperit cu un giulgiu, și după ce s-au pus și flori, sicriul era închis. Înmormântarea avea loc a treia zi după ce o persoană a murit, cu excepția zilei de luni, considerându-se că, a îngropa pe cineva în ziua de luni, era semn rău pentru cei înviață. Cel mai tare se bocește acum. Înainte cu cel puțin o oră înainte de slujba religioasă (prohod), cetățenii se adunau la casa mortului, să vadă cum este cântat, cum este aranjată camera în care se afla acesta. Femeile din familia decedatului stateau în jurul sicriului și boceau. Când sunt mai multe femei în aceeași familie, toate bocesc în același mod și cu aceleași cuvinte.

Intensitatea bocetelor atinge punctul culminant în momentul când mortul este scos din casă. Bocitoarele se adresează nu numai mortului, ci și lucrurilor care i-au aparținut și de care se desparte definitiv.

În Transilvania în districtul Năsăudului, mortul era dus la biserică cu năsălia(carul morților). În Munții Apuseni, dacă cel care a murit era tânăr și avut car se legau patru boi, crengi de brad și năframe colorate la coarne, iar la gât, clopote. Cei care duc mortul primeau câte un colac, o lumânare și ceva de pomană. Înainte de slujbă, preotul și dascălul primeau câte o lumânare legată de o năframă. În biserică, înainte de a se închide sicriul, cei prezenți își cereau iertare, trecând pe lângă copârșeu, sărutând crucea, bând paus și spunând: ”Dumnezeu să-l ierte!”.

Sicriul se închidea, dar nu înainte de a-i deznoda toate nodurile de la haine, apoi se băteau cuiele. În unele părți ale Transilvaniei, după ce mortul a fost scos din casă, cei care rămân în urmă răstoarnă scaunele și mesele, arătând, astfel, haosul produs de moarte, apoi se sparge o oală și un blid în locul unde a stat mortul, pentru a alunga răul. Alaiul pornește către cimitir: doi bărbați în față, care duc stâlpul, năsălia, cu mortul, familia, cu capetele descoperite, bocitoarele, prietenii și cunoștințele, iar în urmă,ceilalți. În ținutul Hațegului, după mort mergea un bătrân, care cânta din fluier doine de jale. În drumul lui, alaiul mortuar face câteva popasuri (între 3 și 12), unde toată lumea stă, doar preotul citește Evanghelia. În districtul Năsăudului, la fiecare oprire, se punea în copârșeu câte un ban, iar la final, banii se dădeau preotului. În Apuseni, o femeie varsă apă dintr-o oală nouă și dă peste sicriu câte un colăcel și un ban unui sărac. În cazul în care un sătean era ucis de un copac, sau de căderea dintr-o căruță, se spunea că nu e bine să fie dus în satul natal pentru că bate grindina ci să fie înmormântat în satul unde a murit. În locul respectiv sau în apropiere, se punea o cruce de lemn sau de piatră, pentru amintire, dar și pentru că se credea că acel loc era necurat. Sătenii din Năsăud făceau o slujbă simbolică celor care mureau pe câmp, sau în diverse împrejurări unde nu era nimeni care să le țină lumina. Orice trup fără viață trebuia îngropat, altfel, sufletul său va plânge împreună cuîngerul. De aceea, când cineva dă peste cadravrul cuiva, se aruncă peste el cu pământ. În cazul în care o persoană murea într-o țară străină sau în război, i se făcea un stâlp care, la 40 de zile, era îmbrăcat cu o ie sau o cămașă, după care se făcea o slujbă deînmormântare.

Coliva(colibă în Orlat, Sibiu) era o pâine din grâu curat, făcută în felul următor: grâul se pisa, se curața de coajă, apoi era pus la fiert în apă. După ce s-a fiert, era îndulcit cu miere, apoi se așeza într-o tavă și era împodobit cu miez de nucă, stafide, pe margini și în mijloc, sub formă de cruce.

Coliva se împărțea, după înmormântare celor prezenți, acest lucru însemnând că, cei care o primeau urmau să veselească împreună în viața eternă. Unii transilvăneni credeau în colivă însemnătatea păcatelor celui decedat și, prin faptul că fiecare sătean prezent primea câte o bucată din ea, mortului i se iertau din păcate. Se mai credea și că, cel care a gustat din colivă lua asupra lui din păcatele celui mort. De la înmormântare nu lipsea niciodată pomul, făcut dintr-o ramură de pom roditor de grădină (măr, păr, prun), curățată de frunze și împodobită cu fructe, bomboane, păsărele, covrigi, colăcei, scăruțe, toate făcute din grâu curat. O parte dintre ele se înfingeau în ramurile pomului, altele se înșirau pe o ață, care se lega de ramuri. Se spunea că fiecare mort căruia i s-a făcut un astfel de pom, are de pomană, în cealaltă lume, un pom verde și frumos, la umbră căruia se va putea odihni și răcori.

Lângă groapă, bocitoarele se opresc din bocit, iar sicriul este așezat pe doi pari, puși perpendicular pe mormânt. În năsăud, sicriul era stropit cu apă, iar oala în care a fost apa se dădea de pomană la o tânără. După ce preotul stropește sicriul, se închide(dacă a fost deschis până atunci), și se lasă în groapă, cu ajutorul funiilor de lângă pari. Sunt aruncate în groapă și bijuterii, o cruce din aramă, cu rolul de a plăti vama. Acum se aruncau și florile și trei lopeți de pământ. În momentul când groparul începe să acopere groapa, o femeie dintre neamuri, îi dă peste groapă o găină neagră sau pestriță sau un cocoș, o năframă sau un ștergar, o ulcică cu apă, un colac sau o pâine, o bucată de sare, o lumânare și o cruce. După înmormântare, timp de trei seri, sunt chemați trei bărbați sau trei femei (în funcție de cine a murit), cărora li se dă de pomană fiertură de dulce sau de post și un colac împletit în trei, pentru iertarea păcatelor celui decedat, dar și pentru a-i ține de cald (Orlat, Sibiu). În ținutul Năsăudului, a doua seară după moartea unui sătean, se făcea cina de apoi, o ceremonie religioasă realizată de preoți și funcționarii bisericești. Timp de 40 zile se fac slujbe pentru pomenirea celui decedat, apoi pomana, când se credea că sufletul său a trecut de cele 99 de vămi și a ajuns la locul de odihnă. Sătenii din zona Năsăudului duceau în tot acest timp apă într-un ulcior, în locurile unde nu exista apă, pentru a servi trecătorii. Tot aici, se credea că sufletul celui mort mai stă 40 de zile pe pământ, înainte să petreacă în Câmpii Iudeiului, până la a doua venire. Alți năsăudeni cred că sufletul celui decedat nu pleacă îmediat după înmormântare, ci revine acasă, unde stă în cheietoarea casei dinspre răsărit.

2.2.Tradiții din cadrul fiecărui anotimp.

Dominată de un relief înalt, regiunea este separată de localitățile din vechea provincie Țara Românească de Carpații Meridionali, în timp ce de Moldova o separa Carpații Orientali. Denumirea de Transilvania vine din latina fiind cunoscută încă din timpuri străvechi pentru frumusețea pădurilor ce acopereau munții ce o înconjoară. Peisajele deosebite pot fi admirate în zonele de deal și depresiunile ce însoțesc numeroasele cursuri de apă. Chiar și clima este un motiv în plus pentru a vizita această parte a țării, dacă ne gândim că zilele de vară sunt mult mai plăcute, în timp ce iarna stratul de zăpadă transformă regiunea într-un adevărat paradis al pasionaților sporturilor de iarnă.

Transilvania este una dintre dintre puținele zone ale României în care tradițiile s-au păstrat intacte din moși strămoși. Și acum mai poți vedea pe ulițele din Maramureș oameni îmbrăcați în straie tradiționale. La muncile câmpului, în centrul satului, la sărbătorile de peste an, sau la slujba de la biserică, maramureșenii se mândresc cu portul național. Tradițiile și obiceiurile de aici sunt la fel de vii ca și acum o sută de ani.

În această parte a României pare că timpul a rămas pe loc, oamenii bucurându-se de sărbătorile de peste an, de evenimentele importante din familie, dar și de muncile câmpului. Crăciunul, Paștele, Rusaliile sau Sfânta Maria sunt ocazii de sărbătoare și horit, dar și de rugăciune și post.

2.2.1. Tradiții din cadrul anotimpului de primăvară.

Mărțișorul este un mic obiect de podoabă legat de un șnur împletit dintr-un fir alb și unul roșu, care apare în tradiția românilor și a unor populații învecinate(Fig.21). Femeile și fetele primesc mărțișoare și le poartă pe durata lunii martie, ca semn al sosirii primăverii.

Împreuna cu mărțișorul se oferă adesea și flori timpurii de primăvară, cea mai reprezentativă fiind ghiocelul.

În prezent, mărțișorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belșug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva își pune o dorință în timp ce atârnă mărțișorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât.

În unele județe ale României, mărțișorul este purtat doar în primele două săptămâni ale lunii martie. În localitățile transilvănene, mărțișoarele sunt atârnate de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucat se considera că astfel se pot speria duhurile rele.

Fig.21. Mărțișorul

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/martisorul.html

Festivalul Narciselor „înfloreste” tradiția brașovenească din cadrul comunei Sercaia, satul Vad.

Festivalul Narciselor se desfășoară an de an în luna mai în rezervația Dumbrava Vadului. Aceasta se află chiar în mijlocul Munților Făgăraș, fiind o zona în care narcisele cresc în număr foarte mare. Această rezervație mai este cunoscuta și sub numele de „Dumbrava cu coprine”. In realitate cuvantul „coprine” se traduce în „narcise”.

Cei care au fost inspirați să creeze un astfel de Festival al Narciselor în județul Brașov au fost copleșiți de cadrul natural unic oferit de albirea solului în perioada mai – iunie cu milioane de flori cu o mireasmă unică.

Chiar în rezervație, narcisele par a fi protejate de pădurea de stejari care se înalță falnic de jur împrejurul lor, părând că le oferă protecția de care au nevoie aceste gingașe flori. Ținând cont de dimensiunea sa pădurea care înconjoară rezervația este unică în Europa ca dimensiune.

In cadrul Festivalului cu Narcise sunt popularizate cinci specii de narcise care se regăsesc în aceste locuri: Narcissus stellaris(Fig. 22), Narcissus angustifolius, Narcissus radiiflorus, Narcissus serior – florens. De asemenea, rezervația Dumbrava Vadului adăpostește câteva specii de animale protejate de lege, cum ar fi lupul, acvila de munte, râsul, eretele vânat, șoimul de iarnă, ciuful de câmp, ciocănitoarea de grădină.

Festivalul Narciselor nu se tine într-o zi fixă a anului. Cu toate acestea, organizatorii aleg o zi de la sfârșitul lunii mai, atunci când toată poiana din padure înflorește, înlocuind iarba verde și deasă cu un covor multicolor de floricele.

Festivalul Narciselor presupune o adevarata sărbătoare câmpenească, în care turiștii și localnicii veniți în aceste locuri sunt încântați să asculte artiști consacrați.

Fig.22. Narcissus stellaris

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/festivalul-narciselor.html

Paștele este o sărbătoare plină de semnificații și simboluri, cu tradiții și obiceiuri frumoase, păstrate cu sfințenie. Unul dintre obiceiuri este ca fiecare om, oricât de sărac ar fi, să își ia o haină nouă.

Pentru această sărbătoare sătenii vopsesc ouă, prepară pască și alte bucate tradiționale. Cu această ocazie se prepară chigala. Chigala(Fig.23) este o prajitură tradițională care se prepară doar de Paști, din blat pufos, cu dulceață de prune și mac.

Fig.23. Chigala

http://www.clickpentrufemei.ro/uploads/files/2016/04/08/5707b95a28819/2.jpg

Participarea la slujba de Înviere este un ritual nelipsit din familiile transilvănene. Copiii obișnuiesc să meargă din casă în casă și să vestească Învierea Domnului. În schimb primesc ouă roșii.

Tot în aceste părți ale țării există și tradiția ca bărbații din sat să se întreacă la ciocnitul ouălor.

In Cluj și Mureș, acolo unde există o comunitate destul de largă de catolici, Paștele este sărbătorit cum se cuvine. Fiecare gospodar își împodobește porțile cu crengi de brad culese din pădurile din apropierea localităților.

Tot în sâmbăta de dinainte de Înviere, băieții necăsătoriți merg în casele fetelor nemăritate cu brazi împodobiți chiar de către ei, pentru a nu ramane nemăritate. Fetele le dăruiesc în schimbul acestor obiceiuri ouă roșii și bani. Se poate întâmpla ca uneori, tinerii să se placă și să aibă loc obiceiul pețitului.

Stropitul cu parfum reprezintă un alt obicei realizat de Paștele catolic. De regulă, fiecare femeie din comunitate este stropită cu parfum pentru a-i merge bine tot anul, a ramane la fel de frumoase și a da naștere unor prunci sănătoși. Inițial, femeile se stropeau cu apa.

De Înviere, crestinii catolici merg la biserică pentru a asista la slujba religioasă oficiată de către preot. La finalul slujbei, preotul este cel care stropește femeile cu parfum.  După slujbă, toți ciocnesc ouă roșii,(Fig.24) simbol al Învierii Domnului și servesc bucate alese împreună cu familia.

Fig.24. Ouă roșii

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/pastele-la-catolici.html

Junii Brașovului este unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale localității. În prima duminică după Paște, cunoscută și sub numele de Duminica Tomii, în Brașov are loc obiceiul “Junilor Brașovului”.

Junii Brașovului reprezintă o tradiție destul de veselă, o paradă în aerul proaspat al primăverii. Junii Brașovului reprezintă mai multe grupuri de tineri, de proveniență din cartierul Schei. Acest obicei realizeaza încă de la primele ore ale dimineții, o adevarată paradă (Fig.25). Așa putem admira Junii Tineri, Junii Dorobanți, Junii Curcani, Junii Bătrâni, Junii Roșiori, Junii Albiori sau Junii Brașovecheni. Aceștia merg călare pe cei mai frumoși cai, ancorând steaguri naționale prin întreg orașul, oprindu-se câteva minute în Piața Sfatului. Ulterior, își continuă drumul către Pietrele lui Solomon unde are loc obiceiul aruncării buzduganului. Aici, an de an are loc o adevarată petrecere, unde atât locuitori ai Brașovului, cât și turiști români sau străini vin pentru a se bucura de aceste clipe pline de viață și pentru a petrece. În timpul defilării, Junii Brașovului striga “Hristos a Înviat!”, multimea răspunzându-le de fiecare dată “Adevărat a Înviat!”

Fig.25. Defilarea junilor Brașovului

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/junii-brasovului.html

Ziua Înălțării Domnului, serbată la 40 de zile după Înviere are o însemnătate ortodoxă destul de mare, dar și o serie de tradiții și obiceiuri respectate de locuitorii din regiunea rurală.

În regiunea Ardealului, în ziua de Înălțare bărbații poartă la brâu frunze de nuc întruchipând imaginea crestinească a Mântuitorului Iisus Hristos atunci când s-a înaltat la ceruri. Femeile împart pâine proaspătă frământată din aluat nedospit, ceapă și țuică pentru că aceia care au trecut în odihnă veșnică să se poată înfrupta din merindele trimise de pământeni în lumea de dincolo.

Din punct de vedere creștinesc se spune că aceia care încetează din viață în ziua sfântă de Înălțare ajung în Rai, indiferent de păcatele pe care le-au săvârșit în timpul vieții.

De asemenea, tradiția spune că în ziua de Înălțare nu este indicat să împrumuți sare din casă întrucât cei care au vaci în gospodărie nu se vor mai bucura de mult lapte.

La fel de important este ca în ziua de Înălțare a Domnului să înroșești iarași ouă, reînoind iarăși tradiția din ziua Paștelui.

Obiceiul Călușului este foarte întâlnit în satele transilvănene. Acest obicei are legătură cu sărbătoarea Rusaliilor. Acest obicei are în vedere exersarea unui dans tradițional, imitând mersul și tropăitul unui cal.

Prin obiceiul Călușului fiecare persoană care participă celebrează persoanele apropiate trecute în neființă, fiind exersat în sâmbăta de dinainte de Rusalii, numită Moșii de Vară.

Obiceiul Călușului presupune o serie de ascunzișuri, greu descifrabile pentru cei care nu le cunosc din moși strămoși. În sâmbăta de dinaintea de Rusalii, un grup de tineri denumiți Călușari se întâlnesc cu lăutarii și pornesc la drum în straie de sărbătoare. În preajma lor se află “Mutul”, simbolistica Călușului care este zeul și protectorul cailor. Aceștia poartă năframe în vârful prăjinilor, panglici de culoare roșie sunt atârnate de acestea.

Obiceiul Călușului mai spune că vătaful grupului va face o prăjină înaltă de 5 metrii care va deveni steagul călușarilor, pe care o va împodobi cu cele mai frumoase panglici, de culoare roșie. După depunerea jurământului de credință în fața grupului, fiecare călușar este inițiat în rolul său, sărind peste Căluș.

Obiceiul Călușului spune că grupul de tineri se va deplasa pe la casele fiecărui gospodar, realizând un dans destul de antrenant, imitând mișcările cailor(Fig.26). Mutul este cel care face adevăratul spectacol. Acesta va face diferite acrobații pentru a-i distra pe gospodari.

Acest obicei durează până marțea de dinaintea de Rusalii. În unele locuri se spune că acest obicei poate avea loc chiar de Rusalii.

Fig.26. Dansul călușului

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/obiceiul-calusului.html

2.2.2. Tradiții din cadrul anotimpului de vară

Tradițiile  de Sfântul Ilie sunt destul de numeroase pe întreg cuprinsul țării. De regulă tradițiile de Sfântul Ilie se păstrează destul de bine în Banat sau în mijlocul Transilvaniei, pe vârful Muntelui Găina.

Tradițiile de Sfantul Ilie au loc odată cu celebrarea creștinească a acestei sărbători, în data de 20 iulie. Se spune că Sfântul Ilie este aducător de ploi, sporind astfel recoltele gospodarilor. Tot vocile din popor mai spun că acesta se plimba pe cer într-o trăsură care are cuie pe roți pentru a-l feri de alunecuș. În acest fel, cuiele trăsurii găuresc cerul și permit ploilor să apară.

Tradițiile încep însă să fie pregătite încă din ajunul acestei sărbători. Se spune că înainte de această sărbătoare, gospodarii încep a se uda care mai de care pentru a chema astfel ploaia. O serie de spuse populare sunt rostite pentru ca Sfântul Ilie să se îndure și să trimită ploaia pe pământ.

O altă tradiție de Sfântul Ilie are loc pe Muntele Găina, organizându-se astfel Târgul de Fete de pe acest vârf. De Sfântul Ilie, toți băieții, fetele, tinerii sau bătrânii se adună în vârf de munte pentru a cânta, dansa și a se distra unii cu alții(Fig.27). Mulți dintre cei ce se întâlnesc aici ajung să se căsătorească.

Tradiția de Sfântul Ilie de pe Muntele Găina are drept scop adunarea tuturor populațiilor sătești din aceste regiuni, fiind destul de puțini oameni, iar satele foarte răsfirate. În acest mod, localnicii ajung să se împrietenească unii cu ceilalți și să se cunoască.

Fig.27. Localnici cântând pentru a chema ploaia

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/traditiile-de-sfantul-ilie.html

Boul instrutat reprezintă o sărbătoare care are loc vara, de obicei foarte aproape de Sânziene sau Rusalii.

Această tradiție este păstrată pentru roade bogate în anul agricol, ferirea de furtuni și grindină. Tradiția întruchipează un bou foarte frumos împodobit cu flori, clopoței și țesături realizate de femeile satului(Fig.28). Boul era purtat pe fiecare uliță a satului, fiind însoțit de un alai destul de numeros, de regulă, deghizat cu anumite înfățișări surprinse de mitologii.

Potrivit credințelor populare, boul instrutat înfățișează o zeitate care ajută fiecare gospodar al satului, protejându-i recoltele și gospodaria.

Fig.28. Boul împodobit

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/boul-instrutat.html

În luna iulie, la Carta se celebrează „Buzduganul de la seceriș”. În această zi, cei mai în vârstă săteni îi învață pe cei mai tineri să taie spicele de grau și să lege snopii de grâu. Femeile leaga snopii de grâu sub forma de cruce. Acestea sunt asezate una peste cealaltă, formându-se un buzdugan (Fig.29).

Buzduganul de la seceriș reprezintă un eveniment popular în regiunea Sibiului, întreg satul Carta fiind îmbrăcat în straie de sărbătoare, mergând prin centrul satului și până la casele gospodarilor.

Buzduganul format de femei din snopii de spice de grâu este purtat prin sat de două fetițe însoțite de o mulțime de oameni. Gospodinele stau la porți, asteptând alaiul pentru a-l stropi cu apă curată, din fântâni, semn al bunăstării și prospețimii. Cei care participă la eveniment sunt ospătați de gazdele la care au mers la secerat grâu cu bucate tradiționale românești.

În timpul evenimentului este fredonat „Cantecul Grâului”, urmând ca buzduganul purtat de cele două fetițe să fie lăsat la biserică.

Fig.29.Crearea buzduganului din snopii de grâu

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/buzduganul-de-la-seceris.html

2.2.3.Tradiții din cadrul anotimpului de toamnă.

Răvășitul Oilor (Fig.30) reprezintă unul dintre obiceiurile locuitorilor din Bran, simbolizând sfârșitul unui an pastoral.

Răvășitul Oilor are loc la Bran în momentul în care fiecare cioban coboară cu mioarele sale dinspre munte la sat pentru a lăsa fiecarui gospodar oile sale împreună cu bucăți importante de brânză.

Răvășitul Oilor este o sarbatoare a bucuriei ce vesteste sosirea anotimpului rece. În această zi, fiecare cioban este atât de bucuros ca și-a revăzut rudele și prietenii pe care nu i-a mai vazut de câteva luni bune. De asemenea, în cadrul acestui obicei, fiecare cioban se fălește cu roadele muncii sale, întorcându-se cu mioarele grase și cu brânzeturi alese, făcute după rețete tradiționale.

Fiecare participant din cadrul evenimentului va degusta din bunătățile preparate din carne sau branza de oaie, mâncarea tradițională precum bulzul, pastrama fiind pusă la rang de cinste, având loc un adevarat ospăț în care gospodarii cântă, dansează, mulțumiți de cele întâmplate peste vară, dar și de bucuria primirii oilor în gospodării pentru a le adăposti și îngriji peste iarnă.

Turiștii ajunși de Răvășitul Oilor la Bran vor putea observa o expozitie de animale. Vor putea admira oi, vite, cai, dar și câinii ciobănești care păzesc animalele stânei. Cel mai frumos animal va obține un premiu.

Obiectele de ceramică, dar și țesăturile tradiționale, sculpturile locuitorilor din zona vor fi expuse spre vânzare turiștilor aflați în zona Branului în această perioadă.

Răvășitul Oilor a devenit un adevărat festival popular ce are loc în luna octombrie a fiecărui an.

Fig.30. Festivalul „Răvășitul oilor”.

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/ravasitul-oilor.html

Sărbătoarea de Halloween de la Castelul Bran are loc în noaptea de 30 octombrie și se transformă din ce în ce mai mult într-o adevărată tradiție a locuitorilor și turiștilor.

Aceasta durează circa două zile, timp în care turiștii vor fi speriați, castelul Bran devenind locația perfectă pentru căutătorii de mistere.

Această sărbătoare poartă denumirea de Trasure Hunt și are loc noaptea destul de târziu, între orele 20:00 și până spre 3:00 dimineața. În tot acest timp cheile se vor răsuci singure în uși, se vor auzi zgomote destul de ciudate.

Cu ocazia Sărbătorii de Halloween de la Castelul Bran turiștii vor avea prilejul să călătorească singuri prin castel(Fig.31) chiar în miezul nopții.

Noaptea misterelor, Dansul Ielelor, costumele de vampiri, dar și băuturile sângerii creează spectacolul celor doua seri ale acestei sarbatori.

Fig.31. Castelul Bran

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/sarbatoarea-de-halloween-de-la-castelul-bran.html

2.2.4.Tradiții din cadrul anotimpului de iarnă.

Cumul de credințe și legende românești, maghiare și săsești, Transilvania oferă călătorului unele dintre cele mai frumoase și animate tradiții și obiceiuri de peste an. Practicate pentru a aduce noroc, sănătate și roade bogate întregii comunități, aceste tradiții sunt păstrate cu sfințenie din strămoși și sunt unice în România și Europa.

Alungarea spiritelor malefice, reînvierea naturii și a vieții, supraviețuirea și curățirea sufletească sunt câteva dintre cele mai importante semnificații ale acestor tradiții.

Steaua (Fig.32)este un obicei de iarnă, păstrat din strămoși și care are loc în fiecare an pe data de 25 decembrie, de Crăciun. Colindătorii umblă prin sat cu Steaua și vestesc nașterea pruncului Iisus. De obicei, colindătorii merg în cete de câte patru, cu îngerul și cu trei crai. Pentru colindul lor, copiii primesc nuci, mere sau cozonăcei.

Fig.32. Colindatul cu Steaua

http://www.traditieialomita.ro/wp-content/gallery/obiceiuri-colinde/colinde-25.jpg

Chematul fetelor la juni. Este un obicei anual, care are loc de Crăciun, pe 25 decembrie. În această parte a țării, tradițiile și obiceiurile sunt păstrate cu sfințenie, din tată în fiu. La această sărbătoare sătească, junii sunt îmbrăcați în costume populare. Ei merg la casele fetelor de măritat și le cheamă la petrecere. Părinții fetelor îi servesc apoi pe juni cu vin și plăcințele. Petrecerea are loc apoi seara, la gazda junilor.

Capra (Fig.33) este un alt obicei de iarnă, care are loc de sărbătoarea Crăciunului. Obiceiul acestui colind are o semnificație aparte: capra aduce belșug și sănătate în anul care urmează. Colindătorii se costumează și pornesc să danseze capra în tot satul, urându-le sătenilor bogăție, putere de muncă și sănătate.

Fig.33. Colindul cu capra

http://alba24.ro/wp-content/uploads/2013/12/capra-1.jpg

Butea Junilor. Acest obicei este specific sărbătorilor de iarnă, însă pregătirile încep încă din luna octombrie. Atunci se formează “butea junilor” și gazda pe perioada sărbătorilor. Apoi, cu o săptămână înainte de Crăciun, feciori din sat aduc gazdei bucate din care se vor ospată de Crăciun. În ziua de Crăciun, feciorii se îmbracă în haine de sărbătoare și pornesc la colindat prin sat. După colindat, feciorii se îndreaptă spre casa gazdei, unde se ospătează.

Meteleaua. Acest obicei este unul păgân, fiind sărbătorit în fiecare an la solstițiul de iarnă. Cu această ocazie, sătenii aprindeau focuri pentru a alunga răul. Mai târziu focurile au fost înlocuite cu un meteleu (păpuși din paie). Focul meteleului simboliza renașterea naturii și a vieții. Aceste focuri sunt acum asociate cu sărbătoarea Crăciunului, în fiecare sat din Ardeal arzându-se meteleul în centrul localității. Această datină are loc pe data de 28 decembrie, iar cetele de feciori au costumații tematice.

Borița. Este o datină de Crăciun specifică maghiarilor ceangăi din Transilvania. Borița este o mască(Fig.34) purtată de un fecior din grupul de colindători, care dansează și cântă melodii menite a alunga spiritele rele. Dansul este realizat numai de către baieți și mai semnifică și ciclicitatea vieții.

Fig.34. Borița

http://traditiidinromania.ro/wp-content/uploads/2012/11/mosul_masca_traditionala_nereju_185_29632300-275×263.jpg

Focul lui Sumedru. Această sărbătoare are loc anual, pe data de 26 octombrie, de Sfântul Dumitru. Atât adulții, cât și copiii se costumeaza în port popular și dansează în jurul unui foc. Sfântul Dumitru este ocrotitorul ciobanilor și al roadelor bogate, iar cărbunii încinși din foc sunt luați de săteni și folosiți la fertilizarea ogoarelor și grădinilor.

Fărșangul. Este un obicei spectaculos, specific comunității săsești. Acest obicei are loc înaintea Postului Paștelui și este ultima petrecere înainte de Paște. Semnifică începerea unui an mai bun, plin de roade, bogăție și sănătate. Alaiul de sărbătoare este format din feciori costumați în straie cât mai colorate și ajunge în curțile tuturor sătenilor pentru a alunga spiritele malefice ale anului trecut și a aduce prospețimea unui an nou cu noroc.

Împușcatul cocoșului. Este o datină veche de peste 400 de ani, specifică comunității maghiare din Transilvania. Acest obicei are loc în fiecare an, în prima zi de Paști, iar participanții sunt copii și adolescenți. Legenda spune că în timpul invaziei tătarilor, locuitorii s-au adăpostit în Cetatea Neagră, însă au fost descoperiți după cântecul cocoșului. Cei care au supraviețuit măcelului, au hotărât să împuște cocoșul. Acest obicei semnifică astfel supraviețuirea.

Sântilia. Această sărbătoare are loc în prima săptămână după Sfântul Ilie și are un caracter câmpenesc, celebrând focul și soarele. În această zi, feciorii fac cadou fetelor cu care urmează să se căsătorească furci de tors și caș. Această zi era îndelung așteptată de ciobani, care pe tot parcursul verii urcau la deal cu oile, de unde nu mai aveau voie să coboare. De Sântilie însă, tot satul urcă la stână.

Roata în flăcări. Acest obicei are loc anual, de Lăsata Secului pentru postul Paștelui. Se desfășoară pe timpul nopții, când sunt rostogolite la vale roți în flăcări, aruncate de feciorii din sat(Fig.35). Roțile sunt destinate fetelor tinere, care încă nu s-au căsătorit. Acest obicei anunță venirea primăverii și încheierea perioadei căsătoriilor.

Fig.35. Roată în flăcări

http://newsbv.ro/wp-content/uploads/2016/03/Roata-in-flacari.jpg

In cultura traditională, în ajunul Anului Nou sau de Anul Nou se practică un obicei numit „semănatul”.

Cand vin la semănat, semănătorii spun că seara au umblat cu plugul și au arat, iar acum trebuie sa semene brazdele. Cei care participă sunt copii, flacăi sau bărbați. Semănătorii au în buzunar o mână de orez, grâu, secară sau porumb pentru semănat(Fig.36). Ei spun versurile unei poezii populare, urându-le gospodarilor să aibă parte de sănătate și belșug.

Semințele se aruncă în casă, peste oameni, iar după semănat nu se mai matură casa.

Există credința că, dacă primul intrat pe ușă este o fata sau un baiat, gospodarul va avea parte în acel an de nașterea unor urmași de parte femeiască sau bărbătească. La casele cu fete de maritat nu sunt acceptați decât flăcăi chipeși și sănătoși.

Fig.36. Cereale pentru semănat

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiul-semanatului.html

Fuga Lolelor este un obicei ce datează încă din Evul Mediu în cetatea Agniței din județul Sibiu.

Legenda spune că pe vremuri o tânără cunoscută sub numele de Ursula a ieșit din cetatea Agniței, pocnind din bici, făcând astfel zgomote asurzitoare, alungând în acest mod turcii speriați.

Până nu demult tradiția lolelor din Agnița era legată de protejarea înmânării lăzii de breaslă, acestea având rolul de a proteja aceste lăzi.

„Fuga lolelor” reprezintă o paradă deschisă de breasla cizmarilor(Fig.37). Parada este însoțită de doi copii, asemenea simbolului îngerilor păzitori. După breasla croitorilor urmează breasla cizmarilor, blănarilor, dogarilor, toate reprezentând îndeletnicirile meștesugărești tradiționale ale zonei. Lolele aleargă pe strazi pentru a alunga spiritele rele și a proteja breslele din parade. În cazul în care acestea sunt recunoscute de trecătorii din zonă acestea oferă drept recompense câte o gogoașă.

Obiceiul “Fuga lolelor” are loc la sfârșitul sezonului răcoros, în luna februarie.

Fig.37.Breasla cizmarilor

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/fuga-lolelor.html

Udatul Ionilor reprezintă una dintre tradițiile destul de des folosite ale localității Tălmăcel, fiind sărbătorită an de an de ziua Sfântului Ioan Botezătorul.

In fiecare an de sărbătoarea Sfântului Ioan zeci de oameni se adună la biserică pentru a celebra această sărbătoare. Feciorii îmbrăcați în straie de sărbătoare, specifice portului popular, călare pe cai albi însoțesc un car cu boi împodobiți ca de sarbatoare. În spatele lor se află mai mulți măgari, cu moșul si baba realizate din paie, însă frumos aranjate și împodobite. Toți par că se îndreaptă către râu pentru a-i uda pe toți cei care poartă numele “Ion”.

“Udatul Ionilor” reprezintă o tradiție populară de Sfântul Ioan. După ce sunt udați, toți Ionii (Fig.38) din Tălmăcel sunt serviți cu colaci, vin și țuică. Veselia acestei tradiții este transmisă locuitorilor întregului sat, de originea sa auzind întreaga țară.

Sărbătoarea “Sfântului Ioan Botezătorul” este aniversată în data de 07 ianuarie, imediat după trecerea în noul an.

Fig.38. Udatul Ionilor

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/udatul-ionilor-la-talmacel.html

Turca de la Holbav reprezintă unul dintre obiceiurile care au reusit să se păstreze din cele mai vechi timpuri și să facă cunoscută regiunea Transilvaniei atât în țară, cât și peste hotare.

Turca de la Holbav se joacă de Sfântul Nicolae, în data de 6 decembrie, dorind parcă să vestească sosirea sărbătorilor de Crăciun.

Turca de la Holbav se joacă de către o ceată de feciori(Fig.39). Aceștia au mai multe denumiri în interiorul cetei – vătafum mare, vătaful mic, crășmarul, casierul, colăcarul și turcașul – acesta fiind cel care joaca turca. Cu toate acestea cel care are un cuvânt de spus și care este cu adevarat ascultat este vătaful mare. Lui îi datorează toți ceilalti un jurământ de credință. Aceasta ceată începe în data de 6 decembrie și se termină în data de 7 ianuarie. În tot acest timp, atât feciorii, cât și fetele se adună la unul dintre ei, împodobesc turca, învață colindele și încep colindatul odată cu Ajunul Crăciunului. Mai înainte de a pleca cu colindul, ceata de feciori trece pe la preotul din sat pentru a-l colinda primul și a le da binecuvântarea. După casa preotului, urmează casa celui mai important om al comunei cea a primarului, continuând cu restul locuitorilor.

Turca de la Holbav este însoțită de multă veselie și muzică. După ce se colindă, feciorii din ceata încep să joace turca, după care aceștia sunt recompensați de către săteni.

În data de 7 ianuarie vătaful invită tinerii din sat la masa pe care o organizează în cinstea acestui obicei.

Fig.39.Jucatul turcei de la Holbav

http://traditiidinromania.ro/obiceiuri/obiceiuri-din-transilvania/turca-de-la-holbav.html

Ziua Ursului face parte din tradițiile și obiceiurile neamului ardelenesc, din vârf de munte.

Ziua Ursului este serbată la 40 de zile de la Crăciun, mai exact în data de 2 februarie, atunci când fiecare crestin sărbătorește Întampinarea Domnului.

Potrivit obiceiurilor, Ziua Ursului coincide cu această sărbătoare de rit ortodox, fiind denumită și Stretenie.

Potrivit bătrânilor, de Ziua Ursului iarna se întâlnește cu vara, având loc o adevarată luptă între anotimpul rece cu cel cald. Tot de Ziua Ursului oamenii pot face previziuni cu privire la aspectul vremii de peste an. Urmărind ursul, denumit Martin oamenii puteau cunoaste cum va fi iarna sau vara.

Pentru a-l ademeni cât mai aproape de ei, bătrânii și tinerii îi puneau în cale ursului carne sau miere.

Tot de Ziua Ursului oamenii își doreau să vâneze ursul. În cazul în care reușeau să sacrifice animalul, oamenii dobandeau o parte din forța animalului. De asemenea, dacă copiii erau unși cu grăsime de urs erau mai sănătoși și puternici. Blana ursului folosea drept leac pentru cei speriați.

Se spune că dacă ursul va ieși din bârlog în această zi și își va vedea umbra, se va speria și va mai ramâne încă 6 săptămâni în bârlog, ceea ce înseamnă că iarna va fi mai mare cu 6 saptămâni.

Dacă afară este cerul acoperit de nori de Ziua Ursului acesta nu se va speria de umbră și va ramâne afara din barlog, vestind astfel venirea primăverii.

Obiceiurile de Sfântul Vasile din Hunedoara au în vedere găsirea ursitului de către fetele nemăritate. Acest obicei din Hunedoara purta denumirea de „sanvasai”.

Obiceiurile de Sfântul Vasile din Hunedoara reprezentau un adevărat ritual prin care fetele iși puteau vedea sortitul.

Acest obicei constă în faptul că fetele și băieții se adunau la casa unuia dintre cei prezenți. Într-o încăpere întunecată se așezau pe masă 9 sau 12 farfurii cu fundul în sus. Sub farfurii se puneau diverse obiecte precum pieptene, spin, pâine, busuioc, oglindă, paine, cuțit, foarfecă, etc.

Fetele își alegeau câte o farfurie, interpretând firea și calitățile viitorului soț în funcție de ceea ce se regăsea sub farfurie.

Un asemenea obicei de Sfântul Vasile are loc iî fiecare an în zona Orăștiei, dar și în ținutul Pădurenilor.

Plăcinte de Sfântul Nicolae. La fel ca tradiția postului, este păstrată în special în zonele satelor transilvănene tradiția plăcintelor din seara Sfântului Nicolae (6 decembrie). Fetele se strâng toate încă din 5 decembrie pentru a frământa de zor aluatul pentru plăcinte. Seara toți băieții din sat se adună la un loc cu fetele și încep să petreacă până a doua zi.

Tradiția tăvii cu jar moștenită de la sași. Pe vremuri, atunci când populația sașilor din Transilvania era încă mare, pe 12 decembrie se practica o tradiție care cerea ca tatăl să umble cu o tavă pe cap în care erau puse jar câteva crenguțe. El trebuia să se plimbe prin toată gospodăria pentru a proteja casa de toate cele rele.

2.3. Portul popular din Transilvania

La fel ca și arhitectura, ceramica, țesăturile, obiceiurile sau folclorul, portul popular reflectă modul tradițional de viață al poporului român. Odată cu crearea zonelor etnografice ale țării, au apărut și costumele populare corespunzătoare acestora.

În Transilvania se regăsește cea mai mare varietate tipologică a costumului popular. Ardealul, ca vatră a limbii și poporului român, explică diferențele proprii limbii române, dar și mare diversitate a costumului popular specific zonei, de la costume femeiești cu catrințe, la costume cu fote crețe, cu poale, în funcție de fuste, asociate cu șorțuri, iar la costumul bărbătesc, de la cămașa dreaptă simplă, la una deosebit de scurtă și la cea cu barbure, de la ițari strâmți la gaci (exagerat de largi), care se prind în talie cu brâie, curele sau chimire foarte late.
Cea mai importantă piesă a portului popular o constituie cămașa, în special în îmbrăcămintea femeilor. Ea este prezentă aproape în toate zonele etnografice românești și prezintă, pe întinsul acestora o deosebită unitate de structură în varietatea ornamentală, concentrează mai multe elemente de împodibire, marchează diferența de vârstă, ocazii, stare socială. Însă, elementul care se ia în considerare pentru stabilirea tipologiei cămășii este croiala acesteia (felul aranjării feței și a spatelui, modul de prindere a mânecilor de umeri sau guler).

Cămașa încrețită la guler, numită și cămașa de tip carpatic, putea fi văzută încă de pe vremea dacilor. Platca brodată de pe acest tip de cămașă, avea forma unui trapez. Gulerul mic, pus imediat sub gât, era suprapus pe încrețitură. Culorile predominante erau roșu și negru, care reflectau vârsta femeilor. Cămășile cusute pe muchia cutelor erau întâlnite în Țara Făgărașului, dar și în regiunea Hațegului sau în împrejurimile Sibiului (Fig. 40) .

Fig.40. Costum popular specific zonei Sibiului

https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/736x/01/1b/b8/011bb8fc440ed32784635e2e7226c712.jpg

Această cusătură se putea observa la gulerul cămășii și pe pumnași (manșete).
Pe lângă cămașă, portul popular femeiesc cuprinde și fota, fusta din țesătură de lână încrețită sau cu pliuri, șorțul, poalele, ștergarul de cap, pălărioara, conciul. Catrința se purta în perechi. Partea de sus, numită și trup, era monocromă, vânătă pentru piesele vechi și neagră pentru șorțurile recente. Câmpul de pe poale, de fond roșu, vânăt-roșu, portocaliu, avea aplicat decorațiuni orizontale, dungi, motive geometrice, făcute la războiul de țesut. În zona Sibiului, costumul popular femeiesc era cel cu două catrințe negre și cămașa cu broderii negre. Pe Târnave și în Alba, e de remarcat croiul cămășilor cu barbure și a pânzelor cu dungi din țesătură. Pânzele cu dungi sunt specifice și în zona Petroșani. Costumul popular femeiesc din zonele Alba, Târnave și a Sebeș are câteva caracteristici comune cu cel din zona Sibiului, mai ales în ceea ce privește finețea broderiilor, calitatea materialelor din care erau confecționate cămășile femeilor, dar și mânecile cu fodre. Peste poalele cămășilor largi și plisate, se purtau catrințe și șorturi. Peste cămăși, se purtau pieptare mici. Tot în portul popular femeiesc, era prezent și recăul, o haină din dimie de culoare închisă, fără ornamente.
În Făgăraș, costumele populare se remarcau prin păstura neagră, purtată în spate, asociată, în față, cu șorțul din dimie roșie. Costumele populare din zona Pădurenilor contrastează cu cele din Mărginimea Sibiului. Cămașa din pânză groasă avea o tablă pe mâneca compactă, brodată în tonuri vii. Peste poalele cămășii, trasate cu cheițe, se așezau două catrințe negre. Podoabele metalice (bălții, zalele cu chei, inelele, cheile pe chici, cingătorile cu bălții), lucrate în alamă sau zinc, erau purtate nu numai la joc, dar și la muncă.
Costumul popular de iarnă al femeilor din Hațeg era format dintr-o șubă înfundată, o piesa mai rar întâlnită în ziua de azi. Capul era acoperit cu o ceapsă cu două coarne, pieptănături cu multe sucituri. În zonele Alba, Târnave și Sebeș, capul era acoperit de o vălitoare (ștergar), împodobită desupra frunții cu multe spelci și flori. Peste băsmăluțe se purtau pălării din paie. În Mărginime, piesa care acoperă capul avea denumiri diverse denumiri: cârpă neagră (Săliște), ce se purta în zilele de lucru, pahiol (confecționat din borangic, având un aspect asemănător maramei, de dimensiuni reduse și care are un sistem complicat de prindere), velitura (formată din vâlitura, care formează coiful și ciurelul, un voal subțire, care se așează peste aceasta și o fixează totodată pe cap). Complexitatea acestei velituri este confirmată de existența mai multor tipuri: de Poiană, cu o circumferință de aproximativ 65 de cm, aproape rotundă; de Jina, ce se remarcă prin cartonul care susține vâlitura și velitura de Rod, în care crețurile vâliturii nu mai sunt dispuse transversal, ci antero-posterior.
În ceea ce privește obiectele de podoabă ce completează portul popular femeiesc, se pot aminti: salbele, realizate din monede de aur și argint, parura cu monede, purtată pe cap, în jurul gâtului, în urechi sau sub formă de cingătoare, fixată pe un lănțișor, pe o panglică de catifea groasă sau de mătase, pe un suport de piele colorată șiragurile de mărgele, fixate într-o montură de aramă galbenă sau din cositor. În zona Sibiului, femeile își acopereau capul cu o vălitoare cu ciurel și un pahiol (maramă fină, de culoare gri deschis, cu dungi), dar și cu o basma neagră cu franjuri Peste căița cu rețe, capul se acoperea cu pomeselnicul mare, alb. Ornamentele sunt țesute și cusute în aceeași manieră cu cele ale mânecilor cămășilor. Se remarcă buboul, o haină mare, cu mâneci din tesătură groasă de lână, cu mițe lungi la suprafață. Zona Târnavelor se remarcau prin existența brobodelnicului, un ștergar care se răsucea pe un suport de carton de aproximativ 6-7 cm înălțime (veaca), dând forma unei pălării, la unul din capete rămânând liber pe spate. În zona Pădurenilor, pe cap, se purta o ceapsă cu un corn (un fel de bonetă) și o vălitoare albă care aluneca în cute mari de la vârful ceapsei până mai jos de talie (în Hațeg și Pădureni). Nu sunt uitate nici lănțarele și nici pieptarele.
Pe Valea Arieșului, în depresiunea Huedin-Călățele și în zona Năsăudului se utiliza părul artificial , deoarece, și la neveste părul continua să fie considerat o podoabă de preț, și trebuia pus în evidență. Pentru aceasta, se făcea apel la firele de lână subțire, vopsită în gospodărie cu scoarță de arin, fiartă cu galiscău și piatră acră. Conciul, un gătej (o bucată de lemn), a fost folosit în zona Năsăudului și a Mureșului, un suport pe după care se răsuceau cozile.
În zonele Mureș, Lăpuș, Huedin, Sălaj (Bucium), părul pieptănat cu cărare pe mijloc se împletea în două cozi, întrepătrunse una într-alta, realizându-se un coc în creștetul capului. În cazul în care cozile erau prea subțiri, în zona Mureșului, femeile foloseau o panglică (petea sau râză), ce se învârtea pe după coc, pentru a-l îngroșa.
În Câmpia Transilvaniei, în zona Năsăudului și în unele sate din depresiunea Huedinului, femeile se pieptănau cu cărare pe mijloc, părul fiind împletit în două cosițe aduse pe cap, în cunună, și înapou spre ceafă. Pe Valea Arieșului, femeile purtau părul împletit în două cosițe. Părul era îngroșat de fire de lână (sclebele), cu ajutorul cărora părul se împletea, iar la capăt, se terminau cu un șnur roșu (șinor). În Năsăud, tindeul era decorat cu vrâste înguste – la una dintre extremități, iar la cealaltă, cu vrâste mari și motive geometrice, policrome, în roșu, negru, galben și albastru. În zona Lăpușului, a Sălajului și a Huedinului, femeile își acopereau capul cu o năframă de lână de cea mai bună calitate sau din mătase, înflorată de jur împrejur, pe fond negru, ornamentată pe margini cu ciucuri. Năframa se lega la ceafă sau sub bărbie.
Cămașa cu ciupag și zadia cu trupul vânăt erau răspândite mai ales în așezările de pe Valea Arieșului, dar și mai spre nord, până la poalele Munților Rodnei, în regiunea Clujului, Năsăudului și a Someșului, spre est, în Câmpia Transilvaniei, până în regiunea superioară a Mureșului, spre sud, până la Muntele Bedeleu și Baia de Arieș, iar spre vest, până la Muntele Mare. Cel mai vechi model de zadie era cel codit, denumire dată după vârstele policrome ce compuneau decorul (coade). Zadiile se purtau în pereche, una în față și cealaltă in spate, indiferent de vârsta femeilor sau a fetelor, în timp acestea fiind purtate numai în zi de sărbătoare, și doar de femeile bătrâne. În aceste zone, acoperitoarea pentru cap purta și denumirea de tindeu (ștergar).
Pe Valea Gurghiului, evoluția zadiei a stabilit două tipuri succesive: catrânță cu vrâste albe cu rază și catrânță gușată . În nordul și estul Câmpiei Transilvaniei, începând din Valea Someșului, până în bazinul superior al Mureșului, a predominat o zadie cu câmpul vânăt sau negru, extins până la jumătatea piesei. Zadia veche era ornamentată cu vergi simple (zadia codită). Ulterior, zadia a evoluat, câmpul ocupând o suprafață mai mică, iar decorul îmbogățindu-se cu vrâste alese. În Mocănime și în bordura Munților Apuseni, zadia veche cu trupul vânăta evoluat spre cea roșie-portocalie, câmpul îngustându-se în favoarea compoziției ornamentale, formată din vrâste dispuse orizontal. În zona Măgurenilor, locul zadiei a fost luat de șorț.
Costumul popular bărbătesc reflectă, în cea mai mare parte, principalele ocupații ale locuitorilor. Cămașa bărbătească se întâlnea în varianta mai lungă sau în cea scurtă (cămasă cu barbure). Cămașa scurtă avea poalele separate (fuste sau fustanele). Cămășile erau confecționate din lână, cânepă, bumbac. Camașa dreaptă, avea mânecile libere în partea de jos, despicată la gât, purtată peste nădragi. Cămașa cu gulerul înalt, dreaptă sau cutată, avea mânecile încrețite la nivelul umerilor și terminate cu manșete ornamentate.
Cea mai veche cămașă din Ciceu-Poieni (jud. Bistrița-Năsăud) era cămașa scurtă, care depășea brâul cu un lat de mână și era asemănătoare cămășii purtate de maghiari. Gulerul avea o bentiță împodobită cu motive populare. Cămașa cu pumnișori (pumnișei) era mai lungă , fără ornamente, cu gulerul lat și răsfirat.
Ornamentele se grupau la baza gâtului, la umeri, la marginea de jos a cămășii și a mânecilor. În ceea ce privește broderia, în Sibiu, Târnave, Alba Iulia, firelor de lână și mătase li se alăturau firele aurii și argintii. Cămășile cu brabure erau răspândite mai ales în mocănimea Munților Apuseni, predominând coloritul portocaliu. Pantalonul (de vară și de iarnă) erau confecționați din cânepă, in, bumbac, lână fină din amestec cu in sau bumbac ( vara – pantalonul strâmt) și țesătură mai groasă pentru iarnă. Pantalonul de vară (gaci) avea o croială foarte largă, dând impresia unei fuste plisate. Era confecționat din țesătură de bumbac, cu ciucuri și franjuri.
Capul era acoperit de o căciulă, în mai multe variante, dar și de pălărie. La sărbători, pălăriile flăcăilor erau împodobite cu flori naturale sau artificiale, pene de păun sau de fazan, panglici de mătase, ciucuri de lână, batiste ornamentale. Pe centurile din piele tăbăcită erau încrustate motive solare. Centura caracteristică portului popular bărbătesc a fost chimirul lat din piele, împodobit cu discuri de alamă galbenă și mici ținte din cositor, în care bărbații își țineau tutunul, luleaua, actele, banii.
În zona Sibiului, costumul popular bărbătesc se compunea din cămașa cu barbure, ițarii din pânză (vara) sau de dimie subțire și țesătură mai groasă (iarna), pieptare mici, bogat ornamentate, bitușca (cojocul), pălării foarte mici (mai ales la oieri), dar și de pălarii de dimensiune normală. Cămașa bărbătească din Pădureni și Hațeg era confecționată din pânză grosă, cusută în puncte mari. Sumanul cu cusături în gaetane negre, pe fond negru, obișnuit în Reghin, Mureș, se diferenția de cel cu aplicații de postavuri colorate și ciucuri, dispuși pe fond negru sau gri, preferat în Sălaj, Cluj, diferențiat și de szür-ul mare, masiv, din costumul maghiar din Cluj.
Portul popular femeiesc și cel bărbătesc cuprind și o serie de piese comune: brâurile (țesute din lână și în amestec cu fibre vegetale), brâiele late, mijlocii, înguste, cu autorul cărora se așezau fotele, cingătorile (din piele tăbăcită, metal, mărgele), încălțămintea, strâns legată de condițiile climatice și geografice, de ocupațiile locuitorilor (cipici , jambiere , ciorapi, opinci), ilice, cojoace, pieptare, batistele , traistele(Fig. 41) .

Fig.41. Costume populare specifice zonei Sălajului și Clujului

https://beyondreamz.wordpress.com/2014/07/23/particularitatile-costumelor-populare-in-ardeal/

Interesante sunt și costumele populare specificile sașilor, secuilor și ale maghiarilor din Transilvania. Realizate în majoritate din materiale industriale, gama lor cromatică avea combinații îndraznețe de tonuri contrastante, vii, de alb, roșu, negru și verde. Croiala și structura se apropie de puține piese ale portului românesc. În portul popular bărbătesc se remarcă de szür-ul, despre care am vorbit puțin mai sus. Costumul popular femeiesc se remarca prin bogăția ornamentală a detaliului. Iile aveau o tehnică ornamentară bazată pe consistența punctului iraszos, subliniată de intensitatea cromatică: roșu aprins, albastru, negru. Cununa de mărgele (parta) era împodobită de mănunchiuri de panglici și de o bogazie. Fusta avea aplicată pe partea inferioară a poalelor o bandă de postav portocaliu sau roșu, cu ornamente sub forma cusăturilor floral-vegetale. În Trascău, cojoacele erau garnisite cu blană de vulpe roșie și împodobite cu broderii.
Costumul popular secuiesc al bărbaților se baza pe piese din dimie sau postav alb, împodobite cu șireturi și brandenburguri negre. Costumul popular femeiesc era format dintr-o fustă creață, lucrată dintr-o țesătură în dungi, cu o cămașă albă și ilic negru sau alte culori închise. Cepsul, o bonetă cu margine lată, gofrată și bine apretată, era lucrată din dantelă neagră și completează ansamblul vestimentar(Fig.42).

Fig.42. Costum popular secuiesc

https://beyondreamz.wordpress.com/2014/07/23/particularitatile-costumelor-populare-in-ardeal/

Costumele populare săsești din Brașov și Bistrița-Năsăud erau croite după tipare și materiale industriale, ceea ce le schimba mult caracterul liniei, cum este și bortenul, un cilindru din catifea împodobit cu multe panglici și pietre semiprețioase și ștrasuri, pieptarul cu broderie fină și motive ștanțate (tehnică întâlnită în Bistrița) ce era deseori înlocuit cu laibăre de postav de aceeași calitate, cu fuste încrețite, lungi și bogat împodobite, cu multe rânduri de panglici, care alternau cu motive florale multicolore, brodate cu lână sau mătase. Costumul popular bărbătesc din Brașov avea o linie elegantă, subliniată de croiala hainelor închise la culoare sau albe, încheiate cu copci metalice. Costumul popular femeiesc de vară era lucrat în întregime din pânză albă, dantelă, broderii și tulle. Fustele erau suprapuse, apretate și degajau mult linia poalelor.