ÎN SPATELE LUMINII ȘI AL ÎNTUNERICULUI Căbălău Larisa-Georgiana Livadariu Ioana An II, 2016-2017, Semian B Abstract Lumina pune în valoare formele,… [306726]

[anonimizat], 2016-2017, Semian B

[anonimizat].

„[anonimizat]. Ochii noștri sunt făcuți pentru a vedea formele sub lumină; umbrele și luminile scot în evidență formele; cubul, conul, sfera, cilindrul sau piramida sunt marile forme primare pe care lumina le scoate bine în evidență; [anonimizat] o confuzie. [anonimizat].”

[anonimizat], punerea în valoare a [anonimizat]. „[anonimizat], îi da valori monumentale sau îl minimalizează. [anonimizat]-o construcție de foarte mici dimensiuni o arhitectură monumentală.”

Lumina a apărut, [anonimizat]. Este vorba de Big Bangul care a eliberat prima lumină universului. El, Big Bangul este Prometeul care a furat lumina întunericului și a dat-o cosmosului care a împânzit-o în toate direcțiile beznei sale.

Cuvinte cheie: lumină, soare, întuneric, umbră, penumbră.

I. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], care mă face să cred că lumina este acel ceva care dă viață obiectelor de arhitectură.

„It is impossible to overestimate the important influence of natural light on the interior and exterior forms of buildings and on those who dwell in them. So daylight is the natural beginning.”

Lumina, [anonimizat], [anonimizat] e [anonimizat] , [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]-răsunătoare, [anonimizat], inter-[anonimizat]-galben, apoi cenușiu pînă la argintiul luminii de lună. [anonimizat] o arhitectură , [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], picturii și sculpturii. [anonimizat], modestă, suculentă sau descărnaă nu încetează să ne împărtășească bogățiile sufletești și spirituale acumulate. [anonimizat], [anonimizat] s-a și schimbat; până ce ai înconjurat-o, [anonimizat], alte contracțiuni proporționale desfășoar alte perspective asupra preaplinului de viață, a [anonimizat]. Sub lumina stridenta a amiezii, monumentul, casa, [anonimizat] , detașându-se de ansamblul din care lumina de răsărit și de amurg le izgonește. Învăluind arhitectura în cursul rotației soarelui de la răsărit la apus, lumina evidențiază detaliile rând pe rând pentru ca apoi să le atenueze în aceeași ordine, orchestrează toate expresiile, toată multiplicitatea sensurilor încorporate. Rând pe rând, fiecare element, fiecare decor este chemat să își joace rolul, să își cânte melodia. Arhitectura trăiește, ca și noi. Lumina de cer înnorat, vara, de ploaie, toamna, de cer plumburiu, iarna, de cer senis, primăvara, estompează sau accentuează arhitectura, o pune în surdină sau îi dă amplitudine și claritate. Sidefie, vaporoasă, umedă, brumoasă, în nord lumina a dat arhitecturii acestor locuri patina și setea de culoare pe care i-o cunoaștem, volumetria jucată și puternic ornamentată, formele gotice atât de subtile. Puternică, aproape agresivă în mediterană, a silit arhitectura de aici la simplități clarificatoare, la sonorități, obligând liniatura luminoasă la contraste subtile de umbră a căror reprezentare, lumina se temperează și arhitectura rămâne între limitele din nord și sud.

Să luăm spre exemplu România, în jurul arcului carpatic, lumina se materializează făcând necesare contrastele putenice inegale însă deasupra și în josul Carpaților. Urmărind arhitectura Olteniei, impregnată de o semeție care nu va fi atinsă în Moldova, sub lumina ei blândă, în Transilvania cu lumina și cerul lui tăios și nici în Muntenia cu lumina ei sofisticată si plurivalentă, ne dăm seama cum zecimi de latitudini și longitudine pot da alte valori arhitecturii și sigur peisajului. Evident, omul a creat arhitectura după chipul și asemănarea lui, așa cum s-a voit exprimat, dar și omul este modelat, influențat de lumina în care trăiește, participând la viața pe care acesta i-o dă arhitecturii clipă de clipă. Raza de soare transformând fiecare obiect, fiecare element arhitectural în material prețios, ne face să ne simțim, într-o casă, într-un mediu bogat și prețios, ne satisface setea de posesiune a valorilor înnăscută în noi. Lumina Olteniei impune arhitecturii ei ornamentația milimetrică și încă numai pe stîlpi și grinzi. Nu vom găsi aici nici stucaturi pe fațade, nici traforari în cornișe sau balustrade și nici căpițele din scinduri trafoarte, arhitectura valorificându-se prin contraste de umbră și lumină, fără artificii de decor. Argeșul fiind tot un ținut apropiat al Oltului a urmat această semeție, această sobrietate.

Încă din timpul primelor peșteri, lumina zilei a făcut parte din viața locuitorilor, inițial pentru a face diferența dintre noapte și zi. În timp locuințele au devenit mai sofisticate, prin intermediul unor deschideri sau ferestre care permit intrarea luminii. Istoria arhitecturii este sinonim cu istoria ferestrelor și cu istoria luminei naturale, de la deschideri brute, care lăsau să intre lumina și aerul, căldura și frigul, fereastra a fost vehiculul pentru introducerea luminei naturale, și în cele din urmă, la interioarele minunate ale catedralelor medievale, bisericile baroce sau numeroasele clădiri private din secolul al XIX-lea.

Cred că este important să menționăm o parte din motivele pentru care asocierea luminii naturale cu arhitectura a fost important de-a lungul istoriei și continua să fie și în zilele noastre.

1.În primul rând, există problema luminii, de a vedea pentru a funcționa într-un spațiu. Acest lucru trebuie să difere în funcție de tipul de clădire, indiferent dacă acesta este o reședință, un birou sau o fabrică, nevoile pot fi diferite, să citiți o carte, să manevrați o mașină, un echipament sau orice alt ceva. Dacă este posibil pentru lumina naturala să furnizeze acest lucru, atunci ne așteptăm ca aceasta să facă acest lucru.

2. Aspectul natural al unui spațiu, unde experiența de ansamblu, obiectele și suprafețele, sunt modelate de lumina naturală împreună cu lumina soarelui în anumite momente ale zilei.

3. Schimbarea ciclică de la dimineața la seară, schimbările care variază și mai mult cu vremea și sezonul anului. Oamenii au o dorință înnăscută de varietate și de schimbare în mediul lor, și schimbările aparente ale unui spațiu din când în când oferă acest lucru.

4. Orientarea care vine cu cunoașterea poziției unei persoane în raport cu lumea exterioară. Într-un mediu complet artificial, o persoană are dificultăți în a-și găsi drumul în interiorul unei clădiri, o problemă care a fost evidentă în unele dintre primele centre de cumpărături luminate artificial. Centre în care oamenii au devenit dezorientați, având probleme în ași găsi drumul în interiorul clădirii.

5. Experiența lumii dincolo de clădire, prin privirea spre exterior, deși acest lucru este asociat cu factorul de orientare, el are adăugat aspectul conținutului. . . Care poate fi al unor curți deschise, copaci și peisaj, dar cel mai des ale altor clădiri și modele de stradă. Ceea ce este important nu este numai conținutul, ci și experiența lui, ceva la distanță ca un centru de odihnă pentru ochi. Lumina zilei este clar crucială.

6. Experiența culorii naturale; pentru că în timp culoarea fizică a lumii noastre
așa cum o experimentăm în lumina zilei se schimbă de dimineață până seara, schimbările fac parte din experiența noastră; compensăm automat, un perete alb pare pare a fi un perete alb, chiar dacă seara apare a fi mai cald, sau este colorat de lumina soarelui sau modificat de formarea norilor. . . este culoarea pe care o considerăm naturală.

7. Deși poate nu este esențial, este o parte a experienței a lumii naturale că ar trebui să putem primi ventilație naturală, prin deschiderea ferestrelor. Aceasta este o parte a dorinței omului de a-și controla mediul, indiferent dacă acest control constă în lumina pe care o are asupra lucrării sale, sau aerul pe care el îl poate respiră.

Poate cel mai evident și cu siguranță cel mai important aspect al luminei naturale este capacitatea sa de schimbare, ducând la varietatea infinită în aspectul interiorului pe perioada zilei. Schimbarea este în centrul luminei naturale, corpul uman are o capacitate de adaptare, în special în viziune, și
necesitatea de a exercita acest răspuns. Mai întâi, există schimbarea naturală de la zi la noapte, de la prima lumină până la întuneric și nevoia de surse artificiale pentru a prelua când lumina zilei se estompează. Apoi, există schimbările asociate schimbării de vreme; de la zilele însorite până la zile întunecate și înnorate sau ploioase, nu există nicio îndoială că spiritul uman se simte mai bine atunci când se ridică dimineața din pat într-o zi însorită, experiență care este mai puțin probabil să se întâmple atunci când este întunecat și sumbru afară. În strânsă legătură cu schimbările meteorologice sunt cele de sezon, de la zăpezile de iarnă până la lumina soarelui de vară; fiecare sezon va avea propriul său caracter, unde noi ca ființe umane ne adaptăm în felul nostru. Dar ceea ce este important este faptul că lumea exterioară, așa cum a trăit prin fereastră, asigură acest lucru, informații despre soiul lumii exterioare; conducând în același timp la schimbări subtile în aspectul interiorului. (fig.1)

Importanța orientării într-o clădire trebuie luată în considerare încă de la început, atunci când arhitectul planifică locația clădirii pe sit, obiectivul fiind acela de a asigura disponibilitatea maximă a utilității naturale, lumina naturală și lumina soarelui în interior. S-ar putea, desigur, să existe restricții severe în care se află clădirea, un model stradal rigid sau obstacole externe grave; dar chiar și în aceste condiții cea mai bună utilizare a luminii naturale disponibile ar trebui luată în considerare. Luând un exemplu din clădirile rezidențiale din emisfera nordică, și folosind simplul fapt că soarele răsare la est și apune la vest, ar fi normal ca acele camere care ar putea beneficia cel mai mult de lumină dimineața devreme, cum ar fi o bucătăria, dormitoarele, sunt plasate pe partea de est, în timp ce cele care sunt cel mai probabil utilizate după-amiaza sau seara, cum ar fi camere de zi să fie cu fața spre sud sau vest. Fiecare program arhitectural dacă este un birou, o școală sau o biserică are propriile nevoi specifice de orientare, iar acest lucru este deosebit, în cazul în care funcția interioară este una care necesită locuitorii să stea în poziții fixe, adesea în birouri sau săli de clasă. Un alt aspect al orientării și unul în care simpla prezență a luminei naturale este liniștitoare, este dorința subconștientă a oamenilor atunci când în interiorul unei clădiri păstrează legătura cu lumea exterioară, dacă este cazul cunosc timpul zilei sau natura vremii. (fig.2-3)

În timp ce culoarea zilei va varia de dimineața până seara, și cu modificări ale cerului și ale modelelor meteorologice, este întotdeauna considerat ca fiind

referința prin care se apreciază culoarea, lumina zilei este privită ca fiind "culoarea reală". În magazinele timpurii, cum ar fi Harrods, au fost create goluri în acoperiș pentru a aduce lumina zilei în zonele de vânzare de mai jos, întrucât timp de câțiva ani acest lucru a fost ignorat. Au existat mai multe motive pentru acest lucru, nu în ultimul rând fiind faptul că a fost considerat că mijloacele folosite pentru lumina artificială erau mai potrivite pentru afișare, pentru a se prezenta marfa "într-o lumină mai bună". Vechiul concept de "a lua ceva la lumină", ​​prin care se înțelegea lumina zilei, poate fi considerat mai puțin o necesitate dacă lumina de mediu oferă culoarea naturală; în timp ce din punctul de vedere al muncitorului care trebuie să rămână în același mediu toată ziua avantajul luminei naturale este evident. Același lucru este valabil și pentru clădirile de birouri, unde oamenii tind să stea în aceeași atmosferă toată ziua; dacă muncitorii sunt prea departe de o fereastră și impresia de lumină naturală este mult redusă, există un sentiment de nesatisfacție. (fig.4-7)

Vederea de pe fereastră este contactul nostru cu lumea din afară; furnizează informații care, pentru motivele menționate deja, ne permit să experimentăm timpul din zi, schimbări ale vremii, lumina soarelui și anotimpurile. La un nivel, o viziune satisface nevoia fiziologică de adaptare și readaptarea a ochiului la distanță, oferind un centru vizual de odihnă. Din acest motiv orice perspectivă este mai bună decât nici o perspectivă, în timp ce în mod clar unele perspective vor fi mai bune decât altele. La un nivel diferit, importanța unei perspective a fost recunoscută în cercetarea care arată că un pacient în spital se va recupera mai repede, în cazul în care este disponibilă o fereastră cu vedere.

Arhitectul ar trebui să țină cont de perspectivă când își planifică clădirea și când planifică locația și detaliile despre ferestre. Unele dintre cele mai fine ferestre erau cele din secolul XVIII în Marea Britanie, unde rafinamentul detaliilor barei de sticlă a asigurat că lumina zilei a fost capturată de bar, a condus-o, ne împiedicând vederea. Acest lucru este mai puțin necesar astăzi, deoarece mărimea sticlei disponibilă permite zone largi de geamuri, fără a fi nevoie de obstrucție orizontală. Întrebarea privind "vederea spre exterior” este în mod necesar asociată cu "vederea spre interior” ridicând problema confidențialității, care, în anumite circumstanțe, ar putea fi considerată a fi importantă. În timpul zilei acest lucru nu va fi, în general, a problemă, deoarece nivelul luminiei zilei din exterior va fi mai mare decât cel din interior, împiedicând vederea spre interior, dar pe timp de noapte situația va fi inversată și poate fi necesar să recurge la forme oarbe precum cortinele, care pot avea efectul dorit de a se asigura că fereastra nu este privită ca o gaură neagră din interior pe timp de noapte.(fig.8-10)

Lumina zilei a fost asociată multă vreme cu sănătatea, iar în cartea lui Dr Hobday, “The Healing Sun”, ne amintește de lucrarea lui Vitruvius din secolul întâi Î.H., cu cele zece cărți despre arhitectură. Printre principalele principii clasice armonia și simetria, așa cum a afirmat Vitruvius, el a subliniat că arhitecții ar trebui să aleagă sit-uri sănătoase pentru clădirile lor și că proiectarea atentă a clădirilor poate împiedica boala. Era clar că un sit sănătos era unul orientat în așa fel încât permite intrarea luminii naturale. Vitruvius a fost primul care a studiat aspecte calitative și cantitative ale lumina naturală, propunând reguli explicite pentru a evalua dacă un interior este luminat corespunzător. De atunci am avansat destul de mult, dar lumina slabă a zilei și lipsa de lumină solară se spune că sunt responsabile pentru ceea ce este descris ca "boală afectată sezonier" sau BAS, care afectează un număr mare de oameni în anumite momente ale anului datorită lipsei de lumină solară. Nu este o coincidență atunci când oamenilor li se dă de ales aceștia preferă să lucreze în lumina zilei și aleg să se localizeze aproape de o fereastră. Prezența luminii naturale în anumite momente ale zilei atunci când este disponibilă într-o clădire este un aspect important pentru mediul înconjurător.

Reconstrucția vechii clădiri Reichstag din Berlin, din starea sa mutilată după al Doilea Război Mondial, la noua ei formă strălucitoare, a avut la bază patru principii:

1.Semnificația Bundestagului ca forum democratic.

2.Angajament în privința accesibilității publice.

3.O sensibilitate la istorie.

4.O agendă de mediu riguroasă.

Unul dintre obiectivele cheie a fost acela de a optimiza utilizarea lumina naturală în întreaga clădire, pentru a minimiza utilizarea iluminatului artificial, reducând astfel consumul de energie electrică.

Principala caracteristică a clădirii, așa cum este experimentată de publicul larg, este cupola, situată deasupra camerei plenare. Cupola este crucială pentru strategiile de ventilație și luminare a clădirii. În miezul său este sculptura de lumină care se ridică din partea de sus a camerei, deschizându-se spre cupolă. Acest con reflectorizant oferă soluția pentru iluminarea și ventilarea camerei. Reflectorul este un con din fâșii concave, acoperite cu o baterie de 360 ​​de oglinzi angulare, care formează împreună o lentilă fresnelă uriașă care funcționează ca un far în spate, direcționând lumina orizontală către camera. Conul este asociat cu un scut rulant mobil blocând câștigul solar și strălucirea în timpul zilei, în timpul nopții procesul este inversat, cupola devenind un far pentru a stabili locația și scopul clădirii, scop simbolic și vital al capitalei federale. Singura modalitate de a aprecia cu adevărat știință și artă clădirii este de a experimenta magia luminii zilei, vizitând-o. Scopul echipei de design a fost de a crea o clădire care va fi eficientă energetic, ori de câte ori este posibilă utilizarea surselor naturale de energie regenerabile pentru a oferi confort maxim, pentru a obșine o "arhitectură durabilă". Acestă sculptură de lumină face parte din sistem de ventilație care aduce aerul de deasupra domului, și în același timp reflectă lumina orizontală în cameră.(fig.11-14)

Lumina nu are doar un rol estetic, trebuie să ne gândim și la ce implică aceasta din puncte de vedere tehnic, cum influențează aceasta procesul de proiectare, și ce rol are în rezultatul final.

Lumina zilei trebuie sa fie luată în considerare atunci când se proiectrează o cladire deoarece strategiile pentru lumina zilei pe care le avem în vedere și strategiile pentru designul arhitectural sunt inseparabile. Lumina zilei nu poate doar să înlocuiască lumina artificială, reducând consumul de energie, ci trebuie să influențeze și consumul de căldura și răcire. Ceea ce înseamnă că plănuirea pentru a introduce lumina zilei în proiect necesită si integrarea altor perspective și altor persoane specializate. Sunt diverse strategii despre lumina zilei care depind de disponibilitatea luminii, care este determinată de latitudinea locației cladirii și de condițiile imediat înconjurătoare, spre exemplu prezența obsacolelor. Aceste strategii sunt de asemenea afectate și de condițiile climatice și este important să identificăm variațiile sezoniere, în special temperatura de ambient, și probabilitatea luminei solare. Cunoașterea climatului, și a disponibilitații luminei pentru fiecare fațadă a unei clădiri propuse, este un prim pas esențial în designul acesteia. Latitudinile mari au condiții de vară și iarnă distincte, iarna când nivelul de lumină este scăzut designerii încearcă să maximizeze cantitatea de lumina care ajunge în clădire. Redirecționarea luminii în clădiri din regiunile cele mai luminoase ale cerului este o strategie indicată pentru aceste latitudini. Prin contrast, în tropice unde nivelul de lumină este mare pe toată durata anului, proiectantul incearca să evite supraîncălzirea, prin restricționarea intrării razelor de lumină în clădire. Acest lucru poate fi realizat prin obstrucționarea unor părți mari ale cerului, în special părțile din apropierea apogeului, și prin acceptarea luminii doar din părțile mai joase ale cerului, sau indirect, folosind lumina reflectată din pământ.

Ajustările strategiilor pentru o exploatare perfectă a luminei naturale variază destul de mult și în fucție de sursele de lumina, tipul de cer.

1.Strategii pentru lumină zenitală răsfirată pot fi atât pentru un cer senin cât și pentru un cer înnorat. Totuși, cea mai significantă caracteriistică a acestor stategii constă în modul în care se rezolvă problema razelor de soare directe. Când vine vorba de lumină naturală umbrirea este întotdeauna o problema, cu excepția fațadelor care sunt îndreptate spre polul nord/sud. Dacă umbrirea este de o importanță minoră ca rezultat al orietării si obstrucționării, un sistem pentru a orbire poate fi folosit si pentru umbrire. Umbrirea și protecția împotriva strălucirii sunt funcții diferite care necesită considerente de designe individuale. Umbrirea este o funcție termică, care în principal protejează de razele solare directe, iar protecția împotriva strălucirii este o fucție vizuală care moderează luminanțele mari în câmpul vizual. Sistemele care protejează împotriva strălucirii nu acționează doar asupra razelor solare directe ci și asupra luminii solare și luminii reflectate. Prin urmare, sistemele care protejează împotriva umbririi s-ar putea să nu fie echipate și pentru a proteja împotriva strălucirii.

2.Strategiile pentru a distribui lumina zenitală, în predominant în condiții cu vreme noroasă încearcă să distribuie lumina zenitală naturală în interorul spațiului atunci când soarele nu este prezent. În acest caz, geamurile si luminatoarele sunt create pentru a aduce lumina naturală în camere atunci când este înnorat afară, deci geamurile vor fi relativ mari și localizate în partea superioară a peretelui. Atunci când apare soarele, aceste deschideri mari sunt un punct sensibil, cauzând supraîncălzire și orbire. Sisteme care oferă protecție solară sunt o parte indispensabilă a acestei strategii. Măsurile arhitecturale simple, precum pervazuri reflectorizante, sunt o altă oportunitate de a ajuta la penetrarea luminii naturale, dar designul geamului în sine este principala influență.

3. În contrast cu strategiile pentru vreme înnorată, strategiile care ajută la distribuirea luminii zenitale în climate în care predomină cerul senin, trebuie să ia în considerare în permanență razele directe ale soarelui. Estomparea luminei directe a soarelui, este deci o parte continuă a acestui plan de proiectare. Deschiderile pentru strategiile cu cer senin nu trebuie să fie dimensionate pentru momentele cu puțină lumină. Sistemele de umbrire care permit geamurilor să depindă în principal de distribuirea luminii sunt aplicabile în acest caz.

4. Strategiile pentru razele soarelui și distribuirea luminii zenitale sunt destul de diferite. Lumina directă a soarelui este atât de puternică ăncât cantitea de lumină solară minimă este suficientă pentru a asigura lumină naturală adecvată în spații interioare mari. Strategiile pentru lumina zilei sunt aplicabile doar dacă probabilitatea ca să apară soarele este mare. Din moment ce lumina soarelui este o sursă paralelă, lumina directă a soarelui poate fi ușor ghidată.

Un exemplu de construcție care poate exemplifica toate cele de mai sus deși din secolul XX este Colegiul „La Vanoise”, Modane, Franța.

Această școală pentru 600 de elevi de nivel 2 a fost finalizată în 1989 pentru Intercomunalul Syndicat din Modane. Situat în sud-estul Franței la o altitudine de 1000 m deasupra nivelului mării, clădirea trebuia să răspundă condițiilor meteorologice severe. Suprafața munților înconjurători împiedică pătrunderea soarele, astfel încât lumina soarelui iarna este disponibilă numai în mijlocul zilei. Clădirea de 8000m2 este împărțită în trei secțiuni – restautant și cămine; spații de predare (inclusiv treizeci și trei de săli de clasă); și locuințe ale personalului. Fiecare grup de clase are un atrium central care este aprins de o lumină de pe acoperiș, astfel încât fiecare sălă de clasă să fie luminată de pe ambele părți și să primească niște soare și iarna, direct sau prin atrium. Luminatorul de pe acoperiș este glazat cu transparență triplă, foi policarbonate nervurate. Acestea nu necesită bare la geam, astfel încât obstrucția la lumina zilei este minimă. Geamurile înclinate pe fațada sudică reduc strălucirea și căldură pe timp de vară, în timp ce rafturile de iluminare exterioare din oțel inoxidabil reflectă lumina soarelui pe plafonul clasei în timpul iernii. Combinată cu lumina din atrium, aceasta oferă o bună distribuție a luminii naturale în camerele de 50 m². Iluminarea artificială în sălile de clasă este legată de senzorii de lumină externă și este, de asemenea, programată să se oprească automat la fiecare clasă. Cu toate acestea, profesorul poate să aprindă luminile în orice moment. Încălzirea este electrică și utilizează un depozit de apă de 130 m3 pentru a profita de electricitatea din afara. Clădirea este ventilată artificial, încorporând un sistem de schimb de căldură aer-aer. În timpul utilizării s-a constatat că, clădirea nu are nevoie de iluminare artificială atâta timp cât iluminarea orizontală exterioară depășește 10.000 lux. Peste 70% din nevoile anuale de iluminat ale școlii între orele 9.00 și 17.00 sunt acoperite de lumina zilei.(fig.15-17)

Fig.1

Statue, Tate Modern în Turbine

Hall, lumina zilei

Fig.2

Harlequin Centre, Watford

Fig.3

City Plaza, Hong Kong

Fig.4

Casa scării la Berkeley, SUA -conflict de umbre

Fig.5

Lumina soarelui și umbre

Fig.6

Curte interioară Mallorca. – lumină și umbră

Fig.7

NEC Birmingham

Fig.8

Culorile naturii

Fig.9

Aeroport Abu Dhabi – lumini artificiale

Fig.10

Perspectivă spre fântână la Waddesden

Fig.11

Fig.12

Fig.13

Fig.14

Fig.15-17

II. Întunericul

„Când mergem spre lumină, umbra ne urmează;

când ne îndepărtăm de ea, umbra ne precede.”

(Vladimir Ghika)

„Întunericul nu există. Ceea ce există de fapt este doar absența luminii. Lumina poate fi studiată, întunericul nu. Nici nu poate fi fracționat, întunericul, lumina da. O simplă rază de lumină alungă întunericul pe suprafața pe care ajunge raza de lumină. Întunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se întamplă când nu avem lumină.”

Când ne gandim la întuneric ne apare în minte o imagine întunecată, neagră, înfricoșătoare, dar ceea ce trebuie să știm este că absența luminii produce culoarea neagră. Întunericul este apariția negrului într-o zonă plină de culoare, sau chiar absența culorii. Culoarea neagră reprezintă fenomenul de absorbție totală a luminii și, de asemenea, lipsa tuturor pigmenților de culoare ce alcătuiesc lumina. Culoarea neagră a fost utilizată în artă și în arhitectură încă din cele mai vechi timpuri. În afară de roșu, galben și alb, negrul a fost folosit la pictarea peșterilor și, de asemenea era baza pentru paleta de culori a pictorilor. Asociațiile negative ale culorii negre, cum ar fi diavolul, viciul, moartea, doliul, impuritatea, apar simultan nu doar cu umilința, modestia și abandonarea plăcerilor vieții, ci și cu apectele pozitive ale acestei culori: eleganța, demnitatea, luxul, puterea și legea.

Primele structuri locuite de om au fost peșterile (Fig. 1), goluri naturale, care, până la descoperirea focului nu puteau fi luminate în nici un mod. Alte structuri, realizate de om în pământ, sunt minele, galeriile, puțurile, tunelurile; acestea sunt, de asemenea, întunecate, dar evoluția tehnologiei a permis luminarea artificială a acestora. Odată cu trecerea timpului, arhitectura a evoluat și, odata cu această evoluție s-a recurs la utilizarea diferitelor metode de combatere a întunericului.

Culoarea neagră a devenit nelipsită în orașele industriale ale secolului XIX din cauza arderilor cărbunilor și a combustibililor, ceea ce a făcut ca, de-a lungul timpului, cladirile să fie acoperite cu un strat de sediment întunecat, schimbându-și culorile originale în negru (Fig. 2). În tradiția europeană, negrul are o putere extraordinară de atracție, devenind, mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea, culoarea puterii, eleganței și luxului.

Arhitecții și constructorii, de-a lungul trecerii timpului au realizat construcții și au folosit meteriale ce au fost selectate cu grijă pentru a crea atat construcții durabile, cât și plăcute, dar și inspirate. Odată ce structurile arhitecturale prind formă, apar și alte calități ce fac construcția mai dinamică și mai bogată față de conceptul creat inițial. Aceste calități sunt date de efectul de lumină și umbră creat la exteriorul și interiorul construcției pe tot parcursul zilei, cât și în diferitele anotimpuri ale anului.

În arhitectură, întunericul poate fi perceput atât ca un spațiu perfect închis care nu lasă lumina să treacă, cât și ca o zonă, sau mai multe, construite ca fiind opace, ceea ce creează, astfel, efectul bine-cunoscut de umbră (Fig. 3). Întunericul este mai bun în prezența luminii, deoarece în prezența luminii se formează efectul de umbra, care poate fi de două tipuri, umbra proprie și lumbra purtată (Fig. 4). În combinație cu obiectul de arhitectura, umbrele produc efectul de clarobscur.

Orice obiect este vizibil pentru că reflectă lumina. În absența luminii, materia, culoarea și forma nu ar putea prinde viață, iar umbra sau penumbra nu ar putea exista. Umbrele pot ascunde sau scoate în evidență diferite elemente ale unei construcții. Spre exemplu, „datorită condițiilor sitului, poate exista un singur mod de a poziționa un garaj. Acest lucru poate însemna că ușile de garaj fac parte din prezentarea structurii. Dacă ușile de garaj sunt pictate sau pătate întunecate și încastrate la câțiva metri în pereții din jur, ușile vor fi umbrite și se vor citi ca o simplă întrerupere a peretelui, impactul fiind minimizat.”

Fără lumină și întuneric, percepția asupra lumii înconjurătoare nu poate fi posibilă. Chiar dacă în majoritatea momentelor în care lumina și întunericul sunt puse unele lângă altele și sunt presupuse a fi adversari, nu este așa; lumina și întunericul sunt efecte complementare – oricare dintre ele nu ar putea exista în lipsa celeilalte. Umbra este înțeleasă ca fiind prezentă doar în lipsa unei zone luminoase, și este prezentată ca fiind un întuneric absolut. Întunericul și semi-întunericul sunt efecte folosite pentru a accentua și a expune lumina. Întunericul își pierde puterea fără efectul luminii și doar în prezența sau lipsa parțială a acesteia din urmă, întunericul și umbra devin clare și, prin urmare, pot fi observate și apreciate.

Umbrele posedă culoarea obiectului asupra căruia este proiectată lumina. De asemenea, umbra poate dobândi o culoare ce provine de la un obiect din vecinatăte, numită reflexie.

„Civilizația contemporană, aflată în apogeul unei a II-a revoluții industriale, este capabilă să furnizeze arhitecturii sofisticate mijloace de control și compoziție a luminii. Dacă interpunem între o formă plană și o sursă de lumină un obiect de formă simplă, acest obiect, iluminat, la rîndul său, în unele zone ale sale, va reține pe suprafața sa razele luminoase care îl ating. Aceste raze nu-și vor putea, deci, continua drumul în spațiu pentru a atinge suprafața formei plane, care va fi , în acest mod, privată de o parte a iluminării sale. Zona lipsită astfel de lumină își delimitează clar forma, care corespunde cu exactitate proiecției conturului obiectului pe plan, vîrful conului sau al piramidei de proiecție fiind centrul luminos.”

Penumbra reprezintă o zonă incomplet luminată, cuprins între zona de umbră aruncată de un corp opac pe o suprafață și zona luminată a acelei suprafețe (Fig. 5).

Umbrele apar în zonele unde lumina este mai slabă. Ele măresc efectul de relief și împreună cu elementele de perspectivă aeriană, sugerează mai bine tridimensionalitatea. Umbrele se pot clasifica în: proprii sau purtate. Umbrele proprii sunt situate pe obiectele expuse la lumină artficială sau naturală. Ele depind de forma obiectului, orientarea sa spatială și distanța până la sursa luminoasă. „Umbrele purtate sunt proiectate de un corp asupra altuia sau de o parte a unui corp asupra altei părți ale acestuia. Umbra purtată este un element impus de un obiect asupra altuia. Umbrele afectează valorile de strălucire ale obiectelor, claritatea culorilor acestora, cât și relațiile dintre ele.”

În civilizația modernă, întrucât și elementele psihologice influențează percepția frumosului, se impune studiul umbrelor în proiectarea de arhitectură, în design-ul ambiental și industrial. „Astfel, în cazul razelor care cad perpendicular pe o suprafață, razele reflectate vor fi retransmise direct în punctul lor de pornire. Dimpotrivă, dacă ele ating suprafața după o linie oblică, ele vor fi retransmise după un unghi egal cu cel de sosire. Razele reflectate se reflectă, la rîndul lor, dacă întîlnesc un alt corp. Asfel, acțiunea reflexiilor se traduce pe suprafețele iluminate printr-o ușoară diminuare a impresiei de adîncime, ceea ce face mai ușor lecturabile formele supuse acestei acțiuni.”

Grotele rupestre din India veche, realizate prin săparea în coline, sau chiar în piatră, sunt desfășurate adânc în sol, accesul fiind realizat pe una dintre fațadele scurte și erau luminate printr-o porțiune superioară, deasupra intrării; posibilitățile de introducere a luminii rezumăndu-se doar la această modalitate de luminare, deschiderile fiind puțin numeroase și reduse ca dimensiune(Fig. 6). Razele luminoase ce vin din exterior trec prin partea superioară a fațadei principale a edificiului, prin patru goluri rectangulare și traversează în fascicule paralele spațiul vestibulului, apoi nava în toată lungimea sa, pentru a se „lovi” de spatiul de interes denumit dagaba (Fig. 7). Atunci cînd razele trec prin partea de jos, adică prin golul ușii, întîlnesc pardoseala navei care le reflectă în parte de sus și luminează cu o intensitate mai redusă partea superioară. „În această compoziție, razele luminoase sînt astfel utilizate într-un unic scop : punerea în valoare a fundului sanctuarului, accentuînd motivul său principal, oferindu-i, prin difuziune limitată, o iluminare cu atît mai caracteristică cu cît ansamblul navei e adîncit într-o penumbră generală, nișele laterale fiind lăsate într-o obscuritate aproape absolută. Întreaga atmosferă a acestui interior rezidă deci în această utilizare particulară și limitată a luminii, în iluminarea relativă și locală a micului monument și în contrastul care rezultă pentru întreg spațiul.”

Alte spații luminate mai complexe decât cel prezentat anterior sunt sălile hipostile (încăpere mare din palatele sau templele egiptene, cu plafonul susținut de coloane) ale templelor egiptene. „Lumina Egiptului este foarte vie, cerul degajat de nori ; orice iluminare rezultă deci puternică și uniformă (Fig. 8). Dar programul acestor săli comportă realizarea unei atmosfere misterioase. Impresia care se va degaja trebuie să acționeze în mod necesar asupra spectatorului, să îi provoace diverse sentimente, în principal neliniște. Scopul esențial este acțiunea asupra spiritului și nervilor.” Lumina specială oferită acestui spațiu îi accentuează puterea de expresie. „Lectura secțiunii transversale a unuia dintre aceste temple : Ramasseum de la Karnak, ne permite descifrarea modului de difuziune a luminii cel mai utilizat în cazul acestor spații interioare.

Caracteristic este faptul că sînt utilizate simultan lumina difuză și lumina directă. Prima pătrunde prin fațadele laterale, după direcțiile A-A’ prin deschiderile dispuse de-a lungul navei principale, grație unei supraînălțări după direcția marii axe, luminînd navele laterale, coloanele lor și pereții laterali ai sălii, care nu primesc decît ușoare reflexii.” Datorită acestui fapt prezentat ulterior, o lumină generală de mică intensitate este răspândită uniform în interiorul ansamblului. „Razele soarelui, dimpotrivă, sînt introduse după direcțiile B-B’ ” trecând prin deschiderile foarte înguste, realizate deasupra zidurilor laterale, ele se expun, pentru a fi privite sau admirate, pe toată partea superioară a zidului, lovesc, aproape vertical, solul la baza lui și se reflectă pe plafonul navelor laterale pentru a-l ilumina (Fig. 9).

O luminare mai intensă este realizată prin golurile date în ușile opuse, ce indică direcția principală de parcurgere a spațiului, fiind subliniată prin supraînălțarea zonei centrale. Vibrațiile luminii și efectele de umbră și penumbră pe care le formează, dau iluminării o calitate specială. „Astfel, în ordonarea generală a iluminării în sălile hipostile, arhitectul a dorit ca spectatorul să fie constant înconjurat de o lumină indecisă, cu direcții mereu opuse comportînd afirmări și învăluiri ale formelor;” de o lumină complexă în efectele sale, asfel încît sentimentul care se degajă la vederea acestei săli să nu se definească niciodată cu claritate și încît atmosfera generală să incite la mister, să pregătească spectatorul pentru impresiile gradate și mai puternice pe care le va simți urmîndu-și drumul către Sfînta Sfintelor, care, în mod voit , este aruncată într-o obscuritate absolută.

Sfârșitul secolului XVII a fost marcat de câteva construcții ce au pus accent pe prezența întunericului. Formele geometrice simple, folosite de arhitecții începutului modernismului, au făcut posibilă prezentarea întunericului și de asemenea a umbrei în simplitatea și totodată fascinația în care poate fi regăsită.

Memorialul închinat lui Newton, realizat de arhitectul Etienne-Louis Boullée în anul 1784, este un exemplu în care arcul de lumină ce pătrunde în interiorul sferei luminează doar o parte mică a sferei, lăsând restul sferei adâncită într-o umbră întunecată. Această strcutură reprezenta pentru Boullée perfecțiune și măreție, fiind concepută dintr-o sferă așezată pe o bază cilindrică de înălțimea a trei nivele, ce dă impresia unui volum îngropat. Arhitectul creează o lume interioară ce inversează condițiile normale de iluminare exterioară naturală, astfel că noaptea, lumina pătrunde prin sferă print-o zonă superioară centrală, dând impresia de prezența soarelui, iar ziua, cand lumina este mai puternică, multiplele goluri realizate în construcția sferei dau impresia unui cer înstelat (Fig. 10).

Există construcții ce depind de prezența întunericului; construcții precum operele. Aceste construcții pun în evidență scena și totodată actorii prin prezența întunericului total și luminarea artificială a punctelor centrale de interes. Acesta este un mod de percepere a întunericului în care privirea publicului este centrată asupra scenei, fără a fi distras de ceea ce se petrece în jur (Fig. 11).

Exemplele prezentate în continuare se încadrează în structuri ce depind de întuneric pentru a-și desfășura activitatea pentru are au fost proiectate. Lipsa toatală a luminii naturale, totodată a golurilor prin care aceasta ar putea fi prezentă, face ca spațiile să fie cufundate în semi-obscuritate, punând elementele arhitecturale de detaliu într-o umbră mistică, dorind a fi decoperite treptat.

Opera din Dresden (Fig. 12), cunoscută și sub numele de Semperopers, construită de Gottfried Semper în anul 1841, precum și Opera din Paris (Fig. 13), construită de Charles Garnier în 1858, sunt două exemple reprezentative ale secolului XIX. Aceste două opere ilustrează foarte bine efectul de întuneric din sala de spectacole, unde nu există prezența nici unei surse de lumină naturală.

Ciematografele din zilele noastre, ca și operele, sunt structuri realizate cu scopul de a pastra întunericul pentru a oferi un mediu favorabil vizionării de filme, precum și vizionării de spectacole (Fig. 14).

Clădirea Auditoriumului din Chicago (Fig. 15), construită de Louis Sullivan și Dankmar Adler în a doua jumătate a secolului XIX, între anii 1886-1889, este o construcție proiectată pentru a avea destinații multiple, precum birouri, hotel și teatru. Spațiul destinat teatrului ilustează o capodoperă a sunetului într-o eră aflată înaintea calculelor științifice despre acustică. Teatrul are, de asemenea, interiorul întunecat, iar modalitățile de luminare artificială permite perceperea tuturor detaliilor arhitecturale ce fac construcția măreață și splendidă.

Una dintre clădirile mai moderne, construită la jumătatea secolului XX, dar care este asemănatoare cu exemplele prezentate ulterior, este Auditoriumul Kresge (Fig. 16), structură centrată pe tehnologie și inovare. Această sală de spectacole a fost realizată de arhitectul Eero Saarinen și face parte din familia structurilor întunecate, ce nu își pot desfășura scopul în prezența unei lumini puternice, naturale. În ciuda exteriorului realizat din pereți cortină ce permite pătrunderea luminii din abundență și care este doar o protecție și o invitație la descoperirea construcției interioare, sala de spectacole este separată de această strctură protectoare de sticlă și este închisă complet luminii exterioare.

O structură ce se încadrează efectului de umbră și penumbră este reprezentat de o bisericuță modestă (Fig. 17) situată în suburbia Ibaraki – Osaka, realizată în secolul XX și este de forma unei prisme dreptunghiulare, din beton armat aparent, cu dimensiunile planului de 6,28 x 18 m, intersectată, sub un unghi de 15 grade, de un zid care divide spațiul într-un fel de pronaos și naosul propriu-zis. Aceasta cutie de beton primește lumină numai în zona de intersecție între zidul separator și anvelopa sa, o lumina tangentă, misterioasă (Fig. 18). Adevărata lumină a spațiului este furnizată de decupajul în forma de cruce din zona altarului. „Ea aduce spirit prismei reci de beton, fiind o replică desăvîrșită a luminii taborice pogorîte din cupola bizantină. O imagine exterioară anonimă ascunde, în acest caz, un fascinant spectacol interior al cărui protagonist este lumina, atent controlată de marele arhitect Tadao Ando.”

Vitraliile reprezintă un mod tradițional de decorare a ferestrelor, în urma căruia, acestea din urmă, devin adevărate opere de artă realizate din sticlă colorată. Vitraliile sunt un mod elegant de filtrare a luminii naturale, precum și de pătrundere parțială a acesteia în clădiri, lumina, fiind trecută printr-un filtru cromatic (Fig. 19).

Vitraliile au avut un rol fundamental în arhitectură încă din perioada medievală, fiind regăsite mai ales la bisericile construite în stil gotic. În perioada contemporană, vitraliile sunt folosite, în cea mai mare parte, la decorarea bisericilor catolice, unde fresca lipsește, rolul ei fiind înlocuit de vitralii cu tematică religioasa

Vitraliile folosite în casele particulare pot aborda o mult mai mare varietate de tematici, forme și culori: de la motive vegetale și florale până la motive geometrice stilizate sau chiar portrete. Prin alegerea unei sticle închisă la culoare, pentru închiderea unui spațiu, acesta devine mai întunecat, creînd umbre mai mult sau mai puțin întunecate, în relație cu diversele calități de lumină din timpul zilei (Fig. 20).

Începutul secolului al XIX-lea aduce o revigorare a bisericii catolice în stil gotic, cu un interes sporit pentru reînnoirea bisericilor medievale din Marea Britanie, astfel că, restaurarea bisericilor vechi a adus o cerere mare de realizare a vitraliilor. Renașterea franceză de la începutul secolului al XIX-lea a produs, pe o scara mai largă, vitralii, ce erau realizate pe panouri mari, fiind pictate pe scară largă și reproducând picturi celebre. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mai multe dintre clădirile vechi din Germania au fost restaurate; Catedrala din Köln a fost finalizată, după restaurare, cu vitralii (Fig. 21).

Vitraliile reprezintă un mod deosebit de redare a umbrelor, atât prin formarea unui ambient întunecat în interior, cât și prin redarea unor umbre colorate. Efectul produs de oprirea parțială a luminii de către vitralii poate fi folosit pentru producerea unui grad de intimitate în momentele în care deschiderile date de către ferestre sau chiar de către pereții cortină sunt destul de mari.

„În istoria arhitecturii universale se disting cu claritate, în afara de orice considerație stilistica, două concepții arhitectonice, oricare ar fi epoca sau stilul: a) arhitectura cu fațadele închise, în care plinul domină, deci lumina modelează, pune în valoare materialul oricare ar fi el, colorat sau nu, prețios sau vulgar ; liniaturile modenaturii, modenatura însăși fiind alfabetul în care se scriu semnificațiile operei și b) arhitectura cu structura aparentă pe stîlpi și grinzi cu fațadele deschise în care golul, umbra, sînt elementele principale.”

Caracterul arhitecturii, sensurile expresiei plastice și , de asemenea, întregul limbaj plastic, determină caracterul arhitecturii, ce este axat pe raportul dintre umbra și lumina reflectate pe fațadele clădirilor.

Realizarea une comuniuni continue cu natura, între interior și exterior, a fost făcută posibilă datorită construcției pridvorului; acesta din urma, pridvorul, este un element dominant de umbră, „care a împrumutat arhitecturii țărănești românești incertitudinea dimensională, deci aptitudinea spre monumentalitate ca spațiu extensibil mental. Intermediu între material și imaterial, între materialitatea și imaterialitatea arhitecturii, umbra pridvorului românesc domină și determină întreaga compoziție arhitecturală în casa țărănească, ce îi imprumută o originalitate absolută în istoria arhitecturii.”

Scopul practic al porticelor și pridvoarelor face posibilă utilizarea unui spațiu exterior adăpostit pe parcursul întregului; acest fapt conduce către o înțelegere particulară a comuniunii omului cu natura, precum și a unei expresii plastice printr-o umbră ce dominantă asupra luminii ce este restrânsă la coloane, antablament și balustrade. În perioada istorică a arhitecturii, coloanele sunt suficien de robuste pentru a realiza un echilibru între lumină și umbra, iar în arhitectura populară există un echilibrul complet rupt, iar umbra domină total părțile luminoase ale structurii realizate.

„Ceea ce diferențiază arhitectura civilă românească de arhitectura țărilor balcanice este tocmai această ruptură totală a echilibrului lumină-umbră.”

Arhitectura românească nu este caracterizată doar prin volume și spații, ci reprezintă o expresie necondiționată de material, axată în principal pe „lupta” între lumină și umbră, devenind un joc al structurii în umbră, în loc să fie un joc al luminii pe material și structură, așa cum era în arhitecturile istorice. „Arhitectura românească nu e joc compozițional de elemente arhitectonice sub lumină, ci suflul unei unități expresive integral puse sub semnul umbrei.”

Compoziția structurală realizată de arhitectura țărănească nu reprezintă doar efectul realizat de umbrele dispuse în mod separat, ci este caracterizată de o suprafață unitară, al cărui spațiu este umbrit unitar și se sfărșește într-un mod ritmic, prin efectul luminii ce cade pe stâlpi.

Acordul realizat între umbră și proporție nu este pierdut în umbră, ci este realizat ritmic și vibrează prin prezența unor stâlpi subțiri „ca niște coarde care fac sa sune umbra, împrumutând arhitecturii românești sonorități surde, în contrast cu sonoritatea luminoasă a arhitecturilor istorice.”

Proporțiile dintre goluri și plinuri, importantă în arhitectura clasică, se reduce în arhitectura românească la o proporție caracterizată printre un singur gol și un singur plin, uneori dispare plinul, atunci când umbra este prezentă într-o proporție completă în compoziția arhitecturală. Umbra caselor românești nu se referă la o lipsă totală a luminii, ci la efectul creat în urma prezențe luminii, adică penumbra, a cărei intensitate și culoare variază pe parcusul intensității luminii de-a lungul orelor: de la puternică în cursul zilei, estompată dimineața și seara.

Umbra estompează, uneori, elementele constructive, ștergând, astfel noțiunea de dimensiune, făcând dintr-o construcție de dimensiuni mici, o arhitectură monumentala.

Arhitectura antichității clasice și goticul reprezintă echilibrul stabil între umbră și lumină, arhitectura neoclasică, barocul și Renașterea, victoria luminii asupra umbrei. Umbra în natura nu are nici o formă geometrică; geometrizarea umbrei se face doar în arhitectură, arhitectura însăși generând umbra, fie că e proiectată pe pămînt, sau este regăsită pe întreaga fațada.

Vibrând, liniind, punctând sau acoperind întreaga fațadă, umbra creează diferite moduri de exprimare artistică și arhitecturală.

Bibliografie

Constantin Joja, Sensuri și valori regasite, Editura Eminescu, 1981 București, Piața Scînteii 1.

Derek Phillips, Daylighting, Natural Light in Architecture, Architectural Press, 2004.

Elena Chernyshov, Light, Dark, and all That’s Between: Revisiting the Role of Light in Architecture, Waterloo, Ontario, Canada, 2008.

Emil Kaufmann, Three Revolutionary Architects, Boullée, Ledoux, and Lequeu, The American Philosophical Society, 1952.

Energy Conservation in Buildings and Comunity Sistems and Solar Heating and Cooling Programmes, Daylight in Buildings, AECOM Ltd, 2010.

European Commission Directorate-General for Energy, Daylighting in Buildings, 1994.

Kenneth Frampton, Arhitectura modernă, O istorie critică, Editura Universitară „Ion Mincu”, București, 2016.

Marcelyn Gow, Jonas Ivarsson, Ulrika Karlsson, How Do We Define Architectural Research Today?, Architecture in the Penumbra.

Mary Ann Steane, The Architecture of Light. Recent approaches to designing with natural light, Routledge 711 Third Avenue, New York, 2011.

William J. R. Curtis, Modern architecture since 1900, Phaidon Press Limited. Oxford, 1982.