Secțiunea I Noțiuni generale despre expertiză Noțiunea de expertiză și de expert Noțiunea de expertiză, precum și de expert , denumire dată persoanei… [306590]

Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad

Facultatea de Științe Juridice

Specializarea Drept

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:

Conf. Univ. Dr. Palcu Pavel

Absolvent: [anonimizat], 2016

Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad

Facultatea de Științe Juridice

Specializarea Drept

EXPERTIZA JUDICIARĂ

Arad, 2016

CUPRINS

Capitolul I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea I [anonimizat] , [anonimizat] a încerca, a dovedi, [anonimizat] a probat. [anonimizat], [anonimizat], artei, etc. [anonimizat].

Noțiunea de expertiză este înțeleasă ca activitatea de cercetare a [anonimizat], printr-un singur termen. Totuși, [anonimizat] – mai multe denumiri.

[anonimizat], [anonimizat], o [anonimizat], întocmind un raport bazat pe cunoștințele sale de specialitate.

[anonimizat] o [anonimizat].

Astfel, putem trage concluzia că expertiza reprezintă exprimarea punctului de vedere al unui specialist în legătură cu faptul sau faptele ce sunt supuse cercetării sale competente. [anonimizat], motiv pentru care expertiza reprezintă o lucrare personală și critică.

[anonimizat]-o „[anonimizat], [anonimizat] l-a avut niciodată până acum” sau că ne aflăm într-o „perioadă de desfășurare științifică a probelor”

[anonimizat] o operație inseparabilă de ideea de litigiu întrucât în multe cazuri sunt efectuate expertize ce nu au legătură nemijlocită cu un proces. Acestea sunt expertizele extrajudiciare.

[anonimizat]-o [anonimizat], comerciale etc. [anonimizat], [anonimizat], financiare, militare, etc.

Expertizele extrajudiciare pot fi: expertiza arhivistică a [anonimizat], [anonimizat] a capacității de muncă, expertiza medico-militară, expertiza particulară, expertiza efectuată în laboratoarele înzestrate cu utilaj și aparatură de specialitate, cu privire la existența și natura defectelor aparatelor de măsurat și cântărit, etc.

Secțiunea II Expertiza judiciară – mijloc de probă

Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Considerații istorice

Expertiza – ca mijloc de probă – datează încă din antichitate unde întâlnim anumite aspecte limitate ce aparțin formelor de expertize, cel mai bun exemplu fiind expertiza medicală, ce se regăsea la toate popoarele, în sensul că moașe și medici erau consultați în calitate de specialiști în cursul desfășurării procesului penal.

În dreptul intern, foarte rar s-a recurs la folosirea expertizei la început. Cele mai cunoscute forme de expertiză la români erau: leges regiae, expertiza psihiatrică, expertiza tehnică folosită pentru rezolvarea probemelor de grănițuire cu ajutorul unor ingineri hotarnici ce purtau denumirea de mensores.

Evoluția expertizei judiciare în România

Pe teritoriul României, folosirea expertizei nu este o noutatea, întrucât ea datează de multă vreme. Astfel vorbim despre existența unor documente din fostul drept românesc care tratau, pe lângă multe altele și instituția expertizei. Exemple:

Codul lui Ipsilanti;

Legiuirea lui Caragea;

Codul Calimach.

Prima expertiză oficială realizată în România este o expertiză medico-legală referitoare la un caz de moarte suspectă, iar ea datează din anul 1832.

Este de remarcat faptul că părerea experților avea o deosebită importanță în acea vreme, întrucât puterea de convingere a acestora era mai mare decât mărturiile.

Expertiza criminalistică deține un rol foarte important în desfășurarea procesului penal, iar expertiza scrisului reprezintă prima formă de expertiză criminalistică

Trebuie subliniat faptul că în timp s-a creat posibilitatea utilizării expertizei vocii și vorbirii, tipul de expertiză ale cărei baze au fost puse în țara noastră încă din anii ’70.

Noțiunea, obiectul și importanța expertizei

În literatura juridică din țara noastră cât și din alte țări, s-au formulat diferite definiții ale expertizei ca mijloc de probă, dar în ultimă analiză expertiza poate fi denumită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluționării de către un expert, prin cunoștințe specifice fiecărei specialități, activitate desfășurată la cererea organului juridicar în situația în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt.

Termenul de obiect al expertizei are mai multe înțelesuri, putându-se referi la:

obiectul expertizei în înțelesul ei;

obiectul propriu-zis, material, care se examinează în cadrul expertizei;

obiectul raportului de expertiză, adică obiectivele unui caz concret de expertiză, concretizată prin întrebările puse de organul judiciar expertului, la care acesta trebuie să răspundă.

Subliniem importanța teoretică și practică a cunoașterii obiectului expertizei. Necunoașterea acestuia poate face ca organele judiciare să nu se orienteze corect în cazul în care dispun efectuarea unei expertize.

Necunoașterea exactă a obiectului expertizei poate fi cauza situaților în care expertiza se confundă cu diverse acțiuni pur procesuale, a respingerii sau dispunerii neîntemeiate a expertizei ori la înlocuirea acesteia cu alte modalități de aflare a opiniei unor specialiști.

Menționăm că expertului nu i se pot cere decât opinii ce sunt de competența acestuia.

Obiectul unei expertize constă în lămurirea anumitor împrejurări de fapt ale cauzei pentru care sunt necesare cunoștințe de specialitate, întrucât obiectul expertizei este legat nemijlocit de cel al probațiunii.

Obiectul fiecărui gen de expertiză este foarte important, întrucât în funcție de acesta se determină obiectul expertizei judiciare. De exemplu, în ceea ce privește expertiza criminalistică, obiectul expertizei este reprezentat de examinarea urmelor în sens larg, a metodelor tehnico-științifice, precum și mijloacele materiale de probă, scopul principal al expertizei fiind identificarea.

Obiectul fiecărui gen de expertiză criminalistică subliniază specificul acesteia. Astfel:

expertiza documentelor are ca obiect identificarea persoanei după scrisul de mână, stabilirea falsului material în acte, identificarea mașinii de scris, a ștampilei etc.;

expertiza traseologică, inclusiv dactiloscopică, are ca obiect identificarea persoanei și a obiectelor creatoare de urme;

expertiza balistică are ca obiect identificarea unei arme cu care s-a tras și stabilirea condițiilor de tragere(direcție, distanță, starea de funcționare a armei etc.);

expertiza fizico-chimică are ca obiect stabilirea caracteristicilor și naturii diverselor materiale și substanțe, având ca scop principal identificarea sau stabilirea apartenenței lor generice.

Importanța expertizei în procesul judiciar a fost clar subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând în cele din domeniul dreptului procesual.

Expertizele au o foarte mare importanță, întrucât ele sunt efectuate pentru descoperirea adevărului obiectiv, ele constituind o garanție importantă a obiectivității probațiunii și în același timp reprezentând o influentă pozitivă asupra activității organelor judiciare datorită aportului acestora la rezolvarea obiectivă și rapidă a cauzelor.

Însăși înscrierea acestora în Codul de procedură penală demonstrează însemnătatea ce este acordată expertizelor prin admiterea utilizării acestora în activitatea de probațiune judiciară.

Secțiunea III Expertiza în raport cu alte elemente de drept procesual

O problemă des apărută în literatura de specialitate a fost legătură ce există între expertiză și alte instituții de drept procesual.

Expert – Martor

O idee susținută de multe persoane este aceea conform căreia expertul este un martor sau că este judecătorul problemei supuse cercetării sale, caz în care concluziile lui s-ar impune ca „o hotărâre științifică”. Tot în cadrul acestor idei s-a mai afirmat că expertiza poate fi asimilată cu cercetarea la fața locului.

Cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii de infracțiuni, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care a fost comisă infracțiunea.

Vom examina ideea mai sus menționată, începând cu raportul dintre expertiză și depozițiile de martori.

Această teză, care își are originile în S.U.A. și Anglia, neagă faptul că expertiza reprezintă un mijloc de probă de sine stătătoare, ea fiind asimilată cu declarațiile martorilor. Teza arată că între cei doi – martor și expert – nu există nicio deosebire, întrucât martorul, nu face decât să exprime concluziile sale, chiar dacă aceatea se referă la fapte mărunte.

Chiar în lucrări de literatură juridică mai vechi se subliniază că acea opinie potrivit căreia experții ar face parte din categoria martorilor(„proeminenți între aceștia” și calificați ca „martori erudiți, raționali, istorico-raționali”) este abandonată „ceea ce natural nu ar exclude ca expertul să poată funcționa și ca martor și ca expunerea expertului să poată apărea și în materie testimonială”.

În vederea individualizării fiecăreia dintre cele două mijloace de probă le vom analiza sub raportul asemănărilor și deosebirilor ce le prezintă.

Cea mai evidentă asemănare dintre cele două este aceea că legiuitorul încadrează cele două mijloace de probă în aceeași categorie procesuală a mijloacelor de dovadă.

O altă asemănare izvorăște din situația procesuală a martorului și a expertului, ambii fiind considerați „terți” în proces sau „subiecți secundari” ai raportului procesual, ei îndeplinind doar acte ajutătoare.

O ultimă asemănare este reprezentată de faptul că atât concluziile experțiilor, cât și depozițiile martorilor au o putere doveditoare asemănătoare: au o valoare probantă relativă, ele fiind supuse liberei aprecieri a organului judiciar.

Deși asemănările dintre cele două au fost mai puțin dezbătute, deosebirile dintre ele au dat naștere multor discuții, ele fiind tratate în mai multe lucrări de specialitate.

În pofida faptului că inițial s-a considerat că elementul de tehnicitate – de care beneficiază expertul – ar fi cel care ar hotărâ deosebirea, s-a ajuns la concluzia că el nu poate constitui un criteriu de diferențiere, întrucât și o depoziție de martor poatea avea caracter tehnic(ca de exemplu, depoziția unui medic) și, de asemenea, și judecătorul poate aprecia din punct de vedere tehnic faptele.

A fost emisă o părere conform căreia deosebirea dintre martor și expert ar consta în aceea că expertul se referă la fapte prezente sau la fapte ale căror efecte persistă, în timp ce martorul relatează fapte trecute, însă nici această părere nu este satisfăcătoare întrucât și martorul poate relata fapte prezente.

O altă posibilă deosebire ar fi aceea că martorul nu poate fi înlocuit, în timp ce expertul ar fi persona fungibile, întrucât există un număr mare de persoane competente să-l înlocuiască. Totuși, în cazul în care mai multe persoane cunosc împrejurările de fapt care trebuie dovedite, martorul poate fi înlocuit, în timp ce în situația în care lămuririle de specialitate nu pot fi acordate decât de un singur expert, acesta nu mai poate fi înlocuit.

Există însă multe trăsături care prezintă diferențe între cele două mijloacă de probă.

Astfel, dacă în cazul expertului, munca sa izvorăște din activitatea desfășurată de organul judiciar, în ceea ce îl privește pe martor, acesta relatează faptele percepute, mărturia sa având rădăcini în întâmplarea că a văzut sau a auzit lucruri care interesează direct sau indirect cauza respectivă.

O altă deosebire ar fi aceea că expertul nu are datoria de a descrie faptele în modul în care acestea s-au petrecut, ci să explice proveniența acestora, să-și expună părerea sa de specialist cu privire la aceste fapte, pe când martorul are doar obligația de a relata faptele așa cum s-au petrecut, fără a-și da cu părerea în legătură cu acestea.

Altă deosebire este dată de faptul că martorul trebuie să țină seama doar de percepțiile dobândite, pe când expertul are obligația de a începe activitatea sa de la împrejurările de fapt stabilite în cauză, pe care urmează a le analiza și va formula răpunsuri științific argumentate la chestiunile care constituie obiectul expertizei.

Astfel, putem trage concluzia că deosebirea dintre martor și expert are un caracter funcțional, și nu unul structural: expertul fiind cel cu o funcție activă, întrucât el examinează; martorul având o funcție pasivă, el fiind cel examinat.

Expert – Judecător

O altă problemă apărută a fost aceea a comparării activității expertului cu cea a judecătorului.

Expertul fiind asimilat cu judecătorul, a primit denumiri precum: „judecător științific” sau „judecător savant”, iar raportul de expertiză a fost demunit asemeni “unei sentințe sau o horărâre științifică”.

O serie de argument aduse în scopul sprijinirii acestei teze au fost:

atât judecătorul, cât și expertul trebuie să fie obiectivi și dezinteresați în ceea ce privește cauza;

judecătorul și expertul pot fi recuzați pentru aceleași motive;

întrucât expertul nu expune păreri personale asupra cauzei, ci el emite o opinie motivată știinfic, organul judiciar nu poate pune la îndoială constatările expertului, ci le acceptă ca atare și dă o horărâre în sensul lor.

Singura deosebire ar consta în aceea că dacă organul judiciar soluționează cauza în întregime, concluziile expertizei sunt decisive doar cu privire la o anumită chestiune.

Asemeni opiniei care asimila expertiza cu declarațiile martorilor, opinia care-i asimilează pe judecător cu expert a fost criticată în numeroase lucrări științifice.

Cei doi nu pot fi asimilați unul cu celălalt întrucât, judecătorul este obligat să soluționeze din punct de vedere juridic întreaga cauză, în timp ce expertul nu face altceva decât să cerceteze, potrivit însărcinării primite din partea organului judiciar, date izolate ale cauzei și să întocmească un raport bazat pe cunoștințele sale de specialitate. Astfel tragem concluzia că, judecătorul are răspunderea morală și juridică a soluției date cu privire la întreaga cauză, pe când expertul are răspunderea științifică a concluziilor expertizei.

Diferența dintre cei doi reiese și din metodele folosite în munca celor doi, expertul folosind doar metodele proprii specialității sale. Judecătorul sau organul judiciar se va folosi de toate căile îngăduite de lege, iar în final va aprecia întreg materialul probator strâns în cauză, aici incluzând și concluziile expertizei, urmând să dea o soluție.

Este de reținut că nu se poate atribui concluziilor expertului o valoare de hotărâre în cauza încredințată, acest lucru fiind datorat faptului că în multe cazuri expertiza nu a ajuns la concluzii conforme cu realitatea, iar în situațiile care prezintă un număr mai mare de experți, concluziile acestora pot diferi, fiind evident că nu se poate pune problema unei hotărâri.

Expert – Alte Funcții

De-alungul timpului au apărut și păreri referitoare la asemănările și deosebirile dintre expert și consilierul tehnic, care nu mai există astăzi în dreptul procesual român, dar și între expert și organul de urmărire penală, însă este evident că activitățile acestora nu pot fi confundate, astfel încât nu are rost să stăruim asupra asemănărilor și deosebirilor dintre acestea.

Secțiunea IV Expertul

Putem defini expertul ca fiind persoana care are cunoștințe de specialitate într-un domeniu al științei, tehnicii, artei și care este abilitată oficial în calitate de expert de a lămuri chestiuni care în procesul judiciar necesită asemenea cunoștințe.

Expertul poate emite o concluzie într-un anumit domeniu, acest lucru fiind datorat unei bogate experințe, el dispunând de cunoștințe și priceperi vaste, având o indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu.

Categoria specialităților la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnificație juridică într-o cauză este foarte largă. Cu toate acestea, putem afirma că, o bună parte din expertizele sau constatările tehnico-științifice solicitate în procele penale, aparțin domeniului criminalisticii și medicinii legale. Dezvoltarea deosebită a celor două științe a creat, în prezent, premisa unei restrângeri relative a altor categorii de la expertize cerute de organele judiciare.

Termenul de expert judiciar desemnează o noțiune mai complexă, al cărui conținut este delimitat de legile procesuale și cu privire la care în lucrările de specialitate s-au dat diferite definiții.

În general, toate definițiile care s-au dat noțiunii de expert se axează pe elemente comune, desemnând o persoană numită de organul judiciar sau aleasă de părți, chemată de a da un aviz într-o problemă nu obișnuită, ci de specialitate și care, totodată, a creat nelămuriri, chestiune care face parte dintr-o materie în care cel chemat să de aviz este competent.

Expertul judiciar(expertus) este persoana ce posedă cunoștințe de specialitate într-un domeniu al artei, științei sau tehnicii, desemnată de organul judiciar, conform legii, pentru a lămuri anumite stări sau împrejurări de fapt necesare aflării adevărului.

Condiții

Condițiile esențiale pe care o persoană trebuie să le întrunească pentru a putea fi abilitată ca expert sunt: o pregătire de specialitate în domeniu care interesează cauza și interesul de soluționare al cauzei. Cu alte cuvinte, expertul trebuie să fie calificat și obiectiv.

Capacitatea de a fi expert trebuie privită sub raportul care apare între capacitatea de a fi expert, în general și posibilitatea de a fi expert într-o anumită cauză determinată.

Există însă situații în care vorbim despre incapacitate sau incompatibilitate, ce nu permit unei persoane să fie expert.

Incapacitatea

Incapacitatea constă în interdicția impusă de lege unor persoane de a fi numite experți, iar ea poate să fie absolută și relativă. Este absolută atunci când cel incapabil nu poate efectua nicio expertiză în nicio cauză și este relativă în situația în care el nu poate efectua o expertiză într-un caz concret.

Cazurile de incapacitate absolută sunt cele în care nu vor fi numiți experți: interzișii, minorii, faliții sau condamnații.

În literatura juridică s-a pus des problema dacă minorii pot fi sau nu numiți experți, având în vedere faptul că se pot ivi situații în care organele judiciare pot primi lămurire doar de la un minor, însă s-a stabilit că minorii nu trebuie folosiți decât în anumite situații de absolută nevoie.

În dreptul burghez a fost pus în discuție chiar dreptul femeilor și al străinilor de a efectua expertize, însă această interdicție nu există, întrucât însăși literatura noastră juridică evidențiează faptul că această interdicție constituie o exagerare.

Incompatibilitatea

Incompatibilitatea unei persoane de a fi expert, reprezintă situația în care o persoană, deși are capacitatea generală de a fi expert, nu are exercițiul ei, fie din cauza calității sale funcționale, fie din cauza poziției sale procesuale.

Exemplu de incompatibilitate ar fi situația în care expertul are calitatea de martor, aceste două calități fiind incompatibilitate, calitatea de martor având întâietate.

Sunt incompatibili de a fi experți, datorită poziției pe care o ocupă în cadrul procesului: părțile în procesul civil, partea vătămată, inculpatul.

Căile de constatare și înlăturare a încălcării dispozițiilor legale privind categoriile de persoane exceptate de la capacitatea generală de a fi expert, sunt: abținerea și recuzarea.

Abținerea – ca procedură constă în declarația de abținere a expertului sau specialistului care trebuie făcută de îndată ce constată că se află într-un caz de incompatibilitate. Dacă acest lucru nu s-a realizat, părțile pot solicita recuzarea expertului sau specialistului, fie în cursul urmăririi penale, fie în timpul judecății, expunând oral sau în scris motivele de incompatibilitate.

Recuzarea – soluționarea cererii de recuzare se declanșează de îndată în cazul în care aceasta s-a solicitat în cursul judecății, iar încheierea prin care s-a admis recuzarea expertului nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin cuvântul specialist se înțelege acea persoană care stăpânește experiență și cunoștințe într-un anumit domeniu, însă, care spre deosebire de expert, funcționează, în general, în cadrul sau pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală sau în cadrul unor instituții de specialitate ale Ministerului Sănătății.

Alegerea experților

În literatura juridică o problemă întâlnită a fost operația de alegere a experților. Vorbim despre două sisteme de alegere: cel al alegerii libere și cel al listelor permanente sau al experților oficiali.

Conform primului sistem, cel al alegerii libere, experții sunt selectați liber din grupul de persoane care sunt cunoscute ca fiind bine pregătite în domeniul în care interesează, fără a putea vorbi despre vreo altă îngrădire. Astfel, singura condiție pusă expertului este aceea de a fi cunoscut ca posedând capacitate tehnică în materie.

În cazul celui de-al doilea sistem, cel al listelor permanente sau experților oficiali, libertatea de alegere a experților este îngrădită, astfel că pot fi aleși doar experți care figuerează pe listele oficiale de experți.

În ceea ce privește România, modul de alegere al experților prezintă o caracteristică specială în sensul că dreptul de alegere al expertului este limitat sau chiar inexistent. În cazul expertizei contabile, dar și a celei tehnice, poate fi numit doar unul sau unii dintre experții ce sunt recomandați de biroul local de expertiză contabilă. În anumite domenii, această alegere este inexistentă, întrucât organele judiciare sunt obligate să se adreseze unor instituții specializate, ca de exemplu domeniul expertizelor criminalistice și medicale.

Motivul datorită căruia se datorează această situație este tendința de oficializare a expertizei, această oficializare tranducându-se în practică prin prevederea obligativității expertizei în multe situații și prin crearea de instituții specializate în acest scop.

Desemnarea experților

Cât privește desemnarea expertului, în materie penală, expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.

„Organul de urmărire penală sau instanța desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți experți.”

Există însă situații în care organului judiciar penal îi este îngrădit dreptul de a desemna experții cauzei, mai exact în situația în care dacă în domeniul ce interesează există deja experți, nu poate fi numit expert o altă persoană, decât în situația în care anumite împrejurări deosebite ar cere aceasta.

Un aspect foarte important este acela că părțile și subiecții procesului au dreptul de a solicita ca la efectuarea expertizei în cazul respectiv să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.

Numărul experților

Un alt aspect foarte important în materia penală îl reprezintă numărul experților.

S-a ajuns la concluzia că numărul de experți era stabilit în mod liber de organul judiciar, acesta ținând seama de dificultatea obiectului expertizei.

După numărul de experți desemnați într-o anumită cauză, se face distincție între sistemul expertizei singurale și sistemul expertizei colegiale, primul fiind des criticat, întrucât este considerată periculoasă încredințarea unui singur expert a puterii considerabile de a tranșa, fără control, chestiunile ce i se pun.

Drepturile și obligațiile expertului

Îndatorirea de a fi expert constituie o sarcină obligatorie, o îndatorire cetățenească pe care cel chemat s-o îndeplinească, nu are dreptul s-o refuze în mod neîntemeiat. Această îndatorire este asemănătoare cu cea de martor sub aspectul caracterului lor de obligație juridică, procesuală, cetățenească.

Din momentul în care expertul a fost numit de organul judiciar, acesta are îndatorirea de a-și aduce contribuția la aflarea adevărului.

În literatura de specialitate(V. Manzini) și-a exprimat părerea că, având în vedere că expertul este numit de organul judiciar, el efectuează o prestație în folosul statului, pentru opera de distribuire a justiției, astfel că sarcina sa este obligatorie. În cadrul aceleași opinii, dacă expertul este desemnat de către parte, caracterul obligatoriu al sarcinii nu există, întrucât expertul are posibilitatea de a refuza. Considerăm că aceasta este o falsă problemă, întrucât indiferent că este numit de organul judiciar sau de parte, expertul este numit de către organul judiciar, iar din momentul numirii sale, expertul are importanta obligație de a contribui prin munca sa la înfăptuirea justiției.

Drepturile expertului rezultă din prevederile Codului de procedură penală, dar și din prevederile unor alte acte normative și din practica judiciară.

Astfel, art. 175 din Codul de procedură penală stipulează drepturile și obligațiile expertului.

Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei în baza acelorași motive pentru care și un martor poate refuza depunerea mărturiei. Acesta are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei și poate să ceară lămuriri subiecților principali sau părților din proces, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.

Expertului îi revine dreptul la un onorariu pentru activitatea pe care acesta o depune în vederea efectuării expertizei, pentru a putea acoperi cheltuielile, costul cărora a fost nevoie să le suporte. Organele judiciare sunt cele care stabilesc cuantumul onorariului în fincție de complexitatea și natura cauzei și de cheltuielile pe care expertul le-a suportat sau urmează să le suporte. În cazul în care expertiza este efectuată de către institutul sau laboratorul de specialitate sau de instituția medico-legală, atunci costul expertizei este stabitil în condițiile prevăzute de legea specială.

Asemeni martorului, expertul poate beneficia de unele măsuri de protecție în situația în care există o suspiciune rezonabilă că integritatea corporală a expertului, că libertatea sa, bunurile sau activitatea profesională a expertului sau a unui membru de familie al acestuia sau însăși viața expertului sunt puse în pericol.

Alt drept de care expertul beneficiază este dreptul de a-și alege în mod liber metoda de lucru specifică pregătirii sale. Acesta nu poate fi constrâns sau corupt să formuleze anumite concluzii prin promisiune, amenințare sau folosirea violenței față de expert.

Din articolul 183 Cod de procedură penală reiese dreptul expertului de a i se prezenta scriptele de comparație în funcție de obiectul expertizei și de probleme care urmează a fi lămurite.

Dacă într-o anumită cauză sunt numiți doi sau mai mulți experți, toți experții numiți cauzei respective beneficiază de dreptul de a se consulta și a-și formula opiniile, ori să-și motiveze opiniile personale în raportul de expertiză, însă doar în situația în care vorbim despre păreri diferite.

Pe lângă o serie de drepturi, expertul are și un set de obligații pe care trebuie să le respecte și să le îndeplinească. El trebuie să se prezinte în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat în vederea întocmirii raportului de expertiză în termenul-limită care este stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau la încheierea instanței, termen care poate fi prelungit până la maxim 6 luni, la cererea expertului și numai pentru motive întemeiate.

Experții trebuie să manifeste un rol activ, adică să informeze organele judiciare în legătură cu aspecte sau probleme, pe care organele judiciare nu le-au sesizat.

O altă obligație a expertului este acea de a sesiza organele judiciare în legătură cu diferite aspecte ce au rezultat pe parcursul efectuării expertizei și care sunt de natură să ajute la lămurirea împrejurărilor specifice cauzei cercetare sau care se află în curs de judecare.

Expertul este obligat să întocmească în condiții optime un raport de expertiză care să cuprindă concluzii obiective, precum și motivarea acestor concluzii pe bază de argumente științifice.

În situația în care experților li se cere completarea sau refacerea expertizei, ei sunt obligați la aceasta, prezența acestora pentru a da explicații suplimentare în fața organului judiciar fiind de asemenea obligatorie.

Experții sunt obligați să păstreze secretul profesional, obligație care este stipulată expres și în Codul privind conduita etică și profesională a experților contabili și contabililor autorizați.

În cazul în care expertul nu își îndeplinește obligațiile, el întârziind sau refuzând în mod nejustificat să efectueze expertiza, asupra acestuia se va aplica o amendă judiciare, precum și răspunderea civilă a expertului.

În cazul în care experții fac afirmații mincinoase sau nu informează în legătură cu tot ceea ce știu privitor la împrejurările esențiale asupra cărora au fost întrebați, acestora li vor aplica dispozițiile art. 273 Cod Penal.

Răspunderea Experților

După cum am menționat mai sus, experții au anumite îndatoriri, fără de care nu se poate concepe îndeplinerea sarcinii lor.

Având în vedere importanța misiunii expertului în soluționarea cauzei, acesta va fi tras la răspundere în situația în care nu-și îndeplinește obligațiile, legea prevăzând în acest scop sancțiuni cu caracter administrativ, civil, penal sau disciplinar.

Răspunderea civilă apare în cazul expertului contabil, având în vedere prevederile contractului încheiat cu părțile.

În caz de neprezentare a expertului, legal citat, la chemarea organului judiciar, refuzul nejustificat al acestuia de a efectua expertiza, nedepunerea raportului de expertiză la termen, neprezentarea expertului la chemarea organelor judiciare pentru a da lămuriri, obținerea de profituri necuvinte, acesta va fi sancționat.

Dacă sunt constatate în sarcina expertului fapte de natură penală, se va proceda la sancțiuni conform Codului penal. Astfel, în situația în care expertul va pretinde sau va primi mai mult decât taxa legal stabilită, fapta va fi tratată ca luare de mită sau primire de foloase necuvinte.

Expertul care face afirmații mincinoase ori nu spune tot ceea ce știe privitor la împrejurările asupra cărora a fost întrebat, va răspunde penal pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Precizăm aici că experții nu vor răspunde pentru simple erori de fapt sau anumite inexactități ce se regăsesc în raportul de expertiză, dacă se constată că acestea au fost de bună credință.

În situația în care concluziile expertului sunt determinate de o vină penală, el va răspunde conform prevederile Codului penal.

Dacă concluziile expertului sunt greșite, iar aceasta se datoreaza unei superficialități a expertului sau unei lipse de competență, atunci el nu va fi tras la răspundere penal, ci va răspunde disciplinar sau administrativ.

Aceasta a fost o problemă dezbătută în literatura de specialitate, unde s-au emis mai multe păreri. Una dintre aceste păreri ar fi cea conform căreia expertul, asemeni judecătorului, nu trebuie să răspunde decât pentru dol. O altă părere afirmă că experții ar trebui trași la răspundere și pentru greșelile grave. Potrivit unei a treia păreri, în ceea ce-i privește pe experți ar trebui să se aplice regulile răspunderii civile delictuale și cvasidelictuale.

În concluzie în cadrul sistemului legii noastre problemele sunt clare, astfel că dacă în cazul unei expertize eronate se constată că expertul are o vină penală, fie ea sub forma intenției infracționale, fie sub forma culpei, fapta expertului va fi sancționată în conformitate cu textele codului penal în care poate fi încadrată, iar răspunderea penală a expertului va fi dublată de o răspundere civilă în măsura în care sunt întrunite și elementele acesteia.

Un alt aspect important referitor la răspunderea expertului este acela că el poartă răspunderea personală pentru întreaga sa activitate.

Astfel, dacă într-o cauză sunt mai mult experți, trebuie scos în evidență faptul că ei nu formează o comisie, fiecare răspunzând pentru raportul întocmit. În cazul unei concluzii comune și dacă ei au semnat împreună, atunci raportul lor este unul comun, dar în același timp și al fiecăruia. Dacă opinia la care au ajuns nu este comună, fiecare prezintă raportul separat.

Din faptul că nu pot exista expertize colective, expertiza rămânând individuală chiar dacă la ea participă mai mulți experți, rezultă concluzia că expert poate fi numai o persoană fizică, așa cum s-a mai precizat, nu o persoană juridică; răspunderea expertului pentru justețea concluziilor înscrise în raport este a sa personală, iar ca expert, el vorbește în numele său și nu al justiției. Această răspundere a expertului poate fi morală sau legală, atât în penal, cât și în civil.

Înlocuirea expertului

Înlocuirea expertului este tratată în Codul de procedură penală la art. 176.

Înlocuirea expertului intervine în situația în care expertul refuză sau nu finalizează raportul de expertiză în termenul-limită în mod nejustificat.

Înlocuirea expertului este dispusă de către organul de urmărire penală printr-o ordonanță sau de către instanță printr-o încheiere, după citarea expertului, fiind comunicată apoi asociației sau corpului profesional de care aparține acesta.

O altă cale prin care expertul poate fi înlocuit este admisibilitatea declarației sale de abținere sau cererea de recuzare ori în situația în care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.

Expertul înlocuit trebuie, sub sancțiunea prevăzută la art 283 alin. (4), care este amenda judiciară de la 500 la 5.000 lei, să pună de îndată la dispoziția organului judiciar toate actele sau obiectivele încredințate, precum și observațiile cu privire la activitățile desfășurate până la momentul înlocuirii sale

Secțiunea V Pregătirea și dispunerea expertizelor

Pregătirea și dispunerea expertizelor impune desfășurarea anumitor etape, acestea fiind:

Analiza necesității și utilității dispunerii expertizelor

Un aspect foarte important este că urmele și mijloacele materiale de probă sunt lipsite de valoare pentru cauză dacă ele nu au fost analizate, interpretate și valorificate în vederea deținerii unui maxim de date menită ajute la stabilirea exactă a diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care a fost săvârșită infracțiunea, făptuitori, în scopul aflării adevărului.

Prezența expertului este necesară întrucât organele judiciare nu beneficiază de cunoștințe de specialitate și mijloace tehnice adecvate care sunt necesare valorificării urmelor și a mijloacelor materiale de probă.

În literatura de specialitate, s-a subliniat de mult faptul că prin intermediul expertizei judiciare se poate trece de la posibilitatea cunoașterii la cunoașterea propriu-zisă controlabilă cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de știință(Ch. Lagneau).

Cât privește concluziile experților, unii specialiști au susținut că acestea sunt o probă directă, pe când alții le-au apreciat ca fiind complement al unei probe.

Expertiza contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la persoana care a săvârșit-o și la alte împrejurări necesare pentru corecta soluționare a cauzei.

Dispunerea expertizei se poate realiza în faza de urmărire penală sau în cea de judecată .

Pentru dispunerea efectuării expertizei, trebuie întrunite cumulativ două condiții: mai multe fapte sau stări de fapt, nevalorificate îndeajuns pe de o parte și împrejurarea că pentru lămurirea acestor fapte sau stări de fapt este necesară folosirea unor specialiști instanța de judecată sau organul de urmărire penală. Aceste condiții trebuie constatate de către instanța de judecată sau organul de urmărire penală.

Dacă cele două condiții sunt întrunite, atunci organul judiciar dispune efectuarea expertizei indiferent dacă judecătorii sau persoanele ce efectuează urmărirea au anumite cunoștințe în specialitatea respectivă.

Dacă cele două condiții nu sunt întrunite, atunci organul judiciar este obligat să dispună la efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevede posibilitatea unor concluzii certe.

Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinării

Un prim aspect important este reprezentat de autenticitatea și utilitatea urmelor și mijloacelor materiale de probă.

Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experți sau specialiști, organul care dispune lucrarea trebuie să urmărească și să se asigură că în procesul descoperirii și în special, al ridicării lor, au fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-și modifice caracteristicile și proprietățile.

Urmele care nu au fost menționate în procesul-verbal prin care au fost ridicate nu pot face obiectul unei expertize.

Prin proces verbal se înțelege acel instrument scriptic în care sunt consemnate datele și elementele de fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat actul procedural.

Un alt aspect foarte important este calitatea materialelor. Specialiștii trebuie să aibă la dispoziție materiale de calitate bună, astfel că înainte de a fi trimise la expertiză, materialele trebuie verificate sub raportul utilității și calității lor. Riscul care poate apărea constă în concluzii eronate.

Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative și suficiente din punct de vedere cantitativ și calitativ.

În raport cu natura expertizei, organul judiciar trebuie să procedeze la procurarea materialelor de comparație care să fie puse la dispoziția experților împreună cu urmele și mijloacele materiale de probă, de exemplu, în cazul expertizei grafice și al expertizei tehnice a documentelor.

Cel care dispune expertiza trebuie să îndeplinească o serie de obligații în ceea ce privește materialel de comparație dintre care menționăm:

verificarea respectării regulilor criminalistice în ridicarea probelor de comparație;

verificarea proceselor-verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor de comparație și dacă acestea sunt descrise corect;

confruntarea datelor privind materialele de comparație specificate în procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseși.

Materialele de comparație sunt considerate probe experimentale, iar pe baza lor poate fi fundamentată o expertiză doar dacă acestea sunt considerate suficiente și utile. Ele sunt suficiente doar atunci când alături de ele figurează probe de scris libere.

Materialele trimise pentru expertiză trebuie să rămâne aceleași, ele nu trebuie să-și schimbe proprietățile chimice sau fizice, și nici să fie înlocuite, motiv pentru care ambalarea, etichetarea și sigilarea lor corectă este importantă.

Există situații în care organul de umărire penală care a dispus expertiza nu trebuie să procure materialele pentru comparație, cel mai bun exemplu fiind expertiza balistică, unde le este interzisă trageri experimentale în vederea obținerii de modele tip de comparat ori pentru a se constata starea de funcționare a armei.

Formularea de întrebări

La formularea întrebărilor este necesar să se țină seama de cerințele pe care trebuie să le îndeplinească acestea:

să se refere la obiectul expertizei și la pregătirea expertului sau specialistului;

să fie clare și precise pentru a da posibilitatea expertului ori specialistului să înțeleagă sarcinile care-i revin;

să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert(pozitiv sau negativ);

să aibă legătură logică între ele;

să nu solicite expertul să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică, forme de vinovăție ori să-l oblige să rezolve sarcini care intră în competența organului de urmărire penală cum ar fi ridicări de înscrisuri, ascultări, reconstituiri, cercetări la fața locului, etc.

Stabilirea instituției sau experților care urmează să execute lucrarea

În cazul expertizei efectuate într-o instituție de specialitate, precum expertiza medico-legală sau cea criminalistică, organul judiciar se adresează acestei instituții, pentru ca mai apoi conducătorul unității respective să stabilească experții sau specialiștii.

În cazul expertizelor contabile și tehnice, experții sunt numiți de către organul judiciar, acesta solicitând Biroului local pentru expertize contabile, Biroului central pentru expertize tehnice sau Serviciului central pentru expertize contabile recomandarea unor experți.

Emiterea actului prin care se dispune efectuarea lucrării

Dispunerea expertizei se face prin rezoluție motivată întocmită de organul de urmărire penală, cu excepția expertizelor contabile și tehnice care se dispun prin ordonanță.

Instanța de judecată dispune efectuarea expertizei prin încheiere.

Capitolul II

Expertizele criminalistice

Secțiunea I Noțiuni generale despre criminalistică și expertiza criminalistică

Criminalistica este acea știință care elaborează și folosește mijloace și metode tehnico-științifice, precum și procedee tactice destinate descoperirii, fixării, ridicării, examinării și interpretării probelor judiciare, efectuării expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, în scopul prevenirii și descoperirii infracțiunilor și altor încălcări ale legii, identificării făptuitorului și administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.

Criminalistica cuprinde tehnica, tactica și metodica criminalistică

Tehnica criminalistică reunește totalitatea metodelor de descoperire , evidențiere, fixare, ridicare și examinare a macro și micro urmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii.

Tactică criminalistică formulează reguli de organizare și desfășurare a activităților de anchetă, procurare și examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea la fața locului, reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, percheziția, preluarea de obiecte înscrisuri, actele

Metodica criminalistică se ocupă cu stabilirea de procedee , tehnici, succesiuni de activități logico-tactice , și mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura lor: furt, omor, tâlhărie, mită, înșelăciune, accidente de muncă sau de circulație, explozii.

Expertiza criminalistică este definită de HG nr. 458/2009 în art. 3 alin. 2 ca fiind “actul procesual prin care se efectuează o cercetare științifică a probelor materiale destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanțelor, fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăți, modificări de formă, aspect, conținut ori structură, precum și a mecanismului producerii acestora.”

Expertiza criminalistică are și menirea de a examina în mod comparativ caracteristicile concrete ale obiectelor studiate, în scopul determinării identității sau respectiv provenienței comune sau apartenenței de gen, stabilirea condițiilor și cauzelor nemijlocite care au determinat formarea acestora, mecanismul de formare a urmelor și altele.

Expertiza criminalistică se utilizează în procesul civil, însă mai rar, ele aplicându-se în general în cadrul procesului penal.

Expertiza criminalistică reprezintă împreună cu expertizele tehnice, contabile și medico-legale, unul dintre cele mai importante mijloace de probă care este pus la dispoziția organelor judiciare, natura acestora constând în executarea de către persoane competente a unor examinări speciale în vederea obținerii de date faptice, date ce au o importanță probantă în cauză.

Secțiunea II Aspectele procesual-penale ale expertizei criminalistice

Așa cum am menționat deja, expertiza criminalistică este una dintre expertizele judiciare care alcătuiesc un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări întemeiate pe date și metode științifice, expertul informează organul judiciar cu privire la concluziile sale motivate științific cu referire la fapte pentru a căror clarificare sunt necesare cunoștințele sale de specialitate.

În scopul edificării noțiunii de expertiză criminalistică este important să amintim faptul că au fost formulate opinii ce negau existența unui asemenea mijloc de probă autonom, argumentându-se că „deoarece expertiza criminalistică se efectuează de către specialiști din diverse ramuri ale științei și tehnicii, nu este justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalisticii”.

Deși expertiza criminalistică se folosește foarte rar în procesul civil, există lucrări de Drept procesual civil care subliniază importantul rol al expertizei criminalistice în clarificarea unor situații de fapt, specifice procesului civil, în care procedeele criminalistice sunt la fel de utile ca și în procesul penal.

Efectuarea expertizei este facultativă, ea fiind în principiu dispusă, așa cum prevedere art. 172 din Codul de procedură penală, de către organul de urmărire penală sau de o instanță de judecată, în situația în care, pentru lămurirea sau clarificarea anumitor fapte sau împrejurări ale cauzei, în scopul aflării adevărului sunt necesare cunoștințele pe care le deține un expert.

Așa cum am menționat deja, la efectuarea expertizei poate participa și un expert recomandat de părți, alături de expertul numit de către organele judiciare.

Cu toate diferențele de ordin procesual, în principal cele determinate de momentul procesual al dispunerii(expertiza putându-se efectua numai după punerea în mișcare a acțiunii penale) și de participarea unor experți recomandați de părți(imposibilă la constatarea tehnico-științifică), între cele două mijloace de probă există și asemănări evidente, dar numai pe plan tehnic criminalistic. Deși constatarea tehnico-științifică are un caracter aparent mai restrâns decât expertiza criminalistică, mijloacele și metodele de efectuare sunt aceleași.

În consecință, în dezbaterea probemelor generale ce privesc expertiza criminalistică, precum și a specificului unor categorii de expertize, asemeni celor balistice, traseologice, dactiloscopice, expertiza înscrisurilor ș.a., vom ține seama inclusiv de constatarea tehnico-științifică.

Dacă, pentru sublinierea calității științifice a examinării, constatarea tehnico-științifică va fi denumită expertiză, atunci se impune să fie avute în vedere toate elementele care decurg din această modificare(deși legal este imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenței unui expert solicitat de părți. Dacă examinarea tehnico-științifică are loc în unitățile de specialitate ale Ministerului de Interne, și mai ales în faza actelor premergătoare, atunci nu se pune problema ca prezența unui expert solicitat de părți să fie aprobată, motivul fiind evident.

Secțiunea III Expertiza complexă

Un alt aspect ce vizează expertiza criminalistică este expertiza complexă.

Expertiza simplă este expertiza determinată de obiectul cercetării și de metodele proprii de investigare.

Sunt des întâlnite situațiile în care nu mai putem vorbi despre o expertiză simplă criminalisitcă, medico-legale, artistică sau tehnică, împrejurările cauzei, dar și elementele de fapt reclamând o cercetare multidisciplinară, acest lucru ducând la participarea experților din domenii diferite. Astfel de situații se întâlnesc, de exemplu, în cazul infracțiunilor împotriva persoanei, al accidentelor auto sau de muncă, al expertizelor operelor de artă etc. Elemente de interferență apar des, în special, în ceea ce privește legătură dintre criminalistică și medicina legală. Astfel se impune o strânsă colaborare între experții criminaliști și medicii legiști, care împreună efectuează expertize complexe.

Datorită faptului că actuala legislație procesuală nu reglementează ca atare expertiza complexă, în literatura de specialitate, s-au avansat propuneri de „lege ferenda” referitoare la o reglementare proprie, autonomă, a acestei categorii de expertize.

Secțiunea IV Reguli tactice aplicate în dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice

Eficiența constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice este influențată de anumiți factori, aceștia fiind: oportunitatea expertizei, stabilirea corectă a obiectului expertizei, formularea clară a întrebărilor adresate expertului și asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză.

Oportunitatea expertizei

Asigurarea oportunității expertizei constituie o primă cerință ce trebuie avută în vedere de către organele judiciare. În funcție de probele, datele sau materialele existente în cauză, este necesar să se aprecieze dacă și în ce măsură o expertiză este utilă, astafel încât nici să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cazului.

Există situații în care cererile de expertiză sau de noi expertize, ce sunt formulate de părți sau apărători, și care se referă la aspecte neconcludente sau la probleme deja clarificate prin alte expertize ale căror concluzii au fost acceptate de părți sau prin alte mijloace de probă, sunt admise.

Momentul dispunerii expertizei este de asemenea foarte important, întrucât întârzierea acesteia, cât și dispunerea prematură pot avea efecte negative asupra soluționării cauzei.

Stabilirea corectă a obiectului expertizei

Stabilirea corectă a obiectului expertizei se referă la modul de valorificare judiciară a expertizei. O delimitare strictă a aspectelor ce sunt supuse unor lămuriri, poate influența pozitiv însăși cercetarea fondului problemelor care constituie obiectul expertizei.

Așa cum am menționat în începutul lucrării, obiectul expertizei judiciare rezidă în clarificarea unor fapte sau împrejurări de fapt pentru a căror lămurire este nevoie de cunoștințe speciale din varii domenii, cunoștințe ce sunt posedate de un expert.

Astfel, organele judiciare sunt obligate să se asigure de limitarea obiectului expertizei criminalistice, la fapte sau împrejurări, și nu la probleme de drept, probleme precum stabilirea naturii juridice a unei fapte sau aspect, sau stabilirea vinovăției sau nevinovăției unei persoane.

Formularea clară a întrebărilor adresate expertului

Modul de formulare a întrebărilor adresa expertului este foarte important, superficialitatea în fixarea obiectivelor expertizei fiind cauza principală pentru care se ajunge la concluzii nefundamentate științific sau concluzii eronate.

Întrebările adresate expertului trebuie să fie: clare, concise și precise, evitându-se exprimările echivoce, confuze, generale, greșite, acestea determinându-i pe unii experți să procedeze la reformulări, cu riscul apariției de nepotrivire între ceea ce a urmărit organul judiciar și ceea ce a înțeles expertul din întrebare, sau în cazul ridicării unor obiecții ale părților, pe argumentul că nu s-a dat răspuns întrebărilor din încheiere sau ordonanță.

Pentru a evita astfel de situații, este recomandată prealabila consultare a expertului sau specialistului, iar în cazul în care expertiză a fost dispusă, expertul poate solicita lămuriri suplimentare organului judiciar.

Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză

Asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză reprezintă premisa de bază a obținerii rezultatelor scontate prin administrarea acestui mijloc de probă.

În vederea efectuării expertizei, expertul trebuie să aibă, de regulă, la dispoziție pe de o parte urmele, obiectele ce reprezintă mijloace materiale de probă, iar, pe de altă parte, modele de comparație sau obiecte presupune a fi creat urmele descoperite în câmpul infracțional.

Aceste materiale trebuie să îndeplinească două cerințe.

Prima cerință se referă la cunoașterea cu certitudine a provenienței lor. Aceasta privește ambele categorii de materiale mai sus menționate, dar mai ales obiectele suspecte sau modelele tip trimise expertului.

A doua cerință este legată de calitatea acestor materiale, fiind necesar ca aceste materiale să reflecte suficiente elemente caracteristice pe bază cărora să se realizeze identificarea.

Trebuie avută în vedere necesitatea ca aceste mijloace materiale de probă să fie însoțite de modelele de comparație, de impresiunile sau de obiectele presupuse a fi format urmele la fața locului. Expertul va lua la cunoștință cărei categorii îi aparține fiecare obiecte și care este apartenența sa.

Secțiunea V Tactica efectuării expertizelor criminalistice

Efectuarea propriu-zisă a expertizelor

Corectitudinea și probitatea profesională reprezintă cerința esențială, de ordin deontologic, în vederea efectuării expertizei criminalistice sau a oricărei alte expertize. Concluziile, deși nu prezintă o valoare probantă superioară altor mijloace de probă, pot influența fie în mod pozitiv, fie în mod negativ soluțiile pronunțate de către instanța de judecată.

Operativitatea și limitarea strictă la obiectul indiciat prin actul de dispunere al expertizei constituie alte principii de bază, care au menirea de a guverna întreaga activitate de investigare tehnico-științifică criminalisitcă.

Expertiza criminalistică parcurge trei momente sau etape principale, acestea fiind: cunoașterea obiectelui și a materialelor expertizei, examinarea separată a fiecărei categorii de materiale și compararea elementelor caracteristice, în vederea identificării.

Cunoașterea obiectului expertizei – reprezintă cea dintâi etapă în care expertul procedează la studierea actului de dispunere a lucrării, dar și la studierea materialelor de cercetat, în vederea stabilirii concordanței dintre indicațiile și datele conținute în ordonanță sau încheiere și obiectele primite.

De asemenea, specialistul sau expertul va decide dacă materialul în cauză corespunde din punct de vedere cantitativ și calitativ și dacă a fost manipulat, păstrat și expediat în condiții corespunzătoare. Expertul are dreptul să ceară lămuriri suplimentare dacă este cazul.

Examinarea separată – constituie a doua etapă, iar în cadrul acestei etape fiecare obiect este examinat, în scopul sesizării particularităților sau elementelor sale caracteristice. În limita posibilităților, obiectele trebuie să fie fixate prin fotografiere. Această examinare se aplică atât obiectelor din cauza respectivă, cât și modelelor de comparație, întrucât expertul trebuie să surprindă suficiente caracteristici pe bază cărora să poată stabili identitatea sau neidentitatea persoanei sau obiectului inclus în sfera cercetării.

Un aspect ce trebuie reținut este importanța calității caracteristicilor, cantitatea acestora fiind mai puțin importantă.

Examinarea comparativă – în cazul examinării comparative, unde sunt comparate caracteristicile reflectate sau conținute în urma ridicată de la locul faptei cu cele ale modelelor de comparație create experimental cu obiecte incluse în sfera cercetării, avem trei procedee folosite, acestea fiind: confruntarea, juxtapunerea și suprapunerea a două imagini.

Confruntarea se realizează prin modalități diverse, în funcție de natura obiectelor examinate. Se poate, astfel, practica confruntarea unor imagini, a unor diagrame, confruntarea urmelor cu impresiunile aflate în cartotecile criminalistice, confruntarea cu obiectele aflate în colecțiile laboratoarelor pentru stabilirea apartenenței de grup etc.

Juxtapunerea, care mai este numită și continuitatea liniară este des întâlnită în situația striațiilor specifice armelor de foc sau obiectelor(instrumentelor) de spargere.

Suprapunerea a două imagini este al treilea procedeu folosit în examinarea comparativă și constă după cum îi spune numele în suprapunerea a două imagini, una dintre cele două fiind transparentă, ea reprezentând urma, obiectul sau persoana în litigiu și, respectiv, modelul de comparație.

Pe baza datelor obținute prin folosirea acestui procedeu, expertul sau specialistul trebuie să poată explica nu doar coincidența caracteristicilor, care conduc la identificarea sau la excluderea obiectului din sfera cercetării, dar și posibilele modificări în forma sau conținutul factorului creator al urmei.

Redactarea raportului de expertiză

Raportul de expertiză criminalistică prezintă rezultatele investigațiilor științifice și cuprinde, potrivit art. 178 Cod de procedură penală, trei părți:

partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoștințării părților, dacă au participat la aceasta și au dat explicații în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;

partea expozitivă prin care sunt descrise operațiile de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate;

partea finală, în care sunt prezentate concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum și orice alte precizări și constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei.

Raportul de expertiză trebuie să fie redactat în termeni preciși și clari, încercându-se să se evite formulările incomplete, tehniciste sau echivoce, astfel încât ele să reflecte temeinicia științifică a cercetării.

Din modul de redactare a raportului trebuie să rezulte, în esență, următoarele:

respectarea de către expert a prevederilor legale și limitarea strictă la sarcinile indicate în actul de dispunere a expertizei;

examinarea completă și riguroasă a întregului material trimis spre expertiză de către organul judiciar;

folosirea celor mai moderne și adecvate metode și mijloace tehnico-științifice de examinare din domeniul de specialitate al expertului;

fundamentarea științifică a rezultatelor cercetării și concordanța între constatările făcute pe parcursul examinării și concluziile raportului.

Modalitățile de formulare a concluziilor

Aceste modalități sunt incluse în raportul de expertiză și au o foarte mare importanță în vederea atingerii scopului urmărit prin expertiza criminalistică, deoarece în funcție de rezultatele la care a ajuns examinarea, concluziile pot fi certe, probabile sau de imposibilitate a rezolvării problemei.

Concluziile categorice sau certe – reflectă nu numai convingerea fermă a expertului privind soluționarea probelemei în cauză, ci, în primul rând, rezultatele științifice categorice la care s-a ajuns prin expertiză.

Concluziile certe se împart în concluzii pozitive sau negative. În situația în care concluzia este pozitivă expertul oferă un răspuns net afirmativ, stabilind sau clarificând existența unui fapt, a identității unei persoane sau obiect, iar în situația în care este negativă, atunci concluzia expertului poate să conste în excluderea persoanei sau obiectului din cercul de bănuiți sau în respingerea unor afirmații sau susțineri privind o anumită împrejurare sau un anumit fapt.

Concluziile de probabilitate – apar în situațile în care este prezentă îndoiala sau incertitudinea, ce este determinată de insuficiența calitativă sau cantitivă a elementelor caracteristice ale materialului cercetat, de limitele posibilităților tehnico-științifice de cercetare, dar și de considerente subiective.

Deși fac parte dintr-o altă categorie, aceste concluzii sunt relativ asemănătoare cu cele certe. Diferența dintre cele două este că, concluziile de probabilitate se bazează atât pe prezența caracteristicilor de grup sau de categorie, cât și pe elemente de individualizare. Aceste elemente au capacitatea de a diferenția obiectul scop dintre obiectele deja verificate, dar nu-l pot identifica cu certitudine, motiv pentru care concluzia este doar probabilă.

Concluziile de imposibilitate – apar în situația în care ne aflăm în imposibilitatea rezolvării problemei, iar acest tip de concluzii este determinat de o calitate cu totul nesatisfăcătoare a elementelor caracteristice de identificare a obiectelor cercetate, dar și de lipsa unor mijloace tehnico-științifice adecvate de investigare.

Imposibilitatea formulării unei concluzii poate avea drept cauză și modul defectuos de relevare, fixare și ridicare a urmelor și a corpurilor delicte de la fața locului sau de expediere a acestora către laboratorul de expertize, îndeosebi în cazul urmelor biologice.

Secțiunea VI Elemente tactice aplicate în aprecierea și valorificarea concluziilor expertizei de către organele judiciare

În cadrul acestei secțiuni vom vorbi despre verificarea raportului de expertiză și de valorificarea concluziilor expertizei

Verificarea raportului de expertiză

Verificarea raportului de expertiză criminalistică constă, de obicei, în două etape foarte importante.

În prima etapă, organul de urmărire penală sau instanța de judecată verifică următoarele aspecte:

dacă au fost respectate condițiile legale de numire a expertului și dacă există eventuale motive de recuzare a acestuia, invocate de părți.

dacă au fost formulate răspunsuri clare și complete la toate întrebările din actul procedural.

dacă au fost respectate condițiile de citare a părților și dacă s-au dat lămuririle necesare, atât expertului, cât și părților.

dacă raportul a fost datat și semnat potrivit regulilor procedural.

Dacă aceste cerințe nu sunt respectate, având în vedere mai ales faptul că ele împiedică aflarea adevărului, se poate ajunge la o soluție netemeinică. O soluție netemeinică nu face altceva decât să atragă anularea expertizei și casarea hotărârii.

În a doua etapă, verificarea raportului de expertiză va privi problemele de fond ale acestuia, printre cele mai importante probleme numărându-se:

justețea raționamentului și concordanța dintre concluzii și conținutul raportului de expertiză;

folosirea metodelor cele mai adecvate și mijloace tehnico-științifice de investigare;

examinarea de către un expert sau specialist a materialul pus la dispoziție de organul judiciar care a dispus expertiza.

Verificarea completă și atentă a raportului de expertiză este foarte important, acest lucru fiind subliniat deseori în literatura noastră de specialitate, fiind condamnate practicile anumitor organe judiciare care se limitează doar la citirea concluziilor sau la însușirea necritică a unor concluzii ce nu sunt fundamentate științific sau care sunt incomplete sau eronate.

O eventuală neconcordanță, dintre concluziile raportului și alte mijloace de probă nu poate constitui ab initio un motiv de respingere a rezultatelor expertizei, impunându-se o analiză completă a întregului probatoriu.

Valorificarea concluziilor

Valorificarea concluziilor reprezintă momentul în care sunt apreciate și cântărite probele puse în evidență cu ajutorul examinărilor științifice. Rolul foarte important pe care concluziile îl au în proces este demonstrat de faptul că peste 85 la sută din concluziile rapoartelor de expertiză sunt însușite de către instanțe, ele fiind foarte importante în scopul aflării adevărului, precum sunt și celelalte mijloace de probă.

Revenind la tipurile de concluzii, mai sus analizate, trebuie să menționăm faptul că cele mai valoroase concluzii sunt cele cu caracter de certitudine, interpretarea acestora nepunând probleme deosebite.

Concluziile cu caracter de probabilitate dețin o pondere mai mică în ansamblul rezultatelor expertizei criminalistice.

Marea majoritate a opinilor din literatura de specialitate tind spre admisibilitatea acestor concluzii, ele fiind ipoteze științifice de lucru, pe care organele judiciare le folosesc pentru a-și ghida activitatea de soluționare a cauzei, pentru a elabora versiuni.

Formularea unor asemenea concluzii reprezintă o dovadă de etică profesională a expertului criminalist.

În ceea ce privește interpretarea acestor concluzii, unele instanțe tind să le atribuie un caracter de certitudine, deoarece așa cum am menționat anterior, ele se aseamănă cu concluziile certe, în timp ce alte instanțe au o tendință contrară.

Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei, impun aceeași atenție în interpretare.

Secțiunea VII Suplimentul de expertiză, dispunerea unei noi expertize și valoarea probantă a expertizelor ca mijloc de probă în procesul penal

Suplimentul de expertiză

Suplimentul de expertiză poate fi dispus de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată în situațiile în care:

expertul a omis să dea răspuns la anumite întrebări;

răspunsurile expertului nu sunt complete;

după efectuarea expertizei au fost descoperite împrejurări sau fapte, care se află în strânsă legătură cu obiectul acesteia.

Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.

O expertiză este incompletă în situația în care obiectul său nu a fost rezolvat în întregime, sau dacă intervine necesitatea lămuririi anumitor probleme noi apărute, probleme ce se află în strânsă legătură cu obiectul raportului de expertiză efectuat.

Motivul pentru care suplimentul de expertiză este realizat de către expertul inițial desemnat pentru efectuarea expertizei, este acela că acesta cunoaște foarte bine toate aspectele problemei puse în discuție.

Lămuririle suplimentare constă în explicații cerute asupra raportului de expertiză care se pot referi la:

metodele folosite în cursul examinărilor;

procedeele tehnice;

datele obținute, expresiile folosite de către expert etc.

Există însă anumite situații în care nu se impune efectuarea unui supliment de expertiză ci doar un punct de vedere a unui specialist care deja cunoaște cauza și condițiile cauzei, așa încât se impune doar exprimarea unui nou punct de vedere sau menținerea celui deja exprimat.

Dispunerea unei noi expertize

Există situații în care se pune problema efectuării unei noi expertize, fie din oficiu, fie la cererea părților.

Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.

Dispunerea unei noi expertize trebuie să reprezinte o măsură de lămurire a îndoielilor pe care le are organul judiciar cu privire la exactitatea concluziilor date de către expert.

Dispunerea sau respectingerea cererii de efectuarea a unei noi expertize trebuie motivată, așa cum de altfel se subliniază și într-o decizie a Tribunalului Suprem: „Fiind de principiu că judecătorii, deși hotărăsc după intima lor convingere, au obligația de a admite sau respinge, total sau în parte, cererile formulate de părți, față de cererea părților de a se verifica concluziile raportului de expertiză printr-o contra-expertiză efectuată de un alt laborator, tribunalul avea îndatorirea să examineze această cerere de probă și să motiveze pentru ce o admite sau o înlătură, iar nu după cum a procedat, respingând fără nicio motivare cererea de probă. Procedând în acest fel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre criticabilă”.

Au existat multe cazuri în care admiterea sau respingerea unor cereri de noi expertiză a fost făcută fără a avea la bază un anumit criteriu, admiterea acestor cereri fiind mai mult o măsură de precauție, o verificare a expertizei inițiale de către alți specialiști.

Cauzele care generează în principal necesitatea unei noi expertize sunt următoarele:

concluzia este incertă, de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării problemei;

concluzia se află în contradicție cu alte proble administrate în cauză;

concluzia este neconvingătoare, ca urmare a insuficientei argumentări și demonstrări a acesteia în primul raport de expertiză.

Un aspect important este acela că legea nu limitează numărul de noi expertize, astfel încât atunci când apare necesitatea dispunerii unei noi expertize, nu contează numărul de expertize efectuate deja.

Valoarea probantă a expertizelor ca mijloc de probă în procesul penal

Așa cum am menționat deja la începutul lucrării, expertizei i se acordă o mare importanță în procesul penal.

Totuși, în dreptul intern, vorbim despre principiul liberei aprecieri a probelor, iar conform acestui principiu niciunei probe nu îi este acordată o preferință prestabilită în ceea ce privește valoarea sa, altfel spus nu există probe mai bune sau probe mai puțin bune.

Astfel expertiza în mod practic este considerată ca oricare alt mijloc de probă, concluziile expertului fiind lăsate la libera apreciere a organului judiciar, expertiza nefiind considerată o forță probantă absolută.

Este posibil însă ca uneori, aceste mijloace de probă să nu reflecte realitatea, fie datorită lipsurilor în pregătire, fie datorită altor cauze și, în consecință, valoarea lor probatorie este validată prin apreciere în întreg ansamblul probelor existente în cauză.

Organele judiciare sunt legate de constatările de fapt ale experților, ca de exemplu, data raportului de expertiză, arătarea cercetărilor făcute în prezența părților și susținerile acestora făcute în prezența experților.

Toate aceste mențiuni din raportul de expertiză fac dovada până la înscrierea în fals, deoarece experții au lucrat în calitate de delegați ai organelor judiciare.

Asemeni celorlalte probe, concluziile date de expert trebuie apreciate în mod critic.

Înainte de a face o apreciere a expertizei, trebuie să se verificare în amănunt atât formele procedurale, cât și a conținutului expertizei.

După verificarea formelor procedurale și a conținutului, organul judiciar trece la aprecierea propriu-zisă, pornind de la faptul că aceste concluzii nu sunt imperative, iar el(organul judiciar) poate lua sau nu în considerare concluziile raportului de expertiză, indiferent de faptul că expertiza a fost efectuată de unul sau de mai mulți experți care au avut sau nu o opinie comună.

În aprecierea lor, organele judiciare trebuie să stabilească dacă concluziile expertului sunt certe, categorice sau probabile, dar și dacă concluziile sunt bazate pe date științifice și raționamente precise sau au fost făcute pe baza unei simple aprecieri subiective.

În ceeea ce privește concluziile probabile, se arată că uneori este posibil ca avizul experților să conțină numai concluzii probabile, dar chiar și acestea pot avea un anumit grad de utilitate în soluționarea unei cauze.

Ne raliem la această opinie, întrucât pot exista situații în care expertul nu poate să ajungă la nicio concluzia, astfel că deși nu ajunge la o concluzie certă, expertul reușește să ajungă, totuși, la o concluzie care se bazează pe date faptice stabilite în mod obiectiv și concret și pe o motivație științifică a situațiilor care nu au îngăduit o certitudine.

În situația în care expertul ajunge la concluzii pe baza unei aprecieri subiective, considerăm că expertiza nu are valoare probantă, în consecință ea nu poate fi luată în considerare.

Dacă s-au administratat două expertize contradictorii, organul judiciar nu poate să procedeze la efectuarea unei medii aritmetice, ci trebuie să accepte motivat una dintre expertize pe care o consideră mai fundamentată sub aspect științific, mai concordantă cu realitate și care se coroborează cu probleme din dosar.

Având în vedere faptul că expertiza reprezintă un mijloc de probă cu o importanță deosebită, organul judiciar are obligația de a-și motiva temeinic și convingător atitudinea, în situația în care nu-și însușește concluziile expertizei.

Cât privește puterea doveditoare a expertizei, în practica judiciară au fost date soluții ce au scos în evidență atât părerea potrivit căreia organul judiciar nu și-a delegat dreptul de apreciere a expertului prin simpla întemeiere a soluției pe concluziile expertizei, cât și părerea potrivit căreia expertiza nu are o forță probantă deosebită.

În literatura juridică s-a susținut, cu justificat temei, că judecătorul, ca de altfel și organul de urmărire penală, trebuie considerat „expertul experților”, nu în sensul că ar avea o competență tehnică superioară aceleia a experților, ci în sensul că are capacitatea de a cenzura și evalua concluziile experților în raport cu obiectul probei și cu scopul procesului.

Opinia la care ne raliem este opinia apărută în literatura juridică potrivit căreia: „tendința de continuă creștere a oficializării expertizei judiciare nu impietează asupra forței sale probante și asupra posibilităților de liberă apreciere a raportului de expertiză din partea organelor judiciare”.

În concluzie, forța probantă a expertizei reprezintă, atât în procesul penal, cât și în procesul civil, un important mijloc de probă, care, în general, exercită o influență favorabilă și însemnată asupra activității organelor judiciare, fără a reprezenta un mijloc de probă privilegiat, fără a avea o forță probantă absolută și fără a limita libertatea de apreciere a organelor judiciare.

Capitolul III

Clasificarea expertizelor criminalistice

Secțiunea I Clasificarea pe scurt a expertizelor criminalistice

Problemele pentru care sunt solicitați experții criminaliști prezintă o foarte mare diversitate, astfel încât expertiza criminalistică este de mai multe genuri.

Următoarele tipuri de expertiză sunt cele mai frecvente expertize criminalistice efectuate:

expertiza criminalistică a scrisului și a documentelor;

expertiza medico-legală în sistemul probelor;

expertiza medico-legală psihiatrică;

expertiza contabilă;

expertiza tehnică a actelor;

expertiza urmelor digitale, palmare și plantare;

expertiza urmelor lăsate de ființe și obiecte;

expertiza urmelor biologice;

expretiza monedelor metalice, bancnotelor, titlurilor de credit public, cecurilor, precum și a titlurilor de orice fel pentru efectuarea plății;

expertiza accidentelor de trafic;

expertiza armelor de foc și a munițiilor;

expertiza fizico-chimică a probelor materiale;

expertiza vocii și a vorbirii;

expertiza fotografiilor și a înregistrărilor video;

expertiza exploziilor, incendiilor și a accidentelor de muncă;

expertiza portretului robot(vorbit)

Secțiunea II Expertiza medico-legală

Expertiza medicală are ca scop furnizare de informații privitoare la persoana omului sub aspectul sănătății fizice sau mentale. Având în vedere că asupra stării de sănătate a unei persoane pot interveni transformări în mod continuu, se impune efectuarea la timp a expertizelor medico-legale sau obligația de a ține seama de posibilitatea apariției unor transformări în timp a persoanei cercetate.

Expertizele medico-legale au roluri diferite în funcție de cauzele în care sunt efectuate. În cauzele penale, expertizele medico-legale stabilesc identitatea unei persoane, responsabilitatea și discernământul, în timp ce în cauzele civile, expertizele medico-legale servesc la stabilitarea incapacității de muncă, a gradului de invaliditate, a filiației sau pentru punerea sub interdicție.

Expertiza medico-legală nu are o reglementare distinctă în Codul de procedură penală. Astfel, ea se efectuează asemeni oricărei alte expertize, cu excepția expertizei psihiatrice legale, care prezintă o reglementare distinctă în cadrul dispozițiilor art. 184 Cod procedură penală.

Expertiza medico-legală nu se efectuează în regim de urgență, reclamată de riscul dispariției unor mijloace de probă, nu se efectuează în anumite cazuri expres prevăzute de lege, putându-se efectua în orice caz în care sunt necesare cunoștințele unui expert și se poate efectua și în faza de judecată, la dispoziția instanței.

Expertiza medico-legală se poate face la cerere sau din oficiu.

Expertiza medico-legală se face la cerere, de obicei, în cazul leziunilor corporale nemortale, la infracțiunile pentru care acțiunea penală se face la plângerea prealabilă a părții vătămate.

Expertiza medico-legală poate fi dispusă din oficiu în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și în cazul morților violente sau suspecte.

Expertiza medico-legală este concentrată într-un raport de expertiză medico-legală.

Organul de urmărire penală dispunse efectuarea expertizei medico-legale printr-o ordonanța, ordonanță prin care organul de urmărire penală va furniza date de istoric și va solicita medicului legist să răspundă la următoarele întrebări:

care sunt leziunile ce pot fi constatate pe corpul victimei și care este cauza acestora;

care este cauza morții;

data la care a suvernit decesul;

stabilirea alcoolemiei și grupei sanguine.

Un aspect foarte important este acela că în anumite situații constatarea medico-legală constituie actul primar, rezolvarea problemei cauzalității și a vinovăției fiind posibilă doar prin expertiza medico-legală.

Cea mai importantă expertiză medico-legală este cea în infracțiunile contra vieții.

În cazul infracțiunilor contra vieții, admisibilitatea expertizei medico-legale este stabilită de lege, astfel că organele judiciare trebuie să dispună efectuarea ei.

În cadrul acestor expertize sunt cercetate: victima, locul faptei, agresorul și agentul vulnerant.

Obiectivele expertizei medico-legale

În cazul în care vorbim despre decesul unei persoane, obiectivele expertizei sunt următoarele:

identificarea cadavrului;

stabilirea felului morții;

stabilirea cauzei morții;

precizarea raportului de cauzalitate ce ar putea exista între leziunile traumatice și cauza morții;

examinarea agresorului

Expertiza medico-legală pentru leziuni nemortale, se face, de regulă, la cererea persoanei vătămate.

În actul medico-legal este înscris numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, dar și caracterul leziunilor suferite de către victimă. Importanța acestui act este dată de către faptul că în funcție de concluziile medicului legist, leziunea corporolă va atrage o încadrare juridică a faptei.

O altă formă de expertiză medicală este expertiza toxicologică.

În cazul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicații, se dispune efectuarea unei expertize toxicologice.

Expertiza toxicologică poate stabili pe lângă ingerarea voluntară sau accidentală de către oameni, animale sau insecte(albine) a unui toxic, potențialul de intoxificare prin expunere de scurtă sau lungă durată la acțiunea toxicului respectiv.

Pregătirea specialiștilor în acest domeniu este foarte complexă, având cunoștințe în domenii ca medicină, farmacie, fizica radiațiilor, chimie, biologie, bacteriologie, etc.

Toxicologia analizează un număr relativ mare de substanțe care pot provoca intoxicații sau dependență, care printr-o repetare cu o frecvență sporită sau aceeași frecvență dar o mai mare doză, poate duce la moartea prin intoxicare.

Secțiunea III Expertiza medico-legală psihiatrică

Expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie, în cazul infracțiunilor de omor deosebit de grav sau în situația în care există îndoieli în legătură cu starea psihică a inculpatului, precum în cazul minorilor cu vârste cuprinde între 14 și 16 ani când este necesară o probă că a săvârșit fapta cu discernământ.

Expertiza medico-legală psihiatrică este analizată în cadrul articolului 184 din Codul de Procedură Penală.

Așa cum a fost definit și consacrat, rolul expertizei psihiatrice este de a ne furniza elemente medicale în măsură să prezinte personalitatea psihopatologică a unei persoane care a săvârșit o infracțiune.

Obiectele de bază ale expertizei psihiatrice sunt:

demonstrarea existenței sau inexistenței unor tulburări psihice;

diagnosticarea tulburărilor psihice a căror existență a fost dovedită;

stabilirea în ce măsură tulburările psihice descoperite au afectat funcțiile de bază psihice, astfel încât persoana expertizată să nu-și fi dat seama de acțiunile sau inacțiunile sale, sau de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale.

Un aspect foarte important în ceea ce privește expertiza psihiatrică constă în înțelegerea termenelor de discernământ și stare de responsabilitate.

Discernământul reprezintă funcția psihiatrică care se manifestă în capacitatea subiectului de a concepe planul unei acțiuni, scopul ei, ordinea etapelor desfășurării ei și rezultatul (consecințele) care a decurs din săvârșirea ei. Este capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa. În el se exprimă libertatea de voință a subiectului de a săvârși acte conform cu necesitatea social-istorică, norme pe care subiectul și le-a însușit și le respectă ca o comandă socială interiorizată, ca o datorie morală a cetățeanului civilizat față de conviețuirea socială.

Discernământul depinde de doi factori foarte importanți și anume: structura conștiinței subiectului în momentul comiterii faptei și structura personalității subiectului.

Unii autori consideră că:

discernământul păstrat în momentul săvârșirii faptei echivalează cu responsabilitatea sau conservarea capacității psihice;

discernământul scăzut echivalează cu menținerea responsabilității, dar cu diminuarea capacității psihice de apreciere a faptei și consecințelor sale, de exprimare liberă a voinței sau a consimțământului, creșterea sugestibilității, a gradului de dependență etc.;

discernământul absent sau abolit echivalează cu starea de iresponsabilitate.

Cât privește responsabilitatea, din punct de vedere medical, aceasta reprezintă ansamblul particularităților psihice ale unui individ care-l fac pe acesta să fie capabil a înțelege liberarea și necesitatea acțiunilor sale și să aprecieze efectele sau consecințele faptelor sale în situația în care el acționează contrar normelor de conviețuire socială și a legilor.

Pentru ca o persoană să fie responsabilă, din punct de vedere medical, ea trebuie să întrunească trei condiții importante și anume: libertatea, înțeleasă prin lipsa constrângerii; aflarea în deplinătatea facultăților mintale; și existența unei legi, fie că este o lege socială sau morală.

Din punct de vedere juridic, facem referire la articolul 28 din Codul Penal, care definește iresponsabilitatea: Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.

Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Astfel pentru ca o persoană să fie responsabilă, ea trebuie să prezinte vinovăție, care rezultă din însumarea culpabilității și imputabilității.

Din ambele puncte de vedere(atât medical, cât și juridic), aprecierea responsabilității este dependentă de evaluarea capacității psihice, care este caracterizată prin modalitățile sale de discernământ.

Etapele expertizei medico-legale psihiatrice

Examenul neuropsihiatric va fi efectuat de o comisie care este compusă dintr-un medic legist și doi medici psihiatri, examenul fiind cât mai complet și mai amânunțit în ceea ce privește funcțiile psihice de bază. Rezultatul acestui examen este foarte important și necesar, întrucât el oferă organului de cercetare sau procurorului, date necesare care îi permit să ia o hotărâre cu privire la continuarea cercetării față de inculpat sau dacă se impune cu necesitate internarea acestuia într-un spital de profil mai întâi.

Efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice

Mai înainte de primirea raportului, trebuie parcurse următoarele etape:

Obținerea de date prin audierea inculpatului sau învinuitului, date privind pregătirea școlară, bolile de care a suferit, mediul în care acesta a trăit, ocupația părinților, sursa de existență, etc.

Procurorul sau organul de cercetare penală trebuie să aibă un minim de cunoștințe în ceea ce privește principalele afecțiuni psihice întâlnite în practica expertizei psihiatrice și anume: psihopatia, schizofrenia, paranoia, parafenia, epilepsia, paralizia generală progresivă.

Strângerea actelor medicale, cu privire la starea de sănătate a celui cercetat, dacă aceste acte medicale există.

Internarea inculpatului sau învinuitului într-un spital de profil

Ordonanța de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice trebuie să conțină în afara datelor de identificare ale celui ce urmează a fi expertizat, fapta săvârșită, încadrarea juridică, motivele ce impun efectuarea expertizei, întrebările la care expertiza urmează să răspundă, termenul de predare a raportului și cine suportă cheltuielile ocazionale cu expertiza.

Cererea de efectuare a expertizei trebuie să cuprindă date referitoare la: infracțiunea săvârșită, încadrarea juridică, antecedente penale, pregătirea școlară, ocupația, comportarea în familie și societate, comportarea în timpul cercetărilor, antecedente medicale, etc.

Desfășurarea expertizei

În ceea ce privește desfășurarea expertizei medico-legale psihiatre, amintim că în situația în care aceasta se face cu internarea celui cercetat/expertizat, la spitalul la care acesta este internat, se fac cercetări cu privire la comportamentul acestuia, investigații medicale clinice și paraclinice care sunt obligatorii în infracțiunea de omor deosebit de grav.

Foarte importantă este și formularea raportului de expertiză, concluziile comisiei de expertiză fiind formulate în cadrul acestui raport.

Raportul este alcătuit dintr-o parte introductivă, unde se arată aspecte precum competența comisiei, organul care dispune efectuarea expertizei, datele personale ale expertizatului, data efectuării expertizei și altele, cuprinsul, în cadrul căruia regăsim antecendentele medicale și juridice, examenul somatic, examenul psihologic și cel psihiatric complet, discuția faptelor și concluziile.

Erori în expertiza medico-legală psihiatrică

Expertiza psihiatrică este supusă unor factori de eroare, care dacă se validează, pot atrage erori judiciare.

Acești factori de eroare pot fi clasificați în erori formale și erori de fond.

Erorile formale intervin în situația în care nu se respectă indicațiile procedurale, iar erorile de fond sunt rezultatul activității medicale din faza de examinare a subiectul sau în cursul activătții în comisia de expertiză.

Secțiunea IV Expertiza contabilă

Expertiza contabilă este o activitate depusă de un personal autorizat de lege pentru reconstituirea realității unei operații de natură economică și/sau financiară, pe baza cercetării documentelor, datelor și informațiilor de contabilitate.

Expertiza contabilă constă în cercetarea situației economice a unor societăți, a concordanței dintre documentele primare de evidență contabilă și realitate, fiind des utilizate în materie civilă, penală sau comercială.

Scopul expertizei contabile este acela de a stabili și lămuri anumite probleme cu caracter financiar și economic indicate de instanță, expertiza contabilă având competența de a examina documentele și evidențele tehnic-operative și contabile.

Obiectul expertizei contabile este reprezentat de lămurirea unor împrejurări de fapt, fiind necesară o competență specială pentru cunoașterea acestora.

Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, dacă legea nu prevede altfel, iar în ceea ce privește numărul experților în materia procesual civilă, instanța va numi unul sau trei experți cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel, iar în materia procesual penală, organul judiciar are libertatea de a stabili numărul experților ținând seama de dificultatea împrejurărilor ce fac obiectul expertizei.

Printre cele mai importante obligații ale expertului se numără: păstrarea secretului profesional și desfășurarea unui rol activ datorat efectuării lucrării.

Cât privește drepturile expertului, amintim dreptul acestuia de a: lua la cunoștință de materialul dosarului cu încuviințarea organului de urmărire și cererea de lămuriri organului judiciar cu privire la anumite împrejurări specifice cauzei.

Procedural, efectuarea expertizei contabile presupune examinarea materialului documentar aflat la dosarul cauzei, examinarea unor documente(acte, evidențe) aflate la părți sau terți (expertiza la fața locului), analiza explicațiilor părților, inclusiv ale martorilor, analiza actelor de control și de expertiză anterioare în aceeași cauză, studierea concluziilor expertizelor tehnice etc.

Raportul de expertiză contabilă reprezintă o lucrare de o calitate ridicată, o lucrare corespunzătoare din punct de vedere metodologic și al procedurii legale.

Raportul de expertiză contabilă este compus din trei capitole:

Introducere, în care se regăsesc aspecte precum: datele de identificare ale expertului contabil, numărul carnetului, caracterul expertizei, etc.; obiectul expertizei; împrejurările și elementele care au determinat solicitarea sau dispunerea expertizei contabile; surse documentare analizate în detaliu pentru efectuarea expertizei contabile;

Desfășurarea expertizei contabile, care reprezintă cel mai important capitol și care constă în prezentarea în detaliu a modalității de rezolvare a fiecărui obiectiv al expertizei contabile;

Concluzii, sau capitolul III, în cadrul căruia sunt prezentate concluziile finale aferente tuturor obiectivelor rezolvate în capitolul anterior, precum și concluzia de ansamblu referitoare la întreaga expertiză efectuată.

Secțiunea V Expertiza criminalistică a scrisului și a documentelor

Expertiza scrisului

Expertiza scrisului reprezintă un important mijloc de probă în cadrul procesului judiciar.

Examinarea scrisului intră în competența criminalisticii care se ocupă cu efectuarea mai multor tipuri de analize, precum sunt: analiza traseologică, analiza balistică, analiza chimică, analiza dactiloscopică, expertizarea bancnotelor, etc.

Obiectul expertizei criminalistice a scrisului este reprezentat de scrisul de mână, scris ce este definit ca fiind un complex de mișcări și deprinderi grafice, el fiind individual și relativ stabil, ceea ce permite stabilirea scriptorului prin compararea scrisului încriminat cu probele de scris care aparțin în mod cert persoanei bănuite.

Expertiza scrisului mai poartă numele de expertiza grafică sau grafoscopică.

Scrisul este o urmă, dar una cu totul aparte. Dacă în cazul urmelor lăsate de obiecte precum ar fi un pantof sau un ciocan, acestea sunt realizate prin mulare sau prin depunerea unei substanțe, scrisul este materializat în forme grafice ca urmare a unei activătți nervoase și musculare executate de om.

Acest tip de expertiză are menirea de a soluționa anumite probleme, care se împart în probleme de ordin principal(principale) și probleme de ordin secundar(secundare).

Problemele principale sunt acele probleme care se referă la:

identificarea autorului unui scris sub formă de text;

identificarea persoanei care a scris cifre;

stabilirea autenticității semnăturii;

identificarea persoanei care a falsificat o semnătură.

Problemele secundare sunt acele probleme care se referă la:

dacă un scris este natural sau deghizat;

dacă un scris este afectat de semnele bolii, bătrâneții, ingerarea de băuturi alcoolice, execuție în condiții incomode;

dacă scrisul de pe un act aparține uneia sau mai multor persoane;

modalitatea de falsificare a unei semnături.

Obiectele ce sunt supuse examinării pot fi înscrisuri cu caracter public sau privat.

Un aspect foarte important în ceea ce privește expertiza scrisului este reprezentat de materialele de comparație, fără de care această expertiză nu este posibilă.

Materialele sau scriptele de comparație sunt analizate în articolul 183 al Codului de Procedură penală.

Materialele de comparație sunt de două feluri: scripte de comparație preconstituite, care sunt executate anterior dispunerii expertizei și scripte de comparație scrise la cerere în fața instanței de judecată sau organului de urmărire penală.

Acest tip de expertiză poate fi solicitată atât de instanța de judecată, prin încheiere, cât și de organul de urmărire penală, prin ordonanță.

Expertiza criminalistică a scrisului reprezintă o categorie de expertiză foarte des întâlnită, având ca scop examinarea manuscriselor cu scopul soluționării problemei cu privire la executanții textelor sau a semnăturilor.

Examinarea se face prin comparație. Vor fi comparate textul în discuție cu un material comparativ ce provine de la persoana sau persoanele presupuse a fi executanții actelor ce sunt supuse examinării.

Scriptele sau materialele de comparație trebuie să fie procurate de organul judiciar care solicită expertiza, tot acest organ având obligația de a verifica dacă materialele de comparație provin de la persoanele prezumate a fi posesorii acestor materiale.

Materialul de comparație trebuie să îndeplinească o condiție foarte importantă: să conțină un număr cât mai ridicat de piese și să fie în același timp de o întindere mai largă pentru ca scrisul sau semnăturile persoanelor respectivă să se regăsească în cât mai multe variante posibile.

Această condiție se impune datorită variabilității scrisului, adică fenomenul prin care scrisul unui individ prezintă transformări sau modificări datorate anumitor cauze.

Variabilitatea scrisului poate fi: temporală, condiționată, modală și intrinsecă.

Variabilitatea temporală sau succesivă este variabilitatea scrisului care apare datorită diferitelor etape prin care o persoană trece, ca de exemplu înaintarea în vârstă sau o practicarea unei anumite profesii.

Variabilitatea condiționată este variabilitatea datorată unor anumiți factori care acționează simultan sau izolat, factori ce pot fi obiectivi(nu țin de persoana respectivă) sau subiectivi(țin de persoana respectivă).

Variabilitatea modală, care este întâlnită la majoritatea persoanelor și care este cea mai des întâlnită varabilitate a scrisului, se referă la starea sau dispoziția persoanei de a scrie într-un anume fel.

Variabilitatea intrinsecă este variabilitatea ce ține de construcția semnelor grafice și vizează faptul că anumite semne realizate prin aceleași mișcări nu vor fi identice în două exerciții succesive, cu toate că acestea sunt executate distinct.

Toate aceste variabilități ale scrisului însumate, reprezintă motivul pentru care materialul de comparație trebuie să fie unul amplu, bogat și variat.

Materialele sau scriptele de comparație sunt clasificate în trei categorii: probe de scris liber, probe intermediare, și probe expertimentale.

Probele libere reprezintă probe cu o valoarea foarte mare în expertiza criminalistcă a scrisului, realizate de o anumită persoană anterior cauzei și care nu are legătură cu împrejurările acesteia.

Aceste probe trebuie să îndeplinească anumite condiții, printre care amintim: să fie scrise în aceeași limbă cu actele de expertizat, actele să fie de același tip, actele ce se examinează și probele libere să fie scrie în principiu în aceeași perioadă de timp sau în perioade apropiate, să se procure acte scrise în condiții similare în ceea ce privește instrumentul de scris și suportul de hârtie.

Probele intermediare, care este o categorie desprinsă din practica judiciară, sunt manuscrisele redactate după declanșarea litigiului sau procesului penal, aceste putând fi în legătură cu cauza respectiv(declarații, cereri de chemare în judecată, note explicative, notițe cu propuneri de probe, etc.) sau care nu se află în legătură cu cauza respectivă, dar care nu sunt întocmite pentru expertiză. Ele nu au valoarea probelor libere, acest lucru fiind datorat momentului la care ele sunt întocmite, partea putând să anticipeze că se va ajunge la efectuarea expertizei și că aceste probe vor reprezenta materialul de comparație.

Probleme expertimentale sau probele executate la cerere, sunt probele care se execută special pentru efectuarea expertizei. Totuși, aceste probe sunt de multe ori insuficiente pentru a se ajunge la o concluzie certă.

Există un set de reguli speciale care trebuie îndeplinite în vederea pregătirii materialelor de comparație în cazul probelor experimentale, printre care:

Persoanele bănuite vor fi rugate să scrie mai întâi note explicative sau declarații în legătură cu anumite împrejurări, pentru ca atenția lor să se reverse asupra conținutului actelor și nu asupra modului de realizare a scrisului.

Persoanei bănuite îi va fi dictat un text bine pregătit, în cadrul căruia se regăsesc cuvinte, fraze sau chiar textul de examinat în întregime.

Dacă actul controversat are în structura lui cifre, scriptorul va trebuie să efectueze operațiuni matematice pentru ca atenția acestuia să nu fie concentrată pe forma cifrelor, scopul lui fiind efectuarea operațiunilor matematice.

În cazul scrisorilor anonime, dacă aceste sunt însoțite de plicuri, persoana bănuită va fi regută să completeze și plicurile, mărimea literelor, forma literelor, plasamentul mențiunilor, și altele putând furniza anumite elemente cu caracter identificator.

Dacă se expertizează semnături, ne interesează în primul rând cele ale titularilor și apoi cele ale persoanelor bănuite, aceste fiind executate pe diferite foi de hârtie într-un număr de 5-7 semnături.

Metoda de bază folosită de expert, așa cum am arătat anterior, este cea a comparației, precedată de examinarea separată a scrisului incriminat și a celui de comparație. În acest mod se determină caracteristicile speicale (forma semnelor grafice) din compararea cărora rezultă asemănările și deosebirile. Acestea sunt puse în evidență cu ajutorul “raportului de expertiză” întocmit de expert.

Expertiza grafică și grafologia.

O confuzie foarte des întâlnită este cea dintre expertiza grafică și grafologie.

Expertiza grafică, în principal, se preocupă numai de identificarea autorului unui scris și cu descoperirea falsurilor în scrieri, recte:

verificarea faptului dacă un text sau o semnătură provine de la scriptorul nominalizat în act;

identificarea persoanei care a efectuat un text sau o semnătură care s-au dovedit că nu aparține titularului respective (false) sau care provine de la un autor necunoscut (scrisori anonime, acte pe nume fictive, adăugiri etc.)

Grafologia, pe de altă parte, este studiul scrisului pentru a stabili calitățile autorului lui, iar ea a suferit într-un timp relativ scurt o mare evoluție, transformându-se treptat ăntr-o disciplină cu baze științifice demonstrate.

Cuvântul “grafologie” derivă din compunerea termenilor grecești: graphein care înseamnă “a scrie” și logos care înseamnă “știință”.

Termenul de grafologie este pentru prima dată folosit în anul 1872 de către abatele Michon, care l-a folosit ca și titlu al lucrării sale, Systeme de graphologie. Acela reprezintă momentul din care termenul de grafologie a început să fie folosit pentru a desemna studiul scrisului ca o expresie a personalității și a caracterului scriptorului. Altfel spus, grafologia nu este nimic altceva decât analiza scrisului sau psihologia scrisului. Cu toate că termenul de grafologie este folosit pentru prima dată abia la finele secolului al XIX – lea, începuturile grafologiei datează încă din antichitate, când oameni precum Aristotel sau Demetrius din Falera au ajuns la concluzia că există o legătură între scrisul și caracterul unui individ.

După cum am spus adevăratul părinte al grafologie este abatele J.H.Michon, iar continuatorul acestuia fiind J. Crepieux-Jamin, care a supus verificării cele stabile de Michon. El cercetează dominantele unei scrieri, determinând șapte clase: viteza, presiunea, forma, direcția, dimensiunea, continuitatea și orânduirea.

Școala germană a fost cea care a dus mai departe inițiativa lui Michon. Printre cei mai importanți reprezentați ai școlii germane în domeniul grafologiei îl amintim pe Ludwin Klages.

La noi în țară, reprezentanții grafologiei au fost: prof. dr. Gheorghe Marinescu, prof. dr. C.I. Parhon, dr. M. Derevici, Elena Bogdanovici, Henri Stahl și Andrei Athanasiu.

Reprezentative în acest sens sunt schița grafologică după grafismul lui M.N. și portretul grafologic după grafismul lui R.H..

Revenind la paralelismul dintre expertiza grafică și grafologia, este important să înlăturăm orice confuzie privind aceste două noțiuni. Chiar dacă pornesc de la aceeași bază, care este studierea științifică a scrisului, cele două urmăresc un alt obiectiv. Grafologia se axează pe psihologia scriptorului, pe când expertiza grafică încearcă să-l descopere/identifice pe scriptor și să descopere falsul în scrieri.

În ceea ce-i privește pe cei însărcinați cu realizarea examinării, mai exact expertul și grafolul, aceștia aleg trăsăturile care permit identificarea lui în linii mari. Cu toate acestea, din acest punct, cei doi urmează o altă “cărare”. Dacă expertul studiază orice fel de scriere, grafologul analizează scrierea sinceră, dorind să afle și resorturile psihologice pentru care un scris prezintă anumite trăsături.

Expertului îi sunt suficiente desciererea și constatarea caracteristicilor unui scris, însă grafologul trebuie să fie și un foarte bun psiholog, întrucât rolul lui este și de a realiza un portret caracterologic valabil.

Cu luptă, expertul va căuta să descopere cât mai multe semne particulare, particularități grafice rare, care nu se întâlnesc în alt grafism, așa-numitele idiotisme grafice, va studia apoi întreruperile în duct, retușările, lipiturile; va studia hârtia, penița, cerneala etc.

Cu alte cuvinte, grafologul se ocupă de partea psihologică, pe ceând expertul grafic se ocupă de partea mecanică.

O altă deosebire împortantă care apare între activitatea celor doi constă în aportul expertului și grafologului când acesta studiază o scriere, examenul grafologului făcându-se pe execuția materială a scrisului, în timp ce examenul expertului grafic este atent la ansamblul scrisului.

Luând în considerare toate deosebirile dintre cele două, tragem concluzia că expertiza grafică este relativ ușoară pentru un om înzestrat cu spirit de observație și cu răbdare, însă în ceea ce privește grafologia, persoana trebuie să fie și un foarte bun psiholog.

Mai consider important de menționat că grafologia își găsește aplicații în caracterologie, pedagogie, medicină, criminalistică, viață socială și management.

Scrisul bolnavilor psihici poate reflecta elemente caracteristice unei psihoze de natură neuro-psihică, poate conține elemente din care să rezulte doar o stare patologică generală ori poate să nu exprime nicio tulburare mentală particulară, în special scrisul persoanelor cu cultură grafică redusă, caracterizate printr-un scris inferior, rudimentar, neorganizat. Prezenta unor elemente naturale, de ordin grafic, se diferențiază și în raport cu fazele de evoluție a bolii. Ele pot fi considerate temporare, regresând sau dispărând odată cu vindecarea bolnavului.

Expertiza criminalistică a documentelor

Documentul reprezintă un mijloc de probă, care poate interveni atât pe cale oficială, cât și neoficială.

Se recomandă a se exclude accepțiunea largă a termenului de document, întrucât în aceasta intră și altele precum: fotografiile, benzile video-magnetice, planșele, schemele, etc.

Din punct de vedere al expertizei cu caracter criminalistic, documentul reprezintă orice înscris ce emană de la autoritățile publice, întreprinderi, instituții, organizații, persoane juridice sau fizice, conținutul cărora atestă anumite stări de fapt sau împrejurări necesare stabilirii adevărului într-o cauză penală.

Expertiza criminalistică a documentelor este deseori asociată cu expertiza grafică. Printre problemele care pot fi soluționale cu ajutorul expertizei criminalistice a documentelor amintim:

dacă actul prezintă anumite schimbări sau modificări, care sunt acestea și cine este autorul lor;

acă semnătura prezentă pe acest act este preexistentă textului;

dacă actul este realizat/întocmit la data pe care o poartă;

dacă actul prezintă anumite adăugiri sau ștersături;

dacă vreo fila a acelui act este substituită;

dacă părți ale actului sunt scrise deodată, cu același material de scriere;

dacă impresiunea de ștampilă de pe act este originală;

dacă fotografia sau mărcile de pe act sunt înlocuite;

dacă actul este alcătuit din fragmentele a două sau mai multe acte.

Obiectele care se examinează de expert pot consta din: acte deteriorate, falsificate, suporturi de scriere, mașini de scris, ștampile, timbre, librete sau bilete de călătorie, etc..

Dacă se pune problema identificării, se impune procurarea materialelor de comparație corespunzătoare.

Exemple:

cazul identificării mașinii de scris și a dactilografului;

a ștampilei originale sau a clișeului contrafăcut și găsit la inculpat;

a matriței ori a poansoanelor cu care s-a imprimat un text;

a materialelor și instrumentelor utilizate la confecționarea unui înscris fals.

Secțiunea VI Expertiza urmelor digitale, palmare și plantare

Expertiza urmelor digitale, palmare și plantare se mai numește și expertiza dactiloscopică.

Termenul de dactiloscopie se referă, în sens restrâns, doar la desenele papilare ale degetului, dar în sens larg a fost extins la toate impresiunile papilare, adică digitale, palmare și plantare.

Obiectul acestui expertize îl reprezintă determinarea provenienței urmelor papilare(digitale, palmare și plantare), respectiv identificarea degetului, palmei sau plantei care le-a creat, lucru care este posibil datorită unicității și stabilității structurii lor.

Rolul dactiloscopiei este deci, acela de a constata dacă o amprentă incriminată și o amprentă de comparație sunt create de același deget, palma sau planta și pe această bază, de a stabili identitatea fizică a unei persoane. Aspectul morfologic care este același demonstrează identitatea de origine a unei urme cu impresiunea și în același timp, le deosebește de urmele si impresiunile provenite de la alte degete

Expertiza dactiloscopica ca mijloc de probă în procesul penal reprezintă etapa finală a activității de examinare dactiloscopică comparativă, clarificând aspecte privind modul de formare a urmelor de mâini la fața locului, persoana care le-a creat, precum și precizarea raportului dintre urmă si activitatea infracțională a persoanei.

Probleme a căror rezolvare se caută în cadrul acestei expertize sunt:

relevarea urmelor latente;

identificarea persoanei care a lăsat urmele incriminate;

identificarea cadavrului necunoscut, după desenele papilare;

verificarea semnăturilor prin punere pe deget;

identificarea persoanei de la care provin două sau mai multe fișe dactiloscopice întocmite pe nume diferite;

stabilirea mecanismului de formare a urmelor;

delimitarea urmelor parțial suprapuse.

Creșterea numărului de specialiști dactiloscopici s-a dovedit inutilă, întrucât cu toate eforturile de perfecționare a pregătirii acestora, a fost imposibil să se elimine în totalitate subiectivismul.

Un aspect interesant este acela că factorul uman este depășit de volumul de date și impresiuni urme, cu toată pregătirea lui. Se impune necesitatea unei îmbunătățiri radicale de lucru, urmată de consecințe favorabile în vederea înfăpătuirii actului de justiție.

Când expertiza este dispusă de instanța de judecată, aceasta se va adresa organului de urmărire penală în vederea punerii la dispoziție a materialelor necesare expertizei.

În cadrul acestei expertize se folosește metoda comparației.

Un prim pas sau o primă etapă constă în determinarea tipului și subtipului urmei incriminate, pentru ca mai apoi, într-o a doua etapă, să se compare cu cel al urmelor de proviență cunoscută. Dacă urmele sunt diferite, atunci persoana bănuită este exclusă, iar în cazul în care urmele sunt asemănătoare se va trece la examinarea detaliilor.

Identitatea va fi ilustrată în raportul de expertiză prin indicarea elementelor comune cu săgeți, continuitatea liniară a desenelor secționate și juxtapuse, suprapunerea urmelor copiate pe hârtie forografică transparentă, figuri geometrice obțiune prin unirea detaliilor.

Secțiunea VII Expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de credit public, cecurilor, precum și a titlurilor de orice fel pentru efectuarea plăților

Obiectul acestei expertize constră în stabilirea autenticității falsului de monedă și bancnotă, dar și aspecte care privesc restul de materiale supuse expertizei, așa cum reies ele din titlu.

Astfel, obiectul cercetărilor în cazul acestor expertize îl constituie: bancnotele, monedele, matrițele sau dispozitivele folosite în procesul de săvârșire a infracțiunii, precum și materialele de tipărire.

Probleme a căror rezolvare își găsesc răspunsul în cadrul acestui tip de expertiză sunt:

modul de imprimare;

stabilirea naturii de confecționare;

calitatea materialelor de imprimare;

calitatea suportului;

identificarea instrumentelor folosite la contrafacere.

În ceea ce privește metodele aplicate în cadrul acestei expertize, amintim analiza comparativă, cromatografia în strat subțire, spectrogafia și microscopia.

Cromatografia în strat subțire constră într-o separare cromatografică pe o fază staționară sub forma unui strat de aproximativ 0,25 mm, așezat pe o placă, dintr-un material inert de obicei sticlă, cu dimensiunea de exemplu de 10×20 cm sau de 20×20 cm, cu mențiunea că se pot alege însă și alte dimensiuni.

Spectografia reprezintă studierea unui spectru cu ajutorul unui spectograf.

Microscopia reprezintă domeniul tehnic care utilizează microscopurile pentru a vedea obiecte sau anumite zone ale obiectelor ce nu pot fi văzute cu ochiul liber.

Secțiunea VIII Expertiza urmelor lăsate de ființe și obiecte

Această expertiză, care mai poartă numele de expertiza criminalistică traseologică este folosită în vederea identificării ființelor și obiectelor ce au lăsat anumite urme în procesul de comitere al infracțiunii.

Traseologia judiciară reprezintă o ramură a tehnicii criminalistice care se ocupă cu studiul urmelor formate ca modificări materiale ce sunt produse prin interacțiunea dintre făptuitor, mijloacele de care acesta se folosește și elementele componente ale mediului în care se desfășoară procesul de comitere al infracțiunii, în vederea descoperirii faptei, identificării autorului activității infracționale, a mijloacelor folosite de acesta și a împrejurărilor în care s-a comis fapta ilicită.

Obiectul acestei expertize constă în urme ce se clasifică, în funcție de anumite criterii în:

urme dinamice și urme statice;

urme vizibile și urme latente;

urme de adâncime și urme de suprafață;

urme de stratificare și de destratificare;

Următoarele urme ce le voi enumera sunt urme care prezintă un caracter exemplificativ, problema principală fiind constituită de determinarea obiectului de la care provine respectiva urmă:

urmele de încălțăminte;

urmele de dinți;

urmele de picior gol sau picior în ciorap;

urmele de instrumente;

urmele de urechi, buze, nas sau alte părți ale feței și ale corpului;

Fac precizarea în ceea ce privește urmele ce au legătură cu corpul uman, există posibilitatea efectuării unei expertize complexe criminalistice și expertiza medico-legală.

urmele de animale;

urmele materialelor textile;

urmele mijloacelor de transport;

urmele create de încuietori și sigilii de plumb;

reconstituirea întregului după părțile componente.

Obiectele primitoare de urme sunt ridicate după fotografierea la fața locului cu descrierea amânunțită în procesul verbal de cercetare a poziției în care au fost găsite. Atunci când suportul urmei nu poate fi transportat(urme de pași, de spargere, etc.) urma este fotografiată, fixată și ridicată prin mulaj.

În experimentările traseologice întâlnim folosirea lampei UV, a microscopului comparator, a microscopului stereoscopic, a aparatului de proiecție, precum și a convertizorului de imagine IR.

Ca și în cazul altor expertize, metoda principală sau de bază folosită în cazul expertizei traseologice, o reprezintă metoda comparativă sau comparația.

Secțiunea IX Expertiza armelor de foc și a munițiilor

Expertiza armelor de foc și a munițiilor mai este denumită și expertiza balistică.

Arma reprezintă orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute în lege.

Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a tehnicii criminalisce, ramură ce are ca scop examinarea armelor de foc și a urmelor lăsate de acestea, prin mijloace și metode tehnico-științifice specializate în vederea determinării împrejurărilor în care a fost utilizată o armă la comiterea unei fapte ilicite și a identificării acestei arme.

Balistica judiciară studiază armele de foc, muniția și urmele acestora create pe corpul unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe alte obiecte. Balistica judiciară studiază doar armementul ușor folosit de infanterit, a cărei manipulare este mai comodă.

Metodele elaborate de balistica judiciară se impart în două mari grupe și anume: cele aplicate de organele de urmărire penală pentru descoperirea, ridicarea, fixarea și examinarea armelor de foc și a urmelor lăsate de acestea la locul săvârșirii faptei, respective cele necesare în munca desfășurată în laborator.

În prezent gradul de complexitate al infracțiunilor comise cu arme de foc, variază de la vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare până la infracțiuni de omor comise de către persoane care prezintă un grad sporit de pericol social. În balistica judiciară se aplică pe scară largă diferite procedee de examinare, care se utilizează și în alte ramuri ale criminalisticii, cum sunt de exemplu microscopia comparativă, fotografia, röetgenografia, gammagrafia, examinarea în raze infraroșii și ultraviolete, putându-se aplica și metode de examinare chimice și electrochimice.

Expertiza balistică este folosită pentru rezolvarea problemelor precum sunt:

distanța de la care s-a tras;

direcția de tragere, poziția trăgătorului și poziția victimei;

starea de funcționare a armei, precum și calibrul și eficacitatea acestei arme de foc;

dacă cartușele ce reprezintă corpuri delicte în cadrul procesului infracțional au fost confecționate artizanal sau industrial;

sistemul, marca și modelul armei cu care s-ar fi tras la locul săvârșirii faptei;

relevarea seriei unei arme de foc;

dacă tuburile de gloanțe sau cartușe ce au fost descoperite și ridicate la locul faptei sau extrase din corpul respectivei victime, au fost sau nu trase cu o anumită armă.

Fig. 8 Dispunere în plan orizontal a unui anumit litigiu Fig. 9 Cireșul aflat pe distanța dintre trăgător și victimă

Secțiunea X Expertiza urmelor biologice

Valorificarea urmelor și microurmelor de natura biologică din șcena infracțiunior prin prisma geneticii judiciare oferă de cele mai multe ori informații foarte importante despre evenimentele petrecute acolo. Toate aceste informații realizează o legătură între victimă și autor sau autor și scena infracțiunii.

Prin termenul de urme biologice, într-o accepțiune universală, se înțelege ansamblul urmelor alcătuite din organisme biologice(animale, plante, microorganisme) sau componente ale acestor orgasnime(țesuturi, organe). Într-o accepțiune restrânsă, însă, urmele biologice reprezintă doar urmele umane care sunt reprezentate de sânge, tipuri de țesuturi, fire de păr sau celule, secreții.

Având în vedere că urmele biologice se pot altera foarte rapid, descoperirea și examinarea lor este foarte importantă și se realizează cu concursul unor specialiști în domeniul medicinei legale, biologiei, toxicologiei și antropologiei sau cu profiluri de activitate aproapiată. Astfel se impune conversarea acestor urme într-un mod corespunzător și respectiv valorificarea într-un timp cât mai scurt a acestora, prin dispunerea efectuării expertizei și constatărilor tehnico-științfice de specialitate.

În cadrul expertizei urmelor biologice își găsesc rezolvare probleme precum:

probleme legate de urmele de salivă;

probleme ce privesc urmele de spermă;

probleme referitoare la urme de natură piloasă;

probleme ce privesc urmele de sânge;

probleme legate de urmele de miros;

probleme referitoare la urme de natură osteologică;

probleme privind urme ale altor țesuturi moi.

Expertiza urmelor biologice este prezentă în zona de interfață a expertizelor criminalistice alături de expertiza medico-legală. Nu putem vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce în practică este denumit expertiza complexă.

Expertiza urmelor de sânge

Urmele de sânge dețin o pondere particulară în cadrul investigării criminalistice.

Urmele de sânge descoperite la locul faptei pot apărea:

pe îmbrăcămintea sau pe corpul victimei și agresorului, prin stropire, prelingere, picurare;

pe obiecte vulnerante și pe cele aflate în jurul sau asupra persoanei care sângerează, fie prin contact direct cât și prin prelingere, îmbibare, stropire sau țâșnire;

în locul în care a fost descoperită victima, prin contract direct sau prin prelingere, îmbibare, stropire, țâșnire, etc.;

pe drumul parcurs de persoana care sângerează, fie ea victimă sau agresor, prin picurare, țâșnire, prelingere, târâri, etc.

În ceea ce privește ridicarea acestor urme de sânge, în situația în care ele sunt uscate, se ridică împreună cu o parte din suportul lor, iar dacă ele se prezintă sub forma unor băți, atunci se absorb cu pipeta sau cu ajutorul hârtiei de filtru.

Ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de sânge se face în saci de hârtie.

Nu se ambalează obiectele purtătoare de sânge în stare udă, și mai ales, în material plastic.

Astfel, obiectele ude sunt lăsate să se usuce prima dată, iar apoi se ambalează separat.

Obținerea modelelor pentru comparație se realizează prin prelevarea de la victimă, fie că ea este în viață sau este decedată, de la suspect sau de la făptuitor, de către medicul legist sau un alt cadru de specialitate, după procedura bine cunoscută de specialiști.

Întrebări orientative care se pot pune expertului

Dacă se prezintă doar urma de sânge:

care e natura urmei, dacă este sânge uman;

care sunt grupa sanguină și eventual sexul persoanei de la care provine;

care sunt regiunea anatomică ce a sângerat și starea de sănătate a persoanei;

care este vechimea probabilă a urmelor de sânge etc.

Dacă se prezintă urma de sânge și modelele de comparație:

dacă urma de sânge ridicată de la fața locului are aceeași grupă sanguină cu proba de sânge luată pentru comparație;

dacă există alte indicii de asemănare între urmă și proba de sânge.

Expertiza urmelor de salivă

Prin urmă de salivă se înțelege lichidul de secreție al glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.

Aceste expertize au ca și scop clarificarea anumitor aspecte asemănătoare cu cele ale urmelor de sânge.

Urmele de salivă se formează în momentul în care buzele, dinții sau limba intră în contact cu anumite obiecte, fie printr-o salivație exagerată sau prin scuipare.

Ridicarea și transportarea urmelor de salivă este identică cu cea a urmelor de sânge.

În ceea ce privește obținerea modelelor de comparație, aceasta se poate realiza prin recoltarea de la persoana suspectă a unor cantități de sânge, salivă, precum și a unui număr restrâns de mucuri de țigări fumate în situația în care persoana în cauză este fumătoare, această recoltare realizându-se în prezența organului de urmărire penală.

Întrebări orientative care se pot pune medicului legist și expertului

Când se prezintă numai urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există urma:

dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme salivă;

dacă urma de salivă este de natură umană;

care este grupa sanguină a persoanei de la care provine urma de salivă;

dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare, etc.

Când se prezintă urma de salivă și modelele de comparație:

dacă urma de salivă are aceeași grupă sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat modelele pentru comparație;

dacă există alte indicii de asemănare între urma de salivă și modelele luate pentru comparație.

Expertiza urmelor de spermă

Prin spermă se înțelege un lichid opac, albicios, lipicios, produs în cursul ejaculării, conținând spermatozoizii.

Urmele de spermă sau urmele seminale se încadrează în categoria urmelor biologice întâlnite în diverse împrejurări. De regulă, prezența urmelor seminale este specifică săvârșirii unei infracți cu un grad de periculozitate foarte ridicat care implică violul, raportul sexual cu o persoană minoră, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul ,etc.

Urmele seminale pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei.

Urmele de spermă se formează prin depunerea pe un suport a lichidul seminal ejaculat, în momentul contactului sexual, al masturbării sau ca o consecință a unor tulburări neuro-psihice. În stare uscată, starea în care ele se găsesc în majoritatea cazurilor, urmele prezintă un contrur neregulat, o culoare gri-albicioasă și aspre la pipăit, dacă acestea sunt formate pe suporturi absorbante, de tipul țesuturilor din fibre naturale. Cât privește suporturile mai puțin absorbante, cum sunt de exemplu cele sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă și luciasoă.

Ridicarea acestor urme trebuie făcută cu foarte mare precauție cu scopul păstrării intacte a petei și implicit a spermatozoizilor, elementul de bază asupra căruia se îndreapta examinarea. Astfel, suprafața pe care se găsește urma, trebuie tăiată, fără a fi îndoită sau răzuită, iar dacă picăturile se găsesc pe suprafața părului, se vor tăia firele respective.

Și ambalarea acestora trebuie făcută cu foarte mare atenție, transportul lor făcându-se în stare uscară, urmele seminale fiind adăpostite de căldură și de lumina soarelui.

Obținerea modelelor de comparație se realizează de la persoana suspectă prin laboratoaree de expertiză medico-legală.

Întrebări orientative care se pot adresa medicului legist sau expertului

Când se prezintă numai urma de spermă ca atare sau obiectul purtător de urme:

dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de spermă;

dacă urma prezentată este spermă sau altă substanță;

care este grupa sanguină a persoanei ce a creat urma de spermă;

care este vechimea aproximativă a urmei de spermă;

dacă urma de spermă este de natură umană, etc.

Când se prezintă urma de spermă și modelele de comparație

dacă urma de spermă descoperită la fața locului are aceeași grup sanguniă cu cea a persoanei de la care s-au recoltat modelele pentru comparație;

dacă există alte indicii de asemnăare între urma de spermă și modelele pentru comparație.

Expertiza urmelor de natură piloasă

Expertiza urmelor de natură piloasă mai poartă denumirea de expertiza firului de păr.

Această expertiză are rolul de a oferi informații în legătură cu natura, originea, sexul, vârsta, regiunea corporală din care provine firul de păr, pigmentația, precum și altele.

Ridicarea firelor de păr se realizează cu respectarea unor cerințe cu privire la menținerea intactă a firului și evitarea amestecării lui cu alte fire de păr.

Firele de păr se introduc în epubrete sau plicuri separate, care deobicei sunt confecționate din celofan.

Recoltarea lor de la persoanele suspecte se face cu respectarea anumitor reguli. În primul rând recoltarea în vederea obținerii modelelor de comparație se va face prin smulgere, tăiere sau pieptănare. Specialiștii recomandă ca recoltarea să se facă doar prin smulgere, întrucât tăierea părului lipsește firul de păr de rădăcină.

Firele sunt ambalate separat, ținându-se seama de regiunea din care ele au fost recoltate.

La fiecare fir de păr de recoltare, nu se va omite să se indice și numele persoanei de la care provine.

Întrebări orientative care se pot pune expertului

Când se prezintă numai urma:

dacă firele prezentate sunt fire de păr uman;

dacă firele de păr sunt vopsite și care este culoarea lor naturală;

care este zona sau partea din corp de unde provin firele de păr;

care este modul de detașare a firului de păr;

care este sexul persoanei, etc.

Când se prezintă urma și modelul de comparație:

dacă firul de păr descoperit la fața locului prezintă aceleași caracteristici generali și individuale cu firul de păr ridicat pentru comparație.

Expertiza urmelor de natură osteologică

Această expertiză mai este denumită și expertiza oaselor și cartilagiilor.

Osul reprezintă un element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. Cartilajiul reprezintă un țesut conjunctiv elastic și rezistent, cu rol de susținere care formează scheletul peștilor cartilaginoși și al embrionului la vertebrate și la om îndeplinind funcția mecanică de susținere.

În categoria urmelor osteologice se includ scheletul în întregul lui, oase disparate sau fragmente de os și cartilagii a căror descoperire, examinare și interpretare se realizează în scopul furnizării de date ce interesează organele judiciare.

Urmele de natură osteologică se caută în pământ, în apă, în conținutul latrinelor, pe sol, în zone mlăștinoase, în instalții sanitare, în pivnițe etc. În funcția de suportul pe care se află, se caută resturile osoase prin săpare, vidanjarea latrinelor, printre ramurile arbuștilor etc.

Întrebări care se pot pune expertului

Când se prezintă urma de natură osteologică:

dacă osul sau resturile osoase sunt de natură umană, care este sexul, vârsta, talia aproximativă a persoanei;

ce malformații congenitale sau dobândite prezintă osul trimis spre examinare;

ce semne de violență prezintă osul etc;

Când se prezintă urma de natură osteologică și alte segmente de os:

dacă osul descoperit la fața locului a făcut corp comun cu segmentul de os prezentat pentru comparare.

Expertiza urmelor ale altor țesuturi moi

Țesutul reprezintă ansamblu de celule animale sau vegetale având aceeași structură și aceleași funcții într-un organism.

Această expertiză vizează țesuturile moi, în care se includ țesuturile și organele de natură umană descoperite la fața locului și care se află în legătură cu săvârșirea unei fapte ilicite.

Aceste urme se formează ca urmare a expunerii corpului uman la acte de violență sau la o serie de factori distructivi.

Dacă factorii sau procesele distructive sunt mai avansate, atunci apare riscul imposibilității existenței unei anumite forme stabile.

Detașările de părțile moi se observă în ceea ce privește cadavrele în submersie prelungă, aspectul fiind cel al unor resturi de formă neregulată, având dimensiuni variabile, culoare, structură, miros și greutate diferite.

Întrebări orientative care se pot pune expertului

Când se prezintă numai urma:

dacă organul sau țesutul prezentat spre examinare este de natură umană;

dacă urmele provin de la o singură persoană sau de la mai multe;

care sunt sexul, vârsta, talia și grupa sanguină ale persoanei;

care sunt caracteristicile individuale ale desenului papilar al urmei etc.

Când se prezintă urma împreună cu alte părți ale corpului

dacă urma descoperită la fața locului a făcut corp comun cu organismul, organul sau țesutul prezentat pentru comparație ori pentru reconstituirea întregului.

Expertiza urmelor de miros

Expertiza urmelor de miros are rolul de a ajuta la descoperirea infractorilor și corpurilor delicte și constituie obiectul odorologiei judiciare

Odorologia judiciară reprezintă parte a criminalisticii care se ocupă cu metodologia de căutare, descoperire și examinare a urmei de miros lăsate de infractor.

Formarea urmelor olfactive este o certitudine, întrucât orice persoană își lasă moleculele de miros în locul pe unde trece, pe fiecare obiect atins. Astfel vorbim despre o imposibilitate a împiedicării emisiei permanente de molecule de miros, care fie cad pe sol, fie se fixează pe obiectele atinse.

Conținutul urmei olfactive este alcătuit din mai multe categorii de miros, în care majoritatea este reprezentată de mirosul specific al corpului, acestuia adăugându-i-se mirosul general, precum și mirosul ocazional.

În vedere descoperirii urmei de miros se pornește, în majoritatea cazurilor, de la o altă urmă găsite în locul săvârșirii faptei ilicite, obiect alături de care se prezumă că există și mirosul persoanei care a creat urma respectivă.

Un rol foarte important în căutarea și descoperirea urmelor de miros îl are câinele de urmărire, care s-a dovedit a fi cel mai eficient mijloc folosit.

Spre deosebire de om, un câine poate selecta o urmă de miros din alte 200, explicația constând în aceea că el dispune de un număr de celule olfactive de peste de 30 de ori mai mare.

În ceea ce privește modelele de comparație, acestea se obțin prin folosirea recipientelor speciale, cu închidere ermetică, în care se iau probe de miros de la persoane suspecte sau de la victime sau de la alte persoane care au o legătură cu săvârșirea infracțiunii.

Întrebări orientative care se pot adresa expertului

Când se prezintă numai urma de miros:

dacă urma aparține uneia sau mai multor persoane;

dacă urma prezintă caracteristici specifice unui anumit mediu profesional.

Când se prezintă urma de miros și modelele de comparație:

dacă urma de miros a fost lăsată de aceeași persoană de la care s-au prelevat modelele pentru comparație.

Secțiunea XI Expertiza fizico-chimică a urmelor materiale

Obiectul expertizei fizico-chimice este reprezentat de stabilirea trăsăturilor fizico-chimice și a naturii substanțelor descoperite la locul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.

Produsele ce pot fi supuse examinării de laborator sunt: urme de metale, urme de produse alimentare, probe de sol, cioburi de sticlă, pelicule de vopsea, materiale textile, și altele.

Pentru examinarea probelor supuse expertizei sunt folosite un număr mare de metode, dintre care cele mai importante ar fi examinarea comparativă, microanaliza, spectrofotometria, spectrografia, examinarea intrinsecă, cromatografia în strat subțire și în fază gazoasă.

Microanaliza constă în analiză chimică în care se lucrează cu cantități foarte mici de substanță, de ordinul miligramelor.

Spectrofotometria reprezintă măsuratoarea cantitativă a spectrelor de absorbție / emisie ale unei substanțe.

Spectografia reperezintă studierea unui spectru cu ajutorul unui spectograf.

Cromatografia în strat subțire constră într-o separare cromatografică pe o fază staționară sub forma unui strat de aproximativ 0,25 mm, așezat pe o placă, dintr-un material inert de obicei sticlă, cu dimensiunea de exemplu de 10×20 cm sau de 20×20 cm, cu mențiunea că se pot alege însă și alte dimensiuni.

Cromatografia în fază gazoasă sau cromatografia de gaze este cea mai răspândită metodă de analiză croma-tografică, datorită faptului că prezinta mai multe avantaje. Folosirea unui gaz ca fază mobilă face posibilă realizarea unui transfer de masă rapid între fazele mobilă și staționară, datorită vitezei de difuziune ridicate a componentelor. În acest fel echilibrele de distribuție se pot stabili de foarte multe ori într-un interval scurt de timp.

Secțiunea XII Expertiza accidentelor de trafic

Accidentul de circulație poate fi definit ca fiind un eveniment ce se produce pe drumurile publice, reprezentat de coliziunea a două sau mai multe vehicule sau a unui vehicul cu un obstacol, lovirea pietonilor etc., având ca urmare decesul ori vătămarea corporală a unei persoane, prejudicii materiale, cât și stânjenirea traficului rutier.

Accidentele rutiere reprezină una dintre cauzele cele mai importante ale mortalității nepatologice din ultimele decenii.

Expertiza accidentelor de trafic cuprinde două aspecte:

Expertiza criminalistică a accidentelor de trafic;

Expertiza pneurilor autovehiculelor angajate în accident

Expertiza criminalistică a accidentelor de trafic

Expertiza criminalistică prezintă o importanță deosebită în stabilirea circumstanțelor exacte în care s-a petrecut un eveniment rutier, mai ales pentru a se realiza deosebirea dintre posibilele fapte ce pot forma obiectul unei infracțiuni și cele ce nu întrunesc elementele specifice unei infracțiuni.

Obiectul expertizei criminalistice a accidentelor de trafic constă în stabilirea împrejurărilor în care s-a produs un accident de trafic, având în vedere urmele create de și pe autovehicul pe segmentul de drum respectiv, pe victimă sau pe alte obiecte ce se află în câmpul infracțional.

De regulă, urmele și celelalte împrejurări ale accidentului sunt fixate și consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului, schița accidentului,fotografii, filme. Toate aceste urme vor fi fotografiate, măsurate, iar atunci când este cazul mulate sau fixate cu ajutorul unor mijloace criminalistice.

Un rol foarte important în efectuarea expertizei criminalistice a accidentelor de trafic îl are expertiza tehnică auto.

Expertiza tehnică auto

Expertiza tehnică auto prezintă un caracter facultativ și este dispuse în deosebi în cazul accidentelor de circulație în vederea elucidării cauzelor și mecanismelor care au dus la producerea accidentului rutier.

Cum activitatea de urmărire penală se desfășoară în aceste cauze sub supravegherea procurorului care, după terminarea cercetărilor va primi dosarul pentru a se pronunța asupra soluției, este firesc să se stăpânească principalele particularități ale activității de soluționare a accidentelului de circulație, în care expertiza tehnică are un rol central.

Un aspect important este acela că această expertiză nu prezintă o forță probantă superioară în situația accidentelor de trafic, iar în același timp ea nu este o probă finală.

Expertiza tehnică ia în calcul date stabile de organul de urmărire penală prin probe, după care prin lămurirea unor aspecte, probațiunea poate continua. Astfel se impune ca expertiza să se bazeze pe datele și elementele furnizate de către organul de urmărire penală, procesul-verbal al cercetării la fața locului având o deosebită importanță întrucât el trebuie să cuprindă un număr suficient de date precise.

Se va urmări, în mod special fixarea următoarelor aspecte:

urme de frânare(lungime, direcție, intensitate);

particule de materiale desprinse și proiectate în urma coliziunii;

poziția și deformările autovehiculelor după impact.

Deficiențele care pot apărea în cazul expertizei tehnice auto, precum ar fi nedescrierea condițiilor meteo și de drum sau verificări tehnice făcute în mod superficial, și altele, pot fi suplinite de specialistul criminalist prin mijloace de înregistrare, foto sau video, dovedind astfel importanța specialistului criminalist.

În audierea martorilor vor fi vizate probleme precum: condițiile meteo și de drum, comportamentul persoanelor implicate în accident, dar și direcțiile de deplasare ale vehiculelor, pietonilor sau animalelor.

După ce au fost stabilite primele date ale cauzei, se urmărește arătarea datelor necunoscute, adică a obiectivelor expertizei. Obiectivele expertizei trebuie să fie doar de natură tehnică.

În ceea ce privește problemele care-și găsesc rezolvarea în această expertiză amintim:

starea tehnică a autovehiculelor implicate în accident;

dinamica accidentului;

distanța de la care puteau fi observate obstacolele;

posibilitățile tehnice de evitare a accidentelor;

influența unor defecțiuni mecanice sau ineficacitatea sistemelor mecanice asupra stabilității autovehiculelor.

Dinamica producerii accidentului este considerată ca fiind așa-numitul film al evenimentului rutier, cu ajutorul căreia se poate răspunde la celelalte întrebări legate de respectivul accident.

În cazul expertizei tehnice auto vorbim și despre două cazuri sau situații speciale, acestea fiind: circulația pe timp de noapte și cazul fortuit.

Circulația pe timp de noapte este o situația deosebită, vizibilitatea conducătorilor auto fiind asigurată doar de farurile automobilelor, care poate avea o profunzime de maximum 30 de metri, iar cauzele de acest gen reclamă o abordare specială în situația în care victima pătrunde din lateral în spațiul luminos creat de farurile automobilului.

Cazurile fortuite există în situația în care se produce ruperea conductelor de frână, au loc explozii de pneu, au loc ruperi de materiale, blocări ale sistemelor mecanie sau pierderea etanșeității la garnituri.

Expertiza tehnică auto se dispune în cazurile în care pentru lămurirea unor aspecte sunt necesare cunoștințe de specialitate, în foarte multe cazuri experții desemnați schimbând datele fixate de organul de urmărire penală, inserând date noi rezultate din propriile audieri de martori și efectuează calcule pe baza acesora.

În ceea ce privește raportul de expertiză, verificarea lui presupune îndeplinerea formelor de ordin procedural, dar și verificarea conținutului, părțile și organele judiciare trebuind să înțeleagă cum s-a ajuns la concluziile înscrise în raport și la stabilirea vinovăției în cauză.

Se va urmări dacă expertiza s-a efectuat pe situația de fapt reținută de organele de urmărire penală, s-a răspuns tuturor obiectivelor, dacă nu există concluzii contradictorii, dacă s-au folosit formule matematice consacrate, precum și dacă coeficienții și constantele sunt bine alese și calculele sunt corecte.

Expertiza criminalistică a accidentelor de trafic este cu atât mai importantă cu cât remarcăm un real progres în domeniul transportului auto, unde vorbim despre o înmulțire semnificativă a numărului de autovehicule, dar și creșterea calității acestora, în special a vitezei de deplasare, numărul de accidente fiind relativ apropiat cu creșterea indicelui de motorizare a autovehiculelor.

Expertiza pneurilor autovehiculelor angajate în accident

Această expertiză are ca și obiect stabilirea momentului intervenirii degradărilor unui pneu auto, precum și cauzele care au dus la această degradare.

Stabilirea acestei împrejurări este foarte importantă întrucât este bine știut faptul că un pneu poate să explodeze înainte de impact sau chiar în timpul impactului, acest lucru fiind foarte relevant în soluționarea problemei culpabilității.

Vor fi supuse examinării elementele componente ale pneului, elementele de caroserie cu care pneul a intrat în contract și datorită cărora s-ar fi putut produce degradarea pneului, precum și alte obiecte descoperite cu ocazia cercetării la fața locului pe segmentul de drum respectiv.

În încheiere, expertiza criminalistică în cazul cercetării evenimentelor rutiere prezintă o importanță deosebită, deoarece prin intermediul studiului realizat de către expertul criminalist se ajunge la stabilirea adevărului cu privire la existența sau inexistența unei posibile infracțiuni, la persoana care poate fi vinovată de comiterea acesteia, cât și pentru alte aspecte care pot ajuta pentru o corectă rezolvare a acelei cauze.

Secțiunea XIII Expertiza exploziilor, incendiilor și accidentelor de muncă

Obiectul expertizei exploziilor, incendiilor și accidentelor de muncă constă în stabilirea cauzei inițierii exploziilor și incendiilor pe baza rezultatelor cercetării la fața locului și a probelor materiale.

Obiectele supuse examinărilor de laborator sunt probele materiale descoperite și ridicate de la fața locului unde s-a produs evenimentul, cum sunt:

obiecte de îmbrăcăminte;

aparatură de sudură autogenă;

elemente din instalația de gaze naturale

elemente din instalația electrică

obiectele sau instalațiile la care s-a lucrat în momentul inițierii evenimentului

Metodele de examinare ca și tehnologia folosită, au ca scop stabilirea parametrilor fizico-mecanici și a trăsăturilor chimice, în vederea particularizării cât mai exact posibil a produsului analizat.

În ceea ce privește expertiza incendiilor, amintesc o exprimare documentare care este dată în lucrarea Stabilirea și prevenirea cauzelor de incendii, de către autorii Crăciun Ionel, Calotă Sorin și Lencu Victor, iar din aceasta redau:

Metodele și procedeele folosite în cercetarea incendiilor sunt:

Metodele logice generale;

Metodele, procedeele și mijloacele operative de specialitate;

Metode și procedee tehnico-științifice de specialitate

Metodele logice generale sunt analiza, sinteza, inducția, deducția, comparația și presupunerea și excluderea.

Analiza reprezintă demembrarea și desfacerea pe plan mental a întregului în părți și laturile sale componente.

Sinteza reprezintă reconstituirea mentală a întregului, prin ansamblarea elementelor și laturilor sale constitutive.

Inducția constă în determinarea proprietăților și aspectelor unor colectivități mai mari de obiecte, procese și fenomene pornind de la colectivități mai restrânse.

Deducția este determinarea trăsăturilor și proprietăților unor indivizi sau colectivități mai restrânse de indivizi, pornind de la proprietățile și trăsăturile mai cuprinzătoare ale acestora.

Comparația constă în studierea caracteristicilor și proprietăților a două sau mai multe elemente și stabilirea celor identice, asemănătoare și deosebite.

Presupunerea și excluderea reprezintă stabilirea întregului pachet de ipoteze și versiuni, precum și eliminarea succesivă a celor care nu pot fi fundamentate ca posibile în situația reală dată.

Metodele, procedeele și mijloacele operative de specialitate sunt: utilizarea instrumentelor de măsură și optice de mărit, folosirea aparatelor de iluminat, fotografiat, precum și a celor de înregistrat și studierea concluziilor rezultate în urma utilizării în activitatea de prevenire și stingere a incendiilor a unor metode și tehnici specifice de cercetare.

Metodele și procedeele tehnico-științifice de specialitate sunt în număr foarte mare, dar voi aminti: determinarea caracteristicilor de combustibilitate a materialelor și substanțelor, determinarea bilantului energetic al materialelor și substanțelor combustibile(prin calcul), confruntarea duratei incendiului și a temperaturii rezultate cu durata convențională și cu temperatura produsă, analiza și compararea suprafețelor și conturururilor obiectelor, ș.a.

Cât privește raportul de constatare tehnico-științifică a cauzei incendiului, acesta poate avea diferite forme, în funcție de scopurile urmărite. Pentru pompieri se recomandă o anumită structură specifică.

Secțiunea XIV Expertiza portretului robot

Încă din vremuri foarte vechi nevoia diferențierii dintre oameni s-a impus ca o necesitate. Astfel au început să fie folosite deosebirei care aveau ca și menire să-l individualizeze pe un om de altul, ținând seama de: corpolența unui om, aspectul exterior al feței, anumite obieceiuri sau ticuri, prezența unor malformații congenitale sau accidentale.

Astfel au apărut semnalmentele, care trebuie înțelese ca fiind caracteristici exterioare, particulare și generale ale unei persoane pe baza acestora persoana respectivă putând fi identificată.

În scopul recunoașterii și identificării unei persoane, semnalmentele sale trebuie descrise într-un mod cât mai clar și sistematic. Astfel se va folosi o terminologie special elaborată, precisă și unitară, care are ca și scop eliminarea tuturor confuziilor ce pot apărea.

Aceasta se face cu ajutorul metodei portretului vorbit, care reprezintă un sistem științific de descriere și comparare ale semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru.

Părintele sau fondatorul acestei tehnici de identificare a persoanelor este Alphonse Bertillon, tehnică ce a fost perfecționată ulterior de mari oameni de știință, precum Mina Minovici, Nicolae Minovici sau I. Călinescu, rezultatul fiind acela că această tehnică este mult mai utilizată și mult mai utilă în prezent în vederea urmăririi și identificării criminalistice a anumitor persoane.

Principalele criterii de care trebuie să se țină seama în descrierea semnalmentelor unei persoane sunt:

descrierea din punct de vedere fizic al unei persoane va reda trăsăturile anatomice ale corpului persoanei respective;

se vor prezenta semnele particulare ale persoanei respectivă, precum sunt anumite răni, negi, cicatrici sau alunițe;

persoana va fi descrisă după semnalmentele anatomice și după cele funcționale;

îmbrăcămintea și obiectelele aflate asupra lor trebuie descrise;

observarea unei persoane se face din față și din profil, iar dacă este posibil, și din spate;

descrierea semnalmentelor trebuie să se facă într-o succesiune logică.

Portretul robot sau vorbit are la bază percepțiile vizuale ale martorilor oculari și ale victimelor, aceste percepții fiind foarte relative întrucât ele pot fi denaturate de mai mulți factori printre care amintim: vârsta, condițiile de vizibilitate, durata perioadei de observație, trăsăturile psihofiziologice, etc.

Deși foarte multe persoane au considerat și consideră această tehnică ca fiind superficială, întrucât nu este garantată identificarea și recunoașterea persoanei urmărite, toate aceste considerente au fost infirmate de practica judiciară. Astfel, s-a dovedit că în anumite împrejurări, expertiza portretului robot s-a finalizat cu identificarea persoanei ce a fost observată de victimele mai multor infracțiuni pe care aceasta le-a comis.

Fig. 10 Examinarea comparativă a mai multor portrete robot

Secțiunea XV Expertiza vocii și a vorbirii

Identificarea unei persoane după voce, înregistrată pe diverse suporturi, este o metodă tehnico-științfică modernă, care are ca și scop aflarea adevărului și descoperirea autorului ce a săvârșit o infracțiune. Identificarea persoanei după voce nu trebuie înțeleasă ca fiind o metodă ce se restrânge doar asupra cazurilor penale, ea fiind folosită cu succes și în cazurile civile, ca de exemplu în cadrul proceselor ce au ca și obiect pretențiile între persoane fizice, divorțul, ș.a.

Deși nu foarte important, menționez că prima identificare a unei persoane după voce datează din anul 1958, când în Germania, în cazul de răpire al unui copil, cercetările efectuate de către experții criminaliști, având în sprijinul lor specialiștii în fonectică, au demonstrat că această metodă de identificare a unei persoane poate fi eficientă.

Această expertiză are ca și obiect identificarea unei persoane pe baza particularităților determinate de construcția aparatului fonorespirator sau de construirea și pronunțarea sunetelor, silabelor, cuvintelor și fazelor care compun vorbirea.

Cele mai importante probleme care-și găsesc rezolvarea în expertiza vocii și a vorbirii sunt:

identificarea persoanei după voce și vorbire;

transcierea înregistrării magnetice;

stabilirea autenticității înregistrării magnetice;

stabilirea eventualelor intervenții operate în înregistrarea magnetică inițială.

Pe lângă metodele tehnice, mai sunt utilizate și metodele de analizare ale trăsăturilor vorbirii cum sunt: trăsături generale și individuale, defecțiuni de vorbire, particularități frazeologice și lexicale, particularități gramaticale, ș.a.

Expertiza vocii și a vorbirii este importantă pentru teoria și practica judiciară în general, dar și pentru știința criminalisticii în special.

În cadrul unui curs din noiembrie 1963 ținut la Paris, s-a făcut o expunere referitoare la posibilitatea efectuării identificării infractorilor după voce, subliniindu-se că în realizarea acestui tip de identificare, sunetele specifice vorbii trebuie transformate cu ajutorul unui spectograf în vocograme. Vorbitorul a lăsat totuși să se înțeleagă că experiențele făcute nu au permit întotdeauna formularea unor concluzii certe.

Primele țări care au abordat problema acestei expertiză au fost Uniunea Sovietică, Polonia, Japonia, Germania, Danemarca, dar și altele.

Având în vedere rolul prioritar pe care îl acuză comunicarea orală față de comunicarea prin scris se poate înțelege rolul pe care îl îndeplinește vorbirea în procesul emiterii, transmiterii și recepționării mesajului sonor în oricare din fazele infracțiunii.

Cât privește particularitățile care determină individualitatea vocii, avem trei tipuri de particularități și anume:

Particularitățile de construție ale aparatului fonorespirator, ale fiecăruia dintre componentele sale și care servesc la diferențierea netă a unei persoane de alta;

Particularitățile funcției fonatorii, determinate de fiziologia specifică actului respirator și, îndeosebi, de modul de comportare a coardelor vocale;

Particularitățile determinate de modificări ale aparatului fonorespirator, apărute ca urmare a unor maladii.

Experții care se ocupă de expertiza vocii și a vorbirii sunt cei aceia care se pronunță dacă vocea și vorbirea în speța respectivă oferă suficiente trăsături acustice care să îngăduie stabilirea autenticității fonogramei în acea speță, stabilirea falsului de voce și vorbire sau identificarea făptuitorului.

În trecut fixarea prin intermediul fonogramei judiciare se realiza cu ajutorul magnetofonului. Astăzi magnetofonul a fost înlocuit de reportofoane și aparatura digitală de înregistrare.

Actul de dispunere al acestei expertize, fie el o rezoluție motivată sau o încheiere în ședință, trebuie să cuprindă o serie de date printre care:

numele institutului sau al laboratului competent după lege să facă expertize;

obiectul expertizei;

întrebările la care trebuie să răspundă expertiza;

desciererea exactă a fonogramei în litigiu;

descrierea benzii de magnetofon pe care s-au imprimat modelele de voce și voribre prelevate de la persoanele suspecte;

tipul și seria magnetofonului folosit;

locul și împrejurările în care s-a făcut înregistrarea.

Întrebările care se pun prin rezoluția motivată sau încheierea de ședință

Atunci când nu există modele de comparație, institutului sau laboratorului de expertize îi pot fi adresate întrebări precum:

este fonograma în litigiu autentică;

vocea și vorbirea în litigiu apartțin uneia și aceleeași persoane;

care este lexicul folosit;

vârsta aproximativă a vorbitorului;

ce dialect, subdialect sau grai folosește vorbitorul;

ce simplificări, repetări și corecturi face în vorbire etc.

Atunci când există modele de voce și de vorbire pentru comparație, se poate cere expertului să răspundă la întrebări precum:

fonograma în litigiu a fost falsifică și care este procedeul folosit în acest scop;

vocea și vorbirea au fost falsificare prin imitare;

vocea și vorbirea au fost deghizate și care este procedeul de deghizare, etc.

Efectuarea expertizei criminalistice a vocii și vorbirii poate fi cerută de oricare parte din litigiu sau poate fi dispusă din oficiu de către organul judiciar.

Examinarea propriu-zisă este cea specifică oricărei expertize criminalistice ce are ca scop identificarea unei persoane: examinarea comparativă, demonstrația și formularea concluziilor.

Dacă pe parcursul efectuării expertizei, se constată necesitatea completării datelor sau materialelor ce au fost puse la dispoziție expertului, organul judiciar la solicitarea expertului va lua măsuri de prelevare a unor noi modele de vorbe și vorbire, ținându-se seama de cerințele tehnice.

Expertiza vocii și vorbirii se finalizează prin întocmirea raportului criminalistic de expertiză, act prin care expertul îl informează pe organul judiciar în legătură cu concluziile sale în speța respectivă.

Raportul de expertiză este alcătuit din 4 capitole:

Partea introductivă în care sunt cuprinse datele cerute de lege, din acest punct de vedere fiind asemănător cu celelalte raporturi de expertiză, iar tot în partea introductivă este prezentat și obiectul.

Capitolul examinării separate, care face o descriere în amănunt a fonogramelor, videogramelor sau a filmului cinematografic sonor purtătoate ale vocii și vorbirii în speță și a modelelor de comparație în scopul individualizării lor.

Capitolul examinării comparative, care cuprinde descrierea detaliată a caracteristicilor generale și individuale ale vocii și vorbirii în litigiu sau nu la stabilirerea identității făptuitorului

Concluziile, care trebuie să fie fundamentate pe constatările făcute în precedentele două capitole: examinarea separată și examinarea comparativă.

În pofida faptului că această expertiză se efectuează în temeiul unei metode științfiice, ea nu are și nu poate avea o forță probantă absolută. Acest gen de expertiză, asemeni tuturor mijloacelor de probă, este supus liberei aprecieri a organului judiciar. În concluzie, nici în cazul expertizei criminalistică a vocii și vorbirii, organul judiciar nu este legat de concluziile raportului de expertiză, concluzii ce pot fi combătute prin celelalte probe din dosarul cauzei.

Cât privește concluziile finale și întrebările adresate expertului, și acestea sunt supuse princpiului liberei aprecieri a probelor.

Un ultim aspect important care vizează expertiza criminalistică a vocii și vorbirii se referă la procesarea digitală a semnalului vocal, care constă în estimarea amprentei vocale, filtrarea semnalului vocal alterat de zgomot și resursele software utilizate pentru procesarea digitală a semnalului vocal.

Prin estimarea amprentei vocale se înțelege că semnalul vocal poate fi interpretat ca rezultat al variațiilor cvasiperiodice de presiune ale aerului în cavitățile supraglotice cu participarea mecanismului linguopalatal.

Principalele caracteristici fonetice ale semnalului vocal cu ajutorul cărora semnalul vocal poate fi caracterizat pentru fiecare persoană în parte sunt: frecvența fundamentală, care este determinată de periodicitatea cu care glota se închide și se deschide în calea fluxului de aer expirat și formații, care sunt frecvențe cu pondere majoră pe intervale scurte de timp în cadrul semnalului vocal și care sunt ușor de pus în evidență pentru sunetele vocale.

Fig. 11 Oscliograma și variața puterii semnalului vocal corespunzător unei propoziții/ expresii

Secțiunea XVI Expertiza fotografiilor și a înregistrărilor video

Obiectul acestei expertize constă în identificarea aparatelor de fotografiat, de filmat, de luat vederi sau de înregistrare video, cât și determinarea condițiilor de folosire a acestora, stabilirea identității de gen a materialelor fotosensibile și a autenticității fotografiilor.

Probleme care se pot rezolva în cadrul acestui gen de expertiză sunt:

identificarea de gen a materialelor fotosensibile utilizate;

dacă materialulu negativ fotosensibil a fost utilizat la un anumit aparat fotografic;

determinarea condițiilor de fotografiere sau de filmare

identificarea concretă a aparatului de fotografiat sau de filmat cu care s-a executat materialul fotosensibil negativ sau filmul reversibil;

dacă fotografia este obținută după modelul original sau a fost confecționată prin intermediul unei reproduceri;

dacă fotografia este originală sau a fost obținută prin trucaj.

În cadrul procesului de identificare, materialul fotosensibil reprezintă un obiect purtător de urme, iar aparatura întrebuințată în procesul de fotografiere reprezintă un obiect de urme.

Din punct de vedere al procedurii de lucru și de expertizare, această expertiză se aseamănă cu cea a vocii și a vorbirii.

CONCLUZII

În acest capitol voi aborda anumite idei și voi concluziona anumite aspecte referitoare la expertiza judiciară.

În această lucrare, mi-am propus să demonstrez faptul că expertiza judiciară este un mijloc de probă de sine stătător, fiind individualizat și de anumite elemente psihosociale proprii acestei instituții, aceste componente fiind evidențiate în funcție de anumite criterii: persoana expertului, obiectul expertizei și organul judiciar care a dispus expertiza.

Am dorit să evidențiez faptul că expertiza nu reprezintă o părere interceptată pe calea nemijlocită a simțurilor, ci este o părere formată pe calea raționamentului ipotetic general, o expunere de concluzii argumentate științific, părere ce este adusă organului judiciar. Organul judiciar analizează și verifică raportul de expertiză, stabilind astfel dacă raportul corespunde sau nu din punct de vedere științific și logic și dacă se impune pintr-o motivare justă.

Am amintit de mai multe ori că expertiza nu deține o forță probantă absolută, astfel că raportul de expertiză poate fi liber interpretat de organul judiciar, acesta apreciind proba potrivit propriei sale convingeri, care trebuie însă să aibă la bază exprimarea comparativă a concluziilor ce sunt prezentate în raportul de expertiză cu rezultatele la care conduc celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

La urma urmei, judecătorul este persoana care poartă pe umeri întreaga răspundere juridică și morală a soluției date în litigiul respectiv.

Pentru ca expertiza să fie finalizată, trebuie întrunite anumite condiții printre care: respectarea cerințelor privind efectuatea expertizelor în timp util, a epuizării în procesul de analiză a mijloacelor de investigație, competența abordării unor probleme, spiritul științific bazat pe rigurozitatea interpretării faptelor.

Am urmărit să scot în evidență importanța și necesitatea expertizei judiciare, în special a expertizei judiciare criminalistice, motiv pentru care am analizat succint cele mai importante tipuri de expertiză criminalistică.

Numărul expertizelor criminalistice este unul mare, iar ele prezintă atât asemănări cât și deosebiri dacă le comparăm, însă un lucru este cert: toate aceste expertize criminalistice sunt foarte importante pentru finalizarea procesului penal, ele acoperind foarte multe domenii de studiu.

Ca și ultimă idee, doresc să subliniez importanța perfecționării datelor tuturor științelor, dar și a metodelor tehnicii criminalistice, și în același timp importanța utilizării eficiente a acestora, întrucât ele sunt cele cu ajutorul sau contribuția cărora se ajunge la realizarea scopului procesul penal: aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

ANEXA

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL

România, Arad, str. N. Grigorescu nr. 8-10, județul Arad Tel: +40-0257-235153 , +40-0257-235103

Fax: +40-0257-234540 E-mail: pt_arad@mpublic.ro

Operator 4618

Dosar nr. 225/P/2016 06.06.2016

ORDONANȚĂ

de efectuare a unui supliment de expertiză

Dr. P.P. procuror de de pe lângă Tribunalul Arad,

Examinând actele de urmărire penală efectuate în cauza se efectuează urmărirea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă de omor prev. și ped. de art. .p. rap. la art. 188 al.1 și .p. cu aplic. art. 41 C.p. rap. la art. 43 al.5 C.p.

EXPUN URMĂTOARELE:

Prin ordonanța din 11.03.2016 a Poliției Municipiului Arad – Biroul de Investigații Criminale s-a dispus începerea urmăririi penale „in rem „ în cauza cu privire la fapta de loviri și alte violențe prev.și ped. de art. 193 al.1 C.p., comisă în data de 11.03.2016, în jurul orelor 18.00 asupra persoanei vătămate R.I.A., din Arad, Aleea Saturn, nr. 12, bl. A14, ap.16, jud. Arad, asupra căruia s-au exercitat violențe și a fost internat de urgență Județean Arad, iar ulterior fiind transferat Județean Timișoara.

De precizat că, persoana vătămată se afla în ziua de 11.03.2016 pe strada Liviu Rebreanu din cartierul Confecții, iar în jurul orelor 18.00 i s-au aplicat lovituri de către A.N., ajungând în stare de inconștiență Arad.

Prin ordonanța din 11.03.2016, a Poliției Municipiului Arad – Biroul de Investigații Criminale s-a dispus efectuarea unei cercetări criminalistice la locul faptei, activitate care s-a desfășurat între orele 18.40 – 19.40 din aceeași zi și consemnate în procesul – verbal.

Prin ordonanța nr. 1434/P/2016 din 15.03.2016, a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus în temeiul disp. art. 311 al.1 C.p.p., art. 58 , art. 63 al.1 cu referire la art.56 al.3 lit. b C.p.p. coroborat cu art. 6 și art. 36 al.1 C.p.p., schimbarea încadrării juridice din infracțiunea loviri și alte violențe prev.și ped. de art. 193 al.1 C.p. în infracțiunea de vătămare corporală, în condițiile în care viața victimei a fost pusă în primejdie prev. și ped. de art. 194 al.1 lit.e C.p.

În data de 17.03.2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad prin ordonanța nr. 1434/P/2016 a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru a se concluziona dacă în cauză nu sunt condițiile infracțiunii de omor prev. de art. 188 art. al.1 și .p.

Din Raportul de primă expertiză medico legală cu examinarea persoanei nr.490/A1/ din 12.03.2016 al Institutului de Medicină Legală Timișoara, rezultă că, persoana vătămată R.I.A. prezintă leziuni de violență (echimoze) la nivelul capului și otoragie stângă. În urma examenului clinic și a explorărilor imagistice s-a stabilit dg. Traumatism cranio – cerebral grav, comă gr.II. Hematom subdural temporal drept de 4,7/0,7 cm., contuzie hemoragică frontal bilateral, hemoragie subarahnoidiană posttraumatică, edem cerebral, fractură perete anterior conduct auditiv stg, fractură fără înfundare os temporal drept, insuficiență respiratorie acută protezată mecanic. Leziunile de violență pot data din 11.03.2016 și pot fi rezultatul lovirii directe și repetate cu un corp dur. Necesită 65 de zile de îngrijiri medicale, socotite de la data producerii leziunilor, dacă nu survin complicații. Leziunile de violență au pus în primejdie viața victimei (prin contuziile cerebrale multiple, hemoragia leptomeningee, edem cerebral, hematomul subdural și insuficiența respiratorie acută – care a necesitat protezare mecanică .

Conform criteriologiei medico legală, viața victimei a fost pusă în primejdie.

Prin ordonanța din data de 05.04.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpatul Șuteu , pentru infracțiunea prev. de art. .p. rap.la art. 188 al.1 și .p.., în condițiile art. .p. rap.la art. 43 al.5 C.p. (f. 67).

Din susținerile inculpatului Ș.A.S., dar și a unor martori audiați anterior, însă mai ales pe timpul desfășurării reconstituirii, rezultă că ar fi existat posibilitatea ca după ce i-a aplicat o lovitură cu mâna stângă în regiunea capului, persoana vătămată Rașca Iosif Attila, ar fi fost posibil să se lovească puternic cu capul de partea dreaptă a autoturismului, (posibil în regiunea roții din spate dreapta ) proprietatea acestuia și după aceea de asfaltul din parcarea din fața blocului 100 , str. L. Rebreanu colț cu strada Baladei.

Și în cursul urmăririi penale, dar și cu ocazia reconstituirii, persoana vătămată nu poate să dea relații complete despre obiectul cu care a fost lovit, iar în ceea ce privește dinamica lovirii, datorită stării de sănătate precară devine confuz și cu toate eforturile depuse prin probe testimoniale certe, rămâne o stare de dubiu în ceea ce privește „lovirea directă și repetată cu un corp dur” sau posibila existență a lovirii și de un corp dur.

S-a dispus deja prin ordonanța din data de 26.05.2016, în temeiul dispozițiilor art.172 alin (9) din C. proc. pen., s-a dispus:

1.Efectuarea în cauză a unei constatări de specialitate de către specialiști din cadrul care funcționează în cadrul QUARK MOTORS SRL – FILIALA ARAD, să ne comunice dacă la caroseria autoturismului marca Skoda Octavia nr. de înmatriculare AR – 01 – CZS, seria TMBAK7NE9E0221499 se constată reparații recente sau revopsiri în ultimele două luni, după data de 11.03.2016, ca urmare a unei înfundături pe partea dreaptă spate ( și aripă). Se presupune că, o persoană s-ar fi lovit puternic cu capul de acea zonă.

S-a comunicat că nu există revopsiri sau reparații recente.

2.Autoturismul a fost prezentat de proprietar împreună cu a.s.p. M.C. din cadrul IPJ Arad – Serviciul de Investigații Criminale și a.s.a. M.M. din cadrul IPJ Arad – Serviciul Criminalistic, care va examina janta roții spate dreapta, pentru identificarea unor eventuale urme.

Au fost ridicate urme biologice, care se presupune că ar aparține persoanei vătămate – proprietar, dar nu sunt relevante în ceea ce privește cauza, întrucât este firească prezența acestora la propriu autoturism.

Având în vedere situația existentă, pentru clarificarea unei stării de fapt reale, considerăm că pentru eliminarea oricărui dubiu este necesar din nou punctul de vedere al specialistului medico – legal de la nivelul Institutului de Medicină Legală Timișoara, dr. C.M., acesteia urmând a-i pus la dispoziție dosarul cauzei, relevante fiind procesul – verbal de reconstituire (f. 197) și planșa fotografică (f.206-216).

În situația în care, specialistul medico – legal consideră necesară îi va fi prezentat și autoturismul persoanei vătămate, pentru edificare, sens în care va fi contactat procurorul de caz – dr. P.P., telefon 0745.582.727 sau a.s.a M.C. din cadrul IPJ Arad – Serviciul de Investigații Criminale, telefon 0745.581.921.

Consider că nu este situația în care să impună efectuarea unui supliment de expertiză ci doar un punct de vedere a unui specialist care deja care cunoaște cauza și noile condiții expuse mai sus, așa încât se impune doar un nou punct de vedere sau menținerea celui deja exprimat.

În baza disp. art. 192 al.7 C.p.p.

DISPUN:

Exprimarea unui punct de vedere în scris a specialistului medic legist – dr. C.C. din cadrul I.M.L. Timișoara, pentru a evita o deplasare a acesteia în vederea audierii la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad.

Se are în vedere că, inculpatul este arestat și cauza urmează a fi soluționată cu operativitate.

Se stabilește termen pentru depunerea raportului de constatare, data de 08.06.2016.

P R O C U R O R

Dr. P.P.

BIBLIOGRAFIE

Tratate și cursuri

Ălămoreanu Sorin, “Criminalistica”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2000

Anghelescu Ion, “Expertiza criminalistică a vocii și vorbirii”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Athanasiu Andrei, “Curs de grafologie”, Editura PAN-PUBLISHING HOUSE, București, 1997

Athanasiu Andrei, “Scris și personalitate”, Colecția Fsyche, Editura Științifică, București, 1970

Athanasiu Andrei, “Tratat de grafologie. Cunoașterea personalității prin scris”, Editura Humanistas, București, 1996

Banciu D, “Caracteristicile și posibilitățile expertizei toxicologice medico judicare”, vol. III, Editura Medicală, București, 1965

Basarab Matei, “Criminalistica”, Litografia Universității “Babeș Bolyai”, Cluj-Napoca, 1969

Berchesan Vasile, Ruiu Marin, “Tratat de tehnică criminalistică”, Editura Little Star, București, 2004

Botoș Ilie, “Criminalistică”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002

Cheagă Dumitru, Sava Gheorghe, “Ghid de anchetă penală”, Editura Universul Juridic, București, 2013

Ciobanu Viorel Mihai, “Tratat teoretic și practice de procedură civilă”, Editura Național, București, 1997

Ciopraga Aurel, Iacobuță Ioan, “Criminalistică”, Editura Chemarea, Iași, 1997

Ciopraga Aurel, Iacobuță Ioan, “Criminalistică”, Editura Junimea, Iași, 2001

Constantin Radu, Drăghici Pompil, Ionită Mircea, “Expertizele Mijloc de probă în procesul penal”, Editura Tehnică, București, 2000

Crăciun Ion, Calotă Sorin, Lencu Victor, “Stabilirea și prevenirea cauzelor de incendii”, Editura Tehnică, București, 1999

Dan Nicolae, Anghelescu Ion, “Dicționar de criminalistică”, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1986

Dragomirescu Virgil Tiberiu, Hanganu Octavian, Prelipceanu Dan, “Expertiza medico-legală psihiatrică”, Editura Medicală, București, 1990

Frățilă Adrian, “Scrisul – oglinda personalității”, Editura Colosseum, București, 1995

Gheorghiță Mihail, “Tratat de metodică criminalistică”, Editura CEP USM, Chișinău, 2015

Golunski S.A, Salamov P, “Criminalistica”, Editura Științifică, București, 1961

Ionescu Lucian, “Expertiza criminalistică a scrisului”, Editura Junimea, Iași, 1973

Ionescu Lucian , Sandu Dumitru, “Identificarea criminalistică”, Editura C.H. Beck, București, 2011

Ionescu Lucian, “Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizelor complexe”, în R.R.D., nr.3/1978

Mihuleac Emil, “Expertiza Judiciară”, Editura Științifică, București, 1971

Ministerul de Interne, “Tratat practic de criminalistică”, vol. 1, Serviciu editorial, presa și propaganda în rândul populației, 1976

Mircea Ion, “Criminalistica”, Editura Lumina Lex, București, 1998

Neamțu Coriolan, “Câinele – prietenul nostru”, Editura Sport-Turism, București, 1979

Neagu Ion, “Drept procesual penal”, partea generală, vol. II, București, 1992

Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, “Criminologie”, Editura Europa Nova, București, 2000

Oncioiu Ionică, Oncioiu Florin Răzvan, Chiriță Sorin, “Expertiza contabilă ca mijloc de probă în procesele penale”, Institutul pentru Dezvoltarea Resurselor Umane

Palcu Pavel, “Tactica cercetării criminalistice la fața locului”, “Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2006

Potorac Romică, Potarac Sorina Magdalena , “Genetica judiciară”, Vol. 1, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2005

Qudi I, Terbancea M, Sârbu A, Cocora L, “Expertiza medico-legală”, articol publicat în Suplimentul al buletinului intern nr. 1-2/1985

Ruiu Marin, “Metodologie Criminalistică”, Editura Universul Juridic, București, 2013

Sandu Alexandra, Radu Constantin, “Management și grafologie”, Editura Universitaria, Craiova, 1999

Stancu Emilian, “Tratat de Criminalistică”, Editura a III-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2004

Stasie E, ”Expertiza tehnică auto”, comunicare prezentată la IV-a Consfătuire anuală de Criminalistică și Criminologie, Ploiești, 1988

Stănescu Gheorghe, “Expertiza medico-legală psihiatrică”, comunicare prezentată la a IV-a Consfătuire Anuală de Criminalistică și Criminologie, Ploiești, 1998

Stoenescu Ilie, Zilberstein Savelly, “Drept procesual civil”, Editura Didactică și Pedagogică București, 1983

Suciu Camil, “Criminalistica”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

Reviste

Revista Română de Criminalistică, Vol. XV, Nr. 5 (95) Octombrie 2014

Revista Română de Criminalistică, Vol. XVI, Nr. 1 (97) Ianuarie 2015

Revista Română de Drept, nr. 3/1968

Legislație

Tribunalul Suprem, Colegiul Civil, decizia nr.140 din 4 octombrie 1968, nepublicată

Dicționar juridic online

Cod penal și Cod de procedură penală

Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor