Damir Iuliana Georgiana 15116 [306449]

PROMENADA „LA ZIDURI”

MEMORIE, PERCEPȚIE ȘI IDENTITATE ÎN ARHITECTURĂ

Student: [anonimizat] „LA ZIDURI”

MEMORIE, PERCEPȚIE ȘI IDENTITATE ÎN ARHITECTURĂ

•Bibliografie generală

•Bibliografie secundară

•Webografie

LISTA ILUSTRAȚIILOR 76

ADDENDA 79

ARGUMENT

Cercetarea de față reprezintă bazele proiectului de diplomă intitulat Promenada „la Ziduri”, în care funcțiunile principale sunt muzeul și teatrul.

[anonimizat], [anonimizat] a tehnologiei. [anonimizat], național, specializat, [anonimizat], productiv (cu ateliere), pe sit arheologic sau virtual.

Cel mai recent manifest al muzeologilor este cel din 19 august 2019 [anonimizat] a ICOM (Consiliul Internațional al Muzeelor). [anonimizat] 50 de ani și modul în care ar trebui în viitor să relaționeze cu comunitățile. În acest sens se afirmă că „[anonimizat]. […] [anonimizat]. […] [anonimizat] […]”1.

[anonimizat] a modela o arhitectură care să poată materializa aceste principii. [anonimizat]: memoria, percepția și identitatea. Astfel, [anonimizat], reaminti și explica prin senzorial momente din istoria unei comunități.

[anonimizat], arhitectura poate deveni un fin și optim comunicator. Așa cum arhitectura veche poate „arhiva” o [anonimizat], cea contemporană poate să sprijine noua etapă de evoluție a societății, [anonimizat]. Cum? Prin capacitatea arhitecturii contemporane de a comprima mesaj și semnificație și de a [anonimizat].

Pornind de la câteva repere de teorie a [anonimizat]- [anonimizat]: muzeul ca un teatru și teatrul ca un muzeu. Se dorește transpunerea publicului într-o [anonimizat], prin proiectarea unei scenografii și experiențe imersive. Aceast concept de a [anonimizat]-o [anonimizat] a apărut la Iași în 1876. Astfel, cercetarea pentru proiect caută un model posibil de redefinire a funcțiunii de muzeu al unei comunități dar cu importanță națională și un răspuns cât mai atractiv la modul omului

contemporan de a conștientiza, înțelege și asimila istoria.

[anonimizat]l Council of Museum, (https://icom.museum/en/activities/standards-guidelines/museum-defi- nition/)

Arhitectura acestui proiect încearcă să propună o punte de legătură între trecut și prezent, între abstract și concret, între gând și realizare. Materializarea acestei teme poate porni de la ideea că arhitectura este „sculptură locuită”2, dar este și „marea carte a umanității”3, din perspectivă person- ală fiind conexiunea dintre istorie și poveste, adevăr și metaforă. Este narațiunea ce îl are pe om ca personajul principal, este elementul ce aduce sensibilitate concretului. „The ultimate meaning of any building is beyond architecture; it directs our consciousness back to the world and towards our own sense of self and being.”4 Pornind de la aceste principii și cu ajutorul cuvintelor cheie mai sus amin- tite, muzeul va încerca să ilustreze evenimentele petrecute în timpul Pogromului din 1941 de la Iași, dar și elemente ale culturii evreiești prezente în continuare în oraș. Situl ales este terenul pe care a existat Vechiul Cimitir Evreiesc „La Zid” din Iași, acesta având o încărcătură sacră. Astfel simbolisti- ca locului și a programului pot crea o relație complexă, în care muzeul devine un loc al experiențelor imersive, realizându-se legătura între maniera clasică de expunere a unei istorii și metodele contem- porane de relatare a unei povești, asemenea teatrului experimental.

Pentru ca publicul contemporan al muzeului și al teatrului să poată înțelege mesajul istoriei, este necesară investigarea mijloacelor de comunicare ale arhitecturii și posibilitățile de stabilire a unui dialog cu vizitatorul. Această interacțiune poate fi stabilită prin: utilizarea conceptelor de me- morie, percepție și identitate, făcând apel la mijloacele fenomenologice, la tactil, vizual și senzori- al, implicând activ publicul în poveste. Astfel, proiectul încearcă să exprime în arhitectură povestea Pogromului de la Iași, pornind de la citatul arhitectului și profesorului Juhani Pallasmaa ce susține că

„ architecture is deeply engaged in the metaphysical question of self and the world , interiority and exteriority, time and duration, life and death”5. Se dorește crearea unei arhitecturi comunicante de mesaj și semnificație.

Pogromul6 de la Iași este identificat drept un eveniment istoric în care acțiunea efectivă s-a desfășurat în intervalul 28-30 iunie 1941, acesta făcând parte dintr-un lanț de manifestări mai mult sau mai puțin percepute de societate, care au durat 3 ani. A fost unul dintre cele mai violente po- gromuri din istoria evreilor din România, datele prezentate susțin că în timpul celor trei zile au fost uciși 13.266 de evrei. La capătul celor 75 de ani care se împlinesc în anul 2020 de la tragedia evreilor ieșeni, se impune un moment de reflecție asupra totalitarismului și consecințelor sale, asupra nevoii de solidaritate umană „istoria Holocaustului nu a luat sfârșit, iar precedentul sau este etern”7.

Aflarea poveștii a istoriei Holocaustului8, ca locuitor al orașului Iași, a avut un efect marcant,

Citat de Constantin Brâncuși

Citat de Victor Hugo

N.m.: Sensul final al oricărei clădiri este dincolo de arhitectură; ne direcționează conștiința înapoi către lume și spre propriul sens de sine și de a fi. – Juhani Pallasmaa, „The Eyes of the Skin – The Architecture and the Senses”, Cornwall, Wiley Academy, 2007, p.11

N.m.: Arhitectura este profund implicată în întrebarea metafizică a sinelui și a lumii, interioritatea și exterioritatea, timpul și durata, viața și moartea. – idep, p.16

Def. DEX online: „Masacru îndreptat împotriva unui grup național minoritar”, (https://www.dex.ro/pogrom)

Timothy Snyder, „Pământul negru – Holocaustul – ca Istorie și Avertisment”, București, Editura Humanitas, 2018,

p. 12

Def. DEX online: „Spec. Exterminare (prin diferite metode) a unei mari părți a populației evreiești (c. 6 mil.) din Eu-

iar ca arhitect am început să mă întreb cum ar putea fi cât mai bine comunicat către comunitatea ieșeană deoarece trecutul este important în definirea identității noastre. În acest sens, sondajul de opinie desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2019 în Iași – asupra a 120 de persoane – rele- vă o situație de confuzie generală: oamenii cunosc evenimentele Holocaustului în general, dar sunt foarte puțin, spre deloc, informați asupra evenimentelor naționale și locale. Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”9 a realizat, de asemenea, un studiu de opinie ce confirmă același lucru, faptul că există un grad mai ridicat de cunoaștere generalizată despre Holo- caust, dar mai redus pentru detaliile evenimentelor istorice (localizare geografică, dată comemorare, responsabili etc.).

Prin urmare, pentru a crea o legătură cât mai strânsă între arhitectură și omul căreia îi este adresată – vom face apel la senzorial și empatie deoarece: „putem crea numai acel lucru pentru care am dezvoltat un simțămînt de empatie și înțelegere.”10

Propunem, așadar, o arhitectură manifest încărcată de simbol și semnificație care să poată întruchipa noua identitate a poporului evreu.

ropa (în Germania, precum și în terit. ocupate vremelnic în timpul celui de-al doilea război mondial) de către naziști și aliații lor. În prezent, se folosește tot mai frecvent, termenul de shoah (în ebraică „nimicire, distrugere”)”, (https://www. dex.ro/pogrom)

Sursă web, Institutul Național pentru studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (https://www.inshr-ew.ro/)

John Ormsbee Simonds, „Arhitectura peisajului”, București, Editura Tehnica, 1967, p. 155

CUVINTE CHEIE DEFINIȚII

MEMORIE

Memoria este „arhitectura liniștii”, așa cum o numește Juhani Pallasmaa.

Memoria este un „proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea sen- zațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut”11. Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal

– trecut, prezent, viitor.

Psihologic, memoria este procesul în care informația este codificată, stocată și recuperată. Codificarea permite informațiilor din lumea exterioară să ajungă la cele cinci simțuri în formele de stimuli chimici și fizici. „Prin memorie omul întipărește, conservă și reutilizează atât propria sa ex- periență de viață, cât și experiența întregii omeniri. Înțeleasă în acest mod, memoria apare ca fiind o formă de cunoaștere; și anume cunoașterea trecutului.”12

„Memoria este capacitatea unui sistem de tratare natural sau artificial de a encoda informația extrasă din experiența sa cu mediul, de a o stoca într-o formă apropiată și apoi de a o recupera și utiliza în acțiunile sau operațiile pe care le efectuează.”13

Medical, memoria este o „proprietate a creierului omenesc de a reține, recunoaște și repro- duce ceea ce și-a însușit în trecut; facultate intelectuală datorită căreia se rețin datele și cunoștințele căpătate.”14

„Memoria începe atunci când o persoană trăiește o experiență și percepe ceea ce se întâmplă, unde se întâmplă, cine este acolo, care este rolul personal în cadrul experienței și sentimentele pe care le are în acel moment. Creierul descompune elementele acestei percepții și îl repartizează pe fiecare unei părți diferite ale creierului. Atmosfera evenimentului merge într-un anumit loc, culorile îmbrăcăminții într-un altul, iar dimensiunea locului într-un al treilea. Fețele participanților, termenii acțiunii (verbele), substantivele și obiectele, toate sunt trimise în părți diferite ale creierului; îar mo- dul în care a ajuns individul în acel loc sau cum a plecat din acel loc, într-altul.”15

Memoria este fenomenul care adună informația, o structurează, o cataloghează și mai apoi o depozitează pentru o perioadă infinită de timp. „Mecanismul de percepție, procesul de structurare a reprezentării spațiale, navigarea – toate depinde de existența memoriei.”16

Memoria este o „amintire pe care posteritatea o păstrează oamenilor iluștri sau evenimentelor de seamă.”17

Def. DEX online (https://www.dex.ro/memorie)

Mielu Zlate, „Psihologia mecanismelor cognitive”, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 345

idep, p. 346

Def. DEX online (https://www.dex.ro/memorie)

Dana Pop, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015, p. 98

idep

Def. DEX online (https://www.dex.ro/memorie)

PERCEPȚIA

„Percepția este punctul de plecare al oricărei activități umane, inclusiv al construcției unei civilizații.”18

Percepția este un „proces psihic prin care obiectele și fenomenele din realitate sunt percepute direct cu ajutorul organelor de simț.”19

Psihologic, percepția este un „mecanism psihic de prelucrare profundă a informațiilor […] este procesul prin intermediul căruia sunt interpretate senzațiile brute, pe baza cunoștințelor anterioa- re, astfel încât acestea devin experiențe ce capătă un anumit înțeles.”20

Percepția este în sine un proces individual, bazat pe propriile informații acumulate în timp și foarte puternic asumat de intuiție.

Neurofiziologic, la baza formării unei imagini perceptive stă activitatea zonelor asociativ-in- tegrative ale analizatorilor și interacțiunea dintre diverșii analizatori. În funcție de specificul mecanis- mului care le realizează, se pot distinge astfel imagini perceptive monomodale (cuprinzând informația extrasă și prelucrată de către un singur analizator) și imagini perceptive plurimodale (cuprinzând in- formația extrasă și prelucrată de mai mulți analizatori).

Comparativ cu senzația, percepția este o formă superioară a cunoașterii senzoriale,constituie un nivel superior de prelucrare și integrare a informației despre lumea externm.ă și despre propriul sine. Aceasta asigură conștiința unității și integralității obiectului.

„Perception has been used in a variety of ways: to experimental psychologists it involves the awareness of stimuli through the physiological excitation of sensory receptors; to some social psychologists it implies both the recognition of social objects present in ones immediate sensory field and the impressions formed of persons or groups experienced at an earlier time. To many geogra- phers perception is an all-encompassing term for the sum total of perceptions, memories, attitudes, preferences and other psychological factors which contribute to the formation of what might better be called environmental cognition.”21

Există o clasificare a percepției: după analizator (percepții gustative, percepții auditive, per- cepții vizuale, percepții tactile) și după forma existenței materiei (percepția timpului, ce poate fi obiectivă sau subiectivă, percepția spațiului, ce poate fi corectă sau egocentrică). Astfel, acesta este un proces psihic de integrare a informațiilor senzoriale pentru a formula o imagine, dar comparativ cu

Mielu Zlate, „Psihologia mecanismelor cognitive”, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 91

Def. DEX online (https://www.dex.ro/percepție)

autor op. cit. p. 85

N.m: „Percepția a fost folosită într-o varietate de moduri: pentru psihologii experimentali implică conștientizarea stimulilor prin excitația fiziologică a receptorilor senzoriali; pentru unii psihologi sociali implică atât recunoașterea obiectelor sociale prezente în câmpul senzorial imediat, cât și impresiile formate de persoane sau grupuri cu experiență într-o perioadă anterioară. Percepția pentru mulți geografi este un termen atotcuprinzător pentru suma totală de percep- ții, amintiri, atitudini, preferințe și alți factori psihologici care contribuie la formarea a ceea ce ar putea fi mai bine numit mediul de cunoaștere.”, (https://blogs.rhrk.uni-kl.de/urban-emotions/wp-content/uploads/sites/15/2015/04/Downs-Stea- 2011-Cognitive-maps-and-spatial-behavior.pdf), p. 314

senzația, percepția constituie un nivel superior de prelucrare și integrare a informației despre lumea externă și despre sine.

Arhitectural, „percepția este prima etapă, primul pas în relația noastră cu spațiul. Este inter- fața, linia întâi în legătura noastră, ca organism, cu mediul înconjurător […] este procesul care medi- ază întotdeauna relația omului cu spațiul.”22

Juhani Pallasmaa susține că „my perception is [therefore] not a sum of visual, tactile and au- dible givens: I perceive in total way with my whole being: I grasp a unique structure of the thing, a unique way of being, which speaks to all my senses at once.”23

IDENTITATE

Identitate este un termen generic folosit în toate științele sociale pentru a descrie concepția și expresia individualității unei persoane, concepție și expresie care sunt determinate inclusiv de afilierile persoanei la diverse grupuri (ceea ce implică identitatea de grup: identitate culturală, națion- ală, socială.

Psihologic, identitatea depinde în mod direct de o multitudine de elemente precum imaginea de sine (modelul mental a unei persoane despre ea însăși), stima de sine și individualitatea. O parte importantă a identității în sens psihologic este identitatea de gen, deoarece aceasta determină în mod semnificativ felul în care o persoană se vede pe sine însăși atât ca individ, cât și ca ființă socială.

În psihologia cognitivă, termenul identitate se referă la capacitatea de introspecție a individ- ului și la conștiința de sine.

Sociologic, acest termen este pus în corelație cu conceptele de comportament și de rol so- cial. Negocierea identității apare în urma procesului de învățare a rolurilor sociale prin intermediul experiențelor personale – în urma interacțiunii cu ceilalți membri ai societății, individul stabilește sensul identității sale, sens recunoscut și acceptat de ceilalți.

La nivel individual, identitatea este definită drept un „ansamblu de date prin care se iden- tifică o persoană”24 sau de „faptul de a fi identic cu sine însuși”25 ori o „asemănare, o similitudine perfectă”26.

Arhitectural, din punctul de vedere a poporului evreiesc, identitatea este egală cu libertatea.

Dana Pop, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015, p. 19

N.m.: „Percepția nu este [prin urmare] o sumă de date vizuale, tactile și de auz: percep într-un mod total cu întrea- ga mea ființă: înțeleg o structură unică a lucrului, un mod unic de a fi, care vorbește cu toate simțurile mele în același timp.” citat de Maurice Merleau-Ponty din Juhani Pallasmaa, „The Eyes of the Skin – The Architecture and the Senses”, Chichester, Marea Britanie, 2005, p. 21

Def. DEX online (https://www.dex.ro/identitate)

idep

idep

ZID

„The wall delimits space – creates an inside in the midst of an outside.“27

Zidul este un „element de construcție vertical sau puțin înclinat, cu grosime (relativ) mică în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cărămizi, din blocuri de piatră etc., așezate ordonat unele peste altele (și legate printr-un liant), sau din beton, destinat să limiteze, să separe sau să izoleze un spațiu ori să susțină alte elemente de construcție, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificație etc.”28 Zidul este „modul cel mai elementar de delimitare, fiind totodată și primul gest al arhitecturii.

Este o graniță care stabilește relația primordială de înăuntru-afară.“29

Descrierea zidului: „A vertical plane has frontal qualities. Its two surfaces or faces front on and establish the edges of two separate and distinct spatial fields […] they can be differentiated in form, color, or texture, in order to respond to or articulate different spatial conditions. […] To define a three-dimensional volume of space, the plane must interact with other elements of form. […] The surface color, texture, and pattern of a plane affect our perception of its visual weight, scale and proportion. […] When related to a defined volume of space, a vertical plane can be the primary face of the space and give it a specific orientation. It can be a freestanding element within a space and divide the volume into two separate but related areas. A single vertical plane can define the principal facade of a building fronting a public space, establish a gateway through which one passes, as well as articulate spatial zones within.“30

N.m.: „Zidul delimitează un spațiu – creează un interior în mijlocul exteriorului.“, citat de Thomas Thiss-Evensen

Def. DEX online (https://www.dex.ro/zid)

Dana Pop, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015, p. 144

N.m.: „Un plan vertical are calități frontale. Cele două suprafețe sau fețe ale sale stabilesc marginile a două câm- puri spațiale separate și distincte […] pot fi diferențiate după formă, culoare sau textură, pentru a răspunde sau articula condiții spațiale diferite. […] Pentru a defini un volum tridimensional, planul trebuie să interacționeze cu alte elemente ale formei. […] Culoarea, textura și modelul suprafeței unui plan afectează percepția noastră despre greutatea, scara și proporția sa vizuală. […] Când este legat de un volum definit de spațiu, un plan vertical poate fi fața primară a spațiului și îi poate oferi o orientare specifică. Poate fi un element independent într-un spațiu și împărți volumul în două zone se- parate, dar conexe. Un singur plan vertical poate defini fațada principală a unei clădiri care face față unui spațiu public, poate stabili o poartă prin care trece unul, precum și articula zonele spațiale în interior.“ Francis D.K. Ching, „Architec- ture – Form, Space and Order“, New Jersey, John Wiley & Sons, 2007, p. 134-136

METODE DE CERCETARE

Metodele de cercetare ale acestei lucrări s-au bazat în principal pe grila de lectură. Aceasta a fost realizată din bibliografia de specialitate care conține repere teoretice pentru conceptele prezen- tate anterior: memorie, percepție, identitate, dar și pentru elementul arhitectural – zidul. Definirea acestor termeni s-au consultat atât în cărti și articole de arhitectură, cât și de psihologie, sociologie și medicină.

Pentru a avea o bază solidă asupra trecutului comunității evreiești din Iași, dar și a eveni- mentului Pogromul de la Iași s-au studiat cărți si rapoarte istorice. Pentru înțelegerea efectului Holo- caustului la nivel mondial și a suferinței generate de acesta, pe lângă informațiile scrise, s-a urmărit și filmografia realizată pe acest subiect.

Pe lângă grila de lectură, s-a realizat un chestionar adresat locuitorilor orașului Iași. A fost întocmit în perioada octombrie-decembrie 2019 și a presupus un număr de 27 de întrebări. Acestea au urmărit înțelegerea nivelului de cunoaștere a locuitorilor în legătură cu evenimentele petrecute – Holocaustul, la nivel internațional, iar Pogromul, la nivel local. De asemenea, s-a dorit aflarea rapor- tului dintre oameni și intenția de a se realiza un muzeu și teatru al memoriei comunității evereiești și a Pogromului din anul 1941. Acest chestionar a reprezentat o unealtă folositoare pentru a înțelege modul de a percepe a locuitorilor orașului și de a trasa anumite direcții ale lucrării.

PLAN DE IDEI

În prima parte a lucrării se lansează tema și se trasează direcțiile principale. Se definesc ter- menii-cheie în raport cu modul în care aceștia vor fi folosiți pe întregul parcurs al discursului.

Capitolul întâi reprezintă baza teoretică a lucrării, introducerea în noțiunile de memorie, per- cepție și identitate și modul prin care aceștia realizează o arhitectură generatoare de spații complexe. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că spațiul capătă caracter prin modul în care utilizatorii imprimă asupra lui semnificații. Se analizează mai departe arhitectura ca instrument ce participă ac- tiv la scenariul vieții și cum influențează aceasta prin intermediul procesului perceptiv atât la nivel individual, cât și urban.

În al doilea capitol se abordează stratigrafia memoriei Iașiului prin analizarea elementelor ce configurează identitatea orașului. Se studiază patrimoniul construit și evoluția urbanistică a teritori- ului, cu precădere pe zonele locuite de comunitatea evreiască. Se analizează îndeaproape identitatea țesutului urban locuit de aceștia și influența lor asupra memoriei locului. De asemenea, evenimentul Pogromul de la Iași este discutat deoarece acesta este generatorul studiului.

Următoarea parte a lucrării analizează ipostazele zidului ca formă de expresia a memoriei în muzeul contemporan. Se expun exemple diverse, de la ipostaza primordială a elementului structural până la deconstrucția sa totală. Aceste exemple prezintă capacitațile zidului de a se redefini și a lua forme și semnificații diferite.

În ultima parte a lucrării se analizează trei studii de caz, alese pentru a evidenția modul de a transpune memoria unui eveniment în arhitectură. Acestea devin exemple de urmat pentru proiectul de diplomă datorită limbajului arhitectural abordat, prin introducerea elementului de zid ca imagine principală a ansamblului. Acestea sunt spații ce reușesc să spună o poveste, ajutate de procesul per- ceptiv introdus de elementele arhitecturale.

REPERE TEORETICE ALE MEMORIEI

ÎN ARHITECTURĂ

MEMORIA ȘI SENZORIALUL

CÂTEVA IDEI FENOMENOLOGICE

Fenomenologia este un curent filosofic care descrie structura experienței, așa cum este re- prezentată aceasta în conștiință. Aceasta se bazează pe perspectiva unică a persoanei și caută in- ter-subiectivitatea, cogniția comună care modelează ideile și relațiile cu lumea atotcuprinzătoare. Importanți filosofi care au preluat acest curent au fost Martin Heidegger, Maurice Merleau-Ponty și Jean-Paul Sartre, filosofi ale căror ideile vor fi menționate pe tot parcursul studiului. Referindu-ne la arhitectură, studiul fenomenologiei poate îmbogăți discursul arhitectural. Acest lucru este posibil prin implementarea gândirii fenomenologice în realizarea, analizarea și interpretarea arhitectonică și prin aplicarea fonomenologiei pe tărâmul arhitecturii. Arhitectura este o fuziune între experiențele lumii ale vieții înconjurătoare și cele ale viitorului. Imaginația arhitecturală proiectează experiențele ce încă nu s-au petrecut. Caracterul unui spațiu nu este dat doar de calitatea lui vizuală, perceperea acestuia este o fuziune complexă între numeroși factori. „It is evident that life-enhancing architecture has to address all the senses simultaneously and fuse our image of self with our experience of the world“31. Se realizează un proces complex în lobul temporal al minții care pune în funcțiune concomitent per- cepția, memoria și imaginația.

Gaston Bachelard este unul dintre susținătorii imaginației ca fiind un principiu dinamic orga- nizator, o forță dinamică a percepției. Acesta consideră ca modelele transmise din trecut nu își pierd actualitatea în prezent, rămânând valabile, creând structuri imaginare colective. Imaginarul colectiv este cel ce structurează, conștient sau inconștient, creând o imagine plină de semnificații.

Spațiul capătă caracter prin modul în care utilizatorii imprimă asupra lui semnificații. Se per- cepe o structurare a cadrului, o stratificare a sa, care realizează o nivelare a spațiului personal. Mediul utilizat de către individ este definit de caracterul care îi este atribuit și este delimitat de restul spațiului omogen. Așadar, omul alcătuiește o manifestare a teritorialității prin intermediul arhitecturii.

Martin Heidegger susține că rolul arhitecturii este „de a face dintr-un sit un loc și de a-i desco- peri potențialele înțelesuri.“32 Dar ce este un spațiu? Ce îl definește pe acesta? Pe parcursul timpului, noțiunea de spațiu a fost descompusă, recompusă, inventată și reinventată de toate științele, adunând pe parcurs o multitudine de definiții ce variază de la concretul pe care îl înțelegem acum până la abs- tractul infinitului. O analiză a spațiului, a semnificației acestuia, presupune o deconstrucție teoretică, având în vedere mai multe planuri, precum: cel cultural, social, filosofic, antropologic, psihologic, arhitectural, fizic, perceptiv etc. – care prin suprapunere crează o imagine a ceea ce se numește acum mediul înconjurător. Arhitectura, ca știință creatoare, este cea care dă formă fizică a acestui concept, față de care se raportează restul lucrurilor. Astfel, se dorește analizarea conceptelor cu care arhitectura

N.m.: „Este evident că arhitectura care aduce o îmbunătățire vieții trebuie să abordeze toate simțurile simultan și să fuzioneze imaginea sinelui noastru cu experiența noastră asupra lumii.” Juhani Pallasmaa, „The Eyes of the Skin“, Cornwall, Wiley Academy, 2007, p. 11

Dana Pop, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015, p. 147

lucrează pentru a deveni generatoare de spații, aceste concepte fiind memoria și percepția.

„O percepțiune iși ia toată valoarea și se amplifică numai în cadrul memoriei. Mutația ima- ginilor realității în amintiri e ceea ce numim sensibilitate și, inclusiv, operația de grupare și selecți- onare a percepțiunilor. Din sinteza acestor percepțiuni se nasc formele și armoniile noi, adică arta. Sensibilitatea e calitatea însăși a memoriei noastre. În zone intime ale memoriei […] imaginile noi și experiențele personale din domeniul cugetării își iau locul, trăiesc sau rămân nechemate. […] Dar toate sunt acea climă unitară care se definește prin ceea ce numim noi identitatea.“33

Dintotdeauna a existat o incertitudine legată de ce este considerat drept realitate și subiecti- vitatea percepției personale. Astfel, spațiul ce este? O imagine mentală bazată pe propriile idei ale omului asupra lumii? În accepțiunea mea, acesta este o creație a subconștientului ce redesenează aspecte înregistrate de memorie. Este acel loc căruia oamenii atribuie semnificații, înregistrând at- mosfera distinctă a acestuia, transformându-l in genius loci.

Genius loci este un concept ce se referă la momentul în care utilizatorul spațiului întră în cone- xiune, administrându-i semnificații personale, subiective. Astfel, se descoperă potențialele înțelesuri ale sitului. Acest concept a fost reintrodus în arhitectură în postmodernism și a promovat ideea de concepere a spațiului ținând cont de interacțiunea acestuia cu spiritul local, atât din punct de vedere istoritc, cât și social, cultural, în relație cu utilizatorii, dar și cu mediul înconjurător. Este un concept efemer, inconcret și non-material asemănător cu atmosfera locului, care oferă acestuia caracterul per- ceptual și memorabil unic, identitatea locului.

Perspectiva fiecărei persoane asupra memoriei oferă posibilitatea unei receptări continue și distincte a trectului și, astfel, a unei noi conștientizări asupra istoriei, care lasă deschisă dorința uma- nă pentru înțelegere și căutarea ei de sens. Implicarea memoriei în cadrul actului creativ presupune o întâlnire provocatoare cu trecutul, vizitatorul spațiului fiind cu un picior în obiectivitatea prezen- tului, iar cu celălalt în scenariul subiectiv al experienței deja trecute. „The word Memorial is used to describe the Eucharist […] The word for memory […] means that what was past is also part of the present. The act of remembering or memorializing somehow brings that historical moment into the present in such a way that people today participate in the event […] Places of worship are not monuments […] but places of memory”34. Spații precum Memorial of the Murdered Jews of Europe, realizat de arhitectul Peter Eisenman, sunt văzute ca situri ce se angajează constant într-o relație cu trecutul. Memorialul generează un ansamblu de puncte nodale experiențiale care rămân sensibile la presiunile timpului și locului, dar nu și fragile în fața determinărilor trecutului, prezentului sau ale viitorului. Acesta nu impune o perspectivă de reconciliere sau încheiere, ci una care este nedetermi- nată și deschisă. Semnificația oferită de Peter Eisenman, prin intermediul acestui memorial, este de a

George Matei Cantacuzino, „Scrisorile către Simon”, Editura Simetria, 2010, p. 32

N.m.: „Cuvântul Memorial este folosit pentru a descrie Euharistia […] Cuvântul pentru memorie […] înseamnă că ceea ce a fost în trecut face parte și din prezent. Actul de a aduce aminte sau de a memora într-un fel aduce acel mo- ment istoric în prezent, astfel încât oamenii de astăzi participă la eveniment […] Lăcașurile de cult nu sunt monumente […], ci locuri de memorie”, Augustin Ioan, „Arhitectura memoriei – Noua frontieră a spațiului sacru”, București, Igloo, 2013, p. 12

vedea istoria așa cum a fost ea, și anume, reacția imprevizibilă a oamenirii.

Spații ale memoriei sunt locuri încărcate de semnificații, iar asemenea acestora este și situl pe care a fost Cimitirul Vechi Evreiesc la Zid, din Iași. Memoria acestui cadru este ceea ce îl definește, datorită poveștii pe care acesta o relatează – existența a 10.000 de morminte ce au fost deshumate în 1943, lăsând cadrul gol, șoptindu-și povestea, dar cuvintele de pe foaie nu mai există. O intervenție arhitecturală înt-un astfel de tablou va juca un rol esențial în menținerea vie a memoriei locului, an- samblul arhitectural mărturisind întâmplările petrecute în trecut, arhitectura fiind o artă a timpului35. Volumetria și alegerea materialelor, cât și întregul procedeu de proiectare a clădirii, trebuie să păstre- ze o legătură strânsă cu omul. Astfel, se dorește relatarea evenimentelor prin intermediul intervenției arhitecturale și funcțiunilor alese, cea de muzeu și de teatru, având omul în centrul atenției, princi- palul personaj al scenografiei arhitecturale. „Una dintre funcțiunile arhitecturii sacre este aceea de a ne aminti, nouă, dar și pe noi; de a ne da seama de ctitori, despre cei ce se roagă, despre strămoși și despre eroi.“36

DE LA MNEMOS LA MONUMENT AMINTIRE, MEMORARE, COMEMORARE

Spațiu este mediul prin care arhitectul transpune informația, precum Ian Ritchie susține „my architecture starts in the space I create in my mind“37. Memoria este, astfel, principalul instrument de construcție a identității, asigurând un proces subiectiv de a percepe, înțelege, analoga și lucra mental cu informația despre universul inconjurător. Individul poate vorbi despre identitate proprie doar în momentul în care capacitatea sa de a memora este îndeajuns dezvoltată – a fi conștient de identitatea locului și a o raporta la identitatea proprie.

Arhitectura, memoria și conștiința compun un principiu unitar de existență culturală. Tot ceea ce constituie o cultură – peisaj, clădiri, limbă, modele teoretice și filosofice structurează memoria individuală și colectivă a unei culturi. Astfel, arhitectura este memorie construită și în același timp, factor structurant al memoriei. Pe parcursul timpului, arhitectura memoriei noastre evoluează, astfel arhitectura și memoria devin „imago mundi“ una celeilalte.

Importanța memoriei ca bună funcționare anatomică și psihologică este un subiect profund uman. De la nivel abstract la nivel concret, stimulii universului înconjurător creează senzații, care sunt traduse mai târziu în informații, dar acestea sunt mereu percepute într-un mod subiectiv. Fiecare om este supus unui set diferit de informații în funcție de contextul din care face parte în acel moment și de istoricul său. Din punct de vedere temporal, informația parcurge memoria senzorială, apoi pe

Peter Zumthor, „Atmosfere”, București, Editura Fundației Arhitext design, 2019, p. 41

Augustin Ioan, „Arhitectura memoriei – Noua frontieră a spațiului sacru”, București, Igloo, 2013, p. 7

N.m.: „Arhitectura mea începe în spațiul pe care îl creez în mintea mea”, Erwin K. Brauer, Dieter Mayer, „Orienta-

tion & Identity – Portraits of International Way Findings Systems“, Viena, Editura Springer-Verlag, p.17

cea de scurtă durată până la cea de lungă durată. Aceste informații devin fondul cognitiv și emoțional cu care conștiința lucrează în mod subiectiv în timp, potențând identitatea. „Arhitectura este, fără îndoială, o artă a spațiului, dar arhitectura este și o artă a timpului. Modul în care o experimentăm nu se limitează la o secundă.“38 Grație memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Scopul ultim, fundamental al arhitecturii ce folosește senzorialul este „să opreas- că timpul, să blocheze procesul uitării, să stabilească o stare a lucrurilor, să imortalizeze moartea, să materializeze imaterialul”39, dar în cadrul arhitecturii memoriei nu doar memoria este surescitată, ci și comportamentul corpului în legătură cu spațiul. Așadar, actul memorării și comemorarii are nevoie de oameni lafel de mult cum are nevoie de un loc și de un cadru edificat.

Orașul este o manifestare organică de existențe și realități aflate în dinamici diferite, mai mult sau mai puțin accelerate, interferând în semnificații. Arhitectura este narațiunea vie a istoriei. O lucra- re bună de arhitectură spune mai multe decât mii de pagini de istorie. „Arhitectura trebuie privită cu maximă seriozitate ca întruchipare a unui spirit unificator sacru și ca zeitate protectoare. Putem trăi fără ea, putem să o venerăm, dar nu putem să ne amintim nimic fără ea“40

Arhitectura memoriei privește teme general umane, de regulă tema morții și a absenței defin- itive pe care aceasta o presupune, a neantului, a lipsei de sens. „The most unforgettable and conse- quential architecture stories of the first decade of the 21st century were not about great feats of con- struction; they were about spectacular acts of destruction, both natural and man-made.”41 Arhitectura memoriei este un gen ce poate fi plasat în trena Primului Război Mondial, atrocitățile petrecute atunci au indus nevoia construirii unor edificii de aducere aminte publică, ritualizată. După cel de-al Doilea Război Mondial, un nou proces de rememorare prin intermediul arhitecturii a luat parte. Nu a mai fost repetat procedeul construirii arhitecturii eroice, post-religioase, ci s-a bazat pe o noua expresie arhi- tecturală, ce ilustra comemorarea evenimentelor într-o manieră sensibilă. În această perioadă a apărut un nou tip de arhitectură, Shoah, ce presupune rememorarea și comemorarea Holocaustului. Așadar, de pe tărâmul fondator al locului sacru, arhitectura memoriei se desparte de religios spre a deveni parte a locului public și a monumentelor proprii acestuia. S-a manifestat tendința de a transforma istoria în memorie, evenimentele istorice petrecute sunt transpuse, fiind reinterpretate și folosite cu scopul de a redefini prezentul. Se dorește crearea unei metamorfoze a teritoriului necunoscut, redarea sacralității locului prin transformarea Haosului în Cosmos cu ajutorul actului divin al Creației. Prin implicarea mitului cosmogonic, se face referire la vindecarea și regenerarea ființei omenești. Un astfel de exemplu este Templul lui Solomon, lăcaș de cult al evreilor. Acesta reprezintă un loc al memoriei, ce susține identitatea, memoria și cultura națională evreiască în Ierusalim. În prezent, acesta este un „mediu de memorie”, un depozitar tradițional al unor relicve cu caracter sacru. Astfel, templul

Peter Zumthor, „Atmosfere”, București, Editura Fundației Arhitext design, 2019, p. 41

Dan Ionuț Julean, „Spațiul iudaic, un spațiul al comunității”, București, Editura Paideia, 2016, p. 35

John Ruskin, „Cele șapte lămpi ale arhitecturii”, București, Editura Universitară “Ion Mincu,, ,2015, p. 184

N.m.: „ Cele mai de neuitat și pline de consecințe povești de arhitectură din prima decadă a secolului XXI nu erau despre mari fapte de construcție; erau despre acte spectaculoase de distrugere, atât naturale cât și create de om.”, Augustin Ioan, „Arhitectura memoriei – Noua frontieră a spațiului sacru”, București, Igloo, 2013, p. 9

devine simbol al vieții evreiești și al centralității sacrului în Țara Sfântă. Așadar, arhitectura memo- riei presupune repetarea cosmogoniei ce este introducerea în spațiul care se stabilește in illo tempore, un timp nedeterminat calendaristic. „Ca și spațiul, Timpul nu este nici omogen și nici continuu”42, iar omul cunoaște două tipuri de timp: cel profan și cel sacru. Astfel, repetarea cosmogoniei, în cazul arhitecturii memoriei, reprezintă ilustrarea unui simbol sau a unei serii de semnificații, acestea având scopul a de a ajuta omul de a ajunge la universalitatea existenței din care face parte. Datorită simbolu- rilor, omul iese din starea sa particulara, existența sa de zi cu zi și se transpune în general și universal.

„Simbolurile trezesc experiența individuală și o preschimbă în act spiritual, în stăpânire metafizică a Lumii.”43 Acesta este scopul spațiului expozițional a muzeului – deschiderea către universal.

Acest tip de funcțiune are scopul de a păstra memoria lucrurilor și de a deveni, în sine, mem- orabilă. Această dorință este înmagazinată în conștiința oamenilor. „Dorința de nemurire individuală, personală, existentă în memoria oamenilor este, probabil, una dintre formele cele mai dezvoltate ale mândriei umane. Oamenii sacrifică viața pentru ea continuu.[…] Poate că oamenii se îndoiesc de riscul unei națiuni de a muri, dar dacă nu avem arhitectură, s-ar putea spune că murim zilnic.“44 Așadar, edificiul trebuie să prezinte o imagine a comunității, trebuie să declanșeze amintirea și me- moria locului. Acest lucru poate fi realizat prin crearea unei scenografii, sarcina arhitecturii și a artei, deopotrivă, reprezentând reconstrucția experienței unei lumi interioare, în care vizitatorii nu sunt doar spectatori, ci fac parte din ansamblu. Un muzeu este un spațiu participativ și transparent, ce lucrează pentru păstrarea moștenirii tangibile și intangibile ale comunității din care face parte. Arhitectura este conectată cu realitatea culturală și mentală a timpului în care este realizată, astfel, muzeul devine un spațiu polifonic în care se regăsește un dialog critic despre trecut și viitor. Se abordează conflictele și provocările din prezent, se păstrează amintiri diferite pentru generațiile viitoare și garantează acces egal la informație pentru toți oamenii.45 Prin intermediul tehnicilor scenografiei, arhitectura mem- oriei poate să susțină o experiență atât intelectuală, cât și senzorială, de asemenea, rațională, cât și emoțională. Sunt implicate toate simțurile, printr-o re-sensualizare a arhitecturii, implicând o relație puternică între spectator și materialitatea, textura, greutatea, densitatea și lumina spațiului. Tendința este de a interpreta o clădire precum un corp uman și vice versa „I experience myself in the city, and the city exists through my embodied experience. The city and my body supplement and define each other. I dwell in the city and the city dwells in me.“46 Pentru a recrea cosmogonia, spectatorul trebuie să se regăsească și să se identifice cu spațiul. Cadrele pot fi reamintite dacă s-au generat suficiente asocieri cu experiențele personale, deoarece arhitectura este în esență o extindere a naturii în tărâmul omului, oferind terenul pentru percepție și orizontul de a experimenta și a înțelege lumea. „We re-

Mircea Eliade, „Sacrul și profanul”, București, Editura Humanitas, 2019, p. 54

idep, p. 160

John Ruskin, „Cele șapte lămpi ale arhitecturii”, București, Editura Universitară „Ion Mincu” ,2015, p. 184

Sursă web, „What exactly is a museum? Icom comes to blow over new definition” (https://www.theartnewspaper. com/news/what-exactly-is-a-museum-icom-comes-to-blows-over-new-definition)

N.m.: „ Experimentez în oraș și orașul există prin experiența mea întruchipată. Orașul și corpul meu se completează și se definesc reciproc. Locuiesc în oraș și orașul locuiește în mine”, Juhani Pallasmaa, „The Eyes of the Skin“, Cor- nwall, Wiley Academy, 2007, p.40

member through our bodies as much as through our nervous system and brain.“47, cuvântul memorie însemnând tocmai că ceea ce a fost în trecut, face parte și din prezent. Astfel, se demonstrează că pentru a activa memoria, momentul istoric trebuie adus în prezent într-o manieră în care oamenii să fie implicați în eveniment, locurile încărcate de memorie nefiind monumente, ci locuri de aducere aminte.

PERCEPȚIA FORME DE AMINTIRE ȘI UITARE

Considerând omul centrul universului, singurul sistem de referință, se demonstrează că nimic nu este static deoarece omul nu este o ființă statică, el interacționează constant cu exteriorul, rapor- tându-se la acesta prin intermediul stimulilor. Cadrul exterior influențează constant starea psihică și comportamentul uman, iar percepția este mediatorul dintre spațiu și individ, astfel „spațiul subiectiv, al percepției-construct psihologic, e mai puternic decât spațiul obiectiv, pre-existent”48. Atunci când se vorbește despre cadru, se poate discuta despre o multitudine de spații sau ipostaze ale spațialită- ții. Se poate analiza o suprafață în sine, sau un loc realizat de către percepția individuală. Poate fi o imagine mentală sau o reprezentare construită în minte, o idee asupra locului care poate fi coerentă sau nu cu cadrul real al acelui loc. Astfel, apare o întrebare: ce rol are arhitectura în crearea de spații? Cum influențează aceasta omul?

Arhitectura devine un instrument care participă constant la scenariul vieții și nu este doar un fundal al fenomenului social și cultural. Apare o analiză interdisciplinară între arhitectură și domenii precum psihologia și sociologia ce investighează omul și relațiile sau conexiunile sociale ale acestuia și felul în care el parcurge și locuiește spațiul. Există diferite moduri de stocare a mesajului primit de la stimulii exteriori, caracteristicile realității se amestecă cu sentimentele, cu informația pe care o po- sedă anterior și cu preconcepțiile pe care le dețin indivizii față de mediu. Aceste noțiunii sunt stocate în părți diferite ale memoriei și înregistrate cu un grad ridicat de subiectivitate. Aceste lucruri sunt posibile deoarece „percepem arhitectura prin intermediul sensibilității noastre emoționale – o formă de percepție ce acționează extrem de rapid și de care avem nevoie pentru a supraviețui spiritual.”49

Așadar, se analizează toate aspectele psihologice ale procesului perceptiv și modul în care se raportează individul la spațiu. Crearea unui cadru potrivit se realizează pornind de la utilizatorii săi. Se realizează studii care identifică caracteristicile spațiului la care omul reacționează. Acestea includ imaginea, lizibilitatea, transparența, conectivitatea, complexitatea, coerența, adaptabilitatea și diversitatea. Toate relațiile acestea oscilante, complexe și contradictorii realizează sursa ambiguității

N.m.: „ Ne amintim atât prin corpul nostru la fel de mult cât și prin sistemul nervos și creierul nostru”, Juhani

Pallasmaa, „The Eyes of the Skin“, Cornwall, Wiley Academy, 2007, p.45

Dana Pop, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015 (citat de Dana Vais, p. 10) 49 Peter Zumthor, „Atmosfere”, București, Editura Fundației Arhitext Design, 2019, p. 13

și tensiunii prezente într-o operă de arhitectură și sunt înglobate într-un proces perceptiv ce poate deveni foarte complex. Analiza perceptuală are scopul de a pătrunde în cadrul analizat până la limita impenetrabilului final.

Fiecare individ analizează în măsura cunoștințelor și experiențelor sale, Christian von Ehren- fels subliniază că dacă „fiecare dintr-o duzină de subiecți ar asculta câte unul din cele douăsprezece tonuri ale unei melodii, suma experiențelor lor n-ar fi egală cu experiența unor persoane care ascultă întreaga melodie.”50

Pornind de la definiția menționată anterior „perception has been used in a variety of ways: to experimental psychologists it involves the awareness of stimuli through the physiological excitation of sensory receptors; to some social psychologists it implies both the recognition of social objects present in ones immediate sensory field and the impressions formed of persons or groups experienced at an earlier time[…]”51, se observă o legătură strânsă între memorie și fenomenul perceptiv. Cele două procese întregesc calitățile cognitive ale individului, lărgindu-se orizontul „termenului de per- cepție, de la unul unidimensional, la unul care implică și funcția memoriei. ”52

Psihologia cognitivă identifică doua stadii ale percepției: procesarea primară, ce durează aproximativ 200 de milisecunde, fiind prima fază a mecanismului perceptual, interval în care se conturează doar caracteristicile elementare, fizice ale imaginii. Se pot identifica în acest moment informații precum textura, culoarea, conturul sau poziția stimulului, dar nu se înțelege exact ce este acel obiect. David Marr a denumit acest stadiu drept faza intermediară 2D, urmând conturarea ima- ginii 3D. În cel de-al doilea stadiu al procesului perceptiv este introdusă și conexiunea cu memoria, deoarece în acest moment individul poate să compare ceea ce analizează cu informația stocată în memorie, ulterior putând să identifice și să recunoască ceea ce observă. Astfel, se face transferul în faza în care omul poate să distingă spațiul tridimensional, recunoscându-i funcțiunea, utilizarea și ul- terior, semnificația. Din acest moment în care informația a fost procesată și a fost înregistrată într-un loc al memoriei, orice reconstrucție ulterioară este condiționată de această primă procesare. Trebuie reamintit faptul că fiecare individ percepe diferit, în funcție de propriile experiențe și cunoștințe, iar în urma procesului perceptiv se realizează anumite conexiuni mentale ce recreează obiectul arhitectural în mintea utilizatorului. Informațiile obținute sunt „recompuse într-o structură internă, o reconstrucție mintală a realității – adică, o reprezentare mintală a obiectului”53. Așa cum susține și Jean Paul Sar- tre, „an image is nothing else than a relationship”54. Deci tebuie menționat că este absolut necesar

Rudolf Arnheim, „Arta și percepția vizuală – O psihologie a văzului creator”, București, Editura Polirom, 2011, p. 15

N.m.: „percepția a fost folosită într-o varietate de moduri: pentru psihologii experimentali implică conștientizarea

stimulilor prin excitația fiziologică a receptorilor senzoriali; pentru unii psihologi sociali implică atât recunoașterea obiectelor sociale prezente în câmpul senzorial imediat, cât și impresiile formate de persoane sau grupuri cu experiență într-o perioadă anterioară […]” Roger M. Downs, David Stea „Cognitive Maps and Spatial Behaviour: Process and Products”, (https://blogs.rhrk.uni-kl.de/urban-emotions/wp-content/uploads/sites/15/2015/04/Downs-Stea-2011-Cogni- tive-maps-and-spatial-behavior.pdf), p. 314

Dana Pop, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015, p. 22 53 idep, p. 55

N.m.: „Imaginea nu este nimic mai multe decât o relație.” Jean-Paul Sartre, „The Psychology of Imagination“, New

ca obiectul să existe în față privitorului pentru a se putea stabili o interrelaționare; nu poate exista o percepție a spațiului fără un context, fără existența unor obiecte care au rolul de reper, deoarece în lipsa obiectelor nu se pot stabili relații de spațialitate. Se realizează, astfel, un raport între exterior și utilizator, iar acest raport se bazează pe capacitatea omului de a filtra, stoca și decoda informația din mediul înconjurător.

Percepția are rolul de a introduce privitorului în universul creației generat de artist. Astfel, aceasta poate juca rolul de instrument de viață, devenind un mod de a face omul să înțeleagă cine este și unde se află. Este producătoarea unui fenomen de conștientizare. „Lumea pe care o vedem atunci când privim un tablou de Rembrandt n-a fost înfățișată de nimeni altul; pentru a pătrunde în această lume trebuie să receptăm sentimentul și caracterul specific al luminilor și umbrelor ei, chipurile și gesturile oamenilor ei și atitudinea față de viață transmisă de ea – să le receptăm nemijlocit, prin sim- țurile și simțirile noastre.”55 Percepția ca formă de amintire este creată de către artiști, arhitecți și este o manieră de a transpune omul în alte perioade temporale. De la picturile din secolul al XVII-lea, în care se prezentau scene uzuale ale vieții burgheziei, sau picturile baroce ce deschid viziunea către per- spective multiple ce prezintă o invitație tactilă de a călători în timp prin intermediul iluziei spațiale, până la artiștii cubiști care renunță la punctul de perspectivă singular și activează viziunea periferică și consolidează experiența haptică. Astfel, se observă o metamorfoză a fenomenului perceptiv, pe par- cursul istoriei simțul văzului pierzându-și importanța în fața întregului spectru de simțuri fundamen- tale. Mai târziu, se merge și mai departe, iar artiști precum Richard Serra se adresează direct modului în care corpul experimentează orizontalitatea, verticalitatea, materialitatea, gravitatea și greutatea.

fig 1. Louis Buñuel și Salvador Dali, „Andalusian Dog”, 1929

Același fenomen a fost identificat și în cadrul arhitecturii, „it is evident that life-enhancing architecture has to address all the senses simultaneously“56. Astfel, arhitecți precum Alvaro Alto, Frank Lloyd Wright și Louis Kahn, s-au preocupat de crearea unor spații bazate pe tactil, kinestezic, textură, în care toate simțurile perceptive să fie activate. Această atitudine este păstrată și în momentul

York, Typography by Brown Brothers Linotypers, 1948, p. 8 (https://www.academia.edu/6776558/JEAN-PAUL_SAR- TRE_THE_PSYCHOLOGY_OF_IMAGINATION_PHILOSOPHICAL_LIBRARY)

Rudolf Arnheim, „Arta și percepția vizuală – O psihologie a văzului creator”, București, Editura Polirom, 2011, p. 12

N.m.: „Este evident că arhitectura care reușește să îmbunătățească viața trebuie să abordeze toate simțurile simul- tan.” Juhani Pallasmaa, „The Eyes of the Skin“, Cornwall, Wiley Academy, 2007, p. 11

de față prin intermediul arhitecților ce doresc să re-sensualizeze arhitectura prin integrarea constantă a materialității, texturii, densității spațiului și a luminii în cadrul procesului de creație. Aceștia sunt creatorii unui tip de arhitectură ce reușește să depășească limitele temporale, reușind să creeze un ca- dru în care istoria poate fi înțeleasă de privitor, acesta fiind acum un participant activ la ciclurile vieții ce depășesc scara existenței individuale. Arhitectura, prin puterea procesului perceptiv, are puterea de a încetini trecerea timpului, orașele și clădirile fiind muzee ale acestuia. „The time of architecture is a detained time; in the greatest of buildings time stands firmly still“57. Așadar, procesul perceptiv are și puterea de a crea senzația de uitare, datorită modului în care acesta transpune utilizatorul spațiului într-o altă dimensiune temporară.

Ambiguitatea și tensiunea sunt prezente în întregul proces arhitecturial de un anumit tip de complexitate. Spațiile nu sunt locuri fixe și înnăscute, ci sunt făcute și refăcute prin acțiunile și sem- nificațiile oamenilor, așa cum susține și filosoful german, Ernst Cassirer: „în măsura în care nu reflec- tăm asupra mitului ci îl trăim, nu există nici o fisură între realitatea percepției și lumea fantasmelor mitice“58. Arhitectura este formă și substanță, abstractă și concretă, iar sensurile sale derivă din carac- teristicile interioare și constrângerile exterioare.

Spațiul arhitectural poate fi interpretat prin prisma experiențelor senzoriale care fac posibilă decodarea caracteristicilor sale. A percepe un cadru arhitectural presupune a-i înțelege forma, dimen- siunea, culoarea, a-i simți căldura, textura, a-i pătrunde mirosul și poate chiar a-i asculta sunetele. Astfel, cele cinci simțuri fundamentale (văz, auz, miros, tactil, gust) la care se adaugă încă trei simțuri (proprioceptiv, simțul echilibrului și simțul kinestetic) trebuie înțelese înaintea pătrunderii în călătoria percepției.

Percepția arhitecturii se realizează mai întâi prin intermediul ochilor, analizatorilor de la distanță, iar mai apoi se realizează intracțiunea directă cu ea. Percepția înseamnă mai mult decăt simpla contemplație a unui obiect, deoarece aceasta înseamnă o analiză dinamică, o mișcare în cadrul spațiului arhitectural. Arhitectura contemporană este dominată de simțului văzului, „the hands wants to see, the eyes want to caress.“59 Dar o experiență plină de substrat a arhitecturii nu reprezintă doar o serie de imagini, ci este o serie de confruntări și întâlniri cu procese ale memoriei, de amintire sau de uitare. Pentru ca acest lucru să fie posibil, utilizatorul spațiului trebuie să se lase stimulat și de cele- lalte elemente senzoriale. Percepția, memoria și imaginația sunt elemente ce sunt în strânsă legătură și creează complexitatea înțelegerii spațiului.

Simțul tactil poate fi revelator în contextul amintirii unui moment. Percepția corectă a spațiu- lui prin intermediul atingerii și cunoașterii materialului, permite transpunerea omului în cea de-a pa- tra dimensiune a locului, cea a timpului. Atingerea este capacitatea senzorială de a asuma experiențele lumii. „The tactile sense connects us with time and tradition: through impressions of touch we shake

N.m.: „Timpul arhitecturii este un timp reținut; în clădirile cele mai grandioase, timpul rămâne pe loc.”Juhani

Pallasmaa, „The Eyes of the Skin“, Cornwall, Wiley Academy, 2007, p. 52

Rowe C., Koetter F., „Orașul colaj“, București, Editura Universitară „Ion Mincu, 2013, p. 9 59 N.m.: „Mâinile vor să vadă, ochii vor să se mângâie.” autor op. cit. p. 14

the hands of countless generations.“60 Prin intermediul celor doua simțuri – cea al văzului și cel al tactilului, omul ajunge să cunoască cel mai bine spațiul, procesul cunoașterii fiind o dependență între acestea. A cunoaște, a înțelege, a crea au la bază multitudinea de senzații datorate pielii, stimuli care determină sentimente de apartenență și familiaritate, arhitectura are astfel, „marele avantaj de a repre- zenta arta care poate fi atinsă.“61 Deci, se poate spune că nici un material nu este ceea ce pare până ce nu a fost atins, până ce nu a fost descoperit și, astfel, dezgolit de superficialitate și atins în esența sa? Simțul mirosului este simțul cel mai arhaic pe care oamenii îl dețin, ce are capacitatea de a transporta în timp și spațiu individul, prin intermediul memoriei și al experienței. Acesta este impor- tant în cadrul procesului perceptiv pentru a putea trezi o amintire. O aromă anume poate să transpună omul în timp și spațiu, reintrând imaginar în locuri complet uitate de către memoria de scurtă durată.

Astfel, omul se desprinde de contextul prezentului și intră într-o dimensiune apropiată de reverie, de imaginea unui vis.

„We tend to interpret a building as an analogue to our body, and vice versa“62. Corpul utili- zatorului este sistemul său de referință asupra spațiului. Este mai mult decât un punct de observație, este un locul în care se produce integrarea în cadru. Corpul omenesc nu este o entitate singulară, este îmbogățit de posibilitatea de a visa, de capacitatea sa de a memora, de a refleca asupra trectului și a viitorului. Edward S. Casey susține că nu ar putea exista capacitatea de a memora fără existența unei memorii a corpului, „The world is reflected in the body, and the body is projected onto the world. We remember through our bodies as much as through our nervous system and brain.“63

Psihologul Sally Augustin susține că toți oamenii dețin amintiri legate de culori, texturi, mi- rosuri sau sunete, iar fiecare amintire se poate referi la mai multe simțuri în același timp. Astfel, se demonstrează ca încă din momentul observării unui obiect, omul deja deține informații despre acesta, fiind bazate pe memorie.64

În cadrul acestui proces perceptiv, apar anumite elemente ce au rol de atractori, în cadrul ana- lizat stabilindu-se relații de atracție și de respingere, fiind resimțite ca un schimb de tensiuni, deoarece fiecare element intră în relație cu celelalte obiecte, dar și cu privitorul.

Înțelegerea, și anume, percepția corectă a spațiului, presupune cunoașterea istoriei locului, a factorilor culturali și economici ce l-au creat și transformat în timp. Astfel se dobândesc capacitățile de a compara, ierarhiza spațiul. Omul devine parte a culturii locale, înțelegând simbolurile și semni- ficațiile locului.

Atunci când se analizează un obiect arhitectural, se studiază defapt percepția omului asupra arhitecturii, nu construcția în sine. Modul în care este văzută arhitectura depinde de cel ce o privște.

Citat original, trad. aut.: „Simțul tactil ne conectează cu timpul și tradiția: prin impresii de atingere strângem mâini- le a nenumărate generații.” Juhani Pallasmaa, „The Eyes of the Skin“, Cornwall, Wiley Academy, 2007, p. 56

Alexandra Vișan, „Percepția tactilo-chinestezică a spațiului arhitectural“, București, Editura Paideia, 2018, p. 60 62 N.m.: „Avem tendința de a interpreta o clădire ca un analog al corpului nostru și invers.” idep, p. 38

N.m.: „Lumea este reflectată în corp, iar corpul este proiectat asupra lumii. Ne amintim prin corpuri la fel de mult ca prin sistemul nostru nervos și creier.” idep, p. 38

Alexandra Vișan, „Percepția tactilo-chinestezică a spațiului arhitectural“, București, Editura Paideia, 2018, p. 45

Fiecare obiect arhitectural ascunde o nevoie, un gând, un mod de a vedea lumea, dar dacă observa- torul nu este antrenat în a observa aceste detalii, percepția spațiului devine una incompletă. Toate reacțiile pe care le produce o clădire sunt, în parte, subiective, deoarece fiecare om are un mod de a re- laționa față de întuneric sau lumină, rece sau cald, zgomot sau liniște, sau orice alt stimul ce se referă la sunet sau miros. Aceste antinomi exprimă defapt calități spațiale ce sunt decodificate simultan și au efecte imediate în aparatul senzorial al fiecărui receptor uman. Deci, percepția senzorială se bazează pe lecturarea complexă a spațiului. Reacția subiectivă la stimulii exteriori nu este suficientă, procesul perceptiv desfășurându-se drept un proces care mediază întotdeauna relația omului cu spațiul. Apare, astfel, interacțiunea obiectivă cu mediul. Acest lucru se întâmplă datorită capacității oamenilor de a fi obiectivi față de lumea în care se desfășoară, fiind ajutați de aparatul critic ce are ca scop înțelegerea poziției de raport față de grupurile în care trăiesc. Așadar, omenirea este construită pentru a păstra o continuă mediere între colectiv și individual, între valorile personale și cele colective. O privire obiectivă asupra mediului presupune o lecturare educată a spațiului.

DESPRE MEMORIE CA FORMĂ DE GHIDAJ ÎN SPAȚIUL URBAN ȘI ARHITECTURAL

TRASEU, ORIENTARE, LIZIBILITATE, AMBIGUITATE

Viața în societatea contemporană se află datorită tehnologiei sub influența multor stimuli și informații, prin urmare atât capacitatea de a ține minte, cât și memoria colectivă pot fi afectate. Între cele două există o relație de cauzalitate, în sensul unei atrofieri a gândirii pentru toate generațiile, unui fals confort mental și a unei căutări a identității – în cazul generațiilor tinere. Nevoia de identitate este una dintre cele mai importante în formarea individuală, care poate da un sens de orientare și de autoconservare, de protecție într-un mediu în constantă schimbare.

În cercetarea de față, termenul de identitate se referă atât la caracteristica psihologică a Eului, imaginii de sine și a individualității, cât și la nevoia de apartenență la un grup prin identitate socială și culturală, dar și în sensul urbanistic de identitate spațială: „identity is like a skin that gives pro- tection, it is thick and repellent in some places yet appears thin and permeable in others. The skin is flexible, grows, changes, streches or contracts“.65

Identitatea spațială este în sine o formă de memorie construită a locului și totodată o formă de ghidaj în spațiul urban și arhitectural. Lucrurile ce sunt străine sunt evidențiate de lucrurile fami- liare. Abilitatea de a diferenția este necesară, iar discernământul se realizează instinctual, apelând la cunoștințele căpătate.

Percepția este un proces complex care comprimă caracterul, personalitatea, intențiile persoa- nei respective. Aceste lucruri afectează modul în care este perceput mediul înconjurător. Felul în care

N.m.: „Identitatea este ca o piele care oferă protecție, este groasă și respingătoare în unele locuri, totuși apare subțire

și permeabilă în altele. Pielea este flexibilă, crește, se schimbă, se întinde sau se contractă“, E. K. Brauer, D. Mayer,

„Orientation & Identity – Portraits of International Way Findings Systems“, Viena, Editura Springer-Verlag, 2009, p. 22

sunt percepuți oamenii sau obiectele este diferit de la individ la individ, dacă se observă diferențe sau lucruri în comun depinde de perspectiva din care se privește. Acestă metoda de a analiza se bazează pe memorie.

Memoria folosește trăsături perceptuale pentru a clasifica experiențe, astfel ordonează și con- densează informația, scopul său ultim fiind stocarea datelor despre contextul fizic pentru a da o sem- nificație acelui lucru sau spațiu. Sistemul semnificațiilor are mai multe dimeniuni, una dintre acestea fiind de codificare, ce se referă la oferirea de însemnătate spațiului respectiv. O altă dimensiune este ce a decodificării, adică interpretarea semnificației. Astfel, se crează un raport între ultilizator și spa- țiu, lucru care generează relaționări ce fac ca omul să își asume locul respectiv și să se identifice cu acesta. „Din perspectiva societăților arhaice, tot ce nu este lumea noastră nu este încă o lume. Nu te înstăpânești peste un teritoriu decât creându-l din nou, altfel spus consacrând-l.”66

Orașul este o construcție în spațiu, este un cadru construit ce poate fi înțeles doar după o lungă perioadă de timp. Nu poate fi experimentat ca atare, ci mereu în legătură cu împrejurimile, cu memo- ria experiențelor anterioare. Fiecare locuitor al său interacționează diferit cu acesta, stabilind relații și conexiuni diverse ce configurează o imagine împregnată în amintiri și sensuri. Percepția nu este totală, ci mereu în asociere cu alte obiecte ale cadrului. Imaginea realizată de procesul perceptiv este produsul senzațiilor imediate și al memoriei experienței anterioare și este folosită pentru interpreta- rea informațiilor și ghidarea acțiunilor. Orașul se poate experimenta senzorial, din punct de vedere auditiv, vizual, prin intermediul mirosului sau a simțului tactil. Acesta nu este un obiect în sine, ci este suma tuturor percepțiilor realizate de locuitorii săi. 67

Dorința de a percepe spațiu la nivel senzorial vorbește despre nevoia locuitorilor de a înțelege orașul dincolo de fațade și străzi, de a decodifica senzitiv alcătuirile din cărămidă, beton și piatră, organizațiile spațiale și fluxurile de curgere ce alcătuiesc peisajul urban al cadrului locuit. Orașul Iași, din perspectiva memoriei și a senzorialului, se caracterizează precum un spațiu fragmentat. Acest lucru se datorează istoriei sale, fiind un cadru ce a cunoscut o multitudine de influențe. Diversitatea sa se poate observa atât la nivel urban, cât și la nivel arhitectural. Este un oraș ce înmagazinează po- vești diverse, narate prin intermediul formelor, texturilor și a culorilor, ce sunt decodificate diferit în funcție de fiecare om. Orice individ își formează o imagine asupra mediului în care trăiește, fiecare imagine individuală fiind unică, cu un anumit conținut care este rareori sau niciodată comunicat, dar se apropie de imaginea publică. Conținutul acestor imagini ale orașului, care se referă la formele fizi- ce ale acestuia, poate fi clasificat în cinci tipuri de elemente: trasee, limite, cartiere, noduri și repere. Un exemplu de relaționare a individului cu spațiul se realizează prin crearea hărților mentale.

Acestea sunt ilustrări mintale spațiale și reprezintă rezultatul structurării unor zone mai ample, cum ar fi modul în care percepe utilizatorul orașul în care locuiește, scopul acestora fiind navigarea în spațiu. Detalierea acestora depinde de situație și de fiecare individ în parte, hărțile mintale fiind reprezentări

Mircea Eliade, „Sacrul și profanul”, București, Editura Humanitas, 2019, p. 27 67 Kevin Lynch, „Imaginea Orașului“, București, Revista Urbanismul, 2012, p.1-5

subiective ale elementelor ce reprezintă un interes pentru utilizator, cum ar fi: strada pe care locuiește, cartierul în care lucrează etc. Unele pot fi foarte exacte, iar altele pot fi incomplete, deoarece sunt pro- dusul investigației personale și se bazează pe un proces lent.68 Informația este mereu reactualizată în momentul în care se vizitează fizic acel spațiu. Acest lucru este necesar pentru a putea cunoaște spa- țiul mai bine, deoarece „atunci când ne orientăm într-un spațiu, putem ține minte în memoria de scur- tă durată aproximativ șapte repere pentru a reconstitui drumul, după ce l-am parcurs prima dată.“69

Cel mai ușor de reținut, pentru utilizatorii unui spațiu, sunt traseele, acestea fiind elementele predominante ale unui oraș. Felul în care orașul este organizat din punct de vedere al traseelor, poate fi chiar elementul generator de identitate în cadrul scenografiei locale. Astfel de exemple pot fi orașe precum Barcelona sau New York, trama stradală a acestor devenind recognoscibilă la nivelul menta- lului colectiv. Sunt orașe în care utilizatorul se poate orienta rapid și reușesc să rămână în memoria vizitatorului ușor. Calități spațiale sau anumite caracteristici distincte ale unei anumite artere pot veni în sprijinul utilizatorului, acționând memoria acestuia instant. Astfel, imaginea spațiului și simțul de orientare devine mai puternic. În cazul în care aceste elemente nu există, iar traseului respectiv îi lipsește identitatea spațială, oamenii devin mai confuzi, iar imaginea locului nu se păstrează lafel de ușor în memoria colectivă. Astfel, se pune în discuție lizibilitatea orașului, aceasta referindu-se la ambientul la scară urbană, din punct de vedere al mărimii, timpului de edificare și complexității lui. Un oraș lizibil este acela a cărui trasee și repere sunt ușor de identificat.

Există o bivalență în modul în care sunt percepute anumite aspecte din peisajul urban, precum limitele. Acestea pot oferi o senzație de protecție, sau pot crea senzația de îngrădire. Fiecare fenomen dincolo de limitele stabilite este considerat o provocare care ar trebui neutralizată prin ignoranță sau asimilare. Cu cât limitele sunt mai stricte, pare mai mare și mai amenințătoare lumea opțiunilor ex- cluse. Dar fenomenele își pierd ascuțimea și fascinația dacă limitele se extind prea mult.

Poate chiar cele mai importante elemente ce structurează memoria utilizatorului și fac ca spațiul să devină cât mai identitar, este prezența reperelor. Acestea pot fi identificate în simboluri, motive și caracteristici diverse. Tocmai acestea modelează lumea și pot fi citite drept simboluri de orientare, ce oferă un sentiment de siguranță. Proiectarea în sensul dezvoltării ulterioare a sistemelor de simboluri, joacă un rol central de orientare în acest context. Orientarea într-un spațiu este nece- sară și posibilă doar în cazul în care există două opțiuni de urmat. De cele mai multe ori, psiholog- ic vorbind, oamenilor le place să urmeze o singură direcție, până la apariția altor posibilități. Nu se examinează fiecare simbol existent, ci se urmează doar indicațiile care încurajează continuarea traseului deja început. Astfel, se demonstrează că percepția este selectivă. Chiar și așa, dacă pe traseu apar nenumărate indicatoare ce sugerează schimbarea direcției, există tendința de a regândi întregul traseu. Având aceste lucruri în minte, se poate admite că prezența simbolurilor nu doar ajută la luarea deciziilor, dar și modifică, la nivelul subconștient, intențiile și țelurile. Întrebarea despre

Kevin Lynch, „Imaginea Orașului“, București, Revista Urbanismul, 2012, p.128-131

Dana Pop, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015, p. 85

cum se reacționează la acești stimuli apare imediat cum se observă modificările scenariului. Datorită faptului ca fiecare individ percepe diferit acești stimuli, design-ul unui proiect, din punct de vedere al orientării, nu poate fi niciodată perfect sau general valabil, aduce doar aspecte variate la suprafață.70 În această ordine de idei, ghidajele de orientare sunt considerate utile dacă modalitățile sugerate devin vizibile fără a exista obligativitatea de a le urma.

Aceste elemente de orientare, folosite cu ajutorul memoriei, sunt importante, doar dacă uti- lizatorii spațiului sunt deschiși la reperarea lor. În secolul XXI se observă o tendință de ignorare da- torată ritmului accelerat al vieții. Acest lucru este observat încă din secolul XX de către personalități precum George Simmel, sociolog, psiholog și critic german, ce a realizat un studiu asupra locuitorilor orașului Berlin. În urma acestui studiu a observat că aceștia își reduceau, de bună voie, interacțiunea cu lumea senzorială, orașul devenind un muzeu cu exponate în fața căruia locuitorii treceau indife- renți. Acest lucru se întâmpla deoarece în goana rutinei zilnice, percepția se reducea doar la aspectul vizual, interacțiunea devenind o succesiune abstractă de imagini ce se derulau în viteză. „The inhu- manity of contemporary architecture and cities can be understood as the consequence of the negli- gence of the body and the senses, and the imbalance in our sensory system.“71

Având aceste lucruri în vedere, se dorește ca în cadrul proiectului de diplomă, accentul să fie pus pe toate aspectele procesului perceptiv, nu doar pe elemente ce atrag simțul vizual. Intenția este a introduce vizitatorul treptat în povestea ansamblului arhitectural prin crearea unei scenografii pei- sagere, iar mai apoi a unei scenografii interioare. Acest lucru va fi posibil prin parcurgerea spațiului muzeal, alternând interiorul cu exteriorul. Se va ține cont de elementele de ghidaj ce vor ajută la o orientare și o ințelegere mai bună a spațiului.

IPOSTAZELE ZIDULUI CA ARHETIP ÎN ARHITECTURĂ

Omul este din timpuri imemoriale creator de spații pe care le delimitează și orientează de cele mai multe ori cu ajutorul zidurilor. De la scara unei simple încăperi, până la cea a unui oraș sau cetăți, zidul este un element cu rol protector și mediator (interfața). Sensul general este de a delimita relația între interior și exterior, între spațiu privat și public, între familiar și străin.

Prima forma de zid natural poate fi considerată peștera (Platon, Mitul Peșterii), pe care omul din cele mai vechi timpuri înscrie memoria prin arta reprezentării rupestre: Peștera Lascaux, Peștera Mâinilor (Cuevas de las Manos), etc. Aici zidul este un perete organic, dar tocmai stabilitatea sa tec- tonică și rezistența îl fac un mediu sigur de transmitere a memoriei unei civilizații.

E. K. Brauer, D. Mayer, „Orientation & Identity – Portraits of International Way Findings Systems“, Viena, Editura Springer-Verlag, 2009, p. 24

N.m.: „Inumanitatea arhitecturii și orașelor contemporane poate fi înțeleasă ca urmare a neglijenței corpului și a simțurilor și a dezechilibrului în sistemul nostru senzorial.“, Juhani Pallasmaa, „The Eyes of the Skin“, Cornwall, Wiley Academy, 2007, p.17-19

Zidul este un element ce generează crearea unei limite, acesta fiind „modul cel mai elementar de delimitare, fiind totodată și primul gest al arhitecturii. Este o graniță care stabilește relația primor- dială de înăuntru-afară.“72 Zidul este, astfel, un hotar între ce reprezintă interior și ce este exterior. Este generator de arhitectură, structurând, organizând, delimitând spații prin crearea unor succesiuni de funcțiuni.

Zidul, pe parcursul istoriei, a primit numeroase forme dure, reprezentând o limită arhitec- turală impenetrabilă ce poate separa fie state ale unui imperiu antic de pericolul triburilor nomade, precum Marele Zid Chinezesc (secolul al VII-lea), fie regimuri politice moderne, asemenea Zidului Berlinului (1961-1991). Cel din urmă menționat a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor Repub- licii Democrate Germane, facând separarea dintre aceasta și Berlinul Occidental. Este un caz în care o structură simplă din beton devine mai mult de atât. Se transformă dintr-un element ce separă și delimitează două zone în cadrul unei povești ce vorbește despre situația unei națiuni, suferința unui popor, devine simbol al libertății. 165 de kilometrii care determinau limita între două realități. Astfel, se demonstrează ca poate reprezenta o graniță între două spații distincte. Durabilitatea unui zid pre- cum cel Chinezesc sau distrugerea, ca în cazul „Căderii” Zidului Berlinului sunt repere ale memoriei pentru întreaga civilizație umană. În același timp, cele două fețe ale unui astfel de zid pot deveni un fundal pe care fiecare parte își poate înscrie ori marca versiunea sa de istorie.

Un astfel de exemplu este Zidul Plângerii, care este mai mult decât o limită între spații, este un simbol al unui popor, al unei credințe. Este o parte a zidului antic ce înconjura curtea Templului iudeu din Ierusalim, iar după distrugerea acestuia, a rămas principalul loc sacru al iudaismului. Timp de secole reprezintă un loc de rugăciune, cea mai veche mențiune a atașamentului evreilor față de acest zid datând din secolul al IV-lea. Particularitatea acestui Zid și simbolistica sa constau în faptul că atunci când este vizitat, oamenii scriu mesaje cu dorințe, după care le pun în crăpăturile zidului sperând că se vor realiza. Este un simbol al memoriei colective, al patrimoniului cultural ce vorbește despre valorile unei întregi comunități.

Termenul de „zid“ are, în cazul acestei lucrări, o semnificație aparte. Acesta se regăsește în titlul proiectului și este unul dintre cuvintele-cheie datorită faptului că în comunitatea evreiască Zidul Plângerii are o importanță aparte. Acesta a devenit simbol al credinței și loc sacru. Dar pe lângă aces- tea, situl ales pentru proiectul de diplomă se află pe locul fostului Cimitir Vechi Evreiesc „La Zid“. Purta acest nume deoarece suprafața de șase hectare ale cimitirului era înconjurată de un perete înalt de trei metrii realizat din piatră dură.

În cultura autohtonă regăsim o puternică semnificație a zidului, fiind reprezentată de mitul creației Meșterului Manole și a construirii Mănăstirii Curtea de Argeș. Jertfa zidirii pune în prim plan elementul construit ca personaj principal. El este motivul pentru care trebuie realizată jertfa, zidul este creația primordială pentru meșter, deoarece fără de acesta nu s-ar fi putut realiza mănăstirea. Poveștile și cântecele populare care înfățișează soarta extraordinar de tragică a oamenilor sacrificați

– adesea soția maestrului zidar – care fusese înzidită în structurile nou-înălțate, ocupă un loc aparte în poveștirle care se concentrează pe construcție. Astfel de legende și cântece au fost cunoscute în întreaga Peninsulă Balcanică și în Asia. Această tradiție este discutată de mai bine de 150 de ani. Sacrificiul uman la punerea bazei unei clădiri a fost conceput inițial ca reacție la gândul că spritele pământului ar fi deranjate. Mai apoi, s-a trecut la concepția în care spiritul victimei ar fi un gardian fantomatic ce ar proteja construcția. Ritualul sacrificiului fundației a fost practicat în toată lumea, acest lucru putând fi văzut și în cultura ebraică, lucru înscris și în Vechiul Testament.

De la desenele rupestre de pe pereții unei peșteri considerate prima formă de „stencil“ (Cue- vas de las Manos), până la hieroglifele de pe zidurile templelor egiptene, la grafitti și forme contem- porane de manifestare artistică, zidul rămâne un suport versatil. Este un suport totodată convențional și nonconformist pentru expresia artistică. Astfel se demonstrează că zidul, încă din antichitate, a depășit rolul strict structural. Acesta a fost un simbol pentru comunitate, un element de care se legau credințele și regulile întregii comunități. Acest lucru este vizibil și în contemporaneitate. Zidul nu mai este văzut doar ca element structural, ci devine un loc de adunare, un corp ce unește comunitatea. Zidul ca proiect de artă în spațiul public întâlnește noi valențe și semnificații. El este astăzi, la

Sibiu, un ziar orizonatal prin intermediul artistului Dan Perjovschi (figura 2). După 9 ani de la trans- formarea sa prin intermediul artistului, a devenit reper al orașului, loc de întâlnire, manifest pentru libertate, cultură, democrație, toleranță, implicare, comunitate. Este un protest de aproximativ 25m lungime și 3m înălțime împotriva violenței, războiului și a lipsei de respect din partea clasei politice față de cetățeni. Arta realizată de către Dan Perjovschi este critică, cu mesaj politic exprimat cu umor pentru ca mesajul să ajungă la toată lumea. Anual zidul își schimbă fața datorită implicării afișate de Dan Perjovschi, artistul asumându-și datoria de a ține la curent locuitorii orașului cu importantele evenimente mondiale, dar și naționale și locale (figura 3). Acesta desenează constant pe suprafața până ce o acoperă de evenimentele importante ale perioadei, iar apoi o ia de la capăt. „Pentru mine, ce fac aici e o chestie foarte serioasă. Nu mă joc cu zidul ăsta, nu fac panseluțe. De-aia a și rămas alb-negru. Singura culoare a fost atunci cu Roșia Montană sau când am invitat pe altcineva să scrie pe zid. Dar în rest, a rămas alb-negru pentru că ăsta e desenul de presă, e desenul revoluției.“73

fig 2 & 3. Dan Perjovschi: La Zid din 2010.

73 Citat de Dan Perjovschi (https://capitalcultural.ro/ne-vedem-la-zidul-lui-perjovschi/)

Zidul este așadar o suprafață pentru reprezentarea artei, mai ales a picturii monumentale din antichitate, iar în istorie formele artistice pot fi convenționale sau cu rolul de manifest. Prin relația între tectonica zidului și reprezentarea artistică putem observa fie o ranforsare, fie o dematerializare. Poate fi și o structură temporară, mobilă, care își poate păstra însă semnificația.

Zidul este o limită, un perimetru ce conturează un spațiu ce dispune de anumite caracteristi- ci. În cazul proiectului de diplomă, limita creată de zid se dorește a fi una structurală și funcțională, dar nu și una simbolică, pentru a evita ideea de delimitare și excludere – concepte cunoscute istoriei poporului evreu. Se dorește încurajarea coagulării și comunicării între spațiul public și semipublic. Așadar, prin proiect se dorește realizarea unei conexiuni între parc și clădirea-zid. Afirmația scrii- torului Gabriel Liiceanu în cartea sa „Despre limită“ este revelatoare pentru intențiile acestui proiect:

„numele izolează lucrul în ființa lui, îl de-limilitează ?, îi confirmă hotarele, dându-i conturul incon- fundabil al individualității sale. În acest sens, lucrul începe să fie de-abia din clipa în care este numit. Numele consacră limita locului“74.

STRATIGRAFIA MEMORIEI IAȘIULUI

fig 4. Harta elementelor ce configurează memoria orașului Iași

ELEMENTE CE CONFIGUREAZĂ MEMORIA ȘI IDENTITATEA ORȘULUI IAȘI

Dacă orașul este o construcție în spațiu și timp, înseamnă ca acesta înmagazinează în memoria sa momente importante a evoluției sale. Fiecare mic detaliu ce poate fi observat în traseul parcurgerii orașului Iași face parte din memoria colectivă a locuitorilor săi și joacă un rol în stabilirea identității locului. Realizarea unei scurte cronologii ar presupune realizarea unei radiografii a impactului de a parcurge orașul în multiple ipostaze – fizic, mental, spiritual, afectiv. A cunoaște memoria orașului nu presupune numai o aprofundare istorică sau pur documentară, ci presupune experimentarea prez- entului.

Relevanța orașului Iași în abordarea subiectului memoriei este de o importanță deosebită pen- tru spațiul românesc. Orașul Iași, fostă capitală a Principatului și a țării, relevant momentului unirii, important centru universitar cu o elită intelectuală distribuită armonios între discipline care au generat primele universități din țară (Academia Mihăileană, Academia Vasiliană, etc), s-a cristalizat în timp ca un important centru al ținutului Moldovei.

Colajul construit al orașului pune în dialog arhitectura eclecticului francez a Universității Alexandru Ioan Cuza cu modernismul aparte al Academiei lui Nicolae Porumbescu. Neoclasicismul Bibliotecii Centrale Universitare participă în scena pieței Eminescu alături de arhitectura comunistă a Casei de Cultură a Studenților și puțin mai departe se întregește și cu neoromânescul Casei Meseriașilor. Piața Unirii, reinventată în stilul modernist specific perioadei comuniste, păstrează din atmosfera orașului vechi neoclasicismul hotelului Traian și eclectismul cu accente Art-Nouveau a Palatului Braunstein, privind către concluzia aproape gotică a Palatului Culturii. În substratul tectonic al tuturor acestora, pivnițele interconectate ale orașului vechi vorbesc despre stratificările istoriei într-un context în care conflictele politice și dezastrele naturale nu au lipsit ca element modelator al orașului.

A vorbi despre memorie în sens singular în cazul orașului Iași nu este potrivit având în vedere multitudinea identităților pe care istoria locului le-a asumat de-a lungul timpului. Primele atestări ale acestui oraș se referă la începutul secolului al XV-lea, unde se vorbește despre Iași ca fiind un important târg situat la intersecția principalelor drumuri comerciale. Condiția de intersecție a căilor de comerț între lumea orientală și cea occidentală asigură așezării deschidere internațională – de altfel, de-a lungul secolelor, târgul ieșean apare ca loc al mai multor etnii aduse împreună. Acest moment în istorie este relevant în cadrul acestui studiu, deoarece în urma acestui context, a aparut minoritatea evreiască în oraș.

În ciuda invaziilor dese care forțau târgul să renască în fiecare an, comunitate ieșeană a in- ventat constant metode de a rămâne. Arhitectura de cult este strategic poziționată tocmai pentru a putea anunța, din puncte înalte, momentele de atac către celelalte zone locuite. Silueta orașului se sedimentează pe parcursul secolelor următoare. Orașul renaște neoclasic și eclectic – cu toate acestea, construcțiile nu capătă o dimensiune urbană, ci mai degrabă consolidează atmosfera intimă și roman- tică a târgului. Se completează fronturi articulând construcții peste pivnițele existente – o secțiune prin oraș la sfârșitul secolului al XIX-lea ar fi reprezentat o foarte interesanta scenografie de parcurs,

între cote diferite, interconectate prin pivnițe și scări ornamentate, traversând cursive și curți interio- are. Dintre acestea, orașul de astăzi mai păstrează foarte puțin și de cele mai multe ori dosit ochiului necunoscător. Un acest tip de stradă este Cuza Vodă (figura 5), o uliță ce adăpostea prăvăliile fami- liilor evreiești și prezintă un caracter foarte aparte de restul orașului. În prezent, clădirile de pe aceasta stradă au fost neglijate, farmecul vremurilor fiind pierdut, dar încă se mai intrezăresc poveștile de odinioară, cursivele putând fi observate din curțile interioare ale clădirilor.

fig 5. Strada Cuza Vodă din Iași, secolul al XIX-lea

fig 6. Demolarea clădirilor ce se aflau la intersectia dintre Piața Unirii și Strada Cuza Vodă pentru a face loc clădirilor de locuințe realizate de regimul comunist, secolul XX

Începând cu secolul XX, orașul Iași va fi restructurat din punct de vedere urbanistic în doua

etape importante: sistematizarea din 1905 prin care se lărgește bulevardul Ștefan cel Mare, cunoscut până atunci drept Ulița Mare; mai apoi în 1950 începerea construcției proiectului comunist și dispar- iția multor fronturi care intregeau imaginea romantică a orașului de altădată. Din acest moment, Piața Unirii primește o identitate cu totul nouă, odata cu demolarea ultimelor clădiri de secol XIX (figura 8). Astfel, devine o piață urbană reprezentativă perioadei, singurele prezențe care mai amintesc de epoca veche fiind Hotelul Traian, construit dupa planurile lui Gustav Eiffel și Palatul Braunstein. Prezența acestora va fi ulterior este copleșită de imaginea compusă din frontul de blocuri comuniste și noul reper vertical din Piața Unirii, Hotelul Unirii, construit in 1960.

fig 7. Piața Unirii anul 1950

fig 8. Piața Unirii anul 2000

fig 7 & 8. Piața Unirii înainte și după intervenția regimului comunist. Se observă finalizarea demolărilor si pregătirea terenului pentru ansamblurile de locuințe în partea din stânga, iar în partea din dreapta Palatul Braunstein rămâne neclintit.

fig 9. Piața Unirii, perioada interbelică fig 10. Piața Unirii anul 1960

fig 9 & 10. Piața Unirii înainte și după intervenția regimului comunist. Se observă modificarea țesutului urban în spiritul noii direcții ale regimului comunist. Apare Hotelul Unirii ce devine reper al orașului și dominantă verticală. Hotelul Traian rămâne prezent fără modificări.

În această perioadă se demolează o parte mare din construitul care contura identitatea orașu-

lui așa cum era cunoscută până atunci, se construiesc din temelii cartiere noi (Dacia și Alexandru cel Bun) și se intervine masiv în existentul de până atunci.

Orașul Iași se dezvoltă de-a lungul unui ax cultural ce are ca punct culminant Palatul Culturii, vizibil din dealul Copoului, acolo unde se diluează în atmosfera de grădină. Bulevardul Ștefan cel Mare, redefinit ca pietonal, articulat prin Piața Unirii cu Strada Lăpușneanu, polarizează locuri și clădiri care vorbesc despre devenirile succesive ale locului. Centrul orașului, regăsit între acest ax și strada Costache Negri, strada Golia și strada Cuza Vodă, este reprezentativ tuturor viziunilor care s-au succedat în a marca mesajele și voințele epocilor.

Caracterul identitar al orașului de astăzi prin prisma construitului se constituie, pe de o parte, din colajul tuturor locurilor care îl compun, exemple mai vocale sau mai tăcute ale timpurilor care le- au generat – fie că vorbim de frânturi de oraș sau clădiri singulare, supraviețuitoare voințelor distruc- tive care s-au succedat de-a lungul timpului – o sinteză interesantă de istorii și povești puse împreună care au supraviețuit. Orașul Iași prezintă un colaj de istorie arhitecturală, ce poate fi descoperită la pas, pe fondul unui orizont la o scară încă prietenoasă cu trecătorul. Farmecul orașului se construiește întocmai din felul în care prezențele se articulează între ele, felul în care locurile orașului de acum sunt povești întrețesute despre oameni.

În timpul studiului realizat în Iași, în perioada octombrie-decembrie 2019, asupra 120 de oameni, am adresat întrebarea „Care sunt elemente ce conturează identitatea Iașiului in opinia dum- neavoastră?“, iar răspunsurile au fost variate, dar cele mai multe s-au referit la arhitectura prezentă în oraș: „Este un oraș al unirii, al artelor, este un oraș spiritual, romantic, studențesc, al arhitecturii

clădirilor istorice“75. Exemple precum Palatul Culturii, Teatrul Național, Hotelul Traian, Universita- tea „Alexandru Ioan Cuza“, s-au regăsit în majoritatea răspunsurilor, pe lângă alte clădiri istorice. De asemenea, au fost menționate și clădiri evreiești, precum Palatul Braunstein, Hotel Select și Sinagoga Mare. Acest lucru demonstrează că oamenii oferă o importanță foarte mare clădirilor de patrimoniu. Pe lângă aceste mențiuni, s-au mai identificat și arterele importante ale orașului, anume strada Co- pou și bulevardul Ștefan cel Mare. Pe baza studiul s-a identificat faptul că multe persoane asociază orașul cu un spirit tânăr și energic, datorită faptului că este oraș universitar, acest lucru făcând mereu o punte între el și orașele din regiunea Moldovei. Astfel, am observat că oamenii apreciază țesutul urban prezent și doresc protejarea acestuia și punerea în evidență a aspectelor istorice ce nu au fost scoase la iveală până acum: „În opinia mea, Iașiul are o istorie fenomenală, este ca o pepinieră de diversitate culturală ce nu este destul pus in valoare în prezent. A trecut prin multe transformări care au o încărcătură istorică semnificativă, dar care nu sunt prezentate într-un mod interactiv și plăcut publicului“76. De asemenea, se dorește o apreciere mai implicată în legătură cu minoritățile prezente în oraș și istoria generată de acestea de-a lungul veacurilor.

Astfel, clădirile unui oraș sunt zidiri ale memoriei în măsura în care semnificațiile și emoțiile pe care le trezesc au însemnătate în conștiința celor care compun memoria lor colectivă.

IDENTITATE ȘI PREZENȚĂ ÎN TIMP A COMUNITĂȚII EVREIEȘTI LA IAȘI

Studierea memoriei orașului Iași nu poate fi realizată fără analizarea raportului dintre identi- tatea comunităților ce au marcat locul și identitatea actuală a orașului.

Dan-Ionuț Julean își denumește cartea „Spațiul iudaic, un spațiu al comunității“77, ceea ce exprimă din prima faptul că poporul evreiesc este un popor unit, în cultura acestora punându-se ac- centul pe comunitate și pe cuvantul împreună. Dacă pornim de la această presupunere și susținem că arhitectura are rolul de a exprima fizic, material, acestă stare a comunității, putem analiza acest lucru la nivelul orașului Iași. Prin organizare spațiala la nivel urban și prin intermediul arhitecturii, se pot înțelege caracteristicile identitare ale comunității. Acest lucru este important în cadrul studiului proiectului deoarece propunerea arhitecturală dorește crearea unei continuități identitare ale comu- nității evreiești.

Primele elemente ale memoriei iudaice din oraș sunt atestate în secolul al XV-lea, iar în acest sens, documentele scrise și arhitectura încă existentă amintește de acele vremuri. În spațiul ieșean este

vizibil faptul că, încă de la început, dorința comunității a fost de a-și pune bazele într-un loc comun, 75 Persoană anonimă intervievată, în cadrul chestionarului desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2019, în Iași, în vârstă de 31 de ani.

Persoană anonimă intervievată, în cadrul chestionarului desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2019, în Iași, în vârstă de 36 de ani.

Dan Ionuț Julean, „Spațiul iudaic, un spațiul al comunității”, București, Editura Paideia, 2016

sinagoga fiind elementul central al adunării. Acest lucru a fost posibil în jurul Sinagogii Mari din cartierul Târgu Cucului, ce este recunoscut drept cartier evreiesc. În această perioadă se construiește și Cimitirul Vechi Evreiesc “La Zid”.

Scrierile acelor timpuri descriu comunitatea iudaică astfel: „apăruse, ca din apă, un tîrg pes- triț și însuflețit de o poporime veșnic pe ghimpi, înveșmîntată cu mantale numite caftane și purtînd perciuni cîrlionțați, pălării cu margini umbroase ori căciuli răsfînte, deosebite de cele drepte ale lo- calnicilor”78. Cu timpul, micile așezări unde se regăseau la început în jur de 10-15 familii, deveneau shtetluri – târguri rurale ca cele din Polonia. Acestea aveau sinagogă, heider (școală privată), prăvălii, fierării, potcovării și ateliere. Astfel, mânați de persecuțiile din Polonia, mulți israeliți s-au mutat în zona Moldovei, căutând pacea. Populația mozaică era în constantă creștere, înregistrându-se 17.500 de evrei în anul 1831, 29.052 în 1838 și 31.015 în 1859. „Moldova devenise Țara Făgăduinței spre care se îndreptau gîndurile și pașii multor supuși israeliți din alte locuri.”79

Cartierul Târgu Cucului, pe atunci periferic, a devenit centrul comunității evreiești din Iași, un loc extrem de dinamic, spiritual, dar dominat de sărăcie. „Pe locuri cu rarii locuitori și ogrăzi intinse din Tîrgul Făinei începând a se așeza, mai cu temei, negustorii și meseriașii israeliți veniți de peste granițe, rînd pe rînd, pământurile și casele din mahala se cumpărau de ei pentru a-și rostui adăposturi, școală (sinagogă) – cum cer cărțile lor sfinte – și apoi fel de fel de acareturi gospodărești”80. Organi- zarea din interiorul cartierului Târgu Cucului, ce era cunoscut pe vremuri drept Târgul Făinei, este însăși reprezentarea așezărilor tipice cultului iudaic: concentrarea spirituală canalizată spre interior, care orientează credinciosul către inimă și intelectul propriu, în sânul comunității strâns unite. Față de celelalte mahalale evreiești ieșene cu caracter unitar, ce pe parcursul anilor s-au extins, ajungând la numărul de 20, Târgu Cucului era distinct față de acestea, devenind un conglomerat original de oameni și idei, uniți prin credință și spirit, motiv pentru care unii îl numeau ghetou, termen impropriu folosit. Pe parcursul timpului acesta a devenit o atracție în teritoriul Iașiului datorită negoțului și a indeletnicirilor evreilor, având un caracter de „oraș în oraș și un aspect oriental ce atrăgea sâmbătă după masă și pe ceilalți târgoveți, indiferent de credință“81. Această zonă a orașului, precum și po- pulația care se regăsea acolo au devenit rapid importante elemente ale identității Iașiului datorită caracterului dezvoltării sale. Multitudinea de ateliere ce se aflau la parterul clădirilor pentru a oferi servicii locuitorilor conturau acest farmec aparte al locului, evreii ocupându-se cu croitoria, brutăria, cizmăria, ceasornicăria, dulgheria, tâmplăria și multe altele.

Târgu Cucului devenise cunoscut în toată lumea datorită emigrării masive ale evreilor în dife- rite locuri ale lumii. Astfel, rudele comunității din Iași se aflau în locuri precum Viena, Berlin, Paris, Londra, New York, Ierusalim și alte vestite orașe de unde veneau scrisori și povești de dor. „Ca să-ți faci o idee de cum este cartierul evreilor români din New York, trebuie să-ți închipuiești un fel de

Ion Mitican, “Evreii din Târgu Cucu de alădată”, Iași, Editura Tehnopress, 2005, pag. 13 79 idep, pag. 18

idep, p.130

Dan Ionuț Julean, „Spațiul iudaic, un spațiul al comunității”, București, Editura Paideia, 2016, p. 55

Târgu Cucului, mărit de zece ori, cu case mult mai înalte și cu stradele mult mai late.“82

Așadar, comunitatea evreiască a câștigat în timp popularitate în rândul locuitorilor din Iași și s-au dezvoltat destul de mult, ajungând în 1940 în proporție de 50% din întreaga populație a orașului. Acest lucru devine valabil în mai multe târguri, evreii ajungând majoritari. Perioada 1840-1940 a reprezentat o înflorire a culturii, artei și negoțului evreiesc. Au fost întemeiate peste 100 de sinagogi, zeci de școli, spitale, fabrici și prăvălii pe principalele artere comerciale ale orașului.

Tema evreiască în opera lui Octav Băncilă fig 11. „Flămândul”

fig 12. „O afacere bună” – 1899

fig 13. „Evrei vorbind în Târgu Cucu” fig 14. „Emigrantul”

Cadre ale vieții comunității evreiești au fost transpuse în tablouri de către pictori precum Ni-

colae Tonitza, Octav Băncilă – „Flămândul”, „Emigrantul”. Aceste cadre au fost ilustrate și de scrii- tori de tipul lui Eugen Herovanu – „Orașul amintirilor”, sau Ionel Teodoreanu. Acesta, ca romancier își împrumuta personaje și din mediul israelit, iar în scrierea „Lorelei” se menționează chiar cadrul cartierului evreiesc interbelic: „Târgul Cucului le apărea galițian prin evreimea de acolo, pitorească și necăjită în desimea ei încâlcită, cu glasuri pasionate și mereu interogative, în jurul samovarului cu ceai sau cu păpușoi fierți“83.

În contextul emigrărilor masive către vest, în Țara Făgăduinței – Statele Unite, de la începutul anilor 1900, apar foarte multe scrieri de rămas bun, în care evreii își spuneau povestea. Așa apare publicația „Drumeților”, unde se adaugă și foile ieșene ce purtau nume precum: „Frați evrei”, „Dru- meții din Iași”, „Primirea drumeților la Iași” și câteva foi notate în „Istoria evreilor din Principate” a profesorului Nicolae Iorga. Mânați de nevoi, nedreptăți și persecuții, determinarea emigării apăruse în Iași încă de prin 1881.

În contextul finalizării Primului Război Mondial, moment în care se ajunsese la un antisemitism brutal și absurd, ca în toată Europa, idea sionismului este singurul lucru la care evreii încă mai sperau. Astfel, la Iași se organizează prima conferință națională sionistă, iar cautând împăcarea celor două

Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p.49 83 idep, p. 140

neamuri, își fac loc și ideile societății fără clase și a egalitarismului socialist-democratic. În statisticele timpului, România ocupa loc fruntaș între primele cinci țări din lume pentru fondurile FNE strânse. Iașiul era printre cele mai entuziaste centre de sprijin ale sionismului și al renașterii statului evreu. Așadar, se urmărea o egalitate de șanse, urmând ca toți copii să aibă parte de același tip de educație, nemaifăcându-se diferențe etnice. În contextul acesta, anumite clădiri rămân în memoria colectiva ca fiind locuri de întâlnire ale tinerilor studioși. Exemple de acest tip erau Casa Nădejde sau Sediul Sin- dicatelor din Sărărie. În aceste sedii a apărut timp de zece ani revista științifico-literară „Contempo- ranul”, unde au lucrat mulți evrei împreună cu personalități precum Constantin Mille, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihai Sadoveanu și alții.

La Iași a luat ființă primul teatru evreiesc (idiș) din lume, sub îndrumarea lui Avram Goldfa- den, dar și primul ziar idiș din lume, „Korot Haitim” (Cronica Timpului). Tot în Iași au fost scrise și versurile imnului viitorului stat Israel.

Pe 22 august 1877 în „Curierul de Iași” apare o invitație la teatru evreiesc a locuitorilor ora- șul: „Teatru evreiesc. Într-o grădină pe Ulița Mare s-a deschis un mic teatru în care se joacă în limba evreiască. Trupa venită din Rusia și compusă din vreo 6 inși are un repertoriu caracteristic, care atinge numai viața casnică și religioasă. Astfel, joi 19 august s-a jucat: 1.Lumea ca un paradis; 2.Filosoful amorezat; 3.Socrul și ginerile; 4.Fișel harabagiul cu rândașul său sider, comedie. Despre piese avem puține de zis, ele nu prezintă vreun mare interes dramatic dar jocul actorilor a fost excelent… Direc- torul trupei are un glas simpatic și figură plăcută… Ariile sunt evreiești, iar publicul, compus în mare parte din coreligionari ai actorilor, petrece bine.“84

Teatrul a câștigat în scurt timp multă popularitate, schimbând mentalitatea locuitorilor ieșeni, adunând un număr foarte mare de oameni la fiecare spectacol. Astfel, pe 19 august 1876 participă și poetul Mihai Eminescu la piesa de teatru, publicând mai apoi cronica notată mai sus. Această notă va deveni certificatul de naștere al primului teatru profesionist din lume în limba idiș.

Urma să devină cunoscut cu numele de „Pomul Verde”, iar principalul susținător – Avram Goldfaden ajunge să facă turnee naționale cu piesele jucate în Iași, dar și internaționale. În martie 1906 joacă primul spectacol în Statele Unite, devenind astfel părintele teatrului în limba idiș, dar și în limba ebraică. Prin intermediul lui Avram Goldfaben grădina teatrului evreiesc din Iași ajunge vestită în toată lumea.

La Iași, gustul de teatru pătrunsese prin toate cartierele creștine și evreiești. Un teatru în toată regula fusese înființat de unii actori de la „Pomul Verde” în strada Banu, în grădina farmacistului Blumenfeld. Se numea „Teatrul Tivoli” și era locul preferat de trupele ce jucau în limba germană.

Chiar în proximitatea teatrului evreiesc „Pomul Verde” ce se afla pe Ulița Mare, astăzi im- portant bulevard al orașului – Ștefan cel Mare, se construiește în 1896 Teatrul Național. Așadar, Iași deținea trei teatre, devenind un recunoscut centru multinațional european. Viața teatrală de la Iași era atât de apreciată pe plan european încât actorii ajunși în străinătate, pentru a se recomanda, spuneau:

Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Editura Tehnopress, 2009, p. 69

„Știți, eu am jucat teatru la Iași.“85

fig 15. Intrarea la Grădina „Pomul Verde” fig 16. Grădina „Pomul Verde”

În 1899 clădirea ce se afla în incinta „Pomul Verde” se piede într-un incendiu, iar în 1901 se

închide teatrul deoarece grădina își pierde zidul ce-i înconjura așezarea, cât și arcul intrării, năruit de vechime.

Revendicată în repetate rânduri de clădirile vecine, grădina teatrului evreiesc se mai păstrează în viață până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în 1945 reînvie datorită trupei Tea- trului Național. O formație de tineri actori ce au jucat și la „Pomul Verde” continuă seria de specta- cole. În 1949 este recunoscut drept Teatru Evreiesc, iar în 1956 ia numele inițiatorului său – Avram Goldfaden, cu prilejul aniversării a 80 de ani de la înființare. Odată cu decretul de recunoaștere, teatrului îi este oferit o clădire ce avusese funcțiunea de cinematograf. Această clădire, însă, cade în iureșul buldozerelor în timpul modernizării și sistematizării orașului din 1963 și se pierde, astfel, ultima urmă a teatrului evreiesc din Iași. Astăzi, povestea legendarei grădine mai este spusă doar prin prezența obeliscului ce marchează locul fostei incinte.

Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p. 78

fig 17. Harta elementelor ce configurează traseul evreiesc din orașului Iași

PATRIMONIUL CONSTRUIT

CREAT DE COMUNITATEA EVREIASCĂ ÎN IAȘI

Deși cea mai importantă parte a patrimoniului lăsat de comunitatea evreiască se află în cart- ierul Târgu Cucului, importante clădiri și momente ale memoriei poporului mozaic se află și în alte zone ale orașului, care poate au importanță mai mare din punct de vedere arhitectural.

Templul Neuschotz înainte și după reconstrucție

fig 18. prima construcție a Templului Neuschotz – 1865

fig 19. construcția de după demolare a Templului Neuschotz din anul 1935 ce mai există și astăzi

O astfel de clădire este Templul Neuschotz din Piața Unirii, numit astăzi Hotel Select. Acesta a fost numit Templul Beth Iacob și era o sinagogă reformată, fiind primul așezământ de cult al iudais- mului reformat din Iași. Construită în 1865 de către baronul evreu de cetățenie autro-ungară Jacob de Neuschotz, este prezentă astăzi într-o nouă formă dupa ce a fost demolată și reclădită în 1944. Despre clădire se poate spune că avea înainte de demolare o formă impresionantă, în stil eclectic, apropiată de cea de astăzi. În prezent, edificiul are două laturi perpendiculare, una având fațada spre Piața Unirii, iar cealaltă spre strada Cuza Vodă, artera populată preponderent de comunitatea evreiască. Clădirea are un parter înalt și un etaj mansardat, iar ferestrele mari ale parterului sunt arcuite la partea superioară, încadrându-se în largi chenare decorative. Cele de la etaj, mai mici, sunt marcate printr-o decorație geometrică și vegetală. Construcția astăzi se prezintă în forma sa restaurată, remarcându-se prin contrastul dinamic al culorilor, alternând decorații din ipsos albe cu tencuială de un roz prăfos și cu acoperișul metalic brun. Este o construcție ce se încadrează în specificul arhitecturii românești din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, îmbinând unele tradiții locale cu influențe din Austria și Franța.

Exact lângă această importantă clădire a patrimoniului ieșean se află o și mai elocventă con- strucție ce a devenit între timp poate chiar un reper al orașului – Palatul Braunstein (figura 20). Acesta este un monument de arhitectură construit la începutul secolului al XX-lea. Impresionant prin somp- tuozitate, palatul a fost contruit pe locul unor vechi construcții deținute de antreprenorul evreu Adolf Braunstein. Așezată la kilometrul 0 al orașului, la intersecție între strada Cuza Vodă și importantul bulevard Ștefan cel Mare, palatul descrie o istorie zbuciumată, rezistând în fața inundațiilor, cutre- murelor și a bombardamentelor din timpul celor două războaie mondiale. Datorită acestor consider- ente, Palatul Braunstein, împreună cu Hotel Traian, au devenit singurele clădiri din zona Piața Unirii construite la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX ce au rezistat până astăzi.

fig 20. Palatul Braunstei – 1971, în prezent se află în restaurare fig 21. Sinagoga Mare din Iași – 2019

În cartierele evreiești din orașul Iași existau înaintea ultimului război, în 1944, un număr de

112, chiar 142 de sinagogi și case de rugăciuni. Existau trei sinagogi mari în Târgu Cucului, Podul Roș, Păcurari și un templu în Piața Unirii (piața ce se afla în exacta proximitate a străzii evreiești Cuza Vodă ce ajungea în cartierul evreiesc). Numai în Târgu Cucului în 1937 se găseau 30 de sinagogi, multe găsindu-se pe Strada Sinagogilor. Unul dintre cele mai importante aspecte ale patrimoniului construit lăsat de către comunitatea evreiască este această stradă. Sinagogile de pe această stradă purtau numele breslelor cărora aparțineau credincioșii, câteva exemple fiind: Croitorilor, Cojocarilor, Merarilor, Pietrarilor, Croitorilor tineri, Măcelarilor și tot așa. Unele dintre aceste clădiri au o istorie lungă și o însemnătate aparte pentru memoria locuiorilor ieșeni. Un astfel de spațiu este Sinagoga Zvolever, sau Sinagoga Studioșilor, ce a reprezentat în timpul Unirii, locul unde tinerii dornici de învățătură puteau sa studieze zi și noapte, devenind astfel centru de studii și cercetări. Multe dintre acestea nu mai există însă, păstrându-se doar cele mai importante: Sinagoga Mare, Sinagoga Merari- lor și Sinagoga Cismarilor.86

Subiectul spațiului sinagogal este dezbătut deoarece acest tip de cadru, pentru credincioși, reprezenta locul central al activității și al educației. Cea mai veche sinagogă de pe teritoriul orașului ce se mai află încă în picioare astăzi este înregistrată din anul 1670, pe locul ei existând alta încă din 1580, iar unele surse spun chiar că pe acel sit a fost construită o sinagogă din 1374. Este vorba despre Sinagoga Mare, ridicată în mijlocul unei grădini, ce este astăzi considerată ca fiind cel mai vechi monument de arhitectură religioasă evreiască din România.

Zidurile acestei construcții au grosimea de un metru, fiind folosită probabil și cu scopul de apărare. Pardoseala primei încăperi este mai jos cu un metru fața de cota exterioară, iar a doua încăpere are o cotă și mai joasă. În legătură cu aceste schimbări de cotă se scriu multe legende, dar adevăratul motiv nu este cunoscut deoarece clădirea este foarte veche și a trecut prin numeroase mod- 86 Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p.105

ificări. Cele mai mari daune care au afectat construcția au fost făcute de marele incendiu ce a năpustit jumătate din orașul Iași în anul 1822, iar mai apoi a suferit în urma cutremurului din 1977.

Pentru locuitorii orașului Iași, Sinagoga Mare sau Veche este un important loc al memoriei, numele acesteia apărând în nenumărate rânduri în răspunsurile date de către cei intervievați, în cadrul chestionarului întocmit în perioada octombrie-decembrie 2019, la întrebarea „Care sunt elemente ce conturează identitatea Iașiului in opinia dumneavoastră?“.

În spatele sinagogii se regăsește un loc al memoriei deoarece există un mic cimitir vechi de mai bine de 200 de ani, rămășiță a unui mai mare și străvechi cimitir. Astăzi se păstrează doar trei monumente funerare.

Mai jos de strada Sinagogilor, se regăsește Fosta Uliță Albă, denumită astăzi strada Elena Doamna, fiind artera cea mai importantă a cartierului evreiesc. Aceasta prezintă zidiri interesante, rid- icate dupa incendiul din 1910. Pe această strada se află Clădirea Geltzer, Sinagoga Merarilor, Centrul Comunitar Evreiesc, Spitalul Israelit.

Sinagoga Merarilor este un lăcaș de cult construit în secolul al XIX-lea ce în prezent nu mai este în funcțiune pentru a săvârși slujbe religioase, dar este folosită mai mult cu scopul de depozit. Aceasta a făcut parte din numeroasele sinagogi grupate în zona centrală a comunității evreiești. În 1944 președintele comunității confirmă existența a 140 de lăcașuri de cult, dar în 1975 mai existau doar patru, iar în prezent mai sunt doar trei. Această construcție are o formă foarte diferită de Sinago- ga Mare, aflată la doar câteva străzi distanță. Este o casă cu un singur etaj, din stradă putând fi obser- vate patru ferestre la fiecare nivel și un balcon deasupra pridvorului adăugat deasupra intrării. Pereții tencuiți aveau puține decorații liniare, acestea fiind folosite la colțuri și pentru marcarea fiecărui nivel. În 1728 încep construcțiile Spitalului Israelit, având astăzi specializarea de obstretică și gine- cologie. Clădirea a fost realizată din piatră pentru a fi rezistentă la incendii, făcând parte din contextul mahalalei dominate de clădiri scunde din lemn și chirpici. Spitalul, numit inițial hekdes, a devenit în timp, prin donații și administrare, unul dintre cele mai puternice spitale din oraș, servind atât pe evrei, cât și pe non-evrei. În 1889 a fost vizitat de Regele Carol I. În 1930 se dezvoltase atât de mult încât

reușea să trateze 2200 de bolnavi și să realizeze peste 650 de operații anual.

În timpul perioade interbelice, multe clădiri evreiești au reprezentat cadre ale unor activități importante. Un exemplu de acest fel este Sala Gheltzer, clădire ce fusese construită de Amalia și Isac Gheltzer pentru a hrăni copii nevoiași, dar funcționa și ca cinematograf și cel mai important, devenise sediul asociațiilor animate de marile personalități ale timpului. Pretutindeni, în târg, se formau gru- puri, cluburi, cenacluri, iar de multe ori sâmbăta înainte de culcare, mulți negustori și meseriași ai cartierului se adunau pentru a asculta confruntările și discuțiile libere. Sala Gheltzer devenise labo- ratorul culturii idiș din România căci unii dintre ascultători porneau prin orașele Moldovei să ducă mai departe cuvântul de la Torn-bee Hall, așa cum era numită atunci Sala Gheltzer, formând astfel noi mici centre culturale.

În 1871 majoritatea copiilor evrei din Iași frecventau școlile de stat. Așadar, se înființează

Școala Reuniunea Femeilor Israelite ce își propunea scoaterea femeilor evreice din întunericul lipsei de educație. Se începe școlarizarea înscriind 100 de eleve sărace și fără posibilități materiale de a-și plăti studiile.

Acestea sunt doar câteva exemple din numeroasele instituții sociale evreiești deschise în Iași. În rândul celor menționate se mai adaugă și Spitalul evreiesc, Spitalul de copii Dr. Ghelerter, Orfe- linatul evreiesc, Maternitatea evreiască, Școala profesională de fete David Herțenberg, Azilul de bă- trâni – Fundația Daniel, Biblioteca publică Ahad Haam, formată prin concentrarea tuturor biblioteci- lor evreiești din oraș pentru ca întreaga populație să aibă acces la cultura evreiască. Acestea sunt doar câteva mențiuni, lista fiind mult mai lungă. Sunt susținute de filantropi și medici valoroși, angrenați voluntar în activități sociale gratuite de îngrijire a bolnavilor săraci.

De neuitat din această înscriere de memorii ale istoriei ieșene este Cimitirul Evreiesc „nou” din Iași, ce este în uz din secolul al XIX-lea, anul 1881. Pe o întindere de 26 de hectare, acesta conține aproximativ 150.000 de morminte, deoarece în perioada interbelică comunitatea evreiască însuma jumătate din populația orașului, fiind în jur de 45.000-50.000 de locuitori. În prezent, acesta este cel mai mare cimitir evreiesc din România. În acestă suprafață sunt îngropați și soldați evrei ce au murit în Primul Război Mondial, găsindu-se și monumentul ce onorează memoria acestora. Tot aici se află și gropile comune cu victimele Pogromului de la Iași din 1941. Peste aceste morminte comune a fost ridicat un monument format din plăci de beton în formă de vagoane de tren ce sugerează trenurile morții.

fig 22. Colaj cu imagini ale Pogromului de la Iași

MEMORIA COLECTIVĂ

POGROMUL DIN 1941 ÎN CONTEXTUL INTERNAȚIONAL

Parte din memoria lăsată de către comunitatea evreiască în Iași este și întreaga poveste sumbră a Pogromului din 1941. Nu se poate vorbi despre influențele poporului iudaic asupra orașului fără a aminti și acest eveniment. Într-adevăr, amintirea războiului și a evenimentelor din timpul Holocaustului nu mai este angrenată în amintiri individuale. Ceea ce se povestește acum este o narațiune importantă pentru identitatea grupului afectat de către aceste evenimente, astfel, exterminarea evreilor din Europa in timpul celui de-al Doilea Război Mondial reprezintă un moment al memoriei colective contempo- rane. Amintirea acestuit moment a fost reprimată de toți, în unele cazuri chiar și istoriografia a rămas mută, dar pe parcursul anilor următori, atât memoria, cât și istoriografia Holocaustului au trecut de la amnezie la dezbateri tot mai aprige ce au determinat crearea unor muzee sau memoriale cu scopul de a spune povestea celor întâmplate. Acest lucru a fost realizat și pe teritoriul României, existând muzee ale memoriei Holocausutului în orașe precum: București, Târgu Mureș, Oradea, Sighetul Marmației și Șimleu Silvaniei, oraș din județul Sălaj.

Datorită influenței comunității evreiești asupra teritoriului moldovenesc și în deosebi, asupra orașului Iași, se impune crearea unui spațiu omagial a victimelor Pogromului din 1941.

În contextul internațional, Pogromul de la Iași se încadrează temporal la o săptămână de la intrarea României în război alături de Germania hitleristă împotriva Uniunii Sovietice. Istoricii con- sideră însă că un rol important în producerea pogromului a fost jucat de climatul politic al deceniilor ce l-au precedat. România promulgase încă din perioada cuprinsă între anii 1867 și 1913, nu mai puțin de 196 de legi cu conținut antisemit, ceea ce a condus la puternice sentimente antisemite în rândul populației majoritare. Așadar, pe parcursul sfârșitului lunii iunie și început de luna iulie 1941, pe suprafața orașului Iași s-a înregistrat evenimentul ce s-a încheiat cu moartea a mii de evrei ce au fost acuzați de spionaj în favoarea sovieticilor. Aceștia au fost împușcați în curtea Prefecturii de Poliție și pe străzile orașului. De asemenea, un număr mare din victime au fost urcate în trenuri, supranumite

„ale morții”.

În timpul Pogromului, autoritățile române, împreună cu militarii germani, nu numai că au ucis mii de locuitori evrei ai orașului Iași, dar au și încercat să distrugă o întreagă comunitate ce existase de câteva secole.

fig 23 & 24. Fragmente din publicațiile vremii

Dar evenimentele din timpul Pogromului nu au fost singurele care s-au ocupat de ștergerea memoriei comunității evreiești din Iași. O altă modalitate întâlnită la câtiva ani după a fost desfiin- țarea Vechiului Cimitir Evreiesc „La Zid”, din dorința de a obține parcele disponibile pentru crearea unui nou cartier de locuințe.

Cimitirul, potrivit doctorului Niemirower era un adevărat monument al istoriei și avea „aspect

romantic cu morminte peste morminte, cu camere de onoare construite deasupra mormintelor rabi- nilor”87. Acest cimitir făcea parte din memoria orașului Iași și contura, împreună cu cartierul Târgu Cucu și Sinagoga Mare, cele mai vechi și importante spații ale prezenței comunității evreiești. În 1890 se apreciau peste 10.000 de plăci tombale cu inscripții ebraice, străvechi, pline de încrustări, specifice artei orientale. Cimitirul data încă din secolul al XV-lea, înconjurat de un zid gros, medieval. „Era în inima celui mai românesc cartier ieșean… Zidurile înconjurătoare înalte de 3 metrii și groase ca de cetate străjuiau mormintele uitate ale evreilor morți înainte de 1880”88. Acesta a fost închis pentru lipsă de locuri și spațiu de extindere, astfel, se organizează marele cimitir de pe dealul Păcurarilor, deschis la 1 ianuarie 1881.

Acțiunea de desființare a cimitirului se desclanșase în urma alunecărilor de teren masive din cartierele Ticău și Bogdan și a inundațiilor puternice din oraș, ce lăsaseră 1000 de sinistrați fără locu- ințe. Astfel, pe 12 octombrie 1943 se anunță că terenul trecuse în patrimoniul municipiului, iar ose- mintele vor fi dezhumate și transportate în noul cimitir evreiesc al orașului. Piatra zidurilor demolate a fost clădită în grămezi urmînd a fi utilizată la drenarea cartierului Ticău.

Iubitorii istoriei considerau cimitirul din Ciurchi drept o mărturie importantă a trecutului orașului și însemnat monument religios ce trebuia respectat și păstrat. În urma desființării cimitir- ului, a rămas doar numele „La Zid”, în amintirea pereților colosali din piatră, aproape ca ai Goliei, important așezământ ecleziastic ce se prezintă drept o fortăreață medievală a orașului. Un gazetar de la “Moldova Liberă” din 1946 deplîngea inutilitatea distrugerii și a pierderii multor pietre funerare, martore a istoriei ieșene de aproape 500 de ani.

Pe terenul părăsit se plănuia un monument al Aducerii Aminte, dar pînă la înălțarea lui, la zilele morților, vecinii aprindeau aici cîte o lumînare. Inițiativa de a realiza monumentul a fost dată uitării și a fost transformat în parc în 1950.

87 Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p.181 88 idep, p.183

FORME DE EXPRESIE ALE MEMORIEI ÎN

MUZEUL CONTEMPORAN

ZIDUL CA FUNDAL ȘI EXPONAT

Zidul este elementul din care se naște arhitectura. Ipostazele acestuia s-au modificat pe par- cursul istoriei datorită caracteristicii de element arhitectural fundamental. Zidurile au fost pentru o perioadă lungă de timp arhitepuri de separare. Acestea împart casele, orașele, chiar și națiunile. Sunt omniprezente, la fel și fizice, metaforice, înrădăcinate în conviețuirea omului. Astfel, acestea devin elemente generatorare de arhitectură și deci, de memorie.

Arhitectura memoriei este reprezentată de cele mai multe ori de funcțiunea de muzeu sau memorial. Conform ICOM – International Council of Museums, în funcție de tipul de expunere, aces- tea se clasifică astfel: muzeul ca o enciclopedie, din această categorie făcând parte Muzeul Britanic din Londra deschis in 1759 și Muzeul Luvru din Paris, inaugurat în 1793. Un alt tip de muzeu este cel național, rolul acestuia fiind de a contribui la conștiința națională asupra identității. Mai apoi se identifică muzeul specializat pe un anumit subiect și muzeele locale. Cel din urmă menționat poate fi abordat într-o scară largă de situații. Astfel de exemple pot fi: muzeul în aer liber, muzeul într-un sit arheologic și muzeul virtual.89

Zidul, ca element arhitectural poate defini aria unui muzeu și întrupa caracteristicile sale. Așa cum s-a discutat anterior, acesta este elementul arhitectural ce a cunoscut o evoluție interesantă. El a primit, pe parcursul istoriei o serie diversă de semnificații, de la simpla funcție de adăpost a peșterilor, până la rolul vindecător al zidului virtual.

Zidul-muzeu a cunoscut, de asemenea, o transformare. La nivel arhitectural se pot observa diferite moduri de abordare a programei. De la exemple din arhitectura antichității, mai apoi arhitec- tura modernistă a secolului XX ce prezenta pereții planului liber al lui Mies van der Rohe, sculptur- alitatea lui Frank Gehry și până la imaterialitatea zidului virtual.

Un tip de muzeu este cel de pe situl arhologic. Acest spațiu este plin de semnificație, iar memoria locului este cel mai important atribut. Este un loc în care vizitatorii obțin posibilitatea de a realiza o privire generală asupra istoriei și a etnografiei localității sau țării respective. Este un loc în care nu există exponate deoarece arhitectura este opera. Un astfel de exemplu este situl pe care se află Parthenonul. În cazul acesta, zidul devine o arhivă de istorie și autenticitate care nu exprimă doar diferența dintre interior și exterior. Acesta vorbește despre importanța construcției, greutatea și simbolismul din spatele materialelor.

fig 25. Imagine a zidului Parthenonului

ICOM – International Council of Museums, „Running a Museum: a Practical Handbook“, Paris, ICOM, 2004, p.5

Amplasamentul pe care apare muzeul este generat de un zid istoric, un genius loci. Acest loc devine atât din punct de vedere istoric, cultural, cât și social un loc încărcat de înțelesuri și de un caracter memorabil.

fig 26. Zidul ca fundal. Captură din Pavilionul Germaniei din Barcelona fig 27. Planul liber al Pavilionului Germaniei din Barcelona

Până la apariția stilului modernist, zidurile își asumau greutatea rolului structural, dar în

momentul anunțării principiilor planului liber ale lui Le Corbusier, totul s-a schimbat. Un principiu expus de acesta a fost eliberarea fațadei, separarea exteriorului clădirii de structură, pereții devenind doar elemente de închidere, iar stâlpii, elementele ce preiau încărcăturile.

Aceasta este perioada în care ipostaza zidului se modifică. Se dezbracă de rolul structural și se îmbracă in rol de fundal. „It is not a passive space whose form is determined by the building that encloses it”90. Devine fond pentru operele de artă expuse, element din care nu doar se naște arhitectu- ra, dar și arta. Se transformă în sculptură și element estetic. Această modificare a identității zidurilor este dată si de modul în care este percepută materialitatea. În această perioadă, texturile și culorile redefinesc complet elementele arhitecturale.

Mies van der Rohe se încadrează în curentul arhitectural – modernismul. Acesta renunță la folosirea zidului ca un element singular și ultizează mai multe astfel de elemente liniare pentru a crea o compoziție spațială. Elementul liniar are funcția de a creea spații interconectate prin realizarea unor configurații între pereții în formă de „L“ sau „T“. Astfel, prin acestă modalitate, arhitectul reușește să guverneze dimensiunea și forma spațiilor interioare. Proprietățile vizuale ale zidurilor, relația ce se crează între ele, mărimea și distribuția deschiderilor, determină calitatea spațiilor. Astfel, zidul devine un element ce crează trasee, organizează și orientează. Eliberat de constrângerile structurale, acesta devine un element estetic, aproape ca o sculptură ce îmbogățește calitatea spațială.

În cazul acestui proiect zidul devine un obiect al admirației și contemplării, deci acesta se objectivează, devenind un element vizual, caracterizat de independența sa spațială. Poziționarea și orientarea pereților direcționează percepția către anumite cadre în ansamblul arhitectural. Interesul manifestat al arhitectului față de folosirea zidurilor ca elemente de orientare a apărut o dată cu atracția sa față de materialitate. Dar ce se întâmplă cu pavilionul atunci cand își pierde materialitatea?

Francis D.K. Ching, „Architecture, Form, Space, Order“, New Jersey, John Wiley & Sons, 2007, p. 152

fig 28. Zidul ca fundal.

Ce se întâmplă cu arhitectura atunci când își pierde materialitatea? Expoziția „Mies missing materiality“ – 2017

Reinventarea modului în care se abordează structura unei clădiri nu este suficient, zidul nu

trebuie doar sa-și piardă rolul structural pentru a deveni parte a ansamblului artistic, ci trebuie să primească și alte proprietăți. În cazul Pavilionului Germaniei, materialitatea folosită a schimbat com- plet aspectul clădirii. În acest sens, s-a organizat și o expoziție temporară cu numele de „Mies mis- sing materiality“, ce susține întocmai acestea: dacă zidurile pavilionului își pierd materialitatea, spa- țiul își pierde întreaga semnificație. Îndepărtarea materialității din pavilion transformă ansamblul în imaginea unei machete 1:1. Textura pereților se pierde și astfel, întreaga semnificație a spațiului ce a ridicat obiectul la rangul de reper al mișcării moderniste.

Datorită acestor atribute spațiale, clădiri precum Pavilionul Germaniei din Barcelona au deve- nit repere arhitecturale. Acest pavilion este esența secolului XX și al stilului modernist: „a mystical icon of Modernism – the archetype of Modern space, manifestation of transparency, platonic synthesis of avant-garde and representation.“91

O noua abordare a arhitecturii zidului este marcată de direcția de dezvoltare a arhitecturii

91 N.m.:„un reper mistic al modernismului – arhetipul spațiului modern, manifestarea transparenței, sinteza platonică a avangardei și a reprezentării.“ Sabine von Fischeron despre Pavilionul Germaniei din Barcelona (https://www.research- gate.net/publication/231926420_Fear_of_Glass_Mies_van_der_Rohe’s_Barcelona_Pavilion_by_Josep_Quetglas_book_

postmoderne – deconstructivismul. Aceasta este caracterizată de non-liniaritate prin manipulări ale formelor, continuităților și structurilor suprafețelor exterioare ale clădirilor – zidurile. Sentimentul generat de imaginea acestor tipuri de clădiri este de haos datorită dizlocării și distorsionării elemen- telor arhitecturale.

În această situație, zidul nu mai este un element liniar, continuu, rigid și dur. Fațada îmbracă o formă fluidă, muzicală. Materialitatea și calitățile structurale sunt caracteristici secundare în fața volumetriei. Un astfel de exemplu este Muzeul Guggenheim din Bilbao realizat de Frank Gehry. Este o structură distinsă prin curbele sale netede, asimetrice, lipsite de repetiție. Acestă clădire se caracter- izează prin fragmentare, interes în manipularea suprafețelor. Aspectul său imprevizibil este realizat prin intermediul proiectării tehnologizate. Acest muzeu reprezintă un punct culminant al căutărilor formale și tehnologice. Este o lucrare de sculptură și de urbansim, clădirea fiind proiectată pentru a se integra cu ambientul, inclusiv cu podul din apropiere.

Proiectul este imaginea perfectă de opunere a regulilor de limitare a modernismului. Caracter- isticile zidurilor moderniste versus celor deconstructiviste sunt opuse ca abordare, acest lucru arătân- du-ne flexibilitate acestor elemente. Zidul nu mai este acum un fundal pentru exponate, ci devine în sine o operă de artă. Întreaga clădire este o sculptură.

Spațialitatea generată de acest tip de geometrie este una aparte, cu totul diferită față de exem- plele precedente. Se realizează o conexiune fluidă între elementele orizontale și verticale ale com- poziției constructive. Arhitectura, în cazul acesta, devine experimentală, iar traversarea spațiului muzeal este ghidată de această muzicalitate a zidurilor.

Zidul ca o sculptură.

fig 29. Imagine de ansamblu a Muzeului Guggenheim din Bilbao – 1997 fig 30. Detaliu exterior al imaginii sculpturale ale zidului

review)

În această era digitalizată muzeele se reinventează și își schimbă modul de abordare și atrag- ere a vizitatorilor. Este greu să învingi experiența de a vedea o piesă de artă originală sau parcurgerea traseului perceptiv al unui spațiu expozițional, dar pentru a realiza acest lucru ar putea dura și o viața întreagă. În spijinul acestui lucru, era digitală a facut posibilă vizitarea unor dintre cele mai impor- tante muzee din lume, doar printr-o simplă căutare pe internet. Astfel, oamenii au putința de a înțelege îndeaproape anumite opere de artă, dar și anumite povești. Acestea pot fi spuse prin intermediul me- morialelor, deci arhitectura își asumă rolul de narator ce poate transmite informațiile prin intermediul internetului sau al tehnologiei.

Caracteristicele populației prezentului se bazează de multe ori pe separare, excludere și mar- ginalizare, iar tocmai acestea devin problemele pe care arhitectura trebuie să le înfrunte. Astfel, zidul nu își mai asumă rolul de delimitare și separare, ci se reinventează, jucând rolul peretelui ce unește. Această viziune necesită o schimbare metodologică radicală în practică. Acesta apare din dorința de a crea o arhitectură în care colaborarea și incluziunea sunt integrante modului de a proiecta și în care oamenii pot dezvălui simțuri colective de echitate, comunitate și apartenență.

fig 31.„The Wall of Faces“

Un astfel de zid este cel virtual. Un exemplu de acest tip este „The Wall of Faces“, ce este o reprezentare online a „Vietnam Veterans Memorial“. Din dorința de a păstra în continuare memoria celor ce s-au sacrificat în războiul din Vietnam, zidul virtual se angajează în a prezenta câte o fo- tografie a celor 58.000 de nume ce se regăsesc pe peretele memorialului fizic din Washington. Așadar, această abordare devine o ilustrație ce permite familiei și prietenilor să împărtășească amintiri, să posteze poze și să se conecteze între ei.92

Un alt exemplu este și „TimeRide Berlin“ în care se oferă oportunitatea de a vedea cum arăta Zidul Berlinului în anii 1980, dar și cum arăta viața în acea perioadă în oraș. Se dorește recrearea atmosferei prin intermediul realității virtuale, oferind vizitatorilor o experiență autentică. Astfel, se oferă o lecție de istorie și se poate descoperi cum un zid a reușit să dividă un oraș. „It’s essential to

Sursă web – site-ul oficial al Memorialului ridicat pentru victimele Războiului din Vietnam (https://www.vvmf.org/ Wall-of-Faces/)

use new technology to teach the next generation about that period, and to give them a sense of what it felt like to live behind the Wall“93. Se prezintă cât de diferite erau cele două lumi prin intermediul unor înregistrări a unor oameni din diferite categorii sociale ce au participat la evenimentele acelor timpuri. Vizitatorii participă în această întoarcere în timp printr-o călătorie cu autobuzul și cu ochelarii de real- itate virtuală la ochi. Un important punct de pe traseu este Checkpoint Charlie, pentru ca cei implicați în tur să simță cum era să treacă prin controlul dintre cele două parți ale orașului. Finalul turului aduce și imagini reale, fotografii ale acelor timpuri pentru ca vizitatorii să înțeleagă de ce Zidul Berlinului are încă o influență foarte mare în societatea germană.

fig 32.„The Wall of Names“

Acest tip de experiență imersivă începe să acapareze din ce în ce mai multă popularitate, astfel, multe muzee și situri istorice au abordat metoda realității virtuale în cadrul descoperirii poveștii. Câteva exemple ar fi Palatul de la Versailles, Capela Sixtină, Circus Maximus sau obiective turistice precum tabloul Mona Lisa. Acesta este o modalitate prin care muzeele se reinventează, trecând de la nivelul fizic la cel virtual și imaginativ. Astfel, se demonstrează dematerializarea zidului ca fundal pentru o arhitectură a memoriei.

Sursă web (https://www.vrstudio.ro/zidul-berlinului-ar/)

STUDII DE CAZ CERCETARE DE TEREN

STUDII DE CAZ

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, se observă o abordare distinctă a arhitecturii, marcând simbolic noi începuturi, reflecând deschiderea către noi orizonturi culturale și sociale. Aces- ta este momentul în care arhitectura memoriei începe să se modifice treptat, punând din ce în ce mai mult accent pe simbolism și sensibilitatea vizitatorilor spațiului. Apare o arhitectură memorială întemeiată pe valori culturale, o arhitectură ce relaționează cu trecutul, cu valorile și tradițiile sale. Este arhitectura ce caută în trecut o sursă de identitate, ce transpune simboluri culturale în elemente mnemonice formale. Apar, astfel, ample gesturi arhitecturale pline de semnificații, clădirile devenind povestiri culturale ale istoriei, tradiției, religiei sau artei unui popor sau eveniment.

fig 33. Detaliu interior al Jewish Museum din Berlin

În contextul construirii unei noi identități ale comunității evreiești prin intermediul arhitec- turii, Daniel Libeskind se remarcă precum unul dintre cei mai importanți și prolifici reprezentanți ai arhitecturii evreiești contemporane. Abordarea acestuia este generatoare de limbaj arhitectural, folosind memoria ca sursă și resursă identitară. Arhitectura sa este marcată de semnificații, ancorată în profunde problematici culturale, istorice, filozofice, devenind aproape manifest cultural.

Pentru Daniel Liebeskind acest proiect a reprezentat momentul în care a folosit arhitectura ca mijloc de povestire a unei istorii. A fost un prilej de transmitere a unor emoții, oferind vizitatorilor experiența efectelor Holocaustului, atât asupra culturii evreiești, cât și asupra orașului Berlin. „Jewish Museum“ a reprezentat un act de reconstituire istorică, o recuperare a identității prin restaurarea val-

orilor pierdute ale trecutului. Arhitectura prezentată inițiază vizitatorul într-o lume necunoscută și îl conectează pe acesta cu toate sensurile existente prin intermediul sentimentelor și al trăirilor. „Ceea ce este prezent, dar nu este acolo, ceea ce este absent, dar copleșitor de prezent, sau ceea ce a existat, a trecut, dar care poate fi retrăit prin arhitectură, mai ales prin solicitarea memoriei afective“94. Întregul traseu arhitectural este încărcat de metafore complicate, urmărite de un proces perceptiv ce, împre- ună, construiesc un discurs puternic.

Metaforele sunt organizate pe întregul parcurs muzeal ce nu are un acces propriu-zis, nu este clar marcat începutul povestirii realizate de Daniel Liebeskind. Muzeul a fost gândit drept o extensie a clădirii existente, dar, deși corpul nou se detașează complet față de cel vechi, accesul nu se face din exterior, ci din interiorul volumului existent. Astfel, vizitatorul întâmpină un moment de anxietate față de neprevăzuta situație în care drumul traversat se desface în trei rute distincte. Cele trei rute prezintă oportunități de a asista la experiența evreiască prin continuitatea cu istoria Germaniei, emigrarea din Germania și Holocaustul. Arhitectul reușește astfel să realizeze o promenadă care urmărește forma de zig-zag a clădirii, dată de desfășurarea abstractă a simbolului Steaua lui David.

Pentru a reuși transmiterea experienței poporului evreu, arhitectul a introdus elemente ale procesului perceptiv pe întregul traseu expozițional. Astfel, interiorul este compus din beton armat, un material dur și rece, ce întărește senzația de gol al camerelor, unde doar o lumină timidă intră în spațiu. Un astfel de spațiu este și camera ce dorește să recreeze senzația lagărelor de gazare. Pereții din beton a acestui spațiu emană o atmosferă rece și copleșitoare în care există o singură fantă de lu- mină în vârful volumului. Acest spațiu este un simbol al victimelor Holocaustului, în care pardoseala este acoperită cu 10.000 de fețe din fier gros.

„Jewish Museum“ este mai mult decât un muzeu, este o experiență, o retrăire a celor întâm-

fig 34 & 35 & 36. Detalii spații interioare – Jewish Museum din Berlin.

Dan Ionuț Julean, „Spațiul Iudaic, un Spațiul al Comunității”, București, Editura Paideia, 2016, p. 142

MUSEUMSINSEL – GALERIA JAMES SIMON

DAVID CHIPPERFIELD

fig 37. Conexiunea arhitecturală dintre Pergamonmuseum și Galeria James Simon fig 38. Plan amplasament

fig 39. Clădirea ca un zid – Imagine fațada principală a Galeriei James Simon

Tot în orașul Berlin, mai exact în insula muzeelor se află și importanta structură expozițională realizată de David Chipperfield – Galeria James Simon. Aceasta are, din punct de vedere compozițion- al, rolul de a se îmbina armonios cu ansamblul istoric vecin, dar și de a rămâne, în același timp, ac- centul arhitectural contemporan al insulei muzeale. Baza înaltă a compoziției fațadei se continuă cu arhitectura clădirii alăturată – Pergamonmuseum. Această plintă înaltă este folosită și cu scopul de a consolida malul canalului Kupfergraben, deasupra căruia se ridică o colonadă înaltă, exprimând un pian nobil clasic.

Această inserție arhitecturală este un exemplu valid de analizat pentru desfășurarea proiect- ului de diplomă datorită proporțiilor sale, clădirea fiind lungă și îngustă asemenea unui zid, datorită amplasamentului. Este o clădire ce servește drept intrare pentru Insula Muzeelor, completând ansam- blul dintre canalul Kupfergraben și Muzeul Neues. Împreună cu Promenada Arheologică, constituie coloana vertebrală a planului director elaborat în 1999 și adoptat ca bază pentru toate planificările ulterioare. Astfel, clădirea este amplasată pe o fâșie îngustă de pământ, unde a stat clădirea adminis- trativă Neuer Packhof.95

Limbajul arhitectural abordat se încadrează în elementele existente din Insula Muzeului. Co- loanele, scările în aer liber, fac referire la clădirile realizate de arhitecți precum Schinkel sau Stüler. Materialitatea clădirii din piatră reconstruită cu agregat de piatră naturală se îmbină cu paleta bogată de materiale prezentă în insulă.

Acesta este exemplu elocvent de încadrare în context prin limbajul arhitectural abordat, dar și prin compoziția volumetrică. Imaginea laturei lungi a clădirii este precum a unui zid ce își păstrează greutatea în zona inferioară, iar în zona superioară prezintă o imagine mai transparentă prin jocul colonadelor. Astfel se realizează tranziția simbolică dintre pământ și cer.

Sursă web, descrierea Galeriei James Simon (https://www.archdaily.com/926033/james-simon-galerie-david-chip- perfield-architects)

MEMORIALUL VETERANILOR DIN VIETNAM

MAYA LIN

fig 40 & 41 & 42 & 43. Imagini de ansamblu ale memorialului

Încă de când avea 18 ani, pe când se plimba pe holurile Memorialului Universității Yale, Maya Lin era atrasă de pereții realizați din marmură ce erau gravați cu numele tuturor studenților ce s-au sacrificat pentru țară. Văzând cum s-au adăugat nume constant pe parcursul anilor săi de studiu, ea a recunoscut că acest proces de marcare zidului cu memoria numelui a impresionat-o, „the sense of the power of a name“96. Aceste amintiri erau proaspete în mintea tinerei în momentul în care a trebuit să proiecteze în Washington – Memorialul Veteranilor din Vietnam – un memorial ca un zid pe care erau gravate toate numele victimelor ce și-au pierdut viața în război.

Zidul negru, sau „The Wall“, este testimonialul a 58.000 de nume ale bărbaților și femeilor ce au participat în războiul din Vietnam, nume ce au fost reprezentate într-un mod foarte intim și per- sonal, luând acum forma artei publice. Deși pierderile uluitoare ale războiului din Vietnam nu sunt reprezentate în cadrul memorialului, accentul este pus pe oameni și efectul absenței lor. Este cel mai uman omagiu datorită faptului că acesta devine piatră de mormânt pentru o întreagă națiune. Felul în care obiectul arhitectural este întâmpinat este asemenea viziunii prezente în fața pierderii unui om drag: zidul apare precum o enormitate, față de care trebuie să te cobori și să te apropii pentru a putea citi numele celor morți. Granitul șlefuit este ales tocmai pentru ca fețele vizitatorilor să fie reflectate, aceștia putând să își observe reacția. Astfel, zidul nu este monumental, ci este experiențial, concen- trându-se pe emoțiile utilizatorului și nu pe un ideal sau un mit național. Pe măsură ce omul se înde- părtează de zid, numele și amintirile celor pierduți rămân ca o amintire, un ecou al existenței acestora. Memorialul este format din două ziduri ce sunt scufundate în pământ. Nici un element con- structiv nu se află deasupra solului, astfel, abordarea arhitecturală prezintă o sensibilitate aparte, ne- dorind să iasă în evidență. Datorită poziționării elementului arhitectural și modului în care acesta comunică cu parcul, obiectul se încadrează în mișcarea Land Art din anii 1960, care a produs sculp- turi ce au dorit ca arhitectura să caute o reconectare cu mediul natural. Acest lucru se observă și prin prezența înălțimilor variate ale construcției ce, din punct de vedere simbolic, este descrisă precum o

rană care este vindecătoare.

De asemenea, procesul vindecător al memorialului a fost urmărit și în cazul interacțiunii cu obiectul. Vizitatorii pot lua o bucată de hârtie și să o așeze peste un nume de pe perete și hașurează

N.m.: „puterea pe care o simbolizează un nume”, citat de Maya Lin

cu un creion deasupra acestuia pentru a crea un memento celor dragi. Acesta este un ritual ce dorește reamintirea victimelor.

Deși s-au adus multe critici la adresa acestui proiect, au fost și mulți susținători care recunoș- teau memorialul drept un manifest al durerii războiului, o abordare bună ce vorbește despre memoria evenimentului într-un mod respectuos. Dar povestea memorialului nu este despre controversele din jurul procesului creativ și nici despre design sau arhitectură, ci este despre felul în care acest proiect a resetat modul în care oamenii își amintesc despre un eveniment tragic, despre felul în care percep acum războiul și trecutul. Nu a fost doar un nou mod de a onora, ci un nou mod de a-și aminti. Maya Lin a creat o ocazie rară de a privi înapoi la acel moment dificil, în care înțelegerea evenimentului este singurul ideal al memorialului.

fig 44. Detaliul al memorialului – ritualul de amintire a victimelor

Așadar, acest memorial a apărut într-un moment în care arhitectura își asuma un rol vinde- cător, de a aminti și a omagia. Acest lucru a fost posibil prin implicarea în întregul proces perceptiv a utilizatorilor, dar și prin implicarea acestora direct în scenografia spațiului. De la înălțimea diferenți- ată a obiectului, poziționarea pe sit, folosind Land Art-ul, și până la ritualul hașurării numelor realizat de către vizitatori, memorialul își asumă rolul unui spațiu al memoriei cu scop vindecător.

CERCETARE DE TEREN REZULTATUL CHESTIONARELOR SOCIOLOGICE

Primul pas în realizarea lucrării a fost conturarea unui chestionar sociologic ce avea ca rol înțelegerea nivelului de cunoaștere a locuitorilor orașului Iași despre evenimentele petrecute în tim- pul Pogromului de la Iași din anul 1941 și a dorințelor acestora referitoare la întemeierea unui muzeu al memoriei. Acest studiu a fost desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2019 asupra a 120 de oameni cu vârste cuprinse între 17 și 55 de ani. Rezultatele au fost organizate pe categorii de vârstă pentru a înțelege modul diferit de percepție a generațiilor. Acestea au fost: sub 25 de ani, unde s-au livrat 34 de răspunsuri, între 25 și 50 de ani, unde există 75 de răspunsuri și peste 50 de ani, unde au răspuns 11 persoane.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Deși la această întrebare majoritatea persoanelor au răspuns afirmativ, există, totuși, surpriza ca în grupurile de tineri să mai existe câteva persoane care să nu cunoască deloc subiectul.

Următoarea întrebare a fost: „Vă este cunoscută amploarea acestui eveniment la scară internațională?“, unde s-a oferit ca variante de răspuns posibilitatea de a alegere între „deloc“, și

„foarte bine“. Aceste răspunsuri demonstrează că puțini sunt cei care cunosc subiectul în amănunt. Majoritatea au auzit despre eveniment, dar nu sunt informați în legătură cu țările implicate și faptele petrecute în acea perioadă.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

A treia întrebare a fost: „Știți că acest eveniment a avut manifestări și în România?“. Aici s-a simțit aceași stare de confuzie. Puțini sunt cei care cunosc cu adevărat subiectul, cei mai mulți știind doar câteva informații despre evenimentele petrecute în București.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Prin intermediul următoarei întrebări s-a dorit verificarea metodei de informare a locuitorilor. Astfel, întrebarea adresată a fost: „Cum ați aflat despre Holocaust?“, iar variantele de răspuns la

aceasta au fost: 1.din surse educationale (studiat în școala, facultate, evenimente culturale), 2. curi- ozitate personală (dezvoltarea unei curiozități asupra acestui subiect, lectură/articole vizionat filme is- torice etc.), 3. prin surse mass-media (ziare/internet/rețele de socializare/emisiuni radio), 4. informații aflate de la familie/prieteni/cunoștințe. Deși majoritatea răspunsurilor arată că metoda de informare este una educațională, în realitate răspunsurile cele mai populare s-au referit la curiozitatea personală și la dorința proprie de a afla mai multe despre acest subiect.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Următoarea întrebare s-a adresat mai exact la evenimentul local numit Pogromul de la Iași, ce este evenimentul principal de interes în cadrul acestui studiu. Răspunsurile la aceasta întrebare, „Vă este cunoscut evenimentul din cadrul Holocaustului, numit Pogromul de la Iași?“ au fost majori- tar negative, dar se observă faptul că în categoria de vârstă curprinsă între 25 și 50 de ani oamenii sunt mai informați. Acest lucru se datorează industriei cinematografice și a cărților scrise pe acest subiect. Cei sub 25 de ani nu cunosc acest subiect deoarece rareori el este discutat în școli.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Următoarea întrebare se adresează celor ce nu cunosc evenimentele petrecute în timpul Po- gromului de la Iași din 1941: „Ați dori să aflați mai multe despre acest subiect?“, unde se observă o majoritate afirmativă. Se demonstrează o curiozitate manifestată către acest eveniment și a istoriei comunității evreiești din Iași.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Datorită acestei curiozități manifestate, următoarea întrebare adresată s-a referit la metodele de informare posibile ale locuitorilor: „Ce metodă de informare credeți că ar ajunge mai rapid la comunitatea ieșeană?“,iar răspunsurile posibile au fost: 1. Organizarea de evenimente culturale cu rol informativ, 2. Organizarea de evenimente artistice (concerte, teatru etc.), 3. Organizarea mai mul- tor evenimente de către comunitatea evreiască, 4. Promovarea prin intermediul rețelelor de social- izare, 5. Mediatizarea clădirilor evreiești din Iași, 6. Crearea unei clădiri cu rol informativ (Muzeu,

Memorial, Teatru). Se observă faptul că majoritatea persoanelor au votat pentru ultima variantă, re- alizarea unei clădiri ce ar putea spune povestea evenimentului și a comunității evreiești, și astfel, prezentarea elementelor ce au configurat o parte din identitatea Iașiului.

între 25 și 50 de ani

Următoarea întrebare se referă la posibilitatea de tratare a subiectului pe viitor. Se dorește aflarea percepției locuitorilor asupra subiectului. „Considerați că este un subiect care ar trebui să fie mai bine cunoscut de către locuitorii din Iași?“, unde răspunsul majoritar este afirmativ, ceea ce denotă un interes față de subiect.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

A noua întrebare: „ De ce considerați acest lucru?“, a avut ca variante de răspuns: 1. Deo- arece face parte din trecutul orașului Iași și istoria evenimentelor petrecute nu trebuie uitate, 2. Deo- arece comunitatea evreiasca din Iași este prezentă în oraș și din respect față de ei trebuie să cunoaștem evenimentele, 3. Deoarece există o lipsă de interes față de evenimentele istorice și trebuie să atragem atenția asupra acestui lucru. Prin intermediul răspunsurilor la această întrebare se observă dorința de a cunoaște trecutul.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Următoarele două întrebări se referă la generația tânără, prima întrebare fiind: „Considerați că generația tânără știe despre acest eveniment local?“, iar a doua „Considerați că generațiile ce vin din urmă (tineri sub vârstă de 20 de ani) ar trebui să știe despre acest eveniment?“. Răspun- surile la acestea denotă faptul că tinerii nu sunt informați, dar se observă o dorință de a schimba acest lucru.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

În următoarea parte a chestionarului s-a dorit aflarea percepției locuitorilor ieșeni asupra spațiilor culturale prezente în oraș și nevoia de a crea unele noi. Astfel, întrebarea este „ Considerați că în orașul Iași există suficiente spații culturale?“. Răspunsurile la aceasta au arătat faptul că cei trecuți de 50 de ani consideră ca sunt suficiente, pe când cei tineri sunt nemulțumiți de numărul aces- tor spații.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Întrebarea „Considerați benefică realizarea a unui Muzeu al Memoriei Holocaustului in Iași?“ introduce intenția acestui chestionar. Răspunsurile au fost în majoritate afirmative, dorința și curiozitatea locuitorilor fiind demonstrată.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Penultima întrebare se referă la caracterul acestui spațiu: „Cum credeți că ar trebui să fie un muzeu contemporan dedicat unui eveniment istoric?“, iar variantele de răspuns prezentate au fost: 1. Să fie interactiv, 2. Sa fie stric informativ, 3. Să se adreseze doar adulților, 4. Să fie pentru toate vârstele, 5. Să aibă mai multe tipuri de spații și experiențe. Așadar, se observă că oamenii își doresc un spațiu cultural interactiv, experimental, potrivit pentru toate vârstele.

sub 25 de ani între 25 și 50 de ani 50 de ani

Ultima și poate și cea mai importantă întrebare s-a referit la motivul pentru care oamenii își doresc un astfel de spațiu. Răspunsurile s-au referit în mare măsura la importanța cunoașterii trecutu- lui și a istoriei noastre ca popor. „Din păcate, eu nu am știut de existența acestui eveniment, în școală nu se vorbește despre ce s-a întâmplat atunci. Mi se pare că nu putem să ne uitam trecutul, pentru că asta înseamnă să ne negăm pe noi însine. Mi se pare minunat ca există această inițiativă de a se contrui acest muzeu!”97 Se consideră că această clădire ar reprezenta un gest de respect față de comunitatea evreiască și influența sa asupra orașului Iași. Muzeul ar deveni un loc de omagiu al victimelor Po- gromului din 1941. De asemenea, ar fi un element identitar pentru viitor, dar și un loc al identității deja existente. „Orașul în momentul acesta duce lipsă de identitate în urma perioadei de dictatură. Cu astfel de mișcări, cum ar fi acest muzeu se poate reînchega ceea ce acest oraș semnifică odată, anume un loc cultural/social divers.“98

„Trebuie să îți cunoști trecutul ca să știi cine ești.”99

97 Persoană anonimă intervievată, în cadrul chestionarului desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2019, în Iași, în vârstă de 25 de ani.

98 Persoană anonimă intervievată, în cadrul chestionarului desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2019, în Iași, în vârstă de 28 de ani.

99 Persoană anonimă intervievată, în cadrul chestionarului desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2019, în Iași, în vârstă de 50 de ani.

RELEVANȚA CERCETĂRII ÎN CONTURAREA

PROIECTULUI DE DIPLOMĂ

CONCLUZII

Această lucrare a dorit crearea unei relaționări între arhitectură și procesele cognitive care se realizează în momentul în care omul pătrunde într-un spațiu. S-a dorit descompunerea elementelor în concepte precum memorie, percepție și identitate, pentru a avea o imagine clară asupra felului în care omul se raportează la cadrul pe care îl are în față. Asemenea impresioniștilor, ce au descompus pictura în particule, în care pe paleta artistului culorile nu se amestecau, ci se lasau pentru ca aces- tea să se îmbine pe retina observatorului, arhitectura experienței dorește să realizeze același lucru cu conceptele mai sus amintite. O arhitectură a experienței presupune crearea unor cadre în care se realizează compresia timpului și a spațiului. În cazul acesta, arhitectura este cea care deschide opor- tunități de a conecta subiectul cu lumea.

Se intenționează crearea unei arhitecturi manifest, a memoriei locului, bazată pe experiență. Pe baza informației teoretice dobândite în legătură cu procesul perceptiv și conexiunile ce se creează între om și spațiu se propune o organizare scenografică. Un muzeu ca un teatru și un teatru ca un muzeu – acest lucru presupune că funcțiunea de muzeu va fi tratată precum o piesă de teatru ce este structurată în scene, iar pentru a fi realizată are nevoie de actori. Pentru a transmite povestea Po- gromului de la Iași se dorește accentuarea sentimentului empatic, astfel, vizitatorii vor fi cei ce vor juca rolul de actori. Se va crea un traseu muzeal cu un joc al punctelor de observație, ce vor crea pro- cesul numit identificare simbolică. Lacan a emis ipoteza conform căreia „o persoană devine subiect doar când este conștientă că este privită de ceilalți.”100 Acestă metodă de a contura spațiul se bazează pe dorința de a realiza o comunicare între oameni și arhitectură. Asemenea semnificației cuvântului memorie, ceea ce a fost în trecut, face parte și din prezent. arhitectura prezentată va activa memoria, momentul istoric fiind adus în prezent într-o manieră în care oamenii să fie implicați în eveniment.

S-a analizat elementul arhitectural – zidul – întocmai pentru ca acesta este principalul arhetip și pentru ca proiectul de arhitectură va prezenta o clădire ca un zid de sprijin. O volumetrie liniară ce reprezintă o serie de experiențe, de scene ale memoriei colective ce vor evoca amintirile legate de cei dispăruți.

100 Kengo Kuma, „Anti-obiect: disoluția și dezintegrarea arhitecturii“, București, Editura Pro Cultura, 2017, p. 132

PROMENADA „LA ZIDURI” MODEL POSIBIL PENTRU VIITOR

Harta a tuturor muzeelor și memorialelor ale Holocaustului prezente la nivel mondial, european, național și local

SCHEME DE CONCEPT ALE DIPLOMEI

În ilustrație se prezintă propunerea pentru proiectul de diplomă. Acesta se află pe terenul fostului Cimitir Evreiesc „La Zid“, ce se înscrie în zona de rist seismic 5 al orașului Iași. Așadar, de jos în sus au fost prezentate mai întâi contextul construit actual. Mai apoi, direcția alunecărilor de teren și modul de intervenire asupra acestora – prin propunerea unei clădiri ca un zid de sprijin. Aceasta este împărțită în trei funcțiuni – zona cu utilizare mixtă (galerie de artă, birouri și librărie), muzeu și teatru, cele două din urmă fiind despărțite de o scară exterioară ce face legătura dintre piața urbană ce se crează la baza clădirii și parcul de sus.

Plan de situație. În această imagine se observă dematerializarea zidului în interior prin crearea unor curți de lumină. Abordarea interiorului va fi bazată pe dorința de a crea un spațiu al experienței – un muzeu ca un teatru și un teatru ca un muzeu.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

PRINCIPALĂ

Avot Irina, Neuman Eran, „Invitation to ArchiPhen – Some Approaches and Interpretations of Phenomenology in Architecture“, București, Zeta Books, 2010, ISBN 978-973-1997-36-0

Brauer Erwin K., Mayer Dieter, „Orientation & Identity – Portraits of International Way Fin- dings Systems“, Viena, Editura Springer-Verlag, 2009, ISBN 978-3-211-79189-9

Ioan Augustin, „Arhitectura memoriei – Noua frontieră a spațiului sacru“, București, Igloo, 2013, ISBN 978-606-8026-23-7

Ching Francis D.K., „Architecture – Form, Space and Order“, New Jersey, John Wiley & Sons, 2007, ISBN 978-0-471-75216-5

Lynch Kevin, „Imaginea Orașului“, București, Revista Urbanismul, 2012, ISBN 978-973-0- 13686-9

Julean Dan-Ionuț, „Spațiul iudaic, un spațiu al comunității“, București, Editura Paideia, 2016, ISBN 978-606-748-131-0

ICOM – International Council of Museums, „Running a Museum: a Practical Handbook“, Paris, ICOM, 2004, ISBN 92-9012-157-2

Koolhaas Rem, „Elements of Architecture: wall“, Italia, Biennale di Venezia, 2014, ISBN 978- 88-910-1299-9

Kuma Kengo, „Anti-obiect: disoluția și dezintegrarea arhitecturii“, București, Editura Pro Cul- tura, 2017, ISBN 978-606-94265-2-4

Simonds John Ormsbee, „Arhitectura peisajului”, București, Editura Tehnica, 1967, ISBN 978-973-1884-14-1

Pallasmaa Juhani, „The Eyes of the Skin“, Cornwall, Wiley Academy, 2007, ISBN 978-0-470- 01579-7

Pop Dana, „Despre percepția spațiului în arhitectură“, București, Editura Paideia, 2015, ISBN 978-606-748-038-2

Rowe Colin, Koetter Fred, „Orașul colaj“, București, Editura Universitară „Ion Mincu, 2013, ISBN 978-606-638-075-1

Ruskin John, „Cele șapte lămpi ale arhitecturii“, București, Editura Universitară „Ion Mincu, 2015, ISBN 978-606-638-134-5

Vișan Alexandra, „Percepția tactilo-chinestezică a spațiului arhitectural“, București, Editura Paideia, 2018, ISBN 978-606-748-267-6

Zumthor Peter, „Atmosfere“, București, Editura Fundației Arhitext Design, 2019, ISBN 978- 606-8645-11-7

BIBLIOGRAFIE

SECUNDARĂ

Arnheim Rudolf, „Arta și percepția vizuală – O psihologie a văzului creator”, București, Edi- tura Polirom, 2011, ISBN 978-973-46-1978-8

Cantacuzino George Matei, „Scrisorile către Simon”, București, Editura Simetria, 2010, ISBN 978-9731872162

Eliade Mircea, „Sacrul și profanul“, București, Editura Humanitas, 2019, ISBN 978-973-50- 6576-8

Mitican Ion, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, ISBN 973- 702-247-5

Oișteanu Andrei, „Imaginea evreului în cultura română“, Iași, Editura Polirom, 2012, ISBN 978-973-46-2562-8

Snyder Timothy, „Pământul Negru – Holocaustul – ca istorie și avertisment“, București, Edi- tura Humanitas, 2018, ISBN 978-973-50-5924-8

Zlate Mielu, „Psihologia mecanismelor cognitive”, Iași, Editura Polirom, 1999, ISBN 978-973- 68-3278-9

ARTICOLE ONLINE

Downs M. Roger , Stea David „Cognitive Maps and Spatial Behaviour: Process and Pro- ducts”, (https://blogs.rhrk.uni-kl.de/urban-emotions/wp-content/uploads/sites/15/2015/04/ Downs-Stea-2011-Cognitive-maps-and-spatial-behavior.pdf) – site accesat pe 10/01/2020

ICOM – International Council of Museums, „What exactly is a museum? Icom comes to blow over new definition” (https://www.theartnewspaper.com/news/what-exactly-is-a-museum-icom- comes-to-blows-over-new-definition) – site accesat pe 4/03/2020

Kim Do-sik (profesor asistent la departamentul de proiectare din cadrul Universității Ajou din Korea de Sud), „A Study on Mies van der Rohe’s Wall as Object and it’s Spatial Characteristics“, JAABE vol. 4 / 1, mai, 2005 (https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.3130/jaabe.4.9) – site accesat pe 20/03/2020

Sartre Jean-Paul, „The Psychology of Imagination“, New York, Typography by Brown Brothers Linotypers, 1948, (https://www.academia.edu/6776558/JEAN-PAUL_SARTRE_THE_PSYCHO- LOGY_OF_IMAGINATION_PHILOSOPHICAL_LIBRARY) – site accesat pe 10/02/2020

Quetglas Joseph, „Fear of Glass. Mies van der Rohe’s Barcelona Pavilion“, Birkhäuser, in coo- perare cu Actar, Barcelona, 2001, ISBN 3-7643-6339-8 (https://www.researchgate.net/publica

tion/231926420_Fear_of_Glass_Mies_van_der_Rohe’s_Barcelona_Pavilion_by_Josep_Quetglas_ book_review) – site accesat pe 20/03/2020

WEBOGRAFIE

DEX online (https://www.dex.ro/) – site accesat în lunile octombrie-martie 2019-2020

Scribd (https://www.scribd.com/) – site accesat în lunile octombrie-martie 2019-2020

Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” (https://www. inshr-ew.ro/) – site accesat pe 10/12/2019

Platforma articole și cărți online (https://www.academia.edu/) – site accesat în lunile octom- brie-martie 2019-2020

Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/) – site accesat în lunile octombrie-martie 2019-2020

Site-ul Pogromului de la Iași (http://www.pogromuldelaiasi.ro/) – site accesat pe 10/12/2019

Capital Cultural (https://capitalcultural.ro/ne-vedem-la-zidul-lui-perjovschi/) – site accesat pe 23/03/2020

Archdaily (https://www.archdaily.com/) – site accesat în lunile octombrie-martie 2019-2020

Revista online Zeppelin (https://e-zeppelin.ro/autor-text/dan-perjovschi/) – site accesat pe 10/03/2020

Iași Travel (https://iasi.travel/ro/exploreaza/evreiesc/) – site accesat în lunile octombrie-martie 2019-2020

LISTĂ ILUSTRAȚII

Fig. 1 / p. 23 – Louis Buñuel și Salvador Dali, „Andalusian Dog”, 1929 (https://www.rogerebert. com/reviews/great-movie-un-chien-andalou-1928)

Fig. 2 / p. 31 – Dan Perjovschi: La Zid din 2010 (https://e-zeppelin.ro/dan-perjovschi-la-zid- din-2010/)

Fig. 3 / p. 31 – Dan Perjovschi: La Zid din 2010 (http://www.ziare.com/sibiu/stiri-life-show/je-suis- charlie-in-ziarul-orizontal-de-pe-zidurile-de-la-radu-stanca-din-sibiu-5239527)

Fig. 4 / p. 34 – Harta elementelor ce configurează memoria orașului Iași (imagine proprie)

Fig. 5 / p. 36 – Strada Cuza Vodă din Iași, secolul al XIX-lea (https://www.laiasi.ro)

Fig 6 / p. 36 – Intersectia dintre Piața Unirii și Strada Cuza Vodă (https://turistiniasi.blogspot. com/2019/04/?m=0)

Fig. 7 / p. 36 – Piața Unirii anul 1950 (https://turistiniasi.blogspot.com/2018/)

Fig. 8 / p. 36 – Piața Unirii anul 2000 (https://www.jewishgen.org/romsig/pics/PhotoAlbum/Thumb- nails/Thumbnails_IASI.html)

Fig. 9 / p. 37 – Piața Unirii, perioada interbelică (http://curierul-iasi.ro/iasul-istoric-sarbatori- le-de-iarna-in-iasul-strabunilor-7488)

Fig. 10 / p. 37 – Piața Unirii anul 1960 (https://turistiniasi.blogspot.com/2018/)

Tema evreiască în opera lui Octav Băncilă

Fig 11 / p. 40 – „Flămândul” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Octav_Bancila_-_Fla- mandul.jpg)

Fig 12 / p. 40 – „O afacere bună” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Good_Deal_by_Oc- tav_B%C4%83ncil%C4%83_1899.jpg)

Fig 13 / p. 40 – „Evrei vorbind în Târgu Cucu” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Oc- tav_Bancila_-_Evrei_vorbind_in_Targul_Cucu.jpg)

Fig 14 / p. 40 – „Emigrantul” (https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/11/Octav_Banci- la_-_Emigrantul.jpg)

Fig 15 / p. 42 – Intrarea la Grădina „Pomul Verde” (scanată în cartea lui Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p. 78)

Fig 16 / p. 42 – Grădina „Pomul Verde” (scanată în cartea lui Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p. 79)

Fig. 17 / p. 43 – Harta elementelor ce configurează traseul evreiesc din orașului Iași (imagine pro- prie)

Fig. 18 / p. 44 – prima construcție a Templului Neuschotz – 1865 (https://ro.wikipedia.org/wiki/ Templul_Neuschotz)

Fig. 19 / p. 44 – construcția de după demolare a Templului Neuschotz din anul 1935 ce mai există și astăzi (https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/a-casa-de-banca-neuschotza-fosta-administratie-financi- ara-astazi-hotel-select–113766.html)

Fig. 20 / p. 45 – Palatul Braunstein (https://i.pinimg.com/564x/55/d9/47/55d9475d326fc9e- 5bac7154df0f93ebb.jpg)

Fig. 21 / p. 45 – Sinagoga Mare din Iași (https://www.iasimulticultural.ro/index.php/poi/Cladiri-Sin- agogaMare-24)

Fig. 22 / p. 48 – Colaj cu imagini ale Pogromului de la Iași (sursă poze https://ro.wikipedia.org/ wiki/Pogromul_de_la_Ia%C8%99i)

Fig 23 & 24 / p. 49 – Fragmente din publicațiile vremii (scanată în cartea lui Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p. 180)

Fig 25 / p. 52 – Imagine a zidului Parthenonului (https://www.britannica.com/place/Athens)

Fig 26 / p. 53 – Zidul ca fundal. Captură din Pavilionul Germaniei din Barcelona (https://www. shutterstock.com/image-photo/barcelona-spain-april-26-2015-famous-296608583)

Fig 27 / p. 53 – Planul liber al Pavilionului Germaniei din Barcelona (imagine preluată din Francis

D.K. Ching, „Architecture, Form, Space, Order“, New Jersey, John Wiley & Sons, 2007, p. 152)

Fig 28 / p. 54 – Zidul ca fundal. Colaj de poze din cadrul expoziției „Mies missing materia- lity“ (https://www.archdaily.com/883470/mies-van-der-rohes-barcelona-pavilion-demateriali- zed-with-all-white-surfaces)

Fig 28 / p. 54 – Zidul ca fundal. Colaj de poze din cadrul expoziției „Mies missing materia- lity“ (https://www.archdaily.com/883470/mies-van-der-rohes-barcelona-pavilion-demateriali- zed-with-all-white-surfaces)

Fig 29 / p. 55 – Imagine de ansamblu a Muzeului Guggenheim din Bilbao – 1997 (https://www. archdaily.com/881663/the-unexpected-low-tech-solutions-that-made-the-guggenheim-bilbao-possi- ble?ad_medium=gallery)

Fig 30 / p. 55 – Detaliu exterior al imaginii sculpturale ale zidului (https://www.archdaily. com/881663/the-unexpected-low-tech-solutions-that-made-the-guggenheim-bilbao-possible?ad_ medium=gallery)

Fig 31 / p. 56 – „The Wall of Faces“ (https://www.vvmf.org/Wall-of-Faces/)

Fig 32 / p. 57 – „The Wall of Names“ (https://rok.vvmf.org/)

Fig 33 / p. 59 – Detaliu interior al Jewish Museum din Berlin (https://www.flickr.com/pho- tos/56917089@N05/15118719215)

Fig 34 / p. 60 – Detalii spații interioare – Jewish Museum din Berlin (https://www.archdaily. com/91273/ad-classics-jewish-museum-berlin-daniel-libeskind)

Fig 35 / p. 60 – Detalii spații interioare – Jewish Museum din Berlin (https://www.researchgate.net/ figure/Daniel-Libeskind-Interior-of-the-Jewish-Museum-in-Berlin-1992-2001_fig104_319183489) Fig 36 / p. 60 – Detalii spații interioare – Jewish Museum din Berlin (http://beyondarchitecture.blo- gspot.com/2009/11/daniel-libeskind-jewish-museum-berlin.html)

Fig 37 / p. 61 – Conexiunea arhitecturală dintre Pergamonmuseum și Galeria James Simon (https:// www.architonic.com/en/project/david-chipperfield-james-simon-gallery/20071514

Fig 38 / p. 61 – Plan amplasament (https://www.architonic.com/en/project/david-chipperfield-james- simon-gallery/20071514

Fig 39 / p. 61 – Clădirea ca un zid – Imagine fațada principală a Galeriei James Simon (https://www. artchitectours.com/james-simon-gallery-in-berlin-by-david-chipperfield-architects/)

Fig 40 / p. 62 – Imagini de ansamblu ale memorialului (https://www.archdaily.com/774717/spotli- ght-maya-lin)

Fig 41 / p. 62 – Imagini de ansamblu ale memorialului (https://www.archdaily.com/774717/spotli- ght-maya-lin)

Fig 42 / p. 62 – Imagini de ansamblu ale memorialului (https://www.archdaily.com/774717/spotli- ght-maya-lin)

Fig 43 / p. 62 – Imagini de ansamblu ale memorialului (https://www.archdaily.com/774717/spotli- ght-maya-lin)

Fig 44 / p. 63 – Detaliul al memorialului – ritualul de amintire a victimelor (https://www.vvmf.org/ name-rubbing-2/)

ADDENDA

Versurile duioase ale poetului Avram Steuerman-Rodison închinate Cimitirului Vechi Evrei-

esc „La Zid“:

“În cimitir mă poartă ades

Aducerile aminte

Și recitesc poeme-ntregi

Pe pietre de morminte.

Aici se răsfață gropi Frumos împodobite, Iar altele în umbră stau Umile părăsite.

Deasupra lor nu cresc flori Și nici un ochi nu plînge, Căci ele-nchid amare vieți Ce-au plîns pînă a se stinge…

Sunt gropi uitate pentru veci,

De oameni și de vreme.

Doar vîntul de deasupra lor Cu glas de cobe plînge…”1

1 Ion Mitican, „Evreii din Târgu Cucu de altădată“, Iași, Editura Tehnopress, 2009, p. 180