RECONVERSIA ARHITECTURII INDUSTRIALE CENTRE CULTURALE [306446]

[anonimizat]: STUD.ARH. ONCEA IOANA

PROFESOR COORDONATOR: LECTOR UNIVERSITAR DRD. [anonimizat]

“Cum arhitectura fiecarei epoci istorice s-a nascut, s-a dezvoltat si a inflorit totdeauna pe baza prelucrarii in mod critic a mostenirii culturale a [anonimizat], arhitectura zilelor noastre nu poate ignora experienta acumulata anterior in acest domeniu si nu se poate dispensa de a [anonimizat], susceptibile de a fi prelucrate si de a satisface prin aceasta cerinte materiale si estetice actuale. Numai in felul acesta o [anonimizat], pe de o [anonimizat], demne sa ocupe un loc de cinste in cadrul culturii mondiale.”

Prof. Acad. Arh. Grigore Ionescu, 1961, Curs

Reconversia arhitecturii industriale…

[anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat]-un prezent in care se consuma mai mult decat se produce.

Reabilitarea constructiilor existente urmeaza o atitudine ecologica fata de mediul urban. [anonimizat], datorita dimensiunilor si procentului mare al cladirilor abandonate necesitand noi functiuni pentru a putea supravietui.

Siturile industriale beneficiaza de mediu natural de exceptie. [anonimizat] o [anonimizat] a [anonimizat]. Realizarea reconversiei constituie una dintre cele mai importante actiuni de punere in valoare a arhitecturii industriale.

Exemple sunt numeroase. [anonimizat], dar sunt remarcabile pentru rationalitatea compozitiei si a spatiului. [anonimizat], nimic mai mult. Tot acesta este motivul pentru care arhitectura industriala a fost subapreciata si chiar uitata peste tot in lume.

[anonimizat], a fost dezvoltata o [anonimizat] o salveaza de la uitare si desconsiderare. [anonimizat] o prioritate.

[anonimizat].

PLAN DE IDEI

Definire termeni

Doctrinele internationale cu rol de definire si reglementare a tipologiilor de interventie in restaurare

Reabilitarea zonelor istorice

Integrarea arhitecturii moderne in zonele protejate

Integrarea patrimoniului in contextul orasului contemporan

Arhitectura industriala in romania in perioada 1920-1940

[anonimizat] a arhitecturii industriale

Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Anexe

DEFINIRE TERMENI :

Zona istorica(zona construita protejata)

Zonele istorice (zone construite protejate) [anonimizat], [anonimizat] a arhitecturii. Prin valorile pe care le contin, zonele istorice sunt, totodata, marturii ale istoriei poporului si ale dezvoltarii culturii sale.

Monument istoric

Notiunea de monument istoric are, conform art. 1 din Carta internationala a restaurarilor (adoptata la Venetia, in mai 1964, la cel de-al doilea Congres al arhitectilor si tehnicienilor de monumente), urmatorul continut: ”Notiunea de monument istoric cuprinde atat creatia arhitecturala izolata, cat si asezarea urbana sau rurala, care aduce marturia unei civilizatii anumite, a unei evolutii semnificative sau a unui moment istoric. Totodata notiunea de monument istoric se extinde si asupra operelor modeste care au captat cu timpul o semnificatie culturala”.

In clasificarea lui Alois Riegl monumentele sunt “monumente intentionale” si “ monumente neintentionale” si nu au un sens obiectiv ci numai unul subiectiv. “Nu destinarea lor initiala confera acestor opere semnificatia de monument: noi, subiectii contemporani le-o atribuim”.(Alois Reigl, Cultul modern al monumentelor).

De la aceasta constatare, urmand firul analizei valorilor monumentale, Alois Riegl va ajunge la concluzia ca interventia asupra monumentelor istorice nu poate porni de la norme si doctrine imuabile, ci trebuie sa fie in concordanta cu semnificatiile pe care fiecare civilizatie le acorda patrimoniului sau cultural.

Semnificatiile care formeaza edificiul ontologic al monumentului istoric, “valorile monumentale” sunt clasificabile in valori de rememorare si valori de contemporaneitate. Din amestecul, ponderea si contradictia dintre ele, Alois Riegl desprinde caracterul specific al fiecarui monument, precum si logica si etica interventiei omului asupra sa.

Actualitatea analizei lui Alois Reigl in acest domeniu este probata prin amploarea luata de cultul monumentelor. Monumentele istorice si patrimoniul cultural joaca un rol din ce in ce mai important in viata oamenilor. Valorile patrimoniale cuprind bunuri a caror valoare devine “un fel de rezervor de energii milenare” (Jean-Pierre Babelon, Andre Chastel, La notion de patrimoine, Liana Levi, Paris, 1994, p. 57).

Valorile de rememorare sunt esentiale pentru un monument istoric. In cadrul monumentului se disting trei valori de rememorare: valoarea de vechime, valoarea istorica si valoarea de rememorare intentionala.

Valoarea de vechime

“Valoarea de vechime a unui monument se manifesta la prima vedere prin aspectul sau ne-modern (…) Maniera in care valoarea de vechime se opune valorilor de comtemporaneitate rezida mai degraba in imperfectiunea operelor, in lipsa lor de integritate, in tendinta de disolutie a formelor si culorilor lor, adica in trasaturile in mod riguros opuse caracteristicilor operelor moderne, stralucitor de noi”. (Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor)

Valoarea istorica

“Valoarea istorica a unui monument rezida in faptul ca el reprezinta pentru noi stadiul particular, intr-un anumit fel unic, in care s-a dezvoltat intr-un anumit domeniu creatia umana. Din acest punct de vedere ceea ce ne intereseaza la un monument nu este marca fortelor distructive ale naturii, asa cum se vor fi exercitat ele din momentul nasterii sale, ci stadiul sau initial avut ca opera a omului”. (Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor)

Valoarea de rememorare intentionala

“Functia valorii de rememorare intentionala tine de edificarea insasi a monumentului: ea impiedica cvasi definitiv ca acel monument sa se scufunde in trecut, si il pastreaza pentru totdeauna viu in constiinta generatiilor viitoare.

Aceasta a treia clasa de valori de rememorare constituie astfel tranzitia spre valorile actuale”. (Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor)

Alois Reigl constata ca in timp ce valoarea de vechime este fondata exclusiv pe degradare, in timp ce valoarea istorica doreste stoparea oricarei degradari din clipa interventiei sale, valoarea de rememorare intentionala nu revendica nimic mai putin de la monument decat imortalitatea, prezentul etern, perenitatea in stare originara. Restaurarea este deci postulatul de baza al monumentelor intentionale. Caracterul de valoare de contemporaneitate prezentat de catre valoarea de rememorare intentionala tine si de faptul ca ea a fost dintotdeauna protejata de catre legislatii impotriva interventiilor omului.

Valoarea de contemporaneitate

“ In loc de a considera monumentul ca atare, valoare de contemporaneitate va tinde sa-l echivaleze cu o creatie similara moderna, recenta si a astepta ca de asemenea momentul (vechi) sa prezinte acele aspect caracteristice oricarei opera umane odata cu aparitia sa: astfel spus, sad ea impresia unei perfecte integritati, neantamante de catre actiunea distructiva a naturii”. (Alois Riegl, Cultul modern al monumentelor)

Valoarea de utilizare

Valoarea artistica:

– valoarea de noutate;

– valoarea de de arta relativa;

Patrimoniu

“Patrimoniu. Acest frumos si stravechi cuvant era legat, la origine, de structurile familiale, economice si juridice ale unei societati stabile, inradacinate in spatiu si timp. Astazi el urmeaza un alt destin de mare rasunet, cand, modificat de diverse adjective (genetic, natural, istoric …) a devenit un concept nomad. (Francoise Choay, Alegoria Patrimoniului)

Patrimoniu istoric. Expresia desemneaza un fond menit sa delecteze o comunitate largita la dimensiuni planetare, constituit prin acumularea continua a unei diversitati de obiecte care impartasesc apartenenta lor comuna la trecut: opere si capodopere ale artelor frumoase si aplicate, lucrari si produse apartinand tuturor stiintelor si maiestriilor omenesti. In societatea noastra ratacitoare, pe care mobilitatea si ubicuitatea (insusirea de a fi prezent peste tot) prezentului nu inceteaza sa o transforme, patrimoniul istoric a devenit unul dintre cuvintele cheie ale tribului mediatic”. (Francoise Choay, Alegoria Patrimoniului)

Conservarea patrimoniului prin planificare urbana este o preocupare care a aparut inca din anii ’60. Pamela Ward, in anul 1968, punea in cartea sa (Conservation and development in historic towns and cities, 1968) problema conservarii patrimoniului ca fiind cel mai bun mijloc de a asigura individualitatea mostenirii urbane. Aceasta legatura cu ceea ce era mai bun in trecut prin cladiri, strazi, modul prin care orasul se incadra in peisajul natural, toate acestea dau personalitate unui loc.

Christian Norberg Schultz vorbeste despre apartenenta unui om la un anumit loc, despre nevoia si despre asumarea acestei apartenente. De asemenea, acesta defineste genius loci ca fiind imaginea asupra unui loc pe care o au majoritatea locuitorilor acelui spatiu. Individul trebuie sa apartina unui loc din care pleaca si la care se intoarce. Desi orasul modern are tendinta de a-si pierde identitatea, conceptele de casa, oras, tara sunt inca valabile.

Cei trei “R” – restaurare, reabilitare, reconversie

Restaurarea consta intr-o interventie tehnica si artistica ce urmareste, fie conservarea obiectivelor in stare de ruina sau de integritate, prin lucrari de intretinere si consolidare, fie reabilitarea lor istorica si estetica sub aspect functional, constructiv si plastic prin lucrari de eliberare, reintregire si reconstituire. Scopul principal al restaurarii este stoparea procesului de degradare. Monumentele istorice sunt obiecte de identificare umana ce redau valorile fundamentale ale unei societati pe parcursul istoriei ei

Monumentele si siturile istorice care constituie obiectul restaurarii reprezinta cele doua trepte ale fenomenului de arhitectura: cea de obiect si cea de asezare umana.

In restaurare, la fel ca in proiectarea de arhitectura si urbanism, autorul este arhitectul secondat de un colectiv pluridisciplinar.

“(…) popoarele devind din ce in ce mai constiente asupra valorilor umane si privesc monumentele istoriei ca pe un patrimoniu comun. Este recunoscuta responsabilitatea comuna in pastrarea lor pentru generatiile viitoare. Este datoria noastra a le inmana mai departe in deplina lor bogatie si autenticitate. Este esential ca principiile ce ghideaza protejarea si restaurarea cladirilor istorice sa fie stabilite si agreate pe plan international, fiecare tara fiind responsabila de aplicarea acestora in contextul propriei culturi si traditii.(Carta de la Venetia, 1964)

Reabilitarea in sens arhitectural inseamna aducerea unui lucru la o etapa de mare importanta arhitecturala. Aceasta prioritate acordata trecutului nu este doar o forma de limbaj, ci introduce si alte aspecte ale intelesului, printre care notiunea de mostenire.(Adam Yedid, Conaitre pour creer, Techniques&Architecture, no 475, Metamorphoses, 2005)

Reabilitarea se aplica constructiilor sau ansamblurilor care prezinta o anumita valoare istorica sau arhitecturala. Problemele ridicate de reabilitarea urbana sunt legate de disfunctionalitati urbane, sociale, imobiliare. Se impune un proces de revitalizare, o viziune globala integrata a patrimoniului, a politicilor locuintelor prin intelegerea proceselor sociale din zona respectiva.

Reconversia presupune repunerea in valoare a arhitecturii vechi prin schimbare de functiune. Interventia este o modalitate de transmitere a patrimoniului arhitectural, de a-i da continuitate, reprezentand o recunoastere a valorii, generatiilor viitoare.

Aceasta provoca existenta a doua straturi: trecut si prezent ce coexista in structura si morfologia zonei asupra careia s-a actionat. Ea creaza un context devenind o sursa de creatie, ce compune o noua arhitectura pornind de la cea veche.

DOCTRINELE INTERNATIONALE CU ROL DE DEFINIRE SI REGLEMENTARE A TIPOLOGIILOR DE INTERVENTIE IN RESTAURARE

“Eu prefer restaurarile facute prost celor facute bine. In timp ce primele, gratie binefacatoarelor ignorante, lasa sa se distinga, in mod clar, partea veche de cea moderna, celelalte, cu o admirabila stiinta si dibacie, facand sa para vechi ceea ce e nou, ma pun intr-o atat de salbateca ne dumerire de judecata, incat placerea de a contempla monumentul istoric dispare, si, privindul simti oboseala suparatoare”.(Camillo Boito)

Modificarea in timp a mentalitatii oamenilor, in ceea ce priveste frumosul adauga pe scara valorilor noi principii, dogme de viata in ceea ce priveste perceperea vechiului.

Timpul nu aduce doar invechirea fizica a arhitecturii, a unei constructii, ci si diminuarea rolului pe care il avea aceasta, la un moment dat. Pentru adaptarea la contemporaneitate acesteia i se fac mici adaptari la noul mod de viata. Aceste adaugiri trebuie sa o reintegreze intr-un nou mod de viata si intr-o noua societate cu principii estetice noi si cerinte functionale noi. Si totusi, de ce pastram si nu reconstruim ?

Distrugerea a tot ceea ce nu intelegem si a tot ceea ce nu ni se potriveste estetic si functional duce la distrugerea propriilor noastre persoane. Odata cu aparitia acestui punct de vedere se dezvolta dorinta de a pastra pentru a ne cladi pe noi insine din punct de vedere cultural. Cerintele fiecarei epoci cu privire la folosirea cladirilor, modificarea gusturilor estetice si-au pus amprenta asupra monumentelor, ducand la schimbarea aspectului lor initial din cele mai vechi timpuri.

Incepand din timpul domniilor lui Matei Basarab, Constantin Brancoveanu, Petru Rares, Alexandru Lapusneanu, s-au deschis noi drumuri in ceea ce priveste arhitectura, reconstructia, refacerea, ori impodobirea unor edificii mostenite.

Perioada de destramare a feudalismului si de aparitie a relatiilor captaliste (perioada secolului al XVIII-lea, si primele decenii ale secolului urmator) au adus noi cerinte materiale si ideologice ale societatii care se caracteriza printr-o lipsa de intelegere a valorii patromoniului monumental mostenit.

Cu mult timp mai inainte, imparatii Augustus si Adrian au fost primii care au fost preocupati de pastrarea monumentelor antice grecesti.

Procesul de formare a culturii nationale, corespunzator perioadei moderne a istoriei Romaniei, determina o conturare a unei pozitii in favoarea pastrarii monumentelor, pozitie sustinuta si de poeti si literati ca Gheorghe Asachi, Alecu Russo, Grigore Alexandrescu.

Dar perioada formarii doctrinelor cu privire la protectia patrimoniului construit incepe de fapt, odata cu secolul al XIX-lea.

“Artistul trebuie sa-si stearga in intregime, sa-si uite gusturile, instinctele pentru a studia subietul (restaurarii), pentru a urmarii gandirea ce a prezidat executia operei pe care vrea sa o restaureze; caci nu este vorba de a face arta, ci doar de a te supune artei unei epoci disparute”. (E. E. Viollet-le Duc – despre restaurarea catedralei Notre Dame Paris)

Prima lege a monumentelor se naste in anul 1882, The Ancien Monument Arc, ce se referea cu precadere la situri arheologice si la castele ruinate iar John Rukin si W Morris sunt promotorii unei doctrine de restaurare numita Metoda Antiinterventionista: “Monumentul istoric nu ne apartine. El apartine in parte celor care l-au edificat si in parte generatiilor ce-l vor urma”.

In 1902, Carta del Restauro Italiana – ca efect al conceptiilor promovate de Camillo Boito, aducea nou in principiile de restaurare contemporane vremii, noi puncte de vedere cu privire la ne excluderea din componenta unui monument a nici uneia din fazele istorice de interventie asupra sa ori atingerea unitatii formale si nu a celei stilistice.

In anul 1931 are loc Organizatia de Cooperare Intelectuala a Societatilor Natiunilor, cu ocazia incheierii lucrarilor de restaurare si anastiloza a Acropolei Atenei, care va duce la aparitia unei Carte ce va cumula si internationaliza activitatea de restaurare si interventie asupra siturilor ori constructiilor istorice.

In anul 1964, Congresul arhitectilor si tehnicienilor de monumente, desfasurat la Venetia, a elaborat o noua Carta internationala privind conservarea si protejarea monumentelor istorice. Noua carta mentinea principiile Cartei de la Atena dar elimina unele prevederi mult prea detaliate, oferind posibilitati mai largi, in ceea ce priveste aplicarea principiilor de restaurare la caracterul specific al patrimoniului arhitectural din diferite tari, evitand unele nuante dogmatice ale documentelor premergatoare.

La fel ca si Carta de la Atena, noul document priveste restaurarea ca “o operatie ce trebuie sa aiba indeobste un caracter exceptional. Ea are ca scop, conservarea si punerea in evidenta a valorii istorice si estetice a monumentului si se bazeaza pe respectul ramasitelor trecutului si pe documente autentice. Ea se opreste acolo unde incepe ipoteza, dincolo de aceasta, orice lucrare de completare considerata indispesabila, va fi inteleasa ca o compozitie arhitecturala si va trebui sa poarte pecetea epocii noastre”.(Carta de la Venetia, Art. 9). Cateva din principiile Cartei de la Venetia:

– carta accepta folosirea tuturor mijloacelor moderne de conservare si constructie pentru consolidarea unui monument, atunci cand mijloacele tehnice traditionale se dovedesc inadecvate;

– carta pretinde contributiile valabile ale diferitelor epoci, respingand ideea revenirii la o unitate de stil. Inlaturarea unei etape se accepta numai atunci cand unele elemente indepartate reprezinta un risc minor, iar prin degajarea celorlalte se pun in valoare aspecte arheologice, istorice ori estetice;

– carta pretinde ca elementele “destinate a inlocui partile lipsa (…) sa se integreze armonios ansamblului, deosebindu-se totusi de partile originale pentru ca restaurarea sa nu falsifice documentul de arta si de istorie”;

-“Adaugirile nu pot fi tolerate decat in masura in care ele respecta toate partile interesante ale edificiului, cadrul sau traditional, echilibrul compozitiei si legatura monumentului cu peisajul inconjurator”.

Confruntarea conceptiilor de restaurare, privite in evolutia lor, cu practica corespunzatoare este in masura sa conduca la o apreciere critica a diverselor orientari teoretice, la sesizarea aspectelor progresiste si a limitelor lor. Practica completarilor stilistice sau limitarea interventiei arhitectului in functie de existenta unei baze documentare certe arunca dintr-o data lumina asupra caracterului doctrinei unitatii de stil si a principiului de restaurare.

Carta de la Venetia, reia tezele formulate de Carta de la Atena, dar vadeste dorinta autorilor sai de a pune ordine prin promovarea catorva principii directoare intr-o activitate care se diferentiaza continuu.

Ca stat membru al Uniunii Europene, al ONU si UNESCO Romania respecta si pune in practica politicile culturale promovate de aceste organizatii, precum si toate documentele referitoare la protectia si punerea in valoare a patrimoniului arhitectural.

Romania a ratificat urmatoarele conventii si tratate internationale:

– Conventia pentru protectia bunurilor culturale in cazul unui conflict armat (Conventia de la Haga, 1954),

– Conventia privind masurile de urmat pentru interzicerea importului, exportului si transferului propritatilor castigate in mod ilicit si a bunurilor culturale (Paris, 1970),

– Conventia privind protectia patrimoniului cultural si natural mondial (1972),

– Conventia privind protectia patrimoniului arhitectural european (Conventia de la Granada, 1985),

– Conventia privind protectia patrimoniului arheologic (Conventia de la Valetta, 1992),

– Conventia privind bunurile culturale furate sau exportate in mod ilicit – UNIDROIT (Roma, 1995),

– Conventia europeana a peisajului (Florenta, 2000).

Principalele conventii care determina liniile doctrinare pentru protejarea patrimoniului cultural, respectiv patrimoniul arhitectural in Romania sunt Conventia de la Granada privind salvgardarea patrimoniului arhitectural european, Consiliul Europei, 3 octombrie 1985 – ratificata prin Legea nr. 157/07.10.1997 si Conventia privind patrimoniul cultural si natural mondial, UNESCO, 16.11.1972 – ratificata prin Decretul nr. 187/30.03.1990.

REABILITAREA ZONELOR ISTORICE

Reabilitarea zonelor istorice si mai mult, a intregului fond costruit a devenit o activitate extrem de solicitanta. La nivel european, cercetatorii in domeniu au estimat pentru viitor ocuparea proiectantilor in domeniul reabilitarii fondului construit si, in general, al reproiectarii existentului in raport cu proiectarea din nou.

Categoriile fondului construit

Reabilitarea se aplica distinct unor doua mari categorii ale fondului construit: cladirilor si siturilor vechi care nu au valoare de monument si siturilor, monumentelor si ansamblurilor istorice cu valoare istorica sau arhitecturala.

In primul caz, al cladirilor care nu sunt considerate monumente si nu au semnificatie istorica, reabilitarea intervine atunci cand se urmareste ridicarea nivelului de performante al cladirii sau zonei. In cazul reabilitarii monumentelor si siturilor istorice exista o experienta indelungata care se manifesta mai ales ca renovare–conservare a cladirii punctuale. S-a constatat ca implicatiile ulterioare se rasfrang mult mai amplu, nu numai la nivelul vecinatatilor imediate, dar si la nivel zonal sau chiar al localitatii, in unele cazuri.

In ultimele decenii s-a petrecut o schimbare importanta bazata pe logica urbanistica: trecerea de la conceptia protectiei unei singure cladiri sau a unui perimetru la o protectie de ansamblu. Problemele ridicate de reabilitarea urbana sunt legate de disfunctionalitati urbane, sociale, imobiliare. Se impune un proces de revitalizare, o viziune globala integrata a patrimoniului, a politicilor locuintelor prin intelegerea proceselor sociale din zona respectiva.

Motivatia reabilitarii

Motivatia reabilitarii comporta trei aspecte: modificarea fizica, sociala si simbolica. Acestea se intemeiaza pe principiile formulate in “Carta conservarii integrale” promulgata de Consiliul Europei in cadrul reuniunii de la Amsterdam, in 1975:

– marturia trecutului atestata de patrimoniul arhitectural constituie un ambient esential pentru echilibrul si formatia culturala a omului;

– fiecare generatie dispune de patrimoniul arhitectural doar temporar si este responsabila de transmiterea lui catre generatiile urmatoare;

– exigenta economisirii resurselor se impune, iar in acest sens, departe de a fi un lux pentru colectivitate, utilizarea patrimoniului este sursa de energie;

– patrimoniul arhitectural si urbanistic este actualmente in pericol fiind amenintat de ignoranta, timp, degradare si abandon;

– conservarea integrata presupune mijloace juridice, administrative, financiare si tehnice.

In cazul monumentelor, siturilor si ansamblurilor istorice nu se pune problema daca este sau nu rentabila operatia de recuperare – revitalizare, ea trebuind sa fie intreprinsa ca o datorie si un semn de respect fata de pastrarea patrimoniului. Problema eficientei se pune in modul de aplicare a reabilitarii si in modul de valorificare a acestui patrimoniu, mergand pana la strategii de revitalizare. Din acest punct de vedere exista trei tipuri de zone istorice care solicita interventii: cele abandonate, cele subdezvoltate si cele amenintate de agresivitatea vietii moderne.

In situatia zonelor istorice abandonate, reabilitarea se face, de regula, prin transformarea lor in zone de agrement. In cazul celor subdezvoltate economic revitalizarea acestora se poate face prin recuperarea unor meserii traditionale, crearea unui comert specific, organizarea unor manifestari artistice si stiintifice. In cazul zonelor istorice amenintate de agresivitatea vietii contemporane, este necesara intreprinderea unor masuri de protectie, legiferate concomitent cu adaptarea acestor centre istorice la o viata moderna fara producerea de disonante.

Moduri de reabilitare

Reabilitarea zonelor istorice se poate face in mai multe moduri: prin conservarea constructiilor si refacerea identica a elementelor de constructie deteriorate; prin reconstructia identica a unor sectoare de mare valoare arhitecturala si istorica distruse sau complet desfigurate, prin implantarea de constructii noi, in bloc. Astfel de interventii au fost facute cu succes in multe orase ale Europei.

Orasul medieval Bruges din Belgia a fost reabilitat in anii ’70. Dupa cel de al doilea razboi mondial, acesta suferea de disfunctionalitate, lipsa de industrializare si somaj. S-a produs o depopulare a orasului vechi, precum si multe demolari. Din initiativa pictorului Marcus Gerards s-a creat, in 1965, Fundatia cu acelasi nume care isi propunea sa conserve patrimoniul cultural si sa adapteze orasul vechi exigentelor moderne.

Pentru aceasta a fost adoptat un plan de masuri cu urmatoarele obiective:

repunerea in valoare a locuirii;

crearea de functiuni adaptate structurii orasului modern;

eficientizarea centrului comercial;

valorificarea patrimoniului arhitectural istoric prin functiuni economice rentabile si prin integrare urbana;

rezolvarea circulatiei in functie de diferite zone urbane.

INTEGRAREA ARHITECTURII MODERNE IN ZONELE PROTEJATE

Readucerea vietii active in zonele istorice care au fost odata centre cu mare activitate sociala si economica reprezinta o problema de mare actualitate. Dezvoltarea este esentiala dar este respectata si integritatea zonei istorice, proiectantii incercand sa realizeze cladiri noi care sa se armonizeze cu cladirile istorice din jur.

Demolarea a fost necesara pe multe spatii din aceste zone istorice din motive de igiena si siguranta publica. Pe aceste situri trebuie imaginate cladiri potrivite arhitectural pentru a le inlocui pe cele demolate. Aceste cladiri nu trebuie sa fie imitatii moderne ale cladirilor vechi, rezultand astfel lamentabile aparente ale artificialitatii, cea mai buna solutie fiind crearea unei mase si detalii, pentru a nu strica armonia grupului.

Coexistenta arhitecturii traditionale si contemporane pune o problema serioasa, cea a esteticii si tehnologiei.

Raportul dintre vechi si nou

“Conflictul” apare in momentul in care noul intra in dialog cu vechiul. Ar putea fi evitat daca arhitectura veche si siturile in care este plasata ar fi conservate iar toate cladirile noi ar fi plasate in zone fara un trecut istoric semnificativ. Pretul unei astfel de solutii ar fi o ruptura in continuitatea istorica. In fiecare moment de timp dat istoria poate fi absorbita si continuata din punctul in care istoria s-a intamplat. Nu numai prezentul are nevoie de radacini in trecutul istoric ci si trecutul istoric are nevoie sa fie continuat in prezent.

Astfel zonele istorice vechi au devenit camp al unei dispute asupra insertiei unei arhitecturi actuale in locuri de memorie colectiva.

In ultimele decenii incepe sa se acorde in mod egal atentie atat modernizarii unei cladiri vechi cat si restructurarii sa. Ramane problema valorii culturale pe care arhitectul trebuie sa o ia in seama pentru a construi in relatie directa cu locurile de memorie colectiva.

Pentru schitarea unei teorii asupra acestui subiect trebuie aratate realizarile indiscutabile din ultimele decenii si regulile care au ghidat arhitectii in alte perioade ale arhitecturii si cercetata coerenta a ansamblului in care acestia isi insereaza proiectul sau cladirea.

Banca Populara din Verona, proiect al lui Carlo Scarpa, terminat de asociatul sau, Arrigo Rudi, in 1981, ilustreaza aceasta coerenta pe fatada din Piazza Nogara. Desenul este ordonat dupa o asimetrie, orizontalitatea modernitatii este combinata cu verticalitatea istorica prin ornamentatie. Radacinile locului sunt prezentate pe compozitia fatadei. Materialul prin textura sa asigura coerenta. Exista o corespondenta intre materialele de astazi si cele de altadata, ele apartin prin textura si proprietati constructive, aceleiasi familii: piatra – beton, lemn – metal in banda, gol – sticla, plin – metal in foi.

Aceasta corespondenta de materiale este una din regulile de compozitie ale proiectului de extindere a muzeului Fogg de la Universitatea Harvard, proiect realizat de James Stirling, unde intrarea este pusa in relatie cu semnele deschiderilor monumentelor vecine.

Strategia spatiala este ilustrata in doua proiecte: Amfiteatrul facultatii de Stiintele Educatiei la Urbino (Italia) de Giancarlo di Carlo si Centrul Public Hall (“Urban EGG”) la Nakanoshima (Osaka), proiectat de Tadao Ando. Cele doua opere creaza o ruptura de forme, spatii autonome, o confruntare cu istoria.

“Scopul esential al arhitecturii este acela de a organiza si modela spatiul pentru folosinta, pentru a-l reda experientei colective sau individuale, de a-l expune efectelor timpului”. Pe masura ce imbatraneste devine stratificat, imbogatit cu sensuri noi, pana la un anumit punct cand incepe sa se remodeleze pe sine insusi. Rolul arhitecturii este acela de a inregistra cele mai elocvente evenimente umane. Aceste idei au fost sustinute de Giancarlo di Carlo in editorialul sau din “Spazio e Societa” .

Muzeul de arta din Graz – Austria proiectat de arhitectii Peter Cook si Colin Fournier reprezinta un exemplu de cladire care contrasteaza puternic cu cadrul istoric al orasului, atat prin forma, cat si prin materialele folosite.

Jocul indraznet dintre noua structura biomorfica si turnul cu ceas, faimosul Schlossberg, tinde sa creeze o tensiune productiva intre traditie si avangarda. Atat in context, cat si din punct de vedere urbanistic, muzeul se comporta ca interfata intre trecut si viitor. Totusi, aceasta interventie are parte si de critici in ceea ce priveste relatia cu zona istorica..

Proiectele amintite aici au tendinte arhitecturale foarte diferite dar au ceva in comun, refuzul de intoarcere in urma.

Diferitele lor abordari pun problema integrarii arhitecturii contemporane in mijlocul celei vechi, constituind astfel o grila de analiza pentru acest tip de demers:

Inscrierea in sit:

– volum, scara, silueta in peisajul urban;

– mod de inscriere in trama urbana (asemanare – conforma, decalata);

Coerenta cu mediul inconjurator:

raspunsul modest in prelungirea trecutului sau raspunsul manifestului, ruptura;

Prezenta istoriei:

semne (aluzii sau directe) ale trecutului in materiale, texturi, traiectorii;

Afirmarea modernitatii:

dialogul cu istoria articulat cu afirmatia unui demers contemporan (spatii, tehnologie, inovatii)

refuzul copierii, parodiei sau pastisei.

ARHITECTURA INDUSTRIALA IN ROMANIA IN PERIOADA 1920-1940

In aparenta mai putin spectaculoasa pentru creatia de arhitectura, arhitectura industriala beneficiaza de un impuls creator.

Noul curent al tehnologiilor industriale devine o necesitate. Marii industriasi, dornici de a beneficia de spatii moderne, cerute de noile procese tehnologice, de progresul si evolutia stiintei, accepta propunerile tinerilor arhitecti, al caror concept prezinta noi cerinte legate de utilizarea eficienta a spatiului de productie fara concesii estetice.

Printre lucrarile notabile ce au permis inscrierea constructiilor industriale in randul adevaratelor creatii de arhitectura se numara si cele realizate de Horia Creanga pentru firma Malaxa, in Bucuresti. Este vorba de Intrarea principala, 1931-31, Fabrica de tevi, 1935-36, Pavilionul Administrativ, 1936. Merita consemnat si aportul altor arhitecti la transformarea si evolutia cladirilor industriale spre lucrari ce le confera statutul de arhitectura industriala moderna.

Tendinta functionalista si inovatia estetica se regasesc intr-un sir important de lucrari cu tematica industriala: Atelierele si anexele Grivita, Bucuresti, 1930-40, arh. Maria Cotescu; Uzinele IAR, Bucuresti, 1937, arh. P.M. Cantacuzino; Uzinele Metalurgice Brasov, 1936-37, arh. L. Constantinescu; Uzina de anvelope – Banloc, Floresti Prahova, 1937, arh. O. Doncescu; Halele Fabrica Tohanul Vechi si Orastie, 1937-38, arh. R. Bordenache; Uzinele IOR, Bucuresti, 1938-40, arh. R. Bordenache.

Aceasta arhitectura, impusa la cote superioare de valoare de catre promotorii Miscarii Moderne in arhitectura mondiala, cunoaste si in Romania interbelica o reevaluare si o inscriere a ei in randul adevaratelor opere de arhitectura. Dezvoltarea economica a tarii, urmata de expansiunea si diversificarea spatiilor industriale, a condus la necesitatea aparitiei unei noi structurari a spatiului industrial si mai ales a unei sincronizari cu tehnologia si stiinta moderna. Toate acestea vor avea ca efect aparitia unei estetici noi, capabila sa raspunda cerintelor functionale diverse. Efortul si aportul arhitectilor la solutionarea acestor cerinte se vor indrepta si spre proiectele dedicate designului industrial, ce se va dezvolta ca ramura importanta in preocuparile legate de industrie pe parcursul urmatoarelor decenii. (sursa www.ici.ro)

INTEGRAREA PATRIMONIULUI IN CONTEXTUL ORASULUI CONTEMPORAN

O problema deosebit de importanta este problema incadrarii ansamblurilor istorice, constituite si completate in diferite perioade, in contextul orasului contemporan, alta problema la fel de importanta este cea a crearii unui echilibru intre vechi si nou in obtinerea unor ansambluri caracteristice, individualizate.

La Consiliul European din 1973 s-a evidentiat situatia dezastruoasa care a dus la distrugerea, dupa 1945, a mai multor monumente si ansambluri istorice ca rezultat al intelegerii gresite a “modernizarii” oraselor, decat in cursul celui de al doilea razboi mondial.

Integrarea patrimoniului construit valoros in cadrul noilor ansambluri centrale si reconectarea la circuitul retelei de dotari usureaza contactul colectivitatii cu acesta. Conservarea acestor elemente cu valoare de patrimoniu cultural care-i leaga afectiv pe oameni de aceste locuri din centrul vechi si aplicarea conceptelor de revitalizare si reconversie ca o cale de diversificare a interesului in zona corespunde tendintei generale de creare a unor centre de activitate sociala.

Functiunea de centru cultural corespunde nevoii de schimburi culturale si necesitatii sociale de comunicare intre oameni.

DIVERSITATEA SPATIULUI CULTURAL – STUDIUL FORMELOR DE ARTA

Un centru cultural se caracterizeaza prin faptul ca:

Este un ansamblu pentru public, pentru comunitate, permitand largirea relatiilor si a schimbului de idei dintre oameni, in scopul completarii propriei lor personalitati.

Este “un forum al colectivitatii” (Le Corbusier)

Este “o cale a culturii” (Rene Allio)

Este “un mijloc de comunicare” (Hans Hollein) *

Este “o sursa de viata, un izvor de viata, viata insasi” (Emile Biasini).**

In al doilea rand, central este expresia, simbolul comunitatii, a ideii de reprezentare a comunitatii.

Evolutia centrului cultural de-a lungul timpului

Printr-o parcurgere succinta a principalelor perioade definitorii pentru specificul formelor de arta se pot schita cateva modele caracteristice acestor moment semnificative.

Modelul Antic

Reprezentarile mitologice ale artelor au fost primele manifestari de analiza morfologica, desi termenul de arta nu era inca definit. Cele 9 muze din mitologia greaca, patronate de Apollo (zeul poeziei, muzicii si dansului) simbolizeaza particularitatile tipurilor de arta, care interesau societatea antica: Kalliope – muza epopeei si elocintei, Erato – muza poeziei retorice, Polyhymnia – muza poeziei lirice, Eutherpe – muza muzicii, Clio – muza istoriei, Urania – muza astronomei, Melpomene – muza tragediei, Thalia – muza comediei, Terpsichore – muza dansului.

Semnificativ pentru modelul de gandire antic este firescul trecerii de la muzica la filozofie, de la muzica la matematica si interesant este de asemnea incadrarea in randul artelor a istoriei si astronomiei.

Modelul Renascentist

In perioada renasterii se formeaza conceptual de arta prin separarea artelor frumoase de meserii si stiinte.

Spatial este conceput perfect geometrizabil, specificand continuitatea, omogenitatea. Dorinta de rationaliatate a arhitectilor renascentisti a condus la unificarea spatiulu, prin creearea spatiului de tip central, omogenizarea spatial reprezentand o incercare de instaurare a unui echilibru cu efecte modelatoare asupra ordinii sociale. Actul de edificare se defineste prin construirea unei armonii intre spatiu sit imp.

Modelul Baroc

Arta renasterii degenereza in a doua jumatate a secolului al XVI-lea intr-un stil retoric, excesiv ornamentat.

Spatial nu mai este static, ci dinamic, omul receptioneaza imaginile campului visual numai in miscare, prin parcurgerea acestui spatiu.

De la omogenitatea unui spatiu finit se trece la progresiunea intr-un spatiu infinit, unde sunt descoperite treptat cadre mobile precum si multitudinea structurilor vizibile. Arhitectura baroca sugereaza miscarea in dauna stabilitatii; folosirea elementelor curbe si contrastul dintre acestea reprezinta modalitati eficace pentru crearea imaginilor cinetice.

Modelul Clasic

Succesul clasicismului s-a datorat ideii de armonie.

Imitarea modelelor Greco-romane, coordonarea imaginatiei si sensibilitatii de catre ratiune, cultul pentru adevar si natural, respectarea consecventa a anumitor regului : ordine, echilibru si calitate, reprezinta principalele caracteristici definitorii ale clasicismului.

Modelul Romantic

In arhitectura se contureaza o sensibilitate aparte pentru spatiu, care incepe sa se dilate sis a modifice interiorul, cu anumite scopuri expersive.

Functiu arhitecturii este de a face clara conexiunea dintre rigiditate si gravitate, de a ilustra natura luminii. In interiorul unei cladiri lumina este “interceptata, oprita si reflectata de marile mase de piatra opace, cu contururi net delimitate si cu forme diverse” – Arthur Schopenhauer – Istoria esteticii

Modelul modern

Prezinta formule ingenioase de iluminare naturala a salilor, principii noi de functionare prin relationarea corecta a spatiilor.

Bogata diversitate a formelor de arta existente intr-un ansamblu cultural, rezulta din unicitatea formei de arta, iar pe de alta parte din intrepatrunderea si conexiunea lor.

Tematica centrelor culturale

Sectorul informativ

In cadrul sectorului informative, isi defasoara activitatea diferite forme de difuzare artistic si de cultura generala, differentiate in:

Spatii de comunicare – Sali de spectacole

Spatii de expunere

Spatii de acumulare – biblioteca, videoteca, diateca etc.

Sectorul formativ (creativ)

Reprezinta central, inima centrului cultural, spre care se dirijeaza toate artele, valorile si mesajele sectorului informativ. Totalitatea spatiilor sale proiectate pentru activitati artistice sau stiintifice contureaza acest spatiu modelator.

Centrul formativ configureaza un complex artistic-stiintific care preconizeaza modelarea unei noi generatii cultural cu o viziune globala, deschisa asupra universului si valorilor.

Sectorul recreativ

Activitatile de relaxare, de loisir, care compenseaza efervescenta cultural a sectorului informative si formative se desfasoara in zona de club compusa din:

Spatii ce permit organizarea de reuniuni, expozitii, lectrura, sala multifunctionala;

Zona de alimentatie publica;

Galerii comerciale;

Agora culturala

Reprezinta un spatiu in aer liber, acoperit sau neacoperit, in care pulseaza activitatea spiritual a centrului, un spatiu deschis al schimbului de idei si informatii, un spatiu deschis dialogului si disputei dintre generatii.

EXEMPLE DE RECONVERSIE A ARHITECTURII INDUSTRIALE

In orasele europene care detin importante valori istorice, arhitecturale si culturale, zonele istorice cu cladirile si monumentele lor ,exprima cel mai pregnant specificul epocii careia ii apartine, reprezinta o imagine a cadrului construit si social, a specificului fiecarui oras.

Patrimoniul industrial este constituit din mărturiile culturii industriale care au semnificatie istorică, tehnologică, socială, arhitecturală si stiintifica.

In orasele europene care detin importante valori istorice, arhitecturale si culturale, zonele istorice cu cladirile si monumentele lor ,exprima cel mai pregnant specificul epocii careia ii apartine, reprezinta o imagine a cadrului construit si social, a specificului fiecarui oras. Iata cateva exemple de reconversie a arhitecturii indutriale:

FABRICA DE BERE RAHOVA, Bucuresti, Romania – complex commercial;

FABRICA DE BERE EL AGUILA, Madrid, Spania – centru cultural;

MOARA STUCKY, Venetia, Italia – complex hotelier;

FILATURA DE BUMBAC DIN VENETIA, Italia – facultatea de chimie si institutul de arhitectura;

SILOZ, Oslo, Danemarca – cazare student;

STUDIU DE CAZ – FABRICA DE TIGARETE BELVEDERE

Cu toate cedările de teren, făcute după ultimul război, incinta fabricii de țigarete păstrează mare parte a nucleului inițial instituit la sfârșitul secolului al XIX-lea – așa cum apare menționat în Planul orașului București, lucrat al Armatei pentru Primăria Capitalei, 1885-1899, sc. 1:100000.

Cu toată evoluția urbanistică a cartierului Giulești, insula formată de arterele Bd. Regiei, șos. Orhideelor, calea Giulești, str. Boișoara, a rămas nealterată cu toate reparcelările făcute în ultimele decenii. Nu au fost modificate semnificativ nici conturul, nici accesele, nici ansamblul productiv – „clădirea principală”.

Zonificarea incintei rămâne, practic, nealterată, funcțiunile productive se mențin în nucleu inițial edificat începând din 1888 – nucleu ce formează un „H” orientat est-vest (a se vedea Devizul din 1888 pentru pavilionul A,B,C,D). Zona productivă a fabricii este alcătuită de pavilioanele „A”, „B”, „C”, „D”, Depozitul de fermentație, Garajul, Depozitele de tutun. Aceasta este situată spre șoseaua (Calea) Giulești. terenul preluat de I.F.M.A., cca , ocolește nucleul originar.

Elementele de „legătură stilistică” se percep în imagini ale Manufacturii de Tutun Belvedere de la începutul secolului al XX-lea (fotografia făcută în curtea de onoare dinspre calea Giulești) sau din timpul celui de-al doilea război mondial (ante 1948). Se percepe volumul unitar, articulat al nucleului de producție din faza inițială – 1888.

Nucleul productiv inițial apare dealtfel ca o constantă în toate planurile orașului care au fost consultate de noi; 1895-1899; 1911; 1914; 1923.

Cedările de teren s-au făcut în zone ale incintei (reperul este planul din 1926: pe latura de nord terenul destinat parcelării pentru case (vile) locuințe de serviciu, pe latura de vest spre str. Pascal Cristian, zonă funcțională auxiliară; curtea de onoare din fața pavilionului C (între pavilioanele A și B) și din colțul sud-estic unde se păstrează castelul de apă.

Manufactura de merită atenția noastră deoarece acolo, poate, ca nicăieri în România modernă aspectul „social” a avut o mare pondere în gospodărirea întreprinderi.

Partea socială inclusă în perimetrul (parcela) Manufacturii a ocupat cca. 50% din suprafață, spre vest către valea râului Dâmbovița.

Prevederea unor spații destinate locuințelor personalului – diferențiate prin alcătuirea ierarhizată a locurilor și locuințelor, reflectă atenția acordată „socialului” reiese examinând planul general din anul 1926 (și cele ulterioare). Locuințelor li se adaugă creșa, staționarul, dispensarul, cooperativa, maternitatea, cantina (după bombardamentele anglo-americane din 1944). Nu în ultim rând semnalăm preocuparea administrației pentru agrementarea incintei, fie cu peluza de iarbă, fie cu plantații și amenajări peisagistice (resturile unor atări amenajări se mai văd în colțul de sud-est a incintei – în apropierea Castelului de apă).

Preocuparea pentru social și calitatea mediului s-a diminuat în perioada postbelică – a se vedea terenurile dinspre cartierul C.A.M (parcelare RMS Grant /1913) cedate.

Condiții privind permisivitățile și condiționările

Fiind o construcție industrială, Manufactura de tutun Belvedere, este în firea lucrurilor ca să sufere intervenții în decursul timpului. industria este cea mai strâns legată de evoluția tehnologică. nevoile tehnologice determină continue modificări ale echipamentelor, recompartimentări, adaptarea la cerințele normelor și normativelor (a celor speciale și a celor republicane). toate acestea se adaugă unor necesități firești de a întreține și de a consolida clădirile.

Supraetajările și modificarea acoperișurilor, înlocuirea componentelor structurale (planșee de beton în locul altora de lemn), refacerile după bombardamentele din cel de-al doilea război mondial, schimbarea instalațiilor, a finisajelor și a elementelor de închidere / compartimentare – toate acestea nu au modificat volumul general al „clădirii principale” (pavilioanele A, B, C, D). Tot în forma inițială se păstrează căile de circulație din incintă (în principal aleea transversală nord-sud – actualul acces în incintă).

În ceea ce privește zona de incintă „I.F.M.A.”, subiectul studiului respectiv colțul de sud-est al incintei originare facem cuvenitele remarci.

Hala cu ședuri – laminatoare I.F.M.A. (întreprinderea de mecanică agricolă – secția ambalaje) construită în perioada postbelică este dezafectată și vandalizată, și fără valoare, din punct de vedere al criteriilor de operare a M.I.

Pavilionul „A” se poate caracteriza prin stare avansată de degradare și descompunere (în sensul lipsei în prezent a unor componente arhitecturale) ce au fost sustrase în ultimii ani – învelitoarea, șarpanta tâmplăria, pardoselile, elementele de compartimentare interioară, instalații interioare). Fiind în timp supraetajat, unit cu alte tronsoane, modificat în mod necesar ca organizare funcțională și estetică (modificare fațade). Dintre elementele originare se păstrează la demisol, ancadramentele golurilor și a tencuielei (asize, bosaje, culoare).

Ceea ce se păstrează, aparent în stare utilizabilă, este componenta structurală – fundațiile, zidurile portante, planșeele, stâlpii și grinzile (cât și dacă structura mai are capacitate portantă se poate stabili doar prin expertizarea structurii), a unui corp solidar legat de Pavilionul C și B prin simultaneitate la construire (1888).

Se apreciază ca de valoare menținerea formei de plan de „H” a Pavilioanele (A,B,C), existente la nivelul solului din etapa inițială, formând nucleul principal productiv.

Deasemnea se recomandă menținerea pe cât este posibil structural a brațului Estic al !h” corpului Manufacturi, prin păstrarea simetriei brațelor (Est – Vest).

Casa scării ridicată pe locul de juncțiune a tronsoanelor construite la 1911, să constituie limita de dezafectare.

Castelul de apă este dezafectat în prezent, îi lipsesc elemente de tâmplărie, balustradele scării, instalațiile. La o primă evaluare turnul nu și-a pierdut capacitatea portantă, nu a fost afectat (vizibil) de seismele din 1940, 1977 și 1986. Acest castel de apă poate fi reabilitat prin reconversie într-o nouă funcțiune. Turnul face parte din copurile ce trebuie protejate obligatoriu.

În zona din spre șoseaua Orhideelor se mai văd urmele unor construcții anexe mai recente păstrate fragmentar sau la nivelul infrastructurii.

În ceea ce privește incinta actuală a Societății Naționale a Tutunului Românesc S.A. cu excepția unor construcții postbelice (punctul termic, depozitul „Corp H”, depozitele „Corp E”, „Corp L”) se păstrează conservate și modernizate vechi pavilioane ale Manufacturii: fostul laborator, fosta Creșă, fostul garaj (etajat), birourile construite peste Uzina electrică, centrul medical și de calcul (fosta locuință a șefului depozitului central), registratura – respectiv corpurile P, N, J, I, R, M, maternitatea (maternitatea Giulești).

Aprecieri generale din punct de vedere a exigențelor și procedurilor de protecție și reabilitare a patrimoniului arhitectural

Un document important, Declarația de din anul 1975 privind patrimoniul arhitectural jalona principiile de gestiune și politica europeană menită a proteja și conserva fondul construit valoros, avertizând și asupra pericolelor ce amenință viitorul așezărilor umane: degradarea fizică a materialelor de construcție și a instalațiilor, presiunea factorului economic, specula funciară, proasta utilizare și întreținere. Acești factori sociali și financiari, la care se adaugă vicii legislative contribuie la degradarea fondului construit tradițional.

Carta Albă a arhitecturii, declarație-manifest de la începutul anilor ‘90 atrăgea atenția asupra pericolului reprezentat în sfera activității constructive, de „fenomenul globalizării” care în domeniul edilitar conduce spre uniformizare și spre dispariția caracterelor regionale – cu efect imprevizibil asupra identității culturale la scara continentului. „Un terci de așezări”, calificau în anul 1986 semnatarii Cartei de asupra viitorului orașelor europene, tendința de a face tabula rasa orașelor și satelor europene. Răspândirea aproape necontrolată fără discernământ a pereților-cortină sau a tâmplăriilor din material plastic bunăoară, fără a ține seama de condițiile de climă și nu în ultimul rând de riscul seismic, diferite de la regiune la regiune (proliferare ce are ca motor argumentul economic, nu neapărat economicitatea) a produs deja grave alterări ale patrimoniului arhitectural. Din aceste motive societatea europeană consideră necesar a se încuraja utilizarea materialelor locale și tradiționale, pentru a conserva identitățile culturale naționale și regionale.

Precizăm că normele ce guvernează monumentele istorice, nu exclud folosirea unor tehnologii și materiale noi, acolo unde mijloacele tradiționale nu sunt suficiente pentru a proteja, conserva și pentru a asigura funcționalitatea. Sau acolo unde traiul modern cere adaptarea funcțională și dotarea cu instalații pentru îmbunătățirea iluminării, confortului termic, izolarea fonică (întreaga istorie a arhitecturii este un tablou al unor necontenite modificări funcționale, extinderi, refaceri cerute de nevoile, aspirațiile și gustul artistic al utilizatorilor).

Recomandări

Deoarece ansamblul format de pavilioanele (Corpurile) articulate funcțional și volumetric ce alcătuiesc „clădirea principală” de producție se păstrează aproape neschimbat ca „amprentă” în incintă, considerăm că pavilionul A (ramura est) păstrează încă „memoria” primei etape istorice

În consecință, față de cele de mai sus, păstrarea acestei etape, cel puțin ca amprentă, constituie o servitute.

Sugerarea volumului ce constituie etapa istorică monumentabilă se poate face păstrând „amprenta” la nivelul solului prin ritmul vechii clădiri (ex. pasul determinant de deschideri și travei) și înălțimea la cornișă a pavilionului „A” și eventual, deasupra, unor posibile viitoare clădirii noi.

10. CONCLUZII

Pornind de la stabilirea functiunilor zonei istorice, in raport cu zonificarea functionala a intregului oras, remodelarea functionala consta in reconversia cladirilor si ansamblurilor industriale, in sensul de a reactiva functiile lor traditionale prin atribuirea de functiuni noi, contemporane. Concomitent cu reconversia functionala se realizeaza sarcinile reabilitarii estetice printr-un ansamblu de interventii care duc la degajarea, reintregirea sau reconstructia unor componente ale ansamblului industrial. Procesul de reconversie functionala presupune, adesea, insertia de edificii noi care intra in relatie de natura functionala si estetica cu arhitectura preexistenta. Astfel, prezenta noii arhitecturi nu trebuie privita ca o agresare. Procesul suprapunerii sau alaturarii etapelor stilistice a constituit un fenomen caracteristic dezvoltarii asezarilor omenesti, caruia multe ansambluri sau orase ii datoreaza specificul si personalitatea.

Reconversia ansamblurilor industriale prin integrare in sit istoric se plaseaza la intersectia intre trecut si prezent, si asigura un dialog permanent intre acestea, dialog ce are capacitatea de a aduce istoria sub forma valorilor mediului construit in cadrul vietii moderne a omului contemporan, tinand cont de nevoia acestuia de raportare la memorie. Are astfel loc un dialog continuu intre vechi si nou, ceea ce duce la solutii arhitecturale cu calitati estetice, spatiale si functionale deosebite.

Interventiile se fac in sensul de extensii, includeri si se bazeaza pe cunoasterea trecutului si compunerea prezentului.

BIBLIOGARFIE:

Babelon, Jean-Pierre si

Chastel, Andre – La notion de patrimoine, Liana Levi, Paris, 1994

Biciusca, Florin, – Centrul lumii locuite, Ed. Paideia, Bucuresti, 2000

Boito Camillo – Conservare o restaurare, 1893

Cantacuzino,George Matei -Despre o estetica a reconstructiei, Ed. Paideia, Bucuresti, 1999

Choay, Francoise – Alegoria Patrimoniului, Ed. Simetria, 1998

Curinschi, Vorona Gh. – Arhitectura, Urbanism, Restaurarea, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1996

Ioan, Augustin – Despre o (noua) estetica a reconstructiei,Ed. Paideia,

Bucuresti, 2002

Nistor, Sergiu – Protectia patrimoniului cultural in Romania, Ed. Univ. Ion Mincu, Bucuresti, 2002

Olteanu, Toma – Ansambluri urbane multifunctionale integrate, Ed.Universitara Ion Mincu, 1997

Daniela Radulescu – Arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnica,

Bucuresti, 1996

Reigl, Alois – Cultul modern al monumentelor,

Ward, Pamela -Conservation and development in historic towns and cities, Ed. Oriel Press Limited, 1968

Yedid, Adam, -Conaitre pour creer, Techniques&Architecture, no 475, Metamorphoses, 2005

ANEXE

PLANUL BUCURESTIULUI DE MAIOR BARON RUDOLF ARTUR BORROCZYN, ANUL 1852 (EXTRAS)

PLANUL COMISIEI DE CULOARE VERDE DIN CAPITALA BUCURESCI,ANUL 1875, DE LOCOT.COL. D.A. PAPPASOGLU (EXTRAS)

PLANUL ORASULUI BUCURESTI , 1895 – 1899 (EXTRAS)

PLANUL ORASULUI BUCURESTI , 1911 (EXTRAS)

PLANUL DE SITUATIE AL PROPRIETATILOR MANUFACTURII DE TUTUN “BELVEDERE” SI CARTIERUL R.M.S. , 1926

PLANUL DE SITUATIE AL PROPRIETATILOR MANUFACTURII DE TUTUN “BELVEDERE”, 1937

PLANUL DE SITUATIE AL PROPRIETATILOR MANUFACTURII DE TUTUN “BELVEDERE”. , 1948

PLANUL DE SITUATIE AL PROPRIETATILOR MANUFACTURII DE TUTUN “BELVEDERE”. , 1958

PLANUL DE SITUATIE AL FABRICII DE TIGARETE “BELVEDERE”, 1997

PLANUL DE SITUATIE AL FABRICII DE TIGARETE “BELVEDERE”, ACTUAL