Valea Doftanei reprezintă o zonă a României cu un bogat potențial turistic, ce se evidențiază prin numeroase atracții naturale și antropice însă… [306352]

INTRODUCERE

Valea Doftanei reprezintă o zonă a [anonimizat]. Cu toate că Valea Doftanei reprezintă o [anonimizat], ignorate sau chiar pierdute.

Un rol important în generarea unei oferte și a unei cereri corespunzătoare pentru activități de turism într-o [anonimizat]. [anonimizat], sezonalitate, [anonimizat], [anonimizat].

Oferind o [anonimizat], [anonimizat] o [anonimizat], valorificarea și îmbogățirea tradiției turistice din zona Văii Doftanei.

[anonimizat] a datelor, [anonimizat]-o activitate turistică de succes.

CAPITOLUL I

I.1. [anonimizat] a [anonimizat] o înconjoară, prin prisma tuturor variabilelor structurale și funcționale ale acestui sistem. [anonimizat] a României între 44O 42’ – 45O 32’ latitudine nordică și 25O 28’ – 26O 27’ longitudine estică.

Doftana este cel mai important afluent pe care îl primește râul Prahova în sectorul subcarpatic. [anonimizat] (1295 m altitudine), la 15 [anonimizat] o altitudine de 355 m.

[anonimizat] 410 km2, cu o lungime de 41,8 [anonimizat] o lățime de 20,5 [anonimizat]. Traseul Văii Doftanei având o lungime de 51 km se desfășoară pe două forme majore de relief. [anonimizat] o lungime de 38 km, Doftana reprezintă limita de separație între Munții Gârbovei și Munții Grohotișu. [anonimizat], [anonimizat], lărgindu-[anonimizat]-i frecvente schimbări de direcție.

[anonimizat], Neagra, Orjogoaia, Prislopul, Negrașul, Erniereasa, Floreiul, Păltinoasa și Secăria. Între Neagra și localitatea Trăisteni formează meandre ce ies în evidența în cuprinsul Depresiunii Teșila. [anonimizat], se accentuează caracterul transversal al văii. [anonimizat], [anonimizat] o serie de afluenți, (Valea Rea și Purcarul) însă nivelul său de bază scade.

Zona este încadrată de culmile Baiu (Gârbova) spre apus și Bratocea-Grohotișu spre răsărit. Este marginită la nord de pasul Predeluș care trece prin vârful Neamțu, la sud est de Zănoaga, iar către est de piscul Bobu Mare.

Figura nr.I.1.1. Aplasarea Văii Doftanei în cadrul Județului Prahova

Sub aspect administrativ râul Doftana drenează teritoriul județului Prahova, denumirea de Valea Doftanei fiind sinonimă în plan teritorial cu comunele Valea Doftanei compusă din satele Teșila și Trăisteni, alături de Brebu, Șotrile și Secăria.

Comunele din bazinul Doftana cuprind munți cu o altitudine medie de 1200 – 1500 m (Teșila – Trăisteni), dealuri subcarpatice înalte cu altitudini de la 800 – 900 m până la 200-300 m (Brebu – Șotrile) și două depresiuni, una montana (Teșila) și una de deal (Brebu).

Pornind pe firul râului Doftana, în mijlocul bazinului acestuia, se găsește satul Teșila. Către nord se află satul Trăisteni, așezare de munte aflată la confluența pârâului Negraș cu Doftana. Ambele așezări au casele amplasate pe versanții și malurile râului, atât pe stânga cât și pe dreapta apei. Către nord vest Valea Doftanei se învecinează cu teritoriul orașului Azuga. La câțiva kilometrii de confluența Doftanei cu Floreiul, spre vest-sud-vest, se afla comuna Secăria iar spre sud-vest, limitrofă cu comuna Valea Doftanei, se află comuna Șotrile, situată în zona subcarpatică, pe locurile cu terase și livezi din dreapta râului Doftana. Pe stânga albiei Doftanei se află comuna Brebu, într-o depresiune plasată la aproximativ 8 km sud vest de Pietricea.

Către sud-est teritoriul comunei Valea Doftanei este învecinat cu comuna Bertea, în apropiere de pârâul Păltinoasa.

Comuna Valea Doftanei

Figura nr. I.1.2. Asezarea Comunei Valea Doftanei în Bazinul Doftanei

Situată pe malul stang al râului Doftana, în zona cursului său mediu, comuna Valea Doftanei se află în nord vestul județului Prahova, la nord de orașul Câmpina. În componența sa se află satele Trăisteni și Teșila. Acestea au cca. 7.000 locuitori și un număr de 2.800 gospodării.

Legatura comunei cu municipiul Câmpina, se realizează spre sud prin DJ 207. Șoseaua trece prin satele din zona înaltă, spre vest către orașul Breaza și se termină în DN1 și DJ102.

Râul Doftana străbate comuna în lungul acesteia, pe direcția nord-sud, pe o distanță de 30 kilometri, iar în partea de sud se află lacul de acumulare Paltinu.

Comuna Brebu

Figura nr. I.1.3. Așezarea Comunei Brebu în Bazinul Doftanei

Situată la 7 km nord față de municipiul Câmpina și la cca 40 km față de municipiul Ploiești, comuna Brebu este amplasată în partea de nord-vest a județului Prahova. Comuna are o populație totală de 7206 locuitori, distribuită în satele componente după cum urmează: Brebu Mănăstirei 3186 locuitori, Brebu Megieșesc 2673 locuitori, Pietriceaua 1153 locuitori și Podu Cheii, 194 locuitori.

Între Brebu Mănăstirei și Brebu Megieșesc, există o delimitare convențională, administrativă, cele două sate funcționând ca un singur organism sub denumirea de Brebu. Satul Pietriceaua, a treia așezare ca ordin de mărime în cadrul comunei, este amplasată la nord față de Brebu.

Așezat la confluența râului Doftana cu gârla Valea Rea, satul Podu Cheii, a căpătat numele după podișul pe care se găsește.

Comuna Șotrile

Figura nr. I.1.4. Așezarea Comunei Șotrile în Bazinul Doftanei

Comuna Șotrile este situată în partea de nord-vest a județului Prahova pe malul stâng al Doftanei, la nord-est de Câmpina. Șoseaua județeană DJ214 face legătura localității, spre sud cu Câmpina și Telega și spre est cu Aluniș. Se învecinează la est cu comuna Brebu, la vest cu orașul Breaza, la nord cu localitățile Secăria, Comarnic și Valea-Doftanei, la sud cu orașul Câmpina și comuna Cornu. În componența comunei se află șase sate: Șotrile, Plaiu Câmpinei, Lunca-Mare, Vistieru, Seciuri și Plaiu Cornului.

Satul Lunca-Mare are formă alungită fiind așezat pe partea dreaptă a râului Doftana, a cărui vale este foarte largă aici. Satul Lunca-Mare este așezat chiar lângă albia râului Doftana, o parte ridicându-se spre coasta dealului spre apus.

Celelalte sate sunt așezate în pantă, cu direcția spre sud-nord. Spre miazăzi se întinde satul Plaiul-Câmpinei, pornind din albia râului în partea de sud a satului Lunca-Mare până în culmea dealului. Plaiul-Câmpinei se află la o distanță de 5 km de satul Șotrile.

Despărțit de satul de centru prin pârâiașul Valea-Fiarelor, satul Seciuri este este cuprins între Valea-Fiarelor și râul Doftana, fiind o prelungire a satului Lunca-Mare, distanța dintre satele Șotrile și Seciuri fiind de 3 Km.

Între Vârful Boncu, la nord și pârâul Valea lui Andrei la sud, se află Satul Vistieru. Satul Vistieru este situat la o distanță de 2 km de satul Șotrile și la o distanță de 7 km de satul Plaiul-Cornului.

Comuna Șotrile are un total de 3642 locuitori, distribuiți după cum urmează: satul Șotrile – 1207 locuitori, satul Plaiu Câmpinei -733 locuitori, satul Lunca-Mare – 564 locuitori, satul Seciuri – 402 locuitori, satul Plaiu Cornului -210 locuitori, satul Vistieru – 525 locuitori.

Secăria

Figura nr. I.1.5. Așezarea Comunei Secăria în Bazinul Doftanei

Situată în nord-vestul județului Prahova, la 60 km distanță de municipiul Ploiești, la 8 km distanță de orașul Comarnic și 6 km distanță de comuna Valea Doftanei, comuna Secăria poartă numele râului Secăria (un afluent al Doftanei). Spre est șoseaua județeană DJ101S, îi asigură legatura cu Valea Doftanei și spre vest cu Comarnic, unde se termină în DN1.

Comuna Secăria are o populație de 1243 locuitori.

I.2. CONSIDERAȚII TOPONIMICE ȘI ISTORICE

Numele așezărilor umane, a unor forme de relief, ape, drumuri, păduri etc. identifică geografic anumite locuri. Cercetătorii implicați în “devoalarea…devenirii numelor de locuri”, lingviștii, geografii, istoricii, etnologii, etc. oferă informații interesante, utile, privind spațiul geografic respectiv. Deși devin “simple etichete” din punct de vedere comunicativ, numele geografice ale unor locuri devin repere ce conduc la individualizarea unei zone. În explicarea toponimului Doftana, Ion Toma recomanda ca “etimologia să înceapă de la coadă adică de la sufix. În limba română, sufixul -eana (Dofteana), este de origine slavă și indică “materialul din care e făcut un obiect care abundă într-un loc”. Toponimul Dofteana ar putea proveni din slavul deguti =”păcură, catran” + sufixul – “ena”; evoluția acestuia având traseul: sl. Degtena> Dektena >Dehtena, rom. Dehteana> Defteana> Dofteana.

Dintotdeauna apa a reprezentat un element indispensabil traiului și de aceea a fost un factor decisiv în dezvoltarea așezărilor umane. Râurile și formele lor genetice de relief constituie din cele mai vechi timpuri factori de polarizare a vieții și a așezărilor omenești. Punctele de confluență ale râurilor au oferit condițiile optime de localizare și de adaptare umană la mediul fizic, exprimând legătura indisolubilă a acestora.

Evoluția vetrelor de așezări umane în Valea Prahovei, a fost marcată de poziția de complementaritate funcțională a acesteia, între Depresiunea Brașovului și Câmpia Ploieștilor, a favorizat apariția și dezvoltarea timpurie a așezărilor umane în bazinul Prahovei, conturându-se adevărate aliniamente de vetre longitudinale în lungul acestei rețele hidrografice.

Tratatele de istorie “ne dezvăluie adevărul că încă din timpuri străvechi, Prahova a găzduit generos vetrele permanenței istorice. Din rândul a peste 1000 de monumente arheologice de cultură, descoperite până în prezent, datând din paleolitic și până în secolele XIV – XVI e.n. (așezări deschise, cetăți, castre, depozite, tezaure, necropole etc.) se evidențiază unele veritabile centre cu rădăcini adânci în solul strămoșesc, care atestă a continuitate de viață și civilizație… Ele sunt pe deplin edificatoare pentru istoria străveche a județului Prahova și a Daciei, în general”. Studiile de paleogeomorfologie și paleofaunistică atestă în această zonă, abundența apelor curgătoare și a mlaștinilor, vegetația și fauna bogată a acelor vremuri ce ofereau “condiții favorabile vânătorii, culesului și pescuitului și ca urmare dezvoltării inventivității omului în făurirea uneltelor” necesare acestor activități.

Așezări temporare sau de lungă durată din zona Prahovei, au fost evidențiate prin descoperiri datând din epoca neoliticului (epoca pietrei șlefuite, 6000/5500 – 2000/1800 î.e.n.), reprezentate prin unelte de piatră mai perfecționate, aparținând culturii Cris, ceramicii liniare, Dudești, Boian, Precucuteni, Aldeni II și Gumelnița, Cucuteni B. Există dovezi reprezentative pentru civilizația acestor locuri, datând din epoca bronzului (2000/1800 – 1200/800 î.e.n.), perioadă ce se caracterizează prin separarea triburilor de păstori de cele de agricultori: idolii și depozitul de securi de aramă găsite la Sinaia, tezaurul de la Predeal (coliere, topor, spadă etc.) secerile de bronz de la Șotrile și multe altele. Generalizarea uneltelor și a obiectelor din fier din prima și a doua epocă a fierului a condus la extinderea culturilor agricole și a pășunatului, prelucrării lemnului pentru construcții, olăritului. Varietatea monedelor descoperite în ținutul prahovean evidențiază schimburi comerciale, “neguțătorii cutreierând ținuturile cuprinse între Marea Mediterană, Carpații nordici și țărmul de nord al Mării Negre”.

Cultura geto-dacică și conviețuirea daco-romană sunt evidențiate prin dovezi ce relevă dezvoltarea așezărilor și o prosperitate economică în creștere. Impedimentele legate de migrația popoarelor nu au oprit dăinuirea obștilor sătești pe aceste meleaguri, de aici conturându-se nucleul viitoarelor voievodate. Așa cum afirmă Nicolae Iorga: “oriunde întâlnim resturi de așezare preistorică e și satul sau orașul de mai târziu”.

„Dacii trăiesc nedezlipiți de munți’’ afirma un scriitor antic, de aceea vetrele dacilor trebuiesc căutate în zonele montane, chiar neprielnice traiului, însă capabile să le ofere adăpost contra năvălitorilor.

„În cuprinsul pământului românesc, tocmai în epoca de formație a neamului, poate că nici sate nu erau multe, ci mai ales cătune resfirate. Așa că n’avem și nici nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decât un zapis oarecare sau o stelă funerară?”

Favorabilitatea văii este menționată istoric în realizarea schimburilor și valorificarea unor resurse specifice, drumurile fiind folosite în activitatea de creștere a animalelor, pe aici realizându-se deplasarea turmelor de oi de la câmpie la munte și invers pe valea Prahovei, a Doftanei sau cea a Teleajenului.

Așa cum menționează un istoric al locurilor Doftanei „țara s-a tras dinspre munte”, referindu-se la faptul că multe așezări umane s-au format în zonele de deal și munte pentru a fi ferite din calea migratorilor. Atestările documentare din perioada medievală, erau de obicei hrisoave de „danie ori o pricină anume a unei așezări”, când erau “dăruite mânăstirilor, slujbașilor domnești sau chiar voievodului”, apărând specificat faptul că hotarele erau demult stabilite de către obștea satului, cu mult înainte de atestarea lor ,,cu știrea tuturor megieșilor din sus și din jos”, cu ,,hotarele vechi și de demult”, ,,pe unde au fost din vecii vecilor”.

Istoriografia națională menționează în procesul de constituire a Țării Românești, în secolele XIII – XIV, o mai mare concentrare de așezări în zona submontană și în câmpie, unde au fost identificate peste 2500 de sate. Pe teritoriul actual al județului Prahova, în secolul al XIV lea existau două județe: Prahova și Teleajen (ce a primit mai târziu numele de Saac sau Săcuieni). Județul Saac cuprindea ținuturile de deal și de munte din ținuturile Telejenului și Buzăului, prin care “ungurenii” se deplasau în Țara Românească, iar județul Prahova se întindea pe meleagurile râurilor Prahova și Doftana, înglobând pe lângă dealuri și munți și o bună parte din zona de câmpie.

Documentele de atestare documentară a localităților evidențiau în principal dorința boierilor și egumenilor mânăstirilor de a-și dovedi drepturile de proprietate asupra așezărilor. Adeseori documentele cancelariilor nu reflectau istoria, ci evenimentele mai ,,zgomotoase’’ ale vremii. În acest sens Nicolae Stoicescu aprecia că ,,civilizația noastră populară este mărturia cea mai sigură a vechimii poporului nostru pe aceste locuri’’, însă ,,masele populare de la țară sunt cele care au urzit în tăcere temelia acestui neam’’.

La 28 octombrie 1464, mai multe sate și ,,muntele Gârbova și Floreaiul și vama de la Prahova jumătate’’ au fost întărite de Radu cel Frumos Mânăstirii Snagov.

În secolele XV – XIX aceste ținuturi au fost legate de numeroase evenimente politice de rezonanță, fiind semnalate în istorie luptele duse pentru apărarea independenței Țării Românești, în fața amenințărilor marilor imperii vecine (Vlad Țepeș, luptă lângă Târgșor împotriva lui Vladislav al II lea (1456), Ștefan cel Mare câstigă lupta împotriva lui Radu cel Frumos în 1473 la Vodnău, lângă Gherghița, Mihai Viteazul înfrânge trupele tătare în 1596, lângă Gherghița, 1602 – Bătăliile de la Ogretin și Teișani inițiate de către Radu Șerban pretendent la tronul Țării Românești, împotriva lui Simion Movilă ș.a.

În cazul Văii Doftanei așezarea oamenilor de pe valea râului (pârâurilor), a avut la bază atât existența sursei de apă necesară traiului cât și un important scop de apărare.

Pietriceaua și Brebu au prins rădăcini pe cursul râului Doftana și a Lupei fiind de timpuriu locuite de moșneni, fără a fi proprietatea unei mânăstiri, sau a unui boier. Aceasta reprezintă o trăsătură originală a Țării Românești și Moldovei, aici existând o categorie de țărani liberi care stăpâneau pământul pe care îl munceau. În Țara Românească aceștia purtau denumirea de ,,moșneni” iar în Moldova de ,,răzeși’’. Satele moșnenești din Țara Românească, erau situate în ținuturile din Subcarpați, în dealurile și depresiunile intramontane.

,,În județul Prahova moșnenii erau grupați în partea nord-vestică, întinzându-se spre apus până la Doftana, iar la răsărit până-n vecinătatea județului Buzău, ocupând partea muntoasă, deluroasă și o parte din câmpie”.

O importanță deosebită în dezvoltarea zonei l-a avut ctitorirea de către domnitorul Matei Basarab a Mânăstirii Brebu (1650), făcând astfel cunoscută așezarea de-a lungul veacurilor.

Principalii factori de dezvoltare ai satelor din Valea Doftanei i-au constituit: apropierea de zona Curtea de Argeș – Târgoviște – București, unde erau curțile domnești, sursele de apă, apropierea de păduri, iar mai târziu, de drumurile comerciale spre Transilvania (pe Valea Teleajenului, a Prahovei sau a Doftanei). Situarea pe traseul unor importante drumuri comerciale: spre Câmpina, Predeal, Brașov și apoi spre Ardeal, datorită exploatărilor de sare și de țiței de la Telega și Buștenari, Aluniș, Bertea și chiar Vărbilău, Slănic, Cosminele a condus și la dezvoltarea ulterioară a Văii Doftanei.

Zăcămintele de sare din Măluroasa și Telega au fost de o mare importanță comercială, ocnele de la Telega și Slănic fiind amintite și de italianul Anton-Maria del Chiaro în scrierile sale din 1718. În Țara Românească existau ,,drumuri ale sării’’ care plecau de la Telega, Slănic, Teișani, treceau prin Bertea, Lutu Roșu, Crăițele, La Mormânt, Teșila, iar de aici coborau spre Brebu și Câmpina. Diverse înscrisuri ale vremii dovedesc intensele legături comerciale, căruțele cu sare trecând spre Austro-Ungaria, prin Vama Câmpinei.

În preajma anului 1600, satele Brebu și Pietriceaua erau bine închegate. La 1596, Frățcan, popă din Brebu, apare într-un hrisov dat de Mihai Viteazul.

Aici și-au stabilit reședința marii voievozi, Matei Basarab (1632 – 1654) și apoi Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) având curte domnească la Brebu, pe Doftana.

În anul 1700 când stolnicul Constantin Cantacuzino publică la Padova, harta Țării Românești, sunt reprezentate râurile Prahova, Doftana, pârâul Secăria, de asemenea unele localități printre care Brebu și Teșila.

Prin coridorul hidrografic al Văii Prahovei mocanii din ținutul Râșnovului își mânau turmele pe poteci până la cel al Ialomiței, apoi până la bălțile dunărene ale Brăilei, ori Dobrogei. Ca un veritabil culoar de trecere între Transilvania și Țara Românească, „poteca ce urmărea firul râului se intersecta cu drumul oilor, ce venea dinspre regiunea de obârșie a Doftanei, pe Traseul Trăisteni – Teșila – Secăria, evitându-se sectorul sălbatic al defileului dintre Teșila și Brebu” (Mara Popp, 1930).

În secolul al XVIII-lea cărăușii erau în mare parte prahoveni. Legăturile dintre Valea Doftanei și Valea Teleajenului, s-au făcut prin bazinul Vărbilău – Slănic, urmând apoi traseul zonei muntoase Schiulești – Slănic – Pietriceaua – Brebu. O altă potecă pornea de la Bertea, prin Plaiul Șerban Vodă – munții Vulpea – Scărișoara și Lutu Roșu. Cărăușii treceau dinspre Ardeal, prin Comarnic – Secăria – Teșila – Trăisteni – Telega – Câmpina.

Din secolul al XVII lea până în mijlocul secolului al XIX-lea s-a înregistrat o creștere a populației și a așezărilor existente, datorată atât sporului natural, cât și imigrărilor mocanilor din Țara Bârsei. La confluența apelor au apărut noi cătune, pădurile și-au micșorat suprafețele în favoarea pomiculturii, agriculturii și pășunatului, s-au înmulțit, lărgit și îmbunătățit drumurile. La Câmpina a fost vamă, timp de două secole și jumătate, din 1593 până în 1842, ulterior fiind mutată la Breaza, cu punct de control la Posada, la intrarea în munți. În 1728 austriecii fac drum de căruță de la Câmpina până la Comarnic, iar în perioada 1843-1847 se amenajează porțiunea de drum cuprinsă între Comarnic și Timiș, făcând posibil transportul cu diligența între București și Brașov. În 1858 vama se mută din nou de la Breaza la Predeal, fiind desființată vama de la Posada.

Deplasarea locuitorilor și bunurilor materiale între satele din bazinul doftănean și Transilvania se efectua cu piciorul sau călare. Era frecventată concomitent și ruta spre Câmpina, la reședința plaiului și pentru a participa la târgul ce se ținea acolo lunea. Bunurile din Teșila, trecute prin vama Câmpina, erau supuse la plata taxelor numai dacă aparțineau sătenilor; produsele mănăstirii Mărgineni, proprietară a moșiei Teșila, erau scutite de vamă prin porunca de la stăpânire. Transilvănenii circulau spre Dunăre și mai departe. Unii erau neguțători de brașovenie (articole de Brașov, în special articole metalice), alții erau oieri. Pentru acest trafic erau utilizate trecătorile, inclusiv cea din pasul Predeluș, de-a lungul râului Doftana cu afluenții săi. Turmele erau oprite o parte pentru pașunat în munții de pe cursul superior al acestui râu. Abuzuri de tot felul sunt menționate în cronicile vremii, legate de taxele pe care crescătorii de animale trebuiau să le plătească pentru pășunat. În secolul XIX traficul comercial este amplificat pe Valea Prahovei, prin construirea drumului spre Predeal, ceea ce a făcut ca celelalte artere de legătură cu Țara Bârsei să rămână în urmă. Așadar traficul mărfurilor prin bazinul Doftanei, prin nordul satului Trăisteni a avut de suferit, fiind în scădere față de cel înregistrat pe Valea Prahovei, spre Predeal și Brașov. Pe Valea Doftanei continuă să funcționeze numai străvechea potecă de picior sau cel mult de cal, în timp ce drumul spre Predeal a fost cu mult modernizat.

Traversarea Carpaților spre sud și est, s-a efectuat din interese economice, culturale, religioase sau drept consecință a opresiunilor și a luptei de clasă, conducând ulterior la realizarea unității statale și crearea României Mari.

Numele râului Doftana purtat și în țara Bârsei de un afluent al Tărlungului, ce se varsă în Olt, dovedește legăturile străvechi dintre populațiile din Transilvania, Moldova și Țara Românească. Potrivit istoricilor, localitatea Secăria a fost întemeiată la nord, spre pârâul Floreiul, de bejenari transilvăneni. În același mod este consemnată, în 1774, nașterea localității Șotrile, prin așezarea păstorilor seceleni, veniți pe Doftana prin Predeluș.

Migrația lentă nord sud a continuat și ulterior, locuitorii acestor zone traversând munții cu ușurință pe la Predeluș, la obârșia râului Doftana. Localitățile Trăisteni și Teșila au fost până la începutul secolului XIX cele mai nordice așezări din județul Prahova. Fiind direct învecinate cu Țara Bârsei așezările din jurul râului Doftana erau așezate mai spre miazănoapte decât punctul vamal de la Câmpina. Sătenii doftăneni erau nevoiți astfel să parcurgă un drum lung și anevoios pentru a trece prin vama Câmpina, pentru a vinde mărfuri sau a-și procura cele necesare gospodăriei.

Etimologia denumirii Teșila, este legată de ,,teșilă” = pungă de piele în care se țin banii, cuvânt care provine din germanul ,,tasche’’, devenit ,,tașă’’. Denumirea Trăisteni se pare că provine de la ,,purtătorii de traiste”, trăistenari, cum li se mai spune.

Moșia Teșila, deosebit de frumoasă și bogată, a fost de timpuriu înfeudată unor boieri și apoi mânăstirii Mărgineni.

Domnitorul Radu Paisie dăruiește printr-un hrisov dat la Târgoviște la 16 iulie 1538, spătarului Drăghici, fratelui său, marele vistier Udriște și comisului Vintilă, mai multe proprietăți, printre care ,,Mărginenii cu muntele Buceaci”, Filipeștii, Bănești, muntele Floreiu, sarea de la Mislea și Breaza, Comarnicul tot, Negrașul, Poiana Sării (Telega), “Berteștii toți și Căscioarele”, precum și ,,Secăria toată cu tot hotarul și Teșila toată cu tot hotarul”.

Voievodul Alexandru II Mircea întărește banului Drăghici și ,,jupâniței sale Vlădaia’’, în 1574, sate, bălți, mori, vii, țigani, printre care și satele: Mărgineni, Filipești, Cricoveni, Bănești, Breaza, Comarnicul, Secăria, Bertea și Teșila.

Printr-o “carte domnească din 1580” Mihnea Turcitul, poruncește mânăstirii Mărgineni ,,ca să fie satul Teșilii tot, cu toți rumânii și cu tot hotarul, dăn câmpu, dăn apă, dăn pădure și cu tot locul, cât se va alege, pentru că acest sat mai sus zis au dat și au miluit dumnealui Udriște banul pentru sufletul tătâne-său Drăghiceanu, de pomană’’.

Satul Trăisteni este amintit de Mihai Viteazul în 1600 într-un document ce “îi întărea lui Iane și feciorilor lui, stăpânirea peste moșia Trăisteni, iar în documentul dat de Alexandru Coconul, la 29 decembrie 1624, de întărire comisului Buzinca, în porunca lui Antonie Vodă din Popești către 6 boieri hotarnici de la 23 iunie 1670, ca și cea a lui Constantin Brâncoveanu, din 1713, către Radu Piticu, om al Mânăstirii Căldărușani, de a strânge venitul moșiei Trăisteni, și munților Cucurmazu, Radoslavu și Valea Neagră, și cartea lui Alexandru Scarlat Ghica dată către aceeași mănăstire, întărindu-i stăpânirea munților Radoslavu și Valea Neagră”.

Mihai Cantacuzino a înzestrat Mânăstirea Sinaia cu numeroase moșii, printre care și satul Trăisteni.

Spătăreasa Safta Cantacuzino vinde mânăstirii Mărgineni, pentru a-și achita unele datorii, în anul 1747, munții Floreiul (Stâna Doamnei), Răzoarele, Unghia Mică, Fața Găvanei cu poienile din Valea Prahovei și a Doftanei, Susaiul și ,,a treia parte din Poduri, ce sunt la Trestieni pe apa Doftanei”.

Petru cel Tânăr, domnitorul Țării Românești, dăruiește unor săteni o moșie în satul Pietriceaua, printr-un hrisov din 1561. Acest document scris pe hârtie în limba slavonă se afla la Arhivele Naționale București. Domnitorul vorbește de moșneni din Pietriceaua, apar și unele toponime: Vârful Pietricelei, Vârful Barbeșului, Piscul, Detunătura, Între Stâne, toate existente și astăzi.

În anul 1594, voievodul Mihai Viteazul, confirmă cumpărarea de către Oprea, fiul lui Vlad și împreună cu el de către feciorii săi de ,,moșie și munte la satul Pietriceaua”, printr-un hrisov dat la curtea sa de la Târgoviște.

Profesorul câmpinean Stoica Teodorescu afirma la începutul secolului XX despre plaiurile Doftanei că “nu e nici o mirare că masa mare de populație se găsește azi pe aceste văi ticsite de sate, care se anină ca mărgelele frumoase și scumpe, pe albia râurilor cristaline, de la centru spre margine. Erau singurele locuri de descălecare a elementului românesc, de la munte spre deal și câmpie. Că nația românească în secolele trecute își va fi legat existența și de câmpie și de pădurile ei, nu se poate nega; dar primul act al așezărilor românești pe acest pământ se cade să-l legăm de centrul ardelean și văile sale radiale”. Terasa Doftanei era în 1924 ocupată de case cu precădere în partea nordică ,,și cu siguranță că în scurt timp va fi ticsită de case’’.

La sfârșitul perioadei interbelice, comuna Teșila este arondată plășii Sinaia din județul Prahova.

Din 1950 după reforma administrativă comuna trece la raionul Câmpina din regiunea Prahova și regiunea Ploiești după 1952.

Comuna Valea Doftanei primește acest nume în anul 1968 (cu satele Teșila și Trăisteni în componență), făcând parte din județul Prahova.

CAPITOLUL II

POTENȚIALUL TURISTIC NATURAL

II. 1. RELIEFUL

II.1.1. Caracterizarea principalelor unități de relief

Prin caracteristicile sale geomorfologice (altitudine, fragmentare și înclinare) relieful are o influență deosebită asupra genezei resurselor de apă precum și asupra condițiilor de receptare, acumulare și dirijare a apelor provenite din precipitații și topirea zăpezilor.

În zona Doftanei configurația actuală a reliefului este rezultatul unei îndelungate evoluții care a condus la individualizarea unor trepte principale de relief, ce dețin un rol important în evoluția condițiilor climatice, a vegetației și a hidrografiei: zona înaltă de munte, zona dealurilor subcarpatice și zona depresionară.

Zona montană

Relieful montan desfășurat în bazinul văii Doftanei este bine individualizat prin prezența unor unități montane ce aparțin Carpaților de Curbură.

Bazinul Doftana este încadrat de culmile Baiu (Gârbova) spre apus de Bratocea – Grohotișu către răsărit. La nord este mărginită de pasul Predeluș, o culme importantă face legătura între Munții Neamțu și culmea Munților Grohotiș, pornind din Pasul Predeluș, peste vârfurile Prisciu (1556m), Sloeru Marcoșanu (1593m), Urlățelu (1502m), Cioara (1412m), Zănoaga Morițului (1431m), Valea Neagră (1731m) și Bobu Mare (1732m).

Figura Muntii Grohotis, vedere din Pasul Predelus

Către sud vest se întinde culmea Rădilei, pe care apa Vărbilăului o desparte în ramurile: Trifoiu – Șerban Vodă și Clăbucet – Păltineț. O culme secundară se desprinde din Varful Ulița spre sud – est spre Zănoaga, înșirând vârfurile: Nebunu Mare (1472m), Stâna (1381m) și Măgura Măneciului (1299m). Din culmea principală a munților Gârbova se răsfiră spre miazănoapte proeminențe mai mici (începând de la piscul Neamțu): Rusu, Unghia Mare, Vârfu lui Pătru, Cazacu, Zamora, Baiu Mare, Drăgan, Gagu Mare, Orjogoaia.

Muntii Baiului

Sub raport geologic munții Gârbova aparțin formațiunilor neocomiene ale stratelor de Sinaia, alcătuite din gresii calcaroase alternând cu gresii marnoase și sisturi argilo-marnoase. Afluenții vestici ai Doftanei au fragmentat masivul Gârbovei prin contraforturi ce susțin culmea principală. Pe versanți se observă frecvente grohotișuri, îngrămădiri de rocă, fragmentar desprinsă și prăvălită din munte către piciorul pantei. Aceste îngrămădiri au împrumutat chiar denumirea munților Grohotiș, “grohotișuri”.

Figura Muntii Grohotis

Altitudinea Munților Grohotișu și aspectul de culmi domoale se datorează formațiunilor geologice ce aparțin flișului carpatic de vârstă cretacică: gresii, conglomerate, microconglomerate. Altitudinile mai mari se datorează formațiunilor dure ale flișului predominant grezos, numit "fliș de Bobu". În nordul masivului apar și "strate de Sinaia", aparținând de asemenea sedimentarului. Acolo unde aceste gresii sunt dispuse în strate masive, ele apar și la lumina zilei sub formă de aflorimente, așa cum întâlnim în Nebunu Mare și Urlățel.

Munții Grohotiș formează un platou de aproape 2 km2, la peste 1750 m altitudine.

Mai spre sud se aliniază o serie de “clăbucete” denumite, în stânga râului Doftana: Fundurile, Negraș, Secara, Cărăbanu, Crăițele, Nemernicu, iar în dreapta, Prislopul, Lacurile, Floreiul.

Depresiunile din zona montană

Depresiunea Teșila

În porțiunile unde structura geologică i-a permis, Doftana și-a creat sectoare mai largi ale văii, corespunzătoare unor bazine depresionare, separate prin chei și defilee. Depresiunea Teșila este formată de râul Doftana la întâlnirea straturilor Sinaia și flișul grezos al munților Grohotișu. Are o lungime de circa 8 km, fiind un culoar de vale dezvoltat în lungul Doftanei, de la confluența cu Valea Mușuroaielor până la coada lacului de acumulare Paltinu. Depresiunea este dominată de muntele Prislopul și Plaiul Rusului (Munții Gârbova) în vest și Culmea Gherghelau, Culmea Clăbucetu și Muntele Secar (Munții Grohotișu) în est. De natură erozivă, depresiunea s-a dezvoltat în zona de contact a stratelor de Sinaia (Munții Gârbova) cu flișul grezos al Munților Grohotișu. Vatra depresiunii este situată la 750 m altitudine și a favorizat amplasarea localităților Teșila și Trăisteni care s-au extins mult în amonte pe valea Doftanei, dar și pe afluenții ei: Floreiul, Valea Prislop, Negrașul.

În plan transversal, relieful depresiunii prezintă un caracter asimetric. Aceasta se datorează versantului estic mai abrupt, o denivelare de circa 200 m evidențiază contactul dintre stratele Sinaia, prezente pe fundul depresiunii și gresia de vârstă cretacic mediu a Munților Grohotișu. Nivelele de terasă etajate sub forma a trei trepte sunt bine marcate, iar în unele sectoare sunt acoperite de tăpșane proluviale. În lunca largă a Doftanei se produc procese de modelare de o mare intensitate. Panta este redusă (13%), apele râului oferind un microrelief acumulativ caracteristic. În culoarul depresionar predomină procesele de acumulare la care se mai asociază procesele de eroziune laterală, depresiunea Teșila fiind pentru regiunile înconjurătoare un nivel de bază local (bază de eroziune).

Largă și clar individualizată această depresiune adăpostește satele Teșila și Trăisteni, componente ale actualei comune Valea Doftanei, dezvoltată pe ambele părți ale râului Doftana.

Figura Depresiunea Teșila

Spre sud de Teșila străjuiesc niște măguri, denumite local “gâlme”: Gâlma Secăriei, Gâlma Crăiței, Gâlmeia, care încheie perimetrul montan dinspre miazăzi al Teșilei. Zona muntoasă se întinde aici spre sud până la barajul Paltinu. Spre miazăzi se întinde o regiune de dealuri subcarpatice, cu o morfologie specifică, până la confluența Doftanei cu Prahova, la Bănești. Din punct de vedere tectonic tranziția dintre munte și deal se evidențiază aici foarte pronunțat. La câțiva kilometri de izvorul Doftanei, se remarcă terasarea fragmentară a văii iar ulterior o luncă supraaluvionată în depresiunea Teșila și un număr de trei terase de-a lungul afluenților ce formează conuri de dejecție cu aglomerări de bolovăniș, nisip, argilă. În jurul localității Brebu, terasarea capătă o extindere considerabilă.

Dealurile subcarpatice

Zona subcarpatică internă reprezintă o zonă tipică de interferență munte-deal, fiind fragmentată transversal de Doftana. Munții joși și dealurile înalte, din zona carpato-subcarpatică sunt alcătuiți din fliș cretacic, grezos, alături de fliș paleogen. Relieful acestor subunități se prezintă variat, cu o dinamică accentuată, o notă aparte în morfologia zonei fiind adusă de sinclinalele suspendate (Dealul Măceșu, 815 m). Dealul Măceșu cuprins între văile Doftanei la vest și Alunișului la nord-est are aspectul unui masiv ce domină înălțimile din jur cu 150-200 m, în componența sa intrând predominant gresiile și nisipurile sarmatiene dispuse într-un sinclinal suspendat.

Dealurile subcarpatice din zona Brebu – Șotrile cuprind formațiuni terțiare, cutate, mio-pliocene.

Depresiunea Brebu

La ieșirea din Cheile Brebului, valea Doftanei se lărgește brusc, caracter ce și-l păstrează până la confluența cu Valea Purcarul. Între culmile deluroase Doftana a dat naștere unei depresiuni de contact litologic, la sud de Dealul Măceșu. Acest sector corespunde Depresiunii Brebu, sculptată de Doftana și afluenții săi în flișul grezos și argilos. În peisajul depresiunii se remarcă terasa Brebu, sinonimă cu terasa Câmpina, desfășurată între Doftana și afluentul său valea Lupei. Podul terasei ocupat de localitatea Brebu, este foarte slab fragmentat. În partea sa centrală se remarcă mica cuvetă săpată în sare, în care s-a format lacul cu același nume. Cuvertura de pietrișuri, depusă de Doftana discordant peste o suprafață de eroziune, care retează largul sinclinoriu miocen al Slănicului și în alternanță de depozite, generează pe fruntea terasei valuri de alunecare dispuse sub formă de prispe (terase false).

Relieful văii Doftanei

Doftana formează o vale alohtonă care strabate zona montană și cea deluroasă. Este singurul afluent mai important al Prahovei pe care aceasta îl primește în zona subcarpatică. Își culege izvoarele sub Pasul Predeluș, la 1400 m altitudine și după un parcurs de 51 km cu o pantă medie a talvegului albiei minore de 20 m/km, se varsă în apropiere de Câmpina, în dreptul localității Bănești.

Figura nr. II.1.1. Traseul Râului Doftana

Caracteristicile morfometrice ale văii Doftanei prezintă clare diferențieri între cele două sectoare: montan și subcarpatic. În zona montană valea are un traseu sinuos pe drecția nord est – sud – vest, despărțind Munții Gârbova de Munții Grohotișu. Se prezintă ca o vale tipic montană, îngustă, puternic adâncită față de culmile limitrofe (400 – 500m) și mărginită de versanți abrupți, puternic împăduriți. În sectorul superior al văii Doftanei, limitat la sud de confluența cu valea Mușița și Neagra, unde se dezvoltă un mic bazinet de eroziune, profilul longitudinal are o pantă foarte accentuată (77m/km). Lunca foarte îngustă este mărginită de versanți înclinați. Atât pe stânga cât și pe dreapta văii, apare fragmentar un prim nivel de terasă cu depozite proluvio-deluviale.

Între bazinetul Neagra și Trăisteni, valea se lărgește, iar panta medie a tavelgului coboară la 18 m/km, permițând cursului Doftanei să meandreze slab. În profil transversal se remarcă asimetria văii, favorizată de contactul stratelor de Sinaia cu gresiile albiene. În cadrul depresiunii Teșila, valea se lărgește considerabil până la 2 km, constituind o veritabilă depresiune intramontană cu rolul unui nivel de bază local pentru afluenții importanți: Negrașul, Prislopul și Floreiul. Valea prezintă în continuare același profil asimetric cu versantul estic abrupt, marcat de o denivelare de circa 200 m, pusă pe seama contractului litologic dintre depresiune (strate de Sinaia) și Muntele Negrașu (gresie masivă cretacică). Doftana este însoțită în continuare de o vale mai largă, puternic aluvionată, marginită la poalele versantului estic de terasa de 25 m, mascată în bună parte de un tăpșan proluvional. Albia minoră este îngustă (10-15 m) iar patul ei este alcatuit predominant din bolovanișuri și pietrișuri. Panta longitudinală fiind mult redusă (13m/km), apele Doftanei se despletesc, lăsând între brațe un microrelief acumulativ caracteristic. Funcționând ca un nivel de bază local, în culoarul de vale predomină procesele de acumulare și într-o oarecare măsură, eroziunea laterală. In sectorul dintre Teșila și Podu Cheii (ultimul din zona montană), valea Doftanei se îngustează din nou și capătă în profil transversal aspectul unei văi tipice de munte. Panta medie a talvegului albiei minore crește la 18 m/km și înclină mai repede decât terasa principală din Brebu (60-70m).

Lacul de acumulare Paltinu este format pe locul unui bazinet depresionar și funcționează ca un nivel de bază de eroziune pentru rețeaua hidrografică aferentă unității acvatice. In aval de barajul lacului, valea se lărgește considerabil, prezentând o luncă puternic aluvionată.

Sectorul subcarpatic al văii Doftanei desfășurat pe direcția nord sud între Podu Cheii și confluența cu Prahova pe o lungime de 14 km are o pantă mare a tavelgului de 9 m/km. După ce traversează o formațiune litologică mai dură, alcătuită din conglomerate burdigaliene, unde capătă aspect de cheie, valea Doftanei se largește din nou până la 1,5 km.

Panta redusă în profil longitudinal favorizează acumularea și transportul mai ales la viituri. Ca urmare albia minoră cu o lățime de 100-150 m este dispusă peste un pat aluvial în care predominante sunt pietrișurile de dimensiuni variate, alături de care mai apar nisipuri și elemente fine argiloase. In lungul acestui sector albia minoră a Doftanei prezintă un grad ridicat de despletire. In brațele ramificate ale râului sunt cuprinse în zona de confluență numeroase ostroave și insule frecvent afectate de apele mari.

II. 2. PARTICULARITĂȚILE CLIMATICE

Clima, cu principalele sale componente, precipitații, temperatură, vânt, este cel mai important factor pedogenetic activ. Ea acționează din primele faze ale solidificării, începând cu dezagregarea fizică, generată de variațiile diurne de temperatură sau alternarea repetată din zonele înalte a fenomenelor de îngheț și dezgheț din anumite perioade ale anului.

Clima reprezintă o componentă dinamică a mediului natural, aceasta jucând un rol determinant în geneza și variațiile cantitative și temporale ale resurselor de apă, precum și în evoluția proceselor și fenomenelor hidrologice.

In arealul văii Doftanei, procesele de dezagregare și alterare se petrec cu intensități diferite în funcție de condițiile de climă. De condițiile climatice depid vegetația, formarea și compoziția părții organice a solului, circuitul biologic al substanțelor nutritive.

Prin poziția sa geografică bazinul Văii Doftanei beneficiază de un climat temperat continental moderat. Situarea bazinului la extremitatea curburii exterioare a lanțului carpatic influențează particularitățile climatice, liniile majore ale reliefului, circulația atmosferică și determină o serie de caracteristici distincte condițiilor climatice din aceste locuri.

Interacțiunea factorilor climatogeni reprezentați prin: factorii radiativi (radiația solară), factorii fizico-geografici și factorii dinamici (circulația generală a maselor de aer), generează caracterului variabil al fenomenelor hidrologice și un anumit tip de climă.

Diferența de altitudine dintre zona montana înaltă unde își are izvorul Doftana și cea joasă a punctului său de confluență cu Prahova, se caracterizează printr-o variație a radiației solare globale (suma radiațiilor solare directe și difuze primite pe unitatea de suprafață orizontală). Aceasta este influențată de unghiul înălțimii soarelui deasupra orizontului, de starea generală a atmosferei și de particularitățile suprafeței active. Intensitatea insolației la sol (ce depinde de unghiul de incidență a soarelui) înregistrează variații mari de-a lungul bazinului hidrografic (versanți cu pante accentuate, zona deluroasă, zona depresionară joasă). In regiunea montană durata mai redusă a insolației (1800 ore) se datorează frecvenței mai mari a zilelor cu ceață sau cer noros, acoperit, față de zona depresionară unde durata de strălucire a Soarelui este mai ridicată (2000 ore). In cursul anului cele mai mari valori lunare se înregistrează în perioada caldă (din aprilie până în septembrie) cu un maxim în luna iulie, ceea ce determină intensificarea proceselor de evapotranspirație și producerea precipitațiilor de convecție. Cele mai mici valori se înregistrează în luna decembrie când nebulozitatea este crescută, iar durata zilelor este cea mai redusă.

Circulația generală a atmosferei se desfășoară sub acțiunea sistemelor barice (cicloni, anticicloni). Succedarea sistemelor barice pe diferite traiectorii duce la intensificarea sau atenuarea acestora sub influența reliefului și a particularităților suprafeței active. In bazinul Doftanei ca de altfel pe întreg teritoriul României se resimte influența celor două arii anticiclonale: Anticiclonul Azoric, cu extindere maximă vara și cu caracter cvasipermanent și Anticiclonul Siberian, cu caracter semipermanent și acțiune în semestrul rece, din septembrie până în martie).

Relieful impune modificări importante parametrilor climatici, astfel creșterea altitudinii cu 100 m scade temperatura medie anuală cu aproximativ 0,5o umezeala relativă medie crește cu 1 – 1,5%, nebulozitatea totală crește cu circa 0,1 zecimi, iar cantitatea anuală de precipitații cu 70-100 mm. Pe văi temperaturile sunt mai ridicate cu 1o, 2o C față de cele de pe culmi, înregistrându-se temperaturi minime de -27o și maxime de 37o.

In distribuția elementelor climatice, un rol important îl are orientarea unităților muntoase, acestea constituind bariere în circulația maselor de aer temperat-oceanic dinspre vest. Culoarul depresionar favorizează o ventilare permanentă a aerului, fapt ce conduce la o relativă omogenizare a caracteristicilor climatice. In micile depresiuni montane și pe fundul văilor adânci se instalează topoclimate specifice, cu inversiuni termice în anotimpul de iarnă.

Se constată creșterea gradată a precipitațiilor anuale dinspre sudul spre nordul bazinului. Precipitațiile atmosferice medii anuale variază între 812,6 mm în zona Teșila și 827,8 mm în zona Trăisteni.

Precipitațiile care cad în Munții Grohotiș sunt relativ abundente, dar acestea prezintă variații în privința repartizării lor sezoniere.

Grosimea stratului de zapadă prezintă valori ce cresc cu altitudinea, ca urmare a creșterii zilelor cu ninsoare. Grosimi mai mari de 10 cm se produc din decembrie până în aprilie la altitudini de 1000-1500 m, în celelalte sectoare ale bazinului, chiar în lunile de iarnă stratul de zăpadă nu depașește 10 cm grosime. Primele zăpezi cad spre sfârșitul lunii octombrie, stratul de nea menținându-se până la sfârșitul lunii mai. In zonele adăpostite ale unor văi, sunt întâlnite depozite groase de zăpadă ce pot rezista până spre sfârșitul verii. Viscolele sunt frecvente în zonele înalte ale munților, ele spulberând zăpada pe întinderile mari de pe platouri, vânturile puternice umplând văile cu zăpadă.

Pe lângă vânturile dominante, pe teritorul bazinului Doftanei se produc și vânturi locale, generate de perturbațiile termice produse în circulația generală a atmosferei prin influența suprafeței active. O particularitate a regimului eolian o constituie prezența vânturilor de munte-vale (brize de munte). Ele se produc tot timpul anului, fiind mai active în sezonul cald, în zilele senine.

Prezența vântului local de tip foehn, dezvoltat sub influența circulației atmosferice, conferă iernilor din această zonă un caracter mai blând. Efectele producerii fenomenului de foehn se fac simțite în creșterea numărului de zile senine, umezeala relativă mai redusă, precipitații cu frecvență mai mică, temperaturi medii mai ridicate decât în condiții normale, durată mai scurtă a fenomenelor specifice de iarnă.

II. 3 HIDROGRAFIE

Inceputul activității hidrometrice în bazinul hidrografic al Doftanei datează din anul 1926 când a fost înființat postul hidrometric de la Teșila, însă în această etapă măsurătorile de debite aveau doar un caracter sporadic.

Incepând cu anul 1951, înființarea Direcției generale de Hidrometeorologie a impulsionat introducerea măsurătorilor sistematice asupra variației nivelului apelor și asupra proprietăților acestora. In prezent la postul hidrometric Teșila se fac observații zilnice asupra regimului apelor râului Doftana.

Tabelul nr. II.3.1. Date despre stația hidrometrică Teșila

L – lungimea râului; F – suprafața bazinului hidrografic; H med – altitudinea medie a bazinului hidrografic (la nivelul stației hidrometrice); H – nivelul apei râului; Q – debitul de apă; R – debitul de aluviuni în suspensie; Ta – temperatura apei; Fi – fenomene de iarnă; A – analize fizico-chimice.

Sursa: Nedelcu, Adrian Ștefan, Valea Prahovei și sistemul său fluviatil, Editura Universitară București, 2010, p.210.

Doftana este cel mai important afluent al Prahovei, din sectorul subcarpatic. Izvorăște de pe versantul sudic al Muntelui Prisciu, localizat în nord-vestul Munților Grohotișu, la altitudinea de aproximativ 1500 m și se varsă în dreptul localității Bănești la o altitudine de 355 m.

Bazinul hidrografic al râului Doftana se dezvoltă simetric pe cele două maluri, coeficientul de asimetrie fiind de 0,002 (tabelul 2.3.2.). Fiind al treilea ca mărime între organismele hidrografice afluente ale râului Prahova, are 410km2, o lungime de 41,8 km pe direcția nord-sud și o lățime de 20,5 km pe direcția vest est. In sectorul superior direcția de curgere este orientată de la nord-est către sud-vest, iar după câțiva km se modifică la 90o, devenind nord-vest –sud-est. Panta longitudinală a văii prezintă valori cuprinse între 133 m/km, în sectorul de obârșie unde prezintă un caracter torențial și 13,3 m/km în sectorul mijlociu, cu numeroase rupturi de pantă ce determină apariția de repezișuri.

Atât în sectorul superior cât și în cel mijlociu, Doftana primește numeroși afluenți de pe versanții masivelor muntoase pe care le desparte, cu lungimi între 3 și 8 km și suprafețe bazinale ce variază între 11 și 47 km2.

De la izvorul său de sub Pasul Predeluș poartă numele de Doftănița până la intrarea în bazinetul Valea Neagră. In această mică depresiune intramontană primește doi afluenți cu debite mai mari decât debitul său: Mușița, care coboară de sub pantele estice ale Munților Neamțu și Valea Neagră, afluent ce își adună apele de pe marile suprafețe ale munților Șețu și Valea Neagră. In dreptul localității Trăisteni râul Doftana primește apele pârâului Negrașu. Negrașu își adună apele de pe pantele vestice ale munților Ulița și Rădila Mare și are ca afluent pe Ciucoaia.

Doftana primește ca afluent și pârâul Ermeneasa, în Teșila. Mai jos de Teșila, Doftana primește apele Păltinoasei, se oprește pentru o vreme în lacul de acumulare Paltinul străbate Cheile Brebului până la Câmpina, unde Doftana se varsă în Prahova. In sectorul dintre Teșila și Podu Cheii, se accentuează caracterul transversal al văii, îmbrăcând aspectul unui V ascuțit în zona lacului Paltinu, panta medie a talvegului înainte de realizarea acumulării de apă fiind de 18 m/km.

Doftana își dezvoltă o albie mai largă încadrată de luncă și două terase principale în sectorul inferior, unde panta medie a albiei minore este de 9m/km.

Râul Doftana primește o serie de afluenți, cu lungimi ce variază între 1 și 10 km, dintre aceștia mai importanți sunt Valea Rea și Purcarul. Valea Rea provine din partea de nord-vest a teritoriului comunei Brebu, este caracterizat printr-un debit permanent, o rețea deasă de torenți și un puternic caracter eroziv. Sunt și alți afluenți mai putin importanți: Valea Grecilor, Valea Tocilelor, ce depind de precipitații, având și ei un caracter eroziv puternic în timpul viiturilor datorită pantei mari a talvegului. La nord Păltinoasa alimentează lacul de acumulare din zonă (Paltinu). La limita de sud a comunei Brebu, Doftana primește apa pârâului Lupa, ce are un curs permanent și o rețea deasă de torenți și afluenți cu apă permanentă. Dintre aceștia mai importanți sunt: Purcaru, Valea Socilor, Valea Zglamboaca și Valea Moara roasă. Purcaru prezintă un curs permanent și o albie cu versanți în formă de V. In partea de nord – est, teritoriul satului Pietriceaua este ocupat de obârșia văii Aluniș care prezintă de asemenea o rețea deasă de văi și torenți. Valea Aluniș, afluent al pârâului Vărbilău face parte din bazinul hidrografic al râului Slanic care se varsă în Teleajen.

Reducerea bazinului hidrografic al Doftanei în zona subcarpatică este urmarea dezvoltării celor două bazine hidrografice învecinate (Prahova și Teleajen), ce au un nivel de bază mai coborât. Lungimea totală a rețelei hidrografice însumează 176 km, fapt ce face ca densitatea ei să ajungă la 0,43 km/km2.

Tabelul nr. 2.3.2. Date privind Doftana și principalii săi afluenți

Obs. F – suprafața bazinului hidrografic; I max – lățimea maximă a bazinului hidrografic; L.c.a. – lungimea cumpenei de ape; l med – lățimea medie a bazinului hidrografic; k=Ks – coeficientul de sinuozitate a cumpenei de ape; Kas – coeficientul de asimetrie a bazinului hidrografic; L – lungimea bazinului hidrografic; H med – altitudinea medie a bazinului hidrografic

Sursa: Nedelcu, Adrian Ștefan, Valea Prahovei și sistemul său fluviatil, Editura Universitară București, 2010, p.212.

În studierea regimului hidrologic, prezintă o importanță deosebită forma bazinului hidrografic, parametrii privind dimensiunile de lungime și suprafață, formarea și propagarea undelor de viitură, analiza altimetrică a profilului longitudinal al cumpenelor de ape sau dispunerea lor în altitudine.

In același timp de real interes sunt evoluțiile anterioare precum și urmărirea tendințelor actuale și viitoare în bazinul hidrografic format de râul Doftana și afluenții săi.

Lungimea unui râu reprezintă un parametru morfometric important pentru sinteza hidrologică, prin faptul că influențează direct durata și timpul de creștere a viiturilor, cât și prin volumul de apă rulat care se mărește o dată cu creșterea lungimii unui râu, datorită afluenților pe care îi primește.

Tabelul nr. 2.3.3. Date privind principalele organisme fluviale din bazinul hidrografic Doftana

L – lungimea râului; H – izv – altitudinea izvorului; H gura de vărsare – altitudinea gurii de vărsare; Ks – coeficientul de sinuozitate a râului; F – suprafața bazinului hidrografic; D – densitatea rețelei hidrografice.

Sursa: Atlasul Cadastrului Apelor din România, vol. I, 1992.

Alături de unitățile acvatice de suprafață și de apele subterane (freatice și de adâncime), bazinul hidrografic al Văii Doftanei cuprinde un lac natural (Brebu) și un lac artificial (Paltinu).

Lacul Brebu, întins pe o suprafață de 3,8 ha și o adâncime maximă de 12 m, este situat pe terasa Câmpina, în raza localității Brebu. Formarea cuvetei a avut loc datorită acțiunii procesele de disoluție în formațiunile gipsifere și salifere de vârstă helvețiană, prin acțiunea de sufoziune mecanică asupra depozitelor de terasă de 5 -7 m grosime.

Lacul Brebu

In aval de localitatea Valea Doftanei, barajul Paltinu, ridicat în perioada 1968 – 1971, a constituit primul baraj cu rost perimetral din România și al șaptelea construit în arc (după Negovanu, Teliuc, Vidraru, Baciu, Vâlsan și Cumpănița). Acumularea Paltinu, situată la 600-650 m altitudine, se întinde pe o lungime de 1,7 km și ocupă o suprafață de peste 150 ha. Barajul are o înălțime de 108 m și lung de 460 m, permite acumularea în spatele său a unui volum total de 56 milioane m3 de apă. După uzinare (în cadrul centralei hidroelectrice amplasate la baza barajului cu o putere instalată de 10 MW), apa ajunge în lacul tampon (compensator) Voila (cu un volum de 200.000 m3 de apă), amenajat în spatele unui baraj realizat din materiale locale, cu masca amonte din dale de beton armat.

II. 4 VEGETAȚIA

Alăturându-se reliefului, apelor și solului, vegetația constituie o componentă cu o importanță deosebită în conturarea peisajului văii Doftanei.

Învelișul vegetal stă la baza echilibrului bio-pedo-geomorfologic, fiind esențial în atenuarea exceselor hidro-climatice prin rolul său de stopare a proceselor erozivo-denudaționale. Defrișările realizate pentru extinderea terenurilor de cultură au provocat din păcate schimbări substanțiale în cadrul echilibrului infiltrație-scurgere. Prin distrugerea vegetației și tăierile excesive de material lemnos a scăzut rezistența solului la eroziunea exercitată de scurgerile de pe versanți.

Bazinul Văii Doftanei dispune de o bogată vegețatie lemnoasă și ierboasă, din punct de vedere fitogeografic încadrându-se în regiunea central-europeană. Vegetația se caracterizează printr-o mare diversitate de specii și asociații atât naturale cât și cultivate, distribuția acestora fiind determinată de condițiile geomorfologice, climatice, de substratul litologic și edafic, de adâncimea apei freatice și de acțiunea factorului antropic.

Un înveliș vegetal divers acoperă fiecare unitate de altitudine, cu o structură și compoziție floristică specifică, o serie de factori locali (condițiile hidrogeologice, microclimatice, edafice etc.) conducând la asociații și formațiuni cu caracter intrazonal: asociații de stâncării, de grohotișuri, de terenuri salinizate sau de luncă. Diferența în trepte a reliefului, scăderea în altitudine de la nord la sud-est, conduce la următoarele zone și etaje de vegetație: etajul subalpin, etajul boreal și etajul nemoral.

Regiunea subalpină (Gârbova, Grohotiș) se caracterizează printr-o floră bogată în specii endemice: Dianthus callizonus, Geranium coerulatum, Saxifraga demissa, Primula baumgarteniana, Bromus riparius ssp Barcensis, Thesium kernerianum, Cerastium transsilvanicum. În pădurile de conifere apar frecvent Pinus cembra si Larix decidua ssp. Polonica.

De la altitudinile de 300-400 m se face simțită influența altitudinii asupra climatului, vegetația fiind dispusă pe patru etaje de vegetație. În zona cuprinsă între 400 – 1400m, în etajul nemoral, pădurile sunt alcătuite din specii de foioase, de gorun (Quercus petraea) și fag (Fagus silvatica) sau de amestec gorun – fag, fag – rășinoase. În zona montană între 1200 – 1800 m se dezvoltă etajul boreal al pădurilor de molid.

Sub un etaj de pajiști subalpine (din Gârbova, Grohotiș), urmează către sud etajul pădurilor. Culmea estică a râului Doftana este împădurită cu rășinoase de molid (Picea excels), în timp ce viroagele conțin înguste fâșii de anin alb (Alnus incana) și de fag (Fagus silvatica). Păduri de fag pur cresc până la altitudinea de 1000 m pe Gâlma Secăriei și alte înălțimi; iar de la această cotă în sus, pe Valea Orjogoaia – afluent al Doftanei – se întalnește pădure amestecată de brad și fag până către 1200 m.

Pe crestele înalte ale Munților Gârbova și Grohotișu la peste 1600 m, deasupra limitei pădurii, se dezvoltă o vegetație reprezentată prin pajiști și ierburi scunde, alternând cu grupuri mixte alpine de ierburi și subarbuști.

Etajul subalpin reprezintă o întrepătrundere a formațiunilor vegetale din etajul boreal cu cele din etajul alpin având un caracter discontinuu. Se remarcă aici tufărișurile subalpine formate din jneapan (Pinus montana), anin de munte (Alnus viridis), ienupăr pitic (Juniperus communis ssp. nana) și smârdar sau bujor de munte (Rhododendron kotschyi). Ienupărul pitic ocupă toate formele de relief, cu excepția văilor și a versanților în permanență umezi. Alături de aceste tufărișuri apar subarbuști ca afinul (Vaccinium myrtillus), mai rar merișorul (Vaccinium vitis-idaea), tufele de coacăz (Bruckenthalia spiculifolia) și argințica (Dryas octopetala).

Afinul crește în pășunile montane și în zonele defrișate; piciorul pantei Gâlmeia din Teșila fiind popular denumită afiniș.

In asociere cu speciile lemnoase se dezvoltă o vegetație ierboasă asemănătoare cu cea din etajul alpin, în cadrul căreia se remarcă unele specii de graminee ca țăpoșica (Nardus stricta), păiușul roșu (Festuca rubra), firuța (Poa alpine) și părușca (Festuca supina).

Pajiștile subalpine sunt formațiuni ierboase secundare, instalate pe terenuri defrișate, alcătuite din asociații floristice complexe dominate de graminee, cyperacee și juncacee. Dintre acestea mai răspandite sunt: păiușul roșu, țăpoșica, iarba câmpului (Agrostis tenuis), vițelarul (Authoxantum odoratum), păiușul (Dechampsia caespitosa), rogozul verde (Carex sempervirens), vulturica (Hieracium aurantiacum). Se mai adaugă specii ca trifoiul (Trifolium alpestre), vătămătoarea (Anthylis vulneraria), luntricica (Oxytropis halleri) etc.

În locurile unde excesul de umiditate se menține pe o perioadă mai îndelungată apare mușchiul (Sphagnum și Polytrichum juniperinum).

Invelișul vegetal dominant în zona montană și în mare parte din sectorul subcarpatic al bazinului Doftanei îl constituie pădurile, cu un coeficient de împădurire de 68%.

Tabelul nr. II.4.1. Coeficientul de împădurire al principalelor văi din Bazinul Doftanei

Sursa: Atlasul cadastrului apelor din România, 1992.

Etajul boreal

Versantul estic al Munților Grohotișu este îmbrăcat în păduri de conifere (etajul boreal), extrazonal acestea se întâlnesc în depresiunea Teșila unde altitudinea coboară la 800-900m. Cu o arie de răspândire redusă, dintre conifere se întâlnește molidul (Picea excelsa) cunoscut și sub numele de brad roșu. Asociat acestuia deși în rare exemplare, apar arbori care se dezvoltă optim în apropierea apelor curgătoare sau a văilor montane adânci: paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), aninul alb (Alnus incana), mesteacănul negru (Betula pubescens var. carpatica), scorușul de munte (Sorbus aucuparia).

Culmile muntoase Grohotișu și Gârbova, se caracterizează prin predominarea pădurilor compuse din mai multe specii de conifere sau în amestec cu fagul. Pe suprafețe restrânse, pe versantul vestic al Munților Garbovei, în amestec cu molidul apare și bradul alb.

Stratul arbustiv este reprezentat spre limita inferioară prin caprifoiul de munte (Lonicera nigra), socul de munte (Sambucus racemosa), cununița (Spiraea ulmifolia), coacăzul de munte (Ribes petraeum), agrișul (Ribes grossularia).

Stratul erbaceu din etajul boreal este mai dezvoltat la limita inferioară a molidișurilor, pe parterul pădurilor de amestec se dezvoltă plante ierboase ca: hribul (Boletus edulis), roșcovul (Lactarius deliciosus), pâinișoarele (Russula emetic) s.a.

Etajul nemoral al pădurilor de foioase are în compoziția sa o floră de origine central-europeană, ce presupune o temperatură mai ridicată și o umiditate mai accentuată. Aceste condiții topoclimatice întâlnite în zona montană joasă și în dealurile subcarpatice largesc cadrul padurilor de foioase până aproape de câmpie.

Un areal întins în bazinul râului Doftana constituie un etaj de tranziție, cu fitocenoze forestiere diversificate, corelațiile cu altitudinea fiind mai slab exprimate. Pădurile amestecate de fag și rășinoase ocupă zona mijlocie și inferioară a munților, aceste păduri deținând cel mai înalt areal ocupat de formațiunile vegetale din bazinul Doftanei. Speciile lemnoase caracteristice sunt fagul (Fagus silvatica), bradul (Abies alba) și molidul (Picea excels). Cele mai răspândite tipuri de pădure, după esențele dominante, sunt bradeto-fagetele, fagete pure întâlnindu-se sub culmea Bobu Mic-Bobu Mare din Munții Grohotișu și sub creasta Paltinu-Unghia Mare din Munții Gârbovei. Alte specii lemnoase care se dezvoltă în pădurile amestecate de fag și rășinoase sunt: paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), ulmul de munte (Ulmus montana), teiul cu frunză mică (Tilia cordata), teiul alb (Tilia tumentosa), frasinul comun (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus), plopul tremurător (Populus tremula), mesteacănul (Betula verrucosa), acesta din urmă cu o frecvență mare și arborete compacte pe Valea Doftanei. Mesteacănul (Betula verrucosa) crește pe Gâlmeia Teșilei și în alte părți din regiune. Către obârșia râului Doftana, se întâlnesc areale insulare relativ mici, cu pădure amestecată, în care molidul (Picea excels) coexistă cu bradul (Abies alba) și fagul (Fagus silvatica).

În cadrul acestui subetaj se întâlnesc și unii arbuști în proporții destul de mici: alunul (Corylus avellana), voniceriul (Evonymus europaea), călinul (Viburnum opulua), păducelul (Crataegus monogyna). Dintre speciile de subarboret cu o mai mare răspândire sunt: socul roșu (Sambucus recemosa), caprifoiul (Lonicera nigra), cununița (Spiraea ulmifolia), murul (Rubus hirtus) și trandafirul de munte (Rosa pendulina), elemente care apar în luminișuri sau la marginea formațiunilor arbustive.

Stratul ierbos, datorită gradului aerohidric favorabil și procentului ridicat de humus, cuprinde specii ale florei de mull: vinarița (Asperula odorata), plantă umbrofită care preferă locurile umbroase, măcrișul iepurelui, ale cărei frunze se aseamănă cu cele de trifoi, gălbenelele de munte (Ranunculus sceleratus), jaleșul (Salvia glutinosa) etc. O mare răspandire o au și ferigile (Dryopteria filix – mas) acolo unde gradul de umezeală este foarte ridicat.

Pajiștile din etajul de tranziție al pădurilor amestecate alcătuiesc un complex secundar de formațiuni bogat în graminee și diverse dicotiledonate: iarbă de munte (Festuca altissima), iarbă deasă (Poa nemoralis), mălaiul cucului (Luzula luzuloides), firuța (Poa trivialis), ghizdeiul (Lotus corniculatus) etc.

Caracteristice pentru versantul estic al Gârbovei și Munții Grohotișu cu excepția părții nordice și a celei sud estice și în zona subcarpatică sunt pădurile de fag. In subetajul fagului predomină pădurile pure de fag sau pădurile amestecate în care fagul (Fagus silvatica) ocupă locul principal. Dintre celelalte specii care participă alături de fag la formarea arboretelor, un rol important îl dețin: gorunul (Quercus petraea), carpenul (Carpinus betulus) și frasinul (Fraxinus excelsior).

În cadrul etajului făgetelor se constată diferențieri atât în plan vertical cât și orizontal determinate de condițiile fizico-geografice variate, astfel se disting făgete montane și făgete colinare.

Făgetele de mare altitudine sunt localizate în Munții Gârbovei (pe Valea Floreiului și în bazinul superior al pârâului Prislop). Munții Grohotișu (în bazinele superioare ale pârâurilor Neagra și Negraș), la altitudini cuprinse între 1100-1400 m.

În continuare pe vertical, etajul inferior este foarte populat cu fagul montan, predomină masiv fagus silvatica care-și dispută arealul în concurență cu pajiștile, provenite din defrișare, pe ambele laturi ale râului și afluenților acestuia. Limita sudică a făgetelor montane ar traversa bazinul Doftanei pe la sud, de la Cheia Teșilei. Gâlma Secăriei este acoperită, cu excepția vârfului ierbos, de făget pe o zonă întinsă către 1000 metri altitudine, iar pe muntele Orjogoaia amestecul de fag și brad se ridică până la 1200m. Versanții din jurul localităților beneficiază uneori (spre culme) de perdele alcătuite din conifere. Esențe lemnoase întâlnite sporadic în zonă sunt mesteacănul (Betula verrucosa), carpenul (Carpinus betulus), arțarul (Acer platanoides), alunul (Corylus avellana), acesta din urmă îndeosebi în tufărișuri pe Crăițe, la vest de pârâul Paltinoasa, dar și prin alte locuri. De regulă omniprezent în zonă, fagul se întâlnește și în următorul etaj – până la limita sudică dinspre Câmpina însă în alternanță cu gorunul (Quercus petraea) mai ales pe coastele însorite și uscate.

Stratul arbustiv și al florei ierboase este mai slab dezvoltat în pădurile de fag datorită bunei încheieri la nivelul coroanei. Insă în zonele în care densitatea arborilor este mai mică își fac apariția unele specii de arbuști. Speciile iubitoare de lumină (fotofite) sunt reprezentate prin: lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), voniceriul (Evonymus latifolius), dârmozul (Viburnum lantana), iar dintre speciile iubitoare de umezeală menționăm: lemnul râios (Evonimus verrucosa) și salcia căprească (Salix caprea). In luminișuri sau la marginea formațiunilor arbustive se întâlnesc: alunul (Coryllus avellana), murul (rubus hirtus) și trandafirul de munte (Rosa pendulina).

Vegetația ierboasă de sub pădurea de fag, este mai slab reprezentată în acest etaj. In luminișuri și poienițe, stratul ierbaceu este reprezentat de: colțișor (Dantaria bulbiflora), lumânărică (Gentiana asclepiadaea), brândușa de toamnă (Eolchicum automnale), brândușa de primăvară (Crocus beuffelianus), măcrișul iepuresc (Oxalis acetosela), vinarița (Asperula odorata) etc.

În zonele în care gradul de umezeală este foarte ridicat datorită unui nivel piezometric mai apropiat de suprafața terestră, apar diferite specii de ferigi: feriguța, (Pleypodium vulgare), limba vecinei (Phylitisi acolopeudrium), limba șarpelui (Phioglossum vulgatum), spinarea lupului (Dryopteris filix-mas) etc. Pe solurile umede și trunchiurile îmbătrânite căzute la pământ, bogate în substanțe organice, cresc diferite specii de ciuperci: hribul (Boletus edulis), zbârciogul gras (Belvella esculenta), bureții gălbui sau urechiușele (Contharelus cibarius) ș.a.

Pajiștile din subetajul făgetelor, formate din numeroase graminee furajere și diverse ierburi, constituie cele mai prețioase fânețe și pășuni din întregul bazin al Doftanei. Printre graminee domină: ovăsciorul de munte (Arrhenatherum elatius), tremurătoarea (Briza media), timoftica (Phleum pratensis) și păiușul (Festuca pratensis).

Fâșia pădurilor de amestec fag și gorun, are caracter de tranziție între etaje, caracterizează în special zona cuprinsă între Valea Doftanei și Vărbilău. Vegetația arborescentă este alcătuită din fag și gorun (Quercus petraea) sau din asociere cu frasin, carpen și paltin. Aici stratul arbustiv este bine dezvoltat deoarece parterul acestor păduri este mai bine luminat. Intre speciile frecvent întâlnite sunt: cornul (Cormus mas), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), dârmozul (Viburnum lantana), sângerul (Cornus sanguinea), alunul (Corylus avellana), crușinul (Rhamnus frangula) și voniceriul (Evonymus europaea).

Sub raport biogeografic, în Valea Doftanei elementele montane superioare coboară pe văile umede și reci, alăturându-se elementelor submediteraneene și mediteraneene, în cazul unor forme de mușchi frunzoși. Explicația constă în condițiile specifice, temperatură și luminozitate scăzute, umiditate mare, ceea ce permite pe un spațiu restrâns, coexistența formelor vegetale amintite.

Vegetația luncilor

Specificul formațiunilor vegetale naturale ale albiei Doftanei și a afluenților săi este determinat de prezența solurilor aluviale și a lacoviștilor, inundate periodic și cu exces temporar de umiditate freatică, de umezeală relativă mai crescută a aerului și de frecvență mai mare a fenomenelor hidrometeorii (rouă, brumă, ceață etc.) In aceste condiții lunca Doftanei și a afluenților săi a constituit suportul de dezvoltare a unei vegetații specifice alcătuită din plante higrofile și hidrofile, dar și din păduri care apar și aici sub forma șleaurilor de luncă.

Având o dezvoltare intrazonală discontinuă, variabilă după altitudine, se întâlnesc păduri de luncă (zăvoaie), alcătuite din arbori cu lemn moale (plop, salcii, anini) sau lemn tare (salcâm).

Arboretele sunt reprezentate prin zăvoaie de arin, salcie, cătină mică sau de amestec. Aninișurile sunt mai dezvoltate în lunca aluvionară din cursul superior al Doftanei fiind formate din anin alb (Alnus incana) foarte rezistent la temperaturi scăzute, iar mai jos de 700 m altitudine, dominant devine aninul negru (Alnus glutinosa).

Dintre plantele ierboase frecvent întâlnite aici, se pot menționa: vinarița (Asperula odorata), măcrisul iepurelui (Oxalis acetosella), laptele câinelui (Euphorbia amigdaloides), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), iarba de munte (Festuca altisima), brusturul negru (Symphytum cordatum), trestioara (Calamagrostis canasceus) etc.

În sectorul subcarpatic, unde Doftana și afluenții săi au albii mai largi, zăvoaiele au o extindere mai mare. Specia dominantă în acest sector este aninul negru (Alnus glutinosa) care în amonte este înlocuit cu aninul alb (Alnus incana). Subarboretul, mult mai dezvoltat în acest sector, cuprinde arbuști ca sânger (Cornus sanguinea), vonicer (Evonymus europaeus), alun (Corylus avellana), gherghinar (Crataegus monogyna), etc. Si vegetația ierboasă este prezentă aici printr-o varietate de plante de mull: laptele câinelui (Euphorbia amigdaloides), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), sau de umiditate accentuată: calcea calului (Caltha lacta), piciorul cocoșului (Ranunculus repens), drete sau gălbioara (Lysimachia nummularia) ș.a.

Vegetația acvatică

Compoziția floristică a apelor curgatoare este puternic influențată de diverși factori ecologici, repartiția vegetației hidrofile având un caracter discontinuu determinat de debitul apei și de particularitățile unităților de relief străbătute.

În zona montană a bazinului Doftanei, panta albiei este mare, viteza de scurgere are valori crescute, temperatura apei mai scăzută, iar conținutul de oxigen mare, flora prezintă câteva adaptări specifice apelor curgătoare.

Pe fundul albiei minore, pe faciesul pietros sau nisipos apar într-un strat subțire, mușchi reofili, din cauza vitezei mari de curgere a apei.

Algele microscopice Cladophora glomerata, Diatoma hiemale, Fragilaria virescens, formează pe patul stâncos al albiei o biodermă subțire, de culoare verde cenușie.

Plantele cu flori ce reușesc să învingă puterea apei prin forma și adaptările pe care le prezintă (tulpini și frunze lungi, bună fixare, elasticitate) sunt: piciorul cocoșului (Ranunculus), isma (Mentha aquatica), broscărița (Potamogeton) etc.

Cursul mijlociu al apei se caracterizează printr-o pantă a albiei minore mai redusă, curentul de apă mai mic, temperatura apelor mai mare, cantitatea de oxigen din apă scăzută, predomină un substrat mâlos, nisipos, pe alocuri cu pietrișuri grosiere. Aici se dezvoltă o vegetație hidrofilă mult mai bogată, reprezentată prin specii reofile și reoxene: piciorul cocoșului fluviatil (Ranunculus fluviatilis), mușchiul de apă (Fontinalis antypiretica), coada mânzului (Hippuris vulgaris).

Pe marginea lacului Paltinu de pe Doftana se întâlnesc elemente de vegetație palustră, formată din asociații de plante higrofile și hidrofile. Speciile higrofile mai frecvente sunt rogozul (Carex riparia), pipirigul (Scirpus lacustris), papura (Typha latifolia), stuful (Phragmites communis), mana apei (Glyceria aquatic), coada calului (Equisetum palustre), săgeata apei (sagittaria sagittifolia). Dintre plantele hidrofile, dominante sunt: broscarita (Patamogeton natans), bradisul (Myriophyllum verticillatum), lintita (Lemna minor, Lemna gibba), diverse alge din genurile Cladophora, Chara, Spirogyra s.a.

Habitate conservate în situl Cheile Doftanei

Habitate: Păduri dacice de fag, Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum, Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum, Păduri dacice de stejar și carpen, Păduri aluviale cu Alnus glutinosa și Fraxinus excelsior, Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum, Păduri din Tilio-Acerion pe versanți abrupți, grohotișuri și ravene, Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel montan și alpin, Fânețe montane, Versanți stâncoși cu vegetație chasmofitică pe roci calcaroase

II. 5 FAUNA

Fauna văii Doftanei este foarte bogată, numeroasele specii de interes cinegetic constituind o veritabilă avuție a acestei regiuni. Se întâlnesc în zonă felurite viețuitoare, de la minusculele forme entomologice până la animale sălbatice, a căror răspândire pe verticală este determinată de condițiile mediului.

Speciile de vertebrate și nevertebrate sunt deosebit de importante în susținerea sistemului ecologic, alături de speciile de plante. Influența faunei asupra solului este foarte importantă. În mare măsură mecanică, acțiunea faunei (râme, viermi, rozătoare) se exprimă prin afânarea și aerisirea solului, formarea diferitelor cavități, amestecarea materialului din diferite orizonturi, formarea unei structuri specifice (zoomorfe).

Prin ierburile și tufărișurile subalpine trăiesc numeroase insecte. Pe pantele umede montane (inclusiv în valea Păltinoasa) sunt întalnite gasteropode cu cochilie medie.

Mai des întâlnite în decorul cinegetic al zonei sunt: cerbul (Cervus elaphus carpathicus) și capriorul (Capreolus capreolus), ursul brun (Ursus), lupul (Canis lupus), mistrețul (Sus-scrofa) ce trăiește în făgetul producător de jir, râsul (Lynx lynx) animal carnivor felin supranumit “pantera carpaților”.

Zona mai este populată cu vulpi, pisici sălbatice, viezuri, nevăstuici, iepuri.

În mediul silvic de făget dintre rozătoare este reprezentat pârșul (Ghlis ghlis), pârșul de alun (Muscardinus muscardinus avellanarius), pârșul mic, (Dyromis nitedula) și șoarecele gulerat (Apodemus tauricus).

Veverița (Sciurus vulgaris) este foarte frecventă prin copacii din jurul satelor doftănene. Dihorul (Putorius putorius) este un răpitor ce pricinuiește pagube în special la păsarile de curte. Se găsește de asemenea jderul de scorbură (Martes martes). Cu ani în urmă spre cheile Doftanei, Valea Neagră și Negraș a fost semnalată vidra (Lutra).

Traiește de asemenea aici, broasca brună de munte (Rana temporaria).

Fauna ornitologică din partea locului este la rândul ei bogată și diversă. Lumea păsărilor o formează păsările mici: privighetoarea (Luscinia megarhinchos), mierla (Turdus merula), pițigoiul (Parus major), cinteza (Fringilla coelebs), cocoșul de munte (Tetrao-urogallus), fluturașul de piatră (Tichodroma muraria) etc. Deasupra crestelor este domeniul uliilor (Accipiter nisus), vulturilor (Aegypius monachus), acvilelor de munte (Aquila).

Dintre reptile menționăm vipera comună (Vipera berus) și sopârla de munte (Lacerta vivipara), iar dintre gasteropode, cele de talie mică. Tritonul carpatic (Triturus montandoni) a fost observat în mai multe locații de pe Valea Doftanei: Trăisteni – partea superioară, mai sus de Vadu lui Zeghe.

Speciile prezente la nivelul sitului Pădurea Glodeasa sunt: șorecar comun (Buteo buteo), uliul păsărar (Accipiter nisus), ghionoaia sură (Picus canus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ciocănitoarea pestriță mare – (Dendrocopus major), capintortura (Jynx torquilla), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), sfrânciocul roșiatic (Lanius collurio), coțofana (Pica pica), stăncuța (Corvus monedula), pitulicea mică (Phylloscopus collybita), aușelul cu cap galben (Regulus regulus), măcăleandrul (Erithacus rubecula), mierla (Turdus merula), pițigoiul mare (Parus major), țicleanul (Sitta europea), cinteza (Fringilla coelebs), presura galbenă (Emberiza citronella).

Pădurea Glodeasa oferă toate caracteristicile unei zone bune de hrănire și pentru ursul brun: pădure plurienă de fag și brad, cu comunități vegetale cu un grad ridicat de naturalețe.

Specii conservate în situl Cheile Doftanei

Ursus arctos (ursul brun), Lutra lutra (vidra), Emys orbicularis (țestoasă de apă europeană), Bombina variegata (buhaiul de baltă cu burta galbenă) Morimus funereus.

În apa Doftanei și afluenții acesteia fauna ihtiologică de munte este reprezentată în principal de păstrăv (Salmo trutta fario), iar în lacurile Brebu și Paltinu se găsesc crap (Cyprinus carpio), caras (Carassius gibelio), șalău (Stizostedion lucioperca), biban (Perca fluviatilis), clean (Squalius cephalus), platică (Abramis brama), știucă (Esox lucius), roșioară (Scardinius erythrophthalmus) ș.a.

CAPITOLUL III

POTENȚIALUL ANTROPIC

Componentele antropice reprezintă rezultatele creației umane, multiplicate continuu cu noi elemente și valori de-a lungul istoriei, pe măsura creșterii gradului de cultură și civilizație al unui popor.

Denumirea de monument provine din latinescul „memento”, ce înseamnă „memorie”, având prin extensie sensul de „aducere aminte”. Monumentele de arhitectură se impun prin calitățile lor artistice, prin particularitatea lor de a reprezenta epoca istorică în care au fost construite, evocând realități din trecut.

Valea Doftanei cuprinde monumente de patrimoniu imobil sătesc, ce pot oferi în prezent o imagine relevantă asupra arhitecturii sătești specifice acestor locuri.

Acestea pot fi împărțite pe mai multe categorii, după cum urmează:

– monumente de arhitectură religioasă

– monumente de arhitectură sătească civilă

III. 1. Monumente de arhitectură religioasă

Ansamblul Arhitectural Brâncovenesc de la Brebu

În vatra localității Brebu Mânăstirii din județul Prahova, în apropierea râului Doftana, este amplasat Complexul arhitectural Brebu, unul dintre puținele monumente medievale românești foarte bine conservat. Conceput ca mănăstire și curte domnească, acesta este compus din: biserica mănăstirii, zidul de incintă cu turnul de acces și casele domnești.

Matei Basarab unul dintre cei mai vrednici urmași ai voievodului Mihai Viteazul, a ocupat scaunul domnesc al Țării Românești timp de 21 ani începând cu anul 1632. Fiind un domn dorit de țară, i-a asigurat liniștea conducând-o cu mână fermă, pe plan politic, economic și cultural, până în 1654. A căpătat experiență în conducerea treburilor țării și ale oștirii, fiind postelnic, în vremea lui Mihai Viteazul și a lui Radu Șerban, paharnic între 1608-1627 și mare agă între 1628-1630. În Letopisețul Țării Moldovei, Miron Costin îl caracteriza: “Matei Vodă, domnu muntenescu, omu fericit preste toate domniile acelii țări, nemândru, blându, direptu, om de țară, harnic la războaie, adesea neînfricatu și nespăimântat, că poți să-l asameni cu marii oșteni ai lumii”.

Matei Basarab a fost un domn evlavios, ce a rămas în istorie ca “cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru”. El a ridicat și monumentalul ansamblu compus din biserică, turn – clopotniță și reședință domnească împrejmuit cu zid de apărare, de la Brebu (1650).

Bătrânețea și vremurile tulburi de la sfârșitul domniei ctitorului Matei Basarab (1632-1654), marcate de războiul cu Vasile Lupu și de răscoala seimenilor, au împiedicat terminarea lucrărilor în timpul vieții acestuia, ele fiind continuate de Constantin Brâncoveanu începând cu 1689. Două hrisoave date de acesta la 24 februarie 1689 și 2 iulie 1690 scutesc de dări un număr de 52 localnici pentru a construi și ajuta la terminarea mănăstirii Brebu.

Lucrările de construcție au început la o dată anterioară celei de 27 noiembrie 1640, când, în actul solemn emis de voievodul Matei Basarab, având semnătura autografă și pecetea mare a țării, prin care readucea mănăstirile autohtone la stăpânii lor firești și oprea practicile dării ca metoh, se pomenea de mănăstirea Brebu ca despre o mânăstire ridicată din temelii de domnia sa, iar, în aprilie 1641, în actul de întărire al Patriarhiei de la Constantinopol se confirma același lucru.

În lunga pisanie din pronaos, păstrată integral, se spune că „[…]s-a început a se zidi în luna lui iunie 27 de zile, în anul 7158 (1650) […]”. Inadvertența este explicată de unii cercetători, afirmând că la 1650 erau terminate lucrările, nu începute, motivele unui așa lung termen de execuție fiind puse pe seama luptelor cu Vasile Lupu și a tulburărilor create de revolta seimenilor.

În ciuda acestei pisanii, actele arată că această mănăstire, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail, Gavriil, Azrael și Rafail, era gata, sau măcar funcțională, la 1641. Două acte, unul din 9 martie, prin care voievodul cumpăra pământ de la mai mulți moșneni „[…]ca să fie fiiă mării sale și svintii mănăstiri de moșăe[…]”, iar în al doilea din 28 aprilie mută un rumân al mănăstirii Mislea pe moșiile din Brebu, știut fiind faptul că satul, la cea dată, era un sat exclusiv de oameni liberi. De altfel aceste înzestrări cu pământuri în satul de moșneni nu a fost tocmai un act de bunăvoință al acestora căci la 12 iulie 1654, după moartea marelui voievod, într-un act emis de Constantin Șerban se spune că „[…]Matei voievod, după ce a zidit domnia sa mănăstire acolo la Brebu, el a fost hotărnicit toată moșia Brebului cu 12 boieri și cu jupanul Preda mare vornic și a propit moșia megieșilor, de a pus pe toți megieșii în mijlocul pădurii și le-a aprins casele ca să nu se mai întoarcă[…]”. De asemenea, prin acest act se dă înapoi brebenilor jumătate din moșia luată prin metodele arătate mai sus. După aceste „cumpărături” în sat, au mai urmat și alte înzestrări cu moșii cum rezultă din actele vremii (Voineasa, Titeasa, Șopârlige și Moceasca).

La sfârșitul domniei lui Matei Basarab lucrările la finisaje, precum și pictura bisericii, nu erau gata în ciuda eforturilor celor doi ispravnici Mogoș, iuzbașa din Păulești și Antonie postelnicul din Negoiești, iar ca prim egumen este atestat din pisanie chir Vasilie monahul, probabil același care la 1646 va fi menționat ca egumen la Mănăstirea Plătărești.

Domnul Antonie din Popești recondiționează turnul incintei înzestrându-l cu un clopot, astăzi dispărut.

Conflictul iscat de deposedările forțate s-a acutizat după moartea lui Matei Basarab, conducând în mod firesc la un dezinteres al localnicilor față de mănăstire, aceasta intrând încet în paragină. Constantin Brâncoveanu a găsit sfântul lăcaș într-o stare jalnică. Prin două acte datate 24 februarie 1689 și 2 iulie 1690, el reconfirmă vechile privilegii ale mănăstirii și scutește de dări un număr de 52 de localnici, pentru a ajuta la terminarea lucrărilor de finisare și executarea picturii murale (astăzi păstrată numai fragmentar la unele din arcadele ferestrelor). Prin aceste acte, precum și prin cele ulterioare, el dă în seama unei părți a locuitorilor grija privind întreținerea clădirilor în schimbul unor scutiri de dări. Această atitudine va provoca o scindare a satului în, așa cum este cunoscut azi, Brebu Mânăstiresc și Brebu Megieșesc.

Totuși această reorganizare a administrației mănăstirii nu se dovedește a fi cea mai eficientă, căci conflictul cu moșnenii brebeni nu s-a stins și mănăstirea a continuat să se ruineze treptat. Grigore al II-lea Ghica, văzând că biserica „[…]au rămas slabă și foarte săracă[…]”, într-un act din 8 mai 1752, trece administrarea mănăstirii din mâinile urmașilor celor lăsați de Constantin Brâncoveanu în cea a Eforiei Spitalului Sf. Pantelimon din București, egumenul și călugării având a se ocupa de cele spirituale, iar spitalul de cele materiale. Această închinare avea să fie un contract în toată regula, prin care călugării, în schimbul administrării și întreținerii bunurilor (reparații, construcții etc.), dădeau o sumă anuală de 25 de taleri. Tot Eforia se ocupa și de numirea egumenilor, precum și de numirea și întreținerea a doi preoți pentru locuitorii din sat.

Cutremurul puternic din 1802 dărâmă turlele bisericii, surpă zidurile și fisurează turnul de la intrare dărâmând partea superioară. Ceva reparații s-au făcut abia între anii 1828-1836 când se refac turlele, însă din lemn, punându-se și o inscripție. În 1838, un alt cutremur mare devastează mănăstirea, refăcută parțial, chiar în același an, de arhimandritul Teodor Cernicanul.

La mijlocul secolului al XIX-lea aici a funcționat o impresionantă bibliotecă a arhimandritului Ghenadie Pârvulescu conținând manuscrise vechi și cărți valoase. Din nefericire acestea toate au dispărul în incendiul din 1 decembrie 1855 care a mistuit în întregime chilile și anexele.

În 1863, odată cu secularizarea averilor mănăstirești, mănăstirea Brebu este desființată și reorganizată ca biserică de mir, pământurile și bunurile călugărilor trecând în patrimoniul Eforiei Spitelelor Civile care le-a scos la licitație. Casele egumenești, și ele luate de Eforie, au fost transformate mai întâi în casă de vacanță pentru elevele de la azilul „Elena Doamna“, apoi în sanatoriu, preventoriu, între 1950 și 1957 în casă de bătrâni ca, în sfârșit, în 1959 să devină muzeu.

Lucrări de reconstrucție și restaurare au fost făcute în anul 1843, de către domnul Gheorghe Bibescu, în 1930, când s-a refăcut fațada și în 1939, când s-au dărâmat turlele de lemn și pridvorul adăugat în secolul al XIX-lea, bisericii redându-i-se aspectul inițial. După instaurarea republicii, are loc cea mai mare campanie de restaurare și recondiționare a ansamblului arhitectonic între anii 1955-1960, refăcându-se turlele de piatră, dărâmându-se ce a mai rămas din chiliile mai noi și marcându-se cele vechi etc. Cu această ocazie biserica este închisă pentru slujbe și, împreună cu tot complexul, este transformată în muzeu de istorie și artă medievală.

La 23 aprilie 1961 izbucnește un incendiu de proporțiii, necesitând o altă lucrare de restaurare terminată în 1963, care a redat aspectul mănăstirii așa cum era în secolul al XVII-lea.

După 1918, personalul eforiei a continuat să vină la odihnă, contribuind la transformarea parcului și a lacului într-un loc de agrement.

În anul 1925 toate clădirile fostei mănăstiri au fost cedate societății pentru combaterea tuberculozei la copii. Aceasta a înființat un preventoriu în care erau întreținuți copiii sănătoși, dar proveniți din familii cu tuberculoză. Pentru scurt timp, după anul 1944, preventoriul a fost înlocuit cu un sanatoriu TBC de gradul 3, apoi cu un azil de bătrani.

În anii 1950, un incendiu distruge o mare parte din clădirile de lemn ce mai existau în incintă.

Primul început de restaurare a monumentului istoric a avut loc în anul 1939, cand s-a desființat pridvorul făcut în anul 1902. Stricăciunile provocate de cutremurul din 1940 turnului și bisericii, au prilejuit la reparare și o anumită restaurare. Restaurare propiu-zisă, corectă și completă a complexului arhitectonic așa cum fusese construit la 1650, s-a realizat în perioada 1955-1963. S-au restaurat în primul rând biserica, turnul și zidul de incintă (1955-1960) și apoi palatul domnesc (1962-1963).

După desființarea mănăstirii în 1960 și până în prezent, biserica mănăstirii, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, servește ca lăcaș de cult pentru parohia satului Brebu Mânăstirei, în timp ce Casa Domnească adăpostește exponatele muzeului de istorie și artă medievală Prahova.

Biserica mănăstirii – ca arhitectură este asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Dealu, de dimensiuni mari (30 x 10 m), construită pe un plan triconc cu o turlă pe naos și alte două mai mici pe pronaos. Zidurile, foarte groase, sunt din cărămidă arsă și piatră. Decorațiunea exterioară este specifică bisericilor din Țara Românească, simplă, singurele elemente decorative fiind două registre de firide și un brâu de piatră în partea superioară și ancadramentele ușilor și ferestrelor, acestea fiind realizate de meșterul Lupu (probabil un meșter adus din Moldova) și reproducând modele ale goticului târziu moldovenesc. Decorațiunea înterioară este de secol XIX (1843), cu refacerea picturii tâmplei și altarului, operă a lui Sava Henția între anii 1901-1902.

Pesania, în limba slavă săpată în piatră și așezată pe zidul ce desparte naosul de pronaos glăsuiește: "Eu intru Hristos Dumnezeu bine credinciosul și prea slăvitul Matei Basarab Voievod, din mila lui Dumnezeu stăpânitor și Voievod și domn a toată Țară Românească, împreună cu soția domniei mele Elena, cu râvnă am râvnit, cu bună cuviința tatălui și cu ajutorul fiului și cu săvârșirea sfântului și de viață făcătorului duh, am ridicat acest autocinstit și dumnezeiesc hram întru slava și lauda celui în troiță slăvit Dumnezeu care mi-a dat viață și suflare și toate pământeștile sale bunătăți, ca prin rugămințile din ea să se înduplece a ne da nouă împărăția fără de trupuri ale sale slugi, cei patru stăpânitori de rânduri ostășești, arhistegarul, Mihail, Gavril, Rafail și a tuturor fără de trupuri puteri, în zilele celei de Dumnezeu mie dăruită avere a noastră, am ridicat din temelie și s-a început de zidit în luna lui iunie 27 zile, în anul 7158 (1650) sub cel dintâi egumen, ahr. Vasile, monahul, ispravnic jupân Mogoș Căpitanul și jupân Antonie Postelnic”.

O a doua pesanie așezată tot în pronaos, dar pe peretele din stânga arată că: „Întru slava Sfintei Trăimi, tatăl, fiul, duhul sfânt un Dumnezeu și întru cinstirea pomenirii mai marilor voievozi Mihail și Gavril, s-a zidit din temelie această sfântă și dumnezeiască mânăstire de bun credinciosul răposat întru fericire domn Matei Vodă Basarab la anul 7158 (1650). În zilele oblăduirii sale s-au înfrumusețat și s-au înzestrat cu moșii și după vremi învechindu-se, acum în zilele

bun credinciosului nostru domn Gheorghe Dimitrie Bibescu Voievod, păstorind biserica și s-au zugrăvit peste tot, cum și casele domnești în curtea lor de prin împrejur și clopotnița de cuviosul arhimandrit Theodor Cernicanul, înfrumusețându-se cu sfinte vase de argint și cu odăjdii, aflându-să egumen la această mânăstire la anul 1843, august în 15”.

O inscripție din altar, deasupra ușilor împărătești, ne spune că: „Această tâmplă făcută de iznoavă de împreun(ă) cu icoanele cele împărătești de cuviosul Isihie ieromonahul, năstavnicul acestui schit când au preînnoit cuvioșia sa acest lăcaș la leat 1834, octombrie 17”. Din cea de sub aceasta aflăm că „Pictura Tâmpla din nou s-a lucrat de Sava Henția, cu cheltuiala preotului Vasile Nicolau s-a adăugat de asemenea pictura altarului 1901”.

În plan treflat clădirea bisericii se compune din: pronaos, despărțit în două compartimente prin trei arcade cu două registre de goluri suprapuse, sprijinite pe doi stâlpi octogonali, (aceasta constituind o caracteristică originală a monumentului), naos cu abside laterale poligonale în exterior și circulare în interior (absida altarului are aceeași formă ca cele laterale). Nișele proscamidiei și a diaconiconului au grosimea zidului de aproximativ 2 m, dând monumentului soliditate și aspect de cetățuie.

Acoperișul bisericii susține trei turle: cea principală cu 12 laturi, deasupra naosului și două mai mici, hexagonale, peste partea estică a pronaosului, toate trei fiind rezemate pe o bază pătrată.

La exterior biserica are parament de cărămidă aparentă cu decorația alcătuită din două registre de firide: cele de jos dreptunghiulare, iar cele de sus cu arc în plin centru, despărțite printr-un brâu de cărămidă rotunjită, scoasă în relief din suprafața zidului.

Centrul arcelor de la firidele registrului superior este marcat prin butoni de ceramică nesmălțuită. Cornișa cu rânduri de cărămidă zimțată se repetă și la turle și la bazele lor.

Portalul intrării (ce are pe stalpul portalului stâng semnătura meșterului Lupu) și ferestrele sunt prevăzute cu ancadramente din piatră, reminescente ale goticului moldovenesc târziu, obișnuite epocii lui Matei Basarab.

Pictura interioară este mai puțin interesantă cu excepția fragmentelor mai

vechi aflate pe glafurile ferestrelor din pronaos și a picturii altarului, opera a pictorului Sava Henția.

Intrarea în incinta întregului complex architectural se face pe sub clopotniță, care a avut și rolul de post de observație și mijloc de apărare.

Turnul de acces în incinta complexului este de dimensiuni mari, una dintre cele mai frumoase și mai bine păstrate construcții de acest tip din România. Este așezat pe latura sudică a incintei, având un parter și trei etaje și domină prin înălțimea sa împrejurimile (de altfel unul din scopurile construcției a fost și acela de foișor de observație). Primele două etaje sunt prevăzute cu metereze pentru arme de foc, iar al treilea, folosit drept clopotniță, are spațiu deschis în toate părțile.

Clopotnița – este o construcție masivă din cărămidă aparentă, de o execuție ireproșabilă, formată din patru nivele, totalizând înalțimea de 27 metri. Primul nivel, cu latura de 8,50 m, formează baza clopotniței în care este tăiat un gol cu partea superioară în arc de cerc, care marchează locul de acces în mănăstire. Nivelele 2-4, de formă octogonală și de înalțimi variabile, reprezintă, în aceeași succesiune, o cameră de apărare, camera clopotelor (și de alarmă) și camera de observare.

În exterior plastica fațadelor se realizează în patru registre de dimensiuni diferite, cu decorațiuni în arcade. Proporția nivelelor, echilibrul perfect între goluri și suprafețe pline, bogăția și varietatea motivelor de decorație exterioară, execuția desăvârșită a lucrării fac din clopotnița de la Brebu unul dintre cele mai remarcabile monumente din secolul al XVII lea. Parte din pereții interiori ai turnului au fost repictați de Sava Henția.

Zidul de incintă cu o înălțime de 6 m, are formă octogonală neregulată, este făcut din piatră de rau și cărămidă arsă, prevăzut cu metereze pentru tragere, fiind foarte bine conservat pe tot perimetrul său. Intrarea, plasată pe partea sudica a incintei, se face pe sub turnul clopotniță.

Complexul istoric de la Brebu, ca și alte palate brâncovenești, a avut nu numai rosturi gospodărești, cu pridvoare pentru odihnă, ci și rosturi militare. Zidurile înconjurătoare au fost totodată ziduri de apărare și poduri de strajă. Sub metereze se pot observa urmele unui drum de strajă de lemn, astăzi dispărut. În săpăturile din interior s-au descoperit numeroase resturi de arme, printre care mai multe ghiulele de fier și piatră, ceea ce dovedește că în anumite epoci cetatea a fost asediată și lovită cu tunurile.

Alături de biserică, în incinta mănăstirii, ctitorul a ridicat, odată cu celelalte elemente ale complexului, case încăpătoare de locuit în timpul verii – când domnitorul se deplasa în această regiune.

Casa domnească are formă dreptunghiulară, fiind una din cele mai importante clădiri laice din Țara Românească care s-au clădit până astăzi.

Construcția de mari dimensiuni (11,80 x 30,20 m) are o arhitectură specifica epocii, este formată din 9 camere și o sufragerie, toate comunicând între ele, sala mare cu ieșire în curtea interioară, pe un larg pridvor cu patru arcade la fațada interioară a clădirii.

Sub încaperea de la intrarea din curte, o ușă dublă de stejar masiv duce în marile pivnițe ale acestei construcții. Subsolul este format din două pivnițe boltite, acesul în ele făcându-se printr-un gârlici peste care a fost ridicat un foișor. Pivnițele sunt prevăzute cu bolți susținute de arce dublouri. Materialele folosite la construcția caselor domnești este același ca și la biserică, turnul clopotniță și zidul de incintă: piatra și cărămida.

Chiliile și clădirile anexe erau situate pe latura de vest a incintei, astăzi fiind dispărute în întregime, locul existenței lor fiind marcat cu ocazia lucrărilor de restaurare terminate în 1963.

Biserica Sfintii Arhangheli Mihail și Gavriil din Trăisteni

Atestate documentar în prima jumătate a secolului al XVI-lea, prin hrisoavele lui Radu Paisie (1535-1545), Trăisteni și Teșila, ca dependente de mănăstirile Mărgineni și Sinaia, două din satele comunei Valea Doftanei, județul Prahova, aveau să se îmbogățească și să se întărească cu români ortodocși din Țara Bârsei și din zona Sibiului, obligați în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea să pornească în bejenie din cauza persecuțiilor autorităților austro-ungare. Ei aveau să poarte mai departe, în veac, curăția credinței străbune. La 1830, vreo 15 familii de oieri au ridicat la Trăisteni, localitate căreia i-au dat numele după traistele pe care le purtau după gât sau după numele celor trei stâne ridicate în zonă, prima biserică din bolovani de râu, ruinată de vreme și vremuri.

Ruinele bisericii vechi din Trăisteni, prima biserica a satului, construită pe la 1830 de familiile de oieri veniți de peste munți din Ardeal, se vad și astăzi.

Biserica sătească de astăzi de la Trăisteni, este poate cea mai mare din România, numită și Catedrala Ciobanilor, un monument religios și arhitectural reprezentativ pe Valea Doftanei, alături de ctitoria lui Matei Basarab de la Brebu. Construită între 1926 și 1942 biserica parohială are dimensiunile unei veritabile catedrale. Un asemenea lăcaș monumental de închinăciune se întâlnește rar prin satele noastre.

Parohia Sfinții Voievozi – Trăisteni este situată pe Valea Doftanei, Negraș și Prislop, la o distanță de 18 km. de Comarnic prin Teșila și Secăria și la 22 km. de Câmpina – pe Valea Doftanei.

Biserica Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil din Trăisteni

Actuala biserică, cu hramul “Sfinții Voievozi”, s-a construit între anii 1924-1932, în vremea păstoririi primului patriarh al României Miron Cristea, prin sârguința unui comitet de inițiativă, înființat în 1921, împreună cu preot Niță Dumitrescu din Teșila – paroh, Ion H. Drăgănescu – primar și diverși fruntași ai satului.

La 20 iulie 1926, s-a turnat fundația bisericii în cadrul unei festivități religioase, la care a luat parte un sobor de preoți în frunte cu Preacucernicul Protopop Vasile Opriș din Breaza.

Biserica este construită din piatră și cărămidă pe o suprafață de 255 m2, în formă de cruce, în stil bizantin având o înălțime de 36 m (inclusiv Sfânta Cruce de pe turla cea mare). În interior are patru arcade, o boltă mare, două bolți mici și două cupole. Cele opt orificii din bolta Sântului Altar sporesc acustica locașului. Catapeteasma, iconostasul și stranele sunt din stejar, frumos sculptate cu diferite ornamente florale.

Actuala biserică, cu hramul „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil”, a fost construită între 1924 și 1932, prin osârdia preotului Niță Dumitrescu din Teșila și Ion H. Drăgănescu, mare proprietar de păduri din epocă și primar al localității Trăisteni.

Figura nr. Tabloul votiv cu ctitorii sfântului lăcaș, Ion H. Drăgănescu și soția sa Elena

Sfântul lăcaș a fost pictat în ulei, în stil bizantin, între anii 1935-1940, de către pictorul istoric Dimitrie D. Stoica din Bucuresti.
Biserica a fost târnosită în anul 1942, la 30 iunie, în ziua Soborului celor 12 Apostoli, de către Preasfințitul Episcop Veniamin Pocitan, vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, înconjurat de un ales sobor de preoți, în timpul celui de-al doilea patriarh al României, Nicodim Munteanu. Între timp, bisericii i s-au făcut unele lucrări de reparații astfel: în anul 1960 s-a spălat și curățat parțial pictura; în anul 1962 s-a reparat acoperișul; în anul 1965 s-a îndreptat Sfânta Cruce de pe turla cea mare; în anul 1966 s-au pus geamuri florale la turlele mici.
Aceste lucrări s-au făcut în timpul păstoririi preoților Gh. Oprescu și Nicolae Dumitrescu.

Odată cu venirea preotului Ioan Albu, în anul 1969, în cadrul bisericii s-au efectuat diferite lucrări de consolidare și înfrumusețare; în anul 1970 – reparații capitale la exterior (acoperiș, trepte, trotuare etc.); s-a construit clopotnița nouă dotată cu două clopote și cu cancelarie; în anul 1987 s-a restaurat și s-a spălat pictura în interior, păstrând originalul, operațiune în timpul căreia s-a descoperit sub tencuială, chipul regelui Mihai I al României; tot în această perioadă s-a electrificat și dotat Biserica cu încă trei policandre, unul mai mare și două mai mici; în anul 1987 s-a resfințit biserica de către Preasfințitul Episcop Nifon Ploieșteanul, vicarul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, alături de un sobor de preoți în frunte cu Protoiereul Costică Dumitru; a fost repictată și refăcută pictura exterioară de deasupra intrării, precum și pictura din pridvorul Bisericii.

Actuala biserica a fost inceputa in 1926, s­a terminat "de roșu", adică până la caramidă, în 1935, după care, până în 1940, a fost mobilată, finisată și pictată. Pe data de 30 iunie 1942 a avut loc târnosirea lăcașului. Principalul ctitor este Ioan H. Drăgănescu, mare proprietar de păduri în epoca interbelică, primar al așezării pe atunci, dar la construcția catedralei au contribuit, cu bani și muncă, aproape toți localnicii. Fresca aparține celebrului istoric religios și zugrav Dimitrie D. Stoica. În 1987 pictura a fost restaurată. În pronaos, chiar în dreapta intrării, a fost pictat chipul Regelui Mihai, iar prin anii ’50 pictura a fost astupată cu tencuială, din ordinul autorităților comuniste. Preotul paroh și-a asumat răspunderea, (conform regulamentului canonic avea acest drept), a decopertat stratul de tencuială ce acoperea portretul regelui și l-a restaurat. Catedrala sătească a devenit în acest fel, singura biserică din România, cu excepția catedralei mitropolitane din Iași, care în ultimii doi ani ai dictaturii comuniste a păstrat în frescă tânărul chip al Regelui Mihai.

Portretul Regelui Mihai din pronaosul Bisericii Trăisteni, pictat de Dimitrie D. Stoica

Biserica Adormirea Maicii Domnului din Teșila,

Biserica cu hramul: Adormirea Maicii Domnului, din satul Teșila a fost construită între anii 1871-1875 de echipe de voluntari formate din credincioși, sprijiniți financiar și de marii proprietari din zonă, așa cum se poate citi din pisania aflată în pridvorul bisericii, adăugată în anul 1930.

Prima pictură ce decora lăcașul în interior a fost executată în tempera, tehnica al seco. Din păcate, date despre autorii picturii sfințite la 1875 nu s-au păstrat, dar există icoane semnate de un anume Petre Stănescu, datând cam din aceeași perioadă. În anul 1988 se repictează biserica tot în tempera, de către pictorița Elena Vasilescu din București, împreună cu elevii săi. În același an, pictura a fost sfințită de Preasfințitul Vasile Târgovișteanul, episcop vicar patriarhal.

În anii 2008-2009 s-au efectuat ample lucrări de modernizare a lăcașului de cult, iar din 2010, la inițiativa preotului Răzvan Topală, într-un spațiu special amenajat în grădina parohială funcționează o bibliotecă cu peste 2000 de volume (cărți și studii teologice, literatură românească și universală, albume de artă etc). Totodată, în curtea lăcașului de cult s-a organizat o expoziție de cruci de piatră din secolul XIX.

Satul Teșila se află adăpostit pe valea râului Doftana, fiind străjuit de culmile molcome ale masivului Baiului din Munții Bucegi. În urmă cu peste 300 ani, aici s-a format o comunitate mică de păstori ardeleni care au găsit în zonă liniște și locuri bune de pășunat. Prima atestare documentară a localității o aflăm în hrisoavele Mănăstirii Mărgineni, ctitorie a postelnicului Constantin Cantacuzino, hrisoave din care reiese că satul Teșila a fost închinat Mănăstirii, ca metoc.

Odată cu mărirea comunității, care la început se rezuma la câteva stâne și gospodării, în jurul anului 1700, printr-o strădanie comună, cele două sate vecine, Teșila și Trăisteni, au ridicat un lăcaș de mici dimensiuni din piatră de râu și lemn, în zona Negraș-Mogoșoaia, la distanță egală de cele două așezări. Edificatoare pentru originile transilvănene ale celor două localități este și proveniența preoților, de regulă călugări, care coborau de peste munți, din Transilvania, ca urmare a strânselor legături păstrate cu locurile de baștină.
Bisericuța din Mogoșoaia i-a deservit pe locuitorii Teșilei până la 1790 când aceștia și-au ridicat propriul lăcaș de cult, iar pe cei din Trăisteni până la 1830, an în care aceștia au târnosit un alt edificiu religios.

Prima biserică din Teșila, ridicată ca și precedenta, din materiale similare (piatră de râu, mortar de var și lemn) a funcționat puțin mai la nord de actualul lăcaș de închinare, pe același teren, locul altarului fiind apoi marcat de o cruce mare de piatră, încadrată de patru cruci mai mici, toate datând din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Hramul vechiului edificiu de cult a fost „Adormirea Maicii Domnului”, păstrat și la actuala biserică. Textul pisaniei ni s-a păstrat într-o transcriere redactată de preotul Nicolae Dumitrescu: „Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu îndrumarea Sfântului Duh, ridicatu-s-a această Sfântă Biserică în zilele prealuminatului Mihai Constantin Șuțu, de robul lui Dumnezeu I. I. Stoica Kocoș și Dobra”.

Lăcașul de cult unde se închină astăzi enoriașii parohiei Teșila I, a fost construit între anii 1871-1875 de echipe de voluntari formate din credincioși, sprijiniți financiar și de marii proprietari din zonă, așa cum se poate citi din pisania aflată în pridvorul bisericii, adăugată în anul 1930.

Biserica are plan triconc, cu două turle, una pe naos și una pe pronaos, cu abside laterale. Zidurile sunt foarte groase, variind între 1 m. și 1,20 m., masivitate care alături de tehnica de construcție a asigurat trăinicie edificiului, în ciuda cutremurelor puternice din anii 1940 și 1977.

II.6.2 Monumente istorice din categoria arhitectura sătească civilă

Situate într-o vale primitoare, în inima munților Gârbovei, comunele situate de-a lungul Văii Doftanei au oferit din timpuri imemoriale un spațiu prielnic pentru românii aflați în cautarea unui trai mai bun, un loc în care să-și clădească viața și casele.

Primele urme de viață materială și spirituală de pe aceste locuri, au fost încadrate în perioada medievală timpurie. Astăzi multe case se găsesc pe întinderea văii, iar multe dintre acestea oferă astăzi o încântatoare fereastră spre trecut.

Arhitectura civilă de factură tradițională reprezintă o parte importantă și valoroasă a arhitecturii doftanene și implicit prahovene. Se disting aici câteva case ce înglobează un patrimoniu arhitectural bogat și distinct. Acestea sunt locuințe tradiționale, cu regim de înălțime parter sau parter și etaj, ce au drept caracteristici principale prezența prispelor și balcoanelor, decorațiunile traforate de lemn, prezența stâlpilor de lemn decorați, acoperișurile cu patru pante și uneori cu frontoane decorate cu motive vegetale sau geometrice. Locuințele cu etaj prezinta de cele mai multe ori la parter, beci zidit cu pietre de râu.

Materialele de construcție utilizate sunt cele tradiționale: bârne de lemn cioplit, pentru structură, împletitură de nuiele sau stinghii de lemn lipiți cu pământ galben, pentru pereții, și șița sau șindrila pentru învelitoare. Cărămida arsă era mai rar folosită. Aceasta este întâlnită la locuințele târzii, datate în perioada interbelică.

Caracteristicile imobilelor tradiționale se înscriu în aceleași coordonate constructive generale, cu plan dreptunghiular, prispe, balcoane, foișoare, decorații în lemn, stâlpi lucrați manual și decorați sumar. Se remarcă preponderența locuințelor joase cu regim de înălțime parter.

Din comuna Valea Doftanei opt case sunt clasificate ca monumente de arhitectură in lista monumentelor istorice din județul Prahova: două case din 1920 din satul Teșila; ansamblul rural (sfârșitul secolului al XIX-lea–începutul secolului al XX-lea); gospodăria de oier Frusina Roșca (sfârșitul secolului al XIX-lea), ansamblu alcătuit din casă și anexe (saivan, bucătărie de vară, grajd și fânar); casele Constantin Bran (1868), Ibrian Gh. Pompiliu (1928), Ion Pochișna (1900), Maria Cârstea (1928) și Luxandra Neagu (1930);

Figura Anexe, saivan, bucătărie de vară, grajd și fânar, Valea Doftanei

În comuna Brebu, sat Brebu Megieșesc, casa Vasile C. Topală se regăsește în lista monumentelor istorice de arhitectură din județul Prahova.

Casa Vasile C. Topală, com. Brebu

În comuna Șotrile 11 case vechi sunt clasificate ca monumente de arhitectură în lista monumentelor istorice din județul Prahova. Acestea sunt: Casa Steliana Stanciu, Casa Vasile Diaconu, Anexa gospodărească Gheorghe Buzețeanu, Casa Antim Buzățeanu, Casa Steliana Cheluș, Casa Elena Dan, Casa Ion I. Dăscăleciu, Casa Silvia Bârsan, Casa Dan Gh. Ion, Casa Ana Stănică, Casa Aurelia Băbescu.

Aceste edificii au în modul compozițional foișorul cu influențe ale stilului romantic, prispă pe fațada principală și parterul supraînălțat.

Casa Elena Davidescu, sat Vistieru, com. Șotrile, nr. 70, sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX

Foto: arh. Calin Hoinarescu, 1982 și în prezent

Casa Aurelia Băbescu, sat Șotrile, nr. 35, datare: 1900, Foto: arh. Călin Hoinărescu, 1982 și în prezent

Din comuna Secăria sunt clasificate ca monumente de arhitectură 8 case fiind trecute în lista monumentelor istorice din județul Prahova. Acestea sunt: Casa Dumitru Păișan, Casa Gheorghe Stoica, Casa Cornelia Aldea, Casa Maria Popa, Casa Gheorghe Neacșu, Casa Ion Oprica, Casa Aurelia Mărgărit, Casa Sultana Văsii.

Declararea acestor edificii monumente istorice de arhitectură, a avut la bază necesitatea conservării, punerea în valoare a acestora și evidențierea stilului local specific.

II. 6. 3. Muzee și colecții muzeale

În spațiul Casei Domnești din Brebu, Muzeul de Istorie și Arheologie al județului Prahova a organizat o colecție muzeală de istorie și artă feudală. Realizată inițial prin strădania profesorului Nicolae Simache, ctitorul muzeelor prahovene și îmbogățită ulterior cu noi și interesante exponate, tematica muzeală aduce în fața publicului vizitator, prin intermediul obiectelor expuse, momente ale civilizației românești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Sunt prezentate exponate care atestă dezvoltarea agriculturii, meșteșugurilor și comerțului în secolele XVII-XVIII, precum și înflorirea economică a Țării Românești în această epocă. În cadrul expoziției, două dintre săli sunt rezervate dezvoltării culturii și artei tipografice care cunoaște o strălucită înflorire în timpul domnitorilor Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Se disting tipărituri laice și ecleziastice reprezentative pentru cultura Țării Românești din secolul al XVII-lea: Pravila de la Govora, 1640 – primul îndreptar de lege adresat mirenilor și clericilor; Îndreptarea Legii – Târgoviște, 1652; Biblia de la București din anul 1688, tipărită de frații Radu și Șerban Greceanu, în timpul domniei lui Șeban Cantacuzino; prima biblie tipărită în limba română cu caractere chirilice; de asemenea tipărituri editate de mitropoliții Dosoftei și Antim Ivireanu.

Colecția mai cuprinde piese deosebite de artă plastică și decorativă: icoane vechi, veșminte, costume boierești din catifea cu fir de aur și argint, podoabe și bijuterii de epocă. Sobe vechi, cufere, icoane și cărți vechi recrează atmosfera secolelor trecute.

Zona Valea Doftanei a prezentat de timpuriu un deosebit interes etnografic și popular-artistic. Muzeele de aici tezaurizează valori ale spiritualității oamenilor ce au locuit în aceasta zonă.

Muzeul de Etnografie și Folclor, deschis în cadrul Caminului Cultural Trăisteni, înfățișează aspecte ale locuinței țărănești tradiționale de pe Valea Doftanei păstrand obiecte de mărturie legate de meșteșugurile locurilor, tradițiile populare din zonă: vase de pământ, ștergare brodate, ornamente gravate în lemn, traforate, lucrate în relief, fote, ii cu broderii alese, elemente autentice ale portului popular românesc.

Muzeul de Arte Plastice deschis în cadrul Caminului Cultural Teșila unește peste 300 de opere de artă. Aparținând unor artiști consacrați atât din țară cât și din străinătate, multe dintre acestea sunt rodul celor XVIII ediții ale Taberei Internaționale de creație Plastică Valea Neagră.

Exponate din cadrul Muzeului de Arte Plastice din Teșila

Priveliștea și lumina cu totul specială a acestei zone, a transformat-o încă din secolele trecute, într­un "rai" al pictorilor români.

Trebuie amintit faptul ca în secolele XIX și XX, mai multi artiști români de prestigiu au poposit în localitatea Brebu, fiind atrași de pitorescul peisajului și frumusețea ctitoriei medievale de aici, printre aceștia numărându-se Ștefan Luchian, Sava Henția, Nicolae Grigorescu ș.a.

Nicolae Grigorescu, unul dintre fondatorii picturii române moderne, simbol pentru tinerele generații de artiști care în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să aducă la lumină valorile spiritualității românești, a slujit pictura și prin intermediul ei, identitatea românească. De-a lungul întregii vieți, a manifestat o nevoie acută de a călători, fiind mereu în căutarea inspirației.

Fiu al pamântului, Nicolae Grigorescu s-a simțit atras de toate acele aspecte ale naturii pe care le-a redat cu cea mai înaltă pricepere în peisajele sale. O importantă caracteristică a peisajului grigorescian este legătura omului, țăranului român, cu mediul său natural. „Grigorescu […], a educat publicul pentru pictură și ne-a învățat să privim natura”.

După 1900 acesta s-a izolat la Câmpina, unde își construise o casă (actualmente muzeu memorial) în apropierea Castelului Iuliei Hașdeu. Zilnic mergea și picta pe dealul cunoscut de localnici sub numele de Muscel, la Fântâna cu Cireși, loc în care treceau adesea țăranii din satele din apropiere. In Câmpina și Valea Doftanei, Grigorescu a fost interesat de peisaje, tipice subcarpaților și de prezența perenă a ciobanilor cu turmele lor. „În ultimii zece ani ai vieții a descoperit și alte caracteristici ale priveliștilor noastre de câmpii și dealuri. Acea învăluire a priveliștilor într-o tonalitate minerală alb-cenușie reală în zori, când cețurile străvezii învăluie totul spre amurg când praful drumurilor, funingei, împăienjenesc lumina, sau dimpotrivă la nămiezi, cînd soarele șterge unele culori și netezimea unei forme”.

Tabloul “Ciobănaș pe Valea Doftanei” se înscrie în linia subiectelor celor mai îndrăgite de artist. Un ciobănaș se odihnește pe iarbă, în timp ce turma paște liberă. Imaginea este lirică și idilică. Lucrarea se remarcă prin folosirea petelor mari de culoare, unei palete luminoase și adaptarea tehnicii picturale nevoii de a surprinde momentul. Pentru pictorul impresionist: cerul, pământul, întregul cosmos este culoare, sunt tușe în nuanțe diferite sub efectul luminii soarelui.

Reprezintă perfect ceea ce chiar artistul spunea: „Când privești un peisaj, este ca și cum te-ai uita prin ușă, deasupra câmpiei. La distanță vedem lucrurile prin pete de lumină și de umbră și nu prin linii mărunte cum ar fi când am privi fiecare obiect în parte.”

Umbla prin țară aducând omagii oamenilor simpli, portului țărănesc și vieții de fiecare zi. Din opera lui răzbate plăcerea de a fi român și liniștea sufletească a artistului împlinit, care nu a uitat nicio clipă de unde a plecat.

Nicolae Grigorescu este una dintre marile personalități ale artei românești, succesul său fiind depășit doar de Brâncuși. Considerat cel mai autentic reprezentant al specificului național în artă, numele lui Grigorescu este legat și de începutul modernismului, care a însemnat racordarea artei românești la demersurile europene.

Scenele simple – un car cu boi pe drumul de întoarcere către casă, un țăran își ară pamântul, câteva tinere torc în fața casei, un ciobănaș păzește o turmă de oi – sunt pentru Grigorescu tematici predilecte ce formează o adevărată monografie a satului românesc, din zona dealurilor.

Cu o mare sinceritate și pasiune, cu acea trăire profundă a temelor sale rurale, pictorul Nicolae Grigorescu a reușit să surprindă exact imaginea vie, specifică țării sale pe care nimeni – așa cum consemna Nicolae Iorga – „n-a fost în stare să ni spuie….că țara noastră, țara neamului nostru are acest cer, această lumină, aceste perspective și că fiii ei cei mai adevărați, sub pânzăturile lor aspre, au, când sunt veseli, acest zâmbet și acest înțeles în ochii adânci atunci când îi fura taina vieții sau a firii.”

Ștefan Luchian, o alta personalitate care a dominat pictura românească de la începutul secolului XX, reprezintă un moment de seamă în dezvoltarea picturii românești moderne. Picturile sale sunt străbătute de o puternică emoție, de un cald umanism, simple și rafinate totodată.

Ștefan Luchian, plecat să picteze la Brebu în vara anului 1908, îi scria unui prieten: „Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu… Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. […] Și ce lucruri frumoase; nu te mai saturi uitându-te la ele: mai ales pe lunca Doftanei, este o minune, nu altceva”.

La Brebu Ștefan Luchian a pictat peste douăzeci de peisaje în pastel, multe dintre ele aflându-se pe cele mai înalte culmi ale genului. În curtea Mănăstirii Brebu, pictorul a avut parte de una dintre cele mai prolifice perioade ale creației sale artistice.

Aceste lucrări îl situează pe Luchian printre marii pictori în pastel ai lumii: Fântâna de la Brebu, Turnul din Brebu, Casa lui Moș Gheorghe, Bucătăria călugărească. Legat de pastelurile realizate aici, artistul a spus: „Cu pastelul lucrezi repede. Fumul argintiu care împrăștie din sălcii în lumina de amurg, în pastel îl prinzi mai ușor”. Momentul creației sale de la Brebu a fost considerat ca fiind un exponent al pastelului, în care se identifică sinteza dintre lumină și culoare care constituie marea inovație adusă de pictura sa. Luchian s-a oprit asupra colțurilor intime care îndeamnă la poezie prin sugerarea prezenței omului, natura fiind un prilej de comunicare și nu un refugiu. Pictura nu a fost pentru Luchian un mijloc de imitare mecanică a naturii, ci un mod de cunoaștere a ei. Concepția despre raportul dintre artă și natură și-o exprima spunând: “Una-i să respecți natura și alta-i să faci ce vezi, cum o ieși să iasă… Trebuie să lași la o parte, să uiți unele lucruri, asupra altora să insiști… Natura nu trebuie să o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei”.

Dorința de a se afla în natură a marcat una dintre schimbările majore în viața sa, obișnuit cu ritmul orașului, simțindu-se confortabil în lumea cafenelelor bucureștene. În încercarea de a găsi adevărul propriei existențe, s-a îndreptat instinctiv către natură, care l-a ajutat să-și recapete direcția, căutând să se afle tot mai des în mijlocul ei. Dorința sa de a lucra era sporită de atmosfera simplă și primitoare de la Brebu, de casa care îl găzduia și de frumusețea peisajului.

Lucrările realizate în lunile de vară în care a pictat la Brebu ilustrează în mod desăvârșit sentimentul frumuseții absolute și al eternității pe care Luchian l-a simțit în fața naturii. Șederea la Brebu i-a fost benefică, ajutându-l să-și recapete puterile, aducându-i împliniri în planul creației, o profundă înțelegere a sensului lumii și a ceea ce este esențial în viață.

La Brebu a lucrat în pastel și creioane colorate, tehnici care îi permiteau să transpună direct și cu acuratețe efectele luminii și schimbările coloritului plantelor sub acțiunea ei. Prin intermediul lor, încerca să redea ceea ce natura avea mai frumos, grațios și adevărat, spunând că “natura are ambiția aceasta: să reușească în tot ce face”.

Petru Comarnescu spunea despre poetica ce se află în substratul operei peisagistice a lui Luchian: “În dialogul cu natura, s-a întrebat mereu cum sunt priveliștile ce-l atrăgeau și ce anume le era caracteristic, spre a-l oglindi. A luat și a dat, contopind lumea dinafară cu lumea lui lăuntrică, așa cum procedează întotdeauna realiștii, controlând totul prin rațiune. De aceea, și în peisaje, începând cu cele din tinerețe și culminând cu cele de la Brebu el a descoperit frumuseți și adevăruri și le-a redat cu un stil propriu, care din prima clipă te face să deosebești o lucrare de Luchian de lucrările altora”.

Peisajele sale nu se reduc numai la identitatea lor materială, la funcția lor utilă, ci constituie un izvor de poezie, un motiv de vibrație sufletească, o treaptă mai înaltă de cunoaștere: acea cunoaștere prin iubire. Ciclul ,,Priveliștilor’’ de la Brebu reprezintă o culme a creației sale, dar și cele mai frumoase pasteluri realizate în plastica românească.

În ,,Fântâna de la Brebu’’ și în celelalte lucrări din acest ciclu, Luchian folosește resursele pastelului, printr-o sensibilitate specific românească dialogând cu natura.

„Crâng la Brebu” este unul dintre cele mai importante peisaje ale lui Luchian, alcătuind unul dintre momentele cele mai echilibrate ale operei sale.

Artistul Sava Henția, captivat de frumusețea locurilor doftănene, când a executat pictura la biserica și turnul clopotniței Mânăstirii Brebu, s-a stabilit aici între anii 1886-1904.

Pasionat de viața satului, a imortalizat frumusețea acestor plaiuri în lucrări ca: “Turnul de la Brebu”, “Vedere din Comuna Brebu” și “Bâlciu la Brebu”.

Lucrările realizate la Brebu, executate în natură, au deopotrivă calități documentare cât și certe calități de observație realistă.

Sava Henția a realizat prin acuarela Bâlciu în Brebu, o îmbinare între peisaj, cu valoare documentară astăzi asupra epocii, și pitorescul scenei comerciale rurale.

II. 6. 5. Obiective și peisaje turistice naturale

Situl Cheile Doftanei

Situata in nord-vestul județului Prahova, aria naturală protejata (sit de importanță comunitară), Cheile Doftanei se întinde intre zona de contact a Subcarpaților de Curbura cu prelungirile sudice ale Munților Baiu. Aceasta zona este străbătută de drumul județean DJ102L care leagă localitatea Seciuri de Barajul Paltinu (baraj aflat în arealul sitului). Din punct de vedere teritorial-administrativ, situl este amplasat pe raza comunelor Brebu si Valea Doftanei.

Situl reprezintă o zonă naturală (păduri de foioase, păduri în amestec, pășuni montane, fânețe, abrupturi stâncoase, grohotișuri) încadrată în bioregiunea alpină a sud-estului Munților Baiului (subunitate geomorfologică a Subcarpații de Curbură) și cea continentală a bazinului râului Doftana.

Situl Natura 2000 Cheile Doftanei a fost desemnat ca arie naturala protejata de interes comunitar prin Ordinul Ministrului Mediului nr. 2387 din 29 septembrie 2011, fiind parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România și se întinde pe o suprafață de 2.613,30 hectare.

Zona este caracterizata printr-o biodiversitate remarcabila si un relief complex unde predomina paduri cu o vechime de peste 150 ani. Habitatele de faget, stejar, vegetatie riverana, fanete si vegetatie de stancarie sunt de o fumusete aparte.

Fiind o zona cu fagete compacte, cu o mare valoare conservativa, la nivel national, situl Cheile Doftanei reprezinta un ecosistem ce asigura habitatul propice pentru multe specii de plante, animale si microorganisme, contribuind la mentinerea unui nivel optim de biodiversitate. Situl contribuie astfel si la mentinerea ecosistemelor forestiere la nivel european.

Cheile Doftanei

Râul Doftana a sapat pe o lungime de aproximativ 300 m, in apropiere de Lacul Paltinul, printr-un adevărat fenomen carstic, o formațiune geomorfologică, cunoscuta sub numele de Cheile Doftanei. Aceasta porțiune de vale strâmtă, cu versanți înalți, abrupți aproape verticali, săpați în roca dura, ofera peisaje extrem de spectaculoase.

Lacul Paltinu

Barajul Paltinu este situat în pe valea râului Doftana, la aproximativ 10 km N față de municipiul Câmpina, în aval de confluența Doftanei cu valea Păltinoasa, în cheile numite "La Tocile".

Lacul Paltinu este un lac de acumulare pentru apa potabila, situat la o altitudine de 650 m, la confluenta raului Doftana cu Paraul Paltinoasa si Secăria, avand o lungime de aproximativ 3km. Acesta constituie principala atracție turistică a zonei, oferind o priveliste incantatoare. Este recunoscut si pentru fauna bogata in pesti rapitori, precum biban, stiuca sau clean.

Bazinul superior al raului Doftana reprezinta o importantă zonă turistică, nevalorificată însă la potențialul ei maxim. Ambele maluri ofera conditii prielnice pentru asezarea unor campinguri pitoresti si case de vacanta.

Varful Secăria (1149 m), aflat in apropierea satului Teșila, desi nu are o inaltime atat de mare, reprezinta un loc superb de belvedere, cu o vedere panoramica asupra intregii regiuni.

Privelisti superbe, un peisaj frumos prin simplitate si naturalete si foarte multa liniste dincolo de tumultuoasa Vale a Prahovei.

Rezervatia Glodeasa

Rezervatia Glodeasa din Teșila reprezinta o padure virgina de fag si brad, cu varste de 200-300 de ani si înălțimi de 40-45 m. Rezervatia se afla la o altitudine cuprinsa intre 700 si 900 metri si ocupa o suprafata de peste 500 hectare.

Pe teritoriul comunei Valea Doftanei se află pădurea “Foile verzi”, renumită pentru specia Prunus laurocerasus -mălin ornamental, pădurea “Paltinu Lac” reunește specii arboricole deosebite: paltinul de pădure, pin comun, pin neted, jugastru, larice, pădurea păstrand aspectul sălbatic al unei păduri tipice virgine. Pantele sunt abrupte iar torenții sunt însoțiți de o mare bogăție de floră și faună tipice acestei regiuni. Pădurea fiind deasă, nu se poate vedea mare distață. Există mici deschideri și luminișuri ce dau pădurii un farmec aparte și contribuie la diversitatea biologică.

Fiind un obiectiv turistic deosebit, prin naturaletea peisajului, aerul curat si drumetiile de munte ce pot fi realizate de aici, rezervatia Glodeasa reprezinta unul cele mai importante obiective turistice din Muntenia.