Noțiuni introductive [306263]

Noțiuni introductive

Prima parte a [anonimizat] a delimita granițele temei acestei lucări și de a oferi o bază teoretică discursului următor. Aceste noțiuni au scopul de a ierahiza sistemul de concepte utilizate în abordarea temei cu scopul de expune rolul fiecaruia în sistemul intrepretativ al lucrării. Pentru început este necesară definirea termenului de mediu urban.

1.1.2 [anonimizat]: „mediul natural și mediul artifical”. Termenul de mediu uman apare in 1967 [anonimizat] a Arhitecților. [anonimizat] a fost redefinit de om. Mediul artificial poate suferi de multe ori de o „lipsă de suflet” [anonimizat], nu are frumusețea și deplinătatea mediului natural.

Amenajarea teritoriului reprezintă una dintre instrumentele de cunoaștere și de cercetare a [anonimizat] a sa. Totodată amenajarea teritorului presupune continua construcție și reactualizare a mediului uman, „a cadrului material creat de societate și indispensabil existenței sale.” Acesta, ca domeniu de activitate teoretic are funția de a propune strategii de dezvoltare atunci când se aduce în discuție reorganizarea sau remodelarea mediului uman. Finalitatea acestuia este aceea de a realiza o sinteză armonică și o [anonimizat], și potențialul oferit de cadrul natural. [anonimizat] „amenajare a teritoriului” [anonimizat] „urbanism”. Aceasta, [anonimizat] o [anonimizat]. [anonimizat] o clasare finală a [anonimizat]. [anonimizat] a întregului proces teritorial ce cuprind: „activități de investigare și prognoză; activități de prognoză și strategie; activități de fundamentare a deciziilor; ” [anonimizat] a teritoriului. Deciziile luate de către conducere sunt extinse și elaborate ulterior propuneri de rezolvare a problemelor cadrului natural urmărind o rezolvare optimă cu reducerea consecințelor negative asupra mediului înconjurător. Efectele negative sunt o caracteristică a [anonimizat], care devine mai degrabă un mediu antiuman. Evitarea unor astfel de consecințe se bazează pe o deplină înțelegere a globalității si complexității mediului uman de care urbanismul cât și amenajarea teritoriului trebuie să dea dovadă.

1.1.3 Deteriorarea mediului uman

În linii mari, cauzele ce pot determina o dezvoltare haotică ce nu facilitează o anumită calitate a vieții se numără: amplasarea neconformă a industriilor în interiorul cât și în proximitatea orașelor sau oricărui tip de așezare; densități ale populației mari și concentrări exagerate în anumite zone urbane, rețele de transport ce nu oferă accesibilitate suficientă cartierelor, zonelor sau localităților; dezvoltarea rețelei de transport într-un mod haotic fără a ține cont de fluxul de persoane sau de necesitatea de deservire a unei comunități anume; existența unor artere cu trafic exagerat alături de inexistența unor mijloace de reducere a poluării, precum parcuri, profile stradale corespunzătoare, centuri verzi, etc.; zone rurale și periurbane ocupate necontrolată cu caracter extensiv; punerea în pericol a suprafețele agricole dar și al masivelor forestiere; iar în ultimul rând poluarea apei și atmosferei. Procesul de dezvoltare se bazează pe 3 componente ce funcționează reciproc. Primele două: compartimentul vieții sociale și economice; sunt legate de conținutul dar și de etapizare și monitorizarea procesului de structurare si restructurare teritorială. Ultima componentă este cea a ambianței spațiale și are implicații asupra transformării formei mediului înconjurător.

Figura 1.1. O bună organizare spațială ce susține diversitatea activităților umane conține un set de reguli și un limbaj complex prin care se caracterizează

Sursă: https://runnerbeantours.com/where-to-see-human-towers-in-barcelona-the-catalan-festival/

1.1.4 Țesut urban

Orașul reprezintă o structură foarte complexă, compusă în termeni morfologici, din diferite subdiviziuni cu relații complexe între ele. Astfel, orice parte a orașului, face parte dintr-un întreg, iar întregul se regăsește în partea sa; „from the part to the whole”. Diferențele dintre țesuturile urbane expun caracterul organic al său și reflectă în cele mai multe cazuri diferențele ce apar în urma diverselor etape de dezvoltare. Percepția teșutului de datorează „gradului de rezoluție” la care este privit. La o rezoluție redusă, se pot observa cartierele și tramele stradale; la o rezuluție mare, se pot observa pe langă caracteristicile generale și o serie de detalii precum materialități existente, spații verzi, conturi precise a străzilor și al clădirilor. Descrierea morfologică detaliată, bazată pe o un nivel al rezoluției ridicat, oferă criteriile ce determină originalitatea și unicitatea zonei. Orice structură urbană care este ușor de identificat, are o structură specifică determinată de așezarea clădirilor, dimensiunile străzilor, gradul de deschidere sau închidere a piețelor ș.a.m.d. Caracterul unui oraș este reprezentat de fapt de aceste caracteristici morfologice ce le oferă autenticitate. Următoarele orașe se remarcă prin ușurința în recunoașterea lor doar după configurația teșutului urban.

Fig. 1.1 Țesutul urban a 9 orașe diferite; se remarcă țesuturi ortogonale (New York, San Francisco) sau țesuturi dezvoltate în mod organic și asimetric ținând cont de topografie (Roma, Barcelona)

Sursa: http://yuriartibise.com/urban-fabric/

Noțiunea de țesut urban este definitorie atât la nivel global, la nivel de țară sau chiar oraș sau cartier. Comparând caracteristici specifice orașelor de pe diferite continente rezultă automat factorul de unicitate al fiecăruia, rezultate interesante apar la nivel de orașe. Spre exemplu, țesuturile urbane a 3 orașe provenind din regiuni diferite de pe teritoriul României surprind dezvoltări urbane diferite dar și relații diferite cu topografia sau apa.

Fig. 1.2. Cluj-Napoca- Centru Fig. 1.3. București- Bulevardul

Unirii

Sursa Google Earth, , imagini la aproximativ aceași scară

În cazul Clujului, țesutul urban respectă conturul cetății cu rigurozitate. În exteriorul său se pot observa etapele ulterioare de dezvoltare cu intervenții mai mult sau mai puțin semnificative. Țesutul prezent în cazul Bucureștiului cunoaște intervenții majore din perioada comunistă prin crearea unui ax perpendicular pe Casa poporului, cu diferențe majore între țesutul sudic și cel nordic, atât la nivelul circulației cât și la nivel al densității.

1.1.4 Metodologia planificarii teritoriale se caracterizează prin legătura dintre latura teoretică și cea practică, dar care se desfășoară la niveluri diferite calitative: la scară microteritorială și la scară macroteritorială. În capitolul//// vom analiza și defini pe larg aceste modalități de abordare.

Aceste componente pot fi dublate de nevoile și activitățile umane precum cele necesare, sociale și opționale. O bună planificare și structurare a mediului uman reflectă în definitiv un suport al acestor nevoi umane exprimate și susținute de mediul înconjurător. Legătura om-mediu trebuie privită în mod holistic. Teritoriul fizic,geografic reprezintă terenul de acțiune al diverselor profesii care încearcă să-și impună activitatea asupra sa. Astfel, investitorii imobiliari urmăresc terenuri favorabile investițiilor cu profituri cât mai mari, domeniul politic urmărește strângerea de voturi, iar arhitecții își doresc construirea a cât mai multor clădiri „de revistă” . Motivațiile ce există în spatele intereselor de gestionare și utilizare a terenurilor, reprezintă un întreg și divers paletar de schimbări continue de care domeniul urbanistic și de amenajare teritorială trebuie să țină cont pentru a putea oferi soluții adecvate situațiilor sociale, economice, politice, geografice ș.a.m.d, reale.

Noțiunile și conceptele teoretice și implicațiile lor practice asupra mediului înconjurător ce au fost prezentate anterior provin dintr-o terminologie relativ nouă, cu precădere a ultimilor 30 de ani , și presupun o abordare ce se bazează pe sinteza unor modele urbane ce își au debutul odată cu secolul XIX. În continuare lucrarea va caracteriza în linii mari diferite modele urbane alături de nucleul ce a determinat regândirea rolului pe care urbanismul îl va avea în viața de zi cu zi a oamenilor. Odată cu această schimbare, orașul este privit ca o entitate ce poate influența viața locuitorilor săi și se lua în considerare finalitatea actului de proiectare urbană.

Capitolul 2.

2.1 Scurt istoric al urbanismului și scopul general al planificării teritoriale

Idea generală a secolului XIX ce a unit modul de gândire al arhitecților moderniști este cea a înțelegerii hegeliene a istoriei care presupunea înțelegerea de cursului istoriei, putând detemina cursul ei viitor. Asftel, rolul arhitectului era privit asemenea unui profet, care putea determina forma de expresie arhitecturală putând înțelege pe deplin Zeitgeistul epocii. O astfel de credință s-a manifestat în special pe teritoriul european prin posibilitatea proiectării conițiilor trecutului în viitor. Pentru arhitecții progresiști ai secolului XIX și urmașii acestora, a fost esențial să creeze un limbaj și un stil arhitectural unificator și universal ce exprimă în totalitate spiritul epocii, asemenea stilurilor trecute. Pentru un asemenea demers, negarea valorilor clasice sau respingerea tradiției academice a provenit din conștientizarea faptului că Eclectismul a ajuns stilul predominant care va perpetua în continuare un limbaj arhitectural desuet ce nu mai este în conformitate cu Zeitgeist-ul secolului. Această abordare nu a negat în totalitate valoarea trecutului și a tradiției sale, ci dimpotrivă, întoarcerea la un adevăr atemporal și la o expresie organică și unitară reflectată în toate manifestările culturale ale epocii, au aprobat răspunsurile arhitecților și urbaniștilor la noua realitate percepută de aceștia.

Astfel, noile modele urbane ce apar odată cu secolul XIX își găsesc resursele și factorii determinanți în spațiul anglo-saxon odată cu revoluția industrială. Aceasta a însemnat o creștere demografică semnificantă, Anglia fiind țara ce a resimțit pe deplin această creștere. Fenomenul este dublat de migrația populației din mediul rural în mediul urban, mediu al cărei organzări spațiale nu era pregătit acesui fenomen. Marea Britaniei este nucleul Revoluției industriale și va cunoaște cele mai semnificative creșteri ale populației. Spre exemplu, în cazul Londrei, populația crește de la 864 845 de locuitori în urma unui recensământ efectuat în anul 1801 la 1 873 676 în anul 1840, iar la 4 232 118 în 1891. Această creștere are loc în decursul a mai puțin de 100 de ani, cu creșteri demografice mai mult sau mai puțin impresionante în majoritatea orașelor mari de pe teritoriul Marii Britanii, care mai apoi se extind în Franța și Germania, determinând industrializarea orașelor importante. Orașul medieval și baroc este supus fluxurilor noi de trafic și circulație cauzate de apariția unor „funcțiuni urbane” inexistente până atunci: se realizează artere noi ca în cazul P.arisului „mutilat” de Haussmann, gările devin noduri de circulație importante, coagularea populației în suburbie, înființarea unor anumite cartiere de afaceri, suburbiile sunt ocupate în general de marile industrii iar periferiile sunt cupate de clasele inferioare. Astfel, orașul devine o entitate neuniformă câștigând o fizionomie specifică secolului XIX. Raportarea față de schimbările majore pe care industrializarea o aduce odată cu sine în fizionomia orașelor va naște două tipuri de raportări față de un țesut nou și străin.

2.1.1 Garden city sau modelul culturalist

Acest model urbanistic provine din noua abordare redată de William Morris și John Ruskin spiritului vremii. Apogeul și expresia finală se regăsește în orașul-grădină propus de Ebenezer Howard. Omul nu este privit ca o un singur individ, ca o singură entitate, ci se mizează pe gruparea lui într-o unitate organică ce a dispărut odată cu industrializarea. Ca fenomen definitoriu al acestor modele urbane, efectele industrializării vor aduce la suprafață termeni noi și opuși, pe baza cărora se va contura întreg discursul modelelor culturaliste cât și progresite. Termeni precum „organic și mecanic, calitativ și cantitativ, participare și indiferență” apar în filozofia curentelor urbane. În cazul orașului-grădină, întoarcerea la origini, natura și nostalgia constituie punctele de plecare de la care se dorește un nou mod de viață ce se opune declinului iminent industrializării. Progresul este exclus din această viziune și este înlocuit cu noțiunea de cultură, de unde provine și numele acestuia. Deoarece nevoile materiale primează în fața celor spirituale, forma pe fizică pe care acest model o expune este accea a unei așezări bine delimitate în care omul și comunitatea în definitiv, locuiesc în concordanță cu cadrul natural fără a i se opune acesteia. Descentralizarea și regruparea populației în centre cu densitate specifică sunt caracteristici cheie ale acestui model, după cum urmează să fie prezentat în Garden city a lui Ebenezer Howard.

Lucrarea fundamentală a lui Ebenezer Howard „To-morrow, A Peaceful Path to Social Reform” prezentată publicului în anul 1898, republicată ulterior sub numele de „Garden Cities of To-morrow” în anul 1902, este de fapt sinteza căurărilor britanice și americane ale vremii, reformulate de Howard prin viziunea sa personală. Aportul cel mai semnificativ al acestei lucrări îl reprezintă diagrama celor 3 magneți (fig. 2.1). Aceasta presupune conlucrarea valorilor orașului de tip tradițional și cele ale așezărilor de tip rural prin generarea unui model de așezare ideală de tip oraș-sat, cu scopul de a readuce la viață cooperarea și libertatea individuală. „ Howard și-a conceput orașul ca pe o comunitate auto-suficientă economic, bazată pe ajutor reciproc, care produce doar puțin mai mult decât are nevoie.”

Fig. 2.1 Diagrama celor 3 magneți Fig. 2.2 Modelul orașelor satelit

Sursă Fig. 2.1 https://www.theguardian.com/cities/2014/dec/05/ebenezer-howards-three-magnets

Sursă Fig 2.2 http://2014-2015.nclurbandesign.org/sustainability/rebuilding-neighborhood/

Aceast model presupunea calea de mijloc între modelul capitalist și cel socialist prin responsabilizarea cetățenilor, cât și printr-o relație între aceștia și administrație, care astăzi este definită ca relație de tip public-privat. Totodată, speculația imobiliară este evitată prin accesibilitatea fiecăruia la terenul rural prin respectarea regulilor precise de construire. Numărul optim al acestui oraș este de 32 000 pană la 58 000 de locuitori, depășirea acestui număr determină construirea unui oraș nou la o distanță specifică, fiind delimitate de o centură verde ( fig. 2.2). Dispunerea acestora este bazată pe o schemă radială, localitățile find conectate între ele prin intermediul unui sistem ferioviar bine pus la punct, în ciuda faptului că acestea au fost gândite de Howard ca entități autonome și autosuficiente. Pe lângă latura de locuire, acestea înglobau și o componentă agricolă, industrială dar și una destinată facilităților publice precum parcuri, școli și biserici.

Fig. 2.3 Planul suburbiei londoneze Hampstead

Sură: http://el-en.com/upload/LaboXX/REFERENTIES_Nieuw/3.%20Hof/C_Wolk/1920,%20Closes,%20Hampstead%20Garden%20Suburb,%20Raymond%20Unwin/

Modul fundamental diferit în care modelul de oraș grădină a fost interpretat de adepții acestuia și aplicat de aceștia(Raymond Unwin și Richard Barry Parker) , se reflectă în planul primului oraș grădină, Letchworth in Hertfordshire, început în anul 1903.Raymon Unwin a fost destul de puternic influențat pe de-o parte de teoria lui Camillo Sitte, iar pe de altă parte de Barry Parker prin „orașele imaginare neregulate” prin organicitatea așezărilor regăsită în orașele medievale germane. Un al doilea exemplu este suburbia Hampstead (fig. 2.3) și se remarcă prin neregularitatea străzilor și apariția aranjamentelor organice de tip fundătură. Aceasta așezare deviază de la modelul ideal conceput de Howard și cu cuprinde o idustrie proprie, ci este dependentă de legătura cu orașul principal Londra. Deși condiționat de normele sanitare și de igienă a urbanismului britanic din secolul XX, Unwin reușește în ciuda unei densități crescute al parcelelor (aproximativ 30 unități/ ha) să ofere un model de așezare sustenabilă ce combină locuirea individuală cu spațiu verde propriu cu locuirea din mediul urban. Felul în care s-a încercat rezolvarea dihotomiei între nostalgia medievală și standardele bitanice cu privire la igienă și ventilația locuințelor, dar mai ales eșecul școlii britanice de urbanism al secolului XX vor marca abordările viitoare cu privire la spațiile private și cele publice, dar cel mai important modul de abordare al unei așezări sustenabile.

2.1.2 Orașul industrial sau modelul progresist

Dacă în cazul modelului culturalist, ideea de cultură primează, în cazul de față cea de progres este definitorie. Individul este privit ca un tip cu un comportament deductibil bazat pe un set de reguli ce-l definesc. Nevoile sale se pot deduce cu o abordare științifică, iar rațiunea, știința și tehnica pot rezolva nevoile sale atât în raport cu societatea, cât și în raport cu sine. Rațiunea calibrează răspunsul urbanistic al nevoilor umane, generând un set de reguli de planificare ce pot fi adaptate și aplicate indiferent de context. Tony Garnier reușește să sintetizeze acest model în cartea sa. „La cité industrielle” publicată in 1917. Le Corbusier afirmă legat de opera lui Tony Garnier următoarele : „o tentativă de punere în ordine și o conjugare a soluțiilor utilitare și a soluțiilor plastice. O regulă unitară distribuie în toate cartierele orașului același sortiment de volume esențiale și fixează spațiile urmărind necesități de ordin practic și injoncțiile unui simț poetic propriu arhitectului.”

Propunerea lui Tony Garnier pentru orașul industrial pornește de la preluarea și transformarea principiilor orașului-grădină pentru o comunitate de dimensiuni medii de 35 000 de locuitori. Aceasta avea ca scop ordonarea comunității după funcțiunile sociale, de producție și de transport. Zonificarea prevedea separarea zonei destinate locuirii de cea industrială și conectarea acestora printr-o rețea de transport feroviar. Dispunerea pe teren făcea trimitere la regiunea orașului Lyon prin așezarea orașului industrial în proximitatea unui râu. Fiind în sine un oraș socialist „fără ziduri sau prorietate privată, fără biserică sau cazarmă, fără post de poliție sau tribunale” , terenul liber neconstruit deservea funcțiunea de parc public. Parcelele libere cu rol de spațiu public articulau întreaga compoziție a orașului prin crearea unei ierarhii la nivelul întregului ansamblu, dar și la nivel de zone specifice (locuire, industrie, transport), atât din convingerile socialiste ale lui Tony Garnier, cât și din motive sanitare.

La nivel de locuințe, materialul constructiv principal este betonul armat, iar spațiile interioare urmează reguli stricte de „lumină, ventilație și spațiu verde.” Apar și blocuri de locuințe, la o scară mai mare față de locuințele individuale, prevăzute de asemenea cu acoperiș de tip terasă. Străzile și aleile dinspre care se accesează unitățile de locuire au o lățime considerabilă astfel încât să permită plantarea de copaci. Perdeaua verde generată are rol de protecție împotriva poluării fonice, cea datorată traficului și industriei.

Fig. 2.4 Zonificarea orașului industrial Fig. 2.5 Perspectivă asupra locuințelor

Sursă fig. 2.4 http://architecturalhistory.tumblr.com/post/50446734116/cit%C3%A9-industrielle-plan-tony-garnier-1904-17

Sursă fig. 2.5 http://www.penccil.com/museum.php?show=10959&p=490504414159

Deși acest model nu s-a aplicat în întregime niciodată. putem enumera câteva exemple care au pornit de la modelul orașului industrial și conțin elemente ale gândirii urbanistice a lui Tony Garnier: Grand travaux de la ville de Lyon (1920), abatoarele proiectate de acesta (1906-1932), spitalul Grand Blanche (1909-1930), și cartierul États-Unis (1935).

Toate aceste exemple reprezintă orașe la scară mai mică, care prin dotările lor exprimă suveranitatea orașului ca forță civilizatoare”. Cu referire la această forță civilizatoare, Kenneth Frampton indică caracteristica cea mai importantă a tipologiei urbane realizate de Garnier : detalierea unui proiect atât la nivelul organizarea sa cât și la modalitatea exactă de construire a acestuia în concordanță cu ultimele tehnologii disponibile. Un asemenea oraș, chiar dacă a rămas la stadiul unui proiect neconstruit, existând doar în sfera teoretică, a constituit ideea progresului în termeni urbanistici. Principiile și organizarea sa au influențat urbanismul pe care Le Corbusier îl va promova prin Carta de la Atena din anul 1933.

2.1.3 Influența modelelor urbane asupra sfârșitului secolului XX și începutul secolului XXI

Al patrulea congres CIAM a avut loc în anul 1933 pe un vas de croazieră pe ruta dintre Marsilia și Athena, eveniment la care s-au expus problemele orașului modern alături de concepțiile greșite cu privire la acestea: Starea de haos ce caracterizează orașele moderne, împreună cu inaptitudinea acestora de a satisface nevoile umane, atât cele fizice cât și cele de ordin psihologic reprezintă punctul de plecare spre o nouă abordare a orașului. O parte a acestei probleme este cazată de „epoca mașinii” ce a generat primarea interesului privat în schimbul libertății individuale și cel al acțiunii colective. Scopul orașului este acela de a asigura un grad de libertate al individului, dar și acela de a arăta beneficiile acțiunilor colective pe planul material cât și pe cel spiritual. Astfel, discursul noii schimbări se îndreaptă spre propunerea de a reorganiza funcțiunile orașului pe baza celor 4 criterii fundamentale ce definesc existența umană (înțeleasă în concordanță cu Zeitgeist-ul începutului de secol XX): locuire, muncă, recreație și circulație. În continuare, Carta de la Atena presupune reducerea sistemului urban la celula vie de locuire, care, introdusă într-un grup formează o structură locuibilă de dimensiuni optime. Gestionarea și adaptarea celulei în raport cu locuirea, munca, nevoia de recreere și circulația determină structura orașului și al așezării urabne în definitiv. Discursul se termină pe un ton imperios, care afirmă utilizarea ultimelor tehnologii disponibile pentru rezolvarea problemei orașelor moderne. Interesant este modul în care modele urbane se influențează reciproc si se produc într-un mod discursiv. La un nivel de descriere sumar, conceptul de Garden city este reinterpretat de Tony Garnier sub influența convingerilor și al ideiologiei socialiste și ajunge prin a propune și anticipa zonficiările specifice orașului ideal propus de Le Corbusier prin Carta de la Atena în 1933. Zonificarea orașului respectând activitățile societății din perioada interbelică, definirea locuinței atât la nivel individual cât și la nivel colectiv (Unité d'habitation 1947-1952), includerea noilor mijloace de transport existente odată cu epoca automobilului cât și oferirea unei calității a vieții prin spații verzi accesbilile, constituie terenul de joacă al modelelor urbane propuse de Le Corbusier până în ultima sa perioadă semnificativă: cea a monumentalismului vernacular. Spre exemplu, proiectul său Ville Radieuse din anul 1930 înglobează viziunea sa cu vedere la modelul ideal de societate. Crearea unui mediu organizat după pricipiile sale presupunea o armonie completă între om, natură și mașina odată apărută cu industrializarea.

Fig. 2.6 Planul, zonificările și schițele pentru La Ville Radieuse

Sursa: http://jhenniferamundson.net/arc-331/arc-331-images/neues-bauen/

Esența proiectului se rezumă la zonificarea sa și la legăturile între membrele sale. Se poate observa o dispunere sistematică ce se aseamănu cu un model de așezare antropomorfă: o dezvoltare liniară cu extremități printre care una reprezintă conducerea sau administrația, o zonă centrală și legăturile dintre acestea. Această tipologie se regăsește și în propunerile sale pentru Alger din anul 1932 și capitala Chandigarh a statelor Haryana și Punjab începând cu anul 1950. Zona centrală (Business center), este formată din zgârie-nori de 200 de metri, fiind conformată astfel pentru a găzdui între 5000 și 8000 de ocupanți. În centrul acestei zone este dispus nucleul de circulație ce se desfășoară pe mai multe niveluri și face legătura cu celelalte zone ale orașului prin intermediul unui sistem de transport subteran. La nivelul zonei de locuire, marcată cu litera A pe planul proiectului, unitățile au fost gândite ca blocuri ce conțin apartamente din elemente prefabicate, denumite și Unités. Ele au fost definite de Le Corbusier în căutările sale anterioare cu privire la Existenzminimum. Ca volumetrie, acestea ating o înălțime de 50 de metri și acomodează până la 2700 de locuitori cu spații ce au rol social distribuite pe verticală : parterul găzduiește funcțiuni de catering și spălătorie ; acoperișul este prevăzut cu grădiniță și piscină. Rolul acestei distribuții este acela de a nu favoriza o anumită clasă socială. În aceste unități de locuire nu trebuie să existe diferențe între elita societății și clasa muncitoare, așa cum s-au regăsit în proiectul urbanistic anterior al lui Corbusier, Ville Contemporaine. Spațiile verzi dintre locuințe sunt configurate ca mici scuaruri sau parcuri de mici dimensiuni dispuse pe lungimea blocurilor de locuințe ce faclilitează accesul la zone de recreație și au rol de reducere a zgomotului și acces la lumină naturală. Din schițele orașul contemporan pentru 3 milioane de locuitori, Contemporary City for Three Milion Inhabitants(fig. 2.7), prezentate în 1922 alături de propunerea pentru Ville Radieuse, reiese un sistem întreg de configurare spațială ce se bazează pe o abordare de tip tabula-rasa, orașul noul va fi construit peste ruinele orașelor medievale europene.

Fig. 2.7 Perspectivă aeriană pentru Fig. 2.8 Propunere pentru Central Park Contemporary City for Three Million

Inhabitants

Sursă fig.2.7 http://writingcities.com/2015/11/18/le-corbusier-planning-the-city-of-tomorrow/

Sursă fig. 2.8 https://architizer.com/blog/inspiration/industry/oh-the-urbanity/

Deși nicio variantă a orașelor sale ideale nu va fi construită în întregime, influența lor este definitorie pentru proiectele sale următoare (Alger ;i Chandigarh) , dar și datorită influenței asupra răspunsurilor diferite pe care arhitecții le oferă odată cu expoziția Weissenhofsiedlung în anul 1927. Aceasta constituite un pas major față de propunerile anterioare, ea reprezintă un punct de plecare al tipologiei urbane moderne postbelice. Influența proiectelor lui Le Corbusier nu se oprește la perioada carierei sale, recent în urma crizei privind apartamentele accesibile publicului larg al New York-ului, autoritățile au propus o soluție ce apelează la propunerea arhitectului elvețian de acum aproape 100 de ani și propune o replică aproape identică a Orașului pentru 3 milioane de locuitori amplasat în Central Park (fig. 2.8). Deși oficialii orașului văd această propunere ca pe o propunere îndrăzneață ce ar rezolva problema locuirii accesibile, date concrete despre propunere lipsesc. Conform articolului de pe www.architizer.com, optimismul cu care proiectul este privit de către noua administrație a New York-ului face apariția turnurilor de apartamente mult mai plauzibilă. Așa cum declară Joseph King, membru al Consiliului: „So, what better model to follow when trying to produce a truly ‘iconic’ development for the 99% of New York City?”. Pe pământ american, modelul urban ce propune zonificări precise și un model bazat pe cel cartezian este reflectat în planul pentru Broadacre City din anul 1936 propus de Frank Lloyd Wright. Acest proiect definește în termeni generali urbanismul propus atât în Europa cât și în America de Nord, existând legături între aceste propuneri ce au ca scop organizarea mediului uman după un model fix, ce poate fi aplicat oriunde în lume. Generalitatea și universalitatea proiectelor amintite anterior va fi contestată definitiv odată cu opoziția manifestată de Team X la congresul CIAM din 1959 de la Otterlo. Vocea dominantă a acestei grupări este cea a lui van Eyck care afirmă în cadrul congresului că orice perioadă are nevoie de un limbaj specific asemenea unui instrument prin care se poate manifesta dar și prin care poate abroda probleme impuse de ea. Atât probleme perioadei în sine cât și cele ce rămân constante indiferent de evoluția omenirii. Întoarcerea la originile arhaice și la valorile atemporale este scopul manifestului ce trebuie urmărit. Proiectele de la începutul anilor 60 sunt definite pe de-o parte de reinterpretarea conceptelor de loc, adăpost, închidere a spațiilor dar și de studiile efectuate asupra structurilor urbane tradiționale. Țesutul urban nou se desprinde de ideologia proiectelor dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial ce presupunea o raționalizare excesivă a mediului construit și încearcă să rezolve probleme noi impuse de „societatea automobilelor ” și al mijoacelor de industrializare aferente acesteia. Păstrarea caracteristicilor unui oraș ce face referire și la mediul rural dar și la cel urban al metropolei se bazează pe suprapunerea mai multor layere ce nu se regăseau în modele precendente ale orașelor modernise așa cum apar la Le Corbusier sau Frank lloyd Wright. Teoriile lui Camillo Sitte cu privire la Arta construrii orașelor sunt readuse la lumină și aplicate pentru a genera un țesut organic și o experiență diferită în percepția orașului. Se poate remarca apelul la teoriile trecute așa cum a mai apărut în cazul oraselor grădină prezentate în capitolul trecut, fapt ce subliniază o bază teoretică ce cuprinde proiecte și propuneri urbane din perioade diferite. Firul istoric are mereu referințe la trecut care este readaptat problemelor noi ale societății si apar fragmente din bazele teoretice mai mult sau mai puțin trunchiate în proiectele din anii 60. De altfel, noțiunea de stradă așa cum apare la Le Corbusier este negată și îi este conferită o altă conficurație mult mai dinamică. În acest sens proiectul pentru Freie Universität Berlin propus de Shadrach Woods, Alexis Josic și Georges Candilis din anul 1962 este relevant pentru evidențierea acestui aspect al străzilor reconfigurate.

Fig. 2.9 Propunere pentru Freie Universität Berlin, 1962-1970

Sursă fig. 2.9 http://socks-studio.com/2015/10/29/the-free-university-of-berlin-candilis-josic-woods-and-schiedhelm-1963/

În paralel cu filozofia Team X și al curentului pe care aceștia îl promovau, Peter Cook reprezentant al curentului Archigram neagă total abordarea generației Team X. Opus veneraței naturii pe care aceștia doreau să o înglobeze în proiectele lor, Peter Cook acceptă fără restricții morale epoca consumerismului impus de un mod de viață hedonist. Scopul lor, așa cum îl descrie Warren Chalk este acela de a oferi imaginea unei noi realități: „We are in pursuit of an idea, a new vernacular, something to stand alongslide the space capsules, computers and throwaway packages of an atomic electronic age…/ We are not trying to make houses like cars, cities like oil refineries…this analoguous imagery will eventually be digested into a creative system… it has become necessary to extend ourselves into such disciplines in order to discover our appropiate language to the present day situation.” (Suntem în căutarea unei idei, al unui vernacular nou, care să stea alături de capsulele spațiale, calculatoarelor, pachetelor dispensabile a epocii atomice electronice… Noi nu încercăm să facem case precum automobile, orașe ca rafinării … această imagistică analoagă va fi într-un final înglobată într-un sistem creativ… a devenit necesar să ne extindem într-astfel de discipline pentru a descoperi limbajul potrivit situației zilei de azi.) Rulând în paralel, celor două curente principale le sunt aduse critici și propuse o altă modalitate de a privi propunerile pentru spațiul locuit.

Capitolul 3.

3.1 Urbanismul sustenabil

Orașul ca entitate percepută de locuitorii săi este asemenea unui organism în continuă dezvoltare ce încearcă mereu să se adapteze circumstanțelor noi la care este supus. Acesta, fiind o construcție a cărei scară depășește capacitatea umană de a-l percepe în întregime într-un timp scurt, impune o percepție secvențială ce se desfășoară în timp și este caracterizată de anumiți factori precum: anotimpuri, lumina din diferitele momente ale zilei, modalitatea de deplasare, etc. Secvențele percepute și memorate, corespund unor repere spațiale reale. Corespondentul secventei este strans legat de realitatea și capacitatea fiecăruia de a memora ceva semnificativ pentru sine. Timpul percepției umane asupra orașului, traversarea lui cât și descoperirea „locurilor” deosebite, este mult mai întins decât procesul de planificare a sa, care este de fapt, asa cum o numește Kevin Lynch: „o artă temporală.”

Cele două „timpuri” trasează direcțiile principale de discuție ale capitolului prezent. Setul de pattern-uri, reguli și principii, reprezintă intrumentalul „artei temporale” cu care sunt gândite și configurate orașele, astfel încât ele să acomodeze locuitorii săi într-un mod cât mai optim. Elementele fizice ale orașului, precum: străzile, bulevardele, piețele, cartierele, răurile, podurile, reprezintă obiectele percepției cu ajutorul cărora orașul devine cognoscibil, dezvăluindu-și logica într-o perioadă lungă de timp, așa cum am amintit mai devreme. Expresia acestor elemente constituente a siluetei urbane ține de latura poetică a domeniului de arhitectură și răspund la întrebarea: ce trăiri îmi evocă aceste obiecte? Ele conturează a doua jumătate a binomului celor două timpuri. Dacă timpul în care se desfășoară planificarea urbană reprezintă o gândire apriorică, al doilea timp reprezintă logica orașului însuși, așa cum este ea percepută. Conlucrarea dar și interdependența celor două componente este necesară astfel încât orașul să se dezvolte conform unei logici sănătoase.

3.2 Abordarea anilor ’60: Cristopher Alexander

Întreaga carieră a lui Christopher Alexander, în special lucrarea sa „ A Pattern Language: Towns, Buildings, Construction” a fost dedicată procesului de construcție a unui mediu înconjurător sănătos în care oamenii pot trăi în diversitate. Generearea unui cadru optim unde individualitatea se poate exprima fără constrângeri a reprezentat o bună parte a carierei sale. Structurile mentale ce stau în spatele acestei abordări, cu ajutorul cărora se dorește soluționarea unor probleme urbanistice, sunt numite conform autorului, pattern-uri. Acestea au ca finalitate o arhitectură ce este opusă arhitecturii postmoderniste a anilor ‘60-‘70 ce se impunea doar prin seducția vizuală bazată pe estetic, numită și „star architecture.”

Caracterul abstract al postmodernismului oglindit în artă dar și în arhitectură, sfârșește prin a provoca confuzie și discrepanță în operele sale, în loc să se impună prin creativitate, plăcerea de a privi sau bucurie. Christopher Alexander a privit această direcție ca făcând parte dintr-o problemă de ansamblu: arhitectura și-a pierdut fundamental direcția, devenind un „ambalaj artistic al industrializării mediului construit.” Industrializarea, după cum am observat în capitolul anterior a generat o serie de propuneri ce par în ochii lui Christopher Alexander nesustenabile. Acesta consideră că atât arta cât și arhitectura, au devenit domenii corupte, iar mediul academic și cel universitar se folosesc de poziția lor de control pentru a impune o „fantezie” a cărui viitor este toxic. Acest crez al arhitecturii și al urbanismului american din anii 70, care mai apoi s-a răspândit în întreaga lume, este în sine nesustenabil și își are principiile înrădăcinate într-o tehnologie nesustenabilă. Ca rezultat, Christopher Alexander se distanțează de caracterul vizual și estetic al arhitecturii perioadei postmoderniste, contemporană la momentul scrierii operei sale și tinde spre împlinirea simplei și modestei sarcini de a acomoda viația umană intr-un mediu inconjurător cât mai favorabil, unde momentele cheie ale vieții cotidiene sunt trăite bine. Acesta este de părere că rolul arhitectului este acela de a se implica într-un proces de dezvoltare durabilă bazată pe o serie de mecanisme cunoscute și deplin înțelese. Ca un contra exemplu sunt modele urbane de la începutul aniilor 20 până la generația Team X și Peter Cook, care presupuneau un sistem rigid și universal de aplicabilitate contrar modului oragnic și readaptabil propus de Alexander. Părțile mecanismului ce generează orașul ( pattern-urile), trebui să se adapteze în mod continuu și reciproc asemenea sistemelor biologice care dau dovadă de durabilitate tocmai din cauza unei „morfogenze adaptive”. Limitele reduse ale mecanismului ce generat în trecut o arhitectură nesustenabilă s-au bazat pe reînvierea unor forme imaginative romantice precum în cazul Orașelor grădină și care, în prezent se rezumă la adaptarea greșită cu vedere la imagini (seducție vizuală) sau la avântul tot mai mare al societății de consum

Deși contribuția sa majoră și influența sa majoră asupra arhitecturii cât și asupra domeniului IT se manifestă prin publicarea cărții „ A Pattern Language: Towns, Buildings, Construction” în 1977, publicațiile sale anteriore anticipează teoriile formulate în 1977. Spre exemplu, o primă critică adusă modurilor de abordare a problemelor impuse de procesul de industrializare, apare sub numele cărții „A City is Not a Tree” publicată în 1965. Autorul formulează argumentul pentru care orașele au devenit nesustenabile explicând de ce funcțiunile separate la nivel urban ce au ajuns să caracterizeze propunerile urbanistice, sunt un mod nesănătos de a construi orașe. Greșelile anterioare se datorează conform autorului datorită incapacității de a înțelege holistic procesele sociale, ale mediului înconjurător sau cele economice. Deoarece mintea umană nu are capacitatea de a gândi holistic, aceasta tinde să separe elementele orașului și să le atribuie fiecăruia o categorie și un spațiu separat. Spre înțelegerea acestei idei, Gaston Bachelard oferă o definiție cu privire la natura conceptelor și clasarea lor: „Conceptele sunt sertare ce servesc la clasarea cunoștințelor; conceptele sunt haine de-gata care dezindividualizează cunoștințele trăite. Fiecărui concept îi corespunde un sertar în mobila categoriilor. Conceptul, iată-l devenit gândire, de vreme ce este, prin definiție, gândire clasată.”aceste concepte pot fi privite ca elemente și funcțiuni ale orașului la scară largă, care sunt ordonate într-un mod primitiv de mintea umană. Acesta afirmă în continuare că o asemenea gândire reprezintă un instrument de gândire rudimentar, ce nu poate fi aplicat în cadrul vieții cotidiene ci corespunde doar unei părți intime ale vieții psihice ce are nevoie de o anumită ordine și „depozitare” a obiectelor sau pe plan psihologic al anumitor acțiuni sau evenimente. Am apelat la definiția lui Bachelard pentru a putea face dinstincția între organizarea conceptelor/ elementelor după anumite nevoi psihologice umane, ce se petrec pe plan mintal și organizarea la nivel urban care respectă anumite tipare ale gândirii umane, dar care nu se pot aplica, comform lui Christopher Alexander la scara orașului. Organizarea complexă a orașului ce presupune o suprapunere de layere sau concepte este redusă de cele mai multe ori la o schemă reducționistă sub forma unui arbore, când de fapt această organizare complexă ar avea forma unei semi-grile. Definișia unei semi grile poate fi formulată astfel : O colecție de concepte formează o semi-grilă, numai atunci când o suprapunere de concepte aparțin conceptului general, iar elementele comune acestora se regăsesc în conceptul general/superior.(fig 3.1 și 3.2).

Fig. 3.1 Fig. 3.2

Ambele diagrame ilustrează grafic conceptul de semi-grilă, unde conceptele mici se regăsesc la nivelul celor generale, fie sub forma asemănătoare unor diagrame Venn sau unui sistem ierarhic

Sursă : http://en.bp.ntu.edu.tw/wp-content/uploads/2011/12/06-Alexander-A-city-is-not-a-tree.pdf

Pentru a da un exemplu clar pentru enunțarea acestui concept abstract propus de Christoper Alexander trebuie privit spre exemplu țesutul urban al orașului New York(concept general) care este compus din trama stradală ortogonală și zgârie-norii specifici(concepte secundare).

Aceste structuri sunt baza sănătoasă pentru spații de calitate, care pot suferi din cauza zonificărilor rigide sau discrepanță între elemente lor constutive. „Pentru o persoană, disocierea înseamnă schizofrenie, iar într-o societatea ea semnifică anarhie.” Receptivitatea unui oraș este semnificativă pentru a susține interacțiunea locuitorilor dar și pentru prosperitatea acestora cu condiția de a susține diferitele tipologii de oameni într-un spațiu predefinit, permițând totodată schimbările organice ce se produc în interiorul orașului prin continua schimbare a limitelor fizice și culturale.

Revenind la opera pe care se bazează această lucrare: „A Pattern Language: Towns, Buildings, Construction”, aceasta are un mesaj precis ce presupune crearea unui organism viu, compus din părți disticte ce lucrează împreună, iar interdependența lor poate rezolva conflictele lor interne. Totodată, întreaga teorie dezvoltată de Chritopher Alexander se bazează pe caracterul organic al unei așezări care formează automat „o calitate centrală”, ce activeză prodicerea unor evenimente sau acțiuni specifice oamenilor ce trăiesc într-o unitate spațială autonomă și organică. Acest activism al oamenilor, cât și gradul lor de conștiență cu privire la mediul în care trăiesc, reprezintă acea calitate centrală pe care am enunțat-o mai devreme, calitate ce poate fi interpretată și descompusă conform autorului în mai multe pattern-uri. Aceste pattern-uri sunt specifice fiecărui spațiu și sunt fie active, pasive, sau inexistente. Ele se definesc și prin particularitatea existenței și manifestării lor într-o anumită unitate spațială, au un grad de libertate ce se naște din contradicțiile lor interne, sunt descrise cel mai bine de cuvinte precum : „viu”, „întreg”, „confortabil”, „altruist”. Atunci când acestor pattern-uri, sau toposuri comportamentale așa cum le numește Radu Radoslav, le lipsesc aceste calități, șansa lor de a deveni active este mică. Modul de aplicabilitate și de funcționare al acestora se bazează pe două seturi de reguli. Primul constă într-un set de 245 de pattern-uri sau simboluri pe care Christopher Alexander le identifică. Cel de-al doilea se rezumă la un set de reguli cu care acestea, patternurile, se combină și aplică în proiectare. În continuare voi prezenta două seturi de patternuri care poti fi grupate împreună și de care ne vom folosi pentru a analiza proiectele pentru spații publice din capitolul 4.

3.2.1 Mozaicul de subculturi. Cartierul identificabil.

Pentru a ajunge la tipul de planificare urbanistică propusă de Christopher Alexander, în care locuitorii unui oraș devin integrați mediului înconjurător, acesta recurge la explicarea importanței unui mozaic de culturi. Pentru înțelegerea acestui pattern sunt expuse 2 exemple opuse ce ajută la înțelegerea lui. Primul se referă la caracterul heterogen al distribuției populației în rândul orașului ce distruge „caracterul individual.” Această distribuție anulează cultura individului dar și stilul său de viață. Totodată orice posibilitate de diferențiere iese din discuție și permite instalarea conformismului în rândul locuitorilor. A doua modalitate de distribuție este cea de forma ghetto-urilor, ce presupune o separare la un nivel bazic, prin criterii precum cel economic sau rasial. La nivel de cultură, orice ghetto este privit ca o grupare heterogenă ce nu permite individualizarea ocupanților, izolându-i în limitele unui teritoriu ce nu comunică în princiupiu, cu celelalte cartiere ale orașului.

Fig. 3.3 Modul ideal de distribuție a mai Fig. 3.4 Zonele de graniță trebuie astfel funcțiunile

multor culturi în interiorul orașului, dimensionate astfel încât să poată îngloba

conform lui Ch. Alexander specifice spațiilor publice exterioare

Sursă fig. 3.4 și 3.4: Cristopher, A. (1977) A Pattern Language: Towns, Buildings, Construction, OXFORD UNIVERSITY PRESS, New York, pp. 43-90

Modelul optim de coexistență a subculturilor, ce se diferențiază de cele două exemple precedente, se referă la un număr mare al subculturilor, destul de restrânse ca mărime, dar fiecare ocupând o poziție clară în spațiu, cu margini ce permit o dezvoltare fără constrângeri a vieții. Locuitorii au libertatea de a alege cărei subculturi aparțin, fără a le obtura posibilitatea de a trăi diferit în viitor. Mediul înconjurător devine un mediu „ocrotitor” prin faptul că susține valorile locuitorilor, dezvoltând mai departe un sentiment de apartenență la loc. Ceea ce spune pattern-ul „mozaicului de subculturi” se poate traduce prin actul de a fragmenta termenul de apartenență la apartenețe. Acestea răspund nevoilor complexe ale diferitelor categorii de persoane. Subculturile au rolul natural de a acomoda diferitele „categorii de vârstă, interese sau tipuri de locuințe.” În definitiv, acest pattern este suportul diversității și locul fizic în cadrul orașului unde acesta se poate manifesta.

O altă fațetă a sentimentului de apartenență, ce integrează în sine subculturile, fiind definit de un grad mai mare de generalitate, este „cartierul identificabil.”

Nevoia de a identifica cu ușurință limitele fizice cât și cele imaginare ale cartierului dublează apartenența la loc. Diferențierea și ierarhia spațiului locuit se pliază nevoilor subconștiente de a distinge între aici și dincolo. Conform pattern-ului adus în discuție, identificarea cu un cartier anume are un set de reguli clare: Prima regulă o constituie o populație redusă. Aceasta presupune ca locuitorii să aibe posibilitatea de a se implica la procesul decizional cu privire la cartierul lor, prin accesul la ședințele publice ale instituțiilor ce se ocupă cu deciziile privind serviciile publice, amenajarea teritoriului și modul de gestionare al spațiului comun. Studiile antropologice sugerează că un grup de oameni nu se poate coordona singur dacă numărul acesta depășește 1500 sau este sub 500.

A doua regulă se concentrează pe limita de întindere a zonei de care un anumit grup de locatari aparține. Conform unui studiu derulat în Milwaukee, Philadelphia, respondenții sondajului au răspuns acestei întrebări cu privire la limita de percepție a cartierului de care apațin cu valori între 90 si 210 metri. Ultima regulă, care întregește acest set de reguli se referă la păstrarea cartierului în afara arterelor majore de circulație ce tind să distrugă relațiile din interiorul zonei. Totodată arterele de circulație ce ocolesc zona îi oferă un puternic sentiment de identitate și protecție față de factorii externi. Pattern-ul cu numarul 14 se încheie cu repetarea acestor reguli precise subliniind nevoia de autonomie si de autoguvernare a locuitorilor.

Zonele de graniță, în ambele cazuri, atât în cel al subculturilor cât și în cel al cartierului identificabil, sunt tratate sub autoritatea aceluiași principiu, si anume acela de a genera o limită față de exterior prin îndreptarea locuințelor spre interior alături de limitarea accesului spre interior la un număr cât mai redus de accesuri. Aceste zone periferice de acces în cartier au nevoie, pentru a fi marcate ca zone exterioare, să cuprină un spații verzi, parcări, terenuri de sport sau o stradă comercială. Aceste granițe au rolul de a funcționa ca spații naturale de adunare a comunității în exteriorul său: „public outdoor room. ”

3.2.2 Spații publice exterioare. Verdele accesibil

Spațiile publice exterioare sunt esențiale atunci când sunt înscrise într-o serie de pattern-uri identificate de Cristopher Alexander precum: străzile principale, verdele accesibil, scuaruri publice de mici dimensiuni, străzi pietonale. Acesta consideră că spațiile urbane cu caracter public ce funcționează ca zone comune au nevoie de o elaborare în detaliu, de aceea patternul „69 PUBLIC OUTDOOR ROOM” intervine pentru a defini și a distinge între un spațiu comun și un spațiu public exterior. Acest pattern urmărește în primă fază cristalizarea activităților într-un centru precis asemenea unui nucleu, apoi are rolul de a acoperi o arie mai largă de influență în viitor. Una dintre problemele orașelor contemporane se rezumă la numărul limitat de spații publice exterioare ce pot susține diversitatea activităților umane. Prin diversitate, autorul face distinția între activitățile specifice categoriilor de vârstă: copii au nevoie de un loc de joacă unde poti fi supravegheați de către părinți, fapt pentru care aceste spații devin spații de socializare pentru ambele categorii de vârstă. Caracteristica principală al acestor spații trebuie să urmărească un grad minim de definire. Echilibrul între definit și nedefinit este esențial pentru comunitatea care utilizează aceste spații deoarece ele devin specifice unei comunități când ea definește spațiul respectiv. Un model prestabilit poate eșua datorită incapacității de a stimula comunitatea în a utiliza acel spațiu dar și datorită diferenței între modul de utilizare propus și modul de utilizare propriu comunității. Deoarece conțin un raport echilibrat definit-nedefinit în fazele imediat următoare activării lor ca spații utilizate, definirea lor poate lua forma unei cafenele sau a unui bar ce se situează tangent acestui spațiu cu deschidere spre el. Astfel de funcțiuni devin atractori ai comunității respective, atâta timp cât funcționeză ca o extensie a acesteia având un grad suficient de deschidere spre spațiul public (Fig. 3.5 și 3.6).

Patternul ce se referă la verdele accesibil presupune dipunerea unor spații verzi accesibile într-un interval de timp prestabilit. Majoritatea parcurilor ocupă suprafețe mari și sunt distribuite în cadrul orașului, dar nu pot satisface regula accesibilității ce presupune accesarea lor într-un interval de 3-5 minute. Depășirea acestui interval presupune apariția inconvenientului în defavoarea nevoii. Utilizarea zilnică a spațiilor verzi apare în cazul locuitorilor ce locuiesc în proximitatea lor, fiind înscriși în aria de mobilitate al acestora.

Fig. 3.5 Gradul de extindere spre trotuar este Fig. 3.6 Spații publice din Anglia(sus) și limitat, acționând ca o barieră mai degrabă decât Peru (jos).

o extensie spre spațiul public.

Sursă fig. 3.5 Gehl, J. (2011), Life between buildings: using public space, Island Press, Washington, pp. 122

Sursă fig. 3.6 Cristopher, A. (1977) A Pattern Language: Towns, Buildings, Construction, OXFORD UNIVERSITY PRESS, New York, pp. 349-351

În caz contrar, locuitorii ce se află la o distanță mai mare de 3 minute nu prezintă o nevoie redusă de a utiliza spațiile verzi , ci sunt descurajați de distanța până la ele. Într-un studiu prezentat de Ch. Alexander, majoritatea respondenților unui sondaj efectuat în anul 1971 au răspuns că au nevoie de două tipuri de spații exterioare: primul este un balcon privat utilizabil și al doilea un parc public liniștit aflat la o distanță rezonabilă de mers. Ca forme fizice, aceste spații verzi se pot clasifica după accesibilitate în: spații verzi cu acces nelimitat precum parcuri, grădini sau scuaruri; spații verzi publice cu funcțiune specifică: baze sportive sau grădini botanice; spații verzi cu rol de protecție pentru lacuri și râuri; culoare de protecție sau păduri de agrement. De asemenea după suprafață ele se clasifică: peste un hectar sau minim un hectar- parcurile; suprafață mai mică de un hectar- scuarurile; grădinile cu suprafață variabilă; fășiile plantate ce sunt realizate pentru ameliorarea climatului, dispuse de regulă de-a lungul căilor de circulație și al cursurilor de apă. Ca dispunere ideală în cadrul orașului și distanțele dintre spațiile verzi, Ch. Alexander oferă următoarea dimensiuni ideale: amplasarea spațiilor verzi la distanțe de maxim 450 metri (1500 foot) între centrele lor, iar suprafața ideală este de 1.8 hectare (60 000 feet).

Fig. 3.7 Dispunerea și setul de organizare al spațiilor verzi conform lui Cristopher Alexander

Sursă: Cristopher, A. (1977) A Pattern Language: Towns, Buildings, Construction, OXFORD UNIVERSITY PRESS, New York, pp. 305

În ce privește regulile de combinare și generare a secvențelor de pattern-uri identificabile și aplicabile în mediul fizic, autorul propune un numar de 13 instrucțiuni de transpunere a toposurilor comportamentale într-o formă de planificare. Prima regulă presupune enumerarea pattern-urilor existente și înțelegerea modului in care fuziunea acestora pot genera o formă finală ținând cont de sit și instinctele proprii. A doua regulă se referă la înțelegerea sitului și a locației dar cel mai important la viitorilor utilizatori. Astfel se previne ruptura dintre gândirea apriorică și produsul final de arhitectură. A treia regulă se întoarce la secvențad e patternuri și la modul în care acestea se aplică. În procesul de determinare a unei forme, fazele inițiale vor contura forme generale și amorfe ce vor deveni din ce în ce mai rafinate și vor genera o ierarhie interioară. În continuare, interdependeța pattern-urilor va naște un sistem de relații. Importanța comprehensiunii sistemului este esențială pentru a putea vedea ansamblul general și modul cum un singur pattern se regăsește în întreg sistemul conturat. Instrucțiunea următoare calibrează fiecare pattern pentru a putea fi aplicabil sitului particular, delimitând zonele principale ale proiectului și marcarea limitelor importante. Regula șase atrage atenția asupra completării acestui proces cu fiecare pattern în parte, înainte de a merge mai departe. Tratarea fiecărui ca pattern singular, ca entitate ce apaține întregului este important în procesul de adiție de patternuri la secvența următoare. Instrucția următoare se rezumă la garanția oferită de respectarea indicațiilor anterioare prin modificările mici ce se fac la nivel de planificare și devin ajustări tot mai minimale până când se ajunge la completarea designului. Regula 8 vorbește despre fluidizarea procesului de proiectare și adaptarea pattern-uilor în funție de fiecare pattern nou adăugat. Modificările nu sunt privite negativ atât timp nu strică regulile stabilite ulterior. Procesul de proiectare cu ajutorul pattern-urilor este un proces deschis cu modificări și adiții ce scad progresiv spre finalul proiectării cu redefinire a gestalt-ului de ansamblu la fiecare modificare.

Fig. 3.8 Regulile de alcătuire al caracterului activ sau de „viețietate” al unei așezări organice

Sursă fig, 3.8: https://octree.ch/blog/attention-ecology-designing-a-sustainable-user-experience/

Vorbind despre scara pattern-urilor, unele sunt mai mici altele sunt mai ample. La adiția unui pattern nou, este necesar să se țină cont de influența sa asupra pattern-urilor ample și modul lor de coexistență în viitor. Următoarea regulă se referă la modul deductiv, de la macro la micro, de funcționare a pattern-urilor, cele ample conținându-le pe cele mici, iar invers, cum pot fi active cele mici în cadrul celor ample. Regulile unsprezece și doisprezece sunt legate de sustenabilitatea și costul efectiv al proiectului. Încadrarea în buget este esențială pentru orice etapă de proiectare. Ultima regulă puncteză prin ideea de a lucra mereu pe cu situl, prin detașarea de la proiectarea „de planșetă” și marcarea sitului prin mijoace personale.

3.3 Imaginea orașului: Kevin Lynch

Contribuția principală a lui Kevin Lynch asupra metodelor de cercetare în domeniul urbanismului a fost aceea de a oferi o cercetare privind planificarea urbană, studiind modul în care oamenii percep și navighează prin mediul urban. Cartea sa „The Image of the City” publicată în 1960, analizează, de asemenea, prezența timpului și a istoriei locului în mediul urban și, prin urmare, modul în care acești factori externi afectează oamenii. Prin urmare, un sistem urban poate fi perceput ca fiind stabil sau în schimbare constantă, alături de efectul cel mai vizibil care afectează mediul înconjurător. Kevin Lynch se concentrează pe patru concepte principale, puse în legătură cu o planificare urbană sinceră:

Un sistem urban trebuie să fie ținut lizibil, prin indiciile senzoriale bine definite: acestea definesc conceptul de Lizibilitate. Aceasta presupune o coerență și o lizibilitate a părților componente ale unui oraș. O imagine de ansamblu coerentă se traduce printr-un ansamblu de simboluri recognoscibile dispersate în interiorul orașului ce pot fi recompuse cu ușurință într-o hartă mentală a orașului: a cartierelor și a traseelor sale. Această caracteristică nu este suficientă pentru definirea unui oraș eficient și armonic din punct de vedere al constituiției sale, dar are o semnificație definitorie atunci când vorbim de percepția sa și de mișcare în interiorul său. Lizibilitatea simplică harta simbolurilor recognoscbile și oferă o imagine a dispunerii lor cât și al distanțelor dintre ele. Orașele se definesc astfel prin simboluri: piețe, străzi, parcuri, poduri, râuri, construcții de mare importanță care la rândul lor, prin legăturile dintre acestea oferă un sentiment al orașului specific în comparație cu altă așezare urbană. Distanțele dintre centrele de interes sunt marcate de multe ori de un set complex de percepții: vizuale prin: culoare,ritm, simetrie, echilibru, repetiție, formă, lumină, viteza de deplasare care ajută la procesul de orientare din cadrul deplasării. Dezorientarea apare ca un fenomen atunci când nu există o legătură între setul de informații și imagini despre o anumită locație, formate în trecut sau aprioric studiind hârți sau alte materiale și percepția directă a locului în care ne aflăm. Lizibilitatea are rolul de a crea o hartă mentală care prevede o bună orientare dar oferă și un sentiment de siguranță și echilibru emoțional. Plecând de la satisfacerea acestei nevoi psihologice umane, percepția unei ambianțe recognoscibile este crucială atunci când se dorește amplificarea experienței umane de zi cu zi, unde acțiunile de rutină capătă o nouă profunzime atunci când se observă un spațiu cunoscut care este animat diferit de fiecare dată. Dacă un oraș este destul de lizibil pentru a se putea derula astfel de observații între gradele diferite de utilizare a spațiilor, acesta devine un simbol al unei societăți complexe cu o expresie mai importantă. Un contra-argument împotriva acestei caracteristici este acela de adaptabilitate a omului la aproape orice mediu construit, indiferent de gradul de lizibilitate al acestuia. Orice oraș devine congnoscibil indiferent cât de labirintic este acesta, cu condiția traiului în acesta o perioadă de timp specifică cunoașterii lui. Utilizatorul trebuie să joace un rol activ în procesul de formare a imaginilor, schimbându-si percepția în funcție de necesitățile sale. Un oraș ce nu oferă un grad de libertate sau organicitate în formarea unei hărți mentale noi, fie printr-o detaliere excesivă a mediului înconjurător, fie prin oferirea prea puținor stimuli, anulează caracterul participatuv al locuitorilor de a-și contura în timp sentimentul de apartenență la loc.

În al doilea rând, imaginea sa trebuie percepută de observator, aleasă în mod arbitrar de către comunitate și manipulată în cele din urmă de către planificatorii orașului, concept denumit de Kevin Lynch prin Construcția imaginii. Autorul definește o relație dublă între imaginile transmise de mediul încojurător, sugerând o anumită ordine și ierarhie a sa, și modul personal și subiectiv de percepție a observatorului. Conținutul imaginii formate diferă de la persoană la persoană, subiectivitatea și experiențele personale jucând un rel decisiv în această dublă determinare dintre observator și ambient. Asemenea conceptului prezentat anterior, familiarizarea cu anumite spații le face mai ușor perceptibile prin formarea unui stereotip. Construcția imaginii este, cu alte cuvinte, determinată de capacitatea(intensitatea, gradul de familiarizare) de folosire a spațiilor. Bineînțeles, rolul urbaniștilor ce lucrează vu mediul fizic, este acela de a identifica și înțelege cum unele medii au potențial mai mare de a contura imagini. Limbajul urbanistic și metodele de generare a spațiilor cu efect generator de simboluri se pot rezuma, spre exemplu, la decuparea unor spații libere pentru a evidenția o anume construcție sau spațiu public, retragerea de la front pentru a marca un acces mai special, crearea unor percepții diferite prin modificarea texturii planului de călcare, etc. De altfel, Kevin Lynch atrage atenția asupra factorului grupelor de vârstă, al culturii sau al ocupației, fiecare dintre acestea având percepții diferite asupra aceluiași loc. Scopul este acela de a crea o imagine de grup, al unui spațiu cu variații reduse în modul de reprezentare mentală cu rol de nod sau punct de interes major în țesutul urban.

Următorul concept urmărește gradul de lizibilitate și înțelegere ce ar conduce apoi la identificarea unei structuri fizice perceptibile, denumit și Structură și identitate. Aceste structuri fizice sunt reprezentate de obiecte a căror caracteristici ajută la recunoașterea lor ca niște entități separate. Pentru recunoașterea lor ca obiecte distincte trebuie să se respecte 2 condiții: Prima condiție este cea de percepere fără dificultăți a caracteristicilor proprii obiectului, iar cea de-a doua presupune o legătură de ordin emoțional cu obiectul (evocarea unui anumit sentiment de bucurie, nostalgie, etc.) Deoarece aceste criterii sunt gândite de către autor ca suport teoretic în privința unor strategii de planificare a orașelor viitoare, sau de intervenție în țesutul urban existent, ele sunt lacunare când vine vorba de centrele sau țesuturile istorice. Conceptul de structură și identitate, vizează recunoașterea anumitor imagini fizice și admite dezvoltarea liberă a semnificației lor. Acest lucru este valabil în cazul Mahattanului așa cum exemplifică autorul, unde acesta sugerează „vitalitate, decadență, mister” dar rămâne interpretabil dacă semnificațiile pot fi libere în cazul unui centru istoric construit după dezvoltări urbane cu scop precis care anticipau semnificațiile locuitorilor săi.

Toate cele 3 concepte anterioare conduc la cel din urmă, al unei identități precise a orașului și al capacității sale de a evoca imagini. Acesta reprezintă o suprapunere a conceptelor anterioare, iar finalitatea conlucrării lor se traduce prin generarea de imagini care stau la baza unui oraș armonios și clar definit.Ținând cont de aceste concepte, se poate analiza un sistem urban și propriile sale elemente. Kevin Lynch consideră că pot exista relații de complexe și diferite în cadrul fiecărei structuri urbane: acestea constau în relațiile dintre elementele definite, care sunt identificate prin: „path, landmark, edge, node and district” (traseele, reperele, limitele, nodurile, sectoarele).

Traseul. Conform lui Kevin Lynch, traseul este definit de mai multe elemente. Printre acestea se numără o aglomerare de activități semnificante pe o stradă anume. Similar, Christopher Alexander determină un pattern asemănător care se numește strada comercială. Atunci câns se parcurge un traseu anume, aceste activități sau centre cu funcțiuni specifice devin un reper în cadrul deplasării deoarece impun o aglomerare a fluxului de oameni ce are rol de atractor. De de altă parte, o secvență de imagini ce conturează un traseu se poate rezuma la dimensiunea străzilor. Cele ce atrag atenția, sunt fie prea înguste sau prea largi. Diferențierea unui bulevard de alte străduțe lăturalnice întărește caracterul fizic al orașului, conturând artere principale de trafic. Nevoia de a identifica străzile principale cărătă un fel de automatism atunci când vine vorda despre traseul și conntureză un sentiment de siguranță și încredere. O altă caracteristică a traseului se rezumă la importanța fațadelor pentru identificarea acestuia. Diferența fațadelor dintre cartiere spre exemplu, crează o identitate specifică fiecăruia, marcând identitatea traseului ce ptrece în proximitatea acestora. De multe ori, pavajul și diferențele de textură a planului de călcare pot caracteriza un traseu anume. Anumite clădiri de mare importanță a orașului și traseul ce trece în proximitatea acestora individualizează de multe ori traseul care poate genera o limită.(Fig. 3.3) Un exemplu local poate fi identificat prin limitele generate de Bulevardul Regele Ferdinand, care fiind o arteră de circulație principală a Timișoarei, separă Piața Victoriei și elementul ei central: Opera din Timișoara, de un alt landmark: Catedrala Metropolitană. Totodată, acest traseul (desenat cu linie galbenă în figura de mai jos) marchează o distincție între țesutul urban central și zona verde aferentă canalului Bega.

Fig. 3.3 Delimitarea dintre Piața Victoriei și Parcul Catedralei

Sursă: Google Earth

Una dintre cele mai mari probleme al orașelor moderne, este lipsa de identitate prin monotonia sau lipsa de activități ce pot anima spațiile publice, imagini ce nu pot fi incluse într-un traseu caracteristic. Despre morfologia străzilor, autorul subliniază importanța configurării fizice al acestora: ele trebuie sa funcțiuoneze ca un gradient ce oferă tot mai multe imagini caracteristice pe măsură ce ne apropiem de un nod sau intersecție anume; fie că aparțin unei dezvoltări liniare sau oraganice, fie că sunt convergente într-un nod de circulație sau se ramifică pe parcurs, acestea nu ar trebui sa anuleze capacitatea utilizatorului de a sș-i identifica poziția în spațiu.

Landmark. Pentru a înțelege mai bine din punct de vedere morfologic orașul, landmark-urile favorizează crearea „secvențelor” specifice fiecărui oraș. Acestea sunt considerate ca fiind puncte externe de referință pentru observator, a căror scară de construcție diferă ca mărime(Fig. 3.3).

Fig. 3.4 Perceperea Domului din Florența are loc în Fig. 3.4 Principiul de compoziție

urma scării diferite față de țesutul urban exitent figură-fond aplicat în pictură:

„Natura Morta” de Giorgio Morandi

Sursă fig. 3.4 http://www.arch.mcgill.ca/prof/sijpkes/arch374/winter2001/sfarfa/philopanoramica.jpg

Sursă fig. 3.5 .http://www.artyfactory.com/art_appreciation/still_life/morandi/still_life.jpg

Tendința principală a celor acomodați cu orașul, este de a se baza pe un sistem de repere pentru a se orienta în spațiu. Aceștia preferă traseul bazat pe repere și pe caracterul lor special și unic, în schimbul unui traseu continuu și monoton. Modul de a semnala un asemenea reper, implică automat caracterul de singularitate și originalitate al său prin care se detașează de contextul din care face parte. Reperele devin mai ușor identificabile și percepute ca fiind semnificative atunci când forma lor este clară și precisă: dacă există o proeminență sau un contrast față de contextul din care fac parte. Principalul contrast este cel de tipul figură-fond, în care obiectul este perceput pe fundalul oferit de peisajul urban. Detașarea are loc prin perceperea caracteristicilor distincte dintre figura expusă și fundalul său.

Dispunerea landmark-urilor la intersecții, sau în proximitatea nodurilor de circulație le întărește caracterul de landmark prin asocierea acestui reper cu o anumită decizie ce trebuie luată în apropierea sa. Reperul devine o secvență importantă în cadrul unui traseu mai amplu.

O serie secvențială de landmark-uri, este compusă de o înșiruire de imagini cheie, unde imaginea actuală o anticipează pe următoarea si evocă posibilitățile viitoare de mișcare. Detaliile secvențelor ajută adesea prin oferirea unui simț al apropierii sau al îndepărtării față de destinația finală sau de obiectivele intermediare. Pentru nevoia de securitate emoțională precum și pentru eficiența funcțională a traseului , este important ca astfel de secvențe să fie corect dispuse în spațiu, continue, fără pauze prea lungi între ele. Secvența facilitează recunoașterea și memorarea siluetei urbane. Acest model de cunoaștere a traseului este stratul bazal al logicii urbane. Mișcarea ce ține cont de siluetă a configurat tramele stradale ale orașelor medievale. Organicitatea străzilor, debușarea lor în piețele principale este un procedeu de compoziție urbană medievală si are ca substrat profilul și silueta orașului. Vederea aeriană de tipul „God’s eye view” asupra așezărilor umane a schimbat, începând cu secolul al XVIII-lea, percepția generală asupra orașului și asupra planificării sale. Cunoașterea orașului „la pas” , a rămas, în ciuda vremii, cel mai la îndemână mod de observație urbană. Astfel, observatorii familiarizați cu cadrele cheie ale orașului își pot pierde de multe ori simțul orientării atunci când secvențele sunt parcurse în mod invers sau sunt discontinue.

Limita. Abordată anterior, o limită poate fi marcată fizic printr-un traseu anume ce poate separa două zone distincte. Pe de altă parte, autorul consideră limitele dintre două cartiere ca fiind separate de specificul acestora ce funcționează ca referințe. Raportul continuu între identitățile a două cartiere marchează mai degrabă o limită, decât un traseul fizic ce le separă. Spre exemplu, în cazul orașului peninsular Boston, o limită clară este impusă de apă ca element natural separator (Fig. 3.5 și fig. 3.6). Această limită este discontinuă, deoarece accesul la apă este blocat de porturi sau zone industriale și nu figurează ca limită percepută de locuitorii orașului. În schimb, unde accesul la apă este favorizat datorită zonelor rezidentiale, centrelor culturale sau comerciale, limita este percepută exact la suprapunerea dintre pământ și apă.

Fig. 3.5 Limite accesibile sunt marcate cu Fig. 3.6 Vedere aeriană a orașului Boston.

galben iar cele ce reprezintă o barieră sunt Se pot observa limitele accesibile și cele

marcate cu roșu(industrie, aeroport, porturi) izolate.

Sursă fig. 3.5 Google Earth

Sursă fig. 3.6 http://www.tyophoto.com/Aerial/BostonBackBay.jpg

Similar, un exercițiu desfășurat în cadrul Facultății de Arhitectură și Urbanism Timișoara și prezentat în cartea Topos comportamental, limitele percepute de utilizatorii cartierului Fabric din Timișoara, diferă de cele fizice la scara orașului. În urma acestui exercițiu ce s-a focusat pe analizarea lizibilității cartierului Fabric prin identificarea celor 5 elemente: trasee, landmark, limite, noduri și sectoare, limitele percepute de comunitatea locală au variat față de limitele efective ale cartierului. Prin această diferență puntem concluziona că limita este un concept relativ ce de multe ori nu coincide cu părerea urbaniștilor. Faptul că locuitorii acestei zone au inclus în harta lor mentală, definind limita dinspre sud al acestuia prin considerarea cimitirului ca limita finală, este un fenomen ce va fi tratat în subcapitolul intitulat Utopii și heterotopii.

Nodurile. Ele sunt deobicei „centre strategice” în care utilizatorul pătrunde și reprezintă în cele mai multe cazuri o morfologie specială a străzilor sau un set de caracteristici distincte. Dimensiunea fizică a nodurilor se raportează mereu la scara orașului. Astfel, ele pot aceea dimensiunea unei piețe publice sau pot fi reprezentate de un cartier întreg. Totul depinde de scara orașului și la modul de raportare față de aceasta. Reprezentând un spațiul în care se iau decizii cu privire la traseu, atenția observatorului și percepția acestora în astfel de spații crește semnificativ. Nodurile se împart în două categorii, conform lui Kevin Lynch: noduri introvertite sau extravertite. Un nod introveriti nu oferă informații suficiente pentru observator, fie că se află în interiorul nodului sau în jurul său. Scollay Square (Fig. 3.7) este identifictă ca nod introvertit care direcționează spre el, atunci când observatorul este în proximitatea sa și dinspre el când observatorul se află în centrul lui. Un nod extrovertit poate fi considerată Piața Traian din Timișoara (Fig. 3.8) care oferă un set de informații clare privind locația în sine și oferă perspective deschise spre axa sud-nord către legăturile cu cartierul: Canalul Bega spre nord și Fabrica de Bere spre sud.

Fig. 3.7 Scollay Square Boston Fig. 3.8 Piața Traia Timițoara

Sursă fig. 3.7 http://theoldmotor.com/?p=158182

Sursă fig. 3.7 Google Earth

Sectoarele. Sunt la nivel conceptual reprezentate de zone de mari dimeniuni ce fac parte din harta mentală a locuitorilor unui oraș și se remarcă printr-o identitate bine conturată. În cazul orașului Boston, autorul expune părerea locuitorilor săi care admit un traseu complicat și confuz al orașului, aceștia sunt de părere că acest deficit est4e compensat de numărul și variația sectoarelor și al cartierelor ce definesc orașul. În conturarea sectoarelor intervine o caracteritică importantă, anume statutul social și etnia. În definirea acestor limite, informația oferită de Kevin Lynch poate fi dublată de Mozaicul de subculturi, pattern analizat mai devreme, care explică cum anumite limite sunt definite de subculturi mai degrabă decât o limită impusă de relief sau alte elemente naturale.

Fig. 3.9 Diagame exemplificând elementele ce definesc imaginea orașului

Sursă fig. 3.8 http://www.parempimaailma.net/methods/mental-maps/

.

3.4 Orașul vizibil. Orașul invizibil

Orașul vizibil. Analiza urbană face parte dintr-un proces formal de planificare teritorială. În contextul programelor de dezvoltare publică sau de reconversie sau reînnoire urbană, analiza urbană poate fi implementată în conformitate cu cerințele specifice. În general, implementarea unei analize urbane nu este un proces standardizat, adică amploarea și gradul de detaliere al acestuia trebuie stabilit pe baza criteriilor cu caracter local și individual.

Un oraș poate fi reprezentat ca un fenomen spațial perceptibil, fără a analiza sau a descrie cu precizie factorii săi cauzali. Invers, un oraș poate fi văzut ca domeniul de activitate adevat pentru măsurarea cu ajutorul unor factori stiințifici, fără referire la dimensiunea sa spațială. Analiza spațială în general, încearcă să evite ambele abordări extreme, descriind în schimb, orașul ca o interacțiune a mai multor efecte și cauze, dar toate cu implicații spațiale. Punctul de referință principal este, de obicei, orașul perceptibil. Analiza urbană nu poate exista fără referire la fenomene tangibile, perceptibile simțurilor umane.

Fig. 3.10 Percepția orașului este determinată Fig. 3.11 Perceperea tiparelor existente este

și de caracterul individual al locuitorilor. determinată de ceea ce știm deja.

Relativitatea percepției este un lucru natural

Sursă fig. 3.10 și 3.11: Schwalbach, G.(2009), Basics Urban Analysis, Birkhäuser Verlag AG, Basel, pp. 13-17

O mare parte a analizei urbane se rezumă la percepția vizuală a unui oraș: adică înregistrarea și interpretarea structurilor urbane percepute vizual. În general, percepem un oraș fără a recunoaște mecanismele de percepție, acestea desfășurându-se, în principal, la un nivel subconștient. Totuși sarcina de a descrie un oraș este inseparabilă de actul percepției. Percepția este un proces învățat de comunicare cu lumea înconjurătoare. În acest context, percepția înseamnă înțelegerea și ierarhizarea informațiilor vizuale. Putem înțelege doar fenomenelor pe care le-am perceput deja. Aceasta implică generalizarea de la una sau mai multe caracteristici recurente, învățate anterior de către noi. Caracteristicile individuale pot varia sau se pot schimba în timp, dar caracteristicile generale trebuie să rămână constante pentru ca fenomenul să poată fi recunoscut. Comunicarea, atăt cea verbală, cât și cea bazată pe văz, structurează mediul înconjurător. Când acceptăm numele unor lucruri, folosim inconștient un model pentru a ne însuși informații noi. Aceasta este, de asemenea, o condiție pentru a putea să percepem și să fim conștienți. În acest sens, organele senzoriale umane nu transportă toți stimulii spre creier. În schimb, ca un filtru, clasifică și selectează din întreaga gamă de senzori disponibili, stimulii cei mai puternici comprimându-i în informații noi.

Procesul de determinare al numelor și al termenilor nu este învățat cu dificultate, acesta este înscris într-o cultură oarecare sub forma limbajului și perpetuat de memoria colectivă. Structura percepției noastre se bazează pe limbaj.

Aceasta este în mare măsură un proces subconștient și subiectiv. Din această cauză poate părea dificil de înțeles diferențele de percepție ce intervin în rândul oamenilor, ținând cont de experiența și obiceiurile lor.

Rezultă că recunoaștem numai acele fenomene care pot fi abstracte, pe baza a ceea ce știm deja. Sau, pentru a exprima această idee într-un alt mod, noi percepem doar fenomenele pe care le așteptăm. Deoarece percepția este un fenomen cultural, structurile urbane pot fi percepute foarte diferit de oameni ce provin din medii culturale diferite.

Analiza urbană poate confirma prin sublinierea anumitor fenomene că majoritatea modelelor de percepție sunt familiare și comune tuturor. Cu toate acestea, se poate ajunge la concluzia, ca oamenii să recunoască fenomene noi sau conexiuni prin simplul gest de a încerca să explice care sunt regulile ce coordoneaza și influențează percepția.

Orașul invizibil. O serie de fenomene individuale interacționează pentru a produce percepția vizuală a unui oraș. Metodele științifice, pe de altă parte, analizează individual, fără nici o pretenție de a oferi o explicație generală a orașului ca fenomen. Cu cât suprafața analizată este mai mică, cu atât este mai mare precizia cu care poate fi descrisă. Oamenii de știință folosesc această metodă pentru a explica fenomenele ce se află în afara ariei de acoperire a percepției sau nu sunt perceptibile prin intermediul simțurilor. În timp ce percepția unește factorii într-o impresie de ansamblu, asemenea principiului „gestaltist”, știința descompune impresia de ansamblu pentru a descoperi factorii individuali. De exemplu, caracteristicile unui district pot fi urmărite la nivel demografic prin caracteristicile populației sale, fără ca aceste fenomene să fie tangibile percepției umane.