Contribuții privind optimizarea tehnicilor de formare si evaluare a sportivilor boxeri prin antrenamente inovative. [306252]

MINISTERUL EDUCATIEI NATIONALE

UNIVERSITATEA „BABES- BOLYAI” CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

SCOALA DOCTORALA

TEZĂ DE DOCTORAT

Contribuții privind optimizarea tehnicilor de formare si evaluare a sportivilor boxeri prin antrenamente inovative.

Conducător științific :

Prof.univ.dr. Emilia GROSU Doctorand: [anonimizat]. Adrian MOISA

Cluj Napoca 2019

CUPRINS

Introducere

În societățile care cunosc o accentuată dinamică a dezvoltării, [anonimizat], condiții în care pregătirea performantă a tinerilor, formarea continuă a adulților si menținerea „in formă” a vârstnicilor devin necesitați indispensabile.

[anonimizat] a individului, [anonimizat], [anonimizat]: activități sau/și acțiuni în fața computerului sau a [anonimizat] a sistemelor automate. [anonimizat].Alte profesii impun un aspect fizic sau o [anonimizat].

În zilele noastre problematica adaptări și a [anonimizat], care însă reclamă o specializare atentă a competențelor. [anonimizat]. Conceptele de adaptare si educație prin sport constituie o abstractizare și o generalizare a experienței acumulate în acest domeniu. Aceste concepte reprezintă o etapă în evoluția insăși a [anonimizat]. Trecerea la denumirea de adaptare si educație prin sport s-a [anonimizat], a formelor de organizare și creșterii segmentului de populație antrenat în practicarea sa.

[anonimizat], cu prioritate a [anonimizat], având în vedere atât tradițiile cât și contribuția semnificativă și constantă a acestora la reprezentarea și sporirea prestigiului României pe plan internațional. Păstrarea și promovarea valorilor etice și a principiilor fundamentale ale sportului și olimpismului în rândul practicanților și susținătorilor sportului de performanță sunt argumente in orice specializare a tinerilor.

Scopul fiecărui sportiv este succesul. Succesul în competiție depinde de caracteristicile și regulile activității sportive respective. Într-[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], mai eficient în performanță iar pentru a [anonimizat], sportivul este supus unei adaptări

in procesul de instruire în conformitate cu cerințele specifice ale sportului practicat.

În sporturile de contact in general respectiv a boxului in special, performanțele sportive superioare sunt rezultatul sinergiei unui număr de factori interconectați: patrimoniu, trăsături antropologice și abilități, pregătire sportivă etc. Interconectarea acestor factori este caracterizată de cerințe ridicate asupra luptatorilor, antrenorilor și oficialilor și necesită un grad ridicat de pregătire, desfășurare și concentrare de la toți sportivii, astfel încât să poată fi îndeplinite toate cerințele de performanță. În practicarea sporturilor de contact sportivii nu numai ca trebuie sa stăpâneasca tehnica, dar trebuie sa dea dovada de capacității de dezvoltare de forță, viteză, rezistență specială respectiv anduranța in lupta, tenacitate, capacitate de luptă și rezistență psihologică. În timpul unei lupte, sportivul trebuie să lucreze la intensitate ridicată, cu recuperarea rapidă a resurselor energetice și întârzieri maxime în apariția oboselii. Minutele dinspre finalul meciului influențează apariția oboselii boxerilor, determinând o reducere a nivelului de coordonare riguroasa și a realizării abilităților tehnice. Capacitatea si disponibilitatea de formare sunt parți inseparabile in pregătirea sportiva a luptătorilor in box.

Teoria instruirii, formarii si educației boxerilor menționează, comentează și clasifică influențele intenționate asupra dezvoltării fizice și capacitații motrice ale acestora. A enunța caracterul predominant biologic al instruirii, formarii si educației boxerilor diminuând celelalte atribute în direcția socializării și implicit a dezvoltării proceselor psihice, este o măsură de devalorizare a celor trei activități. Cercetarile științifice din lucrare va viza boxul si boxerii.

Boxul sau pugilismul a încetat de mult sa fie o simpla lupta in care doi adversari își de- monstrează forța si s-a metamorfozat intr-o autentica arta care implica o condiție fizica de invidiat, care conduce automat la o pregătire fizica impresionanta, rapiditate in execuția mișcărilor specifice, reflexe eficiente si spontane dar si foarte mult curaj, determinare si inteligenta tactica.

Cunoscut ca fiind arta de a lovi un adversar si a evita loviturile acestuia, boxul a devenit un sport preferat pina in urma cu 10-15 ani de numeroși tineri. Desi boxul ofera multiple atuuri mai ales de ordin fizic si fiind considerat mult timp unul dintre cele mai complete si complexe sporturi, in ultimii ani interesul pentru acest sport a scazut. De mult mai mare interes au inceput sa se bucure alte sporturi de contact precum kickbox-ul. Ringurile de box sint tot mai rar populate de boxeri si tot mai des de luptatori din celelalte sporturi de contact. Galele de box sint din ce in ce mai sporadice ele fiind organizate doar cu ocazia campionatelor nationale sau internationale si foarte rar cu alte prilejuri.

Prin cele prezentate in lucrare, prin cercetarile si concluziile efectuate si deduse se

incearca reincurajarea copiilor, a juniorilor, a tineretului masculin si feminin de a se indrepta, in

tot ce intreprind in miscarile si sporturile practicate, si inspre box.

Lucrarea este structurata in 3 Parti distincte si 14 capitole, precedate de Introducere si succedate de BIBLIOGRAFIA consultata.

Partea I – Repere argumentative privind antrenamentele performante actuale in box con- ține 2 capitole : Capitolul 1. Analiza argumentata a pregatirii sportivilor prin antrenamentele actuale in box și Capitolul 2. Parametri si indicatori definitorii in activitatile din antrenamen- tele actuale in box.

În aceste capitole sint prezentate precedente excepționale in structurarea antrenamentelor actuale, detalii privind cercetările si expansiunea acestora legate de antrenamentele actuale, detalii privind tendințele noi in cercetarile legate de antrenamentele actuale si argumentele opțiunii pentru tema de cercetare a lucrării. Sint prezentati parametrii si indicatorii definitorii in activitatile din antrenamentele actuale ca informații de interes in cercetarile efectuate. Sint luati in considerare ca parametri informatii : viteza cu variantele cunoscute, rapiditatea, timpul de reactie, forta, tandemul viteza-forta, sincronizarea dintre braț – umăr – sold, bazele fiziologice si biochimice ale vitezei, fortei si rezistentei.

Partea II -Repere argumentative privind antrenamentele inovative in box contine 3 capi- tole: Capitolul 3. Scopul si obiectivele activitatilor de cercetare in realizarea temei lucrarii, Capitolul 4. Tehnici de evaluare utilizind ca informatii de interes parametri de tip itemi si Ca- pitolul 5. Tehnici consacrate pentru evaluarea sportivilor din sporturile de contact.

În aceste capitole sint detaliate aspecte privind scopul și finalitățile activităților de cercetare, obiectivele activităților de cercetare, condiții de desfășurare a activităților de cercetare si etapele desfășurării acestor activități. Pentru abordarea itemilor ca informatii de interes este consacrat un intreg capitol. Sint detalieri privind tipologia itemilor utilizați in evaluarea sportivilor, avantajele si limitele utilizării itemilor, concluzii privind itemii de evaluare si contexte de utilizare a acestora. In derularea cercetarilor au fost utilizate citeva tehnici de evaluare a sportivilor detaliate in capitolul 5.

Partea a III-a – Cercetări proprii privind impactul antrenamentelor inovative asupra performantelor sportivilor in box are in structura 9 capitole. Într-un prim capitol, respectiv Capitolul 6. Gestionarea ansamblului de activitați din structura antrenamentelor inovative sunt prezentate consideratii generale legate de caracteristici tehnico-tactice utilizate in definirea antrenamentelor inovative si principiile lor fundamentale, periodizarea acestor antrenamente si ciclurile anuale de pregatire, forma sportivă, importanța și gestionarea recuperării. Despre

Viteza de perceptie si concentrarea atentiei in box- VPCA sint date detalii în Capitolul 7. Sint de mentionat teme precum : percepția vizuală a mișcărilor umane, viteza de perceptie-VP, sistemul vizual de percepție a mișcării, reprezentarea schematică a sistemului vizual de perceptie, anticiparea motricitatii și anticiparea perceptivă, mișcarea aparenta și constrângerile biomecanice, concentrarea atentiei – CA, conceptul de concentrare și metode de dezvoltare a puterii de concentrare a sportivilor, aspecte si dificultăți care diminuează din capacitatea de concentrare. În Capitolul 8 – Rapiditatea si claritatea rationamentului – RCR sunt cercetate

abilitatile de rationament si rapiditatea acestora, funcțiile activităților mentale, evaluarea capa- cității de raționare – focusare si evaluarea motivației pentru succes în formarea sportivilor din box. Despre Coordonarea motorie sau/și reactivitate – CMR, metodele de educare ale aptitudinilor coordinative sau motrice, factorii care condiționează îndemânarea ca aptitudine coordinativa, mobilitatea articulara si elasticitatea musculara, factorii care determina manifestarea mobilității si aspecte metodice privind dezvoltarea acesteia, tehnicile de antrenare proprioceptive neuromusculara (FPN), metode de evaluare a coordonarii, metode de evaluare a coordonarii și autoreglarea ca aptitudine coordinative se vorbeste în Capitolul 9. În Capitolul 10 – Rrezistenta la stress in box – RS sunt prezentate detalii privind caracteristici ale stresului, stresul generat de specificul boxului, pregătirea mentală in structura antrenamentelor inovative, tehnici de pregătire mentală , de relaxare , de meditație si cognitive de comportament, tehnici de imagistică și vizualizare mentală, reglarea stresului si rapiditate generala in eliminarea stresului. Capitolul 11- Timpul si viteza de reactie in box – TR abordeaza detalii despre viteza de reactie, explosivitatea – parametrul item de optimizare a loviturii, timpul de reactie, alegerea informației item și alegerea răspunsului in cercetarile care privesc cei doi itemi si bazele anatomo-fiziologice de dezvoltare a vitezei si timpului de reactie. Despre Impactul antrenamentelor inovative asupra rezistentei la oboseala a sportivilor din box – RO, considerente generale privind rezistenta la oboseala, metode de dezvoltare a rezistentei la oboseala, factori itemi din structura unui antrenament inovativ specific rezistentei la oboseala si performanta generala influențata de rezistenta la oboseala sint prezentate referiri in Capitolul 12. Capitolul 13 prezinta Structuri propuse pentru antrenamente inovative, rezultate experimentale in evaluarea si cuantificarea sportivilor. Secventele cele mai importante din acest capitol sint : testele de examinare asistate de calculator, metoda experimentelor pentru cuantificarea vitezei de percepție si concentrarea atentiei, metode de cuantificare a anduranței forței de lovire si a rezistentei la oboseala, …….234

13.5.Individualizarea antrenamentului anduranței la nivelul forței…..236

13.6. Tehnici de realizare a experimentărilor prin utilizarea de teste specializate………..237

13.6.1.Teste generale de evaluare….238

13.6.2. Test de evaluare specific.,

13.7. Analiza și interpretarea de resultatelor…..241

14.6. Valorile medii ale performanței obținute în timpul testelor specifice….249

14.7. Analiza comparativa si interpretarea rezultatelor.

14.7.1.Valorile medii ale performanțelor realizate în timpul testelor generale și specifice.

14.7.2.Comparația valorilor medii ale testelor fizice generale la boxeri

grup (G.Exp) și (G.Tem)………256

14.7.3.Comparația valorilor medii ale testelor specifice la boxeri din grup (G.Exp) și (G.Tem)…….256

14.7.4. Comparația valorilor medii ale testelor generale și specifice boxeri de grup (G.Exp) și (G.Tem):…257

14.7.5.Concluzii generale………………………..258

14.7.6.Propuneri, sugestii, recomandări……………………259

BIBLIOGRAFIE

TERMINOLOGIE

In conținutul lucrării se utilizează termini sau expresii specifice altor domenii de activită- ți umane. În box terminologia din alte domenii nu suferă de subînțelesuri iar in lucrare sunt atent rectificate si adaptate. Ele nu devin nici exagerate, nici forțate. Sunt pe deplin motivate si expli- cate. In alegerea termenilor s-a ținut seama de următoarele considerente:

1- Principalele activități/acțiuni din box sunt exprimate în verbe de acțiune: apărare, neutralizare, contraatac și atac etc..

2- Activitatea de construire și de gestionare a jocului/meciului impun: analiza jocului adversarului, algoritmul jocului, decizii de acțiune, organizare și planificare a jocului, gestiona- rea si controlul jocului, reglementarea si adaptarea planului de acțiune și a activității generale, exploatarea activități si actiunilor adversarului, manevrarea și frânarea activității adversarului, conservarea „activelor” dobândite, ieșirea din situații critice (evitare, eschivare) etc.

3- Strategiile jocului presupun ca sportivul sa-și impună jocul său, să constrângă ofen- siva și defensiva adversarului, să destabilizeze și să manipuleze adversarul, să se apere activ, să riposteze, să lupte în defensiva, să atace direct adversarul etc.

4- Fazele jocului, compartimentele de activitate (de joc) și operațiunile meciului im- pun intrarea în disciplina și debutul întâlnirii, păstrarea realizărilor, revenirea la starea normala.

5- Configurația jocului impune: cunoasterea profilului adversarului, oportunitatea și profitul atacului, adaptarea la profilul adversarului etc.

6- Activitățile derulate pe parcursul meciului : elaborarea unui plan de acțiune, rezol- varea dificultăților ce apar, exploatarea datelor din bagajul de cunoștințe, alegerea modului de opunere etc.

7- Mijloacele de acțiune, echipamentele performante, activități de joc insușite corect și

operațiunile care urmează a fi desfășurate de catre boxer : să se organizeze și să fie gata fizic și mental, să susțină o atitudine organizată, adaptată și eficientă, să adopte o gardă și o organizare a apararii și să utilizeze moduri de acțiune pertinente, să se apropie si să imobilizeze adversarul, să controleze și să interfereze cu adversarul, să manevreze si să manipuleze adversarul prin : evita- re/fenta, capcană, presare, intimidare etc.

• Apropo – prezență de spirit; un lucru spus sau făcut în timp și loc corespunzător ce impun un sentiment de adaptare; în box, sentimentul de adaptare este capacitatea de a efectua o acțiune de circumstanță, de relevanță . Unii sportivi spun uneori că au un simț puternic al adap- tarii, ceea ce înseamnă că instinctiv sunt capabili să se adapteze adversarului și chiar mai bine, să profite de acțiunile sale. Această calitate poate fi rară la boxerii prea metodici.

• Acțiune de combat – concept de luptă, se referă la toate fazele luptei. Sunt manifestă-

ri ale corpului pe care un boxer le folosește pentru a face față adversarului, de obicei denumite tehnici. Există mai multe categorii de astfel de acțiuni: de informare privind distanța pentru des- fășurarea unei acțiuni ofensive; de păstrare a pozițiilor odată dobândite; de contraofensivă pre- cum ripostele, contra-loviturile; de control privitoare la adversar; de defensivă (blocare, eschi- va); de profit (utilizarea oportunităților); de evadare (retragere, eliberarea colțului ringului); de exploatare a spațiului și a echipamentelor; de gestionare a dificultăților; de mobilitate a corpului (aliniere greșită, îndepărtarea bustului, torsiune); de neutralizare și imobilizare (apropiere de adversar, blocarea); ofensive (atac direct, indirect, combinat) etc. Un sportiv poate spera să câș- tige o întâlnire prin controlul acțiunilor sale și prin adaptarea la diferite situații de lupta.

•Activ/ a fi activ: punctul forte al unui sportiv; caracterul său dominant sau calitatea sa majoră. Unii boxeri știu să își folosească „activele” pentru a-și dezvolta propriul mod de a boxa. Intensitatea felului de a fi activ crează pentru boxer propria sa „marcă” și astfel lasă adesea o im- presie de durată în memoria colectivă; i se spune activ unui sportiv care lucrează continuu atât la antrenamente cât si în meciuri. Acest caracter poate ajuta la câștigarea unui meci dar nu este și suficient.

• Acțiune de siguranță : activitate desfășurată cu scop de prevenire a riscurilor. Acțiunea de siguranța in box se manifestă între două limite: asumarea riscului necesar pentru a ataca și puncta și asigurarea securității maxime și permanente a țintelor vizate de adversar. Nu există risc zero nici in ofensivă și nici în protecția personală; nici un sistem defensiv nu permite securizare maximă.

• Adaptabilitate motrică : abilitate dobândită prin învățarea declanșării unui gest motric specific și relevant/eficient; gestul motric ia în calcul toate variabilele situației întâlnite; gestul adaptativ este opus stereotipului motric, care nu integrează variabilele situației. Această adap- tabilitate presupune memorarea multor modele motorii (Sarthou, 2003). Ex: pentru executarea unei contra-lovituri, gestul motric atașat trebuie plasat și cuantificat în funcție de pericolele situației de confruntare (distanță și plasarea adversarului, acțiunile adversarului etc.) ; sunt necesare calități de pozitionare in ring (distanță și orientare) și temporale (sincronizare).

• Adaptare la adversar : capacitate de autoreglare proprie a comportamentului propriu ca urmare a constrângerilor impuse de adversar (Delmas,1981). Este în special abilitatea de a găsi soluții pentru a rezolva problemele puse de adversar și de a conveni asupra tuturor stilurilor de luptă și a tuturor contextelor de joc. Adaptarea desemnează un set de acțiuni destinat să ofere răspunsuri la comportamentul adversarului. Se prezintă ca fiind calitatea majoră a sportivilor cu experiență (arta boxerului bun constă în flexibilitatea sa și nu în rigiditatea comportamentală). Calitățile adaptative afectează aspectul defensiv, precum și neutralizarea sau utilizarea activită- ților adversarului în beneficiul propriu. Adaptarea este concretizată prin rezolvarea problemelor puse de jocul adversarului si organizarea jocului personal pe profilul adversarului pentru a ex- ploata jocul acestuia. În acest domeniu, există un set de reguli adaptive numite principii de con- duită sau principii tactice care, atunci când sunt urmate, evită căderea în capcanele adversarului. Aceste reguli sunt abordate treptat în învățare sau sunt descoperite prin instinct și subtilități in activitățile din box. Adaptarea nu se oprește la calitățile tehnico-tactice ci privește și calitățile fiziologice și psihologice. Ex: adaptare la presiunea adversarului, tolerarea anxietății înainte de meci, susținerea intimidării adversarului etc. Toate acestea pot fi formate si deprinse in sala de antrenamente și revine antrenorului misiunea de a stabili sarcini tehnice care să îmbunătățească adaptabilitatea sportivului său.

•Activitatea de construire și de gestionare a unui meci : are geneza in analiza jocului adversarului, fiind algoritmul meciului (decizii de acțiune, organizare și planificare a meciului), conduita jucătorului (pilotarea și controlul meciului), regularizarea planului de acțiune, adapta- rea planului de acțiune și a activităților generale, exploatarea activităților adversarului, mane- vrarea si înfrânarea activităților adversarului, conservarea achizițiilor reușite, ieșirea din situații critice etc. În box, acestea sunt activități care trebuie desfășurate pentru a-și apăra propriile ținte și pentru a ataca ținte adverse (Delmas, 1975). Spre deosebire de ceea ce sugerează logica ele -mentară, nu este suficientă apărarea si atacul pentru a câștiga o întâlnire dar meciul bine constru- it si controlat (controlarea confruntării, adaptarea la adversar, manevrarea întâlnirii și exploata- rea comportamentelor adversarului) poate fi câștigat prin punerea stăpânirii pe adversar. Aceste acțiuni sunt sistematizate în trei componente: adaptare la activitățile adversarului, manevrarea adversarului în scopul atingerii integralității sale fizice și exploatarea activităților adversarului pentru a obține dominarea sa.

•Activități principale ale unui meci: sunt grupate pe compartimentele meciului: apărare,

neutralizare, atac, contraatac și atac. Ele se manifestă prin comportamente motorii observabile în diferitele faze ale atacului adversarului.

•Algoritm ( în sport) set de prescripții și reguli care definesc ce să facă, cum sa facă și în ce ordine pentru a rezolva o problemă (sau un set de probleme). Prin urmare, este o afirmație bi- ne definită a unei serii de operații care face posibilă obținerea, cu un număr definit de pași, a rezultatului dorit. Se aplică în principal problemelor care sprijină modelarea formală. În sport, găsim o utilizare pe scară largă a conceptului de algoritm, în special pentru a lua în considerare comportamentul sportivilor, a oferi răspunsuri, a lua decizii etc. Caracteristicile specifice unei activități sportive (complexitate motorie, încărcarea emoțională, presiune temporală și spațială etc.) pot împiedica gestionarea rațională a continutului algoritmului. Cu toate acestea, această dificultate a gestionării variabilelor nu scade din contribuția abordării algoritmice din punctul de vedere al clarificării sarcinilor de realizat.

• A merge la bătaie: expresie prin care un boxer este îndemnat să-și apere șansele apelând la toate cunostințele sale in box. Acest mod de indemnare, ce poate părea violent, nu are nimic derogatoriu deoarece trebuie să se supună realității. Pentru a avea șanse să câștige o luptă boxerul trebuie să fie foarte întreprinzător. A merge la bătaie presupune un alt mod de operare decât un box bine calculat și bine gestionat. Iar unii luptători, sub presiunea adversarilor sau a celor din jurul lor, cad în capcana acestui mod de a face lucrurile.

•Alonja: termen legat de lungimea brațelor unui boxer. Un boxer cu morfologie filiformă are foarte adesea o anvergura superioara a bratelor, uneori chiar neobisnuită, detaliu care uneori reprezintă o problemă de organizare in actiunile adversarului mai ales intr-o lupta corp la corp. Uneori se spune în jargonul pugilistic că acești boxeri cu mari anverguri au „tentacule” ca brațe.

•A aduce adversarul la punctele sale tari/forte: boxerul isi organizează comportamentul pentru a atrage adversarul pe terenul său preferat; înseamnă a arăta un bun sens tactic. Această manevră aparține principiilor strategico-tactice și în special așa-numitelor tehnici de atracție.

•Amorsare a luptei : acțiune de încurajare a adversarului pentru a realiza o activitate de

care pare sa profite (așa-numita „telecomandă” a activității adverse). Face parte din toate tehni-

cile manevrelor, în special din categoria tehnicilor de fente, ademeniri și capcane.

•A analiza adversarul : activitate care constă în identificarea elementelor relevante ale adversarului. La finalul unei faze de luptă această activitate aparține antrenorului. Ea îi permite acestuia să regleze activitatea sportivului său și să planifice un curs de acțiune pentru un viitor duel (plan de acțiune). Acest raport de observație va permite dezvoltarea unui plan de perfecțio- nare. A se vedea cartea de observații, raportul de observație (fișa de analiză și rezumatul), rapor- tul jocului, raportul perioadei și planul de acțiune.

•Unghiul de atac: orientarea spațială a acțiunii ofensive. Diverse axe de acțiune vor face posibile găsirea deschiderilor în garda adversarului: axa directă a confruntării, axele laterale și o- blice. Ofensiva poate fi realizată în interiorul gărzii sau în afara ei, peste sau sub gardă, în diago- nală în creștere sau scădere etc. Numărul de căi de intrare prin blocajul adversarului este mare și, astfel, se cfeează dificultăți în defensiva adversarului (problema incertitudinii).

•Momeală: mijloc pus in joc care presupune utilizarea comportamentului adversarului in avantajul propriu. Ea constă în a comanda o acțiune, o atitudine a adversarului pentru a pro- fita de ea. Acest proces tactic aparține categoriei capcanelor. Coexista un set de manevre care să ademenească adversarul pentru a efectua anumite acțiuni specifice luptei. Ademenirea constă în a oferi o descoperire a sa (sacrificiu țintă) cu un scop mascat de atac imprevizibil pentru adver- sar. Acest proces tactic aparține categoriei capcanelor. Unii boxeri ajung până la a simula un comportament de „terminat”.

•Apropiere (fază de luptă): interval de timp între începutul mișcării către adversar și atin-

gerea acestuia. Multe acțiuni de acest fel pot avea loc în acest spațiu temporal (mișcare defensi- vă, ofensivă sau contraofensivă). Cu calități tehnice și tactice apropiate și o condiție fizică egală, caracterul execuție (viteză, vivacitate, explozivitate) in faza de apropiere de adversar este cel care poate face diferența între doi sportivi, în special în rândul sportivilor amatori din box.

•Stoparea/oprire/bararea adversarului: acțiune ofensivă întreprinsă în avans sau în de- butul atacului unui adversar, cel mai adesea pe axa directă, cu scopul de a limita avansarea ad- versarului, a neutraliza si a anihila atacul adversarului imediat ce este declanșat (neutralizarea acțiunii opuse). Oprirea este o lovitură grea și profundă, prin care se descarcă suficientă putere pentru a pune capătul luptei. Este realizată cu brațul întins, umărul și șoldul aliniate.

•Atac la adversar: mișcare ofensivă care vizează atingerea țintelor de pe adversar; se disting mai multe forme de atac la adversar: simplu, realizat dintr-o singură mișcare, dublat sau repetarea aceleiași mișcări, indirect: amânat, compus incluzând apelul, pretextul, provocarea etc. progresiv (organizat în jurul diferitelor acțiuni pentru a aborda ținta); ascuns/mascat, în „orb”, lansat în timp ce adversarul a întreprins o pregătire de atac.

•Sprijin in podea: formulare specifica in box unde se vorbește adesea despre „calitatea sprijinului in podea” ca factor important al succesului. Ex. boxul englez este adesea descris de anglo-saxoni drept „știința sprijinului”, pentru a sublinia importanța abilităților de a te servi de podea. Sprijinul în podea este utilizarea podelei ca lansare a pașilor efectuați in atac. Este și mai important în reușita KO-urilor unde acțiunea de a împinge din picioarele bine sprijinite pe podea crește mult puterea de a lovi. Sprijinul bine distribuit pe podea și dinamica mișcării asigură:echi- libru și disponibilitate pentru a se mișca rapid și transmiterea energiei pe principiul „acțiunii-reacțiunii” cu podeaua.

•Sprijin principal: picior de pe care se asigură cea mai mare forță ân atac. Ex. în box, o lovitura de pumn din întoarcere este executată cu toată greutatea corpului pe partea de sprijin a brațului de lovire (boxerul se ambalează). Cu toate acestea, două moduri coexistă pentru execu- tarea unui pumn din întoarcere: greutatea corpului poate fi încărcată fie pe aceeași parte cu bra- țul de lovire, fie pe sprijinul opus.

•Sprijin secundar: Spre deosebire de sprijinul principal, este piciorul pe care are loc cel mai puțin transfer de masă.

•Atac în atac: ofensivă lansată în atacul advers (Delmas, 1975). Este o acțiune ofensi- vă lansată în atacul adversului; acțiunea se desfășoară cel mai adesea în direcția opusă celei a adversarului provocând o coliziune de tip telescopic. Atacul în atac poate fi angajat la începutul atacului sau în timpul dezvoltării acestuia. Apelează la facultatea de a percepe și identifica acți- unea adversă în momentul în care ia formă, sau chiar acolo unde este concepută în mintea celui- lalt. Din punct de vedere strategic, pot fi avute în vedere două moduri de operare: identificarea atacului inamic și planificarea reînnoirii sale și controlul de la distanță a atacului advers. Caliți- țile unui „contra-atacator” bun sunt: privirea (capacitatea de a citi boxul adversarului), luarea deciziilor și capacitatea de a reacționa rapid și anticipativ. Acestea din urmă folosesc următoa- rele resurse: adecvarea (răspuns adecvat în momentul potrivit), viteza de reacție (explozivitate), viteza de execuție și într-un alt registru, răutatea (capacitatea de a manevra și manipula adver- sarul). Unii sportivi sunt specializați în această formă de strategie și se spune că sunt oportuniști. Față de luptătorii ofensivi, aceștia din urmă s-au pus într-o poziție de așteptare și profită de oportunitatea de a-și atinge scopurile.

•Atac disimulat: atac fantomă; se referă la o ofensivă prin mascarea tipului de lovitură folosită și a țintei vizată imprevizibil. Principiul este nu numai de a crea un climat de incertitudi- ne defensivă, ci, dimpotrivă, de a crește aleatoriu prin concordanță un atac surpriză a cărui lovi- tură nu era așteptată. Unii boxeri sunt experți în domeniu și folosesc tot felul de tertipuri uneori chiar ilegale pentru a-și atinge scopurile (agățare de adversar, ținerea si tragerea adversarului, greutate corporală etc.). Există diferite procedee care aparțin tehnicilor de manipulare ale adver- sarului și în special actelor de deturnare.

•Atac diferit: este un atac declanșat în decalare temporală în raport de semnalul inițial. Se prezintă ca un „început de atac” pentru a realiza o acțiune întârziată în mod deliberat. Are ef- ectul de a induce în eroare adversarul care se apără rapid în fața semnalului inițial și nu mai este disponibil in fața atacului propriu-zis. Față de o fenta care are o natură strategică foarte strânsă, atacul amânat se bazează doar pe noțiunea de decalaj temporal. Ex: pregătește o directă cu brațul din spate și o trimite puțin mai târziu, când adversarul și-a încheiat apărarea.

•Atac direct: acțiune ofensivă purtată ântr-o singură mișcare. Practicienii începători

folosesc de obicei acest mod de acțiune foarte „lizibil”, care poate duce la contra-atacuri ale boxerilor experimentați.

•Atacul in ”orb”: se referă la un atac efectuat fără vizibilitatea reală a țintei.

•Atac indirect: ofensivă precedată de altă mișcare. Aceasta din urmă își propune să complice sarcina defensivă a adversarului. Printre principalele moduri de atac indirect sunt: le -garea loviturilor (succesiune de tehnici, combinarea de secvențe ale unei tehnici, redobândirea aceleiași secvențe etc.), atacul combinat (cu fentă sau provocare), atac diferit și atac progresiv (cu punct de presiune, subminare etc.).

•Atac muscular: ofensivă transportată cu multă energie. În box, deseori este destinat pentru KO.

•Atac temporar: atac simplu sau compus, real sau incomplet realizat, destinat să înșele adversarul. Principiul strategic consta in concentrarea atenției adversarului asupra unui atac pen- tru a descoperi alte ținte de lovire. Atacul temporar este component al atacului cu diversiunea.

•Atac simulat: o falsă acțiune ofensivă (simulare de atac) pentru a face adversarul să reacționeze, mai exact pentru a-l înșela și a folosi astfel comportamentul sau în avantaj propriu.

•Atitudine de luptă: desemnează două noțiuni principale; întâi cum să stai într-o situ- ație de poziție avantajoasă (modul de a fi poziționat, de a sta, de a te orienta, de a fi protejat etc. în luptă și pe de altă parte, modul de comportare din punct de vedere al comportamentului adver- sarului (stilul utilizat, strategia generală folosită etc.). Ex: există diferite atitudini de luptă în box: garda frontală de trei sferturi, garda profilului, garda ghemuită, garda joasă, paza greutății pe pi- ciorul din față, paza greutății pe piciorul din spate. Uneori, poziția corpului poate indica intenți- ile unui boxer față de adversarul său.

•Axa directă de atac/confruntare: apare ca linia imaginară care leagă doi protagoniști si pe care se desfășoară marea majoritate a acțiunilor dintre ei. Aceasta este „calea” cea mai folosită, dar unii sportivi știu să folosească si alte axe pentru a porni în ofensivă : traiectorii oblice/diagonale, traiectorii din lateral, etc. este „coridorul confruntării” pentru a desemna calea pe care se află suporturile celor doi protagoniști.

•Blocare: interpunerea unei părți a corpului între țintă și adversar. Există trei forme principale de blocare: așa-numitul blocaj „neutru” care ascunde lovitura, blocarea care merge împotriva loviturii (telescopară); blocajul care însoțește șocul (absorbția) adversă. Se efectuează cel mai des cu antebrațul sau brațul.

•Bluffer: in box, este un luptător al cărui comportament este înșelător și cumva vicle- an. Unele atitudini ale sale pot pune in evidență un sportiv cu un temperament fragil: un adver- sar care face ravagii pe corzile ringului ca să impresioneze adversarul, un chip sever și amenin- țător, un corp muscular bine dezvoltat etc. Un astfel de comportament advers poate determina pierderea unui joc atunci când nu există niciun motiv de alarmă. În schimb, o față îngerească poate ascunde un luptător înfocat, un luptător amabil, poate ascunde un boxer vicios etc. Ringul poate fi un adevărat teatru de scenă, un loc de iluzie cu jocurile sale de răutate și umbră. Astfel, antrenorul și psihologul au un rol important în educația sportivului, astfel încât acesta sa fie pre- gătit să răspundă la acest tip de comportament.

•Formator/preparator (Coaching) de colț : funcție esențială concepută pentru a supra- veghea concurentul la colțul ringului în competiție. Din punct de vedere legal, antrenorul este a- colo pentru a asigura siguranța sportivului său, în special pentru lupta la KO. unde poate opri jo- cul oricând aruncând prosopul in ring. Pentru aceasta, cunoaște abilitățile și, prin urmare, limite- le sportivului sau. În mod accidental, el poate acorda îngrijiri, dar de obicei pentru această fun- cție îl ajută un medic specialist. Rolul său principal este în „sfatul tehnic și mental” pentru spor- tiv. Acțiunile sale în acest domeniu presupun: observarea și analizarea comportamentului în tim- pul meciului (faza de diagnostic),•evaluarea generală a comportamentului sportivului și adver- sarului său (faza de sinteză);•acordarea de informații și instrucțiuni sportivului său în timpul meciului și în minutul de odihnă despre acțiunile care urmează să fie puse în aplicare (faza de consiliere). Sfaturile trebuie să fie simple, puține la număr și legate de abilitățile sportivului. Cert este că nu se poate aștepta ca un luptător să se comporte necontrolat, cu riscul de a-l deran- ja. Astfel, sfaturile se concentrează pe utilizarea punctelor forte ale boxerului, capacitatea de a face față problemelor critice și motivația sportivului.

•Combativitate: disciplina de cercetare ce aparține grupului științelor de luptă cu inten- ția de a perfecționa cunoașterea diferitelor practici de opoziție pe unghiuri de atac diferite. In ca- zul sporturilor de contact, combativitatea explică fenomenele observate în situațiile adversarului. Se prezintă ca o veritabila știință și dezvoltă o cunoaștere fundamentală cu propriile concepte și se detașează de orice problemă practică. Începând cu anii ’70, odată cu această nouă disciplină, a existat un fel de revoluție în modul de înțelegere a actului de opoziție. Observarea câmpului de desfășurare a combativității dezvăluie diferite clase de acțiuni care se considera drept funcționa- le în relație directă cu variabilele și constantele comportamentului. In combativitate de cele mai multe ori actul ofensiv este analizat în termeni de capacitatea de a crea„ incertitudine” în esență despre componentele anatomice (parți ale corpului, ținte vizate). Cu toate acestea utilizarea aces- tui model pentru învățare generează multe comportamente stereotipate tipuri de habitus compor- tamentale care împiedică o gestionare autentică a confruntării. Într-adevăr, observarea atentă a actului de opoziție, relevă existența altor tipuri de comportamente, în afară de cele ale unei cre- ații de „incertitudine” a unei ordini anatomice. Într-adevăr, există în special programe legate de fiziologia acțiunilor: acțiuni indirecte, activități corolare etc. ale căror mecanisme se bazează pe strategii relevante. Din punctul de vedere al aplicării sale practice, cunoașterea acestor date și exploatarea lor duc la o mai bună gestionare a confruntării (adaptare la adversar și construirea unui joc rațional).

•Combativitate test de lupta: această expresie are mai multe interesuri. În primul rând es- te un meci-test la un turneu oficial, realizat de sportivi de nivel înalt, înainte de un termen lung. Testul luptei va fi urmat de un raport al meciului (evaluarea abilităților). Pe de altă parte, testul de luptă este o formă de opoziție desfășurată în sala de antrenament, cu sparring-parteneri de nivel echivalent, menită să evalueze nivelul sportivului cu mult înaintea meciului. Aceasta va permite în cadrul unei consultări a unui antrenor să tragă concluzii cu privire la comportamen- tele observate.

•Combinație : structura de atac care folosește o "logică contrară" sau falsă logică. Ex: în box, după un jab, un adversar se poate aștepta la o lovitura directa. Jab-ul uneori repetat poate fi folosit pentru a forța adversarul să protejeze țintele frontale și, astfel, să deschidă „ușile” latera- le. În acest caz, o informație falsă va induce o reprezentare falsă la adversar. Combinația se refe- ră la succesiunea mișcărilor/acțiunilor făcute pentru a integra automatizarea strategică. Presupu- ne combinații de atac și contraatac. Acestea sunt studiate în formare cu ajutorul unor rutine adică să se repete mini-secvențe de scheme predeterminate sau tactice ca răspuns la solicitări particu- lare. Se observă foarte des în concurență că anumite legături ale acțiunilor nu sunt întotdeauna adaptate situației instantanee, deoarece sunt prea instinctive (se spune „stereotip”). Dar, acest de- fect poate fi șters prin antrenamente la adaptarea acestor combinații la comportamente adverse.

•Comeback : califică revenirea la competiție a unui boxer. De obicei în competiție, re- ve nirea se manifestă printr-un meci de recuperare împotriva unui adversar considerat inferior.

•Construirea jocului : se spune despre un combatant că construiește atunci când folo- sește anumite procedee mai mult sau mai puțin elaborate pentru a atinge țintele inamice sau pen- tru a dezechilibra adversarul. Acest mod de a face lucrurile este opus ideii de a efectua atacuri directe, care sunt prea vizibile, care nu ar putea avea succes. Construirea jocului în sportul de opoziție se reflectă în capacitatea de a decide acțiunile jocului dintr-un set de eventuale faze de joc, care vizează atât compartimentele ofensive, cât și contraofensivele. Acest domeniu abordea- dează conceptul de strategie care trebuie planificat și tactica pusă în aplicare. În box, se spune despre un combatant că „construiește” atunci când folosește anumite procedee mai mult sau mai puțin elaborate pentru a atinge ținte adverse. În ceea ce privește construcția jocului în sportul de luptă, există două tipuri de operațiuni opuse și complementare, modul intercentric și modul cen- trat exterior. În primul mod,acțiunile sunt construite din resursele sportivului și cel mai adesea iau în considerare doar modul său de comportare personal (intern). În schimb, în al doilea mod, pe lângă utilizarea resurselor sale intrinseci sportivul își însușește comportamentul celorlalți (elemente externe) pentru a-l folosi și astfel (a-și construi) jocul personal. Astfel, se vorbește în acest al doilea mod de capacitate de adaptare la adversar și exploatarea jocului advers. Întotdea- una în cel de-al doilea mod de comportare, din punctul de vedere al construcției ofensive, acest mod de a face lucrurile este opus celui care constă în efectuarea unor atacuri directe, atât de spectaculoase și care nu ar putea avea succes. Putem localiza trei categorii de construcții de joc ofensiv: „înlănțuirea acțiunilor”, adesea un număr mare de fotografii pentru a învinge adversa- rul (se spune revărsare) ce este menită să pună adversarul în dificultate pentru a-și apăra țintele; organizarea unui joc pentru a învinge adversarul prin joc de manevre și mani- pulări de tot felul, fiind posibile diferite procedee precum efect de contrast, deviere, efect surpriză, ascundere etc.; încercarea de a atinge anumite ținte prin utilizarea activității adverse și exploatarea caracteristi- cilor adversarului. Ex: să efectueze acțiunile în momentele oportune (atac în atac sau atac la în- toarcerea la garda inamică) sau să rupă distanța cu un adversar leneș pentru a neutraliza acțiunile sale la distanță mare. A folosi activitatea adversă (oportunități precum slăbiciuni și defecțiuni) și a exploata caracteristicile adversarului.

•Principalele abilități de joc/competentele principale de joc: o abilitate este un „grad de stăpânire a cunoștințelor ”(Sarthou, 2003). Acest termen este adesea folosit ca „sinonim cu îndemânare și în general asociat cu cel al capacității” (Dugal, 1992). sau ca „o excelență virtu- ală, cu alte cuvinte ca o capacitate stabilă, interiorizată, care are valoare doar pentru că se poate manifesta la un anumit nivel de practică.“. Pentru (Meirieu, 1990), este vorba despre cunoștințe identificate care implică una sau mai multe capacități într-un domeniu noțional sau disciplinar determinat”. Este o expertiză, un know-how dezvoltat de un subiect într-o situație sau o catego- rie restrânsă de situații și care implică mai multe abilități. În sporturile de luptă, vorbim de com- portamente standard, proceduri standard și tipuri de raționamente dezvoltate de un subiect pentru a face față diferitelor situații de opoziție (Delmas, 1975). Competențele privesc posibilitatea do- bândită de sportiv în diferitele faze ale opoziției, de a efectua acțiuni de conducere și construcție a jocului (de adaptare la adversar, de culegere de informații, de luare de decizii, manevra adver- sarului etc.). Există multe dintre ele, inclusiv capacitatea de a organiza jocul pentru apărarea pro- priile ținte, capacitatea de a construi ținta inamică (de a ataca), capacitatea de a exploata activita- tatea opusă și capacitatea de a vă gestiona potențialul fizic și psihic. Ele se manifestă prin com- portamente de măiestrie (abilități): reacții adecvate la un comportament, răspuns adaptat, condu- cerea unei strategii, preluarea informațiilor și utilizarea datelor etc. Ex.: pentru abilitatea de apă- rare, găsim capacitatea de adoptare a unei atitudine de vigilență și disponibilitate imediată, capa- citatea de a vedea atacul inamicului cum se concretizează și de a se împiedica de împușcături, etc. Competența este dovada dată „că știm” sau „că știm să facem” ceva. Se traduce in sport prin realizarea unei performanțe.

•Conduita jocului: se referă la acțiunile prin care un practicant se adaptează la situații- le implicate (adaptare) și la modul în care procedează pentru a controla operațiunile de meci, a- vând în vedere alegerile făcute înainte de meci (planul tactic). Această abilitate își propune să stabilească trei obiective: să-și impună propriul joc adversarului, să se adapteze adversarului și să utilizeze (să exploateze) activitatea acestuia.

•Conduită tipică: expresie folosită în predarea boxului pentru a descrie comportamen- tul practicienilor în învățare și în situații duale. Unele comportamente „tipice” pot fi observate și explicate. Ex.: pentru pre-adolescenți, după o un sfert din perioadă de învățare, la o sesiune pe săptămână, se pune întrebarea: care pot fi comportamentele observabile în atac liber? Mai exact, ce știu ei să facă? Cum se organizează pentru a atinge sau nu țintele ?

•Continuarea acțiunii: desemnează o acțiune ofensivă prelungită care poate fi o du- blare a aceleiași acțiuni sau o conexiune cu o acțiune de altă natură. Este o „activitate intenționa- tă” dintre cele mai importante, deoarece reduce câmpul de acțiune advers și, astfel, riscul supor- tat (reduce și câmpul de incertitudini) în timpul atacurilor previzibile chiar favorizează ofensiv a adversă în avantajul său. Continuarea acțiunii se realizează prin constrângeri precum: constrân- geri de neutralizare pentru a preveni dezvoltarea atacului advers, fie printr-un efect fizic, fie psi- hologic, constrângere prin invitația de a controla de la distanță un comportament de exploatat.

•Contră: acțiune contraofensivă declanșată în timpul atacului adversarului; contraatac in atacul adversarului. Acest proces de inițiativă la inițiativă necesită anticipare și automatizare, precum și o viteză mare de execuție. Contraatacul poate interveni: la începutul atacului adversa- rului, în timpul ofensivei adversarului și înainte de a se termina, la întoarcerea atacului advers (aici fiind confundat cu o riposta timpurie).

•Contra-comunicare : vorbim de contra-comunicare când informațiile sunt modificate sau distorsionate în mod deliberat pentru a transmite un mesaj eronat către receptor. În box vor- bim despre înșelarea adversarului și această noțiune aparține domeniului strategic. Se găsește mai ales la un nivel ridicat de practică, unde uneori miza meciului se află în obligația de a utiliza alte canale de comunicare pentru a se opune; acest lucru se datorează faptului că sportivii experți sunt capabili să „citească” ușor acțiunile necodate și, prin urmare, să reacționeze rapid. Acțiunile înșelăciunii devin garantul corolar al succesului la nivel înalt, în plus, unii luptători folosesc în esență această formă de joc, în același mod, că exploatarea relevantă a informațiilor preluate de celălalt, este o lucrare pe crearea de informații false care va genera pentru celălalt o situație de incertitudine mai mare in ofensivă. În ceea ce privește contra-comunicarea, vorbim adesea des- pre utilizarea diferitelor logici care se concretizează prin acțiuni de manevră, dar cele mai cunos- cute sunt tehnicile de manipulare ale adversarului – categoria : fals-atac, fals-profit.

•Contra-ofensivă: ofensiva care răspunde la o ofensivă a adversarului .Noțiunea este asimilată exclusiv cu contraatacul, deoarece „contraatacul trece de la defensivă la ofensivă. Pe de altă parte, efectuarea unei acțiuni contraofensive nu se oprește în apărarea, ci înseamnă adop- tarea unui statut de atacator. În demonstrațiile contraofensive, găsim acțiunile ofensive care au loc în timpul sau după atacul advers; la care le putem adăuga pe cele care intervin chiar înainte de ofensiva inamică. Ei urmăresc fie să anihileze infracțiunea ofensivă, fie să utilizeze atacul în avantajul propriu.

•Contra-priza: tehnică de prindere care utilizează principiul tactic al luptei corp la corp, care folosește atacul advers în avantajul propriu. Este uneori legat de o acțiune de anihilare a ac- țiunilor adverse.

•Controlul corpului: acțiune de a controla anumite zone ale corpului în timpul unei lup- te strânse. În luptă strânsă este necesară asigurarea punctelor de control pe anumite zone ale ad- versarului și pe mai multe niveluri: umeri, tors, braț și pelvis pentru a se feri de o acțiune adver-

să pentru a evita o acțiune adversă (neutralizarea anticipată) pentru a evita o lacună adversă.

•A creea deschideri: este obiectivul principal al acțiunilor de construcție a jocului; dife-

rite mijloace și procese permit eliberarea țintelor pe corpul adversarului: combinațiile de gesturi ofensive și tehnicile de manevre care vor pune în dificultate defensiv adversarul. Criza de timp este o intenție tactică a unui boxer experimentat, dornic să-și dea timp pentru a atinge mai bine țintele adverse. Găsim si abilități în acest domeniu: mascarea intenției ofensive, evitarea mișcă- rilor necontrolate, crearea incertitudinii printr-o varietate de forme de atac si oferirea de infor- mații false.

•Croșetare : tehnică de captare destinată imobilizării unui membru al adversarului prin blocarea sau dezechilibrarea acestuia.

•Hot Pick: termen generic folosit adesea în sport pentru a sugera faptul că un sportiv a avut un debut dificil a meciului, înseamnă o lovitură ratata la începutul jocului sau mai rău să fie eliminat în primele minute. Unii luptători sunt fragili în așa-numita perioadă de tatonare deoare- ce sunt destul de lungi pentru a intra în meci. Unii strategi folosesc această oportunitate pentru a câștiga rapid meciul.

•Cut-man: omul însărcinat să intervină, în minutul de repaus, pentru a trata eventuale-

le răni care ar putea compromite continuarea unui meci. Misiunea sa este de a asigura prevenirea

riscurilor de rânire prin aplicarea unor geluri sau creme pe zonele cu risc.

•Debordant: ieșire completă din coridorul de confruntare pentru imobilizarea adversa- rului. Pe lângă natura defensivă, revărsarea este și o activitate ofensivă. Unii boxeri care caută unghiuri de atac diferite de axa directă reușesc să pună contraatacuri eficiente și surprinzătoare după un pas deoparte.

•Decizie de acțiune: act prin care cineva alege o soluție sau decide ceva; rezoluție, ale- gere. Este o noțiune esențială specifică activităților sportive în care alegerea acțiunii determină o mare parte a succesului. Are o dimensiune importantă in sporturile de duel. Este definit în spor- tul de luptă prin determinarea unei conduite specifice la rezolvarea unei acțiuni previzibile ad- verse sau incerte (incertitudinea unei situații). Se manifestă prin alegerea unui comportament conducător al cărui scop este succesul. Are loc în planul de acțiune (plan strategic) al cărui obi- ectiv este adaptarea la adversar, exploatarea caracteristicilor și comportamentelor adverse și manevrarea adversarului. Ex. în domeniul rezolvării problemelor legate de cunoașterea adver- sarului (în special în ceea ce privește adaptarea la adversar al cărui profil este cunoscut): adver- sarul este mai mic, cu mai puțina exactitate in alonja, adversarul caută lupta strânsă, daca poate fi ținut la distanta.

•Defensivă/Apărare: ansamblu de comportamente concepute pentru a învinge ofensiva adversă; protejarea împotriva atacurilor adversarului este unul dintre primele trei obiective care trebuie atinse în box, prin atacarea țintelor localizate imaginar pe adversar și folosirea acțiunii adversarului în propriul avantaj. Defensivă/Apărare: set de acțiuni concepute pentru a învinge ofensiva adversarului, inclusiv blocarea loviturilor, devieri ale loviturilor. Defensivă/Apărare: securitatea simplă a propriilor ținte, uneori realizată în caz de urgență (in apărare pasivă, acope- rire neutră, blocare neutră etc.); realizarea acțiunilor destinate utilizării activității adverse în a- vantajul său (apărare activă). Apărarea activă: blocarea deviată sau parare pentru a dezechilibra, blocarea absorbantă, evitare, ripostări simultane; lovirea brusca, urmată și de replici; dificultatea realizărilor ofensive adversare (prin scurtarea sau creșterea distanței, prin blocarea loviturilor o- puse, prin destabilizarea bazată pe tehnici de amenințare, ademenire etc.). Aceste două ultime obiective necesită calități de inițiativă, anticipare și adecvare. Pentru a depăși un clișeu care spu- ne „cea mai bună apărare este atacul”se spune: obiectivul de atins este să poți apăra și contra-ataca (represalii) în toate pozițiile cu cel mai mic risc. Există trei categorii de apărare: așa-numi- ta apărare „clasică” care vizează anihilarea acțiunii opuse (parare-blocaj, parare de opoziție); neutralizarea sau activitatea anticipativă care vizează prevenirea debutului ofensivei opuse.

•Defensiva/Apărare pasivă : în mod specific, se vorbește de fapt despre o apărare neu- tră, spre deosebire de o apărare „activă” în care activitatea opusă este diminuată sau chiar explo- atată. În „apărarea pasivă”, activitatea adversă este anihilata. Principalele moduri sunt loviturile către o zona țintă și blocarea loviturilor adversarului.

•Acoperire: „a te acoperi pe sine” înseamnă a te proteja de atacul adversarului printr-o protecție cu mănușa și brațul (numit capac). Acoperirea nu este doar o activitate defensivă, ci desfășurată ca o măsură preventivă în propria ofensivă (concept de securitate. Vorbim despre angajament „acoperit” sau invers descoperire atacând.

•Deturnarea atenției adversarului: principiul de luptă definit printre așa-numitele teh- nici înșelătoare. Mijloacele utilizate pentru a distrage adversarul sunt: zgomotele, mișcările seg- mentelor sau corpurilor precum deplasările false, atac fals, simulare bruscă de atac etc.

•Eliberare/degajare: acțiune defensivă de a părăsi o zonă de poziționare riscantă in ring sau a trece la lupta corp la corp pentru a evita activitatea adversă periculoasă. Schimbarea de poziție este destinată să iasă dintr-o situație de imobilizare (fixare) cauzată de adversar. Cel mai adesea eliberarea se face cu un pas lateral combinat cu o acțiune a brațului. Această abilitate aparține unui set numit „tehnici de evadare” (evadare, salvare, alunecare etc.).

•Ofset / dezaxare: este o descentrare a bustului în afara axei directe a confruntării fără deplasarea picioarelor de sprijin. Vorbim adesea despre aliniere voit greșită. Această activitate este necesară pentru a evita lovirea în timpul unei ofensive sau în timpul unei contraofensive (riposte sau contra-atac).

•Destabilizare: destabilizarea înseamnă întreruperea construcției jocului opus prin di- ferite manevre. Aceasta pentru a construi mai bine jocul personal și a folosi comportamentul advers în propriul său avantaj. Pentru a învinge adversarul, este posibil să se utilizeze următoa- rea abordare: crearea unui echilibru favorabil de putere care trece prin instituirea unei inițiative de control și acțiune adversă.

•Deviere/abatere: de asemenea, „paradă deviantă” blocare deviantă. Se referă la o acți- une defensivă destinată să devieze lovitura inamică de la traiectoria sa. Are avantajul de a crea o deschidere în apărarea opusă sau chiar de a provoca un dezechilibru corporal. Acțiunea de a nu se confunda cu ritmul, care este o acțiune similară.

•Disimulare/ocultare (.. a atacului): proces de ascundere a unui atac asupra adversaru- lui. Procesul poate masca doar începutul ofensivei sau în întregime ofensiva completă. În jargo- nul sportului de contact, spunem ascundere, care are ca scop realizarea primului principiu stra- tegic: „căutați să surprindeți adversarul”.

•Diversiune (tehnica de …): manevră sau proces care vizează atragerea adversarului către o zonă sau un punct diferit de cel pe care intenționează să-l atace. Diversiunea este un pro- ces intenționat în care mintea este ocupată cu alte minți pentru a favoriza îndeplinirea unei alte intenții. Face parte din tehnicile de manevră, din mișcărilor înșelătoare. Există diferite variante de diversiune : ofensiva ca un proces de simulare a atacului care favorizează sau în scop de cre- ere a unei oportunități de atac; de natură contraofensivă, este un mod de operare bazat pe atacul controlat de la distanță, care favorizează creerea unei oportunități; de natură defensivă, este o activitate al cărei scop este autoprotejarea. Este un mod de operare care își propune să direcțio- neze mintea adversarului spre alte scopuri pentru a masca o stare (un punct puternic, o slăbiciu- ne, o vătămare etc.). Ex: ademenirea adversarului prin simularea oboselii va oferi o oportunitate ofensivă.

•Dominanta acțiunii: activitate care predomină în producerea de acțiuni de natură di- ferită. Adesea, acest mod de acțiune împiedică exprimarea altor forme de comportament și în special a celor de ordine adaptativă. Drept urmare, acest comportament „dominant” duce adesea la executarea acțiunilor stereotipate. Ex.: în box, pentru a construi jocul, un luptător care foloseș- te în mare parte jabul și se lupta într-un loc de acțiune pe distanțe lungi poate uita de avantajele acțiunilor la distanță scurtă sau ale luptei corp la corp.

•Economia eforturilor : in sport, conform unei expresii consacrate, se spune: „a nu transpira degeaba”; act prin care sportivul își calculează eforturile pentru a nu cheltui energie i- nutil. In box, să nu se dea lovituri degeaba și să nu se pună prea multă intensitate în toate atacu- rile pentru a putea rezista în timp; până la sfârșitul timpului regulamentar de joc. Din punct de vedere al cheltuielilor de energie, înseamnă a nu da lovitura în gol.

•Scrambling / Trucare :termen utilizat în box pentru un luptător care, prin acțiunile sale, seamănă confuzie în acțiunile adversarului. Unii boxeri prin atitudinea lor pe ring știu să-și destabilizeze adversarul și să perturbe boxul său care ar fi putut fi eficient. Pentru aceasta, ei

folosesc procedee și moduri de a deruta adversarul.

•Eschiva: evitarea loviturii adversarului; mișcare specifica întregului sau a unei părți a corpului pentru a evita să fie lovit de adversar; mișcare de conservare a păstrării boxerilor cu ex- periență, cu apărări excelente si cu răspunsuri prin lovituri puternice. Există șase tipuri comune de eschive: înclinare laterală (înclinare sau decalare a trunchiului), eschiva torsionara (rotație a trunchiului și extensie dorsală), eschiva prin aplecare (vertical sau rotativ), retragerea bustului prin lăsare pe spate, eschiva prin pas lateral și eschiva prin pas de retragere .

•Evadare (tehnici de evadare): ansamblu de comportamente destinate să iasă dintr-un unde adversarul deține control fizic si impune constrângeri prin limite stinse de mișcare.

•Eventualități/contingențe : set de situații previzibile în timpul unei lupte, date fiind informațiile disponibile despre adversar, fără a fi cu adevărat sigur cum se va comporta adversa- rul în atac și apărare, cum va acționa și va reacționa. Acestea trebuie introduse intr-o baza de da- te, cel puțin cele mai probabile ca s-ar putea realiza. Având în vedere informațiile colectate des -pre adversar se structurează antrenamentele, se confirma un anumit stil de lupta si o anumita strategie cu un anumit repertoriu de răspunsuri.

•Evitarea: in box, vorbim de fapt despre o reacție de evitare, pentru a desemna o acți- une de salvgardare destinată scopului ca sportivul să nu rămână la îndemâna adversarului. În ca- tegoria apărărilor de evitare, regăsim: ca măsură preventivă, două forme principale care promo- vează mobilitatea constantă a potențialelor ținte: jocul de picioare sau deplasarea permanentă a suporturilor pe toate axele mișcărilor bustului sau oscilația permanentă a trunchiului în toate pla- nurile; ca apărare instantanee, două forme principale: eschiva pe loc, adică o a scundere a unei părți a corpului fără deplasarea acestuia; eschiva totala.

•Expertiză de luptă: se referă la diagnosticul destinat evaluării unui sportiv în raport cu adversarii; set de teste face posibilă luarea în considerare a abilităților și aptitudinilor sporti- vului ale cărui rezultate sunt înregistrate intr-o baza de date . În acest diagnostic sunt evaluate principalele abilități de luptă și calități fizice. Sunt utilizate grile de evaluare care fac posibile dezvoltarea abilitaților care sunt necesare n lupta cu viitorul adversar. Deci scopul expertizei este de a informa antrenorul pentru a determina prioritățile de formare și a dezvolta un plan de perioadă.

•Exploatarea comportamentului adversarului: abordare care constă în a profita de acti- vitatea adversarului; capacitatea de a pune în aplicare acțiuni care iau în considerare caracteristi- cile adverse și comportamentul adversarului. Sunt de fapt oportunități oferite de adversar.

•Mod de luptă : mod de a face lucrurile specifice fiecărui individ și care poate fi legat de clase de comportament standard; este particulară temperamentului, potențialului fizic sau a ceea ce a învățat de școala de box. Când un luptător folosește modul său obișnuit de box (stilul său obișnuit), i se spune că se află pe „registrul” său; asta în maniera unui muzician care își repe- tă cântecele preferate. Pe de altă parte, ceea ce este apreciabil într-o luptă este opoziția stilurilor.

•Factorii succesului în luptă: elemente cheie ale performanței; se clasifică în: catego- rii: grupul de abilități fizice (aerobic, exploziv, forță ), abilități mentale (controlul emoțiilor, mo- tivație), abilități cognitive (adaptare, gestionarea efortului, planificare, luarea deciziilor, prelua- rea informațiilor, strategii, sincronizare), abilități gestuale, abilități tehnico-tactice (managemen- tul distanței, procedura de descoperire a țintei) etc.

•Fenta: este un fals-atac respectiv o mișcare ofensivă, similară cu un atac, menită să zădărnicească acțiunile defensive ale adversarului pentru a crea deschideri în apararea acestuia. Acest simulacru de acțiune ofensivă face posibilă profitarea de o reacție adversa pentru a produ- ce un atac amânat. Prin urmare, este o informație falsă oferită adversarului pentru a-l înșela sau a-l surprinde, urmată de o acțiune ofensivă ca răspuns. Fenta este un set de două secvențe inse- parabile și realizabile cu rapiditate. În acest proces, sportivul se așteaptă ca adversarul să reacti- oneze așa cum era de așteptat. În unele școli de box, se învață diferite tipuri de fente standard (de exemplu, unu-doi); fente adaptive când după imitarea primei lovituri, se anticipează o des -chidere fără să știe în prealabil unde se va ivi in apărarea adversarului. Unii boxeri își constru- iesc jocul pe acest mod de a acționa; se spune că sunt oportuniști.

•Șiruri ale profesiei de luptă: un set de cunoștințe ale unui luptător cu experiență mai

mult sau mai puțin păstrată secret. Mai exact, există rețete de tot felul, care fac diferența în luptă și câștigă schimburi și meciuri. Ele sunt cunoștințe ce aparțin doar boxerilor cu experiență și sunt dobândite după mulți ani de experiența. Unele sunt considerate la limita regulamentului și nu întotdeauna detectabile de către arbitri.

•Finalitățile practicării boxului: pe lângă obținerea victoriei intr-un meci, care este o- biectivul sportiv final, intențiile practicii nu se opresc la câștigarea strictă a meciului. În ceea ce privește practicarea unui sport în general, acesta urmărește atingerea unui set de obiective mult mai nobil, adică dezvoltarea individului în ansamblul său. Practicarea boxului vizează descope –

rirea și îmbunătățirea calităților și abilităților în primul rând fizice (corporale, motorii și fiziolo- gice) și cerebrale (strategice și tactice), mentale (măiestrie, voința, determinare etc.) și sociale (comunicare, ajutor reciproc, smerenie, partajare etc.).

•Gardă: atitudine de luptă; poziție a brațelor pentru a se proteja; poziționare corporală care permite luptătorului să se pregătească, să apere și să pornească pe ofensivă, într-o configu- rație care oferă securitate și eficiență maximă. După cum sugerează și denumirea, a fi în gardă înseamnă a fi în alertă și a adopta o poziție favorabilă pentru a reacționa.

•Gestionarea costurilor energetice: aspectul economic al energiei fizice desfășurate în ce privește efectul care trebuie obținut, pentru competiția sportivă, prezentat ca un principiu ma- jor al opoziției (principiul conduită în luptă). Reducerea costului efortului fiziologic, adică chel- tuiala „combustibilului”, permite organismului să reziste la o extindere mai mare a efortului. În sport, vorbim de calitatea „eficienței”, ceea ce înseamnă „eficiență la cel mai mic cost”. O cele- bră maximă a creatorului de arte marțiale îndeamnă la „efort minim, eficiență maximă” (Jigoro Kano). În box sau luptă liberă, este evident că în lupta profesională unde numărul de runde și timpul de luptă este important sau în turnee cu mai multe runde de box amatori într-o zi, este esențial să se distribuie eforturile cu discernământ. Antrenamentele inovative sunt pentru a în- văța o gestionare a efortului care poate șterge orice acțiune inutilă și / sau prea scumpă.

•Reducerea distanței: acțiune de apropiere de adversar in scop defensiv sau ofensiv. Această procedură aparține câmpului de neutralizare a efectelor loviturilor. În problemele defen- sive scopul poate fi reducerea capacității adversarului de a acționa la distanțe mari. Ex: de a opri- ma și de a zdruncina adversarul pentru a-și anihila capacitatea de a folosi opriri. În problemele ofensive, scopul poate fi încercarea de a lucra îndeaproape (distanță mijlocie sau mână în mână). •Ținte/zone de lovire pe corpul adversarului (corporale): registrul autorizat al zonelor corporale pentru atingere (in asalt) sau lovire pentru a înscrie puncte. În competiție, pentru a obține victoria, obiectivul care trebuie atins în condițiile definite de regulament este „atingerea țintelor”. Pe țintele de deasupra mijlocului / centurii, câteva ținte sunt de preferat in realizarea sistemului KO: tâmpla, maxilar, plexul solar, ficatul etc.

PARTEA I. REPERE ARGUMENTATIVE PRIVIND ANTRENAMENTELE PERFORMANTE ACTUALE

CAPITOLUL 1. ANALIZA ARGUMENTATĂ A PREGĂTIRII BOXERILOR PRIN ANTRENAMENTELE ACTUALE

Precedente semnificative în structurarea antrenamentelor actuale.

Conceperea unor antrenamente performante bine argumentate științific, mai cu seama în domeniul boxului, au deja o istorie de peste 80 de ani. Acestea pot fi localizate in timp imediat după al doilea război mondial, in principal, in cele mai puternice state care au format Uniunea Sovietică. În acele vremuri in lume exista o putere neafectată semnificativ de război si anume Statele Unite ale Americii. Uniunea Sovietică și SUA au început sa devină cele mai puternice forțe politico-economice. Un război rece, de aproape 50 de ani s-a instalat intre cele două structuri statale, în lupta pentru putere mondială și supremație ideologică.

Războiul rece a fost purtat pe mai multe fronturi, inclusiv pe arena sportivă. Fosta Uniune Sovietică a avut un mare succes în căutarea dominării sportive. În toți anii de după război, până în anul 1990, Uniunea Sovietică a fost de departe cea mai de succes națiune în competiția echipelor naționale olimpice. Succesul Uniunii Sovietice a fost atribuit mai multor factori, dar cel mai important a fost alocarea unor resurse financiare și științifice enorme pentru dezvoltarea sportului.

Disponibilitatea unor astfel de resurse a permis Uniunii Sovietice să efectueze o mare varietate de studii legate de performanțele sportive și de metodologiile de formare într-un moment în care SUA și alte națiuni din lumea liberă se aflau încă în copilăria lor în ceea ce privește știința sportului. Unele dintre cercetările sovietice s-au concentrat asupra aspectelor aplicate ale formării care, în cele din urmă, au fost încorporate în boxul profesionist din America începând cu 1985.

1.1.1.Detalii privind cercetările legate de antrenamentele tradiționale actuale.

Antrenamentele tradiționale care vizează dezvoltarea mai cu seamă fizică si psiho-motrica a sportivilor profesioniști din sporturile de contact si deci si din box, presupun abordarea unor pachete de activități precum cele specificate in schema din figura 1. Aceste abordari sunt specifice in pregatirea boxerilor din Uniunea Sovietică. Un prim pachet a presupus periodizarea pregatirii generale a boxerilor. Aceasta a constat in divizarea programului de formare a unui sportiv în anumite cicluri de timp de pregătire cu obiectivul specific de a maximiza caracteristicile sportivului; utilizarea exercițiilor care implică o solicitare/încordare rapidă a mușchilor urmată de o relaxare a acestora așa cum se întâmpla in derularea oricăror tipuri de lupte din sporturile de contact deci și în box. Un alt pachet a presupus generarea și dezvoltarea

Figura 1.1. Pachete de activități în pregatirea boxerilor în Uniunea Sovietică.

puterii inclusiv dezvoltarea în greutate optimă a sportivului. Un pachet de activități a abordat stabilirea unor raporturi optime intre acțiunile sportivului in derularea luptei si perioadele de relaxare si de odihna. A fost structurat apoi pchetul care impunea conceperea si realizarea de mijloace optime de recuperare fizică si psiho-fiziologică a sportivului în timp cât mai scurt. Un ultim pachet s-a referit la stimularea optimă a sportivilor în scopul creșterii adaptabilității aces- tora la condițiile generate de adversari, ambient, susținători, galerii etc. pe tot parcursul întrece- rilor sportive; contribuția diferitelor sisteme energetice in sport, practicile nutriționale optime și, desigur, medicamente ergogenice permise a fi consumate.

Un exemplu de cercetare sovietică care se referă în mod specific la box este dat de V.I. Filiminov, [26] prin lucrarea "Mijloacele de creștere a rezistenței pumnului", care a apărut în Jurnalul Național in ianuarie 1986. Dintre mijloacele de creștere a performanțelor pumnului în box sunt menționate dinamometrele tensometrie. Astfel de echipamente au fost utilizate însă și pentru dezvoltarea forței musculare în picioare, specialiștii având in acest fel posibilitatea de a demonstra importanța deosebită a picioarelor in dezvoltarea puterii pumnului. Rezultatele obținute și interpretarea științifică a acestora le-a dat posibilitatea de a constata că utilizarea dez- voltării musculaturii in picioare si utilizarea acesteia a determinat o creștere cu 38,46% (cel mai mare procent) a puterii pumnului.

Executarea loviturii cu rotația trunchiului a fost cea de-a doua cea mai mare contribuție

la creșterea puterii pumnului cu 37,42%, urmată de efectuarea loviturii pe direcția de prelungire

a brațului cu 24,12% .

Studiul lui Filiminov a confirmat importanța picioarelor în transferul forței de la sol prin trunchi la braț. Efectele forței de reacție dinspre sol spre brațe se pot constata la aruncarea unei mingi la distanță cât mai marear trebui să încerce să sară în aer și să arunce o minge pentru a vedea cât de departe merge. Se constată ca ingea aruncată având picioarele sprijinite de pamânt va ajunge mai departe decât aruncată din salt. Aceast simplu exemplu validează impor- tanța încorporării in exercițiile de antrenamente performante a picioarelor , exerciții care au fost utilizate intens la antrenarea sportivilor practicanți de box.

Cercetarile derulate de L.P. Getke și I.P. Digtyraev, [26] în 1984, prezentate in lucrarea "Mijloacele fundamentale de generare a forței pentru boxeri de diferite vârste și categorii", i-au determinat sa constate că puterea poate fi împărțita în puterea maximă (greutatea maximă pe care o puteți ridica), puterea explozivă sau reactivă și puterea de depășire a inerției pentru a ve- dea dacă au existat deficite specifice de rezistență. Ei au concluzionat că este mai ușor să crească puterea explozivă iar de aici s-a dezvoltat mai târziu importanta explosivității in derularea luptelor din ringurile de box (vezi Capitolul 14).

G.V. Kurguzov și V.Y. Rusanov, în 1982 prin lucrarea "Utilizarea structurării inter- valelor pentru sporirea capacității de lupta pentru boxeri" au recomandat dezvoltarea unei baze aerobice în etapa de pregătitre fizică generală, lucru a permis și o recuperare operativă în etapa de pregătire specializată a boxerilor,[34].

În 1983 B.A. Solovey, [106] a investigat efectele exercițiilor cu greutăți ca mijloc de îmbunătățire a vitezei de lovire la boxerii tineri și a concluzionat că utilizarea greutăților a crescut semnificativ puterea de lovire cu pumnul. Utilizarea de greutății este frecvent aplicată astăzi în dezvoltarea puterii de lovire atât cu pumnul cât și cu picioarele. " Prea mulți antrenori cred ca numai viteza de lovire determina puterea de lovire in box. Este o mentalitate de mult depășita", [5].

1.1.2.Detalii privind expansiunea cercetărilor legate de antrenamentele tradiționale actuale.

Concluziile teoriei antrenamentelor performante cu susținere științifică, ca și conse- cințele aplicării acesteea, au avut impact și în activitățile de dezvoltare a antrenamentelor sportivilor din Statele Unite. Ele s-au infiltrat încet în America prin reviste de specialitate precum "Track Technique", "Track and Field Quarterly Review", "Yessis Soviet Sport Review" și "Jurnalul Național de Forță și Inter dependente a Asociației" abia după sfârșitul anilor 1970 -1980.Exemple de articole care au susținut beneficiile noilor metode de formare amintim: "Mo- tivații pentru instruirea forței pentru boxul amator" autor Kelly Corde în 1981, lucrare în care sunt prezentate beneficiile instruirii pentru creșterea anaerobă de energie, prevenirea pierderii de energie pe acțiuni de lupta inutile si ineficiente, îmbunătățirea vitezei de contracție musculară și creșterea forței și a generării de energie. Mackie Shilstone (antrenorul lui Michael Spinks) și Gerald Secor Couzes au publicat lucrarea "Condiționări fizice pentru boxul profesionist",[7] pentru cercetări legate de aspectele medicale in box. Lucrarea cuprinde concepte de antrena- mente pentru condiționarea cardiovasculară, dezvoltarea forței, dezvoltarea anduranței, nutriție și structurarea antrenamentelor performante individuale.

În aceeași perioada, Stephen Fleck și Jay T.Kearney publica lucrarea"Condiționarea fizi- că necesară pentru boxul amator",[18] in care autorii au susținut o abordare periodică a instruirii împărțind un an de antrenamente in patru perioade : o perioadă de pregătire de bază, o perioadă pregătitoare preliminară concursului, perioada pre-concurs in cit mai multe detalii și o periodă de vârf in care se concentrează metodele de antrenamente inovative.

Autorii recomandă folosirea mișcărilor specifice antrenamentelor cu haltere pentru creș- terea puterii, prin apelarea la instruiri pe intervale de timp și a pseudomotricităților atât in cazul membrelor superioare cit și a celor inferioare.

În aprilie 2001, Comisia Națională de Atletism din Nevada a publicat lucrarea "Principii de bază și principii de formare", [102] pentru a aborda introducerea si acceptarea metodelor sovietice, dintre care primordiale sunt cele legate de educația științifica. Scopul lucrării a fost de a acorda sfaturi științifice sănătoase boxerilor de la unii dintre sportivii mai informați în domeniul acestui sport. Dr. Margaret Goodman, medicul din cadrul Comisiei, care a condus proiectul și Flip Homansky, membru în comisie, explică și diversele probleme medicale ce pot apare, ex. pierderea continua a greutății și deshidratarea, leziuni cronice ale capului și la comoții.

În lucrare formatori de renume precum Teddy Atlas, Emmanuel Steward și Felix Trinidad analizează teme legate de cele mai periculoase practici care apar în sala de antrenamen- te, criteriile lor pentru oprirea unei lupte, utilizarea capului, consumul de fluide intre runde, rela- xarea membrelor și alimentația corespunzătoare in faza post-cântărire respectiv in faza pre-luptă a sportivului. In același sens, experții in forță și evitarea erorilor, Tim Hallmark, Dave Honig si Mackie Shilstone explică filozofiile lor in pregătirea unui luptător la vârf in condiții optime de luptă. Ei analizează alimentația, cât de mult să alerge, cât să se odihnească și cât să evite erorile și mecanicismele. Lucrarea este primordială pentru orice organism profesionist de reglementare a boxului și se constituie într-o veritabilă compilație de informații.

În același timp lucrarea [102] reprezintă un pas semnificativ înainte în direcția cea bună, dar, după cum observă Royce Feour, probabil ar fi trebuit sa apară cu mai mulți ani în urmă. Martin Nortiz observă că, spre deosebire de boxul amator, formatorii profesioniști de box nu au un program de certificare pentru a-și testa cunoștințele, în special în ceea ce privesc aspectele medicale ale formării. Acesta este un domeniu în care există loc pentru îmbunătățiri semnifica- tive. În ciuda progreselor în teoria formării și instruirii utilizarea așa-numitelor metode de antre- nament "vechi", cum ar fi alergarea pe distanțe lungi și evitarea creșterii în greutate, încă persis- tă astăzi în box.

Tim Hallmark (antrenorul de forță al lui Evander Holyfield) și antrenorul Martin Nortiz consideră că încorsetarea în metodele vechi este o rezistență la schimbare. Ei doresc să elimine mentalitatea ce a generat zicala "Dacă nu este ruptă nu încercați să o reparați", atitudine care controlează comportamentul multor antrenori. Formatorii folosesc metodele lor de succes din trecut sau copiază ceea ce fac sau au făcut luptători celebri fiind reticenți la schimbări și la uti- lizarea noilor metode de formare.

Mai trebue menționat si faptul că boxul nu este inclus ca un sport principal în instituțiile de învățământ superior din domeniul sportului. În consecință, acesta nu beneficiază de acces la departamentele de științe sportive și la facilitățile de formare și instruire comune care sporesc creșterea cunoștințelor în box. Dezvoltarea științei sportive prin cercetări aplicative în domeniul boxului a fost semnificativă pînă in urmă cu 10-15 ani după care a urmat un declin perceptibil.

Anterior, după cum evidențiază Angelo Dundee, comentatori și instructori depășiți afirmau că fiecare aspect al regimului și programului de antrenament se reduce la tot ce trebuia să facă boxerul. Se impunea ca oamenii din colțurile ringurilor să tindă înspre a fi tot mai specializați. Ei ar trebui să fie formatori nu să fie câte un ajutor de antrenor, un om de găleată, al doilea, al treilea, al patrulea om in formarea sportivului. Trebuie să fie specialiști compleți, cu implicare totală în pregătirea boxerilor. Acesta este unul dintre motivele pentru care specialiști în dezvoltarea rezistenței, anduranței si condiționărilor cardiovasculare, cum ar fi Tim Hallmark (antrenorul lui Evander Holyfield), Mackie Shilstone (antrenorul lui Michael Spinks) si Courtney Shand (antrenorul lui Lennox Lewis), au fost din ce in ce mai consultați pentru cunoștințele lor in box.

Un motiv pentru dezvoltarea lentă a antrenamentelor de creștere în greutate a boxerilor a fost asocierea cu hipertrofia musculară (mărirea), care poate sau nu poate fi de dorit pentru un luptător. În categoriile de greutate a boxerilor ar putea fi extrem de dăunător să se adauge mai mult volum muscular dacă antrenorul și boxerul simt că acesta ar avea o șansă mai bună la o greutate mai mică. O mare parte din controversa privind controlul în greutate rezultă din faptul că formatorii nu au reușit să înțeleagă că diferitele tipuri de antrenamente în acest scop au efecte foarte diferite asupra organismului. Se pare că seturi de zece repetări cu o odihnă de un minut între seturi au un efect hipertrofic semnificativ. Aceasta ar fi ideală pentru o greutate mică care face trecerea la greutăți mai mari, dar nu pentru un boxer care rămâne în categoria ușoară.

1.1.3. Detalii privind tendințele noi in cercetările legate de antrenamentele tradiționale actuale.

Tehnicile de pregătire performante ale lui Evander Holyfield au fost pe deplin recu- noscute. În 1986, la scurt timp după ce Leon Spinks a preluat titlul de la Larry Holmes, un boxer tânăr ca vârstă, cu numele Evander Holyfield, a colaborat cu Tim Hallmark, specialist în forță și știința evitării erorilor. Relația lor s-a dovedit a fi extrem de satisfăcătoare și va juca un rol sem- nificativ pentru succesul in "Holy Deal" al lui Holyfield. Holyfield și-a început cariera de box la opt ani când a intrat într-un turneu "pee-wee". El a continuat apoi să înregistreze la amatori 160 de meciuri, cu 14 înfrângeri și 75 de knock-out-uri. În 12 iulie 1986, în doar a douăsprezecea luptă profesionistă, Holyfield l-a spulberat pe campionul mondial din acel timp pe nume Dwight Muhammad Qawi într-o luptă ce a durat cincisprezece reprize câștigând titlul World Boxing Asociația (WBA), la categoria Cruiserweight (190 lb.). În octombrie 1990, Holyfield a făcut trecerea la categoria grea, cu un knock-out uimitor în runda a treia in meciul contra lui James "Buster" Douglas, care îl detronase pe "Iron" Mike Tyson la începutul acelui an. Holyfield a pierdut primul său meci profesionist (și titlul), în noiembrie 1992, in fata lui Riddick Bowe, dar la recuperat un an mai târziu într-un meci revansă.

După o pauza de peste un an din ring, datorită unei boli controversate de cord, Holy- field a făcut o revenire neașteptată și intr-un meci revanșă l-a învins pe celebrul Mike Tyson.

Acest lucru a fost unul dintre cele mai mari evenimente în istoria boxului. Holyfield a demonstrat că nu a fost nici o întâmplare prin repetarea spectacolului din iunie 1997, în ceea ce mai târziu a fost numit "meciul secolului". Tyson a fost descalificat mai târziu, când a încercat să-l muște din nou de ureche pe Holyfield. În noiembrie 1999, Evander și-a pierdut titlul de campion in variantele WBC, IBF și IBO, in fata lui Lennox Lewis, în al doilea meci dintre cei doi. Cel mai recent, Holyfield a făcut istorie in box pe 12 august 2000 când l-a învins pe John Ruiz si a recâștigat titlul vacant WBA. In toți acești ani el s-a pregătit sub îndrumarea lui Tim Hallmark din Wimberly, Texas.

În toate aceste evenimente s-a dovedit ca Hallmark face parte dintr-o nouă generație de formatori în box, care încorporează metode științifice de antrenamente preluate din boxul sovi- etic. In aceste antrenamente nu lipsesc greutățile, alergările, sacii, mingile medicinale, alimenta- ția științifică, dezvoltarea puterii de refacere după eforturi etc. Structurarea antrenamentelor pe baza cercetărilor științifice desfășurate si aplicate de Hallmark au avut un impact imediat. După meciul cu Qawi, Holyfield a remarcat faptul că Hallmark "mi-a impus ședințe de antrenamente atât de riguroase încât am putut lupta cincisprezece runde și am aruncat 1290 de lovituri". Acest

număr de lovituri a fost dublul numărului de lovituri aplicate in meciul cu Spinks.

După o analiză a antrenamentelor in box, Hallmark a abandonat metodele tradiționale

existente precum și orelor de sparring la care apelau sportivii și le-a înlocuit cu un program cuprinzător de pregătire ca dificultate, precum și exerciții specifice de relaxare si refacere, cum ar fi spre exemplu plyometrics exercices. Abordarea lui Hallmark a fost metodică și a încorporat ultimele progrese în teoria formării din știința sportivă. În timpul antrenamentelor de întreținere, Hallmark a monitorizat ritmul cardiac al lui Holyfield pentru a evalua efortul acestuia și recu- perarea eficienta ca timp si intensitate a sportivului. Cu această condiționare, ritmul cardiac al lui Holyfield scădea până la maxim la 120 de bătăi pe minut la sfârșitul unui minut de odihnă, la fel ca în perioada dintre runde. "Când am început prima colaborare", a spus Hallmark, " ritmul cardiac al lui Holyfield scădea la 175 – 180 batai pe minut, dar acum după fiecare rundă numă- rul de bătăi scade la 120.

Tehnicile moderne de antrenament ale lui Hallmark și dedicarea lui Holyfield au pre- supus tehnici noi, inovatoare de antrenament. Ei au folosit pentru prima dată cordon bungee le- gat de brâu si fixat la podea. Apoi, Holyfield a folosit o vestă grea care a asigurat o dezvoltare a musculaturii întregului corp al sportivului. Hallmark a explicat implicarea antrenamentelor per- formante în special în posibilitatea ca boxerul să poată dezvolta un număr de până la 160-180 de contracții musculare în două minute, în comparație cu cele 60-80 realizate în mod normal într-o rundă de trei minute. Holyfield a urmat, de asemenea, programul de antrenament cuprinzător a lui Hallmark, care în general credita creșterea lui Holyfield în greutate, fără depuneri de grăsimi corporale. Acest lucru a permis trecerea sportivului la categoria superioară cu un succes deosebit Așa a fost posibilă victoria în meciul cu Mike Tyson. Hallmark structura antrenamentele pe șai- sprezece seturi de greutăți efectuate luni, miercuri și vineri, în ceea ce Hallmark numește "inten- sități de antrenamente". Pentru fiecare set, Holyfield efectua opt până la douăsprezece repetiții, dar nu pâna la epuizare. Argumentul lui Hallmark a fost acela că dorea să simuleze aceleași sen- timente fiziologice și mentale ale oboselii pe care sportivul le-ar avea în ring.

Hallmark explică: "Deci, sportivul beneficiază de un antrenament cardiovascular bun deoarece decurge adesea anaerob, având o anduranță și o rezistență bună pentru că ajunge la punctul în care trebuie să lucraze din greu pentru a-și menține aceeași viteză a acțiunilor din ring. Te face să resufli mental și să efectuezi setul următor, chiar dacă simți că nu ești prea pregătit". Hallmark a colaborat cu medicul de medicină sportivă în analiza de sânge, de urină și de salivă a lui Holyfield pentru a monitoriza starea hormonală și metabolică și implicit starea sa de sănătate și răspunsul la eficiența antrenamentelor. Hallmark este de asemenea implicat activ în programul de nutriție al lui Holyfield. Holyfield utilizează diverse suplimente nutritive, multi- vitamine și minerale pentru a facilita nivelurile optime de energie și de recuperare între sesiunile de instruire. Tipovariantele de antrenamente ale lui Hallmark au fost preluate de un număr din ce în ce mai mare de specialiști în pregătirea sportivilor, la început a boxerilor iar mai târziu și a ce-

lor care practică boxul.

Ca o mărturie pozitivă a metodelor sale, Hallmark a fost invitat să supravegheze toate aspectele legate de puterea și programul de pregătire pentru SUA – Boxing la Centrul de Forma- re Olimpică din Colorado Springs. Hallmark este primul care admite că tranziția în boxul profe- sionist nu a fost ușoară. "Când am intrat prima dată în sala de box și am introdus noile metode de antrenament performante acestea au acționat ca și cum ceea ce făceam era ceva de pe altă planetă" afirma după un timp Hallmark.

CAPITOLUL 2. PARAMETRI SI INDICATORI DEFINITORII DIN

ACTIVITATILE ANTRENAMENTELE ACTUALE

2.1. Definirea marimilor fizice ca informatii de interes in antrenamentele traditionale.

Din analiza și sinteza informațiilor cuprinse in bibliografia studiată, bibliografie legată de domeniul sporturilor de contact, a mai multor consultări cu antrenori și colaboratori ai acestora, am ajuns la concluzia că cele care prezintă interes în antrenamentele actuale, antrenamente cu tentă tradițională pot fi sintetizate într-o schema de tip triangulație ca în figura 2.1.

Figura 2.1. Triangulația unor parametri-itemi fiziologici importanți în structura antrenamentelor actuale din domeniul sporturilor de contact.

În aceasta triangulație se remarcă trei parametri care constituie variabile în de interes în derularea antrenamentelor tradiționale :

viteza pumnului, a genunchiului, a gambei sau a altei părți aparținând membrelor,

forța de lovire aplicată fie cu membrele superioare fie cu cele inferioare,

rezistența sau anduranța sportivului pe parcursul luptei.

Viteza în acțiunile oricărui sportiv din orice ramură sportivă poate fi definită ca fiind ca- pacitatea de a executa o mișcare dată sau o suită de mișcări într-un anumit interval de timp care să fie cât mai scurt. Cu cât perioada de timp în care se execută mișcarea este mai scurtă, comparativ cu alte execuții ale aceleași mișcări, cu atât este viteza mai mare. Capacitatea spor- tivului de a " gospodări " corect eforturile specifice de atribuire a unei anumite viteze acțiunilor sale pe toată durata întrecerii, contribuie în mod hotărâtor la caștigarea acesteia, în mod deosebit

în sporturile de contact ca și în majoritatea jocurilor sportive.

Se pune de multe ori problema stabilirii cărui parametru din cei menționați mai sus să i se dea importanță pentru imbunătățirea performanței în unele probe de-a lungul unei perioade de pregătire . Vitezei, forței sau rezistenței sau cărui alt parametru? Se pun astfel de întrebări nu datorită faptului că omul a putut alerga sau înota o distanță impresionant de mare, ci capacitatii de a parcurge aceeași distanță mai repede, deci cu o viteză mai mare.

Figura 2.2. Cvartetul parametrilor-itemi fiziologici importanți în antrenamentele actuale și propuși și în structura antrenamentelor inovative.

În sporturile de contact se pun astfel de întrebări datorită faptului că orice lovitură presupune o descărcare de energie în timp mai lung sau mai scurt și trebuie să se stabilească cum este mai eficient acest fenomen în acțiunile asupra adversarului: cu viteză mare și forța constantă sau cu forță mare și viteza mică? In consecință s-a urmărit ca, în primul rând, să se dezvoltate viteza de deplasare a organului de lovire, acesta fiind scopul principal al oricărei pregătiri, în contra dificultăților sporite și a limitelor biologice ale organismului uman. Aceasta nu exclude însemnătatea rezistenței definite în principal prin cei doi parametri și a altor factori tehnici, organizatorici și materiali determinanți pentru tipul și continutul antrenamentului. Subliniem doar că scopul final al pregătirii este dezvoltarea unei viteze de execuție cât mai mari, dar și a unei forțe cât mai mari, obiective care s-au realizat prin tehnici specific de antrenament.

Dar în afara acestor parametri, în lucrare, se introduce un al patrulea parametru denumit frecvența gesturilor sportivului sau frecvența gestuala. In acest fel diagrama în triangulație de parametri-itemi din figura 2.1 se transformă într-o diagramă în cvartet de parametri-itemi ca in

figura 2.2.

Din figura 2.1. rezultă urmatoarele aserțiuni despre interconexiunile și interdeterminările

dintre acești parametri :

a) Cele mai importante calităti pe care trebuie să le dezvolte un sportiv în sporturile de

contact sunt rezistența sau anduranța în derularea acțiunilor pe tot parcursul unei competiții adi- că capabilitatea de a atribui loviturilor sale indifferent că acestea sint effectuate cu membrele su- perioare sau cu cele inferioare, a aceleași viteze.

b)Dacă sportivul dezvoltă o forță mai mare decât viteza de acțioune ,trebuie să lucreze la antrenamente pentru a-și îmbunătăți viteza.

c) Dacă sportivul dezvoltă prin lovituri o forță mai mare decât viteza rezultă o scădere a

anduranței, adică el obosește într-un timp scurt, sportivul nefiind capabil să poată duce o luptă pâna în final, deci lovește cu o forță mare dar cu viteză mică evident consecința este scăderea rezistenței.

d) Rezistența este optimă dacă sportivul atribuie loviturilor viteze mari de lovire chiar

dacă nu și forțe mari. Rezistența se dovedește a fi proporționalș cu viteza adică este mai ușor să execute o lovitură cu viteza mare decât cu o forță mare . Cu alte cuvinte este nevoie de un consum mai mic de energie în asigurarea unei viteze mari decât a unei forțe mari, rezistența fiind invers proportională cu forta adică rezistența scade dacă sportivul urmărește să dea lovituri cu o forță mare, fiind necesară o descărcare mare de energie prin forță, într-o mișcare lentă a membrelor.

e)Anduranța în lupta sportivului este cea mai bună atunci când acesta execută loviturile

și cu forță și cu viteză proporțional cu aceasta, este situația în care antrenamentele se poate spune că s-au desfășurat cu eficiență.

Aceste observații rămân valabile și pentru diagrama din figura 2.2 la care se mai adaugă urmatoarele :

a)Dacă sportivul a pierdut din anduranță sau/și din rezistență, frecvența gestuală scade, devine mai mică decât acestea. Sportivul nu se va baza în luptă pe gesturi opportune în apărare sau atac. Același lucru se întâmplă daca frecvența gestuală este mai mica decât viteza sau forța de lovire.

b)Dacă frecvența gestuală este mai mică decât forța dar mai mare decât viteza de lovire, sportivului i se va sugera să apeleze la gesturi de evitare a loviturilor pentru un interval de timp utilizat pentru odihna brațelor iar apoi să reia loviturile cu forțe refăcute de lovire .

c) Dacă frecvența gestuală este mai mică decât viteza dar mai mare decât forța de lovire,

sportivului i se va sugera să apeleze la gesturi de evitare a loviturilor pentru un interval de timp

utilizat pentru odihna brațelor iar apoi să reia loviturile cu viteze de lovire mari.

Frecvența gestuală se poate transforma astfel într-un parametru al luptei care iși dovedeș- te utilitatea în realizarea unei pauze “din mers” când sportivul nu execută lovituri ci evită doar loviturile adversarului.

2.2. Viteza – parametru-item cinematic definitoriu în antrenamentele actuale din box.

Teoretic, dacă discutăm despre componenta viteză prezentă în orice mișcare, evident în combinație cu alte calități motrice, pornim de la premisa că manifestarea ei singulară este de luat în seamă numai atunci când energo-geneza mișcării respective este anaerobă, deci are loc în absența aportului de O2.

Figura 2.3. Schema de detaliere a vitezei în box.

Dupa opinia generală a specialiștilor, viteza se manifestă în condițiile unui efort brusc cu intensitate maximă în primele 5-6s. După aceea, organismul continuă efortul pentru a putea începe să folosească O2 din atmosfera. Prin urmare, eforturile încep să nu mai fie pur anaerobe, fiind influențate de factorul viteză, indiferent de ramura de sport in care s-ar produce. Sportivii manifestă, de regula, la sfârșitul oricarei probe competiționale în condițiile unei bune pregătiri, a unei adversități crescute in lupta pentru victorie, o concentrare și o capacitate maxima de efort si efectuând un impetuos final si o intensificare a actiunilor motrice complexe solicitate de sportul respectiv. Acest final se poate realiza fara aport de O2, efortul fiind anaerob, deci efectuat in regim de viteză singulară. Între aceste două momente ale vitezei, de la inceputul si sfârsitul luptei, cu o durată mai mare de 5-6s exista o viteza de reactie sau de raspuns sau de alt fel care tinde sa asigure fiecarui sportiv posibilitatea de a-și desfașura activitatea competitională in intregul ei.

Deci, tendinței de dinamizare a efortului competitional i se răspunde pe plan metodologic prin cresterea vitezei de acționare a mijloacelor de antrenament (tehnico-tactice) care imprimă caracteristica probelor sportive. Ca atare, procesul de dezvoltare a vitezei de execuție (fără ca eficiența si exactitatea procedeelor tehnice să scadă, ci, dimpotriva, să crească) capată o insemnatate tot mai mare in strategia si tactica abordării antrenamentelor tradiționale.

Indiferent de profilul sportului din sporturile de contact, este necesar ca acesta să poată executa efortul competitional cu mare viteză. El are nevoie de rezerva de viteză raportată la tempoul meciului. Aceasta crește proporțional cu posibilitățile maxime de asigurare a unei viteze optime in executarea miscarilor specifice sportului de contact. Pornind de la acest adevăr al trăsăturilor actuale ale acestor sporturi, trebuie reevaluata conceptia despre rolul si locul vitezei in structurarea antrenamentului, ca o conditie a optimizării performanței sportive.

Dintre informațiile determinate de parametri-itemi ca variante ale vitezei care prezintă interes sunt urmatoarele :

► viteza de derulare a miscărilor și timpul de reacție a sportivului,

► rapiditatea sau viteza cu care sportivul parcurgere faza de incălzire,

► rapiditatea sau viteza cu care sportivul accesează tehnica de care dispune,

► rapiditatea sau viteza de răspuns a sportivului la acțiunile adversarului,

► rapiditatea sau timpul de reacție a sportivului la schimbările acțiunilor din structura antrenamentelor.

2.2.1.Viteza de derulare a mișcărilor sportivului în antrenamentele actuale.

În prima parte a antrenamentelor actuale, preocuparea antrenorilor este axată pe modalitatea de a face ca un sportiv din sporturile de contact să ajungă cât mai repede la a desfasura "acțiunile necesare în derularea meciului pentru a fi eficiente și a determina victoria", acțiuni care stau la baza loviturile sale și/sau combinațiilor de lovituri și a mișcărilor sale ofensive și/sau defensive. Dar, în sporturile de contact, viteza in acțiuni este mult mai mult decât o simplă miscare efectuată de sportiv in cel mai scurt timp posibil de la o pozitie la alta. Într-adevăr, trebuie luat în considerare, concomitent, si timpul de care are nevoie sportivul ca să-si „citească„ adversarul si de a anticipa modul în care va reactiona adversarul. În ceea ce vizeaza această acțiune, este necesar sa se cunoască perioada de derulare a ei mai precis timpul de reacție a sportivului; rapiditatea sau viteza actiunilor sportivului trebuie cunoscute căci această viteză poate afecta o proastă alegere a unei anumite lovituri sau chiar a unei ezitări in evitarea altor lovituri.

2.2.2. Rapiditatea sau viteza cu care sportivul parcurge faza de incălzire.

Cu toate că încălzirea este considerată esențială, este adesea dificil să se precizeze în mod clar conținutul ei. Cel puțin principiile de bază ale acestei pregatiri indică faptul că sportivul trebuie să înceapă sesiunea de incalzire intr-un anumit tip general de lucru, chiar daca este non-specific. Orice sistem in care miscarea este prezenta si care trece de la o stare de functionare la alta are nevoie de asa-zisa "stare de tranzitie" si numai dupa un anumit interval atinge din nou starea de echilibru ca expresie a adaptarii la noile conditii. Organismul uman – inaintea fiecarui efort pe care il depune in cadrul activitatilor dintr-un antrenament, precum si inainte de compe- titii – trebuie pregatit, in scopul ridicarii nivelului functional al marilor sisteme somatice si vege- tative (aparatul cardio-vascular, aparatul respirator, aparatul locomotor etc.), [32].
Acest lucru se realizeaza prin exercitii speciale, efectuate in cadrul asa zisei incalzirii. Pentru a trece de la starea de repaus la efort fizic intens, organismul are nevoie de un anumit timp de acomodare, astfel ca in momentul intrarii in efort organismul sa se afle intr-o stare de capacitate functionala optima. Printr-o incalzire bine alcatuita, in sport, organismul este pregatit pentru efectuarea efortului care va urma, reducand la minimum sau eliminand urmarile nefavo- rabile care se manifestă mai ales in perioada de acomodare. Incalzirea poate fi privita ca un pro- ces de adaptare fizica, fiziologică si psihică a organismului la activitatea mai intensă care va urma. Importanta si necesitatea incălzirii inainte de efort sunt unanim recunoscute. Prin ea, se urmăreste realizarea intensificării circulației si respirației, in mușchi, tendoane si sistem nervos.

Printr-o incălzire bună, activă, ratională in care sportivul trece printr-o fază de acomodare "de introducere in lucru", organismul are posibilitatea de a se situa de la inceput la un nivel optim de funcționare. Fiecare ramură sportivă ridică probleme particulare iar cea din sporturile de contact mai cu seamă, [32].Totuși, pe baza unor aspecte generale ale efortului specific fiecărui sport putem preciza că in ramurile care necesita o mare rezistenta in efort, cum este boxul, angrenarea circulatiei sangelui si respiratiei este sarcina principala a incalzirii.

Accelerarea circulatiei si respiratiei.Deci, incalzirea urmareste de cele mai multe ori stimularea si accelerarea funcțiilor circulatorii si respiratorii, astfel că in momentul inceperii efortului să fie asigurată o capacitate ridicată de absorbtie a oxigenului, fapt ce corespunde adaptării efortului. Conditia principala pentru marirea vitezei de circulatie a sangelui in eforturile fizice este intensificarea functiei cardiace. In stare de repaus, inima are un debit de 4-6 l/min sânge. In eforturile intense la sportivi, cantitatea de sânge trimisă de inima in unitatea de timp trebuie sa se dubleze; aceasta, la rândul ei, depinde de activitatea intregului sistem vascular, de funcția pompei musculare, de funcția de aspirație a toracelui etc. Pentru ca aparatul circulator să fie mobilizat in masura necesară, este nevoie de cel putin 3-5 min de activitate fizică susținută. Simultan cu accelerarea circulatiei sangelui, in timpul efectuării exercițiilor fizice are loc si intensificarea funcției respiratorii. Valoarea ventilatiei pulmonare poate crește in timpul eforturilor fizice de 10-15 ori, modificându-se frecventa si amplitudinea. Astfel, debitul respirator in stare de repaus este de 8 l/min, iar in eforturile de intensitate medie este de 30-40 l/min, iar la eforturile mari si foarte mari poate ajunge pâna la 100-150 l/min, [32].

Incălzirea masei musculare.Incălzirea nu are ca scop numai intensificarea prealabilă a circulatiei si respirației, ci prin ea se urmăreste si incălzirea masei musculare. Fiziologia clasica sustinea că ridicarea temperatu- rii muschiului este suficientă pentru mărirea randamentului sportiv. Hogberg si Lundgren au de -monstrat, experimental, ca o sedere de 20 de minute într-o saună înainte de alergare nu are decat un efect minor asupra randamentului, fată de creșterea rezultatelor cu 4-6%, in cazul incălzirii realizate prin alergare. Conform legii lui Van'T Hoff, viteza reacțiilor chimice dintr-un sistem oarecare se ma- reste paralel cu cresterea temperaturii sistemului, cu fiecare 10 grade Celsius, viteza acestor re-actii se accelerează de 2,7 ori. In organism, cresterea temperaturii in urma efortului este de numai 1,02 grade Celsius, suficient insă să accelereze cu 30-50% viteza reacțiilor biochimice. Pe de altă parte, un muschi incălzit este mai excitabil si deci se contractă si se relaxează mai repede. In acest timp, prin incălzire se inlatură in mare măsură posibilitatea de rupere a fibrelor muscu- lare, accident cunoscut in sport sub denumirea de "clacaj".
O contributie importantă in stimularea si menținerea incălzirii o aduce echipamentul

adecvat, care influentează hotarator incălzirea. Echipamentul poate contribui la reducerea timpu- lui de adaptare al organismului la efort. Temperatura normală a corpului in repaus este de 36,5 grade Celsius, la această temperatură toate funcțiile metabolice sunt optim reglate; temperatura muschilor, mai ales a celor de la extremitati este mai scazută cu 2-5 grade Celsius sau mai mult. Această scădere se poate evita parțial cu ajutorul echipamentului, insă nu complet. Incălzirea executata in trening favorizează cresterea producerii de caldura ce niveleaza diferentele de tem-

peratura, [32]. In acest fel, dupa incalzire, temperatura de la nivelul musculaturii extremitatilor si cea din interiorul corpului vor fi egale. Prin incalzire, temperatura muschilor creste, permitand executarea unor miscari cu mare amplitudine si viteza. De asemenea, sunt influentate procesele chimice de la nivelul muschilor, fapt care contribuie la activarea proceselor fermentative si care, la randul lor, influenteaza viteza si durata reactiilor chimice necesare contractiilor musculare. Ridicarea temperaturii muschilor creeaza conditii favorabile pentru cedarea oxigenului de catre hemoglobina si trecerea lui mai rapidă spre tesuturi.

Termoreglarea. Incălzirea contribuie, de asemenea, la termoreglare. Ridicarea tempe- raturii are o influen- ta favorabilă asupra organismului sportivului, daca nu ating valori prea mari. Mentinerea capacitătii funcționale optime a centrilor nervosi este posibilă numai atunci cand temperatura corpu- lui se ridica, prin incălzire, la un nivel optim, fără să atingă valori prea mari. Rezultă, deci, că in incălzire nu trebuie să se exagereze nici prin intensitatea exercitiilor folosite, dar nici prin durata globală a incălzirii.
Dacă nu s-ar face o incălzire prealabilă si s-ar trece direct la efort, cedarea căldurii ar ră- mane in urma producerii ei, deoarece transpiratia apare, in acest caz, după un timp oarecare de la inceputul efortului, fapt care reprezintă un dezechilibru intre producerea si cedarea căldurii si se manifestă nefavorabil asupra randamentului sportivului. Prin incălzire apare transpiratia, ceea ce demonstrează că s-a pus in miscare mecanismul de termoliză si, deci, echilibrul termic se afla intr-o stare dinamică, putând interveni mai promt când apare o dereglare a homeostazei termice.

Stimularea SNC.Multi antrenori incurajeaza si utilizarea de SNC – stimulente sau exci- tante SNC substante care la doze terapeutice controlate cresc activitatea unor segmente sau cen- tri din sistemul neuronal central adică SNC. Aceste stimulente provoacă stimularea proceselor neuronale pe seama rezervelor functionale ale neuronilor ducând la diminuarea acestor rezerve posibil pâna la epuizarea lor. Nu stimuleaza insă in nici un fel, refacerea rezervelor functionale ale neuronilor. Prin incălzire se asigură trecerea de la starea de repaus la starea de excitabilitate maximă, in mod treptat, si se realizează o oarecare pregatire pentru SNC pentru atingerea exci- tabilitătii sale maxime, care este insotita de ridicarea la maximum a activității tuturor organelor si sistemelor corpului uman, . [32]

Incalzirea, prin intregul complex de excitatii pe care-l declanseaza mai ales excitatiile chinestezice, produce o stare de usurare psihica, iar prin metabolizarea unor cantitati apreciabile de catecholamine andrenergice, care se metabolizeaza in timpul efectuarii exercitiilor de incalzire, se elibereaza partial de sub tensiunea nervoasa si iritabilitatea specifica zilei de concurs. Incalzirea stimuleaza si procesele psihice care creaza sportivului o mai mare pofta de lucru. S-a incercat suplinirea incalzirii active, printr-o sursa de caldura exterioara. Aceasta insa s-a dovedit a fi un procedeu ineficace, chiar nefavorabil. Numai printr-o incalzire activa se realizeaza o pregatire musculara bună, simultan cu imbunatatirea activitatii nervoase superioare.

Este important de reținut urmatorul aspect: sportivul trebuie întâi de toate să crească treptat intensitatea etapei de incalzire. Apoi, trebuie să ajungă să ridice „temperatura” corpului său, fără a obosi. Pe de altă parte, în aceasta etapa, trebuie ca în primul rând sa se asigure o incalzire a grupelor musculare "mai mari" , pentru a evita stadiile de întindere a acestora, atâta timp cât mușchii nu sunt incalziti.

2.2.3.Rapiditatea sau viteza cu care sportivul accesează tehnica de care dispune.

În general, încercarea sportivului de a crește viteza combinațiilor sale tine seama de posibilitatea unor accidente facile ce pot apare, precum accidentele vasculare cerebrale. Acest lucru duce la o reducere drastică a dezvoltarii tehnicii sale, chiar dacă această tehnică este una de bază. Antrenorul trebuie să rămână vigilent ori de câte ori sportivul său se angajează în această direcție. Nerespectarea de către sportiv a unei viteze de atingere a acestui scop il obliga pe antrenor să intervină în timp util, uneori de mai multe ori pe perioada antrenamentului. Aceasta greșala repetata de către sportiv devine uneori un automatism dificil de corectat.

În timpul antrenamentului, se va apela inițial la un set de exerciții simple, astfel încât să nu compromită prea mult tehnica sportivului. Apoi, va aborda o serie de mai multe exerciții complexe. Antrenorul va trebui sa cunoasca intervalul de timp sau viteza cu care sportivul are disponibilitatea de a ajunge sa lucreze la tehnica sa proprie. Apoi sportivul va continua să crească treptat ritmul de antrenare până când ajunge sa se perfectioneze in tehnica sa. Dacă este necesar, se poate solicita ca sportivul sa-si modifice anumite deprinderi din tehnica daca aceasta nu duce la cresterea performatelor sale sportive, [41].

Pe tot parcursul antrenamentului, va putea sa intervina atunci când este vorba de a evalua conformitatea tehnică a sportivului cu efectuarea exercițiilor necesare.

2.2.4. Rapiditatea sau viteza de raspuns a sportivului la actiunile adversarului.

Viteza de „formare” trebuie să ia în considerare perioada dintre fiecare set de execuții care sa fie mult mai lungi decit perioada de odihnă decât în ​​mod obișnuit. Motivul este faptul că sportivul trebuie să rămână întotdeauna în stare proaspătă și atunci când se efectuează exerciții pentru alt stil optional. În caz contrar, sportivul nu va crește viteza; dimpotrivă, el va deveni din ce în ce mai lent, va incetini treptat operativitatea planificata a actiunilor din continutul programului de antrenament la care va participa. Din acest moment sportivul nu mai respecta rigurozitarea sccesiunii actiunilor din programul de antrenament, consecintele fiind sesizate la nivelul capacitatii de rezistenta sau anduranta a sportivului in efectuarea intregului program de antrenament in timpul planificat si considerat optim. Nu trebuie să uităm că viteza de raspuns are ca scop creșterea capacității sportivului de a fi mai rapid, uneori exploziv in debutul actiunilor, în timp ce viteza definitorie pentru rezistenta ofera avantajul strict pentru aceasta din urmă pentru a menține viteza deja dobândita, [41].

Dar, deoarece aceste două tipuri de actiuni care contribute la formarea sportivului sunt la

fel de importante, si unul ca și celălalt, ele ar putea să fie pur și simplu luate separat. Ceea ce contează este faptul că viteza de raspuns trebue formata si perfectionata la începutul unei sesiuni de antrenament. Știind acest lucru, antrenorul poate decide sa fie insistent sau nu cu imbunatatirea vitezei de raspuns pentru a imbunatati performantele sportive ale luptatorului respectiv daca aceste calitati urmeaza sa fie finalizate dupa o perioada de citeva luni astfel ca la antrenamente sportivul sa-si imbunatateasca rezistenta pe timpul competitiei.

2.2.5. Timpul de reactie a sportivului la schimbarile acțiunilor din structura antrenamentelor.

Timpul de reacție într-un sport cum ar fi boxul spre exemplu este mai important decât

viteza de deplasare, sau viteza de raspuns la o lovitura. De buna seama ca dezvoltind o forta cu o viteza redusa se obtine o putere a loviturii si ea scazuta. In aceste conditii timpul de reacție este un factor care determină foarte mult viteza de reactie. Astfel, un boxer ar putea sa-si deruleze gestul intr-un interval de timp scazut dar ca viteza sa deruleze lovitura cu o miscare lenta, să fie mult mai lent decât ceilalți, la momentul reacție. De exemplu, în timpul unui meci de box, deschiderile sunt create rapid. In acest fel boxerul folosindu – se de mișcări rapide ar putea pierde oportunitati de lovire eficiente, deoarece viteza de reacție este lentă. Daca timpul de reactie este scazut si viteza este relativ buna , lovitura este eficienta, [22].

Nu pare să existe nici o relație directă între viteza de reacție și viteza de realizare a unui gest de aparare . Acest lucru înseamnă că, chiar dacă viteza de derulare a gestului de catre boxer este relativ mare,e ore, acesta nu va avea ca efect îmbunătățirea în mod eficient a vitezei de reacție. Deci, trebuie să se dezvolte si sa se aplice metode de crestere a viteza de reacție, folosind exerciții specifice pentru a crește capacitatea de a reacționa rapid, indiferent de viteza de derulare a gesturilor.

2.3. Parametri-itemi complementari din structura antrenamentelor traditionale.

In structurarea antrenamentelor innovative s-a constata ca este benefic să se țina seama si

de anumiti parametri constituiti din interdependența dintre cei definiți mai sus sau de parametri fiziologici complementari acestora. Asifel că s-a optat pentru cei enumerati in continuare :

►Tandemul viteza – forță in eficientizarea loviturilor.

►Sincronizarea dintre brat – umăr – sold in efectuarea loviturilor cu cost de energie mai mic dar eficienta sporită.

►Alegerea eficientă a informatiei de intrare si a tipului de răspuns in structurarea soft-ului implementat in antrenamentele innovative.

►Gradul de incertitudine inclus in corelația cu timpul de reactie a sportivului la schimbarea brusca a conditiilor de antrenament inovativ.

2.3.1.Tandemul viteza – forță in eficientizarea loviturilor.

Contracțiile musculare cresc puternic când sportivul aplica un pumn spre exemplu unui adversar; este posibil ca si viteza sa crească. Se constata ca rezistența sportivului este un parametru care este determinat de viteza. În cazul sportivilor din sporturile de contact, se poate vorbi si de faptul ca si forta, mai cu seama aplicata intr-un timp foarte scurt, determina imbunatatirea rezistentei acestuia cel putin in egala masura cu viteza. De fapt, apare o crestere a vitezei, dar cresterea vitezei este împotriva rezistenței sportivului. Antrenarea forței explozive tratata intr-un paragraf anterior, implica utilizarea unor sarcini grele de antrenare. Ceea ce contează este faptul că accentul în timpul unor astfel de drive-uri ar trebui să fie pe intensitatea loviturii, nu pe volumul ei. În acest din urmă caz, sportivul ar trebui sa posede si o rezistență explozivă, dar in tandem putere-rezistenta, puterea ca produs intre forta si viteza iar rezistenta in raport direct sau invers proportional cu viteza si forta.

Dezvoltind forța in maniera explozivă , corpul sportivului selecteaza antrenarea mai multor fibre cu „reactie rapida” asemenea unui tic nervos pentru unele fibre lente. Din contra, în măsura în care anvergura loviturii este ampla, atunci nu mai sint antrenate decit fibre pe care organismul le dezvoltă în aceste situații. Este esențial să se planifice în mod adecvat antrenamentele pentru a nu pune în pericol ceea ce trebuie sa se obtina in urma antrenamentelor. De altfel fizic, tandemul forta – viteza determina si puterea de care este capabil sportivul prin inmultirea lor. Inmultind forta de lovire cu viteza de executie se obtine o putere instantanee a sportivului, [32].

2.3.2. Sincronizarea dintre brat – umăr – sold in efectuarea loviturilor cu cost de energie mai mic dar eficiență sporită.

În ceea ce privește structura programului de antrenamente asistate, este necesar sa se ia in considerare si structura brat – umăr – sold care conlucrează la anumite tipuri de lovituri. In acest fel activitatea soldurilor este strins legată de activitatea bratelor dar cu o mai mare anvergura si de mai lungă durată. Prin urmare, nu este surprinzător dacă la un incepător nu se sincronizează miscarea pumnului cu a altor părti ale corpului cum sunt soldurile ci sportivul se rezumă la a efectua lovitura numai cu pumnul utilizând pentru aceasta cu precadere brațele.În virtutea unei perseverente tehnice, luptătorul învață treptat să folosească concomitent atit soldurile cit si umerii si bratele. In acest fel lovitura se realizeaza cu pumnul dar ea parcurge acest lant de componente, succesiv in aceasta ordine. Dar este foarte probabil că, în timpul dezvoltarii vitezei de lovire, sa apara un decalaj pe traseul mentionat si lovitura sa se deruleze numai prin folosirea unuia sa adoua din aceste parti ale corpului. Acest decalaj apare chiar si involuntar, datorită faptului că umerii si soldurile nu se sincronizeaza cu bratele. Ori se urmareste ca aceasta sincronizare sa se petreaca într-un anumit interval de timp , cu o anumită rapiditate.

Pentru a rezolva această problemă, sportivul se antreneaza pentru a efectua combinatii de lovituri stânga-dreapta, în mod continuu si in timp de aproximativ cinci secunde. In timpul acestor combinatii, trebuie sa efectueze miscari atit cu bratele dao si miscind soldurile si mai mult va trebui sa efectueze si anumite gesturi precum eschive sau miscari defensive de aparare.

După aceea, sportivul va efectua aceleasi miscari cu aveeasi viteza dar cu diferenta ca va trebui sa-si deruleze lovitura apelind la miscarea umerilor, sa se concentreze pe obtinerea miscarii din umeri. În cele din urmă, sportivul va trebui sa dea importanta antrenarii soldurilor, sa efectueze combinatiile de lovituri stânga-dreapta, întotdeauna la aceeași viteză, dar anvergura miscari sa se obtine din solduri, [43].

Prin efectuarea acestor exerciții, sportivul va trebui sa conștientizeze necesitatea apelării la toate articulatiile implicate structural pe traseul brat – umar – sold la derularea loviturii sau uneori a gesturilor de aparare . Singur va gasi solutia apelarii la interdependenta componentelor traseului brat – umăr – sold . Iar in timp sportivul dupa ce se va obisnui constient de necesitatea apelarii la acest traseu , va fi preocupat si de sincronizarea utilizarii acetei succesiuni, in timp cit mai scurt .

2.3.3. Alegerea eficientă a informației de intrare și a tipului de răspuns în structurarea soft-ului implementat în antrenamentele actuale.

Timpul de reacție pentru un boxer are loc în două etape, care trebuie să fie luate în considerare separat: alegerea informațiilor și alegerea răspunsului. Alegerea de către sportiv a informației înainte de a acționa sau de a reacționa, în mod normal, presupune ca acesta sa studieze adversarul prin gesturi specifice si tehnici specifice, urmărindu-l cu cât mai mare interes. Dar el trebuie să aleaga aceste informații căci pot fi corecte sau să inducă în eroare. Alegerea de informații nu este deloc simplă precum pare. De exemplu, dacă constată că adversarul tine coatele departe de corp trebuie sa se decidă dacă este o defectiune in tehnica adversarului sau este o capcana? Un alt exemplu: adversarul ridică umărul stâng ușor spre exterior! El se pregătește să lanseze un uppercut la stânga? Sau este o capcana? Pentru a sti sa ia decizii sportivut trebuie sa-si dezvolte abilitati in sensul dea sti sau de a intui ce vrea sa faca adversarul, [28] .

Cuvintele și modul în care sunt folosite pot oferi informații despre principalele idei specifice domeniului sporturilor de contact care nu sint altceva decit informatii-itemi la care boxerul sa gaseasca raspuns. Astfel de itemi pot fi :

deviatia loviturii directe cu pumnul în față,

lovitură cu piciorul din lateral în kickboxing,

lovitură directă cu piciorul in pieptul adversarului in kickbox, pentru a impiedeca avansarea acestuia,

blocarea unei lovituri de picior circulare în boxul thailandez,

proiecția prin cosire a adversarului in MMA,

atac in atacul advers in direct plonjon a pumnului din spate prin absorbția lovitu- rii circulare joase a adversarului în K-1 etc.

2.3.4. Gradul de incertitudine inclus în corelatie cu timpul de reactie a sportivului la schimbarea bruscă a conditiilor de antrenament actual.

Am văzut că timpul de răspuns al unui sportiv ar putea fi afectat de alegerea informațiilor și de alegerea răspunsului. Incertitudinea apare, prin urmare, atunci cind sportivul are de ales din mai multe optiuni , pe care le intuieste sau le anticipeaza mai mult sau mai putin exact si din numarul de raspunsuri pe care le are la dispozitie. Cu cât mai mare este acest număr, cu atât mai

mult va fi afectat si timpul sau de reactie. Trebuie sa se analizeze ce preupune o astfel de stare a sportivului. Astfel, viteza de reacție a unui boxer va fi în mod necesar afectată de numărul de opțiuni disponibile pentru el. De aceea la antrenamentele de formare a sa trebuie să țină seama de acest lucru, de posibila incertitudine ce poate sa apara.

Aici este important ca formarea sa se faca pe principiul creșterii capacitatii de intuitie, pe utilizarea unor tehnici care să asigure o dezvoltare mai eficientă a sportivului. În conformitate cu acest principiu, acesta va începe să învețe cu exerciții simple și previzibile înainte de a trece la exerciții mai complexe. Creștere treptata (modestă, dar constantă) în nivelurile de dificultate permit sportivului să realizeze mai repede această capacitate de anticipare, atât de esențială pentru practica de box, [37].

2.4. Bazele fiziologice și biochimice ale vitezei si formele ei de manifestare.

In cadrul diverselor miscari, viteza se manifesta sub forma si aspecte diferite, insa

intotdeauna una dintre ele este dominanta in realizarea actului motric. Se deosebesc urmatoarele

forme de manifestare a vitezei:

►viteza de reactie, sinonimă cu timpul de reactie sau perioada latentă a reactiei motrice

elementare;

►viteza de executie a unor miscări mai complexe sau a unei faze dintr-o miscare complexă ce caracterizează sporturile de contact;

►viteza de repetitie, prezentă in efectuarea unor acte motrice ciclice, de exemplu, frecvența pașilor in unitatea de timp sau frecvența loviturilor la box;

►viteza de deplasare sau viteza integrală – care se manifestă de obicei in conditiile specifice unor ramuri sau probe, cum este cazul sporturilor de contact.

►viteza de opțiune, manifestată prin alegerea rapidă a variantei optime de răspuns la

actiunile adversarului, care exprimă inteligența sportivului in unele ramuri de sport ca: boxul,

luptele, judoul, tenisul, iar in jocurile sportive in general capata o pondere din ce in ce mai mare;

► viteza de angrenare, caracterizată prin capacitatea de a ajunge rapid la viteza maximă.

Aceste forme de manifestare a vitezei se caracterizează printr-o independentă relativă.

Inregistrând timpul de reactie cu ajutorul unei aparaturi moderne, specialistul italian Madellal A. a constatat lipsa unei corelații statistice semnificative intre timpul de reacție si performanță . Fiecare dintre formele de manifestare a vitezei are la baza mecanisme fiziologice si un substrat biochimic aparte. Astfel, viteza de reactie se bazează pe procesele complexe ce realizeaza depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza transmiterii eferente si aferente a mesajului codificat sub forma de impuls nervos, pe timpul necesar elaborarii raspunsului si generalizarii excitatiei in muschi, vezi cap.8. Un astfel de ciclu complet masoara in medie cca. 200 ms., din care 50% se consuma la nivel central, pentru analiza si sinteza mesajului si pentru eliberarea raspunsului. Trebuie retinut ca tocmai aceasta parte a impulsului de reactie este cea mai dinamica si deci perfectibila prin exersare,. [32]

Viteza de executie exprimă timpul necesar efectuarii integrale a unui act motric, care, pe langa componentele amintite anterior, contine si elementul de executie a miscarii complexe. Date recente in domeniul neurofiziologiei demonstreaza ca, in cazul aparitiei neasteptate a unui stimul, timpul de executie este semnificativ prelungit. Acomodarea cinetică se realizează in cca. 175-225 ms., iar acomodarea dioptrică necesită o perioadă de cca. 200-400 ms., care se impune perfectionarii capacitatii sportivilor de a identifica rapid parametri de zbor.

Practica ne arata ca aceasta capacitate se poate perfectiona prin exercitii judicios

selectionate si metode esalonate in cadrul ciclului saptamanal de antrenament. Se recomanda in acest scop mai ales jocurile dinamice, in care sportivul este pus in situatia sa raspunda rapid la aparitia unei mingi sau a altui obiect aruncat din pozitii variabile si cu traiectorii si viteze diferite, respectand regula „de la usor la greu”. Atunci când privirea sportivului fixează obiectul aruncat inainte de a-și lua zborul, reacția motrică si implicit viteza de executie sunt adecvate.

Viteza de repetitie exprima numarul maxim de miscari simple sau mai complexe, efectuate in unitatea de timp si are la baza mobilitatea sau labilitatea functionala a sistemului nervos central, care emite comenzi succesive in mod repetat, iar efectorul muscular raspunde prompt la aceasta in functie de propria viteza de contractie si de relaxare.

Viteza de deplasare, ca formă complexă de manifestare a vitezei, are cea mai mare importanta in sport, deoarece oglindeste posibilitatile concrete ale sportivului de a parcurge distanta data cu maximum de viteza. Viteza de deplasare, ca forma complexa de manifestare a vitezei, se afla intr-o relatie dialectica de interdependenta relativa cu formele elementare ale vitezei.

Explicatia rezida in faptul ca luptatorul are de rezolvat sarcini diferite in cele doua faze ale luptei: in faza de start, scopul este dobandirea rapida a unei viteze cat mai mari, conditionata in special de forta in regim de viteza, forta exploziva (dupa Baroga L., [12]), in timp ce pe parcursul reprizelor de după 3 hotărâtor este nivelul vitezei medii – viteza in regim de rezistență.

Coordonarea fina a miscarilor joaca un rol important in ambele faze. In unele ramuri de

sport, accentul principal se pune pe accelerarea rapida (box, kickbox etc.), in timp ce in probele de viteza ambele componente sunt importante.

Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare rapiditate au la baza

repetarea cu mare viteza a comenzilor nervoase transmise catre muschii efectori. In conditiile vitezei maxime de lovire / retragere / aparare, semnalele senzitive proprioceptive cu punct de plecare din muschi tendoane-aponevroze, capsule articulare etc., nu pot interveni in corectarea eventualelor greseli de coordonare, deoarece mecanismele feed-back nu dispun de timpul suficient pentru aceasta. De aceea, unii specialisti ca Verhosanski J. s.a., [102] recomandă evitarea executării cu viteza maximă a miscarilor rapide insuficient stapanite. De altfel, neurofiziologia modernă stabileste fara echivoc faptul ca bombardarea placii motorii cu salve de impulsuri de mare frecventa duce la micsorarea treptata a intervalului de timp ce sta la dispozitia muschiului pentru efectuarea contractiei.

Metodele moderne de dezvoltare a vitezei de deplasare se bazeaza pe repetarea cu viteza maxima (sau aproape maxima) a unor portiuni relativ scurte, exercitiul fiind efectuat integral cu mare intensitate. In functie de gradul de pregatire, perioada de antrenament, conditiile materiale si de mediu, distanta si intervalul de odihna variaza. Este deosebit de important ca intervalul de odihna sa fie astfel stabilit, incat sa permita refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort anaerob-alactacid, iar in scopul mentinerii la un nivel ridicat a excitabilitatii sistemului nervos central in timpul pauzei, sportivul trebuie sa execute in continuare alergare usoara sau mers vioi, eventual sa faca exercitii de gimnastica respiratorie si de relaxare, toate acestea in scopul asigurarii prospetimii nervoase atat de necesara pentru atingerea vitezei maxime. Astfel, fiecare dintre eforturile de viteza repetate la intervale relativ scurte va gasi sistemul nervos central si in special scoarta cerebrala intr-o stare de excitabilitate usor crescuta (faza de exaltare), ce favorizeaza realizarea vitezei maxime sau chiar supramaxime.

Din cauza numărului mare de repetari ale exercitiilor specifice de viteza (cu viteza maxima), volumul mare de lucru devine monoton si stereotip si duce cu timpul la fixarea caracteristicilor temporare si spatiale ale miscarii ciclice specifice alergarilor scurte, determinand in cele din urma aparitia „barierei de viteza”. Lungimea pasilor reprezinta caracteristica spatiala a efortului de viteza, iar frecventa pasilor si viteza de executie a unui ciclu integral constituie caracteristici temporare ale efortului de viteza. Fixarea caracteristicilor spatiale si de timp ale efortului, efectuat in mod repetat intr-o maniera similara, creeaza cu timpul o adevarata „bariera” in calea imbunatatirii vitezei maxime. Bariera de viteza apare si se fixeaza ca rezultat al contradictiei interne a metodicii de antrenament ce preconizeaza un mare numar de repetari cu viteza maxima sau apropiata de cea maxima. Metodica respectiva face imposibila mentinerea pe tot acest interval a prospetimii sistemului nervos central, ceruta de legile fiziologiei efortului in vederea realizarii oricarui progres in eforturile specifice de viteza.

Antrenorul, cunoscand foarte bine legea de baza a dezvoltarii vitezei, conform careia „viteza se dezvolta prin viteza”, opteaza pentru repetarea multipla a efortului in conditii de viteza maxima, cazand in capcana fixarii unui stereotip dinamic specific de viteza, in cadrul caruia caracteristicile de timp si de spatiu ale miscarii s-au legat atat de strans intre ele, incat miscarea devine quasi-automata, invariabila, constanta. In asemenea situatii, marirea volumului de lucru in lectiile de antrenament are ca efect fixarea si mai puternica a tuturor parametrilor alergarii, [48].

O astfel de situatie ar putea fi chiar favorabilă in conditiile atingerii unei viteze foarte mari, asigurând suprematia alergatorului de viteza consacrat sau a unui alt sportiv, de exemplu a unui fotbalist care joaca pe postul varfului de atac sau de extrema si a atins o viteza de alergare pe 100 m. de 10.3-10.5. In schimb, unui tânar sportiv cu reale posibilități de a stabili o performanță exceptională, o astfel de stabilizare la jumătatea drumului constituie un handicap sau o nerealizare. Instalarea barierei de viteza poate fi evitata prin utilizarea mijloacelor variate de pregatire, intercalate cu exercitii specifice de sprint, inlaturarea monotoniei pregatirii prin introducerea unor jocuri de miscare, exercitii pe teren variat, jocuri sportive etc.

2.5. Mijloacele de dezvoltare a vitezei de executie utilizate în antrenamentele actuale.

Ozolin N.G., [56] diferentiază 3 grupe de exercitii aplicate in dezvoltarea acestei calități:

a).exercitii de dezvoltare generală a vitezei de execuție, care constau din miscări simple, executate cat mai repede posibil, de genul rotarilor, eschivelor etc., la care se adauga jocurile sportive cu o larga raspandire in practica sportiva. Datorita marii lor accesibilitati din punct de vedere motric si emotional aceste mijloace sunt incluse in majoritatea antrenamentelor pentru dezvoltarea vitezei incepatorilor, copiilor si juniorilor,

b).exercitii specifice pentru viteza de executie din propria ramura de sport (apropiata ca structura de cea competitionala) diferentiate, la randul lor, de autor in 3 grupe:

b1) exercitii ciclice: alergare pe 100 m. cu sprijin, deplasari prin sarituri, salturi, pasi mariti, toate efectuate rapid, deci cu o frecventa cat mai mare sub forma de repetari si cu o amplitudine redusa;

b2) aciclice exercitii: impingeri, loviri, sarituri, realizate de asemenea cu viteza maxima;

b3) exercitii combinate: sarituri si aruncari cu elan, actiuni tehnico-tactice din jocurile

sportive,

c)exercitii de viteza din alte ramuri de sport, cum sunt alergarile pe distante scurte folosite in toate jocurile sportive, de halterofili si aruncatori.

Prin folosirea exercitiilor specifice de viteză din propria ramură sau din altele se favorizează pregatirea tehnică concomitent cu dezvoltarea acestei calitati. La alegerea mijloacelor trebuie sa se tina seama de faptul ca transferul pozitiv al calitatii vitezei de la o miscare la alta opereaza cu usurinta atunci cand structura lor cinematica si dinamica este asemanatoare. De exemplu, alergarea de viteza pentru toate jocurile sportive reprezinta actiunea motrica indispensabila evidentierii bagajului tehnico-tactic, insa numai cu conditia mentinerii unei stabilitati a stereotipurilor dinamice (procedeelor tehnice specifice, implicate in alergare).

Efectuarea unui exercitiu de viteză reclamă intreruperea lui in momentul scaderii involuntare a frecventei executiei, semn al instalarii iminente a starii de oboseala. De fapt, in legatura cu structura mijloacelor de dezvoltare a acestei calitati motrice trebuie retinute cateva reguli esentiale: viteza fiind caracterizata de spatiul parcurs, printr-o miscare data, intr-un timp anumit (distanta timp) reclama trecerea cat mai rapida de la starea de repaus total sau relativ la cea de actiune pentru efectuarea miscarii date (ciclice sau aciclice) in scopul obtinerii unei eficiente masurate in finalul ei. Totodata, trebuie subliniata corelatia dintre viteza si celelalte calitati motrice, b).

Pentru a efectua o miscare in viteza este nevoie, inainte de toate, de manifestarea unei forte care sa invinga starea de repaus, de inertie. Viteza se manifesta pe fondul unei mari capacitati de concentrare, in conditiile unui control al executiei corecte si oportune a deprinderii motrice specifice fara consum inutil de energie, prin angajarea exclusiva a grupelor musculare solicitate de efectuarea miscarii. Pe temeiul acestor cerinte apreciem, de asemenea, ca la nivel de inalta performanta, efortul de viteza este tot mai mult conditionat de o pregatire fizica generala, menita sa valorifice integral zestrea genetica a sportivului la capitolul viteza.

2.6. Metode de dezvoltare a vitezei de execuție utilizate in antrenamen- tele actuale.

Astfel de metode sunt detaliate și sistematizate în capitolul în care se definesc antrena- mentele inovative. Metodologia dezvoltarii acestei calități mai putin  perfectibile in raport cu cele analizate anterior, reclamă cunoasterea unor mecanisme interne cu rol reglator. Pentru aceasta este nevoie sa se stabileasca o relatie optimă intre intensitate, durata si volumul efortului de viteză de executie. De asemenea, depășirea barierei de viteză, relaxarea si crearea rezervei de viteza constituie regulile principale ale metodologiei de lucru in domeniul acestei

calitati motrice.

Intensitatea excitației poate fi submaximală, maximală și supramaximală. Frecventa motrică si amplitudinea miscării optime sunt decisive, așadar e absolut necesar ca tehnica sa fie perfecta. Pana la obtinerea acesteia se recomanda ca in antrenamente intensitatea excitatiei sa fie medie si submaximala pentru a nu perturba perfectionarea stereotipului dinamic si a preveni accidentele musculare. Desigur manifestarea intensitatii maximale a excitatiei depinde de starea sistemului nervos. Daca urmarim obtinerea unor efecte pe plan muscular, se impune ca pauzele sa fie mai lungi, intrucat repetarile sunt mai solicitate din punct de vedere energetic, fapt ce reclama un timp mai mare pentru refacerea partiala a organismului in intervalul dintre repetari. De altfel, o asemenea metodologie se bazeaza pe datele fiziologiei efortului, potrivit carora perioada excitabilitatii sistemului muscular este mai lunga decat cea a sistemului nervos central. Pentru aceasta se recomanda ca antrenamentul de viteza sa preceada alte activitati motrice obositoare.

Durata excitației (efortului) rămâne un parametru mai usor controlabil, regula ei de baza fiind: nici prea lungă, nici prea scurtă, in funcție de lungimea fazei de accelerare, până la atingerea vitezei maxime. Limita maxima a duratei excitatiei nu este inca precizata. S-a constatat ca daca este prea lunga nu duce la efectul scontat, efortul capatand un profil de rezistenta, iar daca este prea scurta se obtine o imbunatatire a capacitatii de accelerare, nu insa si indicatorii de viteza maxima.

Plafonarea vitezei este deseori intalnita, caracterizandu-se prin obtinerea unor rezultate

relativ stabile, inferioare insa celor realizate anterior de sportiv. De multe ori ea apare indiferent de eforturile depuse in antrenament, pentru inregistrarea unui nou salt in dezvoltarea acestei calitati. Momentul este extrem de dificil de suportat si de catre sportiv, si de catre antrenor, generand neincrederea in posibilitatile sportivului de a obtine un spor de viteza.

Plafonarea vitezei intervine in cazul in care parametrii importanti (directi si indirecti) ai antrenării acesteia (exercitiile de viteză, fortă, rezistență) se mentin la valori aproximativ egale, pe perioade de timp mai indelungat. O alta explicatie o constituie obisnuirea organismului cu mijloacele specifice de viteza folosite, care inceteaza sa mai fie factori superexcitanti, capabili sa solicite reactivitatea biologica a sportivului peste posibilitatile lui de moment, diminuate ca urmare a utilizarii indelungate a aceleiasi metodologii.

Pentru depasirea momentului de plafonare a vitezei, in general, se recomandă:

►renunțarea pentru o perioadă de timp la exercitiile specifice de viteza;

►mărirea tempoului de executie, a numărului de miscări pe unitatea de timp, in cadrul unor miscări simple;

►aplicarea unor modalități de influentare indirectă a vitezei, prin intermediul unor mijloace nespecifice, cum ar fi de pildă exercitiile de detentă, de fortă explozivă, de rezistenta specifica, de forță de lovire etc.

Dupa reducerea in mod deliberat, pe o anumita perioada de timp, a solicitărilor in executarea exercitiilor de viteză sau a celorlalte mijloace recomandate, antrenamentele de viteza specifica se reiau la parametrii crescuti din punct de vedere al volumului , intensitatii si mai cu seama al frecventei miscarilor. Rezerva de viteză reprezintă diferenta dintre nivelul maxim individual al vitezei si cel atins in concurs. Proportional cu durata efortului competitional trebuie să crească si rezerva de viteză.

De regula, nu se solicită dintr-o dată intreaga capacitate de viteză de care este capabil sportivul. Efortul competitional se desfasoara la un nivel inferior vitezei maxime, rezervele pe care si le pastreaza sportivul (cu exceptia probelor de viteza cu o durata de pana la 10-15 s din diferite ramuri de sport), permitandu-i sa execute relaxat procedeele tehnico-tactice intr-o gama mai larga de viteze. In finalul concursului cand se pune problema mentinerii avantajului dobandit sau a recuperarii a celui pe care il detine adversarul rezerva de viteza este hotaratoare. Cerinta devine cu atat mai obiectiva, cu cat se prelungeste durata concursului. Ca atare, metoda actuală reclamă mentinerea unei viteze maxime cât mai ridicate si solicitarea capacităților submaximale si medii ale sportivului, raportate la durata maxima a concursului, pentru a-i permite sa actioneze adecvat si oportun, apeland la rezerva de viteza ce conditioneaza obtinerea victoriei.

In concluzie, metodele de dezvoltare a acestei calitati motrice nu sunt la fel de elaborate ca cele prevazute anterior dar ele se bazează totuși pe câteva elemente care nu trebuie tratate separat, ci strâns corelate, in interiorul aceluiasi proces. Astfel, repetarea unui exercitiu ciclic cu accelerare influenteaza pozitiv trecerea pragului vitezei maxime. Pentru ca durata actiunii asupra organismului este scurta, efectul scontat se poate obtine prin repetarea accelerarilor de mai multe ori (4-6 ori).

Toate metodele pentru dezvoltarea vitezei includ o suită de reguli esentiale si stabilirea  parametrilor efortului adecvat, dintre care amintim cateva:

► durata exercitiului ciclic neintrerupt este optima in cazul in care acesta se efectueaza fara reducerea vitezei maxime (5-6 s) si submaxime (10-12 s);

► repetarile exercitiului ciclic neintrerupt (de exemplu, alergarea 5 x 30 m.) trebuie efectuate fara reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeste o medie eficienta si accesibila pentru majoritatea sportivilor;

► intensitatea eforturilor de viteza incepe de la circa 80% din posibilitatile maxime si cu incercari de a depasi aceasta limita;

► eforturile de viteza pot fi extinse pe distante cu 10-12% mai mari decat cele de concurs;

► numarul si natura pauzelor dintre repetari depind, in principiu, de posibilitatea sportivului de a repeta exercitiul fara sa reduca viteza. Atingerea limitelor ei maxime determina aparitia imediata a datoriei de O2 pentru „plata” careia este nevoie de mai multe minute de repaus. De exemplu, dupa o repriza de lupte kickbox., pulsul revine la normal in 40-50 min., iar cantitatea de O2 obsorbit necesar reechilibrarii, aproximativ in minutul 40. Aceasta informatie nu trebuie sa determine o prelungire a pauzelor de odihna, care au drept consecinta reducerea vitezei miscarilor, intrucat se micsoreaza excitabilitatea sistemului nervos central concomitent cu scaderea temperaturii corpului obtinuta prin exercitiile pregatitoare din incalzire si efortul anterior de viteza;

► durata pauzei depinde, de asemenea, de timpul exercitiilor, de nivelul de pregatire al sportivilor, de varsta si conditiile antrenamentului si de senzatiile subiective care sugereaza atat apropierea instalarii starii de oboseala, cat si a posibilitatii de reluare a efortului.

2.7. Planificarea exercitiilor de dezvoltare a vitezei utilizată în antrena- mentele actuale.

In economia planificării ciclului anual, dezvoltarea vitezei se inscrie permanent in dozări

si forme diferite. Astfel, in prima etapă a perioadei pregătitoare se programeaza ca dezvoltarea ei sa aiba loc pe fondul unui lucru pentru rezistenta aeroba, indemanare si mobilitate, folosind mijloacele generale si specifice acestei calitati. Dintre mijloacele generale, jocurile sportive sunt cele mai eficiente si, deci, cel mai frecvent folosite in majoritatea ramurilor si probelor sportive. Perfectionarea tehnica reclama viteze diferite. In cazul accelerarilor si schimbarii vitezei se recomanda ritmicitatea si alura relaxata a miscarilor. Nivelul de insusire a procedeelor tehnice impune regimuri de viteza menite sa contribuie si la formarea si stabilirea deprinderii motrice specifice.

In etapa a doua a perioadei pregatitoare, cea mai mare importanta trebuie acordata mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei propriu-zise si a celei in regim de rezistenta. Volumul si intensitatea submaximala si maximala cresc comparativ cu etapa anterioara, apropiindu-se si uneori depasind viteza necesara in executarea eficienta, planificata a procedeelor tehnico-tactice in conditiile concursului. Numarul repetarilor se mareste in ciclu diurn si in cel saptamanal.

In perioada precompetitionala si competitionala, indicatiile de mai sus pentru partea a doua a etapei pregatitoare cresc ca intensitate, volum si specificitate, apropiindu-se de cerintele modelului de concurs. Totodata, prin participarea sportivilor la probele de control si la concursurile amicale si oficiale (in medie 30-40 intr-un ciclu anual) se asigura o intensitate crescuta eforturilor de viteza.

PARTEA II. REPERE ARGUMENTATIVE PRIVIND ANTRENAMENTELE INOVATIVE

CAPITOLUL 3. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE ACTIVITĂȚILOR DE CERCETARE ÎN REALIZAREA TEMEI LUCRĂRII.

3.1. Scopul și finalitățile activităților de cercetare.

Principalele motive care au determinat alegerea acestei teme au fost, în primul rând, interesul autorului lucrării in domeniul sporturilor de contact, precum și dinamica continuă a dezvoltării celorlalte tipuri din sporturile de contact in afara boxului. Actualmente cercetarea științifică in domeniul tehnicilor de antrenamente in aceste sporturi este necesară pentru că este de neînlocuit în îmbunătățirea abilităților fizice și a performantelor tehnice ale luptătorilor .

În „rătăcirile” autorului prin vasta și complexa problematică a boxului în acești ani de pregătire și redactare a tezei, a avut ca repere misiunile unui doctorat, sistematizate in figura 3.1.

Figura 3.1. Misiunile unei teze de doctorat.

Prima întrebare care s-ar putea pune este de ce ar fi necesară o angajare într-o aventura

pe termen lung, cu rezultatul incert, al redactării unei teze de doctorat. În acest caz, motivațiile sunt de interes personal. Justificarea este determinată de dorința autorului de a reuși să realizeze o integrare profesională cât mai cuprinzătoare, o dezvoltare de anvergură a carierei profesionale și posibilității de desfășurare de activități complementare celor profesionale. Este vorba de o misiune de expertiză, promovare sau difuzare a informațiilor științifice, activități care ajută la modelarea personalității doctorandului care dedică o mare parte din timp și energie în realizarea tezei. Analizând impactul tezelor din diferite sporturi asupra rezultatelor sportivilor se constată că există teze în atletism dar nu avem campioni in Europa sau pe plan mondial¸ există teze în fotbal dar campionatele europene si cele mondiale se desfășoară fară România, există teze în domeniul inotului dar sunt campioni doar naționali, există teze în sporturile de iarnă dar fără performanțe europene sau mondiale, sunt teze în gimnastică dar nu mai există în România gimnaste de remarcat. Situația în box nu este diferită. Deci, tezele de doctorat au în general motivații personale detaliate mai sus. Pe plan europen și mondial tezele din domeniul boxului au determinat prin cercetari specifice dezvoltarea acestuia personalizat. Avem în actualitate un box francez, un box englez, un box american, un box tailandez etc. variante rezultate ca urmare a unor cercetari care chiar dacă au vizat numai regulamentele au determinat o personalizare a acestora.

Lucrarea este atât de natură sintetică cât și de natură analitică. Sintetică deoarece tratează un subiect bine identificat, pentru care există o literatură destul de abundentă și analitică deoarece urmărește identificarea unei probleme specifice pentru care s-au căutat soluții cât mai corect și complet marcate. Sunt necesare demersuri bine orientate pentru a atrage practicanți ai boxului în număr cât mai mare, cel puțin la nivelul celor care se îndreaptă înspre alte variante ale sporturilor de contact. Lucrarea detaliază noi viziuni care vizează trasăturile necesare unui tânăr care ar urma să practice boxul precum și structura unor antrenamente care să stârnească un interes crescut. Astfel de antrenamente sunt denumite inovative.

Scopul și finalitățile cercetării sunt in corelație cu etapele cercetării. Scopul cercetării

definește linia generală care orientează acțiunile de formare și dezvoltare a personalității sporti- vilor practicanti ai sporturilor de contact, proiectate de ideal.

Scopul servește ca ghid în selectarea obiectivului general și a celor specifice și vizează finalitatea activitatilor intructiv-formative si educaționale a sportivului practicant al sporturilor de contact. In stabilirea scopului cercetarii in domeniul acestor sporturi vor trebui respectate citeva criterii (adaptate după J. Dewey, 1992), [26]:

►concordanța cu idealul definit pentru structurarea unui antrenament optim pentru

instruirea, formarea si educarea sportivilor ce activeaza in sporturile de contact în general, respectiv în box în special;

►depășirea nivelului atins la un moment dat prin acțiuni de perfecționare, ajustare,

restructurare, reformulare, la nivel conceptual și practic a tehnicilor de antrenament;

►valorificarea potențialului, a resurselor și necesităților interne ale subsistemelor

existente la o etapa a cercetării in dinamica lor existentială;

►deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative in activitățile din structura

antrenamentelor specifice boxului.

Scopul cercetării s-a urmărit să aibă:

►un caracter practic – să configureze direcțiile principale de acțiune într-o perioadă

îndelungata de timp definită corespunzator;

►un caracter strategic – prin care să se asigure dezvoltarea tehnicilor de antrena-

mente pe perioadă îndelungată.

Finalitățile cercetării reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează sportivul (individul) în plan somatic, funcțional, motric, cognitiv, afectiv și social. Formarea si educarea prin sport, așa cum rezultă din denumire, este o formă de educație care înseamnă a dirija, orienta, cultiva și conduce către un scop bine stabilit, fizic, motric sau comportamental în general. Instruirea, formarea si educarea prin sport apare astfel ca un sistem de acțiuni (preponderent motrice), exercitate asupra unor indivizi, în vederea transformării acestora potrivit unor finalități. Reușita constă în armonizarea cerințelor sociale cu cele individuale.

Modelul de sportiv instruit, format si educat prin antrenamentele optimizate in box se proiectează și se realizează în rezultatele obtinute. În sinteză, scopurile și obiectivele orientează desfașurarea unor activități de instruire, formare si educare responsabile, determinate și concrete.

Raportul dintre scop – obiective și finalități este ilustrat plastic de Vannier, Foster și Gallaliue (1973), ca fîind un "tren de marfa; scopul reprezintă locomotiva care îndreaptă trenul către destinație, obiectivele sunt reprezentate de vagoanele de diferite tipuri, iar fînalitățile sunt asemănate cu încărcătura fîecărui vagon; idealul este reprezentat de ajungerea trenului la destinație.“ Finalitatile vor fi recunoscute in :

1.Indicii superiori ai dezvoltării fîzice,

2.Funcționalitatea perfectă a principalelor structuri hard si soft din componența

echipamentelor de antrenamente,

3.Indici superiori ai calităților motrice- viteză, rezistență, forță,mobilitate, coordonare,

4.Sistem larg de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative și specifice

ramurilor de sport de contact,

5.Capacitate de efort crescută,

6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă),

7.Integrare superioară în mediul natural și social.

Scopurile vor fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează influențarea personalității sportivilor în ansamblul ei.

1.2. Argumentele opțiunii pentru tema de cercetare a lucrării.

Urmare a celor prezentate în Introducere și ca o consecință a însușirii lor, se pot structu- ra, figura 1.1, argumente pertinente și motivaționale privitoare la tema de cercetare propusă în

Fig.3.2.Schema structurării argumentelor temei de cercetare.

teză, respectiv „Contributii privind optimizarea tehnicilor de formare si evaluare a sportivilor din sporturile de contact prin antrenamente inovative”.

Sunt de remarcat impacturile preconizate ale antrenamentelor inovative asupra sportivilor din sporturile de contact, în special asupra boxerilor precum cele educative, sociale, formative și evaluative. Se desprind apoi: anvergura structurării argumentelor temei de cercetare, seria de

oportunități de stabilire a unor relații interdisciplinare în programele de formare respectiv o serie

de necesități, de tehnici noi de formare si evaluare a sportivilor boxeri.

In ton cu tema și cu referire la toate sporturile de contact, cu toate variantele lor regula- mentare, se pot face următoarele aserțiuni ce vizează antrenamentele inovative pentru desfă- surarea lor la cele mai ridicate nivele calitative si cantitative :

3.2. Obiectivele activităților de cercetare.

Nota definitorie a obiectivelor constă în aceea că anticipează rezultatul educației în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundâ subiectul după parcurgerea unei anumite secvențe sau etape de antrenament.

Obiectivul principal este structurarea unor programe de antrenare a sportivilor din box

care să ia în considerare mai mulți parametri denumiți în lucrare parametri – itemi precum viteza

de perceptie si concentrarea atentiei, rapiditatea si claritatea rationamentului, coordonare motorie sau reactivitate, rezistenta la stress , timpul si viteza de reactive, rezistenta la oboseala și introducere în antrenamente a unor joncțiuni de exerciții fizice din alte discipline sportive.

Antrenamentele inovative vor veni si in sprijinul antrenorului care, actionind conform unui soft conceput cu implicarea sa, va urmari dezvoltarea prin antrenare a tuturor aptitudinilor sportivului sau.

Figura 3.3.Sinteza obiectivelor cercetarii.

Alaturi de obiectivul principal vor fi urmarite si citeva obiective secundare care vor viza formarea si educarea sportivilor.

Conținutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activităților din antremanemte, din ceea ce inseamna formarea completa a individului uman. In domeniul activitatilor mentionate, precizarea obiectivelor evidențiază pe de o parte, caracterul programat pe diferite etape al procesului instructiv educativ și pe de altă parte înlesnește analiza teleologică (pe baze obiective, prin scopuri) pe trepte de dezvoltare și cunoaștere.

Formularea obiectivelor cercetării sau reformularea acestora la diferite perioade de timp este un proces necesar de reformă, impus de dinamica dezvoltării sportivului. Ori de câte ori se simte nevoia optimizării procesului de antrenemet, se începe prin revizuirea și reformularea obiectivelor și abia apoi, se elaborează conținutul procesului instructiv –educativ efectiv.

În procesul instructiv-formativ-educativ materializat prin antrenamente inovative, obiectivele sunt delimitate după efectele acestor activități asupra sferelor biomotrică, psihomotrică și sociomotrică, fapt ce pune în lumină polivalența acestui proces.

Pentru a concretiza cele de mai sus, prezentăm în continuare o sistematizare a obiecti- velor, ca sinteză a principalelor taxonomii consemnate de literatura de specialitate a domeniului.

Obiective de dezvoltare structural – funcțională a organismului. Acestea se referă la:

►dezvoltare echilibrată între indicii somatici și funcționali;

►formarea și menținerea unui tonus muscular optim ;

►formarea și menținerea unei atitudini corporale corecte;

►combaterea excesului ponderal și a obezității.

b) Obiective în plan motric:

►dezvoltarea componentelor legate de rezistență: rezistență cardiovasculară, rezistență musculalară, forță, mobilitate-suplețe, compoziție corporală etc.;

►dezvoltarea componentelor de natură motrică : echilibru, coordonare segmentară, agili-tate, putere, timp de reacție, viteză;

►îmbunătățirea capacității de efort, prin stimularea marilor funcții.

c) Obiective psihomotorii urmăresc dezvoltarea schemei corporale în două direcții:

►ca reper în reglarea mișcărilor;

►ca nucleu al imaginii de sine (ea reflectă disponibilitățile corpului uman, structurile sale, acceptarea de sine etc);

►dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;

►dezvoltarea echilibrului static și dinamic;

►realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

►formarea coordonatelor de timp ale mișcării: ritm, tempou, durată, elemente ce conferă

eficiență mișcării;

►educarea capacității de relaxare generală și selectivă.

d) Obiective cognitive.

Practicarea controlata a boxului este si o experiență educațională și ca atare, contribuie în mod direct și la îndeplinirea obiectivelor care privesc aspectul intelectual al dezvoltării sportivilor. Aceste obiective conduc la cunoașterea și înțelegerea tuturor aspectelor asociate exercițiului fizic, efortului, ecoului acestora în planul subiectiv al individului. Dintre obiectivele cognitive mentionam :

►dezvoltarea capacității de a cunoaște propria persoană, mediul ambiant, natural și social, percepere, descoperire, redescoperire, înțelegerea informațiilor sub diverse forme;

►dezvoltarea calităților atenției, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativității.

e)Obiective în plan motivațional și afectiv – volitiv.

Aceste obiective răspund necesității de modelare a intereselor, atitudinilor și valorilor, în

vederea creșterii capacității de adaptare, după cum urmează:

►formarea unor convingeri referitoare la rolul sportului în creșterea calității vieții;

►echilibrarea și reglarea emoțională (prin descărcarea agresivității);

►educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair – play, respect,

colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);

►educarea emoțiilor estetice (date de aprecierea frumuseții mișcărilor și a esteticii

corporale);

►dezvoltarea capacității de autoreglare la nivelul comportamentului global (disciplină,

spirit de organizare, curaj, perseverență, dârzenie etc).

Astfel, boxul devine un domeniu al exprimării identității, al relațiilor interpersonale pozitive și al valorilor culturale create prin mișcare.

3.3. Conditii de desfășurare a activităților de cercetare.

Din punct de vedere al problematicii studiate cercetarea este practic-aplicativa iar din

punct de vedere al metodologiei utilizate este o cercetare experimentala care declanșează acțiuni instructiv-formativ-educationale a căror finalitate o reprezintă descoperirea unor relații cauzale și legități caracteristice activităților sportive in domeniul sporturilor de contact.

Activitatea de cercetare științifică care va avea ca subiect tema: Contributii privind

optimizarea tehnicilor de formare si evaluare a sportivilor din sporturile de contact prin antrenamente inovative. se va desfasura/realiza la nivel de departamente din cadrul facultatii de Educatie fizica si Sport , Universitatii Babes-Bolyai Cluj Napoca

Pe parcursul derularii cercetarii se preconizeaza sa existe colaborari cu cluburi sportive unde se desfasoara sporturi de contact și box sau cu alte institute de cercetare din tara mai cu seama in scop de prelucrare a unor rezultate ale cercetarii pentru care se solicita competente speciale.

Daca vor exista oportunitati de depuniri de proiecte cu finantare din fonduri europene activitatea de cercetare științifică se organizează și se desfășoară prin proiecte și teme, finanțate sau nefinanțate, cuprinse în programele catedrelor, facultăților, centrelor de cercetare.

Rezultatele activității de cercetare științifică s-a concretizat în lucrări științifice și elaborarea acestei teze.

3.4. Etapele desfasurării activităților de cercetare.

Etapele cercetării sunt derulate pe toată perioada stagiului de elaborare a tezei.

Tabelul 3.1

Tabelul 3.2

Tabelul 3.3

Tabelul 3.4

CAPITOLUL 4. TEHNICI DE EVALUARE UTILIZÂND MODELE

DE ITEMI

4.1.Tipologia itemilor utilizati in evaluarea boxerilor.

Conform DEX, itemul reprezintă un element constitutiv al unui test, chestionar etc. cu o notă specifică în cadrul unei probleme, referindu-se la un fragment strict determinat și unic al acesteia. Reprezintă cerința, întrebarea la care trebuie să răspundă sportivul. El este un element al unei probe de evaluare sau al unui test psihologic al tehnicii de evaluare. Se exprimă prin formularea unei întrebări care se integrează în structura unei probe de evaluare.

De fapt, în sensul său real, complet și adaptat realității aplicative, itemul înseamnă sarcina de lucru insotită de răspunsul așteptat. „Itemii (ca elementele structurale) unui test constituie, în ansamblu, un eșantion dintr-un univers de itemi care, la modul ideal, ar trebui să acopere în totalitate conținutul testat” (P. Lisievici, op. Cit.),[41] . Relațional itemul are forma :

Item = intrebare + formatul acesteia + răspunsul așteptat

În practica formativa itemii sunt părți componente ale instrumentelor de evaluare, proiectate în concordanță cu scopul evaluării și cu competențele urmărite în structurarea antrenamentelor. În mod tradițional termenul de „item” a fost utilizat doar ca parte componentă a testelor de evaluare, însă în prezent acesta este extins la toate instrumentele de evaluare: orală, scrisă, practică și la cea realizată cu ajutorul tehnicilor de calcul. Pentru ca itemii să fie eficienți în procesul de evaluare, aceștia trebuie să răspundă criteriilor referitoare la: claritatea formulării, precizie, concizie, concordanță cu competențele stabilite de curriculum, adaptare la nivelul particularităților de vârstă ale sportivilor și la valorificarea potențialul optim al acestora. După structura lor itemii se pot clasifica astfel :

Figura 4.1. Clasificarea după criteriul gradului de obiectivitate oferit în formare.

4.2. Avantaje si limite ale utilizării itemilor.

Evaluarea rezultatelor activităților de formare reprezintă un comportament esențial si

definitoriu al atrenamentelor inovative situat pe același plan cu dobândirea cunostintelor , pri- ceperilor si deprinderilor. Evaluarea insoteste si se insereaza in activitatea instructiv edu cativa constituind punctul de plecare si premiza autoreglării si ameliorării continue a acestei activitati si a sistemului de formare in ansamblu.

Testul este un instrument de măsurare a cunostintelor, deprinderilor, aptitudinilor prin intermediul căruia obținem informațiile necesare fundamentării stiintifice a unei decizii. Ele pot fi : inițiale, de progres, finale.Pentru a utiliza in bune condiții testele trebuie sa răspundă unor cerințe : validitate, fidelitate, etalonare, standardizare.

In elaborarea testelor folosite, echipă ce cuprinde și antrenorul și preparatorul, va par- curge un sistem de operații :

stabilirea obiectivelor si a conținutului supus examinării pentru evaluare,

stabilirea numărului de întrebări (itemi) si formularea lor.

stabilirea modalitatilor de răspuns,

sistematizarea itemilor,

elaborarea instrumentelor de răspuns,

redactarea formularului de răspuns,

aplicarea experimentală și stabilirea timpului de derulare a evaluării.

La alcătuirea întrebărilor, echipa va avea grija ca ele sa cuprindă ideile de baza, esențiale ale pregatirilor efectuate. Întrebările trebuie sa fie formulate clar, precis si sa nu solicite decât un răspuns posibil. Ele trebuie sa fie de asemenea adaptate nivelului si particularitatilor de vârsta ale sportivilor. Fiecare tip de item prezintă avantaje și dezavantaje și poate fi utilizat, așa cum vom arăta în continuare, în diferite momente ale evaluării pregatirilor efectuate. O serie de proprietăți semnificative pentru fiecare categorie de itemi se prezinta in Tabelul 5.1.a,b.

Tabelul 4.1. a. Proprietati ale itemilor de evaluare

Tabelul 4.1.b. Proprietati ale itemilor de evaluare

4.3. Aspecte generale privind itemii obiectivi.

Acesti itemi testează un număr mare de elemente de continut într-un interval de timp re- lativ scurt, asigurând un grad de obiectivitate ridicat în măsurarea rezultatelor pregatirii. Testele, în special cele standardizate, contin un număr constant de itemi. Între acestia, o categorie distin- ctă o formează itemii obiectivi, caracterizati prin :

structurarea explicită a sarcinilor propuse si corelarea cu obiectivele de evaluare;

fidelitate ridicată;

asocierea cu o schemă de consemnare simplă, un punctaj care se acordă – în

totalitate sau nu, în functie de marcarea de către sportiv a răspunsului corect, respectiv, gresit.

Obiectivitatea acestor itemi are în vedere următoarele aspecte:

obiectivitatea constructiei itemului – cerinta este explicită, puternic structurată si

corelată cu un obiectiv de evaluare;

obiectivitatea perceptiei si raportării la sarcină de către subiectul evaluat -subiecti

diferiti exprimă acelasi mod de percepere si raportare la sarcină;

obiectivitatea evaluării/consemnarii – evaluatori diferiti acordă acelasi punctaj

pentru aceeasi solutie a unui item.

Itemii obiectivi se utilizeaza în evaluare in orice activitate sportiva, datorită specificului lor:

sunt adecvati pentru evaluarea unor rezultate ale pregatirii situate mai ales în zona inferioară a domeniului cognitiv;

antrenează în mod preponderent capacităti de tip reproductiv;

sunt expusi la riscul răspunsurilor date în mod aleatoriu.

Itemii obiectivi prezinta avantaje prin detalii de forma : pot fi corectați si notați obiectiv, pot acoperi o gama larga de obiective, sunt relativ ușor de administrat, corectat si notat, permit un feet-back rapid, permite utilizarea informațiilor in scop diagnostic. Itemi obiectivi sint de trei tipuri : cu alegere duală, de împerechere sau asociere sau simplu pereche și cu alegere multiplă.

4.3.1. Itemi obiectivi cu alegere duală.

Itemii cu alegere duală pun sportivul în situatia de a selecta răspunsul corect din doar două variante posibile: adevărat/fals, da/nu, corect/incorect, acord/dezacord. Itemii de tip da/nu si adevărat/fals sunt cel mai frecvent folositi. Utilizarea lor poate fi adecvată atunci când echipa de evaluatori doreste să evalueze:

cunoasterea de către sportiv a unor informatii punctuale, date factuale, termeni, definitii, legi, principii, formule;

diferentierea pe care o poate realiza sportivul între enunturile factuale si cele de opinie;

capacitatea sportivului de a identifica relatii de tip cauză-efect, succesiunea logică sau cronologică a unor evenimente.

Pentru proiectarea corectă a acestui tip de itemi este necesară respectarea următoarelor cerinte:

formularea clară si precisă a enuntului;

dacă se solicită aprecierea cu "adevărat" sau "fals", atunci se vor evita enunturile foarte

generale;

se va evita utilizarea enunturilor negative si, în special, folosirea dublei negatii, care

induce un grad înalt de ambiguitate si împiedică întelegerea enuntului itemului de către sportiv;

se vor evita enunturile lungi si complexe, prin eliminarea elementelor redundante, inutile

în raport cu ideea principală a enuntului si cerinta itemului; nu se va folosi un limbaj prea academic, o terminologie foarte specializată sau o constructie lingvistică stufoasă si greoaie;

enunturile adevărate si cele false vor fi aproximativ egale ca lungime;

numărul enunturilor adevărate si cel al enunturilor false vor fi aproximativ egale, dar nu

exact egale, deoarece acesta poate constitui un indiciu după care sportivul încearcă să ghicească răspunsul corect.

solicita din partea sportivilor selectarea răspunsului corect dintr-o serie de variante.

4.3.2.Itemi obiectivi de împerechere /asociere sau pereche.

Acesti itemi solicita stabilirea de corespondente, asociații intre elementele așezate pe doua coloane. Itemii de tip pereche pun sportivul în situatia de a determina corespondenta corec- tă între cuvinte, propozitii, fraze, valori numerice, semnificatii, litere, simboluri, informatii s.a.

Elementele între care trebuie stabilită corespondenta sunt distribuite în două coloane:

prima coloană contine elementele ce constituie, de fapt, enuntul itemului si care

sunt denumite premise;

a doua coloană contine elementele care reprezintă răspunsurile.

Acesti itemi cuantifica de fapt abilitatea sportivului de a identifica relatia existentă între două elemente. De cele mai multe ori, această abilitate presupune recunoasterea relatiei, adică antrenează capacităti de tip reproductiv. Utilizarea lor poate fi adecvată atunci când antrenorul doreste să evalueze capacitatea sportivului de a stabili corelatii între: oameni – realizări; termeni – definitii; reguli – exemple; autori – opere; principii – clasificări; componente – utilizări.

Pentru proiectarea corectă a itemilor de tip pereche este necesară respectarea următoare- lor cerinte (N. Gronlund, op. cit., p. 173):

utilizarea unui material omogen;

includerea unui număr inegal de răspunsuri si premise si instruirea sportivilor în

legătură cu faptul că un răspuns poate fi folosit o dată, de mai multe ori sau niciodată;

aranjarea listei răspunsurilor într-o ordine logică si evitarea situatiei în care

ordinea prezentării răspunsurilor poate furniza un indiciu pentru sportiv în "ghicirea" corespondentei corecte;

plasarea tuturor premiselor si răspunsurilor unui item pe aceeasi pagină.

Itemii de tip pereche permit abordarea unui volum consistent de informatii într-un inter- val de timp relativ redus, precum si rapiditatea corectării si evaluării. Ei nu sunt recomandati atunci când echipa de evaluare doreste cuantificarea unor rezultate ale formarii cu caracter com- plex si creativ. Sportivii vor stabili asa cum s-a precizat mai sus corespondențe/asociații între cuvinte, propoziții, numere sau alte categorii de simboluri dispuse pe două coloane. În funcție de tipul de împerechere acești itemi pot fi cu asociere simplă sau/si asociere multiplă.

Asocierea simplă constă în gruparea elementelor din două coloane astfel încât fiecare element să-și găsească unul sau mai mulți corespondenți.

Asocierea multiplă constă în gruparea elementelor dintr-o coloană cu cele posibile din cea de-a doua coloană.

4.3.3. Itemi obiectivi cu alegere multiplă.

Itemi cu alegere multipla –solicita alegerea unui singur răspuns corect dintr-o lista de soluții. Sportivii sunt solicitați să selecteze unul din două răspunsuri posibil de genul: adevărat/fals; da/nu; mai mare/mai mic; varianta1/varianta2; corect/greșit. Se pot utiliza pentru: recunoașterea unor termeni, principii, proprietăți sau a unor concept. .

Acesti itemi se mai numesc si itemi cu răspuns selectat, deoarece sportivul nu generează un răspuns, ci alege unul dintre răspunsurile alternative listate în item.

În cazul acestui item, un grad superior de dificultate se poate obtine solicitând sportivului

să identifice în lista de variante răspunsul incorect.Utilizarea itemului cu alegere multiplă este recomandată atunci când evaluatorii doresc să evalueze:

a. cunostinte teoretice care vizeaza:

cunoasterea terminologiei specifice disciplinei sportive;

cunoasterea informatiilor punctuale de natură teoretică;

cunoasterea tehnicilor și algoritmilor de rezolvare a unor sarcini concrete;

b. întelegerea si capacitatea de aplicare :

capacitatea de a interpreta relații de tip cauză – efect;

capacitatea de a identifica aplicatii ale principiilor, enunturilor cu caracter general; capacitatea de a argumenta alegerea unor metode si proceduri.

Practica didactică evidentiază faptul că utilizarea excesivă a acestui tip de itemi duce la familiarizarea sportivului cu această tehnică de testare si la manifestarea unei tendinte reductioniste, simplificatoare în realizarea învătării.

Proiectarea corectă a itemilor cu alegere multiplă presupune respectarea următoarelor cerinte (G. Bethell, 1998):

enuntul trebuie să stabilească o sarcină clară, neambiguă si relevantă în raport

cu obiectivul de evaluare; întrebarea trebuie formulată în mod clar si explicit;

limbajul utilizat trebuie să corespundă nivelului de vârstă al sportivilor evaluati,

iar punctuatia trebuie să fie corectă;

modul de formulare a întrebării nu trebuie să sugereze răspunsul corect;

răspunsurile trebuie să fie corect formulate din punct de vedere gramatical si

logic;

optiunile trebuie să nu fie sinonime sau opuse si să aibă, pe cât posibil, aceeasi

lungime;

în lista de alternative trebuie să existe un singur răspuns în mod cert si indiscu-

tabil corect.

Itemii cu alegere multiplă prezintă numeroase avantaje întru-cât:

pot măsura tipuri variate de rezultate ale învătării – de la simple cunostinte, până

la capacităti mai complexe implicate în întelegere si aplicare a cunostintelor în contexte noi;

într-o formulare corectă, elimină ambiguitatea si riscul interpretărilor subiective

ale elevului, respectiv, profesorului evaluator;

au un grad înalt de fidelitate si reduc considerabil riscul "ghicirii" răspunsului

corect;

în varianta "alege cea mai bună alternativă" oferă posibilitatea de a evalua

rezultate ale învătării în contexte euristice.

Principalele dezavantaje ale acestui tip de itemi – semnificative în raport cu particularitătile stiintelor socio-umane si competentelor pe care aceste discipline îsi propun să le formeze sunt:

ineficienta lor în raport cu situatiile care au ca obiectiv relevarea abilitătii

sportivului de a selecta, organiza si utiliza creativ informatii, idei;

imposibilitatea lor de a crea contexte cognitive care să releve deprinderile de

comunicare scrisă ale sportivilor, de organizare sau producere a unui text scris;

capacitatea lor redusă de a evidentia abilităti implicate în rezolvarea de probleme.

Sportivii vor fi solicitați să aleagă un răspuns dintr-o listă de alternative oferite pentru o singură premisă. În funcție de modul lor de formulare acești itemi pot fi: cu complement simplu sau cu complement grupat.

4.4.Aspecte generale privind itemi semiobiectivi.

Itemii semiobiectivi pot acoperi o gamă variată de capacităti intelectuale care se doresc a fi testate, oferind în acelasi timp posibilitatea de a utiliza si materiale auxiliare utile sportivilor în rezolvarea sarcinilor de antrenament propuse.

Itemii semiobiectivi sunt acea categorie de itemi care solicită sportivului construirea partială sau totală a unui răspuns la sarcina definită în enuntul itemului. În general, itemii semiobiectivi se caracterizează prin aceea că:

pot testa a gamă largă de capacităti intelectuale si rezultate ale pregatirii;

plasează sportivul într-o situatie cognitivă cu un grad de complexitate mai ridicat

decât reusesc să o facă itemii obiectivi;

permit utilizarea unor materiale auxiliare.

Utilizarea acestui tip de itemi poate încuraja sportivul în aprofundarea notiunilor învătate, cresterea vitezei de operare cu acestea, a claritătii, conciziei si acuratetei exprimării. Itemii semi- obiectivi solicita din partea sportivilor ,,producerea de răspuns” de regula scurt, care va permite din partea evaluatorilor formularea unor judecați de valoare privind corectitudinea răspunsului oferit. Aceștia pot fi:

itemi cu răspuns scurt – întrebare directa care solicita ca răspuns o expresie, un

cuvânt, număr , simbol.

itemi de completare – se completează spatii libere cu unul-doua cuvinte care sa

se încadreze in contextul dat.

întrebări structurate – consta in întrebări legate printr-un element comun.

Răspunsul de la fiecare intrebare derivata nu trebuie sa fie dependent de răspunsul corect la întrebarea precedenta.

4.4.1. Itemi semiobiectivi de completare și cu răspuns scurt.

In cazul itemilor semiobiectivi de completare sportivii sunt îndrumați să completeze o afirmație incompletă. Este recomandat ca textul suport să nu conțină un număr mare de spații libere, lungimea acestora fiind, pe cât posibil, aceeași pentru a nu sugera un eventual răspuns.

Itemi semiobiectivi cu răspuns scurt sunt alcătuiți dintr-o întrebare directă, cât mai clar formulată, care solicită un răspuns scurt sub forma unei expresii, unui cuvânt, a unui număr sau simbol. Acesti itemi solicită sportivul să formuleze un răspuns scurt sau să completeze o afirmatie în asa fel încât aceasta să dobândească sens si valoare de adevăr. In cadrul lor :

răspunsul cerut sportivului este strict limitat, ca spatiu, formă si continut, chiar de

către structura întrebării/sarcinii;

libertatea sportivului de a reorganiza informatia primită si de a oferi răspunsul în

forma dorită este limitată;

răspunsul corect demonstrează nu doar cunoastere, ci si capacitatea sportivului de

organizare a cunostintelor, esentializare, elaborare si formulare adecvată.

Itemii de completare solicită sportivului găsirea cuvântului sau sintagmei care completează afirmati a continută în enunt conform sensului acesteia. Cel mai adesea, ei au forma unei afirmatii incomplete. Pentru proiectarea corectă a itemilor cu răspuns scurt si de completare este necesară respectarea următoarelor cerinte:

formularea enuntului itemului si a sarcinii trebuie realizată în asa fel încât răs-

punsul necesar să poată fi scurt si precis;

fiecare item trebuie să aibă un singur răspuns corect;

dacă răspunsul poate fi formulat în limbaje diferite, atunci trebuie precizată

explicit exprimarea asteptată (numeric, literal, grafic, simbolic etc.);

este de dorit să se evite utilizarea unor texte din manuale pentru a nu încuraja

memorarea mecanică si învătarea de tip reproductiv.

Avantajele itemilor cu răspuns scurt si de completare decurg din aceea că:

permit evaluarea unor capacităti de nivel superior celor implicate în simpla

recunoastere si reactualizare;

solicită coerentă si conciziune în elaborarea răspunsului;

permit evaluarea unui număr relativ semnificativ de cunostinte structurate în

deprinderi si capacităti;

sarcina structurată si răspunsul concis cerut permit evitarea influentei altor

abilităti (care ar interfera cu cea evaluată si ar duce la distorsionarea evaluării);

se corectează si se notează cu un grad suficient de obiectivitate, dacă li se

asociază o schemă de notare adecvată.

Dezavantaje: din cauza particularitătilor lor, itemii cu răspuns scurt si de completare nu sunt recomandati pentru evaluarea capacitătilor intelectuale superioare in rezolvarea de pro- bleme, analiza, sinteza, formularea de argumente, formularea de solutii posibile si exprimarea optiunii personale. De asemenea, capacitatea de a formula un răspuns scurt si concis, necesară în multe situatii, trebuie asociată cu capacitatea de a dezvolta un discurs, de a construi situatii de comunicare complexe, de exprimare liberă si creativă. De aceea, utilizarea acestui tip de itemi în cadrul evaluării la actiunile de formare trebuie ponderată cu prudentă.

4.4.2. Itemi semiobiectivi cu răspuns structurat.

Întrebările structurate sunt itemi care contin mai multe sarcini de lucru, punând sportivul în situatia de a construi răspunsurile si de a alege modalitătile de formulare a acestora. Ele realizează trecerea de la itemii obiectivi si semiobiectivi – cu toate constrângerile lor – către itemii liberi. O întrebare structurată este formată dintr-un număr variabil de secvente de întrebări derivate care pot avea forma unor itemi obiectivi, semiobiectivi sau a unui eseu scurt, a căror coerentă si succesiune derivă dintr-un element comun (idee, fapt, principiu, lege, ratiune internă a problematicii vizate).

Schema unui item de tip întrebare structurată este următoarea (G. Bethell, 1996):

Stimul (text, date statistice, diagramă, grafic, imagine, etc.) →

→ Intrebări derivate → Date suplimentare → Intrebări derivate.

Proiectarea corectă a unui item de tip întrebare structurată presupune respectarea

următoarelor cerinte (A. Stoica, coord., 1996) :

► succesiunea intrebărilor derivate trebuie să asigure cresterea treptată a gradului de dificultate (răspunsurile asteptate sunt mai simple la început, iar complexitatea si dimensiunile lor cresc spre final);

► fiecare intrebare derivata trebuie să solicite un răspuns care să nu depindă de răspun- sul la intrebare derivata precedentă (fiecare intrebare derivata trebuie să fie autocontinută);

► intrebare derivata trebuie să fie în concordantă cu materialul/stimulul utilizat;

► fiecare intrebare derivata trebuie să testeze unul sau mai multe obiective;

Întrebările structurate permit operationalizarea unei sarcini mai complexe prin organiza- rea parcurgerii acesteia de către sportiv, ceea ce măreste considerabil obiectivitatea evaluării.

Prin structurarea întrebării, acest tip de itemi permite:

► testarea unei varietăti de cunostinte, competente, abilităti;

► gradarea complexitătii si dificultătii;

► parcurgerea progresivă a unei unităti de continut si crearea conditiilor pentru ca evaluarea să dea sanse tuturor sportivilor, dar să si discrimineze la vârf.

Dificultătile pe care le comportă întrebările structurate sunt legate de faptul că:

► materialele auxiliare (stimulul) sunt relativ greu de proiectat;

► uneori, răspunsul la o intrebare derivata depinde de răspunsul la intrebare derivata

anterioară;

► proiectarea lor necesită mai mult timp.

Itemii cu răspuns structurat sunt formați din mai multe intrebari derivate de tip obiectiv,

semiobiectiv sau un minieseu legate între ele printr-un element comun. Răspunsul la fiecare intrebare derivata nu trebuie să depindă de răspunsul corect indicat la o cerință anterioară.

4.5. Aspecte generale privind itemii subiectivi.

Itemii subiectivi sau itemi cu răspuns deschis – sunt relativ usor de construit, principala

problemă constituind-o modul de elaborare a schemei de notare a acestora, cu atât mai mult cu cât această categorie de itemi vizează demonstrarea de către sportivi, în răspuns, a originalitătii si creativitătii lor. Sunt utilizați pentru evaluarea unor obiective de complexitate ridicata.

Itemii subiectivi sau cu răspuns deschis au drept principală caracteristică faptul că tes- tează originalitatea sportivului, creativitatea si capacitatea sa de personalizare a cunostintelor. Ei sunt în mod special recomandati pentru realizarea evaluării la activitatile de formare, date fiind particularitătile acestora, precum si natura competentelor generale si specifice pe care îsi propun să le formeze la sportivi. Cu toate că acesti itemi par relativ usor de construit, exigentele formu- lării corecte a cerintei si a baremului de corectare si notare sunt foarte stricte; ele trebuie să pre- vină acea subiectivitate a echipei de evaluare care conduce la evaluarea neprofesională, arbitra- ră, și la punerea sportivului în situatia de a fi nedreptătit.

Itemii subiectivi se defines si prin urmatoarele detalii :

► sint itemi de rezolvare de probleme(situații – problema), activitate noua, diferita de cele invatate, menita sa rezolve o situație problema ;

►sa evalueze elemente de gândire convergenta si divergenta, procese mentale complexe (analiza , sinteza, evaluare, transfer);

►itemi de tip eseu – solicita sportivilor sa construiască un răspuns liber,

Itemii de tip eseu se identifica in detalii prin modalitatile :

►eseu structurat după un anumit plan personalizat;

►eseu liber (nestructurat), care valorifica gândirea creativa, originalitatea, creativitatea, nu impune cerințe de structura.

4.5.1. Itemi subiectivi cu rezolvări de probleme.

Rezolvarea de probleme sau de situații problematice, individuale sau de grup constituie o modalitate prin care antrenorul poate crea activități care să dezvolte creativitatea, gândirea diver- gentă, imaginația, capacitatea de generalizare sau/și de concretizare a informațiilor și procedee- lor. Capacitatea de a găsi soluții nu este înnăscută, ea se dezvoltă progresiv prin învățare și exer- sare, fiind situată la nivelul superior al capacităților cognitive și presupunând chiar anumite ca- racteristici generale de personalitate pe care sportivul le dobândește prin activitățile din structura antrenamentelor sale. De aceea, utilizarea rezolvării de probleme ca metodă de evaluare trebuie să tină cont de experienta de lucru a sportivilor cu această metodă: complexitatea problemelor trebuie să crească progresiv, pe măsură ce sportivii acumulează si internalizează experienta specifică.

Comportamentele evaluate prin rezolvarea de probleme sunt, (A. Stoica, coord., 1996):

► întelegerea promptă a unei anumite situații problematice;

► căutarea si identificarea informatiilor necesare rezolvării problemei;

► formularea si testarea ipotezelor;

► selectarea si descrierea metodei/metodelor de rezolvare;

► aplicarea metodei/metodelor în contextul concret;

► elaborarea unui scurt raport asupra rezultatelor obtinute;

► interpretarea rezultatelor;

► generalizarea si/sau transferul procedurilor si tehnicilor de rezolvare.

Pentru proiectarea corectă a itemilor de tip rezolvare de probleme este necesară respectarea unor cerinte generale si specific precum:

a. cerinte generale:

► problema sau situatia problemă trebuie să fie adecvată nivelului de vârstă si de pregătire a sportivilor;

► corelarea continutului problemei si modalitătilor de rezolvare cu organizarea activitătii de formare;

► rezolvare individuală sau în grup;

► problema si activitatea de rezolvare să fie în concordantă cu continuturile activitatilor de formare si cu obiectivele curriculare;

► evaluarea activitătii si a rezultatelor să fie relevantă pentru sportiv si să producă informatii utile pentru evaluatori; aceasta presupune asocierea itemului cu o schemă clară de notare, care să contină criterii explicite deduse din obiective;

► utilizarea în cadrul activitătii a unor materiale suport care să sprijine procesul de solutionare a problemei.

b. cerinte specifice:

► obtinerea rezultatelor prin proceduri valide si verificabile;

► posibilitatea de a se utiliza metode alternative de rezolvare;

► prezentarea în raportul final a ipotezei de lucru, rationamentelor, modului de operare si a instrumentelor care au fost utilizate.

Avantajele utilizării acestui tip de itemi pot fi sintetizate astfel:

► încurajează gândirea productivă, creativă, euristică;

► antrenează abilitătile de comunicare, cooperare, lucru în echipă;

► antrenează independenta de gândire, spiritul critic, reflexiv;

► încurajează dezvoltarea capacitătii de autoevaluare, autoreflexivitatea, capacitatea de a opta si de a gândi în termeni de optim;

► oferă posibilitatea analizei erorii si a rolului ei în cunoastere;

► permit evaluarea capacitătii de rationare flexibilă si operantă.

Dezavantaje:

► există o anumită subiectivitate în evaluare, în special în cazul problemelor care solicită rezolvarea în termeni de optim sau dezirabil;

► necesită uneori timp îndelungat pentru proiectare si notare;

► necesită uneori timp îndelungat pentru administrare si rezolvare;

► dacă activitatea a fost organizată în forma lucrului în echipă, schema de notare trebuie individualizată adecvat rolului si sarcinilor concrete pe care fiecare membru al echipei le-a avut.

Corectarea si aprecierea rezultatelor trebuie să vizeze atât procesul de rezolvare, cât si rezultatul propriu-zis. Echipa de evaluatori va tine seama de:

► modul în care a fost abordată problema: strategia utilizată (în special în situatia lucrului în echipă);

► utilizarea corectă/adecvată a metodei, utilizarea mai multor metode;

► măsura în care a fost obtinut rezultatul corect si a fost verificat;

► interpretarea rezultatului;

► extinderea/generalizarea problemei, procedurii de rezolvare, solutiei.

Prin rezolvarea de exerciții și probleme, în special situații-problemă, sportivii sunt solicitați să își exerseze gândirea logică, să realizeze operații mintale complexe de analiză-sinteză și transfer de cunoștințe dobândite anterior prin studierea altor discipline din aceeași sau din altă arie curriculară, să-și pună în valoare spiritul de inovare și creativitatea.

4.5.2. Itemi subiectivi de tip eseu.

În cadrul activitatilor de formare, evaluarea capacitătilor cognitive superioare, cu complexitate ridicată, se realizează preponderent cu ajutorul itemilor de tip nonobiectivi; eseurile – compunerile, demonstratiile "cu teză", descrierile – reprezintă un instrument adecvat si frecvent utilizat deoarece răspunde într-o mare măsură particularitătilor activitatilor de formare si competentelor generale si specifice pe care acestea îsi propun să le formeze la sportivi.

Itemul de tip eseu pune sportivul în situatia de a construi un răspuns liber în conformitate cu un set dat de cerinte; cu cât cerintele sunt mai precis formulate si mai explicit ilustrate în schema de notare, cu atât creste fidelitatea evaluării si notării (gradul de obiectivitate în raport cu mai multi evaluatori si/sau cu mai multe evaluări succesive).

Printre obiectivele de evaluare cărora li se poate asocia ca instrument adecvat eseul se numără:

abilitatea sportivului de a actualiza, organiza/reorganiza si structura în mod

original informatii, idei;

abilitatea de a utiliza în mod adecvat limbajul si de a proba un stil personal;

abilitatea de a interpreta informatii si de a exprima un punct de vedere personal.

Eseul permite deci evaluarea abordării globale a unei sarcini de lucru în care cunostintele, gradul de întelegere si capacitatea de aplicare a cunostintelor, inclusiv măsura si modul în care învătarea/cunoasterea au fost personalizate (contribuind astfel la formarea reală a personalitătii sportivului), se întrepătrund si se manifestă în mod integrat.

Tipurile de eseuri se delimitează după două criterii:

1. După dimensiunile răspunsului asteptat:

a. Eseu cu răspuns restrâns (mini-eseul) – în care, printre cerintele enuntului, este precizată si dimensiunea maximă admisă a răspunsului asteptat: număr maxim de cuvinte, număr maxim de paragrafe, număr maxim de rânduri;

b. Eseu cu răspuns extins – la care singura limită ce operează este aceea a timpului de lucru maxim admis.

2. După tipul răspunsului asteptat:

a. Eseu structurat sau semi-structurat – în care, prin cerinte explicite, indicii sau sugestii, răspunsul sportivului este organizat, structurat, orientat, ordonat;

b. Eseu liber – în care originalitatea si creativitate a sportivului se pot manifesta maximal.

Proiectarea itemilor de tip eseu presupune aplicarea unei strategii, a cărei respectare majorează eficienta evaluării si caracterul ei formativ; astfel:

►se recurge la evaluarea prin acest tip de item numai atunci când obiectivul de

evaluare avut în vedere nu este compatibil cu nici un alt tip de item;

►obiectivul de evaluare propus trebuie să facă parte din categoria celor de maximă

complexitate – să vizeze capacităti de transfer si de exprimare în termeni personali;

►sarcina de lucru trebuie formulată în mod clar, riguros si succint, în termeni de

performantă asteptată;

►enuntul itemului trebuie însotit de configurarea răspunsului asteptat – elementele

sau conceptele-cheie, caracteristici particulare dorite ale răspunsului, alternative posibile/admise

(această configurare anuntă "rezolvarea", respectiv schema de notare cu care se va opera);

►schema de notare se poate construi fie acordând un număr de puncte fiecărei

cerinte, fie global, holistic, fie asociind un număr de puncte fiecărui nivel de răspuns.

În oricare din variantele sale, itemul de tip eseu prezintă avantajul de a se adecva evaluării la activitatilor de formare întrucât permite:

►obtinerea de către profesor a unei imagini globale, sintetice a capacitătilor de

transfer si constructie personală a sportivului;

►evaluarea creativitătii, originalitătii, gândirii critice, flexibilitătii, fortei

argumentative si coerentei de gândire a sportivului;

►individualizarea evaluării, adecvarea ei la modul individual, personal în care

sportivul se raportează la sarcină/continut.

În acelasi timp însă, nu trebuie omise dezavantajele si riscurile pe care le prezintă evaluarea prin eseu:

►dificultatea construirii unei scheme de notare care să asigure fidelitatea/obiectivi-

tate a evaluării , în absenta căreia evaluarea rămâne irelevantă , dar care să nu constrângă sportivul, să nu îl pună în situatia de a obtine punctajul maxim numai atunci când răspunsul lui se pliază pe cel prefabricat de evaluator (ceea ce anulează însăsi ideea de eseu);

►desi se elaborează relativ usor, evaluarea si notarea cer mult timp, multă atentie,

experientă, obiectivitate si profesionalism; în activitatea didactică curentă, comunicarea califica- tivului obtinut de sportiv trebuie însotit de o scurtă fisă de observatii asupra eseului, în asa fel în- cât sportivul să îsi corecteze eventualele inabilităti sau să refacă părtile mai putin realizate ale eseului;

►schema de notare trebuie în mod obligatoriu moderată prin pretestări.

Eseul este un tip de item prin care sportivul este solicitat să producă un răspuns liber, în concordanță cu cerințele și criteriile stabilite. În funcție de dimensiunea răspunsului așteptat, putem avea eseu cu răspuns scurt (minieseu), unde limita de spațiu este clar precizată în cerință și eseu cu răspuns extins, în care dimensiunea răspunsului este la alegerea sportivului fiind pre- cizată doar limita de timp necesar expunerii eseului. Dacă ne vom referi la criteriile și cerințele stabilite în elaborarea eseului deosebim: eseu structurat/semi-structurat, în care răspunsul aștep- tat este dirijat, orientat și ordonat, sportivul încadrându-se în cerințele date și eseu liber, în care formularea răspunsului, complexitatea acestuia și modul său de prezentare este rodul creativității și imaginației sportivului.

Așa cum am arătat mai sus există o gamă largă de tipuri de itemi, utilizarea lor adecvată

conducând la o evaluare concludentă a cunoștințelor sportivilor la activitatile de formare. Pentru ca itemii elaborați să fie eficienți este necesar ca echipa de evaluare să stabilească clar contextul și scopul în care vor fi utilizați. Din această perspectivă itemul poate fi privit ca ansamblul for- mat din întrebare, formatul întrebării și răspunsul așteptat.

Strânsa legătură dintre cele trei componente și anume claritatea cerinței, precizarea

formatului adecvat și rigoarea răspunsului, inclusiv prin precizarea schemei de notare, conduce sportivul spre o abordare mai sigură și confortabilă a instrumentului de evaluare, în timp ce pentru echipa de evaluare conceperea unui astfel de item creează premizele unei evaluări obiective și eficientă.

4.6. Concluzii privind itemii de evaluare. Contexte de folosire.

Itemii de evaluare se constitue in pachete de informatii in structurarea softului de evaluare a sportivilor dar si a antrenamentelor innovative. Cele mai importante concluzii sint legate de contextele in care se folosesc acesti itemi.

Se folosesc itemi obiectivi cind :

Sint mulți sportivi de evaluat sau un chestionar care poate fi reutilizat

Fidelitatea interesează mai mult decât pertinența rezultatelor

Se doreste ca subiectivitatea să fie redusă la minim

Echipa de evaluare este mai competenta să redacteze itemi obiectivi mai degrabă

decât să corecteze itemi subiectivi

Rezultatele trebuie să fie comunicate rapid, după evaluare, și dispunem de timp

pentru redactarea itemilor

Se urmăresc obiective care vizează abilități ce trebuie mai bine discriminate.

Se folosesc itemi subiectivi cind:

Sint puțini sportivi de evaluat și un chestionar care nu poate fi reutilizat

Se doreste să se favorizeze și chiar să se atribuie puncte pentru exprimarea corecta in

scris.

Se doreste să se dea prioritate calității în exprimare mai degrabă decât competențelor

specifice.

Echipa de evaluare este mai competenta să corecteze itemi subiectivi decât să se

redacteze itemi obiectivi.

Echipa de evaluare dispune de mai puțin timp pentru a redacta itemi și de mai mult

timp pentru a corecta răspunsuri.

Echipa de evaluare urmareste obiective care nu pot fi evaluate altfel decât prin itemi

subiectivi.

CAPITOLUL 5. TEHNICI CONSACRATE PENTRU EVALUAREA SPORTIVILOR DIN BOX.

5.1. Aspecte generale.

In tot demersul privind structurarea unui antrenament de pregatire inovativ este de luat in considerare urmatorul aspect : boxerul nu are timp suficient pentru a etala performante cu valen- te intelectuale căci vine peste el adversarul care si el poseda aceleasi veleitati. Nu-i poti cere ad- versarului sa stea putin căci tu ai o lovitură academică. Trebuie sa fii pregatit pentru o lovitura mai degraba de ciomag si nu de baston de maresal. Pregatirea sportivului trebuie sa se supuna atit rigorilor unui atac devastator cit si unei aparari eficiente.

In acest context este deosebit de important ca atunci cind un sportiv isi incepe activitatea intr-o atmosfera responsabila, cu multe investitii in structurarea activitatilor de antrenare care-l vizeaza, omul-sportiv trebuie sa fie cunoscut din cit mai multe puncte de vedere. Din punct de vedere psihologic, din punct de vedere fizic, din punct de vedere social si comportamental.

Cunoasterea in cit mai multe detalii si caractere a sportivului constitue temelii statornice de la care incepe formarea unui sportiv. Trebue sa fie cunoscut “ fondul structural al tânărului “ in care se va investi in formarea sa ca sportiv in sporturi in care razbunarea ca gest al unei agresiuni ce consta din lovire voluntara a unui adversar trebuie “controlata” , să nu se transforme in gesturi necontrolate. In acelasi timp tânărul – viitor sportiv trebuie sa accepte ceea ce i se spune. Sa accepte o rigurozitate care sa elimine intâmplerea, sa elimine ieșirile ineficiente ale unei personalități nedefinite. Ori , din analiza tehnicilor de evaluare pe baza itemilor s-a ajuns la concluzia ca acestea sint cele mai oportune si eficiente in realizarea acestor scopuri.

In urma consultarii unei bibliografii pe tema acestor tehnici s-a optat pentru utilizarea produselor firmei EPCA Paris JPA.

5.2. Generalități privind produse de evaluare consacrate.

Unul dintre aceste produse este PSI,,PSITEST Cabinet” . PSI (PSITEST Cabinet), un sistem psihoinformatic destinat optimizării activității cabinetelor de examinare si evaluare psihologică generala a persoaneelor fizice. Acest test este transpunerea pe suport informatic a clasicelor baterii de securitate utilizate generos în industrie, transporturi, aviatie, etc. Intr-o formulare cu tendinta generala, testul PSI urmărește obținerea indicatorilor care configurează „comportamentul sigur” postulat de Bonnardel, Lahy și Bremond (1954, citat de Epuran și colab., 2008) pe următoarele direcții: capacitatea informațională, de execuție și autoreglare, respectiv de reacție a persoanelor fizice.

Tehnicile PSI evaluează interactiv (prin examinarea-testare în fața monitorului) elemente

psihologice esențiale în evaluarea abilităților psiho-cognitive și motorii precum : percepția (viteza, exactitatea), atenția (concentrare și distributivitate), eficiența operațională a gândirii. Acești parametri sunt utili în evidențierea aspectelor ce vizeaza: capacitate de învățare motorie, coordonare propriu-zisă, adecvarea și sincronizarea mișcărilor, reactivitate și viteză de reacție, reorganizarea răspunsurilor, inhibiția retroactivă. Este evaluat, la toți acești parametri, timpul de reacție al persoanei.

Proiectarea sistemului realizat in urma unei analize a activitatii specifice acestor cabinete a urmat principalele secvente unui cabinet de examinare ; programarea candidatilor, examinarea propri zisa, arhivarea datelor, si prelucrarea statistica a acestora

In elaborarea metodologiei s-a avut ca support documentatia furnizata de EPCA – Paris JAS instrument de analiza a muncii realizat de Edwing A. Fleishman [31] și , de asemenea, documentatia de specialitate preluata de la EAP – Paris documentatie ce are la baza studiile in domeniu effectuate de R. Bonnardel. J.M. Laby si J. Bremond, [24]. Aceste studii au permis constituirea unor “baterii de teste”, “ baterii de siguranta” utilizate pe scara larga atit in industrie cit si in transporturi. Testele incluse in aceste baterii au facut dovada experimentala a pertinentei si valabilitatii lor.

Metodologia cuprinsa in PSI (PSITEST Cabinet), a insemnat transpunerea pe suport informatic a principalelor sarcini specificate in testele bateriilor de siguranta amintite , fara a modifica continutul psihologic al acestora, pastrind astfel valoarea predictiva a datelor obtinute.

Potrivit schemei blocurilor functionale integrate , nucleul metodologic propus da posibilitatea obtinerii de indicatori ai capacitatii informationale, ai celei de executie si de autoreglare – indicatori ai comportamentului sigur conform dezvoltarii conceptului de vigilenta la Bonnardel.

Sunt evaluate aspecte privind perceptia – viteza si exactitate – , atentia – concentrare si distributie , eficienta operationala a gindirii. Evaluarea factorului general de coordonare motorie – asa cum l-a definit E.A.Fleishman – se realizeaza prin sarcini care permit numeroase combinatii de stimuli/raspunsuri – mina – picior – evidentiind in final aspecte privind capacitatea de invatare motorie , coordonare propriu-zisa / adecvata si sincronizarea miscarilor , reactivitatea / rapiditatea si exactitatea reactiilor si reorganizarea raspunsurilor / inhibitia retroactiva. Acest tip de sarcini poarta o buna capacitate de diferentiere intre grupe diferite de subiecti. Studiile lui Laby si Bonnardel au indicat corelatii strinse intre performantele slabe in astfel de sarcini si accidentabilitate.

De asemenea studiile lui Bonnardel ca si cele ale firmei EPCA Paris JPA au relevat core-

latii ridicate intre performantele bune la astfel de sarcini si reusita la cursurile de formare a ori -caror tipuri de persoane supuse proceselor de formare.

Informatiile asupra reactivitatii sint completate prin examinarea timpului de reactie sim- pla – reactivitate bazala – considerat unul dintre indicatorii care pot fi luati in calcul in depis- tarea cazurilor de toxicomanie – alcool, drog, tranchilizante etc.

Firma EPCA Paris JPA este distribuitorul produsului ,,PSITEST Cabinet” destinat cabinetelor de examinare psihologică în transporturi și alte domenii de activitate cu risc de accident. Versiunea actuală cuprinde mai multe aplicații integrate a căror modularizare corespunde fluxului de activități dintr-un cabinet de evaluare: programarea candidaților, înregistrarea și examinarea propriu-zisă, arhivarea datelor, prelucrări statistice și, eventual, transmiterea unor rapoarte de activitate.

Au fost încorporați în acest produs peste cincisprezece ani de experiență și muncă în echipă (psihologi, informaticieni, tehnicieni). În prezent metodologia ,, PSITEST Cabinet” este utilizată de peste 200 de cabinete de profil din țară autorizate de Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și de către Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului sau atestate de către Colegiul Psihologilor din România.

5.3. Studii de evaluare Survey of Work Styles- SWS. Aspecte generale.

Chestionarul de evaluare utilizat in SWS (Survey of Work Styles) este un pachet de pro- grame ce contine 96 de itemi, creat special pentru evaluarea unui numar de sase dimensiuni ce sunt aferente modelului de comportament de tip A (Type A Behavior). SWS necesita pentru completare aproximativ 15 minute. SWS este un instrument de lucru multidimensional, dezvol- tat prin utilizarea unei abordari psihometrice clasice, bazata pe  operationalizarea unei structuri definita drept "model comportamental de tip A" (Jackson, 1971; Wiggins, 1973) [40] . SWS consta din sase subscale, fiecare continând 16 itemi unici.

Subscalele sunt denumite:

Nerabdarea (Impatience),

Furia (Anger),

Implicarea în Munca (Work Involvement),

Sentimentul lipsei de timp (Time Urgency),

Insatisfactia legata de serviciu (Job Dissatisfaction),

Competitivitatea (Competitiveness).

SWS ofera de asemenea un scor general pentru comportamentul de tip A, bazat pe suma celor sase subscale si un scor secundar de tip A, bazat pe itemii consonanti cu acele elemente care în Interviul Structurat Rosenman (Rosenman et al., 1975), [121] se constituie în predictorii cei mai coerenti.

5.3.1.Comportamentul de tip A.

Exista un interes crescând pentru studiul modelulului de comportament de tip A (Type A

Behavior Pattern) ca un factor de risc mediat profesional pentru bolile cardiace, dar si pentru di- verse alte afectiuni. Modelul de comportament de tip A a fost caracterizat printr-un viguros mani- erism verbal si psihomotor, un simt cronic al urgentei, asociat sentimentului constant de lipsa de  timp, furie si ostilitate provocate cu usurinta, spirit competitiv accentuat, nerabdare extrema si o lupta agresiva pentru a reusi (Jenkins, Zyzanski & Rosenman 1978), [133].

Validarea modelului de comportament de tip A ca predictor al afectiunilor cardiace s-a bazat în principal pe interviul structurat al lui Rosenman (Rosenman et al., 1978), instrument din pacate calitativ, consacrat în detectia modelului de comportament de tip A. SWS a fost dezvoltat într-o încercare de a raspunde necesitatii resimtite de psihometricieni de a avea la dispozitie un instrument de masurare a modelului de comportament de tip A, axat pe auto-evaluare, bazat pe o abordare cantitativa, parcimonica în termeni de resurse implicate.

Asadar s-a cautat crearea unui instrument care sa fie economic, convenabil si obiectiv si care sa aiba proprietati psihometrice solide, comparativ cu instrumentele existente. Necesitatea unui astfel de chestionar a fost semnalata de diversi autori (O ’Looney et al., 1985), dar si de institutii profesionale cum ar fi “Comitetul de lucru privind comportamentele care conduc la boli cardiace” (Review Panel on Coronary-Prone Behavior and Coronary Heart Disease, 1982). Matthews (1982), recunoscând ca nu exista un chestionar adecvat ca alternativa la interviul structurat Rosenman, a considerat ca „este momentul sa adoptam o atitudine psihometrica privind comportamentul de tip A”.

5.3.2. Chestionarul Big Five Questionnaire – BFQ.Variantă SWS.

Prezentare generala.Posibilitatea de a dispune de un sistem de clasificare si descriere a personalitatii creat pe baze stiintifice are o importanta cruciala pentru cercetarea stiintifica si pentru diversele aplicatii ale psihologiei clinice, sportive si organizationale. De-a lungul timpului au aparut o varietate de teorii asupra personalitatii umane, dar nici una dintre ele nu a reusit sa se impuna ca fiind singura corecta, comparativ cu celelalte. Prin urmare, s-a simtit si se simte lipsa unui model comun si unanim împartasit, atunci când vorbim de evaluarea personalitatii.

În acest sens, modelul Big Five sau Cei Cinci Mari Factori de Personalitate : extraver- siune/energie, acceptare/amabilitate, constiinciozitate, nevrotism/stabilitate emotionala si deschi- dere spre experiente/deschidere mintala îsi propune sa medieze si sa unifice diferitele puncte de vedere (Digman, 1990, Glodberg, 1993; John et al., 1988;John, 1990; John & Srivastava, 1999), [13] . Acest model este generat din convergenta a doua arii de cercetare diferite, care de-a lungul timpului s-au intersectat de mai multe ori, anume filonul lexicografic si cel factorial.

Chestionarul BFQ a fost conceput în concordanta cu argumentele teoretice care sugerea- za ca modelul celor cinci factori are un statut privilegiat, comparative cu alte modele, el fiind construit pe baza experientei lui McCrae si Costa, [53] si având pretentia de a fi mai bun.

În acest sens, chestionarul îsi propune urmatoarele obiective:

a. Sa fie mai economic în individualizarea subdimeniunilor si a numarului de itemi;

b. Sa ramâna mai aderent la clasificarea traditionala a celor cinci factori si asubdimensiunilor lor ;

c. Sa asocieze masura celor cinci factori cu o masuta a tendintei de a furniza o imaginefalsa despre sine în forma scalei L.

5.3.3. Descrierea scalelor si subscalelor din structura BFQ.

Pentru fiecare factor principal, respectiv extraversiune/energie, acceptare/amabilitate,

constiinciozitate, nevrotism / stabilitate emotionala si deschidere spre experiente / deschidere mintala au fost identificate doua subdimeniuni, fiecare facând referire la aspecte similare ale aceleiasi dimensiuni. Pentru fiecare subdimeniune, care are fiecare 12 itemi, jumatate din afirmatii sunt formulate în sens pozitiv fata de norma scalei de evaluare, iar cealalta jumatate este formulata în sens negativ, cu scopul de a controla anumite distorsiuni in tendintele de raspuns :

Extraversiune / energie este formata din subscalele „Dinamism” si „Dominanta”;

Acceptare / amabilitate este formata din subscalele „Cordialitate” si „Cooperare”;

Constiinciozitatea este formata din subscalele „Scrupulozitate” si „Perseverenta”;

Stabilitatea emotionala cuprinde subscalele „Controlul emotiilor” si „Controlul impulsurilor";

Deschiderea mintala cuprinde subscalele „Deschidere spre cultura si  spre experienta”

5.3.4. Studii de evaluare privind stresul boxerilor. Job Stress Survey- JSS .

Stresul ocupational afecteaza eficienta in orice tip de activitate, determinând absenteism, accidente, fluctuatie de personal si probleme de sanatate generate de stres. Identificarea surselor majore de stres in activitate poate ajuta la identificarea schimbarilor necesare în mediul de munca si la planificarea unor interventii care pot reduce stresul si creste eficienta. JSS a fost proiectat pentru evaluarea surselor generale de stres ocupational ale persoanelor de ambele sexe de peste 18 ani care activeaza într-o serie larga de medii de lucru din domeniile afacerilor, industrial, educational, sportive etc. JSS se concentreaza asupra situatiilor de activitate care pot genera tensiune psihologica. Fiecare dintre cei 30 de itemi descrie câte o astfel de activitate cu potential de a genera stres si evalueaza atât severitatea perceputa a acesteia, cât si frecventa sa de aparitie.

Pe lânga oferirea de informatii în legatura cu factorii generatori de stres care au impact negativ asupra subiectilor individuali, JSS ajuta de asemenea la identificarea surselor stresului ocupational specifice grupurilor de subiecti si permite compararea nivelului de stres al subiectilor din diverse departamente ale aceleiasi organizatii. De asemenea, itemii individuali ofera informatii valoroase în legatura cu sursele specifice de stres ale unui loc de munca sau mediu de munca care ar putea fi tinta unei re-proiectari, schimbari organizationale sau a altor interventii.

La aplicarea JSS, respondentul evalueaza severitatea perceputa a fiecareia dintre cele 30 de situatii de munca pe o scala de 9 puncte. Apoi respondentul indica, pe o scala cuprinsa între 0 si 9 zile, frecventa de aparitie a respectivei situatii în activitatea sa în ultimele 6 luni. Nu exista limita de timp de aplicare, însa majoritatea persoanelor termina aplicarea în 10-15 minute. JSS ofera scoruri pentru un numar de 3 scale si 6 subscale :

Indicele de stres la locul de munca (Job Stress Index, JS-X) ofera o estimare a

nivelului global al stresului ocupational resimtit de catre angajat la locul de munca;

Severitatea stresului (Job Stress Severity, JS-S) se refera la media evaluarii

severitatii percepute a celor 30 de situatii stresante;

Frecventa stresului (Job Stress Frequancy, JS-F) se refera la frecventa aparitiei

celor 30 de situatii stresante;

Indicele de presiune a stresului (Job Pressure, JP-X) evalueaza nivelul de stress

ocupational care poate fi atribuit muncii în sine;

Severitatea presiunii (Job Pressure Severity, JPS) ofera informatii în legatura

cu nivelul mediu de severitate perceputa a celor 10 situatii stresante cel mai direct corelate cu presiunea la locul de munca;

Frecventa presiunii (Job Pressure Frequency, JP-F) se refera la frecventa medie a aparitiei a 10 situatii

stresante cel mai direct corelate cu presiunea la locul de munca;

Indicele lipsei de sprijin organizational (Lack of Organizational Support Index, LS-X ) evalueaza

gradul de stres ocupational (frecventa combinata cu severitate) care poate fi atribuit lipsei de sprijin organizational;

Severitatea lipsei de sprijin organizational (Lack of Organizational Support Severity,

LS-S ) evalueaza nivelul mediu perceput al celor 10 situatii stresante cele mai corelate cu lipsa de sprijin organizational;

Frecventa lipsei sprijinului organizational ( Lack of Organizational Support Frequency, LS-F)

evalueaza frecventa medie a aparitiei celor 10 situatii stresante cel mai direct corelate cu lipsa de sprijin organizational .JSS

5.3.5. Studiu de analiză a acivităților prin Fleishman Job Analysis Survey – FJAS.

Componentele principale ale F-JAS sunt cele doua registre de evaluare FJAS-1 si FJAS-2. FJAS-1 se concentreaza pe aptitudinile fizice, senzoriale, psihomotorii si cognitive, pe care le surprinde intr-un numar de 54 de scale de evaluare, in 7 trepte, cu ancore comportamentale. FJAS-2 se concentreaza asupra unui numar de 21 de aptitudini sociale, numite si interpersonale, pentru care forma de evaluare consacrata prin FJAS-1 este pastrata. Cele doua registre de evaluare sunt insotite de o foaie de raspuns, scanabila, pe care subiectii isi pot nota raspunsurile si care poate fi indosariata cu usurinta, in caz ca aceasta se impune.

Cel mai fundamentat si recunoscut sistem de analiza a activitatii F-JAS este fara doar si poate cel mai celebru sistem de analiza a activitatii, cu o unanima acceptare atat in lumea practi- cienilor cat si in cea a teoreticienilor. Are la baza taxonomia aptitudinilor umane, a lui Edwin A. Fleisman, aceasta fiind singura taxonomie a apitudinilor cu o fundamentare empirica (atat facto- riala cat si convergenta/divergenta). F-JAS sta la baza unor sisteme celebre de analiza ocupatio- nala si a activitatii, precum de exemplu O*Net.

Metoda F-JAS ofera o legatura directa între sarcinile specifice unui post de activitate si calitatile de care indivizii trebuie sa dispuna pentru realizarea corecta a acestora. În aceasta abordare se presupune ca, desi unele aptitudini sunt mai flexibile decât altele, o aptitudine este o trasatura generala sau capacitate relativ trainica, care este relationata cu performanta în diverse sarcini. Se porneste asadar de la premisa ca sarcinile si posturile activitatilor se deosebesc unele de altele prin nivelul aptitudinilor solicitate. În plus si indivizii se deosebesc între ei prin nivelul la care sint apti de a opera cu fiecare aptitudine. Modelul F-JAS ofera un sistem prin care profilul aptitudinal al unui individ poate fi comparat cu cerintele aptitudinale ale postului de munca. Profilul aptitudinal solicitat pentru ocuparea unui anumit post ofera informatiile necesare pentru dezvoltarea unor sisteme de selectie, instruire si evaluare a performantelor, validate stiintific si fundamentate juridic. F-JAS înlesneste astfel dezvoltarea directa a programelor de selectie, instruire sievaluare, caci specialistul în resurse umane poate folosi aptitudinile identificate prin intermediul F-JAS pentru alegerea sau dezvoltarea unor instrumente psihologice corespunzatoare cu postul pe care se centreaza. Pentru selectia personalului, evaluarea performantelor si promovare, se pot crea bateriide teste si proceduri de masurare a aptitudinilor solicitate de un anumit post de munca.Pentru pregatirea profesionala a personalului, se pot dezvolta programe de instruire caresa vizeze sarcinile de munca pentru care s-au identificat prin analiza activitatii aptitudinile necesare.

Pentru a usura deciziile legate de promovarea personalului, se pot elabora programe de pregatire profesionala care sa urmareasca dezvoltarea aptitudinilor necesare pentru o paleta larga de posturi. Pot fi de asemenea dezvoltate sisteme de evaluare a performantelor profesionale, care sa se centreze pe sarcini clare si pe aptitudinile relevante direct pentru respectivele sarcini. Aptitudinile identificate prin F-JAS pot fi de asemenea folosite si pentru dezvoltarea familiilor de posturi de munca ori de ocupatii, a grupajelor care presupun cerinte aptitudinale comune.

Consideram ca FJAS este cel mai prestigios sistem de analiza a activitatii existent la nivel mondial. Mai toate celelalte sisteme de analiza a activitatii se bazeaza intr-un fel sau altul pe taxonomia Fleishman, a aptitudinilor relative la munca, iar acesta este chiar instrumentul original al lui Edwin A. Fleishman. Administrarea lui este simpla, la fel ca si scorarea, in plus beneficiaza de marele avantaj de a fi cotat ca proba de clasa A, fiind astfel accesibil nu doar psihologilor, ci tuturor analistilor de resurse umane. Aducerea sa in Romania si punerea la dispozitia specialistului roman este o realizare marcanta a profesorului Horia D. Pitariu, care umple astfel inca un gol in activitatea de resurse umane din Romania. Pachetul de administrare va fi completat prin traducerea si adaptarea "Handbook of Abilities" si prin implementarea sistemului electronic de administrare si scorare.

PARTEA A III-A – CERCETĂRI PERSONALE PRIVIND IMPACTUL ANTRENAMENTELOR INOVATIVE ASUPRA PERFORMANTELOR BOXERILOR.

CAPITOLUL 6. GESTIONAREA ANSAMBLULUI DE ACTIVITAȚI DIN STRUCTURA ANTRENAMENTELOR INOVATIVE.

6.1. Consideratii generale.

Introducerea științei în domeniul sportului a avut un impact determinant în creșterea per -formanțelor. Acest lucru are explicație pe de o parte prin structurarea unor metodologii de for- mare bazate pe baze științifice, pe de altă parte, prin dezvoltarea mijloacelor și tehnicilor de ur- mărire și evaluare a sportivilor. În zilele noastre, teoria instruirii ca știință a făcut posibilă acu- mularea de fundamentări teoretice justificate, care contribuie la formularea unor serii de pos- tulate și recomandări pentru practica fizică și sportivă.

Rapoturile dintre știință și practicarea oricărui sport facilitează progresul dinamic în per- formanță, vizează studierea în toată complexitatea sa a fenomenului competiției, toate acestea prin utilizarea unui limbaj structurat din noțiuni de felul : optimizare, raționalizare și armonizare în procesului studiu și pregătire. Comunicarile științifice contemporane sunt orientate către prac- tica sportivă, stipulează că a devenit aproape imposibil să revendici o performanță sportivă dacă nu se supune rigorilor cerințelor unei pregătiri fizice armonioase și raționale, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului de cercetare și structurare a unor antrenamente cât mai complete și performante denumite în lucrare inovative.

Într-adevăr, importanța acestor factori de pregătire definiți într-un întreg sistem de acțiu- ni bine ierarhizate de formare care vizează dezvoltarea și utilizarea calităților fizice ale boxerului constă în impactul său preponderent asupra eficienței acțiunilor tehnice și tactice ale activității sportive din timpul competiției. În box, natura solicitării de energie este dificil de identificat, lupta asociază perioade scurte de activitate intensă cuperioade mai puțin intens, (Francesco și colab., 1995), [21] .

Concluzia lor este că luptele solicită alternativ metabolismul aerob și anaerob. Faptul că aceste studii utilizează numai frecvența cardiacă nu determină cu exactitate sectorul energetic dominant pentru fiecare an. Boxul este un sport aciclic, iar performanța depinde de mulți factori, cum ar fi factorii psihologici, forma tehnică, tactică și fizică.

Îmbunătățirea performanței boxerilor în timpul luptei prin antrenamente inovative de re- zistență de forță este o optiune făcută în concordanță cu recentele modificări de regulament ale Asociației Internaționale de Box amator (AIBA), care afirmă că câștigul unei întâlniri se face și prin apelarea în apreciere la fotografii produse continuu , iar acest lucru duce la un ritm dinamic remarcabil și un câștig semnificativ în atractivitatea întâlnirilor.

Drept urmare, boxerul trebuie să aibă mai mult decât înainte, o capacitate de a rezisttență la oboseală mai bună, prin urmare, o calitate determinantă în a câștiga duelul prin dominarea adversarului. Având în vedere particularitățile specifice ale practicării boxului, în această lucrare se propune un program de antrenament concentrat spre intensificarea rezistenței forței și evalua- rea impactului acestuia asupra nivelului de pregătirea fizică a boxerilor maturi. În antrenamen- tele inovative este necesară o anumită prudență în alegerea echipamentelor și metodelor de antrenament și un conținut mai specific pentru box. În tipurile de antrenamente inovative se pune concomitent bază și pe dezvoltarea rezistenței musculare, aceasta având și ea o contribuție semnificativă la creșterea performanței fizice a boxerilor pe tot parcursul derulării luptei.

Scopul principal al introducerii antrenamentelor inovative este de a studia efectul unui program de formare si instruire pentru dezvoltarea performantelor sportivilor prin demitizarea antrenamentelor traditionale actuale in care se abordeaza parametri – itemi prezentati in capito- lul 2, figurile 2.1 si 2.2. și pentru a evalua impactul unui nivelul de pregătire fizică și tehnică in

care sint abordati cu aceeasi atentie si interes si parametri – itemi prezentati in figura 6.1.si tabe- lul 6.1. In tabelul 13.3. sint prezentati parametri – itemi ce vor fi utilizati in structura antrena-

mentelor innovative, indicatorii sau informatiile itemi urmarite in evaluare. De asemenea sint

detaliate modalitatile de administrare precum si durata de derulare a evaluarii itemilor stabiliti

Figura 6.1. Schema structurala a ansamblului de parametri – itemi din structura antrenamentelor inovative.

Tabelul 6.1.Parametri-itemi din structura antrenamentelor inovative.

Pentru a atinge obiectivele preconizate in antrenamentele inovative, au fost stabilite următoarele sarcini: identificarea corecta, studierea aprafundata si definirea completa si corecta a tuturor parametrilor – itemi ce vor structura antrenamentele inovative; aplicarea si dezvoltarea unor veritabile baterii de teste detaliate in capitolul 14, teste care vizeaza in totalitate parametri – itemi din structura antrenamentelor inovative; analiza și interpretarea corecta si constructiva a rezultatelor obținute în timpul derularii activitatilor cu caracter experimental in contextul antrenamentelor inovative.

Antrenamentele innovative presupun si activitati de evaluare a sportivilor concomitent

cu dezvoltarea aptitudinilor acestora si cu insusirea de noi cunostinte legate de aptitudinile odata

castigate. Deci prin antrenamentele innovative antrenorii si ceilalalti specialisti respectiv psihologi si medici sportiv, vor reusi sa monitorizeze sportivii în tot ceea ce intreprind.

6.2. Joncțiuni de exerciții fizice în structura antrenamentelor inovative.

Antrenarea și formarea boxerilor prin joncțiuni de exerciții fizice este definită în mod caracteristic ca tehnici de antrenare cu mai multe tipovariante diferite de formare pentru a dezvolta o componentă specifică boxului. Utilizarea acestor tehnici de antrenare și formare de către o mulțime de boxeri de nivel înalt, ajută sportivii să lucreze la diverse grupări musculare pentru a deveni mai puternici din punct de vedere fizic. Scopul sportivilor este acela de a-și utiliza optim toate parți corpului lor în timpul competițiilor iar antrenarea și formarea boxerilor prin joncțiuni de exerciții fizice este cea mai bună alegere pentru ei în a se antrena. Aceasta deoarece se reduce riscul de scădere a capacităților fizice ale întregului corp, iar antrenorii vor reuși să aducă sportivii la formă maxima mai devreme, în timp mai scurt și mai sigur. De exemplu, pentru un boxer se poate combina pregătirea specifică cu înotul pentru a lucra la rezistență și pentru a întări uniform mușchii diferiți din picioare și trunchi. Făcând acest lucru, boxerul va avea o valoare mai bună a VO2 max, să fie în formă excepțională și să prevină cedarea datorită întăririi tuturor muș- chilor picioarelor.

Beneficiile antrenării și formării boxerilor prin joncțiuni de exerciții fizice sunt multiple.

Pe lângă cele menționate mai sus aceste tehnici conduc și la prevenirea anumitor afecțiuni medi- cale, la o poziție importantă față de tratamentul pentru diabet, la monitorizarea tensiunii arteriale crescute și a colesterolului ridicat sau al bolilor de inimă . Dintre beneficiile tehnicilor bazate pe joncțiuni de exerciții fizice se menționează următoarele:

Menținerea în greutate a boxerului sau scăderea în greutate a acestuia. Astfel, boxerii care doresc să-și mențină greutatea sau să scadă în greutate și să piardă grăsimea corporală urmează să se implice într-un program de antrenare și formare a boxerilor prin joncțiuni de exerciții fizice care îi ajută să ardă în siguranță o cantitate semnificativă de calorii. Cercetarea a indicat că o astfel de țintă, în cele mai multe cazuri, este cea mai bună realizată atunci când participanții se antrenează pe perioade relativ lungi (adică mai mult de 30 de minute) la un nivel mediu de in- tensitate (de exemplu, 60% până la 85% ). Sportivii care au luat în greutate pot realiza cu succes o reducere a grăsimii corporale prin joncțiunea a două sau mai multe activități fizice într-o rutină de formare combinată.

Condiționarea joncțiunilor de exerciții fizice. Instruirea, antrenarea și formarea boxerilor prin joncțiuni de exerciții fizice pe durata ședințelor dedicate acestor scopuri implică mișcări care îmbunătățesc aptitudinile muscu- lare, precum și formarea aerobă. Făcând o variabilitate a antrenamentelor cu diferite exerciții, toate segmentele corpului sunt solicitate în aceeasi masură. Îmbunătățirea volumului de muncă și diversitatea conduc la creșterea capacității corpului în ansamblul său. Prin joncțiuni de exerciții fizice, este posibil să se mărească masa musculară, să se reducă grăsimea corporală și să se obți- nă capacitatea cardio – aerobă îmbunătățită. Acest stil complet de nstruire, antrenare și formare a boxerilor este denumită în lucrare conditionare joncțiunii exercițiilor fizice.

Dezvoltarea aderenței la exerciții fizice performante. Studiile privind aderența la exerciții fizi- ce indică faptul că mulți boxeri renunță la programele de exerciții specifice clasice deoarece se plictisesc sau se rănesc. Joncțiunea de exerciții fizice este o tehnică sigură și destul de conforta- bilă de a alătura exercițiilor clasice un program de exerciții fizice multiple. În timp, joncțiunea de exerciții fizice poate juca un rol pozitiv în promovarea respectării exercițiilor specifice pe termen lung prin reducerea șanselor de rănire și eliminarea monotoniei în antrenamente.

Risc redus de leziuni. Prin distribuirea nivelului cumulativ al stresului ortopedic asupra muș- chilor și articulațiilor aferente, boxerii pot să se antreneze cu o intensitate mai mare și un timp mai îndelungat, fără a supraîncărca extrem de multe zone slabe ale corpului (de exemplu, genun- chi, solduri, spate, umeri, coate și picioare) . Articulațiile, ligamentele, mușchii și tendoanele din întreg corpul se află sub o cantitate minimă de stres, deși mișcările pot avea frecvente apreciabi- le dar este crucial să se permită și odihna secvențială a acestora.

Recuperare activă. Recuperarea activă este exercițiul de operare printr-o altă formă de activi-

tate fizică pentru recuperarea fizică din antrenamentele dificile sau după derularea unei competi- ții de anvergură. De exemplu, pentru mulți boxeri de performanță sunt indicate cursuri de înot și an- trenamente de rezistență la piscină pentru a se recupera activ după eforturile din ring sau din sălile de antrenamente tradiționale.

Importanța și gestionarea recuperării.Este în mod obișnuit știut și acceptat faptul că pentru toți sportivii recuperarea condiționează performanța. În consecință, după o perioadă de solicitare maximă în mod sistematic urmează o perioadă de recuperare voluntară, figura 6.2. Recuperarea are loc într-o fază rapidă care induce o revenire la nivelul inițial al diferitelor funcții fiziologice și o fază profundă care generează o creștere a capacităților funcțional (supracompensare) a sportivului.

Fig 6.2. Ilustrarea principiului gestionarii recuperarii, (TH Paillard.2010)

Tabelul 6.2. Exerciții de joncțiuni din structura antrenamentelor inovative.

În tabelul 6.2 sunt prezentate exerciții care pot fi utilizate pentru joncțiuni în structura antrenamentelor inovative.

6.2. Parametri tehnico-tactici utilizați în caracterizarea performanțelor sportive.

In structurarea antrenamentelor inovative s-a tinut seama de faptul ca boxerul sau luptatorul din celelalte sporturi de contact se află într-o stare mobilă, în funcție de cursul luptei, asociata cu un set de roluri pe care trebuie sa-l joace. Adversarii sunt în interacțiuni permanente. Lupta se caracterizează prin alternarea fazelor de așteptare și faze de schimb de lovituri. În faza de așteptare, A. Bénet (1993), [11] distinge trei roluri: așteptarea dominantă, așteptarea dominată, așteptarea pasivă. Indiciile de dominație vor fi mult mai eficiente si datorită deplasărilor adecvate care pot pune adversarul într-o poziție de slăbiciune dar și de pregătire a atacurilor pentru a elimina apararea acestuia.

Prin urmare sportivul se află concomitent in doua faze : o fază de aparare si o fază de atac. În această fază, A. Bénet (1993) diferențiază două roluri: atacator în atacat. Prin convenție, cel care livrează prima lovitură în timp, va fi chemat atacant. Celălalt va fi numit apoi atacat. Aceste roluri sunt într-o permanentă reversibilitatea în care „ceea ce câștigă unul este în detrimentul a ceea ce celălalt pierde "și invers. Pentru atacator, există două sub-roluri: atacator „direct”, adică fără pregătirea atacului și atacator „indirect”, cu pregătirea atacului.

Pentru cel atacat distinge șase subroluri: 1- atacat lovit sau atins; 2- atacat parare lovi- tura; 3- atacat eschivare lovitura; 4- atacat contra atacare; 5- atacat contrarea adversarului;6- atacat stopare. În continuare sunt date câteva detalieri ale acestor subroluri .

Atacat lovit sau atins este așa cum sugerează și denumirea, cel care a „încasat” lovitura

fără a fi capabil să o indepărteze sau să o evite.

Atacat parare lovitura este cel care blochează sau care vânează loviturile care îi sunt

destinate. El interpune un pumn, un antebraț sau un umăr pentru a neutraliza loviturile adverse.

Atacat eschivare lovitura este cel care evita loviturile care ii sint destinate,

Atacat contra atacare este cel care evită „încasarea” loviturii adversarului în timp ce li-

vreaza simultan unul sau mai multe lovituri adversarului său.

Atacat contrarea adversarului este cel care contreaza scurt adversarul cu aplicarea unei

lovituri sau a mai multora,

Atacat stopare este cel care anihilează total atacul adversarului.

Tehnicile sunt clasificate convențional în conformitate cu J.Savarino (1996), [101] în trei familii, clasificare bazată pe observarea formei loviturilor: in linie care se numesc și lovituri directe, în cerc care se numesc și croșeuri sau helix/elicoidale care se numesc și uppercuturi.

Prin antrenamentele inovative se va realiza o dezvoltare paralelă dar la acelasi nivel de performanță a tuturor parametrilor – itemi menționați in figura 6.1. Principalele forme metodice de baza ale antrenamentului inovativ strategico-tactic si indicatiile didactic- metodice sunt prezentate in tabelul 6.2. de mai jos dupa Barth (1994),[9].

Tabelul 6.2. Forme metodice de baza ale antrenamentului inovativ strategico-tactic

6.3. Definirea antrenamentului inovativ prin principiile lui fundamentale.

Antrenamentul inovativ reprezintă totalitatea activitatilor utilizate pentru îmbunătățire calităților fizice, fiziologice, psihologice, tehnice și tactice etc., pentru a realizează la un moment dat cea mai bună performanță (O. Boukpet, 2002), . Scopul antrenamentului inovativ este de a dezvolta adaptările necesare la organizarea si desfasurarea tuturor activitatilor in conditii optime. Dezvoltarea adaptărilor este conditionata de stimuli biologici care cauta un raspuns organic, fizic si emotional.

Principiile fundamentale ale antrenamentului inovativ sint urmatoarele:

Principiul individualizării.Individualizarea procesului de instruire si formare, oferă posibilitatea de a realiza mai eficient abilitățile fizice ale sportivului pentru stapinirea de sine. Pentru planificarea pregătirii unor elite speciale, antrenorul trebuie sa cunoasca caracterul conduitei sportivului, perseverența psihologică a acestuia, disciplina in respectare regimului sportiv, nivelul și posibilitatile calităților cinematice si dinamice ale sportivului, procesele preferențiale de tehnică și tactică, defecte de calități fizice, greșeli în realizarea proceselor tehnico-tactice etc. Legea privind individualizarea instruirii rămâne un factor crucial in optimizarea performanței sportive. Prin urmare, orice exercițiu are ca scop completarea punctele slabe si consolidează punctele forte, indiferent dacă sint fizice, tehnice sau tactice.

Principiul specificității.Legea referitoare la specificul instruirii caracterizează cerințele din activitate competitivă , și anume, pe de o parte, că activitatea se desfasoara progresiv cu alte activități fizice și în al doilea rând, că eforturile sunt din ce în ce mai aproape ca intensitate și durata cu eforturilor de concurență efective. Este necesar să se stabilească un program judicios al antrenamentului pe durata luptei, numărul de lupte, intensitatea lor și timpul de recuperare între lupte. De fapt, solicitarile trebuie alese în așa fel încât să solicite organismului un răspuns corespunzător obiectivului urmărit.

Principiul eficacității stimulului sarcinii de antrenament. Principiul eficienței stimulu-

lui implică faptul că sarcina de antrenament trebuie sa depășeasca un anumit prag pentru a permite îmbunătățirea capacității performanțelor. În antrenamentul forței musculare, de exemplu, pentru sportivi neînvățati, stimulul trebuie să corespundă cu cel puțin 30% din forța izometrică maximă, în timp ce la subiecții confirmați se lucrează peste 70% din RM. (J. Weineck, 1997).

Principiul progresivității,obținerea de rezultate.Noțiunea de progresivitate facilitează definirea muncii depuse și pregătirea solicitarilor viitoare. Cu toate acestea, este necesar să se facă evoluarea solicitarilor de antrenament, treptat sau în mod continuu (J. Weineck, 1993).

Principiul alternanței: activitate intens desfasurata / odihnă. Trebuie să fie una sau mai

multe sesiuni sau perioade de antrenamente intense urmate de sesiuni sau perioade de antrenamente mai ușoare pentru a permite o buna recuperare a sportivului și pregătirea corpului fizic și psihologia pentru o nouă sesiune sau perioadă intensă de antrenament. Acesta este principiul alternanței.

Principiul periodicității.Conform principiului periodicității, un maxiciclu (de exemplu,

un ciclu de un an antrenamente desfasurate la greu) este împărțit în două sau mai multe mezoci- cluri care sunt ele însele compuse la diferite intensități și cantități de antrenament, asociate cu diverse forme exerciții.

Principiul continuității.Noțiunea de continuitate îl ghidează pe instructor în determina-

rea acestor conținuturi și frecvența antrenamentului. Astfel, asigură regularitatea în practică și îmbunătățirea învățării. Mai mult, tot ceea ce este dobândit regresează rapid brusc, tot ceea ce este dobândit lent durează mult. (TH Paillard, 2010).

Principiul reversibilității. Încetarea antrenamentului induce rapid o pierdere a calităților

dobândite este principiul reversibilității. Prin urmare, este important să continuați antrenamentul în mod regulat. Acesta este principiul regularității. (TH Paillard, 2010).

.

CAPITOLUL 7. VITEZA DE PERCEPTIE SI CONCENTRAREA ATENTIEI IN SPORTURILE DE CONTACT- VPCA .

7.1.Percepția vizuală a mișcărilor umane. Viteza de perceptie-VP.

Aceast subcapitol este dedicat analizarii perceperii vizuale a mișcărilor umane. Obiectivul este de a demonstra existența legăturilor funcționale între percepție și abilitățile motorii, utilizând datele din imagistica creierului, și analiza comportamentală a subiecților adulți. și tineri. Inițial, cercetarea a constat în identificarea structurilor care asigură aceste legături funcționale.

Postarile de tomografie cu emisie de pozitroni este folosită pentru a descoperi rețelele neuronale activate în percepția vizuală a mișcării de scriere și orientare. Rezultatele indică faptul că percepția acestor două categorii de mișcări implică structuri distincte care au un rol în planificarea și executarea acestor mișcări. Într-o a doua etapă, cercetarea bibliografica a constat în clarificarea rolului acestor legături între percepție și motricitate.

În acest scop, am fost interesați în special de un fenomen de preferință perceptivă pentru viteză, în cazul depistării și indicării mișcărilor. După ce am demonstrat și am analizat în detaliu acest fenomen de preferință perceptuală, am studiat modul în care aceste preferințe sunt modulate în funcție de reprezentarea subiectului de mișcare a subiectului, durata traiectoriei, tipul mișcării, nivelul dezvoltarea motorului și starea sistemului motorizat de subiecți (boala Parkinson).

Rezultatele principale arată că:

1). Valorile perioadelor preferate pentru un ciclu de mișcare evidențiază existența unei tendințe centrale în alegeri;

2). Perioadele preferate sunt comparabile cu perioadele mișcărilor imaginate;

3). Modularea perioadei de referință a subiectului depinde, ca și în cazul executării mișcărilor, de un tempo și de un parametru de scală;

4). Valorile acestor parametri depind de tipul de mișcare, de percepție ca și de acțiune.

Acest set de date sugerează că preferința perceptuală se bazează pe un proces internalizat de simulare a mișcării percepute care are loc la un nivel implicit. Preferința perceptuală pentru viteză ar fi manifestarea unei tendințe naturale a subiectului de a prefera stimulii dinamici în concordanță cu abilitățile sale motorii proprii.

7.2.Sistemul vizual de percepție a miscarii. Analiza comportamentală.

Anatomia, dar și neurofiziologia, biochimia și, mai recent, neuroimaginea, au dezvăluit, în ultimele decenii, unele caracteristici ale structurii și funcției sistemului vizual. Acest capitol se oncentrează asupra a trei aspecte esențiale ale perceptiei vizuale legata de miscarile bratelor, picioarelor, capului, si trunchiului corpului boxeului rspectiv a sportvului din sporturle de contact.

Conectivitatea respectiv conexiunile zonelor vizuale și motorii, tratamentul mișcării în

zona temporală medie (MT4) și controlul sistemului de urmărire a ochilor. În ciuda naturii generale a acestei revizuiri, vom depune eforturi ad-hoc pentru a detalia complexitatea sistemului vizual și integrarea sa în sistemul nervos central (CNS). Scopul acestei abordări este de a clarifica necesitatea de a gândi percepția vizuală ca produs al unui sistem a cărui caracteristică esențială este această complexitate.

Acest sistem poate fi studiat la diferite niveluri ierarhice ale organizației neuronale (conectivitate moleculară, celulară, sinaptică). Vom reține că fenomenele observate la fiecare dintre aceste nivele sunt descrise ca fiind haotice (Arbib & Erdi, 1997). În cele din urmă, scopul principal al acestui capitol este de a rădăcina problema percepției vizuale a mișcărilor umane în structura care, în cele din urmă, face posibilă.

De la viziune la motricitate. În această secțiune, am ales să descriem pe scurt conectivitatea zonelor vizuale și ale motorului. După o scurtă trecere în revistă a caracteristicilor funcționale ale fibrelor care formează radiații optice, vom prezenta o reprezentare schematică a zonelor corticale implicate în prelucrarea vizuală.

Această reprezentare este extinsă la domenii care de obicei au un rol determinant (Rosseti & Pisella, 2001). Această abordare extensivă este justificată deoarece posibilitatea relațiilor dintre percepție și acțiune depinde, în mod fundamental, de existența unor relații anatomice între viziune și abilitățile motorii.

7.3. Reprezentarea schematică a sistemului vizual de perceptie.

Separarea dintre neuronii Parvocelular (P), Magnocelular (M) și Koniocellular (K) la porțiunea dorsală a corpului Lateral Genouillé (cGLd) este menținută în zona striată. P neuronii din proiectul cGLd pe stratul 4Cβ al V1, neuronii M pe stratul 4Ca și neuronii K pe straturile 2 și 3. Dincolo de această etapă, pe de altă parte, există o recombinare complexă a diferitelor intrări. cortex de la cGLd.

Înregistrarea răspunsului neuronilor M și P indică faptul că diferă, printre altele, în sensibilitatea lor față de frecvențele temporale și spațiale. Primele sunt adaptate pentru a trata stimulii cu o frecvență temporală înaltă (trăsnet, deplasări în câmpul receptorului neuronilor) și ultimii pentru a codifica stimuli cu o frecvență spațială mare. Cu alte cuvinte, și simplificarea, neuronii M și P au răspunsuri care sugerează că se ocupă, respectiv, de mișcare și de detalii fine.

In figura xx este prezentata o schema a rețelele corticale și subcortical implicate în

transformarea intrărilor vizuale la o ieșire motrica respectiv zonele clasice descrise ca fiind implicate in perceptiile vizuale.

În acord cu lucrarea lui (Ungerleider & Mishkin, 1982), linia ventrală este reprezentată in

figura 7.1, iar calea dorsală în figura 7.2

Fig. 7.1. Prezentare generală schematică a zonelor implicate în transformarea

Visualo-metrică (Rossetti & Pisella, 2001).

Fig7.2. Schema pentru calea ventral

Autorii (Rossetti & Pisella, 2001) consideră că cele două căi vizuale corticale pot fi considerate ca două căi occipito-frontale paralele.Unele zone și proiecții arată o convergență a căilor dorsale și ventrale, în special la nivelul zonei temporal superioare (STS). Organizarea spațială a schemei nu reflectă, evident, pozițiile relative reale ale acestor structuri. Săgețile dinspre exterior reprezintă proiecția stimulului pe retină, conexiunile dintre diferitele structuri și ieșirile motrice.

Fig/ 7.3. Schema pentru calea dorsala

In figura 7.3. este prezentata o schema a rețelele corticale și subcortical implicate în

transformarea intrărilor vizuale la o ieșire motrica respectiv zonele clasice descrise ca fiind implicate in perceptiile vizuale.

În acord cu lucrarea lui (Ungerleider & Mishkin, 1982), linia ventrală este reprezentată in figura 7.1, iar calea dorsală în figura 7.2. Autorii (Rossetti & Pisella, 2001) consideră că cele două căi vizuale corticale pot fi considerate ca două căi occipito-frontale paralele. Unele zone și proiecții arată o convergență a căilor dorsale și ventrale, în special la nivelul zonei temporal superioare (STS). Organizarea spațială a schemei nu reflectă, evident, pozițiile relative reale ale acestor structuri. Săgețile dinspre exterior reprezintă proiecția stimulului pe retină, conexiunile dintre diferitele structuri și ieșirile motrice.

Săgețile atasate liniilor de conexiune definesc relațiile cu hipocampul. In figurile de mai sus se utilizeaza urmatoarele abrevieri: SC: collicul superior; NGL: corp genicular lateral; VPL: nucleul ventro-postero-lateral al talamusului; PN: nuclee de legatura; Cerv: cerebel; V1: Zona vizuală primară; V2: zonă vizuală secundară; V3a: partea anterioară a zonei vizuale terțiare; V3d: partea dorsală a zonei vizuale terțiare; V3v: partea ventrală a zonei vizuale terțiare; V4: O parte din teritoriul larg Broadman care se extinde peste capetele caudale ale lobilor parietali și temporali și cuprinde, printre altele, zonele V3 și MT. MT: zonă temporală medie; PIP: partea posterioară a zonei intraparietale; POa: zona parietalo-occipitală; LIP: partea laterală a zonei intraparietale; VIP: partea ventrală a zonei intraparietale; MIP: porțiune mesial a zonei intraparietale; 7: zona asociativă parietală posterioară; AIP: zona intraparietală anterioară; FST: zona temporală superioară superioară; STD: înseamnă zona temporală superioară; PTS: zona superioară multisensor temporală; STS: canelură temporală superioară; TEO: zona occipito-temporală; TE: zonă temporală; FEF: câmp oculomotor frontal; SEF: zonă oculomotor suplimentară; PFd: partea dorsală a cortexului prefrontal; PFv: partea ventrală a cortexului prefrontal; PMd: partea dorsală a cortexului premotor; PMv: partea ventrală a cortexului premotor; SMA: zonă suplimentară pentru motor; Cing: zona cingulate; Hipp: seahorse; M1: zona principală a motorului.

Zona V1 este reciproc conectată la un număr mic de zone, zone ale cortexului pre-striat, conectate ele însele la o rețea densă de zeci de zone corticale. Diagrama din figura xx începe din retină și se termină, prin interacțiunea legăturilor dintre diferitele zone corticale, cu zone direct și indirect legate de planificarea și controlul mișcărilor. precum și de învățare și de memorie. Figura xx evidențiază interdependența dintre aceste domenii diferite și, de fapt, pune la îndoială ideea unei delimitări obiective a singurelor zone care alcătuiesc sistemul de perceptie vizual.

Există un consens în jurul ideii unei contribuții semnificative a fibrelor magnocelulare (M) la formarea unei prime căi vizuale cu o cale occipitalo-parietală, figura xx2: cale dorsală. Fibrele parvocelulare (P) participă, în mod esențial, la formarea unei a doua căi având o cale occipitalo-temporală figura xx1: cale ventrală. Această diferențiere anatomică între două căi majore corticale este completată de o specializare funcțională (Ungerleider & Mishkin, 1982, Van Essen & Maunsell, 1983).

Pentru a rezuma, principala funcție a coloanei vertebrale este de a extrage, pentru a ghida acțiunea, informații spațiale și temporale (dimensiunea obiectelor, locația lor, orientarea lor, direcția și viteza mișcărilor etc.). Această cale va juca, prin urmare, un rol esențial în transformările visualo-motrice prin circuitele parietalo-frontale descrise în secțiunea următoare. Pe de altă parte, calea ventrală ar fi în principal preocupată de extragerea proprietăților intrinseci ale obiectelor, cum ar fi forma și culoarea lor, pentru a le identifica.

Cazurile de ataxie optică (Perenin & Vighetto, 1988) și agnosie vizuală a formelor (Goodale, Milner, Jackobson, & Carey, 1991) ilustrează rolurile respectiv ale acestor două căi. Realizarea căii dorsale provoacă perturbări motrico-vizuale, dar lasă denominația intactă. Implicarea canalului ventral produce o imagine clinică inversă. Acest model global al sistemului vizual, susținut de dubla disociere, a fost denumit modelul "dual-track" (Goodale & Milner, 1992). O analiză detaliată a caracteristicilor funcționale ale celor două căi vizuale majore a fost recent publicată (Norman, 2003).

Pe baza latentelor de activare a diferitelor zone incluse în sistemul vizual, este de asemenea posibil să se facă distincția între un circuit rapid (neuroni de tip M) – care conectează zonele V1, MT, MST, 7 (zona asociativă posterioară parietală) și 8 (câmpul oculomotor frontal) și un circuit lent (neuroni de tip P) care se proiectează în principal spre cortexul inferior-temporal de-a lungul căii V4, TEO, TE (Bullier, 2001). Vom vedea că această diferență în vitezele de conducere ar putea avea un sens funcțional. Înainte de a aborda acest punct, trebuie să abordăm rapid problema legăturilor dintre zonele vizuale și cele motrice.

7.4.Moduri vizuale subcorticale și corticale: de la viziune la

deprinderile motricitatii.

Zonele parietale proiectează mulți neuroni către cerebel prin intermediul punții, în timp ce zonele temporale nu au aproape nicio proiecție directă în această regiune (Glickstein, 2000). Această cale parietalo-ponto-cerebelară poate fi una dintre principalele căi subcortice care leagă viziunea și abilitățile motricitatii. Rolul acestei căi de perceptii vizuale subcorticale este confirmată pentru controlul mișcărilor ochilor și mișcărilor brațelor îndreptate spre ținte.

Aceste legături sugerează că aceste căi joacă un rol în integrarea informațiilor vizuale și motorii. Cu toate acestea, căile corticale leagă, indirect, zonele occipital și frontal, care oferă, fără îndoială, cel mai evident sprijin pentru acest tip de integrare. Primul pas pe această cale este cortexul parietal (Sakata & Taira, 1994, Chapman, Gavrilescu, Wang, Kean, Egan & Castiello, 2002).

Acest lob, în ​​special partea posterioară, este compus dintr-un mozaic de domenii al căror rol pare fundamental pentru transformarea informațiilor vizuale în acțiune. Aceste zone (în special subdiviziunile bancului lateral al canalului intraparietar, AIP, VIP, LIP) proiectează axonii la subdiviziuni ale echivalentului de maimuță din zona Broadman (cortex premotor). Numeroase studii (Fadiga, Fogassi, Gallese & Rizzolatti, 2000) arată că această zonă este compusă, de asemenea, din zone distincte care proiectează axonii înapoi în zonele parietale.

Zonele motricitatii și perceptiilor vizuale sunt așadar în relație directă prin bucle paralele cortico-corticale care formează circuite parietalo-frontale adevărate. În plus, zonele inferior-temporale ale traseului ventral se proiectează indirect la cortexul premotor prin partea ventrală a cortexului prefrontal. În cele din urmă, cortexul parietal posterior și proiectul cortexului temporal inferior se axează pe fisura temporală superioară (STS).

Această regiune STS, în special zona STPa, conține neuroni activi prin prezentarea mișcărilor "plauzibile din punct de vedere biologic", cum ar fi mersul pe jos (Oram & Perrett, 1994), și proiecte axonale la cortexul premotor. Examinarea proprietăților câmpului receptor al neuronilor situate în subdiviziunile zonei 6 sugerează că acesta din urmă poate fi denumit motor-senzorial (Fadiga et al, 2000).

Ei răspund în același timp în timpul stimulărilor (vizuale, tactile …) și în timpul executării mișcărilor. Astfel de proprietăți sugerează un rol fundamental al acestor neuroni în integrarea visual-motrica. În mod mai speculativ, sensul funcțional al răspunsului lor este în general interpretat ca o contribuție motrica la activitatea perceptuală. Se va reveni la această ipoteză si în următoarele capitole.

7.5. Percepția vizuală a miscarii: sistemul continuitatii.

Apariția unui obiect în mișcare în câmpul vizual declanșează un răspuns lent din ochi după o riîntârziere de 100-150 ms. Această întârziere ar corespunde estimării vitezei țintă. Accelerarea inițială și direcția de mișcare în timpul acestui răspuns lent al ochiului depind de viteza deplasării imaginii retiniene (Carl & Gellman, 1988). Accelerația maximă a ochiului este de ordinul a 50 ° / s și se obține pentru o viteză țintă de 10 ° / s.

După această fază inițială (durata: 80 până la 100 ms), o saccadă poziționează rapid (Vmax = 600 ° / s) ochiul în apropierea țintei. Întârzierea dintre apariția țintei de executare a saccadei este mai mare decât cea necesară pentru inițierea urmăririi. Această diferență sugerează că informațiile privind viteza țintă sunt mai rapid de utilizat decât cele referitoare la poziția sa.

La sfârșitul saccadei oculare, care face posibilă capturarea țintei pe fovee, urmărirea este efectuată fără probleme pentru țintele având o direcție și o viteză constantă, cu condiția ca acest ultim parametru să fie în limitele sistemului de control (până la 100 ° / s). Faza inițială este considerată dependentă de alunecarea imaginii retiniene. Acest tip de control implică întârzieri de ordinul a 100 ms. În cea de-a doua fază post-saccadică, mișcările de urmărire penală au caracteristici care reflectă mai degrabă un control predictiv.

In rezumat se poate afirma ca informațiile vizuale converg mai mult sau mai puțin direct, prin căile corticale și subcortice, către zonele cu motor. Caracteristicile funcționale ale neuronilor din zonele parietale, temporale și frontale sugerează o sensibilitate la o anumită categorie de mișcări: mișcări biologice plauzibile. Analiza proprietăților neuronilor din zona MT, extinsă pe teritoriile înconjurătoare, sugerează că această zonă temporală medie, asociată cu coloana vertebrală, este o zonă de integrare esențială a informațiilor privind deplasările în rețeaua optică ambientală.

Majoritatea vitezelor de referință sunt concentrate între 4 și 20% / s. Viteza medie de referință a populației testate variază între 22 și 32% / s. Pragurile de detecție pentru viteze sunt de ordinul a 5-8%. Răspunsul mai multor neuroni ar putea fi combinat, dar mecanismele de integrare a răspunsurilor dincolo de MT rămân neclar.

7.6. Percepția vizuală a propriei persoane, percepția vizuală a altora.

Experiența vizuală pe care o avem față de acțiunile altora este mai mare decât cea a propriilor noastre acțiuni. Vedem congenerii noștri care merg în direcții diferite, din diferite unghiuri și, de cele mai multe ori, mișcările întregului corp sunt accesibile. Pe de altă parte, experiența pe care o avem asupra mișcărilor noastre este în esență kinestezică. Dacă nu umblați în fața unei înghețate sau vă vegheați la un film, percepția pe care o avem asupra propriilor mișcări este adesea limitată la o parte a corpului.

Dacă recunoașterea acțiunilor se bazează pe învățarea vizuală, ar trebui să fim, în cel mai bun caz, într-o situație în care indicii de formă și semnele de comportament identificabile sunt reduse – capabile să ne recunoască cu aceeași eficacitate ca și alții. Pe de altă parte, dacă experiența motorie contribuie la perceperea acțiunilor, auto-recunoașterea ar putea fi facilitată.

În măsura în care propria noastră abordare nu este direct accesibilă vizual, acest rezultat sugerează că experiența motrica ar contribui la auto-recunoaștere. Totuși, faptul că nu toți subiectii sunt capabili să-și recunoască propria abordare cu aceeași precizie slăbește această concluzie. Nu toți subiectii beneficiază de această experiență. Autorii au concluzionat că un proces de identificare cu alții, în mod special influent în indivizii dependenți de câmp, ar putea explica diferențele individuale.

7.7.Perceptia vizuală a mișcărilor și legea motricitatii. Exemplul elipsei.

Până acum am fost interesați în principal de percepția vizuală a stimulilor compuși dintr-un set de puncte. În acesti stimuli, informația locală (mișcarea unui punct) se îmbină cu informația globală (mișcarea setului de puncte) astfel încât este dificil să se identifice rolurile respective ale acestor două puncte. elemente în procesul de recunoaștere. Studiile prezentate au analizat caracteristicile percepției privind mișcarea biologică dintr-un singur punct.

Acest punct poate fi, de exemplu, asociat cu mișcarea capătului degetului celui care atrage anumite forme. Vom vedea că execuția secvențelor motorii poate dezvălui, pe lângă diferențele individuale, și regulile care caracterizează mișcarea biologică, adică principiile care sunt semnul naturii biologice a sistemului din care rezultă mișcarea.

Legea puterii 2/3: o lege de conducere. Studiul mișcărilor de trasare și scriere relevă o relație între viteza vârfului stiloului și curbarea mișcărilor (Viviani & Terzuolo, 1982). Pentru mișcările umane, forma traiectoriei și a cinematicii nu sunt independente, ci legate de o lege a puterii. În forma cea mai recentă (Viviani, 2002), această lege este formularizata astfel:

V(t) = [K(t) / (1 + αR (t)] 1-β

unde R (t) raza de curbură la momentul t.

Parametrul K reprezintă creșterea vitezei (specifică fiecărui subiect și constantă pentru porțiuni mari de traiectorie), α este între 0 și 0,1, iar exponentul β este o constantă a cărei valoare este aproape de 2/3. Mecanismele plane, periodice sau aperiodice, simple sau complexe prezintă această regularitate (Viviani, 1994). Legea indică faptul că viteza instantanee a mișcării a fost invers proporțională cu curbura sa. Cazul elipsei ilustrează această lege în mod deosebit. Într-adevăr, curbura acestei forme geometrice variază între două extreme care corespund punctelor în care traiectoria îndeplinește axele de simetrie (x, y) ale acestui conic spre centru.

Curbura este maximă pe axa x și minimă pe axa y. Profilurile de viteză tangențială ale mișcărilor de urmărire a elipsei seamănă cu o funcție sinusoidală, oscilând între două extreme. Viteza este maximă în cele mai plate părți și minimă în zonele cu curbură puternică. Situațiile în care raza de curbură este zero reprezintă o limitare la generalizarea legii puterii 2/3. Parametrul α face posibilă luarea în considerare a acestui caz particular. Dacă R (t) este zero, α ia valoarea 0.1 pentru a preveni prezența V (t) ca infinit de mare. Această lege este deja în vigoare la vârsta de 6 ani, deși valoarea exponentului β este semnificativ mai mare la copii mici (Viviani și Schneider, 1991). Legea puterii 2/3 a fost generalizată mișcărilor în spațiu (Soechting & Terzuolo, 1986).

Legea puterii 2/3 prezice că vitezele instantanee ale mișcărilor și deci duratele lor depind de creșterea vitezei K (constantă pentru porțiuni mari de traiectorie) și de exponentul β (o constantă). Pentru litere sau elipse de diferite mărimi, acest principiu prezice diferite viteze medii de mișcare. Cu cât curbarea medie a traseului de mișcare este mai mică, cu atât viteza medie de mișcare este mai mare. Acest tip de relație pare să fie similar cu principiul izocron descris de Binet și Courtier (1893).

Cu toate acestea, acest principiu – care indică faptul că durata executării unei mișcări este slab (mai puțin proporțional) dependentă de lungimea traiectoriei – păstrează un statut separat. Într-adevăr, nu este în întregime explicată prin creșterea vitezei legate de scăderea curburii medii a mișcării. Viviani și Schneider (1991) disting în acest fenomen două componente aditive. Primul depinde de curbura medie (așa cum este arătat mai sus), iar al doilea de câștigul de viteză K. Pentru un motiv necunoscut K depinde de lungimea traiectoriei de mișcare. Autorii precizează de asemenea că valoarea lui K este o funcție de putere a perimetrului elipsei reprezentate grafic in figura 14.1.

La nivelul celei de-a doua componente, este necesară o distincție între aspectele locale și globale ale modulației K prin P atunci când mișcările considerate sunt forme geometrice mai complexe decât elipsa (melc pascal: Viviani & Flash, 1995). În acest caz, valoarea lui K poate depinde (în funcție de viteza medie de execuție) atât pe lungimea unității de acțiune (un subset al figurii), cât și pe lungimea totală a traiectoriei .

Legea puterii 2/3 și codarea direcției mișcărilor brațului. Multe modele euristice de formare a traiectoriilor au fost dezvoltate din intuiții privind constrângerile optimizate de sistemul motor. Acesta este cazul, de exemplu, pentru modele care minimizează variațiile momentelor de torsionare (Uno, Kawato & Suzuki, 1989), shakes11 (Flash & Hogan, 1985, Viviani & Flash, 1995) sau variabilitatea spațială a poziției. finală (Harris & Wolpert, 1998). În aceste modele, legea puterii 2/3 este o consecință a optimizării cantităților, respectiv dinamice și geometrice.

Problema originii legii puterii 2/3 a fost abordată, mai direct, prin studierea caracteristicilor funcționale ale neuronilor asociate executării mișcărilor. De la opera lui Georgeopoulos (1991) asupra maimuței de maimuță, sa stabilit că direcția și forța mișcărilor de orientare depind de o populație mare de neuroni din zona motorului primar. Răspunsurile acestor neuroni relevă o preferință direcțională.

Răspunsul este maxim pentru mișcările într-o anumită direcție (vectorul neuronului) și scade rapid atunci când mișcarea se îndepărtează de direcția preferențială. Populația de neuroni activată prin mișcarea într-o anumită direcție poate fi, prin urmare, descrisă de un set de vectori orientați diferit. Lungimea acestor vectori poate fi ponderată în funcție de diferența unghiulară dintre direcția necesară și direcția vectorilor. Atunci când suma acestor vectori ponderați este calculată, vectorul rezultat (vectorul populației) prezice direcția de mișcare cu 170 ms înainte de detectarea activității musculare

Modificările direcției necesare executării curbelor implică o rotație a vectorului populației recrutate. Neuronii cu preferință direcțională, trebuie recrutați celule noi, ale căror caracteristici sunt compatibile cu noua direcție necesară mișcării (adică incluse în populația care codifică direcția de mișcare). Cu cât este mai mare schimbarea direcției (cu atât este mai mare curbura), cu atât mai mare este proporția populației de neuroni care urmează să fie înlocuită. Schwartz (1994) a arătat că la maimuțele care efectuează mișcări de urmărire 2D, rotația vectorului populației considerate respectă legea puterii două treimi.

Autorul concluzionează că relația dintre aspectele figurative și cinematice ale mișcării este prezentă și în maimuțe și că această lege este deja reprezentată în activitatea cortexului motor. Preferința direcțională și codificarea populației nu este o proprietate exclusivă a neuronilor cortexului motor primar. Un tip similar de codificare a fost găsit în cortexul pre-motor (Caminiti, Johnson & Urbano, 1990), cortexul parietal posterior (Kalaska, 1988), cerebelul (Fortier, Kalaska & Smith, 1989) ganglionare somatosensori primare și bazale.

7.8.Anticiparea motricitatii și anticiparea perceptivă.

În ultima parte a capitolului precedent am subliniat rolul modelelor interne în controlul

mișcărilor de urmărire. Am văzut că aceste modele permit anticiparea poziției țintă, astfel încât sistemul de control să nu depindă total de întârzierile inerente sistemelor senzoriale. Această capacitate anticipativă se manifestă și atunci când se execută mișcări pentru care se pot identifica secvențe (scriere, vorbire, tastare).

Analiza caracteristicilor cinematice ale acestor mișcări indică faptul că sistemul motor anticipează, în timpul executării unei componente, constrângerile asociate cu realizarea următoarei componente. Vom vedea, după o scurtă prezentare a fenomenului de anticipare motorică, că studiul perceperii vizuale a mișcărilor secvențiale de phonare, scriere, apucare și îndreptățire relevă, la rândul său, un fenomen de anticipare perceptuală.

Anticiparea motricitatii. Studiul producției de vorbire a arătat că mișcările buzelor

pentru a produce un sunet depind de constrângerile articulare impuse de emiterea sunetului următor (Daniloff & Moll, 1968, Benguérel & Cowan, 1974). De exemplu, mișcarea asociată producției de sunet "s" în "if" este semnificativ diferită de cea asociată producției de sunete "s" în "sou". Mișcarea buzelor care preced emisia sunetului poartă semnul anticipării, prin sistemul care asigură fonația, a constrângerilor labiale impuse de pronunția sunetelor finale.

În cazul specific vorbind, termenul "co-articulare" este folosit pentru a desemna această capacitate de anticipare. Cu toate acestea, deoarece un fenomen similar este observat pentru tipografie (Rumelhart și Norman, 1982), scrierea (Thomassen & Schomaker, 1986, Van Galen, Muelenbroek & Hylkema, 1986) , Orliaguet & Coello, 2000), termenul "anticipare motorie" este utilizat în general. Pentru a rezuma, anticiparea motorie se referă la variațiile spațiale și / sau temporale observate pentru aceeași unitate de acțiune atunci când este asociată cu alții.

Aceste două constrângeri influențează durata executării părții descendente a "l" (de la punctul cel mai curbil al vârfului până la cel mai curbat punct al piciorului). Durata acestei unități de acțiune este mai mare în condiția de "inversiune" decât în ​​starea "dimensiune" și este minimă pentru situația de control. Durata părții ascendente nu variază. În cele din urmă, forma literei este semnificativ diferită în cele trei condiții. Variațiile se referă la orientarea literei și la curbura părții sale inferioare.

Acest fenomen este ilustrat în cazul mișcărilor secvențiale, unde asociază o primă componentă (confiscarea unui obiect) cu o secundă (transportul său către o locație definită de cercuri de diferite diametre). Deși prima componentă este similară în ceea ce privește direcția și amplitudinea, durata capturării depinde de mărimea țintei, care este scopul celei de-a doua mișcări (Louis-Dam et al, 2000). Cu cât ținta este mai mare, cu atât mai rapid este intrarea obiectului care precede faza de transport către țintă. Aceste rezultate indică faptul că intrarea unui obiect nu este executată independent de constrângerile care determină faza de transport. Cinematica primei componente are semnul celui de-al doilea.

Percepție anticipativă. În timp ce procesele care reglează această co-articulare a unităților de acțiune rămân să fie definite, se pare că sistemul vizual este sensibil la aceste variații subtile. Într-adevăr, rezultatele arată că subiecții sunt capabili să prezică identitatea celei de-a doua componente a unei mișcări secvențiale dacă prima componentă le este prezentată vizual. Acesta este cazul, de exemplu, atunci când subiecții observă, pe ecran, un punct de mișcare reprezentând mișcarea vârfului unui stilou care scrie primul "l" din digramele descrise anterior. Deși subiecții declară că nu au putut prezice, rezultatele indică performanțe superioare la întâmplare (70 – 80% răspunsuri corecte conform diagramelor, Orliaguet, Kandel & Boë, 1997). Formele de indicii îmbunătățesc performanța subiecților, dar anticiparea percepției persistă atunci când acestea sunt normalizate (65 – 70% din răspunsurile corecte). Este într-o stare de prezentare statică a formelor că performanțele sunt cele mai slabe (40-50%). Rezultate similare au fost obținute pentru mișcările de convulsii (Louis-Dam et al, 2000).

În cazul scrisului cursiv, un experiment care utilizează digrame anterioare indică faptul că observarea a 75% din traiectoria părții descendente este suficientă pentru a vedea anticiparea perceptuală (Kandel, Orliaguet & Boë, 2000). Un studiu suplimentar confirmă faptul că cinematica mișcării este elementul determinant al acestei competențe perceptuale specifice. Am văzut că legea puterii 2/3 a fost aplicată trasării și scrierii mișcărilor (Viviani & Terzuolo, 1982). Atunci când relația viteză / curbură a mișcărilor de scriere prezentate este modulată prin intermediul valorii exponentului β, performanțele se diminuează pe măsură ce distanța dintre valoarea biologică este de 1/3 (Kandel, Orliaguet & Viviani, 2000).

Previziunea perceptuală devine repede imposibilă atunci când valoarea exponentului β al mișcărilor prezentate se abate prea mult de modelul biologic. Acest rezultat face posibilă disocierea rolului indicilor temporali (diferența în duratele celor două faze descendente) de rolul indicilor cinematici (variații ale vitezei punctului). În stimulii modificați, indicii temporali sunt încă prezenți. Se pare, prin urmare, că modularea caracteristică a profilului de viteză face posibilă extragerea informațiilor necesare pentru anticiparea percepției.

In concluzie se poate afirma ca analiza caracteristicilor cinematice ale așa-numitelor mișcări secvențiale indică faptul că sistemul motor anticipează, în timpul executării unei componente, constrângerile asociate cu realizarea următoarei componente. Complexitatea acestor coarticulări împiedică orice încercare de clasificare exhaustivă. Vom spune, în mod implicit, că anticiparea motorului reflectă o dinamică specifică modelelor interne utilizate de sistemul de planificare / producție a mișcărilor. Deși procesele care reglementează această co-articulare a unităților de acțiune rămân să fie definite, sistemul vizual captează aceste variații subtile. Ele promovează emiterea de răspunsuri corecte în situațiile în care subiecții trebuie să prezică viitorul unei acțiuni.

Acest fenomen de anticipare perceptuală pare dificil de explicat fără a se referi la procesele care definesc modul în care unitățile de acțiune sunt compuse de sistemul motor. În măsura în care indicatorii cinematici permit recunoașterea acțiunilor, este tentant să presupunem că această recunoaștere implică activarea structurilor nervoase implicate în dezvoltarea acestei acțiuni. Astfel, anticiparea perceptuală este consecința activării structurilor angajate în anticiparea

motorului. Adică zonele cu motor implicate în planificarea mișcărilor.

7.9. Miscarea aparenta și constringerile biomecanice.

Din punct de vedere fizic, mișcările sunt continue. Se pare totuși că acest caracter nu este

necesar pentru percepția unei mișcări continue. În cinematografie, de exemplu, ceea ce este

prezentat este o succesiune rapidă de instantanee de mișcare, de tăieturi nemișcate în mișcare. Transformarea acestei succesiuni de instantanee într-o impresie de mișcare continuă este asigurată de sistemul vizual. Acest fenomen al mișcării aparente13 depinde fundamental de întârzierea dintre imagini

Nu am abordat acest aspect în secțiunea de analiză a mișcării pentru a evita efectuarea unui amalgam între mișcarea aparentă și prelucrarea mișcării. Acest fenomen arată că percepția mișcării poate rezulta dintr-un proces de integrare a vederilor discrete. Cu toate acestea, ar fi greșit să presupunem că percepția mișcării constă în integrarea unei succesiuni de vederi discrete, pur și simplu pentru că este posibil să se perceapă o mișcare atunci când o astfel de succesiune este prezentată.

În timp ce studiile care utilizează obiecte arată că traiectoria percepută are, în general, cea mai scurtă cale, vom vedea că alte soluții pot fi percepute de subiecți când configurațiile prezentate implică corpul uman.

Fenomenul mișcării aparente oferă posibilitatea de a testa influența constrângerilor motorii asupra proceselor perceptuale. Într-un experiment original, Shiffrar și Freyd (1990) studiază percepția mișcării aparente a antebrațului într-o situație în care două fotografii ale unui corp (figura 4) sunt prezentate succesiv cu un interval variabil de inter-stimul (IIS). (de la 100 la 750 ms). Această prezentare dă, în general, un fenomen de mișcare aparentă a brațului. Pozițiile sunt alese astfel încât brațul să poată avea două căi, dar, din cele două căi, numai cea mai lungă este fizic (biomecanic) fezabilă.

Pentru cel mai scurt IIS (<200 ms) este cea mai scurtă cale care este cel mai frecvent percepută. Pe de altă parte, atunci când IIS este mărită, calea mai lungă devine tot mai frecvent percepută. Apare un platou când IIS atinge 550 ms. Pentru această perioadă, și dincolo de aceasta, mișcarea biologic plauzibilă este percepută în medie în 60% din cazuri. Trebuie reamintit faptul că în cazul obiectelor (a se vedea figura 4), cea mai scurtă mișcare este percepută în mai mult de 80% din cazuri, indiferent de valoarea IIS.

In concluzie, studiul percepției mișcării aparente indică faptul că, în cazul în care stimulul reprezintă corpul uman, percepția celei mai scurte căi, observată în mod tradițional, dă drumul percepției traiectoriilor membrelor compatibile cu constrângerile biomecanice. Această percepție a mișcărilor biologice plauzibile depinde în mod fundamental de intervalul de timp dintre prezentările statice și configurațiile corpului. Când acest timp este suficient de important pentru ca o mișcare umană să aibă loc, această mișcare este percepută cel mai adesea.

Cu toate acestea, când întârzierea este prea scurtă, mișcările percepute respectă principiul celui mai scurt mod. Dacă intervalul inter-stimul este compatibil cu realizarea unei mișcări biologice plauzibile, o activitate a zonelor parietale, temporală temporară și subcorticală, însoțește percepția mișcării aparente. Se presupune că această activare contribuie, într-un mod care rămâne determinat, la formarea unei percepții biologice posibile. Rezultatele lui Seghier et al. (2000) indică faptul că această contribuție ar putea fi de sus în jos.

Această concluzie este necesară în lumina lucrărilor privind legea puterii 2/3, anticiparea perceptuală și mișcarea aparentă. Percepția unei viteze uniforme, adică experiența subiectivă a uniformității, se bazează pe o preferință perceptuală pentru mișcările biologice. Subiecții pot, de asemenea, să utilizeze indicatori cinematici foarte specifici pentru a prezice identitatea unității de acțiune care să vină din diferite tipuri de mișcări secvențiale (vorbire, scriere, dactilografiere, punctare). În cele din urmă, când două poziții corporale diferite sunt prezentate succesiv, percepția unei mișcări evidente plauzibile din punct de vedere biologic are prioritate față de percepția convențională a celei mai scurte căi de îndată ce IIS corespunde timpilor de mișcare posibili.

Recunoașterea acțiunilor ar putea fi explicată în parte prin activarea populațiilor de neuroni sensibile la configurații cu aceste caracteristici. Aceste populații de neuroni ar putea fi aceleași cu cele implicate în executarea acțiunilor. Vom reveni la acest punct în capitolul al patrulea. Pentru moment, vom aborda problema producerii și percepției secvențelor ritmice.

7.10. Analiza preferinței perceptive pentru viteza de perceptie.

Am reamintit în introducerea părții experimentale că subiecții au avut tendința de a

prefera, în percepție, stimulii compatibili cu regulile producției auto. Aceste similitudini ar putea fi atribuite unei tendințe spontane a SNC de a simula acțiuni în situații experimentale de percepție. Revizuirea întrebărilor teoretice ne-a permis să trasăm conturul unei noțiuni oarecum ciudate: "preferința perceptuală" de a desemna aceste corespondențe între experiența făcută de un stimul și motricitatea.

Noi credem că activarea zonelor motorii în timpul observării acțiunilor ar putea avea de fapt corolarul apariția principiilor de conducere în percepție. Rezultatele studiului neuroimagistice, pe care tocmai le-am prezentat, au fost interpretate în acest sens. Scopul este acum să progresăm în înțelegerea rolului simulării pentru percepție. Pentru aceasta, am efectuat mai multe experimente pentru a testa tendința subiecților de a alege o viteză de referință pentru o mișcare biologică.

Metoda utilizată în experimentul următor și majoritatea celor care urmează vor fi întotdeauna să ceară unui subiect să ajusteze viteza unui punct care se mișcă pe ecran. În acest prim experiment, punctul traversează o traiectorie eliptică (l = 29,73 cm). Putem anticipa vitezele medii ajustate de subiecți în această situație? Sau, în egală măsură, se poate anticipa tendința centrală a perioadelor finale (Pf) alese de subiecți pentru un ciclu al acestei elipse?

Ce predicții ar putea fi făcute dacă preferința perceptuală ar fi fost bazată pe o simulare motorizată internalizată? În concordanță cu rezultatele obținute în alte experimente, putem presupune că media Pf trebuie să corespundă perioadei medii măsurate în timpul producției de elipse comparabile. Într-adevăr, lucrarea despre mișcarea imaginară este aproape unanimă în această privință: durata mișcărilor simulate și executate este consistentă (Decety et al., 1989, Decety & Michel, 1989, Decety & Jeannerod, 1996). Pentru adulți, acest timp de deplasare poate fi estimat la 1,2 secunde în cazul unui "ritm liber, dar constant" (vezi Viviani & Schneider, 1991, figura 4, p. 206).

Această estimare rămâne discutabilă din două motive principale. În primul rând, deoarece experiența citată are un număr redus de subiecți adulți (n = 6). În al doilea rând, deoarece o variabilitate mare interindividuală în tempo-ul de conducere este observată sistematic (Fraisse, 1974, Viviani & Schneider, 1991). De fapt, trebuie înțeles că o diagramă de elipse poate fi făcută la viteze diferite. Un desen foarte rapid, însoțit de o variabilitate spațială puternică, poate ajunge la mai mult de 100 cm / s. În schimb, copia lentă a formei se face cu o viteză de câțiva cm pe secundă. Cu toate acestea, este posibil să se definească limite de viteză acceptabile din punct de vedere al motorului, luând ca criterii, respectiv, absența formei cerute și descompunerea mișcării în subunități. În acest caz, orice perioade între 0,3 și câteva secunde pot fi alese în funcție de caracteristicile, fixate intrinsec, ale mișcării simulate de subiect.

Lucrarea privind percepția și producerea secvențelor ritmice face posibilă realizarea unor previziuni alternative privind media Pf care ar putea fi aleasă. De exemplu, un maxim de observații între 100 și 120 bpm (perioade de 0,5 – 0,6 s) ar putea fi așteptat pe baza lucrării lui Fraisse (1974). Pe baza studiilor de muzicologie (Moelants, 2002), o zonă cuprinsă între 81 și 162 bpm (0,37 – 0,74 s) ar putea conține până la 70% din temposurile preferate observate. Dar aceste predicții sunt, de asemenea, discutabile. De fapt, ele sunt valabile cu condiția ca subiecții să asimileze o întreagă revoluție a elipsei la un ritm favorit. Nu este exclus faptul că elipsa poate fi comparată cu 2 sau chiar 4 bate

În aceste cazuri, predicțiile anterioare pot fi împărțite cu două sau patru. Subiecții s-ar concentra apoi pe perioade de 1 până la 1,2 s sau 2 până la 2,4 s. În domeniul producției de elipse, s-au discutat ipoteze de segmentare de acest tip (Wann, Nimmo-Smith & Wing, 1988, Viviani & Schneider, 1991). Una dintre dificultățile asociate ipotezei unei alegeri care reflectă un tempo fundamental este că nu este comparabilă cu timpul de mișcare. Timpul de deplasare este puternic constrâns de forma și lungimea traiectoriei, care nu ar fi cazul unui tempo fundamental, independent de execuție și determinat de ceasurile interne. Fie ca atare, cele mai recente previziuni nu exclud ipoteza unei simulări a motorului. Mișcarea, simulată sau executată, și tempo-ul (care este o măsură a vitezei) sunt strâns legate.

În cele din urmă, subiecții pot fi, de asemenea, tentați să aleagă viteze care depășesc capacitățile sistemului motor (de exemplu: 600 cm / s, adică 0,05 s pe ciclu). La urma urmei, de ce nu preferați o viteză care să transforme mișcarea armonioasă aparentă a stimulului într-un set original de puncte de lumină intermitentă (a se vedea modularea secțiunii perioadei și a percepțiilor), însoțită sau nu de un fenomen de oscilație perceptivă pe direcția de rotație? În sfârșit, această primă experiență este organizată în jurul unei întrebări. Ce formă ar putea avea o preferință perceptivă pentru vitezele definite in sporturile de contact este detaliata in lucrare la paragrafele corespunzatoare acestor itemi .

7.11. Concentrarea atentiei-CA.

7.11.1. Conceptul de concentrare.

O definiție bună a concentrației poate fi după cum urmează: capacitatea unei persoane de a-și centraliza atenția într-o manieră susținută și constantă pentru o perioadă îndelungată de timp, într-o activitate sau activitate, ignorând situații sau circumstanțe externe.

Prin urmare, concentrarea este o formă de atenție selectivă care ne permite să procesăm informațiile care ne interesează, ignorând ceilalți factori sau circumstanțele externe care ne înconjoară. Conceptul exact este concentrarea atenției; concentrându-ne toate simțurile asupra sarcinii pe care o facem.

Pentru a încerca să explicăm în mod grafic conceptul de concentrare/focalizare a atenției, putem recurge la o serie de exemple ilustrative. De exemplu, fotbalistul care se concentrează asupra a ceea ce controlează; în capacitatea sa de a avansa adversarul într-un dribling corect sau în lovitura corectă a mingii pentru acea lovitură se încheie cu un gol. Sau, de asemenea, ne-am putea gândi la jucătorul de tenis care își concentrează atenția asupra loviturii bine a mingii sau asupra anticipării jucătorului de tenis care rivalizează lovirea mingii și a reuși să facă o lovitură bună..

În plus, atenția concentrată este desemnată în mod obișnuit pentru a sport jargon; precum

"Am jucat întregul joc foarte concentrat", "Mi-am pierdut concentrarea și nu l-am putut recupera din nou", "după primul eșec mi-am pierdut concentrarea", ultimul foarte obișnuit în jucători de fotbal. Pe scurt, fraze recurente în lumea sportului ele reprezintă un semn clar că concentrarea este un aspect care joacă un rol decisiv în competiția sportivă.

Lipsa de concentrare. Concentrarea este esențială în sport, iar deficitul său în orice persoană care practică o disciplină sportivă poate costa multe greșeli. De asta lipsa de concentrare este considerată una dintre cele mai mari probleme ale sportuluiși.

Pentru a încerca să atenueze efectele dăunătoare ale lipsei de concentrare în sport, antrenorii folosesc o serie de strategii. Deși motivarea și activarea pot fi elemente foarte pozitive pentru sportiv în momentul menținerii unei concentrații adecvate și, prin urmare, a unei performanțe bune, profesioniștii tehnici din lumea sportului au descoperit că prezența psihologilor sportivi poate ajuta la evitarea greșelilor din cauza lipsei de concentrare.

În sport ca fotbalul, mulți psihologi sportivi lucrează în mod specific pentru a consolida modelele de comportament că ele facilitează faptul că jucătorul rămâne cu toate simțurile sale în joc în timpul întregii petreceri. Ar putea părea însă o sarcină ușoară să se asigure că jucătorul înțelege că pentru a menține concentrarea trebuie să ignorați factori precum performanța arbitrului, condițiile câmpului, condițiile meteorologice și, în cele din urmă, câțiva factori care nu pot controla, evita a scopului său și a distrage-o, este într-adevăr complicată.

Strategia utilizată pe scară largă este vizualizarea sau repetiția psihică, sarcină care constă în principal din faptul că atletul reproduce fiecare pas pe care trebuie să-l realizeze în timpul activității, venind să simtă acele senzații atât de caracteristice atunci când sunt în competiție. Când atletul atinge concentrația maximă, intră în ceea ce experții numesc starea de flux, în care individul este atât de implicat în ceea ce face, încât îi ține atenția fără să fie deranjat de nicio situație sau circumstanță. Nu este benefica preocuparea doar pentru concentrare. Concentrația maximă este reprodusă în mod natural și automat, fără a fi nevoie să ne concentrăm atenția asupra concentrării propriu-zise, ​​adică acea sarcină care a devenit automată trebuie executată într-un mod care nu necesită atenție concentrată asupra fiecăreia dintre pașii sau elementele care alcătuiesc sarcina, dar ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce se va întâmpla și să lase să se întâmple.

În concluzie, trebuie clarificat acest lucru toate tipurile de sport au metodologia și progresul lor. Fără îndoială, unul dintre factorii care au mai multă relevanță atunci când vine vorba de îmbunătățirea oricărei discipline este concentrarea. În consecință, cunoașterea mai multor strategii care ne permit să îmbunătățim această abilitate va permite oricărui atlet să obțină rezultate și rezultate mai bune.

Problematica abordată Indiferent de sportul practicat sportivii sunt testați începând cu

selecția primară cu teste care evauează nivelul atenței cu toate atributele acesteia. “Definită ca o orientare selectivă a activitații psihice, atenția se manifestă ca o concentrare și direcționare a acesteia, rezultatul final fiind optimizarea oricarei activități în cadrul căreia aceasta intervine. Atenția este funcția psihică ce stă la baza selecției stimulilor, ea intervenind în procesul de acordare a semnificațiilor respectivilor stimuli. Ea reprezintă în același timp funcția dirijării anticipative ce asigură formarea atitudinii pregătitoare pentru recepționarea stimulilor sau pentru acțiune. De la reacția de orientare nespecifică față de orice stimul nou sau neașteptat al ambianței și pînă la concentrarea selectivă a activității de cunoaștere, avem de-a face cu aceeași funcție psihică – atenția “. ( I.,Holdevici; I. P Vasilescu 1988). Atenția reprezintă un fenomen psihic deosebit de complex, de unde și dificultățile de definire a conceptului. Deoarece în absența atenției nu se receptează și nu se prelucrează eficient nici o informație (externă sau internă), putem spune că atenția este condiția de bază a conștientizării întregii vieți psiho-comportamentale (M. Epuran, 2001). Rezultă de aici rolul important pe care îl are acest fenomen în cadrul sistemului psihic uman, precum și strânsa interdependență dintre atenție și celelalte fenomene, procese, activități psihice.

Îndiferent de forma în care se manifestă, – involuntară, voluntară sau postvoluntară, atenția pune în evidență un ansamblu de dimensiuni pregnant obiectivabile și relativ riguros cuantificabile, pe baza cărora poate fi analizată, comparată și evaluată. Printre cele mai importante asemenea dimensiuni, notăm: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea și distributivitatea. (Golu, M., 2005:231). Acestea se dobândesc prin utilizarea, timp mai îndelungat, a atenției la un anumit nivel calitativ. Odată dobândite ele pot facilita desfășurarea atenției cerută de adaptarea la ambianțe și activități variate ale omului. (Buzdugan, T.,1998:148).

Menținerea unui timp cât mai îndelungat a atenției reprezintă un avantaj pentru orice sportiv în special pentru cei care practică activități sportive care durează timp de câteva ore. Este adevărat că din punct fiziologic stabilitatea atenției nu poate fi continuă pe o perioadă mai lungă de timp, dar problema se pune dincolo de aceste aspecte, respectiv dacă atenția poate fi constantă pe acele durate de timp. “Stabilitatea atenției, exprimă persistența în timp a posibilități de a menține atenția asupra unui obiect, fenomen etc. Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenția se poate menține aproximativ la același nivel (optim, posibil în situația dată și pentru subiectul dat).

Realizarea ei, este relativă pentru că, prin natura funcționări circuitelor nervoase există cel puțin trei scurte întreruperi ale atenției la fiecare minut”. (Buzdugan, T.,1999:148). O alt atribut al atenției cu implicații majore în activitățile sportive se referă la numărul de aspecte ale realității care sunt inițial identificate în plan exterior cât și imaginar. “Volumul atenției exprimă numărul „elementelor" sau „entităților" distincte (litere, cifre, silabe, cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte) pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu maximă și relativ egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental – reprezentare, imaginație)”. (Golu, M.,2005:232).

Indiferent că vorbim de sporturi individuale sau de echipă, în timpul delurării activităților specifice se pot derula mai multe actvități concomitent. Atenția în general și distributivitatea acesteia în special rămâne una din calitățile acesteia care depinde într-o măsură mai mare de nivelul sportivului și respectiv experiența acestuia etc. Practic un rol important în sesizarea unui număr cât mai mare de acțiuni este condiționat de nivelul stâpânirii unui spectru cât mai larg de deprinderi. Distributivitatea atenției, se referă la desfășurarea concomitentă a mai multor activități cu condiția ca măcar unele dintre ele să fie relativ automatizate. (Buzdugan, T.,1999:148).

Distributivitatea este o caracteristică a atenției constând din urmărirea concomitentă a mai multor obiecte sau acțiuni. Ea este posibilă datorită elaborării și activării mai multor dominante cerebrale. Acestea nu sunt echivalente ca intensitate, numai una din ele ocupând un loc principal. Celelalte focare de atenție sunt asigurate prin automatizarea acțiunilor și deci persistă la nivelul subconștient. Distributivitatea (mobilitatea) poate fi apreciata și prin capacitatea de comutare rapidă. Ea rezultă din antrenament și este o calitate diferențială a atenției. (Șerban M.,1987). Fiecare din sporturi, probe sunt caracterizate de momente cu o mare încărcătură psihică. Sportivii care se pot concentra în momentele cele mai dificile pot înscrie goluri la loviturile de pedeapsă de la 11m, sau șapte metri, pot ridica haltera în momentul optim, pot executa o lovitură de pumn sau picior la momentul oportun ș. a. m. d.

Autorul, W.James, citat de Paul Popescu Neveanu, (1977), este cel care folosește pentru prima oară termenul de concentrare a atenției. Concentrarea este un efort cu care subiectul se poate acomoda după îndelungate și laborioase încercări. Distragerea apare, la unii subiecți, ca un simptom al incapacității de concentrare. Inclinarea spre concentrare este favorizată de dezechilibrul excitativ și de inerție. Reprezentanții tipului echilibrat-mobil (sangvincii) au în această privință mari dificultăți și tind mereu să-și „defocalizeze" atenția. (Popescu Neveanu, 1977:559). Concentrarea condiționează eficența percepției, gândiri, memoriei, activități practice, asigurând precizie, profunzime și claritate.

Mobilitatea sau flexibilitatea atenției exprimă deplasarea și reorientarea atenției de la un obiect la altul,în intervalele cerute de desfășurarea a activități. (Buzdugan, T.,1999 :148). Situațiile specifice din cadrul fiecărei discipline sunt caracterizate de o trecere rapidă de la o secvență la alta, ceea ce presupune pe de o parte un mare consum psihic și pe de altă parte o mobilitate a atenției. Și această calitate a atenției depinde foarte mult de experiența fiecărui sportiv și nu în ultimul rând de automatizarea cît mai multor activități.

Mobilitatea reprezinta calitatea atenției de a se comuta rapid, la nivel optim de concentrare, de la o situatie la alta, de la o secvență sau veriga a activității la alta, menținând totodată controlul asupra ansamblului. (Treisman, 1973 citat de Golu, M., 2005:234).

Concluzii și propuneri. Atenția și calitățile acestea sunt elemente definitorii ale fiecărui sportiv de performanță. Pentru fiecare disciplină sportivă, în funcție de caracteristicile acesteia, sunt necesare în proporții diferite calitățile atenției. Considerăm util în identificarea calităților atenției și conceperea unor teste care pot valorifica pe deplin caracteristicile fiecărei discipline sportive.

Stabilitatea atentiei. Inseamna mentinerea un timp mai lung a orientarii si concentrarii

psihonervoase asupra aceluiasi fapt sau aceleiasi activitati. E influentata de proprietatile stimulului, de complexitatea si natura activitatii si nu in ultimul rand de motivatia subiectului. Un obiect cu structura simpla si nemiscat ne retine atentia foarte putin timp.

Concentrarea (intensitatea) atentiei. Inseamna mobilizarea intereselor si eforturilor

imntr-o anumita directie in functie de semnificatiile stimulilor, paralel cu inhibarea actiunii unor factori perturbatori. Gradul de concentrare e dependent de multi factori dintre care amintim: interesul subiectului pentru acea activitate si rezistenta lui la factorii perturbatori. Se poate masura prin rezistenta la factori perturbatori, in special la zgomot.

Volumul atentiei. Adica cantitatea de date ce pot fi cuprinse simultan in planul reflectarii

constiente este limitat. Volumul mediu este de 5-7 elemente.

Flexibilitatea sau mobilitatea atentiei. Inseamna capaciatea subiectului de a deplasa

atentia de la un obiect la altul in intervale cat mai scurte de timp. Pragul minim de deplasare potrivit cercetarilor este de o sesime de secunda.

a) b)

Fig.7.4. Scheme privind concentrarea/focusarea atentiei.

Distributivitatea atentiei. Este proprietatea care vizeaza amplitudinea unghiului de cuprindere simultana in planul constiintei clare a unei diversitati de fapte , procese, manifestari. Adica capacitatea de a sesiza simultan intelesul mai multor surse de informatii.

S-a constatat faptul ca distributia e totusi posibila cand miscarile sunt puternic automatizate si informatiile foarte familiare. De exemplu pilotul de avion care este atent la o multime de lucruri in acelasi timp: el urmareste linia orizontului, cadranele, asculta informatia din casti etc.)

In figura 7.4 sint prezentate doua scheme care au legatura cu concentrarea atentiei. După cum se constata pana la urma rezultatele sunt generate de focusare. Cu cat sportivul se va concentra mai mult pe ce nu-i place, cu atit mai mult va scadea eficienta sa in ce priveste atentia.

Daca atentia este focalizata spre un singur lucru se asigura rezultate bune. Cand se indreapta atentia asupra unui obiectiv, fiecare actiune, voluntara sau involuntara, se canalizeaza in directia atingerii acelui obiectiv. Daca se indreapta energiile asupra unui lucru excluzand orice altceva, se produce forta care poate aduce ceea ce se doreste.
Cand iti concentrezi gandul ii maresti de fapt forta. Exercitiile care urmeaza pot parea monotone, insa sunt extrem de folositoare. Daca vei continua sa le faci vei descoperi ca sunt foarte valoroase, caci iti maresc puterea de concentrare. Daca activitatea sa a fost preponderent mentala, vor continua sa existe ganduri asemanatoare care ii vor surescita mintea si foarte posibil sa-l impiedice sa-si asigure odihna de care are nevoie.
Cand mintea e intarita cum trebuie prin impulsul vointei, ea devine un transmitator mai puternic al gandului deoarece are mai multa forta.
Cel mai bun moment pentru concentrare este dupa ce citesti ceva care te inspira, intrucat atunci esti inaltat mental si spiritual spre taramul dorit. Acela e momentul in care esti pregatit pentru concentrare profunda.

7.11.2. Metode de dezvoltare a puterii de concentrare a sportivilor.

Pentru a ancora metode de dezvoltare a puterii de concentrare a sportivilor din sporturile de contact este necesar in prealabil sa se asigure un ambient specific acestui scop, ambient care presupune in primul rind spatiu bine dimensionat, bine aerat, bine iluminat. Echipamentul sportivului sa fie cel corespunzator sportului practicat. Mobilierul din sala de antrenament sa fie de asemenea specific sportului. Este necesar ca sportivul sa se afle intr-o stare de relaxare completa. Pentru a fi benefice metodele de dezvoltare a dorintei de implinire sportivul trenbuie sa fie deprins inclusiv cu tehnicile si detaliile unor corecte actiuni de inspirare a aerului, mentinerea acestuia respectiv expirarea lui.

Sportivul trebuie sa fie capabil sa efectueze aceste actiuni pentru orice interval de timp. Atit cit ii cere antrenorul in conformitate cu programul structurat de acesta. El trebuie sa fie convins de necesitatea cunoasterii acestor actiuni de aerare a organismului. Impactul va fi atit asupra starii fizice cit si psihice. Linistea si relaxarea trebuie sa-l cuprinda pe sportiv. El trebuie sa fie entuziasmat de starea sa, de energia purificatoare a suflului vital care ii va reface fiecare celula a corpului si a creierului. Trebuie sa constientizeze ca va trebui sa fie tot timpul pregatit sa primeasca noi cunostinte in ceea ce face sau va desfasura in viitor. In realizarea unui scop, a unui tel. Sa lase spiritul sa lucreze in si prin sine si sa-l ajute sa realizezi ce doreste. Sa fie capabil sa-si propuna sa realizeze ceva anume axat pe rezultatele sportive si sa-siformeze cat mai clar imaginea mentala a acelui ceva. Sa continue sa se concentreze asupra acelui ceva si nu lase sa patrunda nici un fel de indoieli sau temeri in realizarea lui. Sa creada cu toata fiinta ca ceea ce-si doreste se va produce, se va implini. Sa simta chiar si virtual ca deja acel lucru s-a si produs in realitate, caci, de fapt asa se si intampla.

Tabelul 7.1.

In momentul in care isi doreste ca un lucru sa se intample, acesta se manifesta in planul sau mental intr-un mod foarte subtil. Pe masura ce se concentreaza, acel gand se fortifica. De fiecare data cand se concentreaza, pur si simplu trebuie sa simta si sa traiesca realitatea succesului sau a implinirii dorintei sale. Sa fie antrenat in a-si pastra acest sentiment al implinirii si sa nu lase ca nimic sa intervina; sa contientizeze operativ ca a devenit stapanul concentrarii. Sa fie antrenat in a descoperi ca aceste metode prin a actiunile din structura lor sint de o mare importanta pentru sine si ca va invata in cel mai scurt timp sa-si indeplineasca tot ceea ce s-a propus si care ii va fi benefic.
Va fi necesar insa sa-si pregateasca mai intai corpul sa asculte comenzile mintii. Va trebui sa doreasca sa dobandeasca controlul miscarilor sale musculare. In tabelul urmator sint sintetizate actiuni ale unor metode de dezvoltare a puterii de concentrare a sportivilor din sporturile de contact.

Exista intotdeauna o modalitate de a depasi toate dificultatile cu care ne confruntam si este o desfatare pentru sufletul omenesc sa faca acest lucru. In loc sa irosesti forta pretioasa de gandire ingrozindu-te sau temandu-te de vreun interviu sau eveniment neplacut, aloca in schimb timp si gandire intensa modalitatii prin care sa profiti din plin de interviul sau evenimentul respectiv si vei descoperi ca nu va fi atat de neplacut pe cat credeai.

Majoritatea problemelor noastre nu sunt decat imaginare si obiceiul mental de a ne teme de ele e cel care actioneaza, de fapt, ca un magnet care le atrage pe acelea care apar cu adevarat. Circumstantele negative care iti apar sunt create sau atrase de propria ta negativitate, de propriile tale temeri si ganduri nepotrivite. Ele sunt totodata un mijloc de a te invata sa invingi toate obstacolele si sa descoperi forta ta interioara invincibila – forta Sinelui superior.

Odata ce ne focusam investim energie, iar energia este cea care produce rezultate. Energia este probabil lucrul care ne genereaza rezulatatele remarcabile.

Metafora, consacrată, este lesne de tradus: centrul de comandă, creierul, are nevoie de antrenament continuu, pentru a-și îndeplini cu brio toate misiunile. Iar una din cele mai importante misii este asimilarea, stocarea și prelucrarea informațiilor – capacitatea de memorare și concentrare. Depindem de ea în cele mai variate contexte – de la examene, interviuri de angajare și ședințe de lucru, până la rutina zilnică de acasă și de la serviciu. Nu este neapărat necesar să ne spună psihologii că nu suntem toți dotați, de la mama Natură, cu aceeași capacitate de concentrare. Știm și noi. Dar ciulim urechile cu maxim interes când ei ne învață cum să ne dezvoltăm puterea de concentrare.

7.12. Metode de mentinere a concentrarii mentale.

Dificultățile de concentrare la sportivii din sporturile de contact sunt datorate, de multe ori, mediului inadecvat: un open-space plin de larmă, sala de antrenamente in vecinatatea unor surse producatoare de zgomot mare si persistent sau in vecinatatea liniilor de transport terestru sau aerian etc. Daca utilizeaza casti antizgomot nu mai pot colabora cu antrenorul. Sportivul oricum isi distribute atentia la ce spune antrenorul cu atitudinea pe care este obligat sa o ia in fata adversarului.

Deci este nevoie de tinerii cu mare putere de concentrare. Adevărat, nu toată lumea are nevoie de liniște și pace pentru a se concentra. Și au mai fost inventate și căștile care formează o barieră antifonică între noi și mediul înconjurător. Rămâne la latitudinea fiecăruia să identifice factorii de stres care îi distrag atenția.

Tehnica ancorării. Ține de o atitudine neuro-psihica si se bazează pe asocierea unui gând sau a unei amintiri pozitive cu un gest și ajută mult la contracararea stresului. De exemplu, înainte de a boxa, sportivii acestui sport , fara exceptie, lovesc continuu intr-un adversar imaginar.Este si o tehnică de concentrare a energiei înainte de a porni atacul dar si una de mentinere a concentrarii asupra a ceea ce va urma.

Vizualizarea pozitivă.Tehnica vizualizării pozitive, foarte eficientă, constă în a crea imaginea pozitivă a unui eveniment. Astfel este condiționat, comutat pe modul plus, creierul care, lăsat ”de capul lui”, ar putea emite gânduri negative. Gestionarea stresului implică automat acțiune asupra dimensiunii mentale și emoționale, cu efect direct asupra puterii de concentrare: vizualizând situații reconfortante, gândurile parazite sunt alungate și ne centrăm atenția strict asupra obiectivului pe care vrem să îl atingem.

Menținerea atenției. Pentru a amplifica puterea de concentrare, se poate utiliza și o tehnică menită să mențină atenția trează asupra unui punct anume: alegi un obiect și îl fixezi cu privirea timp de trei minute. Îi studiezi insistent culoarea, forma, marca etc. detalii care individualizeaza si defines obiectul. Obiectivul pe care îl urmărești este ca obiectul respectiv să ajungă să îți ocupe tot spațiul mental. De îndată ce își face loc, în mintea ta, un alt gând, îl lași să se instaleze, după care vezi dacă îl poți face să plece. Notează cât timp ai reușit să rămâi concentrat asupra obiectului ales, fără să te gândești la altceva: 15, 20 de secunde, apoi crește treptat timpul de concentrare neabătută.

Rutina. Înaintea unui meci I mportant, toți sportivii urmează o rutină pentru a fi în formă pe teren: fac anumite mișcări, își vizualizează jocul, ascultă muzică… O metodă numai bună de adaptat la situația celui care urmează să vorbească în public, de pildă, și se teme că emoțiile îi vor știrbi puterea de concentrare: înainte de a merge la pupitru, se poate retrage singur într-o încăpere liniștită, unde să facă exerciții de respirație. Apoi să meargă încet spre pupitru, alegând, pe drum, o persoană din public asupra căreia să își focalizeze atenția.

Ancorarea în present. Concentrarea presupune să fii total în momentul prezent. Yoga, sofrologie, mindfulness sunt tehnici de ancorare desăvârșită în momentul actual. Până la urmă, fiecare își găsește propria rutină care îl ajută să evite gândurile parazite ce afectează puterea de concentrare. De la 1 la 9, ai de unde să alegi și cum să combini. Tu concepi și conduci jocul. Orice strategie ai construi, orice tactică ai desfășura în teren, scorul final va fi în favoarea ta: vei fi reușit să îți dezvolți armonios mușchii creierului și implicit capacitatea de concentrare.
Fiecare dintre efectele acestor 9 tehnici pot fi amplificate la maxim cu ajutorul unui dispozitiv pentru stimulare mentală și echilibrarea emisferelor cerebrale. Nu există nimic mai puternic decât un impact direct asupra modului în care funcționează efectiv creierul. Cu ajutorul unor stimuli luminoși și sonori modelați pe ritmuri și frecvențe specifice, creierul poate fi antrenat asemenea unui mușchi, astfel încât toate funcțiile mentale pot fi aduse la performanțe de geniu. Secretul sănătății și al longevității creierului este antrenarea lui în mod precis și constant! Află mai multe detalii despre dispozitivul pentru stimulare mentală Mind Synergy aici.

Creierul tau este programat sa se relaxeze de fiecare data cand are ocazia, dupa cum spun cercetatorii de la Universitatea Harvard, Colegiul Dartmouth si Universitatea Aberdeen. Astfel apar starile de visare cu ochii deschisi, mintea iti zboara la fel de fel de lucruri care nu au legatura cu activitatea asupra careia vrei sa te concentrezi si iti pierzi atentia. Din fericire, cu putina vointa poti alunga aceste stari care te distrag si te determina sa pierzi timpul atunci cand ai treaba de facut.

7.13. Avantajele dezvoltării puterii de concentrare.

Dintre multiplele avantaje ale puterii de concentrare sint de mentionat sintetizat urmatoarele din cele mei benefice :

a). Controlul gândurilor.

Abilitatea minții de a se concentra.

Liniște și pace în minte

Distanțarea de gândurile supărătoare și inutile.

Abilitatea de a face o selecție a gândurilor.

Îmbunătățirea memoriei.
b).Întărirea încrederii de sine.

Putere interioară.

O voință mai puternică.

Ambiție și putere de decizie.

Abilitatea de a studia și înțelege mai rapid și mai eficient.

Fericire interioară.

Vizualizare creativă mai puternică și folosită mai eficient.

Meditație profundă și de succes.

Astfel de avantaje desi par de domeniul iluzoriu sint totusi foarte posebile de realizat. Orice sportiv si mai cu seama cel din sporturile de contact reuseste sa se cunoasca pe sine cu atit mai mult cu cit reuseste sa-si dezvolte puterea si aptitudinile de concentrare. De aceea in antrenamentele innovative antrenorul trebuie sa include inca de la inceput in pregatirea sportivului metode de dezvoltare a aptitudinilor de concentrare.

Antrenamentul Mental Inovativ= Minte limpede și liniștită = Putere și Voință
Îmbunătătirea atenției și focusarea mentala, mențin puterea de concentrare pe termen

lung! Atenția este o activitate de bază a creierului, iar concentrarea reprezintă capacitatea de a

orienta atenția conștient asupra unor activități relevante. Dificultatile de concentrare ar putea fi :

Pierderea in scurt timp a rabdarii si aparitia amneziei,

Aparitia starilor de plictiseala în timpul antrenamentelor și lipsa concentrarii în timpul

sedintelor teoretice de pregatire,

Aparitia unor dificultăți în dirijarea atenției și menținerea concentrareii pe perioade

mai lungi de timp,

Neputinta sportivului de a-si indeplini dorinta de a ramine concentrat pe toata

perioada antrenamentelor,

Neputinta sportivului de a-si crește si dezvolta performanțele intelectuale și

randamentul la antrenemente.

Dificultățile de concentrare pot fi conectate de lipsa odihnei de calitate, stres sau anxietate, impulsivitate crescută sau hiperactivitate, sau alți factori. Dacă astfel de dificultati se mentin în timp, se poate vorbi de deficitul de atenție, sau tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie (ADHD) o tulburare din ce în ce mai frecventă în rândul copiilor. Adesea însă, si in rindul tinerilor sportiv poate apare distragerea atentiei si aparitia unei nevoi de pauze mai lungi, deconectari de la rutina zilnică. Însă atunci când lipsa concentrării e frecventă și sportivul nu se poate mobiliza pentru a-si finaliza proiectele, înseamnă că se confrunta cu o problemă care are numeroase dezavantaje: randament scăzut, termene încălcate, inconstanță, productivitate redusă.

Toate acestea pot fi corectate prin sedinte de antrenamente innovative care sa presupuna dezvoltarea întregului potențial prin îndepărtarea factorilor care stau la baza lipsei de concentrare. Concentrarea este de altfel o formă de atenție dirijată care nu permite stimulilor externi și distrage- rilor interne irelevante să-l întrerupă pe sportiv din demersul său.

Citeva actiuni, sugestii si afirmatii din structura unor antrenamente de pregatire in dezvoltarea puterii de concentrare sint urmatoarele :

Re-programarea minții subconștiente pentru obținerea randamentului maxim,

Creșterea determinării și a perseverenței; antrenarea minții pentru creșterea

capacității de concentrare,

Rescrierea unor programe mentale pentru atingerea obiectivelor propuse, evitarea

amânărilor și distragerilor inutile,

Dezvoltarea abilității de a rămâne focusat pe perioade lungi de timp,

Creșterea eficientei activitatilor din antrenamentele desfasurate la clubsau la galele

intrecerilor,

Eliminarea tiparelor mentale limitative și asimilarea unor noi credințe pozitive

legate de propria persoană și de imaginea de sine,

Capacitarea sportivului ca poseda o capacitate inascuta de concentrare,

Capacitarea sportivului de a-si putea dirija singur atenția asupra a ceea ce are de

realizat,

Accesarea rapida a stării profunde de focus mental,

Impunerea unui stil de viață echilibrat la club,

Eliminarea cu operativitate si fara eforturi a stresului din viața sportivului,

Relaxarea sportivului ori de câte ori e nevoie,

Setarea sau resetarea de catre sportive a unor obiective realiste și derularea de activitati în direcția atingerii lor,

Direcționarea atenției și menținerea focusarii cu mare ușurință,

Sportivul trebuie sa fie o persoană relaxată și pozitivă in gindire,

Sportivul trebuie sa se bucure de abilități sporite de atenție și concentrare.

7.14. Aspecte si dificultati care diminueaza din capacitatea de concentrare.

Exista o serie de aspecte si dificultati care scad din capacitatea de concentrare, fac sa ca sportivul sa fie nefocalizat si neeficient in ceea ce face, ceea ce este el si ceea ce exprima el in jur. Primul aspect este la un anumit nivel mai mult decat evident pentru multi dintre sportivii din sporturile de contact.

Este vorba de faptul ca nu poti sa fii atent si sa faci concentrat doua lucruri in acelasi timp. Un time management adevarat presupune sa fii daca nu 100% concentrat, atunci cat mai aproape de acest procent, asupra lucrului pe care il faci in momentul prezent.

Al doilea are la baza notiunea de “toti purtam cate o povara”. Acest lucru inseamna ca atunci cand facem un lucru, din cauza mentalului nostru, realizam continuu conexiuni (mentale) si proiectii catre lucruri din trecut sau viitor. Altfel spus, fac ceva dar ma gandesc mereu si la lucrurile de care am nevoie, lucrurile pe care le vreau sau pe care trebuie sa le fac in detrimentul focalizarii complete pe ceea ce fac in momentul vorbirii. La o simpla observare vei putea constata ca peste 75 – 85% din atentia ta nu se afla repartizata pe lucrul pe care il faci in momentul vorbirii. Ne gandim la facturi pe care le avem de platit, discutia purtata acum cateva zile cu seful, cum sa ne impartim intre sarcinile de la birou si cele gospodaresti, avem de cumparat un cadou pentru ziua prietenei cele mai bune si cate altele asemenea! Ne lasam usor, usor cate o “impovarati” de detalii si aspecte care nu au nicio legatura cu ceea ce facem in momentul respectiv, fapt care ne scade din puterea de concentrare.

Un exemplu concret de concentrare maxima este reactia umana in situatii limita si de soc. Ne trezim reactionand in moduri in care niciodata nu ne-am fi asteptat, tocmai pentru ca unda de soc provoaca concentrarea atentiei intr-o singura directie (aceea de actiune determinata si constienta.)

Al treilea aspect face referire la alegere. De cele mai multe ori ceea ce oamenii se gandesc sa faca si ajung sa faca se dovedesc a fi doua lucruri total diferite. Uneori ambele variante sunt in sine diferite chiar si de ceea ce isi doresc sa faca. Atunci cand aceste lucruri se intampla pot determina reprimare si fortare in directii care nu simt ca li se potriveste. Atunci cand faci lucruri pe care te simti fortat sa le faci nu vei putea fi niciodata complet concentrat si atent la lucrul respectiv. Spuneam mai devreme ca acest al treilea aspect se afla in stransa legatura cu primul. Da, prin prisma faptului ca natura umana nu va simti niciodata sa faca mai mult de un lucru intr-un interval specific de timp. Sinele ESTE si traieste in prezent fara sa incerce sa ajunga undeva in viitor. Se regaseste intr-un singer loc, intr-un inteval anume de timp. Aici intervine alegerea: depinde numai si numai de tine daca faci lucruri pe care ti le doresti cu adevarat sau lucruri bazate pe principii si valori generale.

Concluziile de baza sunt simple si probabil ca le-ati conturat singuri deja:

faceti lucrurile pe rand

concentrati-va pe actiunea prezenta si nu pe cele trecute sau viitoare

nu va fortati sa faceti lucruri care simtiti ca nu va reprezinta

Sunt multe metode prin care fiecare isi poate imbunatati capacitatea de concentrare si atentie, personal va recomand o serie de exercitii construite astfel incat sa duca la o imbunatatire vizibila, atata timp cat va doriti intr-adevar sa o faceti.

Trebuie sa aveti in minte faptul ca exercitiile sunt generale, urmand ca in timp sa va

devoltati si sa va concepeti propriul set de exercitii, conform propriilor nevoi si perceptii. Sa incepem cu cateva exercitii de baza simple.

Sa luam cele cinci simturi. Fiecare dintre noi se bazeaza mai mult sau mai putin pe unul dintre ele. Majoritatea oamenilor sunt dependenti de vaz, auz si simt tactil astfel ca exemplele vor fi mai multe pe aceste simturi.

CAPITOLUL 8. RAPIDITATEA SI CLARITATEA RATIONAMENTULUI – RCR

8.1.Consideratii generale.

Raționamentul este un act inferențial prin care se “extrage” o concluzie dată dintr-un set de premise care nu poate fi decât logic sub aspect formal, în sensul utilizării procedurilor de analizare a premizelor și extragere a concluziei prin silogism. Dar raționamentul poate fi corect logic și fals factual, ca derivare de consecință, atunci când un set de premize este compatibil cu mai multe interferențe diferite. Spre exemplu putem raționa că va ploua dacă timpul e noros și începe să fulgere, dar nu întotdeauna după asemenea manifestări meteo urmează ploaia.

Prin rationament putem raționa că dacă două obiecte sunt aparent identice sau foarte asemănătoare aspectual au și proprietăți sau funcții asemănătoare, raționament fals dacă nu avem dovezi că și structurile interne ale celor două obiecte sunt identice sau asemănătoare.

Raționamentul este un proces de extragere a unei informații implicite dintr-un set de propoziții și explicitarea ei prin acțiuni comparante, corelante sau interferențiale. Raționamentul generează proceduri argumentante de posibilitate sau de necesitate, după cum poate elabora și strategii demonstrante a unor afirmații sau a opusului acestora.

Raționamentul este un sistem dinamic de cel puțin trei judecăți între care există o relație necesară ce determină apariția unei noi judecăți pe baza celor precedente. În raționament are loc o mișcare a minții de la judecăți cunoscute la judecăți necunoscute, noi.

Raționamentul inductiv este un model de gândire umană care este folosit cu precădere în științele empirice, și care constă într-o inferență (operație a gândirii prin care se trece de la un enunț la altul) de la enunțuri singulare (descrieri, observații, experimente, calcule făcute cu anumite mărimi), la enunțuri universale, la ipoteze sau teorii. Prin raționamentul inductiv, gândirea umană poate detecta similaritățile sau/și diferențele fenomenelor naturii sau a obiectelor din natură sub forma unor formulări generale.

Elaborarea ideilor și

abilitățile de raționament

8.2.Abilitati de rationament si rapiditatea acestuia.

Elaborarea ideilor și abilitățile de raționament presupun o fluența consistenta de idei , flenta ce determina implicit si rapiditatea rationamentului.

Elaborarea si dezvoltarea unui program de îmbunătățire a capacității de concentrare

constitue primul pas in identificarea și înțelegerea tipurilor de deficiente si inadaptari de învățare care pot influenta dezvoltari in diferite etape din cariera sportivului.

Următorul pas este cunoasterea si clarificarea in detalii a deficientelor si inadaptarilor

cognitive care provoacă „tulburarea” și îmbunătățirea abilităților cognitive in viata sportivului, actiuni ce vor avea eficienta scontata prin conceperea unui program adecvat atit intr-o pregatire teoretica cit si ptactica.

Fig.8.1.Schema succesiunii abilitatilor de rationament

Dacă la sportivul, din aceste șapte procese cognitive există disfuncții semnificative, este posibil ca acesta să aibă o formă de dizabilitate de învățare si insusire. De exemplu, dacă memoria sa de lucru este insuficientă, va avea dificultăți în antrenamente. Dacă ritmul său de prelucrare a informațiilor este lent, probabil că va fi dificil să înceapă și să finalizeze o sarcină noua sau un procedeu nou. Dacă procesarea sa vizuală este slabă, citirea diagramelor și decodificarea graficelor pot fi dificile pentru el. Dacă capacitatea sa de logică / raționament este mai mică, probabil va avea dificultăți în a înțelege și a rezolva probleme de conflicte spontane.

Un model eficient de învățare si insusire.

În modelul de mai jos, partea inferioară prezintă activarea programului de antrenare, în timp ce partea superioară reprezintă abilitățile mentale disponibile, care pot fi utilizate și interacționează cu orice informație asimilata. Cu cât fiecare dintre aceste abilități mentale se dezvoltă, funcționează și se articulează cu altele, cu atât va fi mai benefic si efficient programul de antrenament. În acest fel, sportivul va putea să gestioneze informațiile cu precizie, rapid și eficient.

Fig. 8.2.. Schema proceselor cognitive in antrenamentele inovative

8.3.Funcțiile activităților mentale

Revenind la primul nostru subiect despre activitățile mentale, psihologul Richard, J.F

(1998) lea descris prin șase funcții importante:

1. Conservarea structurilor cognitive permanente: cunoaștere, convingeri

2. Elaborarea deciziilor de acțiune pentru rezolvarea problemelor, execuția neautomatizată (adaptarea procedurilor generale existente), executarea automată.

3. Construcția reprezentărilor

4. Producerea de concluzii pentru scopuri epistemice (reprezentare) sau pragmatice (decizii de acțiune). O inferență este crearea de noi informații din cunoștințe și informații despre situația conjuncturala.

5. Construirea cunoștințelor

6. Reglementarea și controlul activității.

Aceste șase funcții sunt sistematizate pe trei axe:

• să înțeleagă: cu repercusiuni asupra posibilitatii de a să construi interpretări

• sa motiveze: cu repercusiuni asupra posibilitatii de a produce deducții

• să evalueze: cu repercusiuni asupra posibilitatii de a să producă judecăți

Tabelul 8.1.: Tabelul sumar al activităților mentale și caracteristicile lor

Astfel, actiavitatea de înțelegere implică construirea de reprezentări și cunoștințe; activitatea raționamentului, elaborarea deciziilor de acțiune, construirea și reprezentarea cunoștințelor; producerea inferențelor și a activității de evaluare, păstrarea structurilor cognitive permanente și funcțiile de reglementare și control la toate nivelurile de activitate.

Desigur, aceste activități mentale sunt supuse unor constrângeri externe cum ar fi activitățile de memorie sau activitățile perceptuale care le influențează în funcție de tipul de informații pe care le oferă, de viteza tratamentului lor și de compatibilitatea tratamentelor simultane . Prima axă este activitatea de înțelegere, activitate ce se poate realiza prin:

particularizarea unei scheme care conține o procedură validă pentru o clasă de situații

construirea unei structuri conceptuale

construirea unei reprezentări particulare a situației

analogie.

Analogia se face în trei cazuri, când noua situație diferă de prima printr-o:

gama de variații numerice sau semantice,

serie de constrângeri suplimentare care necesită adaptarea situației de referință,

gama de variații ale structurii relaționale a problemei .

raționamentul inductiv: permite înțelegerea mai degrabă prin generalizări.

ațiunea deductivă: se concentrează pe înțelegerea mai degrabă prin particularizare.

raționamentul în situație: duce la elaborarea deciziilor de acțiune prin generalizări și

particularizări.

Tabelul 8.2.Inferentele activitatii de raționament. Caracteristicile tipurilor de raționament

Am dedicat o parte din cercetari activitatilor mentale pentru a arata complexitatea antrenamentelor inovative atunci cand rezolvam o sarcina noua. Nu pretindem să adăugăm teorii noi în acest domeniu în timpul tezei noastre, ci, dimpotrivă, să folosim aceste cunoștințe pentru a înțelege și a insusi mai bine diferențele dintre indivizi și intergrupuri, inclusiv statutul vizual.

Cu toate acestea, cercetarea noastră, care se ocupă de influența unei instruiri prin noi

tipuri de antrenamente inovative, pare importanta pentru noi în acest moment al muncii noastre, să privim noțiunea de învățare si insusire și mai ales formele lor atit de diferite.

Tabelul 8.3.

Tabel cuprinzind aptitudinile de personalitate a sportivilor

Tabel cuprinzind aptitudinile de personalitate a sportivilor-continuare

8.4.Evaluarea capacitatii de rationare – focusare

O tehnica completa si complexa de evaluare a capacitatii de rationare a potentialilor sportivi din sporturile de contact s-ar putea structura pe baza testelor de rationament RCC (Raisonnement sur Cartes de Chartier) . Testele RCC sunt concepute pentru a evalua abilitatile de rationament logice ale oamenilor, plecind de la „situatii problematice”, avind ca suport original cartile de joc. Subiectul trebuie să descopere caracteristicile (familia și valoarea) unui carti returnate care completează o seria propusă.

Există 3 variante de teste RCC în funcție de nivelul de dificultate și prin urmare de subiecti țintă:

Variante A: subiecti cu nivel scăzut de pregatire, catalogat ca nivelul VI, precum și subiecti speciali (de exemplu, persoanele cu dizabilități mintale moderate).

Varianta B: subiecti de nivel IV și V , nivel de pregatire pina la bacalaureat, sau care doresc să accepte integrarea instruirii lor la acest nivel prin studii suplimentare.

Varianta C: subiecti de la nivelul IV, nivel de pregatire care presupune bacalaureatul si in plus la fel ca cei de mai sus doresc să participe la un curs de formare corespunzator acestui nivel.

Itemii evaluați sint grupati in asa numitul factor G acestuia fiindu-i atasat itemul denumit inteligență fluidă. Itemii cuprinsi in acest factor sint : inteligența spațială, inteligența digitală sau numerica si inteligență complexă, figura 8.3.

Fig.8.3.

Sistematizarea acestor itemi in acest fel face posibila analiza riguroasa a greselilor in evaluarea capacitatii de rationament si analiza stilului de raspuns fiind vizate viteza si acuratetea acestuia.

Bazele teoretice ale testelor RCC.

Testele RCC măsoară factorul G, un factor general de inteligență propus de Spearman în 1904, care rămâne astăzi în centrul tuturor modelelor teoretice. În mod specific, RCC au ca scop evaluarea inteligenței fluide, definită de Cattell, care reprezintă, contrar inteligenței cristalizate, a

inteligență mai puțin sensibilă la achiziții, limbă și cultură maniera generala. Se bazează pe capacitatea de a stabili relații între elemente informații și deduce corelații în situații nefamiliare

pentru oameni.

De ce este necesara evaluarea capacitatii de rationament a viitorilor sportivi din sporturile de contact ?

Abilitățile mintale sunt variabilele de predicție cele mai puternic corelate cu indicatorii succesului profesional. Corelațiile dintre rezultatele testelor de inteligență generală și performanțele profesionale sunt de ordinul .50. Prin urmare, este un bun indicator de predictie a

performanțelor viitoare la adulți sau la tineri.

In concluzie, in evaluarea capacitatii de rationament tehnica testelor RCC presupune: un indicator principal al testului: scor RCC, scoruri parțiale (spațiale și digitale/numerice), scorul potențial RCC (analiza greselilor/erorilor), scorurile de viteză și de precizie (stil de răspuns). Anumite puncte forte ale acestei tehnici de evaluare constau in :

Caracterul ludic și original al suportului testelor,

Posibilitatea realizarii unei analize detaliate care oferă acces la mai mulți itemi

(viteză, precizie, potențial, inteligență spațială, inteligență digitală), , (pina 32 de itemi)

Existenta a 3 variante adaptabile la 3 nivele de pregatire a subiectilor,

Derularea in timp relativ scurt a testelor indiferent de varianta, (pentru varianta A

20 min., variantele B si C pina la 40 min)

Subiectii pot fi de diferite virste, de la copii la adulti,

Metode de prezentare a rezultatelot : formulare tipizate de auto-ccopiere + software

care facilitează calcularea scorurilor foarte operativ

O tehnica de evaluare a personalitatii unui potential sportiv din sporturile de contact

este reprezentata schematic in figura 8.4..

Ea se constitue intr-un instrument care cuantifica 5 factori majori ai unei personalități. Aceasta tehnica are aplicatii cu rezultate deosebite in domeniul recrutarii resurselor umane in functie de specificul activitatii pe care urmeaza a o desfasura, al evaluarii competentelor si al orientarii subiectilor inspre un domeniu optim de activitati, indiferent de tipul acestora.

Modelul de personalitate structurat pe baza celor 5 factori este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai fiabile modele descriptive de personalitate. De altfel si tehnica testelor RCC se constitue intr-un instrument care cuantifica cei cinci itemi majori ai personalității unui subiect potential practican al unui sport de contact. Aceleasi teste stau la baza eurotestelor BFQ – 1 si BFQ – 2, ambele utilizate in evaluari de personalitatii din punct de vedere al capacitatii de rationament. Profilul individualizat permite evaluarea celor cinci factori de personalitate majori:

Factorul ENERGIE cuantifica tendința subietilor de a se descrie ca fiind mai mult sau mai puțin dinamici, activi, energici, dominatori, vorbaret. Cele două sub-dimensiuni ale acestui factor sint :

dinamismul prin care se identifică la subiecti, mai mult sau mai puțin concludent,

comportamentele energetice și dinamice, ușurință de vorbire și entuziasmul acestora;

dominanta este o subdimensiune a factorului energie prin care se cuantifica

aspectele legate de capacitatea subiectilor de a se impune, de a fi cei mai buni, pentru a-si afirma

influența asupra altora.

Fig.8.4.

Factorul AMABILITATE cuantifica tendința subiectilor de a se descrie ca fiind mai mult sau mai puțin cooperanti, cordiali, altruisti, iubitori, generosi, empatici. Cele două sub-dimensiuni ale acestui factor sint :

cooperarea carev identifică abilitatea de a înțelege nevoile și dificultățile celorlalți,

de ai ajuta, de a coopera eficient cu acestia;

atitudinea prietenoasă cuantifica aspecte de bunăvoință (primire, iubire), încredere

și deschidere față de ceilalți.

Factorul caracter al CONȘTIINȚEI cuantifica tendința subiectilor de a se descrie pe ei insisi ca fiind mai mult sau mai puțin atenti, meticulosi, ordonati, precisi, perseverenti. Cele două sub-dimensiuni ale acestui factor sint:

meticulozitatea prin care se identifică la subiecti fiabilitatea, grija meticuloasă

adusă la toate lucrurile, dragostea ordinii;

perseverența prin care se cuantifica aspectele care se referă la coerența și

perseverența pentru a îndeplini sarcinile și activitățile întreprinse și pentru a nu eșua în angajamentele asumate.

Factorul STABILITATEA EMOȚIONALĂ cuantifica tendința subiectilor de a se descrie pe ei insisi ca fiind mai mult sau mai puțin anxiosi, vulnerabili, emoționali, impulsivi, nerăbdători, iritabili. Cele două sub-dimensiuni ale acestui factor sint:

controlul emoției identifică aspectele care privesc controlul stărilor de tensiune

legate de experiența emoțională;

controlul impulsurilor măsoară aspectele legate de capacitatea de a menține

controlul comportamentului cuiva chiar și în situații de jenă, conflict, pericol.

Factorul DESCHIDERE SPIRITUALA cuantifica tendința subiectilor de a se descrie ca fiind mai mult sau mai puțin cultivati, interesati de lucruri și experiențe noi, deschisi la contactul cu diferite culturi și obiceiuri. Cele două sub-dimensiuni ale acestui factor sint:

deschiderea subiectilor spre cultură tinde să evalueze aspectele care privesc

interesul subiectilor de a fi informati, interesul în lectură, interesul pentru dobândirea de cunoștințe;

deschiderea subiectilor spre experiență evalueaza aspecte care se referă la o

dispoziție favorabilă față de noutăți, la capacitatea de a lua în considerare totul, din mai multe unghiuri, la o deschidere favorabilă către valori, stiluri, moduri. a vieții și a diferitelor culturi.

Ancorarea teoretică a modelelor cu cei 5 factori.

Teoriile și încercările de modelare a personalității sunt multe și variate. Teoria Big Five este o încercare de a media și de a uni diferitele puncte de vedere asupra descrierii personalității. Propunând cinci factori majori, cei cinci mari se află la un nivel intermediar de generalitate între abordările din [8 (Comrey)], [10 (Guilford)] sau chiar 16 factori (Cattell) și abordările care propun un număr limitat de dimensiuni extrem de generale.

In figura xxx este prezentata o scară de evaluare a celor cinci factori detaliati la care s-a mai adaugat un factor mai putin pregnand respectiv DEZIRABILITATE SOCIALA sau DORINTA SOCIALA. Aceasta reprezentare este o forma imbunatatita a redarii rezultatelor utilizarii modelului, deoarece, la fel ca cele mai recente studii pe această temă, contează două tendințe distincte: părtinirea moralistă și părtinirea egoistă. Scopul său este de a oferi o evaluare a tendinței subiectului de a oferi un profil auto-fals pozitiv sau negativ.

8.5.Evaluarea motivației pentru succes în formarea sportivilor din sporturile de contact.

Chestionarul de motivare pentru succes în formare poate fi utilizat cu obiective diferite: un scop diagnostic, dar și unul prognostic, precum și un sprijin psihopedagogic al conversatiilor in general. Aceasta aduce cunoștințe suplimentare altor abordări (de exemplu, inventarul de interese).

Motivația pentru succes.Testul poate fi folosit atunci când este de dorit să se estimeze dinamismul pe care un subiect poate să-l investească într-o formare, că aparține unei educații generale,profesionale sau alternative spre exemplu sportive, fie că este inițială, fie continuă indiferent de virsta subiectilor. Evaluarea motivației pentru succes contribuie la explicarea anumitor comportamente într-o situație de formare a tinerilor sportivi. Plecind de la rezultate, pot fi dezvoltate acțiuni complementare in formarea sportivilor. In concluzie motivația pentru succes se referă la dinamismul personal care poate declanșa și susține o activitate orientată spre scopuri ce vizeaza reusitele sportivilor.

Evaluarea acestei motivații poate fi utilă: in explicarea anumitor comportamente, in prezicerea succesului ulterior sau dezvoltarea acestei motivații atunci când este deosebit de slabă. Testul poate fi utilizat atunci când este de dorit să se estimeze dinamismul pe care o persoană il investește sau poate să-l investească în activitatile ce presupun formarea si reusitele sportivilor din sporturile de contact.

Factori definitorii pentru evaluarea motivatiei pentru succes.In evaluarea motivatiei unui potential sportiv de performanta in sporturile de contact pot fi luati in considerare factori determinanti ca cei detaliati in continuare, figura 8.5..

Fig.8.5.

Un prim factor este cel care implica NEVOIA DE SUCCES. Acest factor este cel care identifică tendința subiectilor de a învăța să experimenteze plăcerea succesului.

Un alt factor este cel denumit CONTROL LOCUS si care se referă la alocări cauzale

interne sau externe. Subiecții se comportă foarte diferit atunci când sunt convinși că performanța lor depinde de propria lor activitate sau că această performanță este în primul rând determinată de altii sau chiar întâmplător.

Un al treilea factor este cel denumit PERSPECTIVA TEMPORALĂ si care permite

aprecierea de catre subiecti a capacității de localizare a acțiunii în timp. Interconexiunea celor trei factori face posibilă înțelegerea motivației generale pentru succes a sportivilor.

Utilizarea individuală și colectivă a chestionarului de evaluare a motivatiei in formare.

Chestionarul de evaluare a motivatiei in formare poate fi utilizat atit într-o abordare individuală cit si într-un cadru colectiv. Într-un grup, chestionarul poate fi utilizat pentru a efectua o analiză a cluburilor de sportivi din sporturile de contact și pentru a contribui, în special, la prevenirea demotivării sportivilor, dând o indicație cu privire la natura acesteia.

Chestionare de felul celui detaliat mai sus au fost propuse pentru aprecierea cuantificabila a dinamismului pe care oamenii îl investesc în mediul profesional in care desfasoara activitati specifice profesiei. Ele se bazează pe un design multifactorial care combină:

nevoia de succes prin tendința de a depăși obstacolele, de a exercita puterea, de a

face ceva cât mai repede și cât mai repede (Murray, McClelland, Atkinson);

locusul intern al controlului prin posibilitatea acțiunii pe care fiecare se simte

subiectiv a dispune în evenimentele existenței sale (Rotter, Lefcourt, Weiner);

perspectiva temporală: luând în considerare temporalitatea unei persoane pentru

organizarea acțiunii sale (Lewin, Nuttin).

Este spațiul în care motivația se poate dezvolta în forma sa cognitivă, adică sub forma construcției obiectivelor și proiectelor.

CAPITOLUL 9. COORDONARE MOTORIE SAU REACTIVITATE –CMR

9.1.Coordonarea motorie – adecvarea și sincronizarea mișcărilor membrelor.

Aceasta tema reprezinta  un real interes pentru alegerea si pregatirea sportivilor, fiind o cheie a complexitatii necesara si utila in obtinerea de mari performante. Ea pune in valoare celelalte calitatii ale unui sportiv, prin capacitatea de a atinge si a executa miscari necesare corect, rapid si adaptate situatiei.

Coordonarea motorie este de altfel o ramura din pregatirea unui sportiv care este cel putin la fel de importanta ca si toate celalalte tipuri de pregatire. Omul nu este numai fiinta, realitate biologica, ci este o entitate cugetatoare, volitiva, care are efecte si emotii. Esenta omului este biologica, dar si psihica. Individul care executa un exercitiu fizic nu este doar un pachet de muschi si nervi, ci este un subiect activ care urmareste anumite scopuri, tinteste realizarea unor obiective si se bucura de rezultate. Intervin, dupa cum lesne se poate vedea, procese psihice complexe care tin de natura umana si investigarea acesteia din perspectiva disciplinelor stiintifice specifice ei, astfel dupa cele spuse mai sus, observam ca la baza indemanarii sta coordonarea proces important al activitatii organismului indeplinit de SNC.

Dincolo de dependenta individului de a executa, la un anumit nivel, diferite miscari in functie de dezvoltarea sa motrica, intervine posibilitatea diferentierii miscarii fizice de diversi parametrii calitativi, care vizeaza expresivitatea sau elocventa sau relevanta trasaturilor psiho-fiziologice proprii individului. Cu alte cuvinte, anumite manifestari fizice sunt, asa cum este firesc, produsul si expresia structurii de perso 19219n138t nalitate a individului, o ilustrare a sinelui acestuia in diferite ipostaze existentiale. Deci, miscarile fizice exprima anumite trasaturi de personalitate, precum si anumite stari afective de moment, proprii individului.

Prin indemanare ajungem a ne dezvolta, si aprecia personalitatea la nivelul complexitatii, in viziunea mea ea reprezinta de cele mai multe ori un limbaj al corpului, un mijloc de exprimare a adaptabilitatii.

9.2.Consideratii generale privind aptitudinile coordinative sau motrice.

Coordonarea motrica este considerate ca fiind o aptitudine psihomotrica deosebit de complexa ce se sprijina pe celelalte aptitudini psihomotrice si are corelatii cu deprinderile motrice si mai ales cu priceperile. Cei mai multi autori considera coordonarea ca fiind o aptitudine motrica complexa ce se educa in scopul imbunatatirii unor capacitati printre care: capacitatea de a regla si dirija miscarile singulare sau actiunile la care participa intregul organism, capacitatea de a stapani miscarea motrica in orice situatie, precum si capacitatea de a trece rapid de la unele actiuni si relalii la altele, fara sa fie intrerupta continuitatea si fluiditatea actelor si actiunilor motrice, in concordanta cu cerintele mereu schimbatoare ale mediului inconjurator (ale ambiantei unui anumit sport). Subliniind aspectul de uniformitate si continuitate al miscarii, T. Sbenghe intelege prin coordonare "combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de miscare continua, una executala in conditii normale.

Asa cum am mai amintit, aptitudinile motrice F.V.R sunt denumite 'conditionale' (Manno, 1996) pentru ca pe baza suportului energetic, metabolic si osteo-muscular ele pot conditiona, dezvolta sau chiar educa (Carstea, 1999).

Aptitudinile coordinative sunt determinate de capacitatea de a organiza si regla miscarea. De exemplu: rezistenta este bazata pe disponibilitatea si consumul de energie, in timp ce modificarea ritmului, a echilibrului sau a frecventei efortului la un pugilist tin de aptitudinile coordinative.

Aptitudinile coordinative permit ca valoarea reala si cea nominala a actului motor sa corespunda in cea mai mare masura posibila. Termenul (sintagma) de aptitudine coordinativa este mai potrivit decât termenul de indemanare. Ambii termeni definesc insa o calitate predominant psihomotrica a omului.

De retinut ca aptitudinile coordinative se dezvolta (la inceput prin scheme motrice de baza) incepand de la 0 – 13 ani. Cel mai bine se dezvolta intre 6 – 13 ani. Urmeaza o perioada de stabilizare, iar apoi ponderea este detinuta de dezvoltarea aptitudinilor conditionale.

Dragnea A. defineste indemanarea: o forma de exprimare complexa a capacitatii de performanta prin invatarea rapida a miscarilor noi si adaptarea rapida la situatii variate, conform specificului fiecarei ramuri de sport. Aptitudinile coordinative sau capacități de coordonare pot fi numite generic îndemânare si sunt formate din: capacitatea de invatare, capacitatea de dirijare si control a miscarii si capacitatea de adaptare si transformare a miscarii.

Aceste trei grupe de capacitati se asambleaza (dupa R. Manno, Dragnea care-l citeaza pe Blume) intr-un sistem integrativ care cuprinde:

capacitatea de combinare si cuplare a miscarii;

capacitatea de orientare spatio-temporala;

capacitatea de diferentiere kinestezica;

capacitatea de echilibru;

capacitatea de reactie motrică;

capacitatea de transformare a miscarii;

capacitatea de simt al ritmului.

Acest sistem integrativ care asigura executia este controlat prin referenta (feed-back) alimentat de informatiile senzoriale si de analizatorii: optic, vestibular, acustic, kinestezic, tactil, aptitudinea de percepere a timpului.

9.3. Metodele de educare ale aptitudinile coordinative sau motrice.

Coordonarea / Indemanarea poate fi antrenata, in mod diferit, in functie de varsta, de nivelul de detinere si dezvoltare a celorlalte aptitudini, tinand cont de faptul ca o parte din aptitudinile determinate genetic, cu un grad scazut de antrenabilitate. Exista o serie de aspecte ce limiteaza educarea coordonarii, printre care amintim: experienta motrica, nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini, iinetea si precizia simturilor si nu in ultima instanta inteligenta motrica.

Capacitatea de coordonare este influentata in mare parte de experienta motrica a fiecarui boxer. Ea se educa paralel cu procesul de invatare a unor noi deprinderi si de formare a priceperilor motrice. Nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini (viteza, forta, rezistenta etc. ) influenteaza alaturi de experienta motrica coordonarea miscarilor. Finetea si precizia activitatii organelor de simt contribuie, impreuna cu inteligenta motrica, la manifestarea coordonarii. Coordonarea nu este doar un produs al activitatii musculare, ea reprezinta o manifestare a actunii factorilor prezentati sub tutela activitatii nervoase si a organelor de simt ce permit manifestarea componentelor coordonarii.

Procesul de educare al coordonarii este complex si presupune respectarea a cel putin trei cerinte:

asigurarea unui numar corespunzator de repetari, numar care sa asigure asimilarea

continutului si formei exercitiului;

incadrarea executantului in timpul de executie al miscarii si obisnuirea acestuia

cu ideea executiei in viteza din ce in ce mai mare, adica obtinerea unui ritm optim;

obisnuirea executantului cu o varietate mare de situati previzibile si imprevizibile

ce pot aparea si care trebuie trecute si rezolvate prin modalitati diverse.

In comparatie cu celelalte aptitudini psihomotrice pentru care s-au instituit o serie de metode de dezvoltare, pentru educarea coordonarii nu putem spune ca avem o metoda specifica.

Coordonarea se educa, in principal, prin exersarea repetata a deprinderilor motrice in conditii, combinatii si solicitari variate. Cu cat sportivul stapaneste un bagaj metric mai mare si mai variat cu atat mai coordonate si mai eficiente sunt miscarile acestuia. Indiferent de complexitatea deprinderii, coordonarea este aptitudinea ce se educa prin repetarea exercitilor simple sau complexe, mai intai lent si din ce in ce mai rapid, pe un fond de odihna al organismului. Se afirmă că există perioade in care coordonarea se imbunatateste mai mult si se accepta ca intre 4 si 11 ani cresterea nivelului coordonarii este cea mai mare, insa aceasta crestere poate fi pusa si pe seama faptului ca aceasta perioada este perioada cu acumularile cele mai multe, comparativ cu cea anterioara. Aceste acumulari pot fi si rezultatul unei educatii centralizate (gimnaziu) sau rezultatul unei integrari intr-o activitate sociala (actiuni unice) sau de performanta (sport).

Coordonarea se educa prin insusirea unui mare numar de deprinderi motrice de analiza, utilitar aplicative ori specifice unor ramuri de sport, prin exercitii pentru insusirea tehnicii si prin exercitii aplicative speciale. Procesul de insusire se realizeaza la inceput in executia miscarilor cu mai putina precizie, intr-o forma rigida cu un consum mare de energie nervoasa si fizica. Aceste aspecte sunt aplicate prin faptul ca excitatia zonei motorii cerebrale se extinde si in ariile ce nu ordoneaza miscarile corpului si segmentelor acestuia, si executia miscarilor se realizeaza prin control voluntar permanent. Actiunea de corectare permanenta a executiilor determina localizarea din ce in ce mai mult a zonei de excitatie cerebrala si strangerea acesteia in aria corticala a miscarii. Repetarea indelungata permite marirea reflexelor conditionate si odata cu acestea manifestarea unei coordonari motrice si precise a miscarilor si a unui control constient in principal la inceputul si sfarsitul executiei.

Coordonarea poate fi educata si imbunatatita prin:

folosirea variata a pozitiilor initiale de executie;

executia cu partea indemanatica si cea neindemanatica;

alternarea ritmurilor de executie rapide c u cele lente;

alternarea si combinarea elementelor tehnice, a deprinderilor motrice;

limitarea spatiului si cresterea vitezei de executie;

combinarea deprinderilor vechi cunoscute cu cele noi care sunt in stadiul de invatare;

Capacitatea de coordonare se educa in prima parte a etapei de educatie fizica scolara, in veriga a III-a, cand se acționeaza pentru prelucrarea grupelor mari musculare, in veriga a IV-a, cand tema propusa este de educare a coordonării, in veriga a V-a, cand se invata, consolideaza si perfectioneaza deprinderile motrice, si in partea fundamentala, cand este vorba de lectia de antrenament.

Procedeele metodice si exemple de exercitii pentru educarea coordonarii dupa N., Matveev, 1980, citat de D., Hare, 1987, modificat de A., Dragnea si S., Mate-Teodorescu, in 2002 se pot identifica in Tabelul 9.1.

Tabelul 9.1.. Procedeele metodice si exemple de exercitii pentru educarea coordonarii

9.4.Metode generale pentru dezvoltarea aptitudinilor coordinative.

Dupa Harre (1973) se deosebesc urmatoarele serii de mijloace si metode de dezvoltare a aptitudinilor coordinative :

1.Variatia executiei miscarii prin umplerea unor faze partiale ale secventei motrice sau a

ritmului (exemplu: in box, boxerul fata in fata cu antrenorul, la distanta optima unul de celalalt, boxerul loveste din deplasare spre inainte si inapoi),

2.Variatia conditiilor externe (exemplu: serii de lovituri in manechin si apoi imediat in adversar imaginar)

3.Combinarea unor abilitati automatizate deja (exemplu: executartea de lovituri specifice cu bratele – directe repetate, upercut repetat, lovituri repetate spre ficat)

4.Exersarea cu controlul timpului (exemplu: 15 lovituri in sac in 30” , 15 lovituri jn manusa antrenorului in acelasi timp curepetarea celor doua seturi de lovituri de 3 ori)

5.Variatia informatiilor – amplificarea informatiilor vizuale, acustice, etc. (exemplu: schimbarea tipurilor de lovituri cu bratele, la antrenament, la fiecare fluier al antrenorului)

6.Exercitii pe fond de oboseala (nu se recomanda in cazul incepatorilor sau in corectare) (exemplu:antrenament de lovituri cu picioarele, alternativ dreptul – stingul si invers in Kickbox )

7.Exercitii de imitare a unor secvente motrice impuse (exemplu: lovituri atit cu bratele cit si cu picioarele in adversari imaginari, in box, in Kickbox etc.)

8.Exercitii bilaterale (exemplu: efectuarea loviturilor cu bratele in pozitii statice ale picioarelor – in box sau lovituri repetate cu acelaqsi picior, celalalt fiind static)

9.5.Factorii care conditioneaza indemanarea ca aptitudine coordinativa.

In literatura de specialitate intelesul termenului de coordonare este sinonim cu cel de indemanare, abilitate, precizie , acuratete, finete, gratie, echilibru, toate acestea reprezentand aptitudinea unui individ de a invata si de a combina rapid miscari noi, de a efectua miscari armonioase si eficiente intr-un timp dat cu un consum mic de energie.

Definirea si tratarea ei in multiple feluri a fost determinata de importanta acesteia in executia exercitilor si actelor motrice, incepand cu cele mai simple si terminand cu cele mai complexe, dar si de faptul ca cei care se ocupa de aceste aspecte apartin unor domenii de activitate diferite: educatie fízica si sport , pedagogie, psihologie, fiziologie, medicina, biochimie, biomecanica etc.

In lumea stiintei sportului, in ceea ce priveste usurinta si economicitatea de miscare, initial a fost folosit termenul de indemanare, termen ce se considera ca nu poate cuprinde toate aspectele complexe ale acestei aptitudini. Alaturi de termenul indemanare  a fost promovat, mai ales in ultimii ani si termenul de coordonare sau cel de abilitate.

Indemanarea ca si coordonarea este considerata ca fiind o aptitudine psihomotrica deosebit de complexa ce se sprijina pe celelalte aptitudini psihomotrice si are interrelatia cu deprinderile motrice si mai ales cu priceperile. Cei mai multi considera coordonarea ca fiind o aptitudine motrica complexa ce se educa in scopul imbunatatirii unor capacitati printre care: capacitatea de a regla si dirija miscarile singulare sau actiunile la care participa intregul organism , capacitatea de a stapani miscarea motrica in orice situatie, precum si capacitatea de a trece rapid de la unele actiuni si relatii la altele, fara sa fie intrerupta continuitatea si fluiditatea actelor si actiunilor motrice, in concondarta cu cerintele mereu schimbatoare ale mediului inconjurator. Subliniand aspectul de uniformitate si continuitate ale miscarii. T. Sbenghe intelege prin coordonare " combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de miscare continua, lina executata in conditii normale".

Dintre factorii care conditioneaza evolutia manifestarii coordonarii amintim:

starea de functionalitate si nivelul de dezvoltare al organelor de simt(vizual, auditiv,

tactil, kinestezic si statico-dinamic) in sensul nivelului perceptiei, finetii si preciziei acestora,

acuratetea perceperii senzatiilor si a percepfiilor influenteaza exactitatea comenzilor si

raspunsurilor;

capacitatea scoartei cerebrate de a selectiona informatiile primite de la toti analizatorii,

inclusiv cel motric (muschi) si de a programa ordonat impulsurile necesare contractiei si relaxarii muschilor angajati in efectuarea actiunilor motrice corespunzatoare situatiei date;simtul muscular (si ceilalti analizatori) indeplineste rolul de percepere a pozitiei corpului si a segmentelor sale, a vitezei si a gradului de incordare; pe baza acestor informatii, se aduc anumite corectari miscarilor prin incadrarea lor coordonata si rationala in limitele de spatiu si timp propuse, impulsurile nervoase fiind transmise structurilor neuro-musculare interesate de miscarea respectiva.

memoria de scurta si lunga durata ce permite executarea miscarilor in reluare identica a

modelului, dar mai ales combinarea acestora;

gandirea rapida si creativa este formata si dezvoltata in procesul instructiv educativ, are

la baza numarul mare de infonnatii, cunostiinte, deprinderi, priceperi motrice asimilate;

alternarea rapida a proceselor nervoase, prin care se asigură trecerea de la un act motric

la altul, dar si realizari concomitente ale actelor motrice;

Gradul de coordonare al miscarii este influentat de nivelul de stapanire al deprinderilor

motrice, de nivelul de automatizare al acestora, dar si de factorii perturbatori sau de caracteristicile intamplatoare ale mediului.

9.6. Mobilitatea articulara si elasticitatea musculara.

Precizari terminologice.Sistemul osteo-muscular dispune de un potential anatomic de locomotie, de miscare, cu o amplitudine variabila, care este conferita de calitatile articulatiilor si a muschilor. Aceste calitati sunt de tip anatomic structural si de reglare, care asigura din punct de vedere calitativ si cantitativ amplitudinea miscarii.

Definitii.Mobilitatea exprima capacitatea omului de a executa miscarile cu amplitudine mare (Harre, Teoria antrenamentului, 1973). Este capacitatea omului de a utiliza la maximum potentialul anatomic de locomotie intr-o anumita articulatie sau in ansamblul articulatiilor corpului, concretizata prin efectuarea unor miscari cu amplitudine mare (A. Goreac, Antrenamentul sportiv modern, sub redactia lui N. Alexe, 1993)

Mobilitatea este capacitatea omului de a efectua, cu segmentele corpului, miscari cu amplitudini diferite (A. Dragnea, Antrenamentul sportiv, 1996)

Mobilitatea articulara este conditionata de anumiti factori care favorizeaza sau limiteaza supletea (articularitatea). Daca analizam cu atentie acesti factori putem afirma ca supletea este o aptitudine motrice situata la granita dintre aptitudinile coordinative si cele conditionale.

Bazele anatomo-fiziologice ale mobilitatii si formele ei de evidentiere si clasificare

Suprafata cavitatilor articulare cat si elasticitatea ligamentelor si muschilor, tonusul si forta lanturilor musculare, capacitatea SNC de coordonare a proceselor neuro-musculare ierarhizeaza in mod strict posibilitatile de exprimare in actul motric.

Limitele amplitudinilor miscarilor rezulta din supletea coloanei vertebrale din capacitatea de intindere a ligamentelor, tendoanelor si fibrelor musculare, din forma suprafetelor articulare. Putem vorbi de mobilitate ca o componenta a indemanarii daca ne referim la marimea raportului dintre tonusul cumulat al lanturilor antagonice. Insuficienta coordonare a proceselor nervoase care regleaza incordarea si relaxarea muschilor influenteaza negativ mobilitatea. Capacitatea muschilor de a se relaxa si de a se lungi depinde de aportul de sange irigat, de temperatura organismului si de starea psihica. Organismul, dupa racirea muschilor, dupa servirea meselor, in situatii depresive, este supus accidentelor. Mobilitatea se manifesta prin doua feluri: activa si pasiva. Primul tip reprezinta amplitudinea maxima a miscarii prin activitate musculara proprie (fara ajutor). Al doilea tip se realizeaza cu ajutorul fortei externe, cu ajutorul partenerului sau cu greutatea propriului corp.

Mobilitatea activa este puternic influentata de capacitatile de contractie a muschilor motori, deci de forta acestora. Dar la subiectii cu nivel ridicat al fortei poate sa apara o mobilitate scazuta si invers.

9.8.Factorii care determina manifestarea mobilitatii si aspecte metodice privind dezvoltarea acesteea.

Mobilitatea este determinata de factorii externi si interni:

temperatura mediului ambiant;

ritmul celor 24 de ore: dimineata este mai scazuta si la miezul zilei mai ridicata;

oboseala determina scaderea mobilitati;i

la copii mobilitatea este mai crescuta si scade odata cu varsta daca nu este antrenata;

mobilitatea este conditionata de predispozitiile genetice;

mobilitatea este conditionata de sex: fetele au o mobilitate crescuta fata de baieti.

Pentru dezvoltarea mobilitatii se folosesc exercitii de intindere activa sau pasiva cu serii de 10 – 15 repetari, cu amplitudine crescanda de la o serie la alta.

Indicatii metodice:

Selectionarea in functie de cerintele ramuri se sport’

Se combina exercitiile speciale pentru mobilitate, cu cele de tehnica cu amplitudine maxima’

Combinarea exercitiilor de mobilitate cu cele de forta;

Efectuarea exercitiilor de mobilitate presupune o foarte buna incalzire a articulatiilor si a

muschilor activati (pana la aparitia transpiratiei);

Exercitiile de mobilitate se efectueaza:

in prima parte a lectiei, la incalzire (stretching);

intre exercitiile de forta si rezistenta;

la sfarsitul lectiei, ca tema separata;

Lucrul pentru dezvoltarea mobilitatii nu se efectueaza pe fond de mare oboseala: dupa eforturi mari de forta sau rezistenta deoarece scade eficacitatea dorita. Exercitiile de dezvoltarea a mobilitatii se fac zilnic (1 – 2 ore pe zi). Mobilitatea se dezvolta relativ usor pana la 15 ani si apoi se mentine cu exercitii continue.

9.9.Clasificarea exercitiilor pentru dezvoltarea mobilitatii

Exercitii active: balansul piciorului inainte, lateral, indoiri ale corpului, podul, etc.;

Exercitii pasive: sfoara inainte, lateral cu arcuire, extensii ale bratelor cu partener;

Exercitii dinamice: balans, arcuiri, reveniri;

Exercitii combinate: la inceput active si apoi pasive pentru marirea amplitudinii;

Exercitii statice si de relaxare: mentinerea pozitiei cu amplitudinea maxima;

Stretching: intinderea muschilor prin actiune pasiva si activa.

Stretchingul (intindere) a fost fundamentat de Bob Anderson la inceputul anilor ´80. Inainte de aceasta erau utilizate in mod empiric asa zisele „tehnici balistice' (contractii dinamice ridicate si repetate pentru intindereaa muschilor antagonisti).

Stretchingul consta din tehnici care actioneaza asupra muschilor in 3 trepte: contractie statica; relaxare relativ totala; intinderea lenta.

Grupa de muschi asupra careia se actioneaza trebuie mentinuta in pozitia de intindere intre 10 – 60 sec.

9.10.Tehnicile de antrenare proprioceptiva neuromusculara (FPN)

Aceste tehnici deriva din niste tehnici asemanatoare cu recuperarea suferinzilor de pareze sau paralizii neuromusculare dar sint uneori deosebit de benefice in antrenamentele inovative pentru sportivii din sporturile de contact. Pretentioase, dar eficiente – constau in alternantele fazelor de impulsie cu fazele de relaxare avand o durata de 10 sec. fiecare. Se executa cu partener.

Exemplu: Pentru muschii regiunii posterioare a coapsei se executa urmatoarele:

sportivul sta culcat dorsal, genunchiul in extensie, iar soldul flexat la 900..

Partenerul sau accentueaza pasiv flexia coapsei pe sold pana la aparitia senzatiei de

disconfort.

In acel moment sportivul se opune rezistentei partenerului printr-o contractie

izometrica a muschilor posteriori ai coapsei timp de 10 sec. (faza de impingere), apoi se relaxeaza si contracta cvadricepsul in timp ce partenerul exercita o impingere care intinde antagonistii (faza de relaxare). Aceasta tehnica este considerata dificila, dar este cea mai eficienta pentru flexia marita a

coapsei pe sold. Ciclul complex impingere relaxare este repetat de cel putin 3 ori. Tehnica este rezervata subiectilor experimentati. Dupa antrenamentele specifice dezvoltarii mobilitatii se impune evaluarea acesteea.

Mobilitatea segmentelor corpului se masoara cu ajutorul goniometrului in grade. De asemenea se poate masura linear (de exemplu la masurarea mobilitatii coloanei vertebrale prin aplecare: la depasirea varfului picioarelor, centimetri se masoara cu „+”, in caz contrar cu „– ”.

Tehnicile de evaluare a mobilitatii sunt instrumente utile in selectia primara si secundara pentru sporturile de contact.

9.11.Dezvoltarea calitatilor motrice combinate si complexe

Precizari teoretice. Pe masura cresterii performantei sportive, dezvoltarea calitatilor motrice devine din ce in ce mai dificila. Analizand intimitatile si specificul ramurilor sportive, specialistii sunt de acord ca abordarea combinata si complexa a procesului de antrenament este un proces care angreneaza un numar din ce in ce mai mare al calitatilor motrice angajate, dar cu o cota din ce in ce mai mica de participare.

In acest context, sintagma de calitate motrice combinata devine insuficienta pentru a exprima complexitatea sistemului. O astfel de perspectiva presupune crearea unui nou concept, bazat pe metodologii mai complexe si rafinate.

Studiul calitatilor (aptitudinilor) motrice conditionale si coordinative releva raporturile sintetice, care exista intre ele si evidentiaza faptul ca sportivul nu are nevoie sa-si dezvolte in mod izolat de contextul actului motor specific, o calitate motrica sau alta.

Este evident, insa, ca orice gest motric specializat al unei probe de concurs, implica utilizarea in 'amestecuri' cu proportii diferite a tuturor calitatilor motrice: viteza, forta, rezistenta, mobilitate, indemanare. Intre calitatile forta, viteza si rezistenta exista o relatie de marime invers proportionala, care in general are o valoare medie cu oscilatii mici in plus sau in minus. Dezvoltarea acestor calitati in procesul de antrenament se efectueaza prin orientarea pregatirii, prin selectia metodelor si mijloacelor

Fig.9.1.

Acest demers taxonomic este necesar pentru ca formele de manifestare a V, R, F, I, M, S din

ramurile sportive sunt diferite si in metodele de dezvoltare a lor intervin caracteristici si procedee

metodice care genereaza efecte combinate de manifestare a actului motric.

Calitati motrice combinate si metodica dezvoltariii lor

Intr-o lucrare de acum doua decenii (Baroga, 1984) se identifica 13 calitati motrice combinate, itemi subiectivi, pentru sportivii din sporturile de contact. Acesti itemi sint dati in corelatie in functie de scopul urmarit in antrenamentul respectiv. In figura 9.1. sint indicati cei 13 itemi, cu urmatoarele detalieri:

Rezistenta in regim de viteza reflecta posibilitatea de a efectua eforturi indelungate

in timp, in conditiile unor contractii musculare rapide. Este specifica probelor din sporturile de

contact desfasurate pe mai mult de trei reprize. In antrenamente se utilizeaza metoda eforturilor intensive si extensive, cu intervale scurte, medii si mari. Se folosesc intensitati de 50 – 65 % din posibilitati; un numar de 9 – 12 repetari in 4 – 6 serii pentru 4 – 12 exercitii.

Rezistenta in regim de forta reflecta capacitatea organismului de a rezista la eforturi

moderate pe o distanta mare de timp. Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte. Procedeele metodice de antrenamente sunt specifice ramurilor din sporturile de contact cu intensitati intre 60 – 80 % din posibilitatile maxime, cu numar mare de serii si repetari (pana la refuz); 12 -14 repetari, in 4 – 6 serii sau 3 – 6 circuite pentru 6 – 9 exercitii. Se urmareste ca prin impulsuri de forta optime (cu repetari pana la inceperea scaderii fortei) sa se mentina viteza de impulsie si a fortei.

Forta in regim de viteza reprezinta calitatea sistemului neuromuscular de a invinge o

rezistenta mare printr-o viteza de contractie maxima. Este denumita si forta exploziva.

Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte, judo si haltere. Procedeele metodice de antrenamente au in structura metoda repetarilor cu pauze de revenire completa, cu incarcaturi mici fata de maximum, cu un numar mediu de repetari, dar cu executii rapide si explozive. Se urmareste imbunatatirea inervatiei intra si extramusculare si imbunatatirea vitezei de contractie in conditii de efort suplimentar si variabil. Se folosesc intensitati cuprinse intre 60 – 80 % din posibilitati; cu un numar de 3 – 6 repetari, 6 – 9 serii pentru 6 – 9 exercitii.

Forta in regim de rezistenta reflecta capacitatea organismului de a efectua eforturi

in conditiile contractiilor musculare de lunga durata.

Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte, judo si haltere. Se utilizeaza metoda repetarilor cu pauze cu revenire completa atunci cand sunt efectuate eforturi medii si un numar mare de repetari cu tempou lent. Cand se utilizeaza metodele cu intervale (cu pauze cu revenire incompleta) se folosesc incarcaturi mici, cu numar mare de repetari pe atelier, cu pauze de 1 minut intre serii. Astfel, se pot utiliza intensitati cuprinse intre 65 – 80 % din posibilitati cu numar mare de repetari ( 6 – 12 – refuz) in 4 – 12 serii si 9 – 12 exercitii.

Viteza in regim de forta reprezinta calitatea sistemului neuromuscular de a efectua

miscari rapide in conditiile invingerii unei rezistente relativ mici ( 30 – 65 % din posibilitatile maxime). Este denumita detenta.

Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte cum sint cele din cusca.Se utilizeaza metoda repetarilor (cu pauze de revenire completa), procedeul fortei reactive si procedeul cu supraincarcare, cu lucru concentric – excentric si pliometric. Se folosesc 3 – 6 repetari in 6 – 9 serii de 5 -6 exercitii.

Observatie: sa nu se creeze confuzie intre F – V (forta exploziva) care utilizeaza incarcaturi de 65 – 90 % din posibilitatile proprii si V – F (detenta) care utilizeaza incarcaturi de 35 – 60 % din posibilitatile proprii.

Viteza in regim de rezistenta reprezinta calitatea organismului de a efectua eforturi

cu 30 – 65 % din posibilitati, in conditiile unor contractii musculare de scurta durata.

Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe un numar mic de reprize si in variantele sporturilor de lupte. In antrenamente se utilizeaza metode combinate cu repetari si intervale (cu revenire completa sau incompleta) cu procedee de eforturi intensive, distante lungi sau numar foarte mare de repetari. Caracteristica acestor exercitii este ca repetarile cu intensitate maxima se efectueaza pana cand incepe scaderea vitezei (oboseala) sau se utilizeaza distante foarte lungi cu reducerea pauzelor intre ele (in functie de stadiul de pregatire).

Se folosesc exercitii in care intensitatea mica ( 30 – 60 % din posibilitati) este repetata de 6 – 9 ori, cu 6 – 9 serii ( 3 – 6 circuite) pentru 6 – 9 exercitii.

Indemanarea in regim de rezistenta reflecta capacitatea sportivului de a efectua in

mod corect miscarile in situatii noi, pe o perioada de timp relativ mare.

Aceasta calitate motrice combinata se intalneste in box, lupte si judo. Metodele de dezvoltare sunt metode analitice si de executie globala in tempouri variate, in paralel cu dezvoltarea unor calitati motrice sau a unor grupe musculare. Se urmareste formarea ritmului corect de executie pe un fond de oboseala partiala. Se utilizeaza exercitii efectuate cu intensitate de 50 % din posibilitati cu 16 – 32 repetari, in 9 – 12 serii de 6 – 9 exercitii.

Indemanarea in regim de forta reprezinta capacitatea sportivilor de a executa in

anumite momente ale probei, prestatii 'in forta' a actului motric pe baza unei situatii nou create,

bazate pe invingerea unei rezistente sau a adversarului direct. Aceasta calitate motrice combinata se intalneste in box, lupte si judo. Se utilizeaza intensitati de 65 % din posibilitati cu 9 – 32 repetari in 9 – 12 serii, pentru 3 – 6 exercitii. Se urmareste formarea automatizarii miscarii in conditii de incarcaturi relativ mari.

Indemanarea in regim de viteza reprezinta capacitatea sportivului de a alege si

executa corect miscarile in functie de situatiile nou create, in maximum de viteza. Aceasta

definitie subliniaza doua aspecte majore ale acestei calitati combinate: aptitudinea insusirii rapide a noii miscari, restructurarea rapida a activitatii motrice in cazul schimbarilor bruste de situatii. Se utilizeaza intensitati de 30 % din posibilitatile maxime, cu 6 – 9 repetari in 6 – 9 serii de 6 – 9 exercitii. Calitatea este specifica probelor de box si lupte.

Mobilitatea in regim de rezistenta este capacitatea de a executa miscari cu

amplitudine mare, pe o perioada indelungata de timp, in sporturile de contact din categoria box,

lupte si judo. Se utilizeaza intensitati de 50 % din posibilitati cu 32 – 64 repetari, in 9 – 12 serii de 3 – 9 exercitii.

Mobilitatea in regim de forta reprezinta capacitatea individului de a executa miscari

cu amplitudine maxima in conditii ingreuiate de o forta externa. Este specifica probelor de haltere dar si box , lupte sau judo

.

Se utilizeaza exercitii specifice ramurii cu 65 % din posibilitatile maxime, cu un numar de 16 – 32 repetari in 9 – 12 serii de 3 – 6 exercitii.

Mobilitatea in regim de viteza reprezinta capacitatea de a efectua miscari cu

amplitudine mare in maximum de viteza. Mobilitatea in regim de viteza depinde de elasticitatea

muschilor si ligamentelor din apropierea articulatiilor solicitate. Este specifica probelor in lupte, judo, box. Se folosesc exercitii cu intensitati de 30 % din posibilitati, cu 9 – 12 repetari in 9 – 12 serii, pentru 9 – 12 exercitii.

13.Incordare – Relaxare. Starile de incordare – relaxare in activitatea sportiva se

intalnesc in urmatoarele situatii:

alternanta rapida intre relaxare si incordare in timpul desfasurarii probelor (reprize

alternante in sporturile de contact);

trecerea de la incordare la relaxare intr-un timp relativ scurt (box);

trecerea de la incordare la relaxare intr-o perioada de timp mai lunga (pauzele intre

reprize).

Calitatile motrice complexe si metodica dezvoltarii lor.

Pe masura cresterii performantei sportive, dezvoltarea calitatilor motrice devine din ce in ce mai dificila. Analizand intimitatile si specificul ramurilor sportive, specialistii sunt de acord ca abordarea combinata si complexa a procesului de antrenament este un proces care angreneaza un numar din ce in ce mai mare al calitatilor motrice angajate, dar cu o cota din ce in ce mai mica de participare.

In acest context, sintagma de calitate motrice combinata devine insuficienta pentru a exprima complexitatea sistemului. O astfel de perspectiva presupune crearea unui nou concept, bazat pe metodologii mai complexe si rafinate.

9.12. Metode de evaluare a coordonarii

In prezent, intrucat aptitudinea psihomotrica coordonarea este cea mai complexa dintre aptitudini, inca un s-a ajuns la gasirea unei metode care sapoata evalua toate componentele acesteia. Testele si probele folosite deantrenori sau profesori, asa c remarcaM. Epuran, 2005, un sunt "suficientde precise, recurgand deseori la segmente analogice din comportamentele specifice in unele sporturi.

Tinand cont de faptul ca in coordonare intra componente in mare parte de natura nervoasa, A. Dragnea si A., Bota. in 2000. atrage atentia asupra metodologiei educare ce trebuie sa tina cont de faptul ca are "un grad redus de antrenabilitate", nu trebuie neglijat si faptul ca testele au fost si sunt create pentru a masura ivitatea anumitor segmente ale corpului in functie de solicitarile complexe sau simple Mitra,Gh, si Mogos, Al., in 1977, citandu-l pe Ztiorski, V.1968, dentiaza pentru evaluarea aptitudinii psihomotrice de indemanare cateva criterii prin care, se realizeaza aprecierea acestei aptitudini: "gradul de dificultate al coordonarii miscarii, precizia miscarii si timpul necesar pentru insusire, indicele de precizie al incadrarii miscarii in spatiu, indicele de viteza, indicele de forta, etc.".

Timpul necesar pentru insusire constituie alt indicator al preciarii coordonarii, ce difera in functie de complexitatea executiei in cazul actiunilor stereotipe, ce se masoara de la aparitia semnalului pana la aparitia raspunsului propriu-zis la cele stereotipe, dar .si de particularitatile de evolutie ale indivizilor. Tinand cont de aceste criterii, pot fi stabilite teste si probe de apreciere ale felului de evaluare specifice fiecarei discipline in parte, iar in functie de evolutia fiecarui individ in parte, probe si teste ce au indicatori precise de evaluare sau probe si e ce scot in evidenta evolutia de la o etapa la alta, de la un stadiu de pregatire la altul.

In ceea ce priveste testul de evaluare al coordonarii testul motric sportiv Hinermann, K, in 1987,  considera ca are urmatoarele avantaje: poate fi aplicat ca metoda de lucru cu un continut "real" relativ mare si o investitie pentru aparatura si instrumente relativ restransa" este adecvat obiectului de cercetare, deoarece rezultatul unei actiuni motrice ca sarcina de test va 6 interprctat pornind de la conturarea unei calitati a personalitatii. lntr-o si mai mica masura se folosesc in prezent, in cercetarea antrenamentului, metode fiziologice. psihologice. medico-sportive si biomecanice, pentru clarificarea sferei obiectului. Va fi necesara introducerea acestor metode deoarece cu ajutorul lor pot fi cercetate functii relativ elementare ale procesului de coordonare (de exemplu, functii psihofizice) care reprezinta bazele calitatii de coordonare".

Acelasi autor subliniaza patru aspecte ce stau la baza stabilirii nivelului de manifestare al aptitudinii psihomotrice de coordonare: calitatile de coordonare sunt caracteristici de performanta relativ complexa. Prin executia motrica, care sta la baza testului de motricitate sportiva, si prin rezultatele testului se exprima constant mai multe calitati, (Un exemplu il reprezinta testul de reactie conceput de H.J., Vilkmer. El analizeaza "capacitatea de reactie" si prelucreaza intai diferite tipuri de reactie (simpla, complexa, reactie de selectie). In continuare ia in considerate specificul semnalizarii, prin diferentierea dintre semnale optice si acustice.

Pe baza rezultatului analizei Zilkmer elaboreaza 3 teste care corespund criteriilor caracteristice. In detaliu, acestea sunt: testul pentru viteza de reactie, testul cronometrare si testul reactiei complexe)"; "la elaborarea testelor de coordonare trebuie create premisele unei inalte veridicitati si ale selectivitatii conditionate de acesteia". Zimnermann subliniaza importanta adaptarii testului la nivelul de pregatire al sportivului. "sarcina motrica a testului ar trebui sa prczinle o dificultate care sa poata fi depasita chiar si de sportivul eel mai slab, dar sa reprezinte totusi si pentru sportivul de performanta o oarecare dilicultate. Aceasta duc la concluzia ca la o crestere vizibila a nivelului de manifestare al calitatilor de coordonare trebuie marita si dificultatea din punct de vedere al coordonarii. Numai astfel poate fi verificata diferenta dintre sportivii slabi si buni, din punct de vedere al perfomantei. Actiunile motrice care stau la baza testelor de coordonare si rezultatele testelor oulindesc constant stadiul de indemanare si precizie atins.

Interpretarea rezultatelor inregistrate in urma sustinerii testelor de moiricitate sportive trebuie sa scoata in evidenta gradul de indemanare dovedit in actiunile motrice realizate cu ocazia testului. In timpul testarii unor actiuni cu coordonare simpla (exemplu – saritura in lungime ghemuit) se poate pleca de la faptul ca ele pot fi stapanite de toti sportivii la fel de bine si de constant. Ca urmare influenta gradului de indemanare trebuie considerat ca find constant si continu, iar rezultatul de test poate fi evidentiat din diferitele grade de precizie al executiilor. In timpul testarii unor actiuni motrice care necesita" o coordonare complexa,  care pot atinge sau depasi gradul de dificultate al exercitiilor competirionale, in timpul diagnosticarii aspectelor specifice ale indemanarii si coordonarii. Aici nivelul indemanarii este de regula diferentiat intre si intra individual, ceea ce influenteaza puternic si diferit rezultatul testelor de coordonare".

Introducerea sarcinii de teste ca mijloc de antrenament, in care "actiunile motrice, ce stau la baza calitatilor de coordonare, ar trebui sa fie ulilizate in mod diferit in cadrul testului fata de antrenament". Testele de evaluare folosite si in procesul de antrenament pregatesc din toate punctele de vedere (motric, aptitudinal, psihic, iziologic etc.) momentul evaluarii, dar asigura si o apreciere corecta a posibilitatilor subiectilor .

Evaluarea aptitudinii de coordonare ca si a celorlalte aptitudini are metode ce preciaza capacitatea generala si metode ce apreciaza capacitatea specifica fiecarui sport in parte. De cele mai multe ori testele folosite masoara si evaluea/ii anumite componente ale aptitudinii psihomotrice de coordonare – indemanare.

9.13. Autoreglarea ca aptitudine coordinative.

Abilitatea de echilibru ca una de autoreglare depinde de senzatiile chinestezice, de perceptia vizuala si de mecanismele canalelor semicirculare. Dintre diferitele tipuri de echilibru, doua categorii majore sunt cea statica si cea dinamica.

Echilibrul static se refera la capacitatea de a mentine o pozitie stationara, in timp ce echilibrul dinamic reprezinta capacitatea de a mentine echilibrul pe timpul miscarii. Ca si in cazul altor deprinderii, echilibrul este deosebit de specific fata de sarcina. Nu exista virtual, vreo relatie intre echilibrul static si cel dinamic.

Sarcinile de echilibru au fost deosebit de studiate, mai ales in ceea ce se refera la insusirea deprinderilor motrice si specifice de performanta. Sunt folosite in deosebi stabilometru si testele de urcare a scaritei libere. Stabilometrul consta dintr-o platforma pe care subiectul incearca sa stea in picioare fara ca extremitatile sa se incline si sa atinga podeaua.

Stabilometrul este, de regula, inregistrat electronic astfel incat timpul este oprit si eroarea este inregistrata ori de cate ori extremitatile ating podeaua. A fost proiectat si un aparat de echilibru pe platforma pentru a masura ajustarile de postura la echilibru. Layne si Abraham(1987), citati de Thomas ( 1990) au folosit o astfel de platforma.

Fiecare miscare a bazei activeaza intrerupatoare electrice care produc  un semnal semnal inregistrat pe banda magnetica. La sarcina de urcare a scaritei libere, subiectul inecarca sa se urce cat de departe posibil inainte ca scara sa cada. Nu exista vreun motiv de alarmare deoarece scarita nu are o inaltime mare: de exemplu 1,5 m. Adesea urcarea scaritei este inregistrata electronic. Spre exemplu, se poate inregistra un scor anume atunci cand scarita se inclina cu un anumit numar de grade de la pozitia verticala.

Testele de echilibru (la banca, barna) au fost frecvent folosite pentru studiile si cercetarile de deprinderi motrice perceptuale asupra unor subiecti retardati si cu leziuni ale creierului. Inaltimea, latimea si configuratia barnei pot varia deosebit de mult, in functie de varsta si nivelul de abilitati al subiectilor. I se poate cere subiectului sa se deplaseze inainte, inapoi sau lateral de-a lungul barnei.

Punctajul este de regula, dat de momentul cand subiectul cade de pe barna. Teste de echilibru sunt rareori la bateriile de teste o conditie motorie. Testele simple de teren folosite uneori in scoli sunt pozitia de saritura in apa, de “ barza”, jaloanele Bass, saritura in lateral si mai multe sarcini pozitionale cum ar fi statul in ghemuit si statul pe cap. Un alt tip de sarcini de echilibru cuprinde mentinerea in echilibru a unor obiecte in mana si pe cap. Evaluarea echilibrului printr-o cuantificare numerica a sa este detaliata in capitolul dedicat activitatilor de experiment.

CAPITOLUL 10. REZISTENTA LA STRESS IN SPORTURILE DE CONTACT – RS

10.1.Consideratii generale privind rezistenta la stress

Stres, sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare etc. Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul aparține lui Hans Hugo Bruno Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare . Hans Selye definește stresul ca ansamblu de reacții al organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici) constând în modificări morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor are o acțiune de durată vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluție stadială.

Primul stadiu este cel al reacțiilor de alarmă și are două subetape:

faza de contrașoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor

din faza de șoc și are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când rezistența biologică este foarte scăzută.

Stadiul al doilea este cel de rezistență specifică (revenire), când după primul contact cu

agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând modificări specifice stadiului anterior, în special de la faza de contrașoc. În plan ontogenetic, acest stadiu corespunde maturității, când individul are o rezistență bună, fiind posibilă adaptarea la aproape orice tip de stres din mediu.

Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparține bătrâneții) când scad aproape toate

resursele adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai menține din cauza scăderii reacțiilor de tip vegetativ. Apar vădit consecințele negative ale acțiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.

10.2. Caracteristici ale stresului.

Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale individului. Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului care este în permanență amenințată de agenții stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul. Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare este reversibilă.

Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ

între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.În funcție de

natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de numărul

persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.

Stresul psihic si caracteristicile sale.

Paul Frasse definește stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-și găsesc soluția pe moment. Mihai Golu definește stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de frustrare (reprimare) a unor trebuințe, dorințe sau aspirații.

Stresul psihic are un dublu caracter: primar și secundar. Caracterul primar vorbește despre stres ca rezultat al unei agresiuni recepționată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbește despre stres ca reacție de conștientizare în plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o semnificație de realipula.

Agenții stresori psihici sunt stimulii verbali (inclusiv cei care aparțin limbajului interior) care sunt vehiculați pe căi nervoase la cortex. Aceștia se diferențiază total de celelalte categorii de agenți stresori din cauza semnificației lor, pentru individ ei având caracter potențial de a produce stres psihic. Acest caracter potențial este validat de semnificația cu care îl investește individul. Unul și același agent stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la toți indivizii, nu produce stres psihic de fiecare dată la același individ. Acest lucru este condiționat de dispozițiile de moment ale individului și de semnificația pe care o acordă în acel moment individul. Apariția și amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului (caractere cognitive, voliționale, motivaționale și afective).

Vulnerabilitatea psihică la stres este constituțională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică este o trăsătură proprie doar anumitor persoane și se manifestă prin reacționare ușoară, prin stare de stres psihic, la o gamă largă de agenți stresori.

Situații generatoare de stres psihic în cazul boxerilor ar putea fi:

semnificația unui eveniment,

angajarea individului într-o acțiune sau relație exagerată,

modul subiectiv de a percepe solicitările adversarului,

subsolicitare / suprasolicitare,

criza de timp și izolarea,

apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare.

situații perturbatoare cauzate de agenți fizici (zgomote, vibrații, fluctuații de temperatură).

consecințele acțiunii agenților stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute.

Agenții stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potențial stresant (generează stres psihic doar în anumite condiții), caracter de amenințare permanentă pentru individ și caracter negativ al consecințelor agenților stresori. Există două categorii de agenți stresori: unii care acționează pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenții psihogeni) și stimulii senzoriali externi, care devin agenți stresori psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarța cerebrală și când au intensitate peste medie.

Reacția la stres înseamnă puterea de a lupta, sau dimpotrivă atitudinea de a pierde fără luptă în fața greutăților sau problemelor de stres fizic și psihic cu efecte asemănătoare șocului dar acesta din urmă are o acțiune mai rapidă și mult mai intensă.

Stresul are o influență psihologică și fiziologică asupra sensibilizării organismului, la o acțiune intensă și de durată poate declanșa îmbolnăviri de gravitate diferită. Studiile efectuate au demonstrat prezența și creșterea concentrațiilor în sânge a hormonilor de stres ca adrenalina, noradrenalina dacă aceste concentrații persistă timp mai îndelungat, produc leziuni a pereților vaselor sanguine, ce afectează organe ca rinichiul ducând la o insuficienta renală și deces.

Mai nou, prin cercetările de biologie moleculară s-au stabilit schimbări la nivel celular,

când în situații de stres devine activată o anumită proteină, care simulând un agent infecțios, declanșează catabolismul (proces de descompunere) celular, afectând organitele celulare, lanțul de cromozomi prin care se scurtează viața celulei, procesul de îmbătrânire fiind accelerat.
Oamenii mai sensibili la stres ar fi predispuși de a avea un sistem imun labil, au mai frecvent afecțiuni cardiace.

Potențialul psihologic și situația sportivă.

Pe axa de timp care începe cu pregătirea unui termen limită și se încheie cu perioada post-concurs, elementele care constituie potențialul psihologic sunt următoarele în funcție de situații:

Tabelul 10.1.

10.3. Stresul generat de specificul boxului.

Stresul poate fi generat de situații de antrenament și mai ales de competiții sportive. Poate fi gândit ca răspunsul adaptativ al unui subiect, caracteristicile subiective, la situații reale, caracteristicile obiective, solicitând răspunsuri dincolo de limitele sale obișnuite.

Stresul este o reacție normală la o situație nouă sau provocatoare. Când este stăpânit, îl

stimulează pe sportiv și îl ajută să obțină o performanță prin crearea unei emoții indispensabile. Acesta joacă un rol în concentrarea și mobilizarea totală a resurselor. Acesta este un stres pozitiv.

Pe de altă parte, atunci când adaptarea este insuficientă, stresul generează sentimente negative, creând nervozitate și modificând comportamentul care tinde spre ineficiență și slab performanță. Acesta este un stres negativ. Sportivul trebuie să controleze și să nu elimine stresul. Într-un caz extrem, un individ fără stres, indiferent de situație, ar fi un individ fără niciun interes în propria sa supraviețuire. În cealaltă extremă, cel care refuză stresul, ar refuza situațiile care îl generează. Prin urmare, ar fi limitat în ambițiile sale. Pentru a gestiona stresul, este necesară modificarea percepției situației care trebuie confruntată.

Pentru a controla stresul, tehnicile de pregătire mentală vor lucra la mecanismele de reacție urmând abordările:

• Psihococial: condițiile sociale și de mediu influențează răspunsurile la stres la o anumită situație.

• Cognitiv: situația generatoare de stres va fi tratată în funcție de trecutul sportivului și de percepția sa asupra eșecurilor și succeselor, a situației sale personale, a poveștii sale etc. Pentru a se adapta, sportivul va folosi o strategie numită ajustare .

• Psihobiologic: interacțiunile dintre nivelurile biologice și psihologice influențează și permit controlul unul asupra celuilalt.

Identificarea celor trei niveluri de răspuns la stress.

• Etapa de îngrijorare sau anxietate. Sportivul simte o reținere când își imaginează situația, apoi se pune în mișcare o reacție de alarmă. Există pregătire pentru acțiune prin creșterea nivelurilor biologice (niveluri de activare) și aspecte psihologice (concentrare, motivație, anxietate).

• Etapa de rezistență sau frică. Sentimentul de pericol devine real și palpabil pentru

sportiv. Mecanismele de răspuns (atac, scurgeri etc.) sunt pornite cu ridicarea suplimentară a tensiunii funcționale și a nivelului de activare. Dacă această creștere continuă, apare stadiul de anxietate în care situația devine opresivă pentru individ și o perturbă sub efectul tulburărilor incontrolabile ale sistemului neurovegetativ.

• Etapa de epuizare. Situația de stres nu mai permite sportivului să se adapteze (intensitate prea puternică și / sau prea lungă), atinge limitele controlului în sine, ceea ce se traduce fie printr-un comportament excesiv (agresivitate, violență) sau printr-o reacție de îngrădire asupra ei înșiși, tăind toate comunicările cu exteriorul.

Situațiile de stres generează reacții individuale sau sociale. Reacții individuale pot fi:

anxietate, apatie, agresivitate, pierderea stimei de sine, nervozitate , concentrație scăzută,

tulburări de atenție, probleme de memorie, hipersensibilitate la critică etc. , ritmul cardiac crescut, ritmul respirator și tensiunea arterială, tulburări digestive și de somn, transpirație, uscăciunea gurii etc.

Factorii care conduc la rezistența la stres.

Chiar înainte de a începe o pregătire mentală pentru a face față situațiilor stresante,

sportivii pot avea calități care încurajează reacțiile de adaptare:

• tipul de personalitate: relaxat, extrovertit etc. ;

• locul de control sau credința indivizilor în capacitatea lor de a controla și de a

determina ce li se întâmplă;

• stabilitate emoțională;

• motivație intrinsecă (cu cât este dezvoltată mai mult, cu atât generează asumarea

controlată a riscurilor);

• Căutarea senzației („căutătorii” de senzație au o mai bună capacitate de adaptare la

stres);

• Nevoia de împlinire.

10.4. Atitudinea antrenorului față de stresul sportivului.

Antrenorul intervine pe două niveluri pentru a ajuta sportivul să-și gestioneze stresul:

1) nivelul situației care permite o analiză obiectivă și rațională a situației sportive

Viitoare; se pune problema adaptării nivelului resurselor la cerințele situației printr-o pregătire modelată, o planificare a obiectivelor, o dezvoltare a strategiilor cognitive etc. ;

2) nivelul subiectului care este centrat pe modificarea subiectului însuși printr-o

dezvoltare a sentimentului de control, controlul manifestărilor cognitive și somatice (care privesc corpul), efectele fiziologice etc.

Cunoașterea metodelor de intervenție psihologică permite antrenorului să intervină

singur sau să-l direcționeze pe sportiv către un specialist. Aceste metode sunt variate, dar rămân tehnici care respectă regulile teoretice și deontologice.

10.5. Pregătirea mentală in structura antrenamentelor inovative

După cum a fost mentionat in paragraful precedent, antrenorul are un loc esențial în munca psihologică făcută pentru sportiv. În plus față de această activitate a sa, o abordare care permite aducerea de instrumente pentru optimizarea potențialului sportivului este interesantă chiar și în cazul în care există blocaje determinate de stres. Contribuția și utilizarea acestor instrumente alcătuiesc pregătirea mentală. Acest lucru poate fi realizat de antrenor sau de un specialist in antrenorat mental numit si instructor mental..

Instructorul mental trebuie să posede un fond solid în psihologie și cunoștințe serioase în una sau mai multe metode de pregătire mentală. El trebuie să cunoască și lumea sportului de contact, a competiției și nivelului înalt. Scopul său este de a-l face pe sportiv autonom, să-i permită să funcționeze singur și să nu-l pună sub dependență sau influență.

Beneficiile preconizate ale pregătirii mentale. Ceea ce se așteaptă prin pregătirea

mentală este, în esență, creșterea performanței, facilitarea învățării tehnice a unui gest, reglarea nivelului de activare și facilitarea recuperării fizice și mentale.

Aceste așteptări pot fi defalcate după cum urmează:

• Managementul stresului: obiectivul este ca sportivul să stăpânească stresul negativ și să

promoveze stresul pozitiv;

• Managementul suferinței: scopul este să știe să interpreteze și să accepte durerea indusă

de efort;

• Pune o problemă între paranteze: obiectivul este să învețe să ignore elemente externe

care sunt în detrimentul performanței, cum ar fi publicitatea ostilă, veștile proaste sau problemele familiale înaintea unei competiții;

• Corecția sau memorarea unui gest tehnic: asistat de antrenor sau de un suport video,

antrenorul mental poate corecta sau perfecționa executarea unui gest tehnic;

• Creșterea posibilităților de concentrare, vizualizare și memorare: scopul este de a

promova memorarea unei situații, un curs, repetarea unei secvențe etc. ;

• Managementul unei perioade de accidentare: obiectivul este dublu. Boxerul trebuie să

accepte accidentarea, dar să profite și de perioada de inactivitate pentru a progresa mental (vizualizare, memorare, concentrare).

10.6.Tehnici de pregătire mentală , de relaxare , de meditatie si cognitive de comportament.

Printre cele mai frecvente tehnici de pregătire mentală, nu se poate considera că există

altele mai bune decât altele. În funcție de situație și de individ, vor fi mai relevante decât altele. Impunerea unei tehnici unui sport nu este bună, este mai bine să o găsești cu el pe cea care i se potrivește cel mai bine.

Metodele prezentate mai jos nu sunt exhaustive, iar prezentarea lor este destinată doar

cunoașterii principiului lor.

Tehnici de relaxare se bazează pe un regulament bine structurat si apoi respectat de

sportiv si instructorul mental. Ele trebuie desfasurate într-un loc liniștit și într-o poziție confortabilă, pot fi folosite singure sau în sprijinul altor metode.

1. Pregătirea autogenică a lui Schultz. Este inspirată de hipnoză și dezvoltată de Dr. JH Schultz în anii 1930, este o metodă autodirigită de antrenament interior, rezultând o stare de relaxare fundamentala, urmând o metodologie structurată, globală (relaxare musculară, vasculară, cardiacă etc.), riguroasă și progresivă.

2.Relaxare progresivă a lui Jacobson. E. Jacobson consideră că „tot stresul este însoțit de contracții musculare”. Relaxarea musculară va duce la relaxare mentală. Metoda constă în eliminarea tensiunii musculare (contracții musculare și relaxare) într-un mod metodic și progresiv pe toate părțile corpului. Spre deosebire de antrenamentul autogen care necesită câteva săptămâni de învățare, relaxarea progresivă poate fi învățată în câteva ore.

Beneficiile acestor două tehnici sunt suprimarea manifestărilor fizice ale stresului și anxietății, precum și îmbunătățirea recuperării fizice și mentale.

Tehnici de meditație. Ele provin din est și se bazează pe discipline spirituale și corporale vechi de vârstă. Obiectivele lor sunt de a permite individului să găsească un calm și o liniște interioară, eliberând mintea de constrângerile corpului, prin controlul mișcării, ritmului și respirației sale. Doua tehnici de relaxare sint mai cunoscute si deci potential aplicabile in antrenamentele innovative specific sporturilor de contact. Aceste tehnici permit un control al corpului și al eului, să fie pe deplin atent la acțiunea prezentă, precum și să îmbunătățească concentrarea pentru o actiune imediat succesiva.

Tehnici cognitive de comportament (sau restructurare cognitivă). La origine anglo-saxonă și apărute în anii 50, urmăresc să reglementeze comportamentul necorespunzător și să nu caute cauzele și originea așa cum ar face psihanaliza. În cazul în care gândurile și sentimentele negative perturbă sportivul, tehnicile vor căuta să le înlocuiască, să le modifice, să-l antreneze pentru a controla emoțiile tulburătoare. DINTRE Tehnicile cognitive mai cunoscute si care pot fi utilizate in antrenamentele innovative se mentioneaza :

Tehnica Biofeedback apărut în anii 60, este aplicabila prin intermediul aparatelor precum

(electromiograma EMG sau electroencefalograma EEG sau electrocardiograma ECG), si monitorizeaza funcțiile fiziologice de care individul nu este întotdeauna conștient și crescând astfel controlul său.

Inocularea stresului: pe baza principiului vaccinării și dezvoltat de D. Meinchenbaum la

sfârșitul anilor '70, principiul este să identifice situații de stres pentru sportiv și să-l reînvie pentru a-l imuniza.

Stoparea gindurilor negative : vizeaza direct sportivul si are menirea să dezvolte

împreună cu un specialist un „stop verbal” pentru a pune capăt gândurilor negative perturbatoare și, prin urmare, pentru alungarea lor.

Desensibilizare sistematică: sportivul după ce a întocmit lista situațiilor provocatoare de

anxietate și a observat gradul lor trece prin relaxare, pentru a lua din nou în ritmul său lista acestor situații.

Gândirea rațională emoțională: dezvoltată de A. Ellis, îi revine psihologului să îi permită

sportivului să-și transforme credințele negative în idei pozitive.

Disociere – asociere: folosită mai ales pentru evenimente pe termen lung, cum ar fi

maratonul, disocierea permite sportivului să se concentreze asupra aspectelor externe ale evenimentului, în timp ce asociația oferă sportivului posibilitatea de a simți unde este limita.

10.7.Tehnici care induc stări de conștiință modificate.

Aceste tehnici realizate cu un specialist au scopul de a modifica starea de conștiință a

individului pentru a schimba anumite comportamente individuale și pentru a le adapta la o situație.

Aceste tehnici trebuie utilizate cu prudență și discernământ, deoarece pot implica metode de manipulare mentală. O astfel de tehnica este hipnoza ericksoniană: cunoscută încă din antichitate și adaptată de Erikson, principiul său este de a scufunda un individ într-un somn artificial, rămânând în relație cu însoțitorul. Acesta din urmă va profita de această stare de supra-concentrare pentru a:

lupta împotriva anxietății și a fricii de eșec,

reduce stresul pre-competitiv,

inlătura factorii de tulburare psihologică,

facilita recuperări fizice și mentale,

imbunătăți concentrarea,

crește nivelul de performanță,

facilita învățarea si insusirea tehnicii unei noi lovituri sau miscari in ring sau arena,

O alta tehnice este cea sofrologica. Aceasta a fost dezvoltată de neuropsihiatrul A.

Caycédosi este in fapt o metodă de relaxare foarte structurată, care sintetizează cele mai vechi tehnici de relaxare cu cele mai moderne. Pe baza propriilor tehnici, sofrologia include și tehnici de hipnoză, yoga, vizualizare mentală etc. Ajută la reducerea stresului pre-competitional și la controlul dimensiunii afectiv-emoționale.

Otehnica mai complexa este cunoscuta sub numele de programare lingvistică neuro (NLP): aceasta s-a născut din asocierea matematicianului R. Bandler și lingvistului J. Grinder, care au monitorizat și modelat oameni eficienți în comunicare, creând o „cutie de instrumente” în care să atragă să corecteze și să îmbunătățească comportamentele într-un mod pozitiv.

Metoda constă din identificarea subiectului canalului privilegiat – psiholog (vizual, auditiv și kinestezic) pentru a stabili o bună comunicare, pentru a crea o stare de conștiință modificată, apoi pentru a trece la o fază de ancorare (asociere semnal verbal sau corporal – stare mentalitate vizată). NLP ajută la îmbunătățirea comunicării (antrenor – antrenat, printre altele), la realizarea schimbărilor de comportament și la îmbunătățirea posibilităților subiectului prin atitudini și gânduri pozitive.

10.8.Tehnici de imagistică și vizualizare mentală. Reglarea stresului.

Deoarece creierul nu face distincția între un gest făcut fizic și același gest făcut mental,

principiul imagisticii mentale este de a repeta în capul său, o acțiune, o mișcare cu succes și asta fără a mișca nicio parte a corpului . Imaginile pot fi vizuale, auditive, olfactive și kinestezice.

Vizualizarea mintală face posibilă schimbarea timpului și spațiului (revenirea în trecut,

proiecția în viitor, etc.), în timp ce imagini mentale pot fi realizate dintr-o perspectivă internă sau externă.

In perspectiva internă: sportivul implicat în acțiune folosește „eul”; el își imaginează în

sinea lui executând gestul și simte toate senzațiile pe care i le poate oferi (vizual și kinestezic).

In perspectiva externă: sportivul este un spectator al acțiunii sale și îl vizualizează.Această tehnică poate fi folosită oricând în timpul antrenamentului sportivului sau al antrenorului. Câștigă eficiență atunci când este combinată cu exerciții fizice și exercitii de relaxare. Cu cât este mai înalt nivelul de expertiză tehnică și capacitatea de a-și imagina individul, cu atât va fi mai eficientă imaginea mentală.

10.9.Rapiditate generala in eliminarea stresului.

Această activitate poate fi realizată ca parte a unor activitati axate în primul rând pe sănătate și nu numai în mediul educațional formativ. Mulți profesioniști sunt cunoscuți că folosesc acest mediu ca un canal potențial pentru violență sau agresiune.

Este o greșeală să credem că boxul, practicat la sac sau la manusile-labe de urs ale antrenorului, va face o schimbare în atitudinea sportivului.Dimpotrivă, întărește stereotipurile bazate pe superioritate sau omnipotență.

Dacă este practicat ca parte a unui club de pregatire intensa tehnică, boxul poate deveni

un mod de repetare a mesajului educatorului sportiv de specialitate, a cadrului și a regulilor care

vor ajuta la schimbarea comportamentului sportivului.

În activitatea de zi cu zi, se pune problema folosirii acestui suport ca un instrument în slujba sănătății, care va modifica unele principii fiziologice în organizație:

• Antrenamente care vizeaza necesitatea eliminarii stresului, a gândurilor negative, a dificultăților personale .

• Antrenamente de rezistență pentru scăderea nivelului de cortizon, un hormon de stres.

• Antrenamente care vizeaza mișcări din partea superioară a corpului pentru a elimina zonele de tensiune musculară,

• Antrenamente care vizeaza secreția hormonilor plăcerii (serotonină, dopamină) pentru a se simți mai bine intr-un timp cit mai scurt,

• Antrenamente care vizeaza comunicarea printr-o altă formă de schimb cu feedback despre experiență.

CAPITOLUL 11. TIMPUL SI VITEZA DE REACTIE IN SPORTURILE DE CONTACT – TR

11.1.Viteza de reactie. Generalitati.

Viteza de reactie reprezinta capacitatea de raspuns la un stimul (acustic, optic) intr-un timp cat mai scazut.

Structura reactiei motrice poate fi asemuita cu plecarea unui glonte pe teava armei. Acest timp de reactie depinde de componente senzoriale si fiziologice asamblate si nu permite atingerea unei vitezei maxime ci doar „inceputul” miscarii. Reactia motrica simpla este determinată ereditar si reprezinta reactia motrica a unei parti a corpului (picior, mana). Reactia motrica complexa si cea de optiune este determinata si de antrenament si este tipica pentru jocurile sportive.

Viteza este o calitate complexa a miscarii dependenta de factori precum:

• Bioinformatici, ca factori care vizeaza prelucrarea informatiilor cu care vine in contact sportivul. Pentru a dezvolta acesti factori este necesar ca sportivul să efectueze exerciții specifice pentru a percepe și sintetiza informatii specifice disciplinei sportive din sporturile de contact.

• Biomecanici, ca factori determinanti pentru potențial morfologic și calitățile neuromusculare ale sportivului. Musculatura generala si cea specifica permite dezvoltarea calitatilor tari ale luptatorului.

• Bioenergetici, ca factori determinanti pentru procesul alactic anaerob. Pentru îmbunătățirea acestui proces sunt necesare eforturi maxime pe perioade foarte scurte.

Viteza in general, respectiv, viteza de reactie in special sint in totalitate legate de tehnică. Acesta este motivul pentru care trebuie să se includa acțiuni rapide și explozive în antrenamentele inovative de box (lecții la tinte palmate, exerciții cu partenerii etc.). În sporturile de contact si mai cu seama in box, viteza este exprimată în mai multe forme. Oricare ar fi exercițiile, acestea trebuie efectuate cu viteze maxime în timp – mai puțin de 7 secunde, cu o recuperare semnificativă. Un set se desfasoara pe un interval cuprins intre 30s si 1 min 30s, în funcție de timpul de efort și numărul de repetări.Antrenamentul inovativ presupune un numar de 4 seturi repetat de 5 ori.

Viteza de reactie presupune acceptarea unor declanșatori de stimul vizuali și multipli (atitudine, plasare sau atacuri ale adversarului) și provocatori de reacții ale mișcărilor și ale gesturilor defensive sau offensive bine structurate.

Viteza de reactie se defineste in conjuncturi din care nu lipseste nici sportivul nici antrenorul. Ea se defineste in conjuncturi specifice antrenamentelor cu structuri din cele mai variate: de la un adversar simbolic, redus la un obstacol palmat pina la un sparting- partener; sau de la emiterea unui semnal sonor pina la eliberarea unui semnal luminous; sau de la apariția unei ținte sau a unui semnal intermittent pina la executarea unor miscari specific unor atacuri directe cu bratele; de la declansarea unei riposte pina la desfasurarea unui atac sustinut asupra sparting partenerului.

Viteza de reactie are o durata bine determinata de manifestare determinata fiind de timpul de reactie acesta fiind intervalul de timp dintre detectarea semnalului de declanșare și începutul acțiunii musculare a mișcării de răspuns, viteza de reacție corespunzind unui set de „perceptie a informației – analiză a informatiei – debutul actiuni musculare corespunzator antrenamentului ". În funcție de disciplinele și specialitățile sportive, viteza de reacție va fi legată de factori mai mult sau mai puțin complexi , precum :

• Semnalul de declanșare simplu sau complex al actiunii msculare;

• Numărul de răspunsuri simple sau multiple la stimuli ce apar la interval determinate de timp.

O combinație de „semnal complex – capacitate de răspuns multiplu” va avea ca rezultat un timp de reacție mai mare decât un set de „semnal unic – capacitate de răspuns unic”.

Alegerea răspunsurilor corecte, în funcție de alegerile informațiilor relevante colectate,

necesită o prelucrare mai lungă a informațiilor. Cu cât este mai complexă „semnalul informative perceput – analiză informative perceputa – răspuns dupa analiza informatiei”, cu atât antrenamentul are posibilitatea de a schimba viteza de reacție, marja de îmbunătățire fiind insa relativ mică.

În cazul unui start la 100 m, de exemplu, timpul de reacție depinde de motivația sportivului, de calitățile fizice legate de viteza în sine și de atenția sa în ceea ce privește declansarea zgomotului pistolului de start. Continuitatea cursei este estimată la numai 5-10%.

Pe de altă parte, pentru un boxer care realizează o acțiune „apărare – contraatac”, continuitatea in timp ar putea ajunge la 40%, deoarece în acest caz câțiva parametri suplimentari celor menționați anterior limitează viteza de reacție:

• incertitudine temporală și spațială a declanșatorului stimulului;

• gradul de expertiză al individului, deoarece nivelul tehnic și tactic influențează numărul

de răspunsuri posibile;

• abilitate de concentrare în stare de oboseală.

Viteza de reacție poate fi îmbunătățită si datorită anticiparii evenimentelor viitoare – o predictivitate a actiunilor sportivului. Intervine în principal în faza pregătitoare compusă din culegerea informațiilor despre adversari, analiza meciurilor acestora, alegerea, analiza, organizarea si formularea răspunsurilor la informatii. Indicii ridicați în atitudinea adversarului, de exemplu, vor provoca un răspuns programat și memorat si pe parcusul antrenamentelor. Observarea indicilor predictivi face posibil scurtcircuitul pasului de alegere a

răspunsului memorat dintr-o identificare parțială.

In sporturile de contact ca sporturi duale: viteza de reactie este exprimată în toate formele sale complexe și variate. Durata medie a acțiunilor este foarte scurtă (<3 sec), dar acestea se repetă cu o frecvență ridicată. Viteza de reactie se caracterizeaza si prin aceea ca stimulii de declanșare sunt vizuali și multipli (atitudine, plasare sau atacuri ale adversarului) și vor provoca reacții ale mișcărilor și gesturilor defensive sau ofensive.

Pentru ședințele de antrenament inovativ in scopul dezvoltării vitezei de reactie se va apela la joncțiuni de exerciții fizice care vor include exerciții nespecifice pentru îmbunătățirea timpului de reacție, dar și exerciții care să permită sportivului „să citească” un semnal specific disciplinei sale pentru a declanșa prompt un răspuns adecvat. Pentru aceasta, exercițiile vor fi construite în jurul semnalelor vizuale sau sonore. Scopul este ca sportivul să se poată concentra indiferent de mediu și la momentul potrivit, adica nici prea devreme, nici prea târziu.Sesiunile vor fi bazate pe una sau mai multe orientări, dar trebuie să respecte principiile alternanței de muncă / odihnă legate de viteza de reactie.

Organizarea și periodizarea dezvoltării vitezei de reactie este prezentata in tabelul 11.1

Structura unui exercitiu pentru dezvoltarea vitezei de reactie.

• Sportivul are ochii închiși, iar antrenorul are în jurul său obiecte numerotate diferit, de

diferite forme si culori si plasate in diferite locuri. Sportivul deschide ochii pentru un timp foarte scurt, prestabilit initial și apoi îi închide. Cu ochii inchisi, el trebuie să pronunte numărul, forma, culoarea, locația obiectelor. Acest exercițiu este foarte interesant pentru a lua informații și viziune periferică.

• Pentru aprecierea traiectoriei unei mingi sau alt obiect respectiv chiar traiectoria pumnului unui boxer, antrenorul poate arunca mingi, iar sportivul trebuie să le prindă înainte de primul sau al doilea recul.

• Sportivul sprintează din dreptul antrenorului și pleacă la stânga si/sau la dreapta când apare un semnal auditiv sau vizual.

Tabelul 11.1.. Organizarea și periodizarea dezvoltării vitezei de reactie

(1) genunflexiuni pe 1 picior, ridicarea la alegere a unui picior, exerciții cu elastice etc.

• În artele marțiale și în toate sporturile de contact si cele de luptă, viteza de reacție face

toată diferența. În opinia mea, este aproape mai importanta decât viteza de execuție.

• Problema este că majoritatea exercițiilor cu care lucreaza in antrenamentele actuale sunt orientate către viteza de execuție și nu spre cea de reacție.

• Exercitiile de mai sus structureaza tehnici simple de antrenamente, dar pot fi utilizate in

variante diferite astfel ca se vor obtine si efecte benefice diferite. Acele alte variante vor da prilej

de imbunătățirea observațiilor atit ale sportivului cit si ale antrenorului .

• Acest tip de exerciții va avea, de asemenea, un efect pozitiv asupra direcției de observare, a privirii și a lucidității.

• Este important ca sportivul sa realizeze ca, cei care cred că știu nu mai învață, așa că trebuie sa-si păstreze mintea deschisă!

În timpul unei runde de box, un pugilist pe defensivă trebuie, în funcție de comportamentul adversarului său, să decidă foarte repede ce acțiuni să ia pentru a evita, devia sau opri pumnul lansat de adversar. Timpul care îi este permis să planifice și să-și dea seama de răspunsul său, depinde de distanța care îl separă de adversarul său, precum și de viteza pumnului care încearcă să ajungă la el.

În cazul boxului, studiul crono-fotografic arată că cele trei atacuri fundamentale ale acestei activități (directa, upercut și lovitura de sus) au timpi de mișcare de aproximativ 280ms. Deoarece timpul de reacție obișnuit este de obicei mai lung decât acesta, boxerii defensivi trebuie să-și pregătească perechea pentru a reduce numărul sau durata operațiunilor care au loc după detectarea atacului advers. Procesele pregătitoare care au loc înainte de începerea loviturii de stat par să se bazeze pe căutarea unui set de indici de comportament sau invariante observate în faza pregătitoare a lansării atacului opus (Bard, 1982).

Antrenamentele inovative se concentreaza pe mai multi itemi intr-o singura sedinta de desfasurare. Ce se poate gândi la rolul tot mai mare al „antrenorilor fizici pentru antrenamente inovative”? . Raspunsul este de la sine :toti antrenorii de box, ar trebui să-si revizuiasca propriul mod de a antrena. În cadrul acestei lucrari se pune tocmai aceasta problema : problema studierii aprofundate a domeniului pregătirii sportivilor in spirit inovativ, a intelegerii necesitatii dezvoltarii itemilor de baza ale antrenamentelot inovative. Este necesar că antrenorii trebuie să demitifice antrenamentele care vizeaza numai itemii de forta, de viteza, de rezistenta, anduranta sau putere ca produs intre forta si viteza.

Ceea ce contează cu adevărat in antrenamentele inovative sint cele doua componente ale pregatirii respectiv componenta practica si componenta teoretica. Astfel, doar 20% din conținut vor fi teoretice, în timp ce 80% se vor concentra pe utilizarea și practicarea exercițiilor pentru a dezvolta o varietate mai mare de formare.

11.2.Explosivitatea – parametru- item de optimizare a loviturii.

Aceeasi triangulatie din figura 3.1. si structura din 3.2 dau posibilitatea introducerii unui alt si nou parametru care lipseste din aceleasi corelatii dar care se impune a fi luat in considerare in derularea intrecerilor sportive in general si al celor de contact in special. Acel parametru este explosivitatea in debutul loviturilor. Majoritatea antrenorilor au înțeles că dezvoltarea forței fără constrângeri de timp a fost deseori lipsită de legătură cu exprimarea ei în majoritatea practicilor sportive. Într-adevăr, dacă practicile necesită forță, este cel mai adesea, în raport cu timpul, o componentă definitorie a puterii. Dar, dezvoltarea forței intr-un interval scurt

de timp îmbunătățește capacitatea sportivului si implicit a loviturii de a fi mai puternice.

Explosivitatea se dezvolta insa prin antrenamente bine structurate, cu metode si mijloace specifice. Puterea este o calitate fizică a cărei dezvoltare este un obiectiv important al pregătirii fizice. Aceasta este o actiune initiata si dezvoltata pe un intervat oarecare de timp (minute, ore etc.). Cu alte cuvinte, puterea este identica cu intensitatea efortului. Puterea poate fi constantă (cind viteza de lovire este constanta), în scădere (cind viteza de lovire este in scadere), in creștere (cind viteza de lovire este in crestere sau altfel spus se realizeaza printr-o accelerare a miscarii) sau chiar fluctuantă (cind viteza de lovire este variabila, aperiodica respective apar modificări ale ritmului de lovire).Explozivitatea este deci o formă de exprimare a puterii si care din punct de vedere fiziologic este capacitatea de a declanșa, într-un timp scurt, o contracție musculară puternică pentru o lovitura cu mare si brusca descarcare de energie iar din punct de vedere practic este capacitatea de a produce un efort maxim într-un interval timp foarte scurt.

Toți antrenorii sunt de acord că explosivitatea este important sa se exprime in sporturi

precum haltere in cele doua stiluri caracteristice (ridicarea de greutati), in probele de atletism (precum cele trei tipuri de sarituri sau in luarea startului in alergari pe distante scurte), in sporturile ce implica ridicarea si fixarea adversarului (lupte libere, lupte greco-romane, judo,taekwondo, etc.), in sporturile de echipe (volei, rugby ) si este indispensabila in sporturile de contact . Conceptul de explosivitate, defineste o accelerare brutala a miscarii pentru o dezvoltare brusca de energie si implicit o exprimare complete a puterii. Explosivitatea nu este utila in mentinerea constanta a puterii (sau a intensitatii de lovire) ci in eliberarea brusca a unei energii prin transformarea ei in putere intr-un interval foarte scurt de timp: este de atfel o creștere foarte violenta a putere în câteva secunde sau chiar in câteva fracțiuni de secunde. Explosivitatea poate fi exprimată și în mișcările ciclice continue sau scurte din sectorul aerobic, de exemplu, pentru o accelerare bruscă (ciclism, ciclism montan, vâslire) sau schimbari bruste a directiei de inaintare (fotbal american). Pentru că este o formă particulară de exprimare a puterii, explosivitatea implică o optimizare a acesteea, parametrul de luat in seama este timpul. Se cauta reducerea cit mai mult a timpului in care se descarca energia si implicit puterea.

Prin urmare, nu este vorba despre încercarea de a mări distanța pentru alergare in

antrenament, nici de a crește rezistența împotriva căreia să se opună (pentru a ridica un adversar mai mare în judo), ci repentru a reduce timpul de execuție. Cu alte cuvinte, este vorba de a dezvolta aceeasi cantitate de energie in mai putin timp prin urmare se structureaza antrenamentele cu actiuni care sa determine realizarea de lovituri cu accelerari consistente. Evident, acest lucru necesită în mod indirect mai multă forță și viteza, dar este în primul rând o problemă a relatiei intre forta si viteza, intre forta si rezistenta sau /si a vitezei si rezistentei, figura 3.1.

Cu toate acestea, așa cum observă Vouillot (2016): "Ceea ce este greu pentru un practician slab este lumină pentru un practicant puternic". Acest lucru sugerează că, prin antrenament în forță, ceea ce a fost greu poate deveni relativ mai ușor pentru același sportiv (după luni sau chiar ani de formare) și, de fapt, ceea ce a devenit relativ mai puțin greu este, de asemenea, mai puțin expresiv. Antrenarea forței cu sarcini grele determina si îmbunătătiri ale vitezei . In aceste conjuncturi se pot formula asertiuni si despre accelerari , adică de capacitatea de a genera cât mai repede posibil o viteză mare. Argumentarea se bazează pe un fenomen fiziologic comun forței și explosivității: recrutarea unui număr mare de unități motrice, dar în anumite condiții și în funcție de cerințe diferite. De remarcat, de asemenea, că îmbunătățirea rezistenței se datorează în primul rând unei îmbunătățiri a coordonării intra și intermusculare, beneficiind de tehnica exercițiilor de forță folosite. Dar ideea de a dezvolta forța pentru a îmbunătăți explosivitatea se bazează pe o confuzie între viteză și accelerare și în cele din urmă duce la un sfârșit de capăt.

În cele din urmă, antrenarea forței nu este suficientă pentru a îmbunătăți explosivitatea.

Implicata singura in explosivitate, ar putea deveni chiar contraproductiva. Va fi, prin urmare, imperativ ca acest tip de antrenament, cel pentru forta, să fie alternat cu unul fără încărcătură sau cu o rezistență mai apropiată de cea întâlnita în practica țintă, încercând să determine accelerație cu gestul acestei practici. Trebuie insa ca antrenamentele cu greutati in scopul optimizarii explosivitatii sa respecte integritatea fizica a sportivului, sa se asigure un echilibru constant exprimat prin raportul de performanță / integritate fizică .

Explosivitatea este o noțiune distincta de cea a vitezei. Într-adevăr, prima este cea care implica accelerarea miscarii, ori accelerarea este de fapt cea mai rapidă creștere posibilă a vitezei. De asemenea, chiar și atunci când această confuzie este rezolvată, mulți antrenori folosesc antrena mente pentru dezvoltarea fortei pentru a îmbunătăți si explozivitatea. Cu toate acestea, prin exercițiile pe care le propune, pentru cele mai decontextualizate exercitii care vizeaza dezvoltarea musculaturii si implicit a fortei, daca aceasta se aplica lent , nu este o soluție pentru dezvoltarea explozivității, ajungindu-se adesea chiar la un impas.

Într-adevăr, nu trebuie să uităm că, cu cât un "mușchi" lucrează mai mult, cu atât devine mai scurt și, de fapt, devine o frână a contractiilor mușchilor antagonici. Greutatea prea mare și miscarile lente in antrenamente determina scaderea amplitudinii miscarilor membrelor cu care sportivul executa loviturile ceea ce are ca si consecinte scaderea puterii de lovire. Aceste consecinte sint cel mai puyin benefice in artele martiale dar si in sporturile de contact.

Oricum, așa cum a sugerat Aubert (2002), antrenamentele care vizeaza explozivitatea și, în general, pregătirea fizică trebuie să "țină seama de particularitățile unei discipline sportive, de integrarea formelor sale sau a tehnicilor corporale, ca aspecte bio-informaționale ", ceea ce presupune" o ancorare puternică în specificitățile și cerințele specialității pregătirilor ".

În cele din urmă, dimensiunile fiziologice și metodologice ale mijloacelor de antrenare nu pot viza celelalte dimensiuni implicate în explozivitate și, prin urmare, trebuie luate în considerare:

tehnica de antrenare, pentru a asigura o eficiență maximă pentru a evita pierderi de

energie din cauza mișcărilor inutile.

combinarea corecta si eficienta a componentelor ce definesc tehnica de antrenare

astfel incit sa exista o continuitate in unitate in consumul de energie si sa se evide eventuale descarcari bruste de energie.

11.3..Timpul de reactie.

În box, timpul de reacție este o capacitate adesea neglijată. Este pur și simplu viteza cu care un pugilist este capabil să răspundă la un stimul ca de exemplu eschiva pentru evitarea unei lovituri din partea adversarului. , în alergare: începutul unui sprint, în tenis: întoarcerea unui serviciu sau box: evită o lovitură.

Reacțiile boxerilor sunt determinate și controlate de sistemul lor nervos. Ne putem imagina ca un pumn al adversarului vine spre a lovi maxilarul sportivului nostru. Este in fapt un semnal deja nascut. Acest semnal pornește de la senzori vizuali pentru a traversa neuronii senzoriali (aferenti) și ajunge în creier. Aceste semnale, numite și impulsuri electrice, sunt tratate de sistemul nervos central, în urma căruia se ia o decizie. Creierul sportivului nostru a evaluat situația și a luat decizia de a se deplasa spre dreapta sau spre stinga pentru a evita lovitura. Aceasta este cea mai sigură opțiune pentru a evita cu ușurință lovitura. Creierul emite apoi un semnal care trece prin neuronii motori (eferente), acesta din urmă fiind conectat la mușchii care permit executarea instrucțiunii de evitare a loviturii. Acest proces de reacție trebuie să se întâmple rapid, adică la 100 de metri pe secundă, ceea ce înseamnă 10 secunde pe kilometru, pentru a fi exact. Dacă spui: „Nici nu-mi pot imagina ce înseamnă asta, dar știu că reacțiile mele nu sunt atât de rapide”, atunci nu-ți face griji.

Timpul de reacție într-un sport precum boxul este mai semnificativ decât în cazul

curselor de sprint de exemplu. Într-adevăr, sprinterul al cărui timp de reacție este mai lent decât cel al concurenților săi poate să termine în continuare cursa în minte. În mod diferit, în box, timpul de reacție este un factor care determină foarte mult viteza sportivului. Astfel, un boxer ar putea fi mai rapid decât oricine la nivelul gestului sportiv propriu-zis (exemplu: pumnul de la punctul A la punctul B), dar să fie mult mai lent decât ceilalți în termeni de timp de reacție. De exemplu, în timpul unui meci de box, deschiderile sunt create și închise rapid. Acest boxer cu mișcare rapidă ar putea pierde o oportunitate, deoarece viteza lui de reacție este lentă. În schimb, un boxer mai lent la nivel muscular și articular, dar al cărui timp de reacție este aproape instantaneu, ar putea în schimb să atingă ținta înainte de deschiderea deschiderii.

Nu pare să existe o relație directă între viteza de reacție și viteza de mișcare. Aceasta înseamnă că, chiar dacă antrenați viteza corpului boxerului timp de mai multe ore, acest lucru nu va îmbunătăți eficient viteza de reacție a boxerului. Prin urmare, trebuie să antrenați viteza de reacție separat folosind exerciții specifice pentru a crește capacitatea de a reacționa rapid și indiferent de viteza de mișcare în sine. În cadrul acestui seminar, vă vom sugera câteva exerciții pentru creșterea vitezei de reacție. Vom experimenta cu ei astfel încât antrenamentul să rămână cât mai viu.

In contextual analizei timpului de reactie si al vitezei de reactie se pot aborda si aptitudinile de reacție și reflex la boxeri. Care este diferența? Există într-adevăr o diferență între o reacție și un reflex? În timpul evoluției noastre, ni s-au oferit reflexe, pe care le folosim pentru a ne proteja de pericol. Reflexele fac parte de obicei dintr-o buclă de feedback negativ și ajută corpul nostru să-și recapete stabilitatea funcțională normală. Deoarece reflexele trebuie să apară mai repede decât o reacție, semnalele corespunzatoare trec apoi direct prin măduva spinării și nu implică creierul nostru. În schimb, reacțiile noastre trebuie tratate mai întâi de creierul nostru. Timpul este mai lung, dar permite efectuarea mișcărilor de abilități motrice fine.

Teoretic vorbind este cazul sa se treaca la actiuni de imbunatatire cuprinse in antrenamentele innovative. Sportivul nostrum isi va imbunătăți performanța daca isi va imbunatati vitezei sa de reacție În sporturile de contact, sportivii se antrenează concentrându-se asupra timpului de reacție, pentru a-l îmbunătăți pe cât posibil și a-l folosi în avantajul lor în timpul unei lupte.

Structura unui exercitiu pentru dezvoltarea timpului de reactie

Este posibil să funcționăm tratamentul nostru cu stimul și, prin urmare, să ne îmbunătățim timpul de reacție. Iată câteva sfaturi care să contribuie la structurarea unui antrenament inovativ benefic imbunatatirii timpului de reactiei:

1.Alergarea în pădure: este vorba de a-ți face creierul să reacționeze la lucruri.

si a alerga pe un teren neuniform este un mod foarte bun de a face acest lucru. Data viitoare când

plănuiți o ședință pe o banda de alergare, optați pentru cursa în aer liber și mergeți într-o pădure sau un loc unde pământul este neuniform, plin de ramuri și pietricele. Un astfel de mediu necesită o prelucrare rapidă vizuală și haptică a semnalelor. În primele zile, este normal să-ți fie greu, dar cu cât îți antrenezi creierul, cu atât devine mai bun. În curând, vei zbura peste aceste obstacole

2. Sprint la semnal: cu ajutorul altor sportivi liberi și a grupului dvs. de antrenament, încercați să găsiți o pistă de asfalt și să practicați sprintul la semnalul de pornire. Corpul tău va învăța să proceseze stimuli mai repede și să utilizeze această abilitate în viața ta de zi cu zi.

3. Instruire: Pregătirea pentru antrenori freeletici ia foarte serios sesiunile tehnice și există motive întemeiate pentru asta. Una dintre ele este că, exersând cu viteză lentă sau moderată până când le stăpânești perfect, corpul tău se obișnuiește cu mișcările și le memorează. Acest lucru înseamnă că atunci când efectuați aceleași exerciții cât mai rapid în antrenamentele divinității, creierul și corpul dvs. cunosc deja tehnica și pot executa mișcările rapid și corect.

4. Antrenament Plyometric: În timpul exercițiului pliometric, mușchiul dvs. exercită forța maximă într-un timp relativ scurt. Scopul este de a vă crește puterea musculară și de a vă îmbunătăți rezistența explozivă. Antrenamentele de la Divinitate conțin un număr mare de astfel de exerciții, precum Squats și Split Lunges.

5. Impactul unui antrenament rapid asupra antrenamentului inovativ. Fiecare antrenor de box, trebuie să se gândeasca mereu la imbunatatirea tehnicilor de antrenare in toate modalitatile posibile. În cadrul acestui paragraph sint sugerate citeva principii si aspecte conexe legate de pregatirea fizica a sportivilor, de formarea rapida a acestora si de activitati specific timpului de reactie sau/si a vitezei de reactie. Continutul oricarui antrenament va trebui sa respecte un continut in care 20% vor fi cunostinte teoretice si 80% cunostinte practice.

Corelatii intre itemii : viteza gestuală si timp de reactie

În prima parte a acestui paragraf, întrebarea va fi cum să fie antrenăm un boxer să devină mai rapid la nivelul „gesturilor” care stau la baza loviturilor sale și a combinațiilor de lovituri, precum și mișcările lui atât ofensiv, cât și defensiv. Aceasta este „viteza gestuală”. Dar în box, viteza este mult mai mare decât mișcarea simplă făcută în cel mai scurt timp posibil, din punctul A până în punctul B. Într-adevăr, este necesar să se țină cont și de momentul în care boxerul trebuie să: 1 sa-si citească adversarul și 2, sa aleaga modul corect de a reacționa. Deoarece acest lucru presupune o întârziere pentru efectuarea acestor operațiuni (timpul de reacție), viteza boxerului poate fi astfel afectată de alegerile proaste sau de ezitari. Prin urmare, în cea de-a doua parte a seminarului, întrebarea va fi cum poate fi determinată viteza de reacție a boxerului?

Corelatii intre itemii :incalzirea spiortivului si timpul de reactie

Deși încălzirea este percepută ca indispensabilă, este adesea dificil de specificat clar

conținutul acesteea. Cel puțin, principiile de bază indică faptul că sportivul trebuie să înceapă

sesiunea de încălzire cu activitati generale, nespecifice. Două puncte majore de reținut: sportivul trebuie mai întâi să crească treptat intensitatea acestor activitati. Apoi, el trebuie să poată ridica temperatura corpului său, fără a obosi. Pe de altă parte, este recomandabil în această fază generală încălzirea în primul rând a celor mai mari grupuri musculare și evitarea exercițiilor de întindere atâta timp cât mușchii nu sunt fierbinți. Ulterior, sportivul trebuie să efectueze un tip specific de încălzire, adică care să țină seama de particularitățile antrenamentului pe care urmează să-l efectueze. Timpul de reactie este direct proportional cu activitatilor de incalzire desfasurate correct.

Corelatii intre itemii :tehnica spiortivului si timpul de reactie.

În general, încercările unui boxer de a crește viteza combinațiilor sale de lovituri duc la o scădere accentuată a tehnicii sale și adesea chiar a tehnicii sale de bază. Antrenorul trebuie să rămână vigilent de fiecare dată când sportivul său coboară pe această cale. Dacă antrenorul nu reușește să intervină în timp util, greșeala repetată a sportivului va deveni mai automatizată și, în timp, va deveni mai dificil de corectat. În cadrul seminarului, vi se va oferi, la început, un set de exerciții simple, pentru a nu compromite prea mult tehnica sportivului. Apoi vom aborda o serie de exerciții mai complexe. Atunci va fi recomandat sportivului să le efectueze cu viteză lentă, astfel încât să păstreze mai multe aspecte tehnice. Apoi îl vom ruga să crească treptat ritmul până când ne va satisface așteptările. Dacă este necesar, nu vom ezita să solicităm sportivului să se limiteze la un exercițiu retrograd (sau viteză) în măsura în care acesta nu atinge standardul dorit.Pe tot parcursul seminarului, veți fi invitați să interveniți atunci când evaluați conformitatea tehnică a sportivului care efectuează exercițiile solicitate. Puteți face apoi comentariile dvs. și, dacă credeți că este necesar, să faceți sugestii.

Corelatii intre itemii :timpul de raspuns si timpul de reactie

Antrenamentul care vizeaza timpul de reactie trebuie să țină cont de fiecare serie de

execuții care presupun perioade de odihnă mult mai lungi decât de obicei. Motivul este că sportivul trebuie să rămână mereu proaspăt și gata atunci când efectuează exercițiile care urmează să fie efectuate. În caz contrar, sportivul nu va putea să-și crească timpul de reactie; dimpotrivă, va deveni din ce în ce mai lent pe măsură ce se va desfășura sesiunea de antrenament. În acel moment, nu va fi timpul de reactie pe care il va provoca boxerul nostru, si va apela la rezistența lui rapidă. Și trebuie să reținem că antrenamentul pentru timpul de reactie are ca scop creșterea capacității sportivului de a fi mai rapid, în timp ce antrenamentul de rezistență la viteză oferă strict beneficiul antrenamentelor de viteză. Acesta din urmă pentru a menține viteza deja dobândită.Dar, deoarece aceste două tipuri de activitati sunt la fel de importante, ele ar trebui pur și simplu să fie organizate separat. Ceea ce contează este faptul că antrenamentul pentru viteza de reactie este organizat la începutul unei sesiuni de antrenamente.

Știind acest lucru, se poate finaliza sesiunea, în partea a doua, cu un antrenament pentru rezistență sau pentru viteză – anduranță.

11.4.Alegerea informației item și alegerea răspunsului

Timpul de reacție la un boxer are loc în două etape care ar trebui luate în considerare separat: alegerea informațiilor și alegerea răspunsului. Alegerea informațiilor: înainte de a acționa sau de a reacționa, un boxer își citește în mod normal adversarul, pe care îl poate obține observându-l din colțul ochiului. Dar el trebuie să sorteze acele informații care pot fi corecte sau înșelătoare. Alegerea informațiilor nu este atât de simplă pe cât pare. De exemplu, adversarul lasă unul dintre coatele să se îndepărteze de corpul său! Este un defect tehnic? Sau este o capcană? Iată un alt exemplu: adversarul își ridică ușor umărul stâng spre exterior! E pe cale să arunce un cârlig din stânga? Sau este un feint? Pentru a răspunde mai bine la acest tip de situație, un boxer trebuie să-și dezvolte în mod necesar abilitatea de a citi bine adversarul. În timpul seminarului, vom încerca să dezvoltăm câteva modalități prin care sportivul poate citi și preveni o serie de situații. Participanții vor fi apoi invitați să le comenteze în timp ce își împărtășesc sugestiile. Alegerea răspunsului: după ce boxerul și-a citit adversarul și a ales informațiile care îi erau relevante, atunci trebuie să aleagă modul de răspuns. Această alegere poate fi total cerebrală (atentă). Dar această alegere poate fi, de asemenea, de natura automatismului. În cadrul seminarului, vă vom oferi o serie de exerciții pentru a accentua răspunsul automat, uneori răspunsul grijuliu.

Gradul de incertitudine și timpul de reacției.

Am văzut că timpul de reacție al unui boxer ar putea fi afectat atât de alegerea informațiilor, cât și de alegerea răspunsului. Prin urmare, gradul de incertitudine apare pentru boxer, deoarece numărul alegerilor crește și apare atunci când trebuie să acționeze sau să reacționeze. Cu cât este mai mare acest număr, cu atât timpul de reacție va fi mai probabil afectat. Să încercăm acum să vedem ce înseamnă toate acestea în practică. De exemplu, dacă îi ceri sportivului să facă o combinație stânga-dreapta pe șoarecii antrenorului tău, atunci nu există niciun motiv să crezi că viteza lui va fi afectată, deoarece nu există alegeri, nu există indicii Incertitudinea nu vine să-l încurce în momentul lovirii în mâinile tale. În mod similar, dacă îl rugați să facă acest lucru stânga-dreapta numai după evitare sau blocarea mâinii stângi, nu există încă niciun motiv să credeți că sportivul dvs. va ezita înainte de a începe costumul. Acest lucru se datorează faptului că încă nu există indicii de incertitudine.

Pe de altă parte, dacă îi ceri sportivului tău să efectueze această combinație numai după ce ai evitat sau blocat una sau ambele mâini, fără să știi dinainte care dintre cele două mâini va încerca să facă acest lucru. pentru a ajunge, atunci va fi o alegere pentru el. De fapt, trebuie să poată anticipa acțiunea pe care o veți efectua fără avertizare.

Astfel, viteza de reacție a boxerului va fi în mod necesar afectată de numărul de alegeri care îi sunt prezentate. Prin urmare, antrenamentul trebuie să țină seama de acest fapt (gradul de incertitudine) atunci când înveți sportivii. Aici, este important ca antrenamentul să se bazeze pe principiul progresiei, care asigură o dezvoltare mai eficientă a sportivului. În baza acestui principiu, va începe să învețe cu exerciții simple și previzibile și apoi să treci la exerciții din ce în ce mai complexe. O progresie măsurată (modestă, dar constantă) la nivelurile de dificultate va permite sportivului să atingă capacitatea de anticipare atât de esențială pentru practicarea boxului.

11.5.Bazele anatomo-fiziologice de dezvoltare a vitezei si timpului de reactie.

Aceste baze sint constituite din factori cu o arie mare de generalizare care se vor regasi in taxonomia pe care o dezvolta Weineck (1997, dupa Grosser 1991). In figura vv sint sistematizati cei mai semnificativi factori care vor contribui prin antrenamentele inovative in a caror structura intra.

Fig.11.1.

Detalieri pentru factori importanti din figura 11.1.

1.a) varsta – antrenabilitate intre 7-12 ani, cu o marja de ameliorare posibila de 20%

(Manno, conform Hodkins, 1996) pentru viteza de reactie. Viteza de reactie culmineaza la 20 de

ani. In continuare viteza se imbunatateste prin forta si tehnica (dar foarte putin);

1.b) sexul – gradul de antrenabilitate al vitezei este mai scazut la femei, dar ele sunt mai precoce;

1.c) structura constitutionala – este in stransa corelatie cu modelul de sportiv pentru ramura de sport practicata. In acest caz se vor urmari modelele elaborate (biomodele) pentru fiecare proba sau ramura de sport in parte. Desigur ca mesajul genetic este foarte important in determinarea acestor modele, iar selectia este hotaratoare. Forta este calitatea care prin dezvoltare poate duce la dezvoltarea vitezei. Deci, a nu se omite din selectie gradul de antrenabilitate al fortei care este diferit la diversele tipuri constitutionale.

1.d) talentul si disponibilitatea de invatare. Usurinta cu care sportivul „achizitioneaza”

noile deprinderi si actiuni motrice este un semnal pozitiv pentru antrenabilitatea vitezei.

4.a) Repartitia tipului de fibre musculare. Fibrele albe de tip II (FT) A sau B in proportie mai mare in muschi; favorizeaza viteza de contractie musculara. Aceste fibre de contractie rapida in proportie marita (se utilizeaza metode speciale de prelevare din muschi) constituie o garantie pentru marirea sanselor de antrenabilitate a vitezei. Fibrele intermediare de ti II C pot sa se transforme la varsta copilariei in fibre de tip II A sau II B prin utilizarea metodelor de antrenament ludic si sa creasca nivelul vitezei si al vitezei-forta.

4.b) Marimea sectiunii fibrelor de tip II (FT). Conform celor descrise la paragraful „dezvoltarea fortei musculare” exista posibilitatea ca printr-o metodologie adecvata (antrenament de forta-viteza) fibrele de tip II sa se dezvolte;

4.d) Gradul de elasticitate al muschilor si tendoanelor. Capacitatea de contractie eficienta (asemenea arcurilor) este data si de un grad adecvat de elasticitate antrenat prin metode speciale (stretching, pliometrie);

4.e) Vascozitatea muschilor. Gradul mare de vascozitate al muschilor scade capacitatea de contractie marita. De remarcat ca antrenamentul de stretching scade vascozitatea muschilor.

4.g) Substratul energetic necesar contractiei musculare. Rezervele de ATP din celulele musculare nu sunt suficiente pentru contractii maximale decat pentru 3 secunde (6 mmol/kg). In continuare rezervele de CP (21 mmol/kg) asigura o contractie pentru viteza maxima timp de 6-10 secunde. Dupa 10 secunde de efort maximal de viteza, rezervele energetice de fosfat se degradeaza rapid si viteza scade rapid. In continuare, pana la 30-40 secunde de efort de viteza, se metabolizeaza glucidele in conditii anaerobe (fara prezenta O2). La eforturile sustinute intre 30-60 minute, viteza scade considerabil (efort mixt) cu metabolizarea glucidelor in conditii aerobe. Dupa o ora de efort nu se mai poate aminti de efort de viteza (exceptand sprinturile scurte pe un fond de ergobaza) aceasta scazand la valori joase, cu metabolizarea lipidelor si cu consum mare de O2. Aceste procese metabolice sunt greu de depasit – referindu-ne la pragurile lor – si cunoasterea lor

este necesara pentru elaborarea metodologiilor de antrenare a vitezei „pure” si „complexe”.

4.h) Temperatura muschilor. Muschii „reci” nu pot efectua o contractie compatibila cu efortul intens de viteza. Antrenarea vitezei presupune o „incalzire” sistematica a grupelor musculare participante la efort.

Continutul antrenamentului consta in exercitii de start din pozitii diferite, jocuri de miscare care raspund la starturi (semnale) date de antrenor. Se remarca gradul limitat de antrenabilitate si se recomanda antrenarea cu viteza de acceleratie. De fapt se urmareste cresterea vitezei de acceleratie in excercitii simple sau complexe, la startul acordat de antrenor.

c. Metoda senzomotorie urmareste dezvoltarea capacitatii de a distinge intervale scurte de

timp (zecimi de secunda) intre actiunile motrice. Se disting trei etape (Matveev si Novikov, 1980, citat de Dragnea, 1996):

etapa I: se efectueaza actiunea la semnal si se comunica subiectului timpul realizat;

etapa a II-a: se efectueaza miscarea la semnal si se cere subiectului sa aproximeze timpul realizat;

etapa a III-a: se propune efectuarea miscarii intr-un timp dinainte stabilit.

11.6.Concluzii

Obiectivul urmărit în cadrul acestei lucrari nu poate fi atins în cazul în care nu ridică dorința de a împărtăși între antrenorii de box, cunoștințele pe care fiecare le-a dobândit odată cu anii.

În următorii câțiva ani, pregătitorul fizic va ocupa un loc din ce în ce mai mare. Ar fi o greșeală din partea noastră să încredințăm sportivilor noștri aceștia ca și cum am încredința un copil îngrijirilor de zi; ar fi mai potrivit pentru noi să fim interesați de domeniul său de activitate, astfel încât să putem interveni și chiar să dirijăm antrenorul fizic cu privire la anumite aspecte ale antrenamentului său

Viteza de reactie este un ansamblu de capacitati extraordinar de diverse si de complexe, care se manifesta in actul motor din diferitele discipline sportive intr-o multitudine de ipostaze.

CAPITOLUL 12. IMPACTUL ANTRENAMENTELOR INOVATIVE ASUPRA REZISTENTEI LA OBOSEALA A SPORTIVILOR DIN SPORTURILE DE CONTACT – RO.

12.1. Considerente generale privind rezistenta la oboseala.

Rezistenta la oboseala este o aptitudinea motrica ce permite omului sa faca fata oboselii in eforturile de lunga durata (R. Manno, 1997, 101).

Gradul de dezvoltare a rezistentei ese determinat de:

capacitatea functionala ridicata a sistemelor cardio-vascular si respirator;

capacitatea si natura metabolismului;

tipul de sistem nervos;

capacitatea de coordonare a celorlalte aparate si sisteme.

Tipurile de rezistenta pot fi clasificate dupa diferite criterii:

a)  Dupa criteriul topografic:

rezistenta generala – peste 1/7 din masa musculara;

rezistenta locala – pana la 1/7 din masa musculara (Weineck, 1997).

b)  Dupa criteriul specificitatii:

rezistenta generala – de baza (independenta);

rezistenta specifica – de tip regional-local.

c)  Dupa criteriul metabolic:

rezistenta aeroba-lactacida (ATP si CP);

rezistenta anaeroba-alactacida (compusi fosfati de rezerva);

lactacida (glicogen).

Pe langa aceasta, grasimile  sunt un factor de baza energetic pentru mecanismul aerob (se pot parcurge in alergare 500 km !) cu utilizarea metabolismului zaharurilor. Fibrele rosii utilizeaza grasimi, iar cele albe mai rar.

Volumul de oxigen maxim creste impreuna cu grosimea fibrelor inimii, a cavitatii ei si a

volumului cardiac. Consumul maxim de oxigen pune la dispozitie date semnificative despre

rezistenta aeroba.

In acest context trebuie sa se cunoasca conceptul de prag aerob (zona de tranzitie aerob-anaerob) sau prag lactat precum si cativa parametri fiziologici legati de acesta, cum ar fi:

VO2max (consumul maxim de oxigen) – reprezinta cantitatea maxima de oxigen

(exprimata  in ml/kgcorp/min) ce poate fi consumata prin metabolism aerob in timpul unui efort. Ea este direct proportionala cu intensitatea efortului pana la un anumit nivel. Cand valorile sale raman aproximativ constante inseamna ca s-a atins nivelul maxim al consumului de oxigen.

PMA (putere maxima aeroba) – puterea maxima dezvoltata prin metabolism aerob,

putere atinsa cand se utilizeaza VO2max.  In urma antrenamentelor specifice se poate imbunatati cu pana la 15-25%. In tabelul de mai jos este prezentata durata efortului, in relatie cu anumite intensitati de lucru, pentru subiectii antrenati.

Tabelul 12.1.

CMA (capacitatea maxima aeroba) – procentajul din VO2max care permite efectuarea unui

efort corespunzator bazat pe energie rezultata din metabolism exclusiv aerob. In cazul sportivilor CMA poate atinge 80% din VO2max, in timp ce subiectii neantrenati pot atinge doar 50% din VO2max. Prin intermediul testului Conconi se identifica pragul aerob-anaerob (pragul lactat), adica momentul trecerii  de la utilizarea energiei rezultate din metabolism aerob la cea rezultata din metabolsim anaerob.

Testul consta in identificarea rupturii care exista in relatia liniara dintre cresterea incarcaturii (V liniara) si cresterea F.C. După un timp apare acumularea masiva de acid lactic si apare deflexia F.C. care va scadea. Acest moment defineste pragul anaerob in care acidul lactic acumulat face ca F.C. sa scada si sa apara datoria de oxigen (deci se trece pe efort anaerob). Efortul anaerob nu poate fi mentinut mult timp si apare epuizarea.Testul Conconi presupune depunerea unui efort continuu variabil progresiv, care poate fi evaluat in mai multe moduri si anume prin:  alergare,  rulaj la bicicleta stationara, vaslit la simulator,  inot,  etc.

Antrenamentul R urmareste atingerea pragului anaerob cat mai tarziu, cu acelasi consum de oxigen. Capacitatea anaeroba este slab dezvoltata la copii si ajunge la maximum intre 18-20 de ani. Prin antrenament liber si creativ, oboseala poate fi invinsa si frusrtarea generata de infrangere este mai usor acceptata. Intelegand aceste mecanisme putem sa clasificam rezistenta dupa criterii mai complexe in care durata efortului este importanta:

R – Viteza

R – scurta (45 sec. – 2 min.) – glicoza anaeroba

R – medie ( 2 min. – 10 min.)   – arderea lactatului

R – lunga I (10 min. – 35 min.) – metabolism aerob

R – lunga II (35 min. – 90 min.) – glicoenergoliza

R – lunga III ( > 90 min.)          – termoreglare, vointa

Factorii care determina rezistenta la oboseala.

Capacitatea de rezistenta si tipul de fibre musculare (absortia de oxigen este realizata in

proportie de 90% de fibrele rosii, cele albe insa asigura contractii de intensitate maxima > 70%);

Capacitatea de rezistenta si resursele de energie, activitatea enzimatica si mecanismele

hormonale de reglare;

Capacitatea de rezistenta si capacitatea cardio-vasculara;

Capacitatea pulmonara;

Capilarizarea si reglarea periferica;

Compozitia sangelui (eritrocite = purtatoare de oxigen si contin hemoglobina care

fixeaza oxigenul).

Relatii dintre rezistenta si alte calitati motrice si intensitatea acestora

Dupa D. Harre, rezistenta se manifesta in regim de F si in regim de V. Regimul dinamic sau static de lucru ca si nivelul fortei explozive influenteaza R in anumite limite.

Propunem urmatorul grafic care demonstreaza intuitiv relatiile expuse mai sus, unde  reprezinta directia si marimea intensitatii in relatiile reciproce dintre diferitele forme ale R.

Consideratii generale privind dezvoltarea rezistentei in antrenament.

Factorii care determina oboseala fizica:

a).Intensitatea exercitiului sau gradul de solicitare fata de capacitatea maxima;

b).Durata efortului sau a exercitiului programat;

c).Durata pauzelor sau frecventa lor;

d).Caracterul odihnei (activ – pasiv);

e).Volumul efortului.

12.2.Metodele de dezvoltare a rezistentei la oboseala.

Antrenamentul de dezvoltare a rezistentei la oboseala urmareste dezvoltarea R.D.S. (45 sec.-2 min.), R.D.M. (2 min.-9 min.), R.D.L.I (30 min., metabolismul glucozei), R.D.L.II (30 min.-90 min., metabolismul lipidelor), R.D.L. III ( > 90 min., lipide ).

Aceste metode urmaresc rezolvarea urmatoarelor sarcini:

a). Cresterea continua a capacitatii organismului de a consuma oxigen;

b). Dezvoltarea posibilitatilor de a mentine timp indelungat un consum maxim de oxigen;

c). Cresterea vitezei desfasurarii proceselor respiratorii pana la valori maxime;

d). Dezvoltarea capacitatii aparatului cardio-vascular de a transporta oxigen la tesuturi.

Metodele de dezvoltare a rezistentei se pot imparti in doua mari categorii:

Metode de lucru continuu – nu exista pauza in efort;

Metode de lucru fractionat – exista pauza intre eforturi..

Fiecare dintre aceste doua categorii de metode au diferite variante pe care le vom prezenta in cele ce urmeaza.

Metode de lucru continuu.

1.Metoda de lucru continuu uniform – efortul este continuu, fara pauze si cu o intensitate constanta, fara modificari de ritm sau tempo (exemple: 40’ alergare in tempo de 5’/1000m; rulaj la bicicleta stationara timp de 30’ cu 25km/h; inot 1000m liber cu tempo de 1”40’’/100m)

2.Metoda de lucru continuu variabil –  este vorba tot de un efort fara pauze, dar apar modificari ale intensitatii de lucru: progresive sau aleatorii, care genereaza cele doua variante de lucru continuu variabil:

2.1.Progresiv – efortul este continuu intr-un tempo sau ritm crescand, aceste schimbari fiind prestabilite. (exemple: alergare timp de 15’ cu 5’/1000m, 15’ cu 4’30”/1000m, apoi  15’ cu 4’/1000m; rulaj la bicicleta stationara timp de 20’ cu 20km, 20’ cu 25km/h si in final 20’ cu 30km/h),

2.2.Fartlek – schimbarile de intensitate nu sunt dinainte programate. Aceasta metoda este mai des utilizata de sportivii de performanta cu experienta care au ajuns la un grad ridicat de pregatire si cunoastere a reactiilor propriului organism (exemple: modificari de intensiate datorate mediului inconjurator-alergare pe teren accidentat, ciclism pe teren cu alternanta de pante, rampe si zone de plat; modificari aplicate de sportiv din proprie initiativa-20’ alergare usoara, 3’ alergare in tempo sustinut, 10’ alergare usoara, 2’ alergare in tempo sustinut sau 5km alergare usoara, 2km alergare in tempo sustinut, 1km alergare usoara, 3km alergare in tempo sustinut, 2km alergare usoara).

Referindu-ne la metoda de lucru continuu putem sa folosim termenii de intensiv si extensiv. Primul termen evidentiaza intensitatea efortului in detrimentul volumului, iar ce de-al doilea presupune un efort de volum mai mare si cu o intensitate mai mica.

Metode de lucru fractionat

1.Metoda de lucru cu intervale (interval training) presupune fractionarea efortului in diverse serii si introducerea pauzelor intre acestea. Ca si la metoda precedenta termenul intensiv specifica ponderea crescuta a intensitatii in defavoarea volumului, iar adjectivulextensiv indica un volum mai mare decat intensitatea de lucru.  Acest tip de antrenament (ex. alergare pe teren variat sau pe distante variate care subliniaza datoria de oxigen si obisnuirea lucrului in acidoza) respecta:

Distanta si intensitatea;

Numar mare de repetari si intervale;

Durata repausului;

Forma repausului;

Frecventa saptamanala a lectiilor de antrenament.

Caracteristica acestei metode este revenirea incompleta a organismului (FC≈120-140 pulsatii/min.) si putem evidentia 3 variante de lucru:

1.1.Metoda intervalelor scurte – eforturi cu durata intre 10” si 1’, cu refacere incompleta intre serii;

1.2.Metoda intervalelor medii – eforturi cu durata intre 1’ si 5’, cu refacere incompleta intre serii;

1.3.Metoda intervalelor lungi – eforturi cu durata mai mare de 5’, cu refacere incompleta intre serii.

2.Metoda de lucru cu repetari este caracterizata prin fractionarea efortului in diverse serii si introducerea pauzelor intre acestea. La aceasta metoda se poate folosi doar termenul intensiv deoarece intensitatea va domina intotdeauna volumul. Se utilizeaza distante scurte, intensitate mare, care solicita fibrele albe si glicoliza completa si de aceea joaca un rol important in refacerea rezervelor energetice.

Caracteristica acestei metode este revenirea completa a organismului (FC≈100 pulsatii/min.) si se pot distinge 3 variante de lucru:

2.1.Metoda repetarilor scurte – eforturi cu durata intre 10” si 30”, cu intensitate mare si refacere completa intre serii,

2.2.Metoda repetarilor medii – eforturi cu durata intre 30” si 1’, cu intensitate mare si refacere completa intre serii,

2.3.Metoda repetarilor lungi – eforturi cu durata intre 1’ si 2’, cu intensitate mare si refacere completa intre serii,

2.4.Metoda competitiei – presupune efectuarea unei singure serii, cu intensitate sensibil mai mica, egala sau sensibil superioara intensitatii din competitie.

In continuare vom prezenta cateva teste utilizate pentru determinarea capacitatii aerobe generale.

Indicele de refacere „Dorgo” in efort specific. Ioan Dorgo, medic sportiv din Targu

Mures, a elaborat si experimentat un test de refacere a organismului dupa un efort fizic. Autorul a experimentat metoda in efort specific  si apoi in efort standard de laborator. Testul este o proba de reglare cardiovasculara bazata pe revenirea FC dupa un efort bine cunatificat.  In conditii de laborator, sportivii sunt supusi fie la un rulaj pe bicicleta ergometrica timp de 6 minute la o intensitate de 150W, fie la o alegare pe loc timp de 3 minute cu o frecventa de 160-180 pasi pe minut.

Indicele se calculeaza dupa formula:

I refacere = (P1+P2+P3+P4 – 300) / 10,

in care:

P1 = puls in repaus sezand (inaintea efortului),

P2 = puls dupa efort la 1 minut,

P3 = puls dupa efort la 3 minute,

P4 = puls dupa efort la 5 minute.

Cu cat valoarea indicelui este mai mica cu atat proba este considerata mai buna, raportarea facandu-se la o scala de la (–10) la (+10) puncte.

Tabelul 12.2.

Aprecierea probei se face prin calificative, dupa cum urmeaza:

12.3. Factorii itemi din structura unui antrenament inovativ specific rezistentei la oboseala.

La alcatuirea unui astfel de antrenament trebuie sa luam in considerare factorii:

durata prestatiei;

viteza de alergare in raport cu viteza maxima de parcurs;

nivelul intensitatii efortului;

muschii mobilizati;

nivelul de tensiune musculara necesara executiei;

acumularea de acid lactic la efortul efectuat;

valoare medie a VO2 max la sportivii de elita ai probei;

numarul probelor si intensitatea lor;

durata medie a refacerii;

regularitatea refacerii.

Antrenamentul la altitudine. Acest tip de antrenament determina:

cresterea numarului de globule rosii si a cantitatii de hemoglobina;

mai buna capilarizare;

creste rezerva de mioglobina si de enzime din ciclul Krebs.

Problematica antrenamentului la altitudine este controversata: efectul altitudinii asupra efortului aerob si anaerob este diferit. Se pare ca antrenamentul la altitudine mare are influenta marita asupra performantei in cazul efortului aerob.

Durata antrenamentului la altitudine este de minim 3 saptamani si nu trebuie sa depaseasca 12 saptamani. Aceste perioade sunt de fapt necesare adaptarii la efortul la altitudine si difera in functie de obiectivele de performanta propuse.

Readaptarea la ses, de la altitudinea de 1200 – 2000 m, poate induce, dupa coborare, o criza de adaptare cuprinsa intre 24 – 48 ore pana la 14 zile.

Adaptarea si readaptarea este individualizata la marii sportivi de performanta.

12.4.Constanta randamentului determinat de rezistenta la oboseala.

Randamentul unui sportiv este deseori afectat de oboseala atunci cand capacitatea

organismului uman de a depune eforturi indelungate nu este dezvoltata si stimulata corespunzator cerintelor de performanta. Aceasta capacitate a organismului a fost definita prin prisma efortului dozat, in timp, numit anduranta, si a efortului de maxima intensitate la care poate ajunge un sportiv intr-un anumit interval de timp. Suportul de care are nevoie un sportiv de performanta are radacini in mai multe arii. Furnizarea energiei necesare efortului reprezinta unul din factorii de baza. Ratia si calitatea nutritionala trebuie sa asigure un raport optim intre cererea si consumul de energie.

Odihna, perfectionarea si evolutia trebuie sa fie in acord cu aptitudinile, potentialul si ritmul in care sportivul obtine cel mai sanatos program orientat catre progres. Trasaturile fizice , de asemenea, constituie un atu pentru evolutia rapida a unui performer, fiecare sport avand un set de trasaturi specifice. La fel de importanta si neaparat de aliniat la acelasi nivel cu rigorile celorlalte aspecte este aptitudinea psihica. Notiunea de aptitudine psihica se refera la intregul sistem al insusirilor psihice ale individului, care pot influenta rezultatul activitatii sale. Nu intamplator rezistenta in sport este asimilata si unor termeni precum darzenie si tenacitate.

Dozarea corecta a efortului tine de nivelul calitatilor intelectuale (memorie, gandire, inteligenta, etc). Motivatia sau starea de mobilizare a individului in vederea atingerii scopului propus, joaca de asemenea un rol foarte important. Este de neconceput ca, in absenta unei motivatii puternice, sportivul sa suporte disconfortul si durerea ce deseori insoteste eforturile foarte mari. Motivatia insa , nu este suficienta pentru a suporta activitatea dura impusa, fara o vointa deosebita. Intre componenta volitiva si gradul de rezistenta exista o stransa legatura, inclusiv in sens invers, intrucat antrenand rezistenta , antrenam si vointa.

Un alt aspect psihic ce trebuie luat in calcul este afectivitatea fie ca ne referim la reactii afective precum frica, dragostea, sau atitudini afective precum placerea sau neplacerea unui sportiv pentru activitatea desfasurata.  Cunoasterea starilor psihice nu reprezinta o optiune ci o obligativitate pentru reglarea si autoreglarea comportamentului atat in antrenament cat si in competitii.

Lucrul pe latura psihica previne aparitia fenomenelor de dezadaptare psihica. Acestea pot fi determinate de scaderea motivatiei, teama de esec sau chiar de o mare solicitare in antrenament ce depaseste posibilitatile de adaptare.  Cresterea rezistentei si a randamentului se traduce in plan fiziologic, biochimic sau psihologic prin importante ameliorari structurale si functionale. Nivelul lor depinde de potentialul individului si de valoarea stimulului de antrenament. Importanța pregătirii fizice în sporturile de contact este esențială. În alte sporturi, dacă nu ești pregătit fizic să alergi un maraton sau să ridici o anumită greutate, vei pierde. Însă în aceste sporturi a pierde înseamnă să încasezi pumni și picioare în cap sau o tehnică articulară la care ești martor și care-ți poate rupe un membru. Și toate astea se întâmplă sub privirile îngrozite ale rudelor și prietenilor.

În consecință, condiția fizică reprezintă unul dintre atuurile luptătorului profesionist din sporturile de contact . Scopul pregătirii fizice în sporturile de contact  este ca sportivul să-și poată dezvolta capacitățile fizice necesare loviturilor din picioare, clinci și luptei la sol într-o manieră cât mai rapidă, mai explozivă și pentru un timp cât mai îndelungat. Nu de multe ori, văd cum sportivi având un bagaj tehnic foarte bun sfârșesc prin a pierde un meci din cauza lipsei unei pregătiri fizice adecvate și individualizate.

Dacă te uiți cu atenție la o gală de sporturi de contact , o să vezi că întreaga strategie a unui luptător este dată de nivelul pregătirii fizice, cei cu pregătire slabă încep exploziv meciul și vor să-și termine adversarul cât mai repede, din simplul motiv că sunt conștienți că nu o să ducă din punct de vedere fizic celelalte runde.

Un sportiv bine pregătit trebuie să fie îndeajuns de periculos încât să poată executa un KO atât în prima rundă, cât și în ultima. Sportivul talentat, dar care nu e pregătit fizic va sfârși prin a fi făcut KO sau submis de către adversarul său mai puțin tehnic, dar mai bine condiționat fizic.

Condiționarea fizică pentru sporturile de contact  vizează creșterea randamentului celor trei sisteme energetice din corp: aerob, anaerob lactacid și anaerob alactacid. Asta se traduce prin îmbunătățirea următoarelor calități motrice: forță, rezistență (anduranță), viteză, echilibru și coordonare.

Forța – componenta dinamica cu impact asupra randamentului .

Este destul de simplu: cu cât ești mai puternic, cu atât mai tare îți poți lovi adversarul. Forța joacă un rol important și în prevenirea accidentărilor, în special în cazul practicanților de MMA. Principalele exerciții pentru creșterea forței sunt următoarele: genuflexiuni, îndreptări, tracțiuni, împins de la piept și împins de la nivelul umerilor.

Anduranta – componenta statica cu impact asupra randamentului.

Pentru rezistență, swing-urile cu kettlebell nu au rival. Când doi luptători sunt de nivel apropiat, diferența o va face nivelul de pregătire fizică. Unul dintre elementele-cheie este rezistența la efort prelungit, ceea ce se identifica cu anduranta. Când nivelul lor tehnic este asemănător, cel care o să obosească primul va fi și cel care va face prima greșeală. Lipsa rezistenței în MMA înseamnă un meci pierdut și, de ce nu, un KO. Pentru creșterea rezistenței, amintesc următoarele exerciții: swinguri cu kettlebellul, săritul corzii, box cu umbra și sprawl.

Viteza – componenta cinematica cu impact asupra randamentului.

Viteza este ajutată foarte mult de prima calitate motrică enumerată și anume forța. Forța maximală este un factor determinant în dezvoltarea forței. Volumul antrenamentelor de viteză trebuie să fie mic și să nu se ajungă până la instalarea oboselii. Dintre exercițiile pentru creșterea vitezei, amintesc: reprize de box cu umbra cu rezistența adăugată (benzi), alternate cu reprize simple de box cu umbra, sprinturi normale și în pantă.

Echilibru și coordonare – componente dinamice cu impact asupra randamentului

Exercițiu pentru echilibru și coordonare: slam-uri cu mingea medicinală.Când vorbim despre echilibru și coordonare în sporturile de contact, ne referim la mușchii stabilizatori de la nivel median, cei care alcătuiesc așa-numiții „core muscles”. Echilibrul înseamnă să ai o bază bună care să te ajute pentru apărarea împotriva proiectărilor. Dezvoltarea echilibrului și coordonării reprezintă un atu în ceea ce privește loviturile din picioare, așa că nu vorbim doar de un avantaj defensiv, ci și de unul ofensiv.

Din exercițiile importante pentru echilibru și coordonare, amintesc următoarele: slam-uri cu mingea medicinală, russian twists, battle ropes, abdomene bicicletă. Frecvența antrenamentelor de pregătire fizică trebuie să fie raportată la numărul și intensitatea antrenamentelor in sporturile de contact. Personal, prefer alternarea antrenamentelor de forma ușor/greu. Pentru un număr de trei antrenamente in sporturile de contact pe săptămână, nu recomand mai mult de trei antrenamente de condiționare. Recomand efectuarea unui antrenament de condiționare intens, urmat de unul din sporturile de contact mai ușor, care să se bazeze pe fixarea tehnicilor deja însușite și care să nu forțeze prea mult sistemul nervos central.

Este valabilă și varianta unui antrenament de condiționare mare din punctul de vedere al volumului, urmat de un antrenament de sport de contact din MMA mai scurt, dar intens. Excesul ședințelor de condiționare poate duce la epuizare musculo-articulară, iar asta are ca efect negativ scăderea eficienței antrenamentelor din MMA, mai ales a părții tehnico-tactice. În funcție de scopul sportivului alegem mijloacele cele mai potrivite: un maratonist se antrenează diferit de un jucător de tenis, deși amândoi au nevoie de rezistență.

Observatie : putem sa ne raportăm la un singur exercițiu. Astfel, dacă dorești forță, o să alegi greutatea astfel încât să faci maxim 5 repetări. Dacă vrei un câștig egal de forță și masă musculară, o să alegi greutatea astfel încât să faci 6-7 repetări. Intervalul 8-12 repetări este optim pentru creștere de masă musculară, iar de la 13 repetări în sus capeți rezistență. Bineînțeles, pentru a te antrena inteligent este important să te educi și să înțelegi aspectele mai puțin simple.

O categorie restrânsă de oameni au scop de performanța, cum ar fi să facă 10 tracțiuni, să treacă un examen de pregatire fizică sau să termine un triatlon. În cazul ăsta, ținta trebuie să fie antrenamentele specifice respectivului sport sau activități fizice. Pentru ca programul de antrenament să fie specific trebuie să conțină exerciții care au un transfer (în engleză carry over) cât mai mare în activitatea sportivă. O flexie de biceps cu gantera din picioare nu te va ajuta să faci mai multe tracțiuni. Dar o tracțiune sau chiar și o contracție izometrică atunci când stai atârnat cu coatele la 90 grade, te va ajuta mult mai bine să faci mai multe tracțiuni. Intră multe aspecte in calcul:

profilul de reflex: suprafața pe care acționezi este stabilă sau stai pe o suprafață stabilă

dar sunt aplicate forte asupra ta,

lucrezi în lanț deschis sau închis: tragi tu greutatea sau te tragi pe tine agățându-te de ea?

în ce plan se produc mișcările: un înotator și un alipinist au nevoie de aceleași grupe

musculare, dar unul își desfășoară activitatea la orizontală și celălalt pe verticală,

sistemul energetic predominant: în afară de maraton și probe asemănătoare, mai toate

sporturile solicită predominant sistemul I (ATP-CP) și II (glicolitic rapid), precum și fibrele cu contracție rapidă tip 2b și 2a,

transferul (carry over) respectivului exercițiu asupra activității cerute: genuflexiunea cu

bara în spate te va ajuta să sari mai sus decât aparatul de extensii de genunchi etc.

Daca nu ai un scop anume de performanță și ne raportam la cum să fim mai sănătoși și eficienți ca timp, atunci antrenamentul trebuie să pună la muncă cât mai mulți mușchi, deci exerciții complexe: îndreptări, genuflexiuni, tracțiuni, flotări, fandări etc. Exercițiile cu greutatea corpului trebuie stăpânite înaintea greutăților libere. Iar greutățile (indiferent că ne raportam la gantere de 1 kg, benzi, haltere, mingi medicinale, kettlebells) trebuie alese în funcție de scopul tău!

Durata antrenamentului: optim, dacă ne raportăm la comunul „mers la sală”, este că odată ce ai început prima serie dupa încălzire, antrenamentul trebuie terminat în mai puțin de 1h. În cazul antrenamentului de forță, testosteronul scade după 45 de minute și să prelungești antrenamentul scade randamentul. În funcție de rezultatul pe care îl doresti, o să selectezi greutățile astfel încât să obții:

forță între 1-5 repetări cu pauze de 3-5 minute, în general câte 4-5 seturi per exercițiu

forță și creștere musculară în egală măsură în intervalul 6-7 repetări, câte 3-5 seturi per

exercițiu

creștere musculară între 8-12 repetări cu pauze de 1-2 minute, în general câte 3-4 seturi

per exercițiu

rezistență de la 12 repetări în sus cu pauze de maxim 1 minut, în general 2-3 seturi per

exercițiu

Ca o regulă de bază, numărul de seturi este invers proporțional cu numărul de repetări și cu cât vrei să caștigi mai multa forță, pauzele trebuie să treacă de 2,5 – 3 minute.

Pe langă exercițiile „clasice” pe care le vezi la tot pasul , sublinieză importanța exercițiilor și stretch-urilor corective! Adică stretch- uri și exerciții care sunt menite să îți echilibreze corpul în funcție de dezechilibrele specifice fiecăruia . Corpul tău funcționează optim doar când este echilibrat și antrenându-te pe baza unui corp dezechilibrat ești practic pe o numărătoare inversă până cedează cea mai slabă verigă . Normalizarea posturii este baza oricărui program profesionist de pregătire fizică dar puțini sunt cei care au cunoștiințele necesare să o facă bine. Pe lângă asta , în fitness-ul comercial, de dragul a vinde „pachete” și abonamente, sunt promise rezultate rapide sărind acești pași importanți . Iar când este oferită o corectare posturală , în general nu este ceva individualizat, ceea ce face programele ineficiente .

Corectarea posturală o poți integra lejer cu aceste antrenamente clasice de fitness și bodybuilding și asta presupune pe lângă stretching cu rol corectiv (de multe ori întindem un mușchi doar pe o parte , de exemplu) stimularea prin exercițiu a fibrelor cu contracție lentă din anumiți mușchi . Asta o facem cu un tempo foarte bine determinat pentru că așa reușim să scurtăm anumiți mușchi și să îi lungim pe alț îi foarte precis, ceea ce va duce la reechilibrarea corpului tău .

De unde știm ce mușchi trebuie să alungim și ce mușchi trebuie să scurtăm sau să întărim :

determinăm printr-o evaluare de 90-120 de minute ce mușchi sunt prea scurți și trebuie întinși , ce mușchi trebuie scurtați și / sau întăriți și parametrii din programele noastre reflectă detaliile tale și scopul tău . Antrenamentele durează în general sub 65 de minute cu tot cu stretching corectiv, iar în primele 45 de minute după încălzire punem exercițiile de forță care sunt optime pentru tine!

12.5. Performanta generala influentata de rezistenta la oboseala.

În "sport – performanță", este necesar să se individualizeze pregătirea de la începutul procesului de instruire. Într-adevăr, în timpul total disponibil pentru formare, o mare parte din acesta trebuie să fie destinată învățării și repetării gesturilor tehnice și a schemelor tactice. Munca fizică este o completare a acestor calități tehnice și tactice. Prin urmare, este esențial să se dezvolte calitățile considerate deficitare în individ și să se mențină cele considerate suficiente. Luați exemplul a doi sportivi: unul este puternic, dar nu foarte durabil. Celălalt este durabil, dar nu exploziv. Un plan de lucru comun ar fi lipsit de sens, deoarece obiectivul este ștergerea punctelor slabe la început (în timpul așa-numitei pregătiri generale), apoi potențarea punctelor puternice într-o a doua parte (așa-numita pregătire specifică). Este necesară individualizarea lucrării. Recunosc că nu este întotdeauna ușor când ești responsabil de un grup destul de mare de jucători, boxeri, luptători, jucători de tenis de masă etc.

Metoda de optimizare a timpului petrecut pentru pregătirea fizică va lua în considerare următorii patru factori: 1. determinanții fizici din disciplină; 2. scara de referință a acestor cerințe fizice; 3. nivelul personal al atletului în legătură cu aceste referințe; 4. perioada de pregătire în legătură cu concursul.

CAPITOLUL 13. STRUCTURI PROPUSE PENTRU ANTRENAMENTE INOVATIVE, REZULTATE EXPERIMENTALE IN EVALUAREA SI

CUANTIFICAREA SPORTIVILOR

13.1.Teste de examinare asistate de calculator.

Pentru examinarea asistată de calculator a persoanelor care își desfășoară activitatea în

condiții de risc și/sau solicitare preponderent psihică și a sportivilor din sporturile de contact sint

structurate pachete de teste specializate, ceea ce implica utilizarea de calculatoare performante.

Astfel de teste sint utilizate in sistemele ,,PSITEST Cabinet” si ele abordeaza printre altele pachete de itemi precum:

PVM – test de percepere vizuală a miscarii;

ACRM – test de atenție concentrata cu reacție manuala;

TR – test pentru evaluarea reactivitații bazale (timp de reacție);

CMR – test de coordonare motorie și reactivitate (reacții complexe);

RO – test pentru evaluarea rezistenței la oboseala psihica;

RS – test de rezistenta la stres psihic;

RCR – test pentru evaluarea rapidității și clarității raționamentului;

CA – test pentru evaluarea concentrării atenției ;

MA – test pentru evaluarea mobilității atenției .

Sistemul ,,PSITEST Cabinet” este însoțit de un manual de utilizare cu instrucțiuni, standarde și etaloane pentru fiecare test. Pentru instalarea și punerea în funcțiune a aplicațiilor, beneficiarul trebuie să dispună de echipamente cu configurație care să permită rularea Windows XP. Aplicațiile pot rula și sub sistemele de operare MS – DOS > 6.22, Windows 95 sau Windows 98, caz în care vor fi stabilite alte cerinte privind configuratia echipamentelor. De asemenea, pentru fiecare post este necesar un set de accesorii specializate compatibile (pedalier și manete cu butoane).

In tabelul 13.1. sint detaliate aceste teste indicindu-se si indicatorii sau intormatiile itemi

urmarite in evaluare. De asemenea sint detaliate modalitatile de administrare precum si durata de

derulare a evaluarii itemilor stabiliti.

Tabelul 13.1.

In tabelul 13.2. sint detaliati parametric – itemi care, prin selectare dupa criterii ce tin de

specificitatea sportului sau disciplinei sportive practicate, pot intra in structura antrenamentelor innovative. Parametri sint detaliati fie ca itemi obiectivi fie ca itemi semiobiectivi.

De asemenea sint detaliate modalitatile de administrare precum si durata de derulare a evaluarii itemilor stabiliti.

Tabelul 13.2.

Tabelul 13.3.

In tabelul 13.3. (reluare tabelul 7.1.)sint prezentati parametri – itemi ce vor fi utilizati in

structura antrenamentelor innovative, indicatorii sau informatiile itemi urmarite in evaluare.

Tabelul 13.4.

In tabelul 13.4 sint prezentate valori barem pentru parametric – itemi utilizati in structurarea antrenamentelor innovative și mai cu seamă in prelucrarea rezultatelor testelor cu sistemele ,,PSITEST Cabinet” .

Primele teste de cercetare privind impactul antrenamentelor inovative s-au realizat prin utilizarea sistemele ,,PSITEST Cabinet”  abordând trei parametri – itemi și anume: viteza de percepție, coordonarea motorie și autoreglarea.

În acest experiment s-a facut o explicitare detaliată a naturii stimulului utilizat. Pentru aceasta au fost manipulate instrucțiuni către cei 32 de elevi din școlile din localitatea Tășnad, județul Satu Mare.

Detalii despre hardul și softurile utilizate sunt prezentate în subcapitolul 13.1. Perioada de desfășurare a testelor a fost de 16 luni, câte un test la interval de 4 luni, decis-au realizat 4 teste . În intervalul de timp dintre aceste teste subiecții au efectuat exerciții fizice sistematizate și prezentate în tabelele 7.1 și 9.1 , introduse in joncțiuni de exerciții fizice ca și componente definitorii ale antrenamentelor inovative. Aceste antrenamente s-au desfășurat aproximativ intr-o frecvență de 2 ori săptămânal.

Rezultatele testelor sunt prezentate în următoarele 4 tabele.

Tabelul 13.5.PSI test lot experiment : elevi în școli din Tășnad – Satu Mare. Testare 1.

Tabelul 13.6.PSI test lot experiment : elevi în școli din Tășnad – Satu Mare. Testare 2

Tabelul 13.7.PSI test lot experiment : elevi în școli din Tășnad – Satu Mare. Testare 3.

Tabelul 13.8.PSI test lot experiment : elevi în școli din Tășnad – Satu Mare. Testare 4

13.2. Metoda experimentelor pentru cuantificarea vitezei de perceptie si concentrarea atentiei.

Metoda utilizată în acest experiment este de a cere subiecților să ajusteze viteza unui punct care se mișcă pe o elipsă de pe ecranul unui monitor. Au fost antrenați în acest experiment un număr de 15 elevi sportivi din scolile din Tasnad, jud. Satu-Mare, din cei care au participat și la testele cu sistemele ,,PSITEST Cabinet”. Subiecții au avut la îndemână ce trebuiau să facă pe monitorul calculatorului. Procentul de subiecți de sex feminin din eșantion este de 43,75%, procentul de stângaci este de 9,37%, iar vârsta medie este de 14 ± 1 an. Toți subiecții au avut o vedere normală sau corectată la normal.

Stimulul utilizat in experimente.Alegerea stimulului este ghidată de trei constrângeri:

1) mișcarea trebuie să fie biologică;

2) mișcarea trebuie să aibă loc într-un plan, în sensul geometric al termenului;

3) trebuie să fie periodic, pentru ca subiectul să aibă timp să regleze viteza.

Punctele 1 și respectiv 2 împiedică ca forma percepută a stimulului să fie supusă unor distorsiuni puternice (Viviani & Stucchi, 1989) și să evite dificultățile inerente reproducerii pe ecran a unei traiectorii într-un spațiu 3D. Cel puțin două tipuri de mișcări simple răspund acestor constrângeri : mișcările înainte și înapoi, cu un stilou, între două puncte și modelul continuu de mișcare pe elipse. Aceste două tipuri de mișcări nu sunt comparabile. Primul este compus, în general, din două secvențe discrete (cu excepția cazului în care variabilitatea spațială tolerată este mare), în timp ce a doua poate fi asimilată unei singure unități de acțiune, în ciuda observațiilor privind posibila descompunere a mișcării în trimestre de cicluri (Wann , Nimmo-Smith & Wing, 1988, Viviani & Schneider, 1991). În acest prim experiment s-a folosit o elipsă definită de ecuațiile x = a cos θ și y = b sin θ, unde θ reprezintă π variază liniar de la -π la π (400 valori). Constantele a și b corespund semiaxelor elipsei (a = 6,38 cm, b = 2,71 cm). Raportul semiaxelor ​​b/a este 0,425. Excentricitatea corespunzătoare e/E(xe,ye) este de 0,9. Coordonatele x și y calculate au fost apoi rotite la 45 ° figura 13.1, a). Perimetrul aproximativ al elipsei prezentate este de 29,73 cm. Cinematica acestei elipse dată de funcția V(t) este prezentată în figura 13.1, b) și este un caz ideal de mișcare biologică (Viviani și Stucchi, 1992).

Fig.13.1. a) Forma și, b) profilul vitezei tangențiale a stimulului.

Relația dintre raza curburii R și viteza tangențială Vt este rezumată perfect de funcția de putere Vt = K.R1 / 3. Creșterea vitezei K depinde de perioada de implementare (P în secunde) a seriei de 400 de perechi de coordonate x și y. Relația dintre K și P este rezumată prin funcția definită empiric pentru acest caz: K = 16.321.P-1.

Excentricitatea e/E(xe,ye)a elipsei din figura 13.1 este de 0,9cm. Când este prezentată pe ecran, elipsa are o lungime aproximativă de 29,73 cm. Profilul de viteză tangențială din figura 14.1,B prezintă modularea caracteristică a mișcărilor umane. Viteza tangențială Vt depinde de raza de curbura a elipsei și de perioada P de implementare a seriei de 400 de perechi de coordonate x și y.Sarcina era de a regla viteza medie de mișcare reprezentată de punct. Instrucțiunea, prezentată pe ecran, face precizarea: "Când experimentatorul va începe experimentul, va vedea un punct care descrie o elipsă, cu o viteză dată. Cu săgeata dreaptă a tastaturii pot încetini acest punct și cu săgeata din stânga pot accelera mișcarea acestui punct. Cu aceste două săgeți vor trebui să ajusteze viteza punctului. Ajustarea vitezei poate fi realizată după cum consideră subiectul. Când se consideră că ajustarea este corespunzătoare se acționează asupra tastei Enter. După o scurtă pauză, punctul va reapărea: vor exista 8 probe în total. Subiecții au fost de asemenea anunțați: "Dacă apăsați continuu tastele, veți scădea sau veți mări foarte mult viteza". Mișcarea a fost repetată fără întrerupere până când subiecții au validat perioada finală Pf corespunzătoare vitezei lor preferate. După o pauză de durată variabilă (de la 1 la 2,5 s), punctul a apărut din nou pe ecran cu o perioadă inițială nouă Pi și subiectul a trebuit să reia procedura de ajustare.

Experimentul a durat între 7 și 15 minute, în funcție de subiecți.

13.3. Rezultate. Reprezentarea grafică a rezultatelor individuale.

Datele includ, pentru fiecare subiect, 8 perechi de valori Pi și Pf reprezentând, respectiv,

perioadele inițiale și cele finale ale stimulului. Analiza acestor date se face în mai multe etape. Rezultatele principale se referă în mod evident la perioadele finale alese de subiecți, dar vom vedea în prealabil că analiza detaliată a relației dintre Pi și Pf oferă, de asemenea, rezultate interesante. Rezultatele experimentului sunt reprezentate grafic pentru fiecare participant. În figura 13.2 sunt prezentate perioadele Pi și Pf , în secunde, pentru cei 15 subiecți. În afară de diferențele în tendința și variabilitatea centrală care vor fi detaliate ca și concluzii , figura 13.2 relevă două fenomene pe care le vom numi respectiv "capturare" și "atracție".

Capturarea corespunde cazului în care participantul nu cuantifică perioada inițială a stimulului. Astfel, valorile lui Pi și Pf pot fi confundate , situații identificate in figura13.2 la, subiectii 2, 4, 6, 8, 9, 12, 13 și 15.

1)

2)

3)

4)

5)

6)

7)

8)

9)

10)

11)

12)

13)

14)

15)

Fig.13.2. Reprezentarea rezultatelor individuale.

Cu alte cuvinte, subiectul acceptă soluția Pi ca reflectând preferința sa finală. Fenomenul de atracție ar putea fi definit ca o co-variație a lui Pf și Pi. Perioada inițială ar putea determina, parțial, oscilația valorii lui Pf în jurul tendinței sale centrale .

Pentru a asigura acest lucru, s-a analizat distribuția totală a observațiilor și s-a filtrat datele atipice. Apoi s-au analizat fenomenele de captare și atracție. În cele din urmă, se vor calcula pentru fiecare subiect indicele tendinței și dispersiei centrale care reflectă preferințele lor perceptuale și vom analiza distribuția acestor indici.

Rezultatele primilor 15 subiecti sunt prezentate în ordine de sus în jos și de la stânga la dreapta. Axa x reprezintă numărul testului și axa y timpul (în secunde). Perioadele inițiale (între 0,1 și 5,1 s) și perioadele finale alese sunt reprezentate de linii și cercuri. Pf poate varia considerabil de la un participant la altul. În mod similar, dispersia celor 8 Pf pare a fi mai mult sau mai puțin importantă în funcție de subiecți (vezi analiza tendinței centrale și variabilității). Subiectii 2, 3, 4, 7, 9, 11 și 14 par să aibă o idee destul de bună despre viteza de reacție pe care o preferă. Acesta nu este cazul subiectelor 1, 5, 6, 8,10 și 15. Rețineți că valorile lui Pi și Pf pot fi confundate uneori (2, 4, 6, 8, 9,12 și 14). Această observație este valabilă pentru 6 din cei 15 subiecti prezentati. Acest fenomen va fi asimilat unei capturări a preferinței Pf cu valoarea Pi (vezi rezultatele). În general, se pare că Pf și Pi nu sunt independenți. O covarianță a lui Pi și Pf ar putea fi observată la subiecții 1 și 4, de exemplu. Preferința perceptuală ar putea astfel să arate un fenomen de atracție, o influență a lui Pi asupra Pf (a se vedea rezultatele).

Consideratii proprii privind experimentele realizate. Experimentul care tocmai a fost

prezentat a fost destinat să testeze existența unei preferințe perceptive pentru viteza în cazul deplasării unui punct de-a lungul unei traiectorii eliptice. Viteza medie preferată a fost asociată cu valoarea medie a perioadei finale alese pentru o revoluție a elipsei Pf .În primul rând, au fost descrise răspunsurile individuale și distribuția datelor rezultate. Au fost apoi definite două fenomene (captare și atracție) pentru a descrie variațiile Pf asociate cu valoarea inițială Pi a implementării stimulului. Aceste analize preliminare au fost utilizate pentru a filtra datele brute și pentru a apropia mai bine tendința centrală și variabilitatea vitezei medii preferate. În cele din urmă, efectele legate de sex și lateralitatea subiectului au fost testate prin analizarea varianței

indiciilor calculate. Preferința medie, calculată pe o populație de 15 participanți, corespunde unei perioade de 2,2 s (σ = 0,97 s). Viteza medie a punctului este de ordinul a 13,5 cm / s. Valoarea Pf este semnificativ mai mare decât timpul mediu de mișcare măsurat pe elipsă, (1,2 s, Viviani și Schneider, 1991). Am văzut totuși că această estimare este o referință discutabilă din cauza numărului mic de subiecți din experimentul efectuat. Dacă se analizează limitele primului și celui de-al treilea trimestru adică 1,52 s și 2,82 s acest interval de 1,3 s conține 50% din preferințele medii. Se observă, pentru moment, că aceste perioade sunt compatibile cu capacitățile de execuție a sistemului motor. Subiecții nu preferă perioade minime de punere în aplicare (2,2% opțiune <0,3 s) și perioade mai mari de 6,075 s sunt alese doar în 2,5% din cazuri.

În cele din urmă, predicțiile bazate pe datele din lucrul la producerea secvențelor ritmice și extrapolate, presupunând o segmentare a ciclului celui de-al patrulea ciclu al mișcării eliptice, care sunt cele mai compatibile cu rezultatele noastre. Am observat în introducere că tempo-ul mediu preferat ar fi între (0,5-0,6 s pe ciclu) și că o zonă cuprinsă între (0,37-0,74 s) ar putea conține până la 70% din tempourile preferate . Presupunând ideea de segmentare a elipsei media Pf observată ar trebui să se situeze între 2 și 2,4 s, iar 70% din perioadele preferate ar trebui incluse într-o zonă între 1,48 și 2,96 s. Rezultatele noastre indică faptul că media Pf este de 2,2 s și că 50% din Pf observat este între 1,52 s și 2,82 s. Mai exact, 55% din observații se încadrează în limitele așteptate.

În ceea ce privește observarea punctului, subiecții indică faptul că uneori au urmărit punctul cu ochii si nu cu virful creionului, mai ales la început sau pentru a-și verifica alegerea, dar au surprins și o parte a elipsei în alte momente (în general partea stimululului mai mare sau mai mic). Observarea subiecților face de asemenea posibil să se afirme că fazele de urmărire se alternează cu etapele de fixare în timpul procedurii de ajustare.

13.4. Metode de dezvoltare a andurantei forței de lovire.

Un parametru al randamentului constant in activitatile din antrenamentele inovative ce privesc viteza de perceptie , concentrarea atentiei, claritatea si rapiditatea rationamentului, coordonarile motorii, rezistenta la stres, viteza si timpul de reactie, rezistenta la oboseala si nevoia de o performanta generala este anduranța. Dacă anduranta este adesea legată de eforturile aerobice, ea nu trebuie să se limiteze la atit. Dimpotrivă, trebuie extinsa la orice tip de efort în cazul în care cineva încearcă să repete sau să prelungească o acțiune. De exemplu: pentru a face cea mai înalta saritura posibila este nevoie ca sportivul sa dezvolte o putere exploziva semnificativa la nivelul membrelor inferioare; pentru ca un boxer sa aplice o serie de lovituri directe sau upercut – uri este nevoie de asemenea ca el sa asigure viteze de lovire mari concomitent cu forte de lovire mari. Toate acestea presupun contractii musculare mari. Toate procesele energetice capabile să susțină contracții musculare cu anumite frecvente, mai mari sau mai mici, sunt caracterizate de un anumit nivel de anduranta.

Anduranta se manifestă în multe feluri și depinde de următoarele criterii:
• procese energetice: căi aerobe și anaerobe;

• efort: durată și intensitate;

• tipul de contracție musculară: statică sau dinamică;

• calități fizice: rezistență sau viteză;

• disciplina practicată: rezistență generală sau specifică

Un concept care s-a folosit constă în alternarea sesiunilor cardiovasculare foarte mari și de intensitate ridicată cu diferite exerciții în sala de box. Sesiunile sunt adaptabile la nivelul subiecților pentru a fi repetate la toți cei cincisprezece subiecți. Se utilizează un banc de antrenare , figura 13.3 și greutăți de diferite valori. Sportivul va opta pentru anvergura structurii pachetului de exerciții : câte ridicări sau tracțiuni trebuie să realizeze, care este poziția sportivului pe bancă și cu ce parametri cinematici se realizează aceste manipulări. Efectele pozitive ale acestui tip de antrenamente se regăsesc la nivelul parametrilor energetici, a factorilor nervosi care au nevoie de explozivitate în efectuarea gesturilor.

Exemplu: 60 de repetări a manipulării greutăților. Acestea se divizează în 6 grupe a câte 10 manipulări. Când sportivul își începe exercițiile, primele 2 grupuri din 10 nu ridică nicio problemă, travaliul este ușor. Sportivii cu experiență cunosc acest lucru si optează pentru a efectua intr-un tempo mai ridicat primele 40 de manipulări astfel că starea de oboseală apare numai în partea finala a pachetului de manipulări .

a) b) a) b) c)

Fig.13.3.. Exerciții pentru dezvoltarea anduranței de forță: a) ridicare greutati culcat pe spate,b) ridicare greutati prin tractiune stind culcat cu fata inspre bancul de antrenament. c)runda de box cu sparing-partener.

În figura 13.4 sunt prezentate exemple de exerciții de alternanță pentru a lucra la anduranța forței.

a) b) c) b) a) b)

Fig.13.4.. Exemple de alternanță pentru a lucra la „rezistența la forță”. a) ridicade greutati culcat pe spate, b) lovituri la sacul de box, c) ridicare greutati prin tractiune stind culcat cu fata inspre bancul de antrenament.

13.6. Experimentari privind anduranța forței.

Pentru realizarea experimentării noastre, alegerea noastră s-a concentrat pe 12 sportivi

juniori (băieți). 6 dintre acesti sportivi, de la CSM Satu Mare au luat parte la diferitele competiții in domeniul boxului, vor constitui grupul experimental sau cu experiență iar ceilalti 6 urmeaza antrenamente inovative fiind incepatori in box. Ei vor constitui grupul de control. Caracteristicile lor fizice sunt prezentate în tabelul 13.9.

Tabelul 13.9. Caracteristicile eșantionului

G.Exp: grup experimental, G.Tem: grup de control

Protocol experimental. Pentru a efectua aceste teste în condiții bune ele au fost efectuate în afara sesiunilor de antrenament programate pentru ca să nu influențeze scopul testului. In acelasi scop se recurge la verificarea stării de sănătate a sportivilor noștri la efectuarea testului (raceala, gripa, vatamare etc.) si se asigura efectuarea unei încălziri specifice înainte de fiecare test.

Aceste teste ne-au permis să determinăm sarcinile inițiale de lucru în timpul sesiuni de construire de mușchi sau antrenament de circuit, la început. Repetarea acestor teste în sezonul sportiv ne-a permis să controlăm progresul dintre sportivii noștri în comparație cu sportivii din grupul de control.

Materiale. Implementarea experimentului nostru a necesitat utilizarea mijloacelor materiale următor:

cronometre pentru a cuantifica timpul de efectuare a tuturor testelor;

echipament medical, pentru cântărirea boxerilor (grupuri de control și

experimentale);

scală reconfigurabila pentru măsurarea înălțimii în picioare;

instrumente pentru producerea de semnale sonore si luminoase;

echipamente pentru antrenamente specifice sporturilor de contact (in principal saci de

box de diferite forme si dimensiuni);

banchete reconfigurabile de diferite dimensiuni (in principal cu reglări pe inălțime)

mănuși de box respectiv specifice celorlalte variante a sporturilor de contact;

mănuși pentru echipamentele de antrenamente.

Tipologii de cercetare. Pentru a rezolva testele de evaluare , s-au utilizat citeva tipovariante structurale de metode de cercetare, preponderent aplicativ-experimentale.

Metode aplicativ-experimentale. Evaluarea performanței grupului experimental a fost făcută printr-un pachet de teste (generale și specifice); evaluarea a fost făcut de două ori în timpul unui macrociclu, pentru a le compara cu grupul de control în diferite etape și perioade de pregătire.

13.6.1.Teste generale de evaluare.

Aceste teste sint pentru sportivii care doresc tot mai mult sa respecte un anumit ritm de efectuare a activitatilor din test , la ritmul pe care-l impune antrenorul si la solicitarile cerute de acesta. Antrenorul se face responsabil de trecerea testului motiv pentru care va impune si o etapa de incalzire adecvata. Fiecare boxer trebuie să facă maximum de repetări cu 30% din sarcina maximă. Prin acest test se dezvolta si se evalueaza anduranta in cazul in care parametrul – item este forta de ridicare dezvoltata strict de membrele superioare. Din punct de vedere al parametrilor – itemi din structura antrenamentelor inovative este vizat cel care face referire la rezistenta la oboseala .

Fig.13.5.Schema elementelor din testul general de evaluare.

Protocol de testare : se configureaza latimea banchetei pentru fiecare sportiv in functie de dimensiunea bustului acestora (in principal distanta peste umeri), apoi pe bara de manipulare se fixeaza sarcinile – greutati stabilite ca marime dupa criterii corecte in functie de capabilitatile si aptitudinile sportivului, ca pozitie pe bara aceste sarcini se vor fixa simetric la o distanta egala cu cea peste umeri, miscarile pe verticala incep din faza bratelor intinse si continua cu aducerea acestora in pozitia a doua cind bara atinge pieptul sportivului. Aceste pozitii se repeta continuu pe parcursul unui interval de timp stabilit de antrenor si sportiv intr-o faza initiala.

Testul de mai este cunoscut si sub numele de test „pompă” tocmai datorita unui caracter

particular al miscarii: miscare de du-te-vino tipica a pistonului unei pompe cu un cilindru si permite si evaluarea andurantei forței membrelor superioare.

Protocol de testare: Din cel mai mare număr de miscari complete de du-te-vino efectuate intr-un interval de 1 min. Se va realiza evaluarea andurantei forței membrelor superioare. Dupa derularea timpului de 1 min. si se numara miscarile complete, se revine, dupa o pauza de 1 min. si se mai efectueaza un set de miscari.

Interpretarea rezultatelor obtinute. Daca numarul de miscari complete este :

peste 50 calificativul este excelent,

intre 30 și 40 calificativul este bine,

intre 20 și 30 calificativul este mediu,

mai puțin de 20 calificativul este slab.

Un test cu acelasi scop este testul de tracțiune la bara fixă: serveste tot la evaluarea andurantei de rezistența a membrelor superioare. Acest test cuprinde detaliile specifice exerci- tiilor clasice de tractiune la bara fixa. Ce se cere sportivului este corectitudinea tractiunilor din punct de vedere al anvergurii acestora si a pozitiilor corpului si picioarelor pe tot parcursul tractiunii.Poziția de pornire: brațele întinse sub bara cu o prindere standardizată (teste original oferă supinație pentru lățimea umărului).

Menținerea umerilor spre spate și a pieptului spre inafara; sportivul se ridică pina când bărbia acestuia ajunge la nivelul barei fixe dupa care coboara pina cind bratele sint din intinse precum in pozitia initiala. Deci o ridicare este corecta daca sportivul atinge cele doua pozitii extreme. Testul presupune cit mai multe repetari a tractiunilor. Vor fi numarate doar cele corecte. Evaluarea rezultatelor obtinute se realizeaza prin acordarea de calificative precum cele mentionate in tabelul 13.10.

Testul Dickson Ruffier.Testul Ruffier Dickson vă permite să cunoașteți mai bine starea de formă a sportivului pe baza modificărilor ritmului cardiac în urma unui exercițiu în culturism foarte bine cunoscut și foarte ușor. După ce sportivul sta in repaus total timp de apro- ximativ 5 min. i se masoara valoarea pulsului sau a ritmului cardiac si se noteaza valoarea cu P1.

Tabelul 13.10. Evaluarea rezultatelor pentru tracțiune la bara fixă.

Apoi sportivul va executa 30 de genuflexiuni complete intr-un interval de 45sec. dupa care i se masoara valoarea pulsului sau a ritmului cardiac pe durata a 15” si se noteaza valoarea acestuia cu P2 . Dupa 1min. de odihna se repeta operatia de masurare a frecventei cardiace tot pe 15 sec.si se noteaza cu P3. Indicele de refacere se calculeaza dupa formula:

I = [4 x (P1+P2+P3) – 200] / 10

iar valorii obtinute ii va corespunde un calificativ conform tabelului de mai jos.

Tabelul 13.11. Evaluarea indicelui Ruffier / Dickson

13.6.2. Test de evaluare specific.

Test de lovire în sacul de box în timp de 1 minut.Acest test cuantifica anduranta boxerului in condițiile specifice ale boxului. Testul constă în fixarea unui sac de box pe care se

fixează buline de culori diferite de cele ale sacului, raza fiecărui buline este de 5 cm. Scopul este

de a executa cât mai multe lovituri pe durata unui minut.

Test de lovire a sacului de box în in 3 reprize de 3 minute.Acest test măsoară rezistența boxerului din condițiile specifice ale boxului.Testul constă în fixarea unui sac de box pe care se fixeaza buline de culori diferite de cele ale sacului, raza fiecărui buline este de 5 cm. Boxerul poartă mănuși pentru antrenamente la sacul de box, si la semnalul cronometrului, lovește in sac in ritmul său obisnuit, numai ca trebuie să respecte regulile loviturilor obișnuite de exemplu, toate loviturile trebuie lovite cu capul metacarpienelor. Durata testului este de trei reprize de câte trei minute cu un minut de recuperare între reprize.

Test de evaluare a frecvenței cardiace în timpul testului de lovire a sacului de box în

3 reprize de 3 minute.Acest test constă în evaluarea ritmului cardiac în timpul luptei de trei reprize de câte trei minute cu un minut de recuperare între reprize. Înregistrarea frecvenței cardiace se realizează cu un aparat cardio-frecvență performant si acreditat de organismele de metrologie nationale.

Tehnici statistice.Această metodă face posibilă acordarea unui sens mai corect și operarea unui analiza descriptivă și analitică a rezultatelor înregistrate în timpul experimentului. Pentru a efectua toate calculele muncii noastre, am folosit metode de calcul statistice descriptive:

Media aritmetică & Calcularea abaterii standard & Probabilitatea student.

Media aritmetică și abaterea standard, pentru comparații între grupul experimental și grupul de control și compararea aceluiași grup de a evaluarea la un altul vom folosi testul studentului pentru a verifica semnificația rezultatele noastre.

De asemenea, vom calcula raportul de progresie pentru a verifica îmbunătățirea performanța obținută de ambele grupuri (grup experimental și grup de control) între fiecare dintre evaluări. Datele vor fi exploatate de software-ul Excel 7.0. Și software-ul SPSS.

13.7. Analiza și interpretarea resultatelor

Primele teste care vor fi supuse analizei si interpretarii rezultatelor sale va fi cel sche- matizat in figura 13.2. test fizic general denumit si presare pe bancheta.

Tabelul 13.12.Valori medii ale testului „presare pe bancheta”.

Semnificatiile notatiilor din tabel sunt : T1, T2-încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Aceste valori provin din timpul sesiuni cu grupuri experimentale G.EXP și boxeri de grup Control G.CTR. Sint valori medii ± Abatere standard. §§§ – Diferențe semnificativ statistice între sesiuni la p <0,001; (***) – diferențe între grupuri p <0,001.

Fig.13.6.: Valorile medii ale performanței testului „presare de bancheta”

In tabelul 13.13 sint mentionate variatiile performanței testului „presarii pe bancheta” la boxeri din cele doua grupuri de sportivi.

Tabelul 13.13. variatiile performanței testului „presarii de bancheta”

Găsim o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între G.EXP și G.CTR în timpul

scurs de la a doua sesiune (T2) la prima sesiune (T1). Comparația valorilor medii ale testului „presare pe bancheta” din cadrul celor două grupuri duce la concluzia ca ambele grupuri au înregistrat diferențe foarte importante a valorilor medii la p <0,001 între (T1-T2).

Analiza progresului boxerilor în timpul testului „presare pe bancheta” duce la con- cluzia ca variațiile performanțelor testului demonstrează în G.EXP progresii de 14,88% (o diferență de 8,5 repetări) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR am observat creșteri de 7,79% (un decalaj) din 4,13 repetări între (T1-T2).

Cadenta progresiei

Figura13.7.: Histogramă reprezentând raportul de progresie a testului „presare pe bancheta”

Raportul de progresie K corespunde intervalului dintre cele două ședințe T1-T2.

A doua categorie de teste analizate sint cele de tipul "pompe" sau "du-te-vino". In tabelul 13.14.sint consemnate valorile medii ale testului in cele doua seturi de lncercari.

Tabelul 13.14. Valorile medii ale testului „pompe” sau "du-te-vino"

Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

In compararea valorilor medii ale testului „pompă” sau "du-te-vino" între cele două grupuri în a doua sesiune comparativ cu prima, găsim o diferență foarte semnificativă la α <0,001 între G.EXP și G.CRT în timpul de la a doua sesiune (T2) la prima sesiune (T1).

Comparația valorilor medii ale testului „pompă” sau "du-te-vino" în cadrul celor două grupuri G.EXP și G.CRT: G.EXP și G.CRT au înregistrat diferențe între valorile medii foarte semnificativ la p <0,001 între (T1-T2).

Analiza progresului boxerilor în timpul testării „pompe” sau "du-te-vino" : variațiile de performanță ale testului pompei se demonstrează în G.EXP creșteri de 14,09% (o diferență de 8,12 repetări) între (T1-T2). În timp ce în G.CRT se observă creșteri de 6,62% (o diferență de 3,37%).

Fig.13.5. Valori medii ale performanței testului "pompă"

Aceste valori medii au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; ***- diferențe între grupuri p <0,001.

Fig.13.6. Histograma reprezintă rata de progresie a testului "pompa" între ambele sesiuni.

K: rata de progresie intre T1-T2. G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental

In tabelul 13.15.sint inregistrate variații de performanță in testul „Pompa” sau "du-te-vino" de catre boxerii din cele doua grupuri.

Tabelul 13.15. Variații de performanță ale testului „Pompa”

Testul "Tracțiuni la bara fixă". In tabelul 13.16. sint mentionate valorile medii ale testului „Tracțiuni la bara fixă” .

Tabelul 13.16. Valorile medii ale testului „Tracțiuni la bara fixă” .

Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-Încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Fig.13.7. Valori medii ale performanței testului „tracțiune cu bară fixă”

Aceste valori medii au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; ***- diferențe între grupuri p <0,001.

In tabelul 13.17.sint inregistrate variații de performanță in testul „Tracțiuni la bara fixă” de catre boxerii din cele doua grupuri.

Tabelul 13.17.Variații de performanță in testul „Tracțiuni la bara fixă”

Comparația valorilor medii ale testului de „tracțiune la bara fixă” între două grupuri din a doua sesiune comparativ cu prima: se identifica o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între G.EXP și G.CTR în a doua sesiune (T2) din prima sesiune (T1).

Compararea valorilor medii ale testului „tracțiunii cu bara fixă” din interior din cele două grupuri G.EXP și G.CTR: ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe între valorile medii foarte semnificativ la p <0,001 între (T1-T2).

Analiza progresului boxerilor în timpul testării „tracțiunii cu bara fixă”: variațiile

efectuării testului cu bare demonstrează că progresii G.EXP de 35,56% (o diferență de 7,87

repetări) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 9,11% (o diferență de

2.13 repetări) între (T1-T2).

Cadenta progresiei

Fig.13.8. Histograma reprezintă rata de progresie a testului „tracțiunii cu bara fixă” între ambele sesiuni.K: rata de progresie intre T1-T2. G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental

Testul "Ruffier / Dickson". In tabelul 13.18. sint mentionate valorile medii ale testului "Ruffier / Dickson".

Tabelul 13.18. Valorile medii ale testului "Ruffier / Dickson".

Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-Încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Valorile medii din figura 13.8 au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental. Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; §§: diferențe statistice semnificative între sesiunile G.CTR la p <0,01. *** – diferențe între grupuri p <0,001. In tabelul 14.16.sint inregistrate variații de performanță in testul "Ruffier / Dickson" de catre boxerii din cele doua grupuri.

Fig. 13.9. Valori medii ale performanței testului "RUFFIER / DICKSON"

Tabelul 13.19.Variații de performanță in testul "Ruffier / Dickson"

Cadenta progresiei

Fig. 13.10. Histograma cu raportul de progresie a testului " Ruffier / Dickson "între cele două sesiuni.K: rata de progresie; G.Exp: grup experimental; G.Tem: grup de control

Comparația valorilor medii ale testului „RUFFIER DICKSON” între două grupuri din a doua sesiune comparativ cu prima: se identifica o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între (GExp) și (G.Tem) în a doua sesiune (T2) din prima sesiune (T1). Comparația valorilor medii ale testului „RUFFIER DICKSON” din cadrul a ambelor grupuri (G.Exp) ȘI (G.Tem): Grupul (GExp) a înregistrat o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între (T1) și (T2), în timp ce grupul de control (G.Tem) a înregistrat diferențe de valori medie semnificativă la p <0,01 între (T1-T2).

Analiza progresului boxerilor în timpul testului "RUFFIER DICKSON": Variațiile performanței testului RUFFIER DICKSON arată că (G.Exp) scade cu -45,65% (o diferență de -3,2) între (T1-T2). De asemenea, în (G.Tem) s-au observat scăderi de -18.16% (adică o diferență de -1.26) între (T1-T2).

13.8. Valorile medii ale performanței obținute în timpul testelor specifice

Test de "lovituri la sac 3 X 3 minute". In tabelul 13.20. sint mentionate valorile medii ale testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" – 3 runde a cite 3 min..

Tabelul 13.20.Variații de performanță in testul "lovituri la sac 3 X 3 minute"

Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-numar lovituri in doua sesiuni nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Valorile medii din figura 13.11 au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; ** – diferențe între grupuri p <0,001.

In tabelul 13.21.sint inregistrate variații de performanță in testul "lovituri la sac 3 X 3 minute" de catre boxerii din cele doua grupuri.

Fig.13.11. Valori medii ale performanței testului „3 X 3 min”

Tabelul 14.21.Variații de performanță in testul "lovituri la sac 3 X 3 minute"

Comparația valorilor medii ale testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" între cele două grupuri în timpul celei de-a doua sesiuni (T2) comparativ cu prima (T1): o diferență între valorile medii semnificative este înregistrată între două grupuri G.EXP și G.CTR la p <0,01 în (T2) din (T1).

Comparația valorilor medii ale testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" în cele două grupuri

G.EXP și G.CTR: ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe foarte semnificative la p <0.001 între cele două teste (T1) și (T2). Analiza progresului boxerilor în timpul testării "lovituri la sac 3 X 3 minute": Variațiile de performanță a testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" demonstrează că G.EXP progresii de 4,43% (o diferență de 23,12 lovituri) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 2,45% (o diferență de 12.25 lovituri) între (T1-T2).

Cadenta progresiei

Fig.13.12. Histograma reprezintă rata de progresie a testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" între ambele sesiuni.K: raportul de progresie; G.EXP: grup experimental; G.CTR: grup de control

Test "lovituri in sac timp de 1min." In tabelul 13.22. sint mentionate valorile medii ale testului " lovituri in sac timp de 1min "

Tabelul 13.22.Valorile medii ale testului " lovituri in sac timp de 1min "

Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-numar lovituri in doua sesiuni nr.1 și nr. 2;; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Fig.13.13. Valori medii ale performanței testului " lovituri in sac timp de 1min "

Valorile medii din figura 13.13 au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; * – diferențe între grupuri p <0,001.

In tabelul 13.23.sint inregistrate variații de performanță in testul " lovituri in sac timp de 1min " de catre boxerii din cele doua grupuri.

Tabelul 13.23. Variații ale performanței testului " lovituri in sac timp de 1min "

Comparația valorilor medii ale testului „lovituri in sac timp de 1min” între cele două grupuri în timpul celei de-a doua sesiuni (T2) comparativ cu prima (T1): o diferență între valorile medii semnificative este înregistrată între două grupuri G.EXP și G.CTR la p <0.05 in (T2).

Comparația valorilor medii ale testului „sac 1 min” în cele două grupuri G.EXP și

G.CTR: Ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe semnificative între două teste (T1) și (T2) la p <0,001.

Cadenta progresiei

Fig.14.12. Histograma raportului de progresie a testului " lovituri in sac timp de 1min "

intre ambele sesiuni. K: rata de progresie; G.EXP: grup experimental; G.CTR: grup de control.

Analiza progresului boxerilor în timpul testării „sacului 1 min”: Variațiile de

performanță ale testului cu sacul de 1 minut demonstrează că G.EXP creșteri de 13,03% (o diferență de 27,5 lovituri) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 6,47% (o diferență de 13,5 lovituri) între (T1-T2).

Test "analiza ritmului cardiac într-o luptă de 3 X 3 minute" sau testul "combat". In tabelul 13.24. sint mentionate valorile medii ale testului " analiza ritmului cardiac

într-o luptă de 3 X 3 minute " sau testul "combat".

Tabelul 13.24. Valorile medii ale testului "analiza ritmului cardiac într-o luptă de 3 X 3 minute"

Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-numar pulsatii in doua sesiuni nr.1 și nr. 2; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.

Fig.13.15. Valorile medii ale performanței testului „Combat”

Valorile medii din figura 13.15 au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxeri din grupul experimentali G.EXP și grupul de control G.CTR. Valori medii sint corectate prin ± Abatere standard. §: Diferențe semnificativ statistic între sesiunile de G.CTR și G.EXP la p <0,05; *: diferențe semnificativ între grupuri la p <0,05.

In tabelul 13.25.sint inregistrate variații de performanță in testul " analiza ritmului cardiac într-o luptă de 3 X 3 minute " de catre boxerii din cele doua grupuri.

Tabelul 13.25.sint inregistrate variații de performanță in testul „Combat”

Cadenta progresiei

Fig.13.16. Histograma reprezintă rata de progresie a testului „Combat”.

K: rata de progresie; G.EXP: grup experimental; G.CTR: grup de control.

Comparația valorilor medii ale testului „Combat” între cele două grupuri în timpul celei de-a doua sesiuni (T2) comparativ cu prima (T1): o diferență între valorile medii semnificative este înregistrată între două grupuri G.EXP și G.CTR la p <0.05 in (T2).

Comparația valorilor medii ale testului „Combat” în cadrul celor două grupuri G.EXP și G.CTR : ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe între valorile medii semnificativ la p <0,05 între (T1-T2).

Pe de altă parte G.CTR nu a avut nicio diferență semnificativă. Analiza progresului boxerilor în timpul testului „Combat”: Variații ale performanței emisiunii testului de referință G.EXP progresii de 7,68% (o diferență de 13,15 bătăi) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 1,37% (o diferență de 2,38 impulsuri) între (T1-T2).

13.9. Analiza comparativa si interpretarea rezultatelor.

13.9.1.Valorile medii ale performanțelor realizate în timpul testelor generale și specifice.

Compararea valorilor medii ale testelor generale și specifice efectuate pentru două

grupuri experimentale și de control, ne-au permis să arătăm că rezultatele obținute în timpul primei evaluări (T1) a „forței de anduranță” a calității fizice sunt similare, deoarece nu există o diferență semnificativă între cele două grupuri (G.Exp). Asta vrea spun că ambele grupuri aveau același nivel inițial. Ceea ce ne-a permis apoi pentru a observa mai bine evoluția grupului experimental comparativ cu cele ale grupului de control.

Programul de pregătire elaborat pentru (G.Exp) are un efect semnificativ asupra abilităților fizică generală (presă de banc, pompe, bara de tragere și testare Ruffier / Dickson și specifice (test de pungă de 1 minut și test și analiză cu sac de 3 * 3 minute CF în timpul luptei) la sfârșitul celei de-a doua sesiuni (T2). Am observat a creșterea performanței cu impact pozitiv asupra dezvoltării calității „forță de rezistență” fizică.

(G.Tem) a marcat evoluția testelor fizice generale (dezvoltate) culcat, pompe, trageți la bara fixă ​​și testul Ruffier / Dickson) și specifice (sac de testare 1 minut și test de pungă de 3 * 3 minute și analiză CF în timpul luptei).

Creșterile sunt mai mari la boxerii din grupul experimental a adaptat programul de pregătire propus la sfârșitul celei de-a doua sesiuni (T2).

13.9.2.Comparația valorilor medii ale testelor fizice generale la boxeri

grup (G.Exp) și (G.Tem).

Studiul nostru arată performanțe semnificative pentru (G.Exp) pe tot parcursul perioada de pregătire (perioada de aplicare a programului de pregătire) la testul (prese de banc, pompă și tracțiune de braț) evaluând rezistența forței membrelor mai mare.

Pentru test (presă de banc), performanțele sunt superioare în grup. Valorile medii în timpul evaluării (T1-T2) sunt mari, de la 48,62 repetări la (T1) la 57,12 repetări la (T2), ceea ce se explică prin intensitatea semnificativă programată pentru dezvoltarea acestei calități fizice. de

contra (G.Tem) a marcat o creștere de la 48,87 la 53 de repetări între (T1-T2).

Am marcat o dezvoltare între prima și a doua sesiune de testare dezvoltat în boxerii din (G. Exp), care a marcat o progresie a lui 14,88% este o diferență de 8,5 repetări. Și 7,79% cu o diferență de 4,13 repetări la (G.Tem).

Grupul experimental a înregistrat o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între

(T1-T2) precum și grupul (G.Tem) care a înregistrat, de asemenea, o diferență semnificativ

statistic la p <0,001 între cele două teste (T1-T2).

Valorile medii ale testului (pompelor) sunt mai mari în (G.Exp) ale unei progresii de la 49,5 la 60 de repetări între (T1) și (T2), în raport cu (GTem) care are a înregistrat o creștere a valorilor medii de la 47,5 repetări la (T1) la 50,87 repetări la (T2).

Performanța de evaluare a rezistenței rezistenței la testul (pompa) celei de-a doua

comparativ cu prima sesiune sunt valori medii progresive, progresie în termeni procentuale de 14,09% cu o diferență de 8,12 repetări între (T1-T2) din grupul experimental (G.Exp) și 6,62% sau 3,37 diferență în grup de control (G.Tem).

Ambele grupuri (G.Exp) și (G.Tem) au făcut o diferență semnificativă față de

p <0,001 între (T1-T2). Pentru testarea (tracțiune în bară fixă), performanțele sunt superioare în grup Experimental (G.Exp), valorile medii în timpul tuturor evaluărilor sunt mari; ceea ce se explică prin intensitatea semnificativă programată pentru dezvoltarea acestei calități fizica.

(G.Exp) a înregistrat performanțe de la 22.13 la 30 de repetări între (T1-T2) cu o progresie de 35,56% sau o diferență de 7,87 repetări. La fel și pentru grup control (G.Tem), dar cu progresii mai mici, de la 23.37 la 25.5 repetări între (T1-T2) cu o progresie de 9,11% este o diferență de 2,13 repetări.

Ambele grupuri (G.Exp) și (G.Tem) au făcut o diferență semnificativă față de p <0,001 între (T1-T2). Pentru testul de fitness al sportivilor noștri, (RUFFIER / DICKSON), grupul (G.Exp) a înregistrat o diferență foarte semnificativă p <0,001 între (T1-T2) cu o regresie de la 7,01 la 3,81 (index, de la adaptarea medie la o bună adaptare), o diferență de 3,2 și o regresie în procent de 45,65%.

În ceea ce privește grupul (G.Tem), a existat o ușoară regresie a indicelui de la 6,94 la 5,68 cu o diferență semnificativă p <0,01 între (T1-T2), o diferență de 1,26 și o decadență în procent de 18,16%. Pe baza analizei valorilor medii ale rezultatelor testelor generale efectuate de

grupul nostru experimental, cu două ocazii, am observat o evoluție clară un impact pozitiv asupra performanței fizice. Aceasta înseamnă că programul de instruire propus are un efect pozitiv asupra dezvoltării capacității fizice a boxerilor.

În ceea ce privește antrenamentul de rezistență, sa demonstrat că cel puțin patru până la șase săptămâni de pregătire pentru a stabili baza funcțională necesară pentru a nivel superior de performanță (J. Weineck, 1997).

13.9.3.Comparația valorilor medii ale testelor specifice la boxeri din grup (G.Exp) și (G.Tem).

Ambele grupuri au înregistrat creșteri în diferitele teste specifice dintre prima și a doua

sesiune. Am observat o creștere foarte semnificativă performanța testului (sac 1 min și sac 3 ') cu o semnificație ușoară pentru test analiza CF. (G.Exp) a înregistrat o evoluție între (T1-T2) de la 521.38 la 544,5 lovituri în timpul test de (sac 3 * 3 min), cu o creștere a procentului de 4,43%; fii a diferență de 23,12 lovituri. Grupul (G.Tem) a avut o progresie de 2,45% diferență de 12,25 lovituri cu valori medii de 501 la 513,25 lovituri între (T1-T2).

Ambele grupuri (G.Exp) și (G.Tem) au făcut o diferență semnificativă față de

p <0,001 între cele două sesiuni (T1-T2). Pentru testul de (punga 1 min), ambele grupuri (G.Exp) și (G.Tem) au evoluții 211 până la 238,5 și 208,5 până la 222 lovituri, cu un câștig procentual de 13,03%, o diferență de 27,5 lovituri pentru (G.Exp) și 6,47% cu o diferență de 13,5 accidente vasculare cerebrale pentru (G.Tem).

Ambele grupuri (G.Exp) și (G.Tem) au marcat diferențe foarte semnificative în

p <0,001 între cele două sesiuni (T1-T2) în timpul testului de perforare timp de 1 minut evaluarea rezistenței forței specifice. Analiza CF a ambelor grupuri a evidențiat regresii mici între (T1- T2). (G.Exp) a înregistrat o regresie de 171,38 la 158,13 bătăi sau 7,68% în procentual, cu o diferență de 13,15 impulsuri. (G.Tem) a înregistrat un regresie de la 173,88 la 171,5 pulsiuni între (T1-T2) cu o diferență de 2,38 pulsări adică 1,37% regresie.

Ambele grupuri (G.Exp) și (G.Tem) au marcat diferențe semnificative în p <0.05 între cele două sesiuni (T1-T2) în timpul testului de analiză CF.

13.9.4. Comparația valorilor medii ale testelor generale și specifice boxerilor de grup (G.Exp) și (G.Tem):

Pentru compararea valorilor medii între cele două grupuri la sfârșitul a doua sesiune comparativ cu prima am înregistrat unele foarte diferite semnificativ, adică p <0,001 pentru teste generale (banc de dezvoltare, pompe, tracțiune la braț și ruffier / dickson), care se explică prin intensitatea mare programată pentru dezvoltarea acestei calități fizice de rezistență-rezistență.

Programul de instruire derulat pentru grupul experimental a inclus sesiuni de lucru pielometrice, care au determinat o creștere a forței musculare a membrele superioare, justificând astfel creșterile observate în testele generale. Sale (2003) constată că pregătirea plyometrică este probabil să crească frecvența maximă a unităților motorii și în continuare recrutarea de noi unități motor, permițând astfel producția de rezistență superioară.

Pentru testul Ruffier / Dickson, crește valorile medii înregistrate este cel mai probabil datorită lucrărilor intermitente ale burghiurilor de tip pungă și ale lucrărilor de saltare a frânghiilor, ceea ce are un efect asupra îmbunătățirii puterea aerobă maximă este deci o influență asupra frecvenței de odihnă. Cometti (1989) confirmă faptul că munca intermitentă este o formă

instruire foarte interesantă pentru îmbunătățirea puterii aerobe maxime. Aceste diferențe pot fi

explicate prin marea îmbunătățire înregistrată de sportivi după un program de antrenament axat pe o anumită cantitate de muncă aerobă și mai departe dezvoltarea calităților generale în perioada pregătitoare (R. Manno, 1989). În ceea ce privește testele specifice, comparația valorilor medii realizează în timpul celei de-a doua sesiuni, comparativ cu prima, ne-a dezvăluit o diferență semnificativ la p <0,05 pentru ambele teste (analiza CF și punga 1 ') și o diferență la p <0,01 pentru testul cu pungă de 3 * 3 '.

Aceasta înseamnă că sportivii din grupul experimental au obținut mai bine decât sportivii grupului de control în perioada de pregătire. ne a amintit, de asemenea, că sportivii din grupul experimental au lucrat specific intensă în comparație cu cea a sportivilor din grupul de control.

Sportivii din grupul experimental au realizat în timpul pregătirilor sesiuni intermitente de tip sac, care constau în împărțirea timpului de lucru în reprize de 3 minute în 10 secunde de lucru alternativ de 10 secunde de repaus (10''W / 10''R).

Munca intermitentă a pungilor face posibilă abordarea foarte strânsă a valorilor maxime prezent în timpul luptei. Geanta despărțită este așadar un exercițiu care permite un loc de muncă energie importantă, corespunde cerințelor de luptă (Gautier, 2001). Diferențele sale semnificative indică eficacitatea programului de instruire complot pentru grupul experimental, dar rămân mici semnificații pentru teste

Acest lucru se poate reflecta în volumul programului de instruire care a fost suficient pentru a putea progresa foarte semnificativ. Weineck (1997) confirmă că pentru a trage concluzii despre îmbunătățirea capacitatea de a suporta performanța, antrenorul trebuie să verifice în mod regulat eficacitatea pregătirea lui prin teste, pe toate la început, la mijloc și la sfârșitul perioadei

preparare.

13.9.5.Concluzii generale.

La sfârșitul studiului nostru, care poate fi văzut ca o simplă căutare, dar poate fi cu siguranță o bază de apreciere pentru specialiștii și antrenorii în box, despre impactul rezistenței forței asupra stării fizice a boxerilor în timpul lupta.

Munca de rezistență a forței ocupă un loc esențial în procesul antrenament de boxer, joacă un rol din ce în ce mai important în capacitatea de a dezvolta o rezistenta la oboseala.

Cercetarea noastră a fost de a studia efectul unui program de formare bazat pe

dezvoltarea rezistenței forței și evaluarea impactului său asupra nivelului de fitness Boxerii au competiția.

În acest sens, a fost observată o prezență a semnificației (diferență semnificativă)

între rezultatele înregistrate la diferitele sesiuni și după finalizarea programului rezervat grupului experimental.

Progresia observată în grupul experimental toate testele au fost mai mari decât grupul de control. Programul de anduranță din puterea obținută de către sportivii din grupul experimental le-a îmbunătățit performanța în testele cu caracteristici generale și specifice în a doua sesiune.

Acest lucru confirmă ipoteza noastră, care se bazează pe ideea că cu atât rezistența la forță este mai lungă este lucrat cu cât performanța este mai ridicată de cea mai bună performanță în timpul luptei și permite boxerului să-și controleze adversarul și să-și efectueze tehnicile în mod eficient.

În lumina acestui studiu și a concluziilor pe care le-am extras din acesta sperăm că se va face mai multă muncă pentru a înțelege mai bine lucrarea în rezistența rezistenței și evaluarea impactului său asupra aspectelor fizice și tehnice din băieți și fete, de asemenea, prin aceeași abordare în altă grupă de vârstă sau ar fi nevoie respectați o planificare pe termen lung.

13.9.6. Propuneri, sugestii, recomandări

Prin toate aceste analize, putem confirma ipoteza noastră și a noastră recomandările pentru dezvoltarea forței de rezistență sunt orientate spre:

Organizarea instruirii trebuie să țină seama de vârsta nivelului dobândit și de

categoria de greutate pentru a fi benefică pentru toți boxerii.

Utilizarea metodelor de dezvoltare a rezistenței.

Fiecare sesiune sau exercițiu care vizează dezvoltarea fizică specifică trebuie să fie urmată de a set de exerciții de transfer pozitiv de box pozitiv.

Organizați testele în mod sistematic.

individualizați sarcinile de intensitate.

Pregătirea fizică a boxerilor seniori trebuie să țină cont de caracteristicile sarcinilor de antrenament, pentru a evita sarcinile excesive care pot duce la consecințe grave.

Respectarea conținutului sesiunilor (acuzații, repetări, serii, recuperare) este o garanție a succes.

BIBLIOGRAFIE