INCHIZIȚIA CATOLICĂ, MIT SAU REALITATE ? COORDONATOR ȘTIINȚIFIC, PR.PROF. UNIV. DR. ADRIAN GABOR CANDIDAT, APOSTOL FLORIN BOGDAN BUCUREȘTI 2016… [306251]

[anonimizat] ?

[anonimizat].PROF. UNIV. DR.

ADRIAN GABOR

CANDIDAT: [anonimizat]

2016

Cărțile nu vor putea fi interzise. Ele nu vor arde. Ideile nu vor fi întemnițate. De-a [anonimizat]. Unica arma sigură împotriva ideilor proaste sunt ideile mai bune.

A. Whitney Griswold

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL I. INCHIZIȚIA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE………………………….6

1.1.Conceptul de inchiziție………………………………………………………………………..6

1.2.Conceptul de mit și realitate istorică………………………………………………………….7

1.3.[anonimizat]…………………………………………………………………..15

[anonimizat] – [anonimizat]……………………………………………………………………………………….22

2.1.Inchiziția în Europa…………………………………………………………………………..22

2.2.Inchiziția în America Latină…………………………………………………………………26

2.3.Inchiziția în Transilvania…………………………………………………………………….28

[anonimizat]………………………………….34

3.1.Proceduri inchizitoriale………………………………………………………………………34

3.2.Procese celebre………………………………………………………………………………38

3.3. Vânătoarea de vrăjitoare în vestul Europei și Transilvania…………………………………41

3.4.Victime ale inchiziției……………………………………………………………………….45

3.5.Prigoana împotriva evreilor și musulmanilor………………………………………………..48

[anonimizat]-DIFERENTE DE PERCEPȚIE…………………57

4.1.Inchiziția în evul mediu………………………………………………………………………57

4.2.Inchiziția văzută de lumea modernă și contemporană…………………………………… …66

CAPITOLUL AL V-LEA CONCLUZII………………………………………………………73

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………..75

ANEXE………………………………………………………………………………………… 83

[anonimizat] „[anonimizat] ?”, [anonimizat]-o varietate de forme atât din punct de vedere istoric cât și teologic.

Alegerea temei a [anonimizat], manualele, [anonimizat]. Conștient fiind de faptul că orice cercetare istorică este prin natura ei retrospectivǎ [anonimizat] s-[anonimizat]: A fost Inchiziția cel mai de temut tribunal? Se împotrivea Biserica Apuseană descoperirilor științifice? A [anonimizat]? Dacă Inchiziția a [anonimizat]? A reușit în contextul respectiv să accelereze sau să stopeze reforma Bisericii? A cauzat ea reforma protestantă?

Fiind o [anonimizat] o deosebită atenție divergențelor de opinie exprimate pe marginea aspectelor abordate. Aflându-mă la confluența dintre cele două poziții (romano-catolică și protestantă), [anonimizat], așa încât să fac o analiză cât mai obiectivă a fenomenului inchizitorial și a consecințelor acestuia în decursul istoriei.

Erorile unor cercetători și impreciziile altora au distrus certitudinea în jurul acestui fenomen istorico-religios, atât de înfricoșător și de real. Pentru a cunoaște adevărul trebuie să ne debarasăm de toate miturile, legendele, exagerările și ficțiunile create în jurul lui și să examinăm cu maximă obiectivitate contextul epocii, faptele și condițiile de atunci. Cu toate acestea, nu putem judeca lipsa de umanitate și cruzimea inchiziției din punct de vedere al mentalității contemporane.

În procesul interpretativ al trecutului, judecata istorică trebuie îmbinată cu judecată teologică, fapt ce implică automat trei principii: al conștiinței (evaluarea faptelor din punct de vedere moral), al istoricității (să intrăm în lumea proprie a celor care au săvârșit faptele), al schimbării paradigmei (având în vedere faptul că modelele de gândire și acțiune se schimbă). Nu am abordat istoria bisericească (în special a Bisericii Romano – Catolice) ca pe o realitate separată de istoria universală, realitățile istoriei Bisericii fiind încadrate organic în marile evenimente ale istoriei universale.

Ca surse de cercetare avem colecțiile de legi și decrete, bulele papale, actele conciliilor, corespondențele papale, enciclicile, analele monastice, istoriile bisericilor și abațiilor, biografiile episcopilor, papilor, diverse panegirice, diverse procese-verbale ale proceselor inchizitoriale desfășurate, sentințele date în procesele inchizitoriale etc. Am citat, acolo unde a fost posibil, diverse opinii în original pentru a nu deforma aserțiunile vizate, prin traduceri mai mult sau mai puțin reușite, cu atât mai mult cu cât istoria Evului Mediu apusean apare sub forma unei literaturi cronologice.

Izvoarele privitoare la problema „Inchiziției” sunt răspândite prin Europa Occidentală (Vatican, Roma, Salamanca, Paris, Toulouse etc.), iar o parte se află pe continentul american (Mexico, Limă, Brazilia). În câmpul de cercetare putem împărți materialele informative în diverse categorii: izvoare arhivistice (corespondențele oficiale și particulare, scrisorile Sfântului Oficiu, constituții sinodale, manuale și ghidurile inchizitorilor), textele tratatelor, legislația dată de Sfântul Scaun (hotărâri sinodale, bule papale, constituții). Am luat drept limite cronologice ale investigațiilor perioada cuprinsă între secolele XII – XIX (anul 1183, când a fost creată de Conciliul de la Verona în vederea pedepsirii ereticilor și anul 1834, când a avut loc abolirea ei).

Inchiziția a însemnat mai mult decât un vocabular format din: Torquemada, intoleranță, fanatism, tortură, condamnări în masă sau arderi pe rug și orice persoană, fie ea chiar de religie romano – catolică, nu poate ascunde sau nega această realitate istorică.

CAPITOLUL I. INCHIZIȚIA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1.Conceptul de inchiziție

Inchiziția a apărut, din punct de vedere istoric, între sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. În timpul existenței ei de cinci secole și-a modificat și adaptat obiectivele și modalitățile de represiune, având o varitate de legături cu politica. Putem vorbi despre Inchiziții, decât despre o singură Inchiziție datorită complexității sale, nefiind o entitate omogenă și unitară în regiunile unde și-a desfășurat activitatea.

Termenul „inchiziție” provine din latinescul „inquisitio”, care provine din verbul „inquerere” – a anchetăÎn literatura română de specialitate a pătruns pe filieră franceză provenind din termenul francez „inquisition”.

Inchiziția este definită de majoritatea dicționarelor ca instituție a Bisericii catolice care judecă pe cei vinovați de erezie și pe cei care manifestau sub orice formă ostilitatea sau nesupunerea față de Biserica catolică.

Scopul acestei instituții conform lui Victor Kernbach este de a organiza lupta împotriva ereziilor prin descoperirea ereticilor și aducerea lor la credința catolică.

În lucrarea sa, „Dicționar religios”, preotul Ioan Stoian stabilește că moment de început al instituției Conciliul de la Verona din anul 1183 și afirmă faptul că în decursul istoriei ei, mai ales sub conducerea iezuiților, a lăsat o tristă amintire prin miile de persoane pe care le-a condamnat la început din fanatism, apoi din interese monarhice.

Mircea Eliade vorbind despre începutul Inchiziției ca instituție, în „Dicționar al religiilor”, spune că instrumentul acestei instituții a fost creat în 1231 în cadrul cruciadei împotriva albigenzilor și a fost încredințat Fraților predicatori, conduși de Dominic Guzman iar mai apoi și Fraților minori, având ca mentor pe Francisc de Assisi

Inchiziția (din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu, formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării sufletului acuzatului.

Metodele de investigație ale inchiziției urmăreau descoperirea așa numitului „adevăr”; pentru obținerea acestei dovezi, se foloseau până și schingiuirea acuzatului în fața unor martori, recunoașterea vinii acuzatului fiind scopul principal al investigațiilor, dovezile obiective fiind neglijate.

Acest proces lua în considerare numai declarațiile unor martori, care se bazau pe declarațiile altor martori, astfel procesul putând dura timp îndelungat, sfârșitul procesului se termina cu o sentință în care acuzatul putea fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoașterea vinei.

O formă specială a inchiziției era cea a bisericii catolice, care se ocupa cu procesele ereticilor din Evul Mediu (inquisitio haereticorum respectiv inquisitio haereticae pravitatis), cu înlăturarea și combaterea altor învățături care nu corespundeau intereselor și ideilor bisericii romano-catolice și care erau condamnate ca idei eretice.

La început aceste procese erau prezidate de clerul înalt, ca de exemplu de papă, care delega episcopi, dar cu timpul, prin observarea lipsei eficienței proceselor s-a constituit pentru acest scop cu timpul o instituție specială.

Instituția veche de la Roma, ca organ al Vaticanului, a fost denumită în anul 1908 Sacră congregațio Romanae et universalis Inquisitionis seu Sancti Officii sau pe scurt Sanctum Officium.

1.2.Conceptul de mit și realitate istorică

Conform Dex prin mit definim “o povestire fabuloasă care cuprinde credințele populare (antice) despre originea universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendări”. În sens larg, vorbim despre “poveste, legenda, basm, născocire”, ceea ce te duce cu gândul la mitic, fabulos, fantastic.

Mitologia este disciplina are se ocupa cu explicarea, compararea și calsificarea miturilor, cu originea și evoluția lor. Ne referim la totalitatea miturilor, legendelor care aparțin unei civilizații, incluzând un ansamblu de credințe și idei care se referă la aceeași națiune și care se impun membrilor unei colectivități. De o frumusețe incomparabilă se bucura mitologia grecească.

Pentru a găsi semnificația și a înțelege noțiunea de “mit” vom porni de la o simplă propoziție: “Este un mit faptul că englezii beau ceai la ora 4 după-amiaza”. Potrivit unei asemenea exemplificări putem afirma că mitul reprezintă doar “o concepție greșită, larg îmbrățișată”. Deși este o definiție simplă, se poate percepe mitul în termenii falsității sale și remarcam că nu face nimic pentru a semnala bogăția de imaginație și semnificația socială a poveștilor și a povestirii lor.

Ducând lucrurile și informația mai departe, o altă definiție ar fi următoarea: “Mitul este o poveste tradițională puternică pe plan social”. Se remarca, în această definiție, trei elemente: poveste, tradiție și putere socială.

Elementul poveste este cel mai puțin problematic. Luând în calcul acest element, se poate afirma că mitul este o narațiune, un șir de evenimente structurate în succesiune.

Luând în calcul elementul tradiție, se poate afirma că mitul reprezintă o poveste ale cărei origini au fost uitate. Acestea au fost transmise din povestitor în povestitor sau, altfel spus, din generație în generație.

Luând în calcul elementul putere socială, se poate afirma că mitul este o poveste ce te captează încă de la început, având în centrul atenției aspecte semnificative din cadrul societăților care le povestesc. Vorbim, așadar, despre valori ale individului, ale grupurilor sociale și chiar ale societății.

În lumina acestei definiții putem vedea că miturile – povesti tradiționale, cu forța socială – au jucat și continuă să joace un rol important în viețile imaginative ale multor societăți.

De exemplu, Cuchulainn a fost considerat legendar erou, fiind dat ca model în Irlanda modernă de ambele tradiții principale religioase opuse, respectiv catolici și protestanți. Faptele sale de vitejie supraomenești au fost asemănate cu cele ale lui Ahile. Cuchulain reprezintă esența funcției războinice, erou celtic extraordinar, cu o forță fizică ieșită din comun, o îndemânare extraordinară și un curaj de neînfrânat.

De asemenea, un alt exemplu edificator ar fi evenimentul legat de bătălia de la Kosovo din 1389, în Balcani, când o armată din Serbia a suferit o înfrângere catastrofală. Această bătălie a căpătat un adevărat statut mitic pentru foarte mulți din cei ce doresc să redescopere patriotismul sârbilor. Vorbim despre o bătălie pierdută, însă devenita mit și simbol național. Cu siguranță, mitologia bătăliei de la Kosovo reprezintă un reper identitar de prima mărime în conștiința sarba.

Nu în ultimul rând putem aminti povestea monstrului lui Frankenstein. Cine nu știe povestea să?

Datorită numeroaselor producții cinematografice, această poveste, devenita mit, explorează una din îngrijorările conștiinței moderne: cum să tratăm capacitatea tehnologiei de a redeveni viața? Indiferent de postura în care te afli, cititor sau spectator, povestea lui Frankenstein te fascinează și te face să îți pui numeroase întrebări. De exemplu, “Care ar fi implicațiile dacă chiar am putea crea viață?”. Odată ce a devenit “tradiționala”, aparține unor povești precum cea a lui Robin Hood (“Ce s-ar întâmpla dacă am inversa ordinea socială?”) sau, chiar mai diferit, celor mai recente, dar deja tradiționale povesti despre Superman.

La Platon, mitul este o parabolă sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică. Cu siguranță ne amintim de mitul peșterii, de exemplu.
Oricum și indiferent de conjunctură, miturile continuă să existe și se păstrează încă vii.

Mit. Concept care, în sens filosofic și antropologic, denumește o povestire tradițională anonimă, structurată pe raportul dintre planul cosmic și cel uman, aparținând unui corpus de narațiuni transmise oral între membrii unor grupuri socio-culturale distincte, aparținând lumii antice și etniilor arhaice (incluzând aici așa-numitele societăți „primitive”). Termenul ca atare, din grecescul mýthos (μΰθος: discurs, povestire), sugerează apartenența la sferă oralității și comunicării publice, dar în circulația să curentă și în diferite contexte a fost investit cu semnificații multiple. Homer a folosit termenul cu referire la ficțiune, născocire, în timp ce Xenophanes din Kolophon critică tocmai expresiile și simbolurile mitologice din opera lui Homer. Prodiskos din Keos afirmă la rândul lui că oamenii zeifică îndeosebi fenomenele naturale utile, iar Theagenes din Rhegion consideră că numele zeilor homerici era fie întruchiparea alegorică a însușirilor omenești, fie alegoria elementelor naturii.

În ceea ce-l privește pe Euhemeros (și de aici întregul curent numit euhemerism), încercând o definire concretă a mitogenezei, apreciază că mitologia nu e decât zeificarea strămoșilor muritori și apoteozarea regilor defuncți. Atitudinea tradițională a filosofiei față de mit apare exprimată în contrastul dintre mýthos și logos, acesta din urmă semnificând o abordare rațională, analitică și adevărată. Pentru Platon (în Phaidon, 61 b), poetul nu cântă „întâmplări adevărate, ci născocește” (mythous all’ou logous: întâmplări adevărate și nu născociri), „mitul plăsmuit” opunându-se „istoriei adevărate” (Timaios, 26 e). Critica platoniciană a mitului merge în paralel cu cea la adresa poeților, care culminează în Republică, 376 e-380 c, unde e respinsă credința că vechile mituri au un sens subiacent (hyponoia), ceea ce mai târziu va fi numit alegorie.

Miturile (poetice) sunt așadar interzise, „fie că au, fie că n-au vreun tâlc adânc”, întemeietorii de cetate trebuind să știe „canoanele miturilor, pe care poeții trebuie să le folosească” (Republică, 378 d-e). Deși Platon însuși a folosit în dialogurile sale mituri argumentative cu rol de a ilustra excursurile filosofice (mitul eshatologic în Phaidon și mitul lui Er din Republică, mitul psihologic în Phaidros, mitul fizic în Timaios), el respinge cu vehemență miturile tradiționale care nu pot fi „salvate” decât prin „antifrază”, deoarece ele pot duce în eroare; de aceea ele sunt reprobabile, inclusiv misteriile eleusine. Totuși gândirea filosofică nu a abandonat termenul de mýthos, Aristotel descoperind în vechile cosmogonii un punct de suprapunere parțială între logos și mýthos (Meta. 982 b, 1074 b), iubitorul de mituri fiind oarecum un filosof, căci „mitul a fost născocit pe baza unor întâmplări minunate, pentru explicarea lor”. Mitul este în Poetica aristotelică structura narativă în care se dezvoltă tragedia, creația poetică ce-și trage seva din tradiția religioasă.

Recunoașterea legitimității morale a mitului și interpretarea să ca loc al verosimilului și al purificărilor vor favoriza, în perioada elenistică, oscilația între procesele de reducție interpretativă a miturilor antice și de creare de noi mituri, ca în gnosticism, prelungită în Renaștere printr-o experiență mitică impregnată de esoterism și magie. Dacă Boccaccio (în De genealogiis deorum gentilium) consideră miturile o alegorie a cerului înstelat, Vico (în Principi di una scienza nuova) stabilește patru etape istorice în evoluția mitului: 1. umanizarea și divinizarea naturii; 2. simbolizarea cuceririi și transformării naturii; 3. înzestrarea zeilor cu semnificații sociale și politice; 4. umanizarea zeilor până la despuierea lor de orice înțeles alegoric. Totuși, concepția lui nu e departe de euhemerism: „poveștile, așadar miturile, sunt prin urmare adevăruri ideale care corespund meritelor acelor personaje în jurul cărora poporul le-a creat”.

Epoca romantismului german va privi mitul ca expresie a substanței spirituale a popoarelor, idee generată anterior de Herder, pentru care mitul, exprimând înțelepciunea populară, este esența concepției acesteia despre natură și societate. Interesul romanticilor pentru mit și mitologie este major. A. W. Schlegel consideră mitologia drept a treia treaptă de formare a spiritului poetic, iar Fr. Schlegel (în Cuvântare despre mitologie), consideră mitologia noul centru de care are nevoie poezia pentru a ajunge la desăvârșire, sarcina de a crea o nouă mitologie revenindu-i gândirii romantice („noua mitologie trebuie să se contureze și să iasă la iveală din cele mai adânci profunzimi ale spiritului”; „mitologia și poezia sunt, amândouă împreună, un tot indivizibil”).

Renașterea sub stindardul unei mitologii filosofice și poetice (care este însuși idealismul îngemănat cu realismul) este „un fel de manifestare a fenomenului tuturor fenomenelor, adică a faptului că omenirea luptă din răsputeri să-și găsească centrul”. Dacă putem vorbi de o metodă sau de o procesualitate mitologică, aceasta este o permanentă recâștigare a naturii de partea culturii, o transformare și o transfigurare a poeticului natural în mitologie a operei de artă.

La fel, pentru Schelling (vorbind despre derivarea mitologiei drept materie a artei, în Filosofia artei), mitologia „readuce natura în însăși sfera artei”, „mitologia nu e nimic altceva decât universul într-un veșmânt superior, în întruchiparea sa absolută”, un univers care, în absolutul frumuseții sale, este deja poezie. „Mitologia e condiția necesară și materia primă a oricărei arte”, ea constituind creația poetică privitoare la acele imagini originare (Urbild) ale divinului care, ca idei, sunt considerate sub o formă particulară și în chip real drept zei („ideile reale, vii și existente, sunt zeii”). Astfel că zeii sunt ideile intuite în realitatea lor particulară, ca frumusețe a reprezentării absolutului.

Semnificativă, în acest sens, este distincția dintre mitologia antică a unității finitului cu infinitul (în forma reprezentativă a finitului) și mitologia creștină a opoziției dintre finit și infinit (în lipsa de formă a năzuinței spre infinit).

Urmărind ideea unei unificări între filosofia mitologiei și filosofia revelației, Schelling afirmă (într-o prelegere din 1841) că dacă o cauză formală (aspectul obiectului) e înțeleasă literal ca o cauză materială, ideea devine ființă și se preface în miracol sau basm, iar dacă această idee miraculoasă e înțeleasă și ca o cauză activă (având finalitate), apare ființa miraculoasă acționând de la sine, în propriile ei scopuri, nefiind altceva decât un mit. În Filosofia mitologiei, el susține că „mitologia nu este alegorică: ea este tautegorică”, în sensul că zeii nu semnifică decât ceea ce sunt, raportul de semnificare fiind totodată un act de ființare („semnificația este aici și ființa însăși”).

Romantismul recreează astfel miturile deja existente, dar și creează altele noi, mari mituri reînnoite sau descoperite. „Încrezându-se în imagini – spune A. Béguin – el a căutat să regăsească fecunditatea imaginației mitice, – ba chiar mai mult decât fecunditatea: adevărul cunoașterii mitice și influența ei salvatoare” (Sufletul romantic și visul, Ed. Univers, București, 1970, p. 521), cele patru mituri fundamentale fiind al Sufletului, al Inconștientului, al Poeziei și al Visului. Într-un mod similar procedează G. Călinescu (în Istoria literaturii române de la origini până în prezent) atunci când stabilește cele patru mituri definitorii pentru tradiția literaturii române („constituind punctele de plecare mitologice ale oricărui scriitor național”): Traian și Dochia (mit al întemeierii), Miorița (situația cosmică a omului), Meșterul Manole (problema creației) și Sburătorul (mit erotic). La rândul lui, Fr. Nietzsche (în Nașterea tragediei) identifică două izvoare ale mitologiei grecești: apollinicul și dionisiacul.

Pe de altă parte, cercetarea stadiilor arhaice (animatism, animism, totemism) a oferit cercetătorilor un câmp vast de investigație a complexelor mitice. Max Müller, propunând o concepție semantică despre mit (nomina – numina) și studiind comparativ numele zeilor, considera că filosofia primitivă discernabilă în corpus-urile mitologice este încercarea omului de a cuprinde spiritual infinitul, numele care devin divinități fiind expresia unei maladii a limbii. El află obârșia întregii mitologii în miturile solare, afirmând că arienii arhaici își constituiseră tot panteonul în jurul soarelui, cerului și pământului. Edward Tylor propune teoria animistă a mitologiei, socotind că miturile s-au format dintr-un „minimum de religie”, care ar fi chiar animismul.

În aceeași direcție se situează și Andrew Lang care, ocupându-se de animism și totemism, considera că miturile s-au născut din personificarea elementelor cosmice. A construit teoria ipotetică a „monoteismului originar” (sau a protomonoteismului), remarcând în religiile primitive aparența unor divinități supreme unice, cu origine independentă de credințele animiste (Myth, Ritual and Religion). Lucien Lévy-Bruhl (în special în La Mentalité primitive și în La Mythologie primitive), criticând școlile antropologice de tip evoluționist (Spencer), animist (Tylor, Wundt) și psihanalist (Freud), a susținut existența unor faze prelogice în gândirea primitivă, în funcție de o lege a „participării”, omul primitiv percepând lumea prin „reprezentări colective” (limba, miturile, ritualurile).

Alți cercetători interpretează prin observații de strictă specialitate, întreaga fenomenologie a mitului, precum Leo Frobenius care face o repartiție geografică a tipurilor de gândire mitică (Cultura Africii și Paideuma) sau James George Frazer care vede întreaga complexitate lăuntrică a mitului ca fenomen în evoluția sa stadială, într-o cercetare comparatistă de anvergură (Creanga de aur). Pentru Bronislaw Malinowski, mitul este „un element esențial al civilizației umane”, „o realitate vie la care se recurge mereu”, „o adevărată codificare a religiei primitive și a înțelepciunii practice”, nefiind „o poveste gratuită, ci dimpotrivă, o forță de mare intensitate activă; nu e o explicare intelectuală sau o imaginare artistică, ci o cartă pragmatică a înțelepciunii primitive” (Myth în primitive psychology).

În secolul al XX-lea, cercetările psihanalitice, structuraliste, existențialiste, dar și altele au investigat mitul din perspective epistemologice diverse. În opinia lui S. Freud, toate arhetipurile mitologice sunt un vis colectiv al omenirii, produs de nevroză ce are ca sursă neputința satisfacției sexuale (Totem und Tabu). C. G. Jung consideră mitul o expresie a „inconștientului colectiv”, arhetipurile sale putând fi găsite în mitologia tuturor popoarelor. „O expresie binecunoscută a arhetipului o constituie mitul și basmul” în care arhetipul „se manifestă în formă specifică cristalizată”.

De aici și concluzia că mitul ar preceda inconștientul individual, căruia i-ar impune simbolurile sale arhaice (Mysterium coniunctionis, Reflecții teoretice privind natura psihismului, iar împreună cu Karl Kerényi, Einführung în das Wesen der Mythologie). A fost printre cei dintâi care au studiat mitul modern al farfuriilor zburătoare (Ein moderner Mythus. Vom Dingen die am Himmel gesehen werden), așa cum mai târziu vor face, în privința altor mituri ale modernității, Mircea Eliade (Miturile lumii moderne în Mituri, vise și mistere) sau Roland Barthes, care definește mitul drept „un sistem semiologic secund” în raport cu limba, mitul fiind un „metalimbaj”, o poveste adevărată și în același timp ireală care transformă istoria în natură (Mitul astăzi, în Mythologies; trad. rom. în Romanul scriiturii, Ed. Univers, București, 1987, pp. 94-112). Și Ernst Cassirer înțelege mitologia ca formă simbolică de gândire, mitul având o forță atotcuprinzătoare față de care celelalte categorii ale conștiinței și cunoașterii umane sunt secundare și abstracte. În cuprinsul mitului, considerat o operă autonomă a spiritului în care omul își construiește întâia oară propria sa lume, elementele interne se confundă cu cele externe (Philosophie der symbolischen Formen, Das mythische Denken).

Ca teoretician al mitului, Lucian Blaga îl definește în strâns raport cu misterul: „Toate miturile vor să fie într-un anume fel revelări ale misterului”. El deosebește două grupuri de mituri: 1. miturile semnificative (revelând „cel puțin prin intenția lor, semnificații, care pot avea și un echivalent logic”); 2. miturile trans-semnificative (încercând „să reveleze ceva fără echivalent logic”). Totuși, el apreciază că „mitul nu poate fi tălmăcit în graiul ideilor” și chiar că „mitul e posibil și fără elementul magic”. Încercând o definiție a miturilor, el spune: „Am caracterizat miturile ca încercări ale spiritului uman de a revela metaforic, analogic, și în material de experiență vitalizată, anume transsemnificații. Miturile sunt plăsmuiri de intenție revelatorie și întâiele mari manifestări ale unei culturi”; „ele vor fi modelate, interior, de categoriile abisale ale unui popor. Miturile se desprind din matricea stilistică a unui neam sau grup de neamuri, întocmai ca și celelalte produse ale culturii” (Geneza metaforei și sensul culturii, în Trilogia culturii; Mit și cunoștință, în Încercări filosofice).

Abordând mitul prin metoda structuralistă și în contextul „gândirii sălbatice”, Claude Lévi-Strauss îl definește drept matricea reprezentărilor și aria soluționărilor unor probleme ale logicii primitive, obârșia mitului aflându-se în nevoia primitivului de a-și explica fenomenele lumii înconjurătoare (La structure des mythes, în L’Anthropologie structurelle; La Pensée sauvage; Mythologiques). Pentru V. I. Propp, mitul este o povestire despre divinități sau esențe divine, în realitatea cărora oamenii cred.

„Mitul și basmul se deosebesc nu după forma lor, ci după funcția lor socială”, căci „din punct de vedere formal mitul nu poate fi deosebit de basm”, deoarece „basmul și mitul (…) pot coincide între ele uneori atât de mult, încât în etnografie și folcloristică asemenea mituri sunt deseori numite basme” (Rădăcinile istorice ale basmului fantastic).

O perspectivă culturală asupra mitului a propus Franz Boas, care apreciază că „ființele mitice preexistă ordinii actuale a lumii”, miturile cosmogonice fiind „rezultatul unor reflecții despre originea lumii și ale uimirii respectuoase în fața unor achiziții culturale și față de înțelesul riturilor sacre” (Mythology and Folklore). Georges Dumézil, redefinind mitul în substanța să, urmărește dezvăluirea structurii mitului într-un sistem coerent (descoperind prin mit structura societăților arhaice), stabilind totodată funcțiile tripartite din mitologiile indoeuropene: suveranitatea magică a regalității și sacerdoțiului, forța fizică militară, fecunditatea asigurată de agricultură, convertite în triadele de zei de prim rang (L’Idéologie tripartite des indoeuropéens, L’Idéologie des trois fonctions dans leș épopées des peuples indo-européens). Afirmând că „mitul este o realitate culturală extrem de complexă”, Mircea Eliade consideră că „funcția principală a mitului este de a revela modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative”.

În încercarea sa de a da o definiție „mitului viu”, el spune că „mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al « începuturilor » (…). E așadar întotdeauna povestea unei « faceri » : ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente. (…) În fond, miturile descriu diversele și uneori dramaticele izbucniri în lume a sacrului (sau a supranaturalului)” (Aspecte ale mitului, Ed. Univers, București, 1978, pp. 5-6; o aplicare a acestor constante definitorii la problema arhetipurilor și a regenerării continue a timpului, în Mitul eternei reîntoarceri; cu referire la miturile polarității și ale unității, în Mitul reintegrării). Stabilindu-și ca obiect de studiu mitologia națională, Romulus Vulcănescu leagă mitul de specificul gândirii: „Mitul este un elaborat al logicității gândirii mitice permanent active în cultură”, gândirea mitică nefiind o formă simplă de gândire care se opune gândirii științifice (așa cum apare în opoziția blagiană dintre spiritul mitic și spiritul științific), ci „o componentă permanentă a gândirii globale” (Mitologie română, Ed. Academiei, București, 1985).

Despre miturile existente în mentalul românesc vorbește Eugen Negrici în Iluziile literaturii române (Ed. Cartea Românească, București, 2008), amintind de mituri paseiste (Mitul Vârstei de Aur, Mitul Paradisului Pierdut), milenariste (Noua Vârstă de aur, Paradisul de Mâine) sau ale stabilității (Mitul Respectabilității, Mitul Unității, Mitul Omului Providențial).

Printre alte cercetări asupra mitului, trebuie de asemenea menționate cea a lui Roger Caillois, Le Mythe et l’Homme, și cea a lui Georges Gusdorf, Mythe et Métaphysique. Aplicat strict fenomenului literar, conceptul de mit este folosit în mitocritică și în exegeza mitică și arhetipală (așa cum procedează de exemplu N. Frye în Anatomia criticii), în antropologia imaginarului (Gilbert Durand, Mituri și semantism, în Structurile antropologice ale imaginarului; Decorul mitic al Mănăstirii din Parma; Figuri mitice și chipuri ale operei) și în psihocritică (Charles Mauron, Des métaphores obsédantes au mythe personnel). (D. Ș.)

ISTÓRIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s. m., s. n. I. Adj. 1. Care aparține istoriei, privitor la istorie, istoricesc; p. ext. care are o importanță deosebită (în dezvoltarea societății). ◊ Monument istoric = construcție care pentru vechimea și valoarea ei artistică este ocrotită de lege. ♦ Care se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor istoriei, care a existat în realitate, real2. 4. Care studiază problemele sau fenomenele în ordinea cronologică. Metodă istorică. . S. m. Specialist în domeniul istoriei, autor de opere istorice; p. restr. istoriograf. 2. S. n. Expunere (amplă) a unui fapt, a unui eveniment etc., în împrejurările în care s-a produs, în ordinea desfășurării faptelor etc. – Din fr. historique, lat. historicus, it. istorico.

REALITÁTE, realități, s. f. Fapt, lucru real care există efectiv, stare de fapt; p. ext. adevăr. ◊ Loc. adv. În realitate = de fapt, efectiv, în adevăr. ♦ (Fil.; la sg.) Existență, tot ce există; (în opoziție cu posibilitate) Existență afectivă. [Pr.: re-a-] – Din fr. réalité, lat. realitas, -atis, germ.Realität.

1.3.Apariția inchiziției – cauze

Biserica a fost cea care a dat naștere Inchiziției. Papalitatea s-a comportat în secolul al XIII-lea ca o adevărată putere europeană. Eforturile făcute de către pontifi în domeniul legislației canonice și al administrației fac din statele lor o adevărată monarhie centralizată

Inchiziția ca instituție a apărut în secolul XIII, însă modul său de operare era foarte cunoscut în secolele anterioare, procesul inchizitorial fiind numai o formă evoluată a fostelor metode în uz de a descoperi crimele și de a afla secretele oamenilor. Aceste metode, multe dintre ele împrumutate de la musulmani, erau folosite și de autorități, de seniori și chiar de bandiți. Însă momentul culminant care a stârnit indignarea societății medievale a fost utilizarea acestor metode de către Biserică. Deși la început scopul Inchiziției era acela de a salva sufletele și de a apăra creștinismul, ea a degenerat și a făcut să iasă cele mai josnice instincte ale naturii omenești, amenințând să distrugă religia și civilizația pe care intenționa să o apere.

În timpul existenței ei de cinci secole ea a avut mai multe etape, modificând și adaptând obiectivele și modalitățile de represiune.

Cele trei etape ale Inchiziției : medievală, spaniolă și romană au fost asemănătoare prin scopurile urmărite și prin mijloacele folosite.

Inchiziția medievală a luat ființă în secolul al XIII-lea pentru a combate erezia cathară și valdeză din sudul Franței și nordul Italiei. Cunoaște o dezvoltare deosebită în întreaga Europă dar odată cu intrarea puterii regalității ea își pierde autonomia.

Inchiziția spaniolă a fost întemeiată în 1478 de papa Sixt al IV-lea la stăruința regelui Ferdinand al Aragonului și a Isabelei, regina Castiliei. Obiectivul său principal a fost exterminarea evreilor și maurilor. A atins apogeul sub inchizitorul general Thomas de Torquemada.

Inchiziția romană sau Sacră Congregațio Romanae et Universalis Inquisitiones seu Sancti Oficii (Sfânta Congregație a Inchiziției romane și Universale sau Sfântul Oficiu), numită în acest fel de papa Paul al III-lea în 1542 când acetsa o organizează pentru a lupta împotriva reformei protestante. Își exercită jurisdicția îndeosebi pe teritoriul Italiei.

Miraculoasa îmbogățire a societății occidentale, ca urmare a dezvoltării comerțului, a marilor defrișări și renașterii urbane, face ca Biserica să aibă o nouă problemă: gustul câștigurilor și al luxului, care se opune idealului fundamental de sărăcie și de caritate al Bisericii. Aceasta posedă imense domenii, strânge impozite, participă la activități comerciale.

În urma decăderii Bisericii și a prelaților săi la sfârșitul secolului XII a avut loc o scădere a încrederii în preoți și în mod normal și a Bisericii pe care o reprezentau și apariția unor noi religii destinate să înlocuiască creștinismul.

Societatea omenească a avut întotdeauna nevoie de credință și religie să trăiască,dar depravarea clericilor a arătat oamenilor că asemenea laicilor nici cei mai înalți prelați nu sunt în totalitate apărați de ispitele lumii și astfel au căutat să descopere ei înșiși adevărul. Atunci când un popor ignorant, superstițios și primitiv începe să cugete și caute o nouă religie acest lucru a dus nu de puține ori la extreme. Astfel religia și Biserica catolică au fost serios afectate mai ales că principalul aspect al religiei creștine era adorația lui Dumnezeu și renegarea Diavolului, iar prin apariția multor religii noi s-a ajuns până la renegarea lui Dumnezeu și adorarea Diavolului. Acest lucru nu trebuie să mire mai ales că uneori chiar preoții practicau magia și necromanția.Ținându-se cont și de faptul că religia Europei era încă influențată de păgânism, creștinismul existând numai de câteva secole, multe din noile religii erau bazate pe vechi rituale păgâne.

Trebuie să ținem cont și de existența altor religii pe teritoriul Europei, cum ar fi mahomedanismul , budismul și chiar iudaismul, care aveau destui practicanți, și religiile schismatice, foarte apropiate de catolicism. Epoca aceasta a fost caracterizată ca epoca falșilor Mesia, pretinșilor sfinți, așa-zișilor mântuitori și episcopi. Toate aceste religii se pot grupa în două categorii: credințele creștine anti-sacerdotale și doctrinele manicheene (doctrină fondată pe principiul binelui și răului).

Credințele creștine anti-sacerdotale erau foarte puțin diferite de credința stabilită, dar erau împotriva fastului din Biserică și a abuzurilor preoților. Adepții acestor religii considerau că un preot care trăia în păcat nu putea conduce sacramentele, iar datorită condițiilor din epocă numărul celor demni să administreze lucrurile sfinte era deosebit de redus.

Noile credințe considerau că bisericile nu își aveau rostul deoarece rugile erau ascultate de către Dumnezeu din orice loc în care ar fi fost pronunțate.Distrugerea crucii era o altă caracteristică a acestor religii deoarece era considerată instrument al patimilor lui Hristos. Slujbele, pomenile și rugăciunile pentru morți erau declarate ca inutile deoarece sufletul după ce a părăsit trupul se găsește în mâinile lui Dumnezeu. Sacramentele puteau fi conduse de orice persoană, bărbat sau femeie, care ducea o viață curată. Condamnau indulgențele, omuciderea, chiar în timp de război, și acțiunea de a jura la tribunal.

Majoritatea acestor dogme erau diametral opuse dogmelor Bisericii Catolice și erau îndreptate împotriva corupției clerului.

Ca urmare a faptului că membrii clerului catolic considerau orice negare a dogmei catolice egală cu adorația Diavolului, poporul nu s-a limitat doar la interpretarea Sfintei Scripturi, ci a dus totul la extrem, crezând că, din moment ce fărădelegea era aceeași, putea dezvolta alte forme de religie, chiar și păgâne. Amenințarea venirii lui Antihrist și a Judecății de apoi, faptul că i se spunea că diavolii sunt pretutindeni și sunt responsabili de toate lucrurile rele, omul medieval a încercat să se apropie de Diavol cu ajutorul credințelor primitive.

Deși libertatea de gândire nu era cunoscută, poporul nu înțelegea de ce evreii și musulmanii nu erau considerați eretici, ci doar infideli, și nu se lua nici o măsură împotriva lor. Răspunsul clerului era acela că aceștia nu au primit botezul și împărtășania și astfel nu era considerat un membru al Bisericii, însă dacă un evreu sau un musulman se boteza în credința catolică, iar apoi revenea la credința părinților săi, intra sub incidența tribunalului creștin.

Preoții catolici făceau parte din categoria puținilor oameni instruiți, astfel statul social al preotului făceau din acesta o persoană aparte, el nu putea fi pedepsit de nici o autoritate de anumite nelegiuri pe care le făcea. Clerici dețineau și o mare partea  pământurilor fertile ale Europei, având și o oarecare autoritate asupra locuitorilor de pe acele pământuri, în virtutea regulior feudale că cine locuia pe propietatea Bisericii era vasalul ei.

Pentru a deveni preot nu era necesar nici un examen prealabil și astfel numeroase persoane au intrat în cler pentru a avea parte de beneficiile aduse de acest statut.

Datorită delăsarea clerului ca urmare a viciului, corupției și acaparării de bogății și a lipsei de preocupare pentru aducerea la credința a primilor eretici Biserica pierde puterea asupra poporului și chiar asupra unora dintre membrii săi  care se alătură poporului, care devenise caracterizat de un fanatism ignorant fiind gata oricând să devină un martir pentru a apăra ceea ce credea. Cel mai greu de luptat era împotriva foștilor membrii ai clerului care întărea credința noilor religii, poporul urmându-le exemplul.

S-a încercat o reformare a episcopiilor, mănăstirilor și clerului, dar fără prea mare succes.

Corupția clerului pleacă însă de la cel mai înalt nivel. Sfântul Scaun își revendică o serie de drepturi „pământești”, economice și politice și încercă să își impună autoritatea asupra autorităților laice cu ajutorul unor documente falsificate. Un exemplu în acest sens este Donația lui Constantin

Papii au creat teoria conform căreia orice putere reală decurge numai din puterea bisericească, iar ei ar fi mai presus de legile omenești. Cei mai îndrăzneți susținători ai acestei teorii au fost papa Grigore al VII-lea (1073-1085) și papa Inocențiu al III-lea(1198-1216), când papalitatea ajunge la cel mai înalt nivel al puterii ei politice. Inocențiu al III-lea afirmă că „așa cum Luna își primește lumina de la Soare…tot astfel puterea regală își primește strălucirea demnității sale de la autoritatea pontificală”. Aceștia se considerau succesori ai Sfântului Petru, acesta fiind considerat primul episcop al Romei, și având ca baza citatul din Biblie, după care acesta ar avea puterea „ de a lega și dezlega toate în cer și pe pământ”, papii începând cu Grigore al VII-lea Hildebrand, au dorit să realizeze un stat universal, a unei monarhii teocratice, regii și prinții fiind vasali ai Statului Papal. În „dictatul papal” din 1075, Grigore al VII-lea] enunța principiul infailibilității Bisericii Romane și afirma dreptul ei exclusiv de a numi episcopii

În ceea ce privește deplinătatea puterii pontificale avem descrierea Sfântului Bernard în operă sa „De Consideratione ad Eugenium păpam”: „Ei bine, fie! Să examinăm mai de aproape cine ești: altfel spus, care-ți este rolul în Biserică? Deci, cine ești tu? Ești marele preot, Suveranul Pontif, ești principele episcopilor și moștenitorul Apostolilor. Tu ești strămoșul nostru precum Abel, salvatorul că Noe, patriarhul precum Abraham. Tu reprezinți ordinea lui Melchisedech, demnitatea lui Aron, autoritatea lui Moise, jurisdicția lui Samuel, puterea lui Petru și oncțiunea lui Iisus Hristos. Ești cel care a primit cheile, cel care a primit oile. Cerul are desigur și alți portari, există și alți păstori; cele două titluri sunt însă cu atât mai glorioase la tine cu cât le-ai moștenit cu mai multă distincție. Ceilalți nu au decât turmele care le-au fost desemnate: fiecare o are pe a sa; tu, dimpotrivă, le-ai primit pe toate: ești păstorul șef. Nu numai oile, dar și ceilalți păstori sunt în paza ta.

Dacă vrei dovada, înseși cuvintele Domnului ne-o vor da. Cui, nu vorbesc episcopii, ci de apostoli, i-a încredințat el toate oile fără excepție? „Dacă mă iubești, Petre, paște-mi oile.” Care oi? Trebuie să înțelegem prin acest cuvânt că este vorba de locuitorii unei anume cetăți, ai vreunui ținut, sau ai unui regat anume? Nu este oare clar că folosind termenul acesta general, „oile mele”, Domnul nostru a ținut să specifice că îi încredința lui Petru toate oile sale și numai câteva dintre ele? Nu avem nici o deosebire de făcut atunci când nu există excepție…Vezi deci că propriul tău statut ți-a dat putere deplină: ceilalți nu au primit decât partea lor din aceste griji.”

Datorită jafurilor, cuceririlor și dărilor percepute de Biserică în numele credinței veniturile ei cresc considerabil. Călugării cutreierau țările Europei pentru a strânge fonduri pentru organizarea de cruciade. Însă această practică a continuat și după terminarea cruciadelor, banii fiind administrți de papă și de acoliții săi. Astfel curia papală devenise cel mai mare bancher din Europa apuseană.

Clerul înalt făcea comerț cu relicve, moaște, cu indulgențe prin care se acorda iertarea păcatelor. Episcopii își exercitau autoritatea în diocezele lor luând dări, oprimând poporul, provocau războiaie. Prin sacrificiul țăranilor iobagi și dependenți, Biserica devine unul dintre cei mai mari proprietari feudali.

Biserica nu mai putea folosi nici excomunicarea, care atâtea secole a reprezentat o pedeapsă care adusese la credință multe din oile rătăcite, însă acum își pierduse forța. Pe omul medieval nu îl mai afecta faptul dacă era înlăturat dintr-o Biserică în care nu mai credea

Erezia continua să se răspândească cu tot efortul papei prin lansarea de bule papale și mesaje către prelați pentru a lupta împotriva ei. Ea devenise tot atât de bine organizată ca și Biserica Catolică. Apar biserici cu proprii lor preoți și episcopi, disprețuind pe față Roma.

Prin condamnarea de către Biserică a credințelor eretice și datorită faptului că, deși lupta din răsputeri, nu le putea distruge, își arăta slăbiciunea și lipsa de putere de care dădea dovadă.

Bazele Inchiziției se pun în cadrul Conciliului de la Verona, din 1183, cu scopul de a combate ereziile care au apărut în Europa, după secole de relativă unitate în rândurile creștinătății din Apus.

Însuși papa Inocențiu al III-lea a declarat în cadrul celui de-al IV-lea Conciliu de Lateran „depravarea poporului își are izvorul principal în cler și de la cler pornesc toate relele care îndurerează creștinătatea. Credința se stinge, religia dispare, libertatea este încătușată, dreptatea dată uitării, ereticii se înmulțesc, schsmaticii devin îndrăzneți, necredincioșii se întăresc, sarazinii biruie” și a enumerat diferite cazuri și abuzuri flagrante. În același timp tot el declară că : „Depravarea ereticilor nu trebuie să fie tolerată, dar mai afirmă și că religia oamenilor simpli nu trebuie să fie distrusă. Alminteri toleranța noastră îi va face pe eretici mai îndrăzneți sau intoleranța excesivă îi va induce în eroare pe oamenii simpli, iar ei se vor întoarce la eretici.”

Sub Inocențiu al III-lea, papalitatea reușește să își întărească pozițiile în Italia, Suedia, Danemarca, Polonia și în alte țări. Papalitatea inițiază cruciade, urmărind atât cuceriri teritoriale, cât și aducerea Bisericii greco-orientale sub ascultarea Romei și de a pune mâna pe averile ei.

În cadrul Conciliul de la Lateran din 11 noiembrie 1215 se stabilesc o serie de norme cu privire la erezii: orice eretic era judecat și sancționat de justiția laică potrivit legilor în vigoare; suspecții de erezie să fie purificați pe cale canonică în fața tribunalelor inchizitoriale; bunurile lor să fie confiscate; autoritățile laice erau obligate sub jurământ să urmărească orice eretic.

Papa Inocențiu al III-lea stabilește în cadrul acestui conciliu prin canonul 3 modul de procedură al tribunalului eclesiastic. Noua procedură care îl transformă pe judecător în acuzator prin faptul că duce cu acuzatul o discuție în contradictoriu era în opoziție cu vechea procedură a tribunalelor bisericești.

În cadrul aceluiași conciliu decretează începerea unei cruciade împotriva ereticilor. Însă Inocențiu al III-lea moare la scurtă vreme după închiderea conciliului, fără a mai putea vedea punându-se în mișcare cruciada decretată de el.

Acestea nu erau îndreptate împotriva musulmanilor sau a necredincioșilor din Palestina, ci împotriva creștinilor din Europa. Erau organizate împotriva tuturor celor care susțineau sau practicau erezia. Cei care participau la cruciade erau animați de promisiuni ale izbăvirii de toate păcatele. Printre ei se aflau atât oameni de vază, oameni ai Bisericii, cât și nelegiuiți. Acest război ațâța pe oameni între ei, familii contra familii, frați contra frați, părinți împotriva copiilor, ducând la distrugerea a numeroase orașe și la pierderea de multe vieți omenești.

Cu toate acestea ereziile continuau să existe răspândindu-se din ce în ce mai mult. Ereticii dacă erau goniți dintr-un loc se așezau în altul. Se refugiau în țări ca Anglia sau Irlanda, unde uneori găseau teren propice și se dezvoltau repede.

Dacă Inocențiu al III-lea este privit ca un reprezentant de excepție al papalității hierocraticedin Evul Mediu, atunci cu siguranță următorii papi au fost cei care au transpus în faptă voința să și i-au definitivat planurile.

Apariția fraților cerșetori ai ordinelor Franciscan și Dominican a reprezentat o resurscitare a luptei împotriva ereziilor.

Din punctul de vedere al istoriei, Inchiziția s-a născut ca reflex de autoapărare a Bisericii catolice într-o epocă în care proliferarea și virulența ereziilor constituiau o puternică amenințare pentru unitatea și puritatea catolicismului

.

CAPITOLUL AL II-LEA

EVOLUȚIA INCHIZIȚIEI – CONTEXT ISTORICO-RELIGIOS

2.1.Inchiziția în Europa

Inchiziția a apărut în Europa secolelor XII – XIII în condițiile în care partea vestică a Franței aparținea Angliei, Italia era împărțită în mai multe regate, Spania era sub stăpânirea maurilor, iar Germania stăpânea centrul Europei.

Este necesar pentru a înțelege cauzele de apariție ale Inchiziției să cunoaștem și evoluția teritoriilor în care această instituție s-a dezvoltat.

După stingerea dinastiei carolingiene în 987 și venirea Capetienilor la conducerea Franței, aceasta era o țară a fărâmițării feudale, regatul fiind împărțit în circa 15 principate teritoriale ai căror stăpânitori își exercitau atributele suveranității și recunoșteau regelui numai o autoritate nominală.

În timpul domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137) a avut loc acțiunea de întărire a autorității regale prin înfrângerea seniorilor rebeli din cuprinsul domeniului regal.

Urmașul lui Ludovic al VIII-lea (1137-1180) realizează o uniune personală între domeniile capețian și aquitan prin căsătoria cu Alienor, moștenitoarea ducatului Aquitaniei, cel mai întins principat teritorial din Franța. Dar datorită slabelor legături dintre nordul și sudul Franței și a divorțului regelui în 1152 nu se realizează alipirea Aquitaniei la domeniul capețian.

Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente ale feudalilor francezi din posesiunile plantagenete, de conflictele lui Henric al II-lea cu fii săi sau de dificultățile din Anglia ale lui Ioan Fără Țară pentru a elimina din Franța o mare parte din stăpânirea străină.

După moartea lui Filip domeniul regal își triplează suprafața, iar comitatul Flandrei trece sub tutela suveranului capețian. Urmașul lui Filip, Ludovic al VIII-lea nu domnește decât trei ani, dar el este cel ce pregătește alipirea la domeniul coroanei teritoriile contelui de Toulouse, Raymond VI, acuzat de erezie de către Biserică.

Ludovic al IX-lea, zis cel Sfânt (1226-1270) este cel care face ca autoritatea regală să crească considerabil. Având numai 12 ani regența este asigurată de mama sa, Blanche de Castilla. Aceasta emite o serie de ordonanțe prin care reorganizează justiția regală, mărindu-i sfera de acțiune, devenind un mijloc de unificare și centralizare a statului.

În aceste condiții în Franța apare o altă justiție, de această dată de natură divină și anume Inchiziția prin numirea în august 1235 a Fratelui dominican Robert, poreclit „Bogomilul”, inchizitor general al Franței.

În Italia se întâlnește o largă varietate de organizări statale și regimuri social-politice: republici urbane (orașe state care au supus autorității lor un întins teritoriu înconjurător), principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii), statul papal, regatul celor două Sicilii (mai târziu al Neapolelui).

Orientările economice diferite și divergența interselor politice aduc adesea orașele și statele italiene în conflict unele cu altele. Cel mai răsunător conflict este cel ce-i opune în timpul luptei pentru investitură pe partizanii împăratului, ghibelinii (de la castelul Weiblingen al Hohenstaufenilor), partizanilor papei, guelfii, (de la familia germană Welfen, adversarii Stuafenilor). În mare, orașele din nord sunt guelfe, iar cele din centru și Toscana se împart între guelfi (Florența, Pisa) și ghibelini (Sienna). Foarte adesea însă aceste denumiri nu mai desemnează atitudinea politică a unui grup urban, ci luptă pentru putere între diferite facțiuni.

Veneției este din secolul al X-lea o republică nobiliar-patriciană. Autoritatea centrală, cu funcții însă mai mult reprezentative și limitate de o serie de instituții aparținea fostului duce bizantin, numit acum doge. Conducerea aparținea de fapt Marelui Consiliu, alcătuit din câteva sute de persoane, recrutate din rândul nobilimii și patriciatului, și care în 1297 se închide în fața pătrunderii reprezentanților din familii mai noi. Din rândul acestuia, în secolul XII-XIII se desprind alte instituții, menite să asigure o mai mare eficiență a deciziilor. Micul consiliu; Senioria; Senatul.

Genova, principala rivală comercială a Veneției, era condusă de un doge, împreună cu un Mare Consiliu.

Florența s-a desprins în secolul al XII-lea de sub autoritatea marchizilor de Toscana și s-a organizat în comună condusă de consiliul celor 12 consuli și consiliul format din cca. 100 cetățeni de vază. În secolul al XIII-lea, ca urmare a afirmării politice a breslelor, conducerea orașului se restructurează, în componența Senioriei, principalul organ de conducere, intrând reprezentanți ai breslelor mari și mijlocii, care prin Sentințele dreptății din 1293 împiedică accesul la funcții al membrilor familiilor nobiliare și patriciene vechi.

În sudul Italiei, dominația bizantină s-a menținut până prin secolul al IX-lea, când arabii au început să se instaleze în anumite zone. În secolul al XI-lea, Sicilia și sudul peninsulei sunt cucerite de normanzi, care organizează aici regatul celor două Sicilii, condus de familia Guiscard. De la sfârșitul secolului al XII-lea, printr-o alianță matrimonială, regatul celor două Sicilii revine Hohenstaufenilor, care, prin Frederic al II-lea (1197-1250), încearcă să facă din el baza unui imperiu mediteraneean. Papa Inocențiu al IV-lea, pentru a slăbi puterea regelui german, oferă în 1266 coroana Siciliei lui Carol de Anjou, fratele regelui Franței Ludovic cel Sfânt. Stăpânirea franceză este eliminată însă din insulă în 1382, în urma unei răscoale cunoscută sub numele de „vecerniile siciliene”. Regele Pedro de Aragon, susținut și de papa Grigore al X-lea, cucerește Sicilia, apoi Sardinia. La mijlocul secolului al XV-lea și sudul Italiei este cucerit de la angevini, astfel că regatul celor două Sicilii este reunificat sub stăpânirea Aragonului, devenit astfel o putere mediteraneeană.

În centrul Italiei se găsea statul papal, constituit în urma intervenției francilor împotriva longobarzilor la mijlocul secolului al VIII-lea. Puterea temporală a papei a fost contestată în timpul unor mișcări populare ce urmăreau instaurarea republicii la Roma. Între 1309-1378 papa nu mai rezidează la Roma ci la Avignon, astfel că în teritoriile statului papal puterea este exercitată de marile familii aristocratice. În acest timp însă, printr-un sistem de impozite impus întregii creștinătăți și prin folosirea unei birocrații specializate, papalitatea edifică o monarhie centralizată instituțional.

Relațiile dintre statele italiene au fost frecvent conflictuale, dar s-au înregistrat și colaborări, mai ales în fața unui dușman comun. Astfel, împăratul german Frederic I, sperând să profite de rivalitățile dintre orașele italiene, încearcă să impună prin dieta de la Roncaglia (1158) restituirea drepturilor regaliene uzurpate de acestea. Opoziția Milanului atrage după sine distrugerea orașului, dar italienii se unesc în Liga Lombardă, care este victorioasă în fața împăratului, la Legnano.

Regatul Germaniei  s-a constituit în urma Tratatului de la Verdun prin desprinderea prin desprinderea din Imperiul franc a părții de răsărit. Teritoriul noului stat, locuit de populații germanice al cărorc număr nu trecea mai mult peste trei milioane, era cuprins între Elba și Rin, având ca hotar sudic Munții Alpi, iar în sud-est întinzându-se până la fosta marcă răsărită a Imperiului carolingian.

Domnia lui Otto I a fost o perioadă de întărire a autorității centrale și de afirmare a statului german în politica externă. Succesele obținute de Otto I au făcut ca acesta să fie cel mai puternic suveran din Europa apuseană din acea vreme și astfel se explică el a hotărât reinstaurarea Imperiului lui Carol cel Mare. Astfel datorită situației din regatul Italiei și a crizei papalității Otto I intervine în Italia în 951 și se încoronează rege al Italiei, iar în campania din 961 ajunge până la Roma unde papa îi încredințează coroana « imperiului roman » la 31 ianuarie 962. Otto I este numit « imperator augustus » al noului Imperiu Roman. Astfel după secolul al XI-lea imperiul instaurat de Otto I este cunoscut sub numele de “sfântul imperiu” (sacrum imperium).

Conflictul pentru supremație între papalitate și imperiu, nu a fost numai o luptă politică, ci și o confruntare de principii care izbucnește în secolul al XI-lea. Acest conflict are ca punct principal excomunicarea lui Henric al IV-lea, care după ce primește iertarea ca urmare a actului de credință săvârșit în fața papei repornește războiul.

Se ajunge la o înțelegere prin Concordatul de la Worms din 1122 dintre Henric al V-lea și Calist al II-lea prin care se stabilește că puterea spirituală se desparte de puterea temporală. Dar această înțelegere a fost numai un compromis, conflictul rămânând deschis mai departe. Cel care redeschide lupta dintresacerdoțiu și imperiu este Frederic I Barbarossa, care sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun intră în Italia și supune orașele lombarde, iar apoi învinge la Roma răscoala lui Arnaldo

Drept răsplată Frederic I este încoronat de papă dar datorită intențiilor sale de a obține suveranitatea războiul este redeschis de către papa Alexandru al III-lea, care se încheie printr-o împăcare a celor doi și căsătoria fiului lui Frederic I , Henric al VI-lea cu moștenitoarea regatului Siciliei, Constanța.

Sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea duc la o slăbire a regalității datorită luptelor interne.Pentru Frederic al II-lea centrul puterii va fi în sicilia, unde ia măsuri de centralizare, amenințând să facă din Italia un stat în care împăratul să stăpânească neîngrădit. Datorită refuzului lui Frederic al II-lea de a pleca în cruciadă este excomunicat de către papa Grigore al IX-lea, fapt de care profită orașele din nordul Italiei pentru a se răscula.

În aceste condiții începe lupta împotriva ereziei în Germania și implicit a Inchiziției care luptă împotrivă necredincioșilor

În Anglia, după cucerirea normandă regele a stabilit clar obligațiile vasalice atât pentru cei care îl urmaseră de pe continent, cât și pentru acei nobili anglo-saxoni cărora li s-a permis păstrarea pământurilor.

Puterea regală a slăbit totuși și în Anglia, în urma unor lupte dinastice din secolul al XII-lea, ceea ce a pus în fața regelui Henric al II-lea Plantagenetul sarcina întăririi acesteia. De o deosebită importanță au fost reforma militară, prin care se crea o armată profesionistă, și reforma judiciară, care extindea la scara întregului regat competențele tribunalului regal.

O nouă criză apare în timpul regelui Ioan fără Țară (1199-1216), care, deposedat de feudele din Franța, este obligat să acorde o serie de privilegii nobilimii, clerului, oamenilor liberi în general, consemnate în Magna Charta Libertatum (1215). Astfel la scara Europei și a istoriei sale documentul introduce pentru prima dată ideea că puterea unui suveran poate fi controlată de supușii săi în mod permanent.

În urma altei confruntări între regalitatea engleză și răzvrătiți aparținând stărilor privilegiate, în 1265 este convocată o adunare reprezentativă considerată de către istorici drept începutul Parlamentului englez și al colaborării acestuia cu regalitatea.

În timpul lui Eduard I (1272-1307), care a dus numeroase lupte ce au necesitat fonduri importante, (cruciade, cucerirea Tării Galilor, războiul împotriva Scoției), Parlamentul este convocat frecvent și își întărește puterea. Războiul de 100 de ani transformă Parlamentul într-un organism de control al puterii regale.

2.2.Inchiziția în America Latină

Din Spania, Inchiziția s-a extins în Continentul American, devenind mult mai aprigă decât se manifestase în Europa, întrucât Spania administra o lume „nouă” peste ocean. Mașina inchizitorială condamna orice om bogat confiscându-i averile. Pe de altă parte se chinuia să boteze sau să ardă pe rug pe toți cei care nu aderau la religia catolică. În asemenea situații, avem de a face mai degrabă cu o Biserică militară într-o lume în care creștinismul nu pătrunsese încă și nu existau evrei sau musulmani. Papa Alexandru al VI-lea, prin Bula „Inter Caetera”, acorda dreptul spaniolilor asupra noilor teritorii din America de Sud. Totodată îl avertiză pe regele Spaniei: „Vă impunem în virtutea sfintei ascultări de a stabili pentru continent și pentru insule…oameni drepți și cu frica lui Dumnezeu, pentru a instrui pe acei locuitori în credința catolică.” Suveranii deveneau mai conștienți de misiunea pe care o aveau în răspândirea credinței luând în serios sarcina de organizare a Bisericii în noile teritorii, mai ales că, în perioada 1511 – 1620, au fost create 34 de episcopii catolice.

Din studiul unor documente reiese că în America, Inchiziția și-a început pe față persecuțiile abia în anul 1574 când, în Mexic a avut loc un autodafe. Desigur că până la această dată acțiunile inchizitorilor nu au fost inactive. Urmăriseră pe maurii convertiți sau pe puținii eretici veniți în zonă.

Călugării care făceau parte din tribunalele Inchiziției puteau arde oricât și oricând doreau pe indienii ce refuzau creștinismul, pe cei care, după primirea botezului reveneau la vechiul cult sau moșteneau diverse obiceiuri și practici precreștine. De cele mai multe ori ereticii condamnați erau la origine francezi, italieni, olandezi, germani care fugeau din Europa crezând că pun capăt urmăririlor și prigoanelor, dar cădeau „în gura lupului.” Unul dintre aceștia, după ce fugise prin mai multe țări, a ajuns cizmar chiar într-o clădire a Inchiziției, fără a fi măcar suspectat de vreo erezie.

La 25 ianuarie 1569, regele Filip al II-lea (1556 – 1598) a dat decretul prin care se introducea Sfântul Oficiu în America, instituție ce depindea direct de Consiliul Sfintei Inchiziții Generale. Regele sublinia: „slăviții voștri strămoși, fiii credincioși și catolici ai Sfintei Biserici Romano-Catolice, …au întemeiat Sfântul Oficiu al Inchiziției. Mulțumită proniei divine noi suntem cei care ne putem bucura de descoperirea Indiilor apusene… strămoșii mei s-au îngrijit că toată lumea să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu… întrucât cei care nu ascultă de glasul smereniei și de supunerea față de Sfânta Noasră Biserică Catolică… singura cale este să se ocolească orice legături cu ereticii și cu cei atinși de bănuială, să se pedepsească și să se taie de la rădăcină greșelile lor… Inchizitorul apostolic general… a hotărât să înființeze în aceste noi ținuturi Sfântul Oficiu al Inchiziției.”

Inchizitorii din America s-au folosit mai puțin de tortură fizică, recurgând la supliciile mentale, ce aveau de fapt urmări mult mai grave. Dacă tortură fizică lăsa urme vizibile pe corpurile victimelor, cea psihică nu. Cu toate acestea s-au înregistrat și extreme ale utilizării torturii fizice. Ca mijloace de tortură utilizate se întâlnesc: roata, masa de tortură, estrapada, fierul roșu etc. Uneori, victimele erau fripte pe jăratec sau pe grătare încinse la maxim, li se ardeau ochii sau erau jupuiți de vii. Torturile veneau și din partea piraților, care, fără a ține cont de vârstă sau sex, torturau orice persoană bănuită că ar deține bogății. Din documentele vremii (procese-verbale, rapoarte, dări de seamă etc.) aflăm care era ceremonia desfășurării autodafe-urilor. În mare parte, modul de organizare și desfășurare era similar cu cel din țările europene, în special din Spania.

Reprezentantul autorității locale (al poliției din zona respectivă), împreună cu secretarii săi se întâlneau cu membrii tribunalului la reședința Sfântului Oficiu, după care porneau în chip solemn prin oraș anunțând că va avea loc un autodafeu. Afișau anunțuri pe străzi, la intrarea în biserici, în spațiile publice etc. Aceasta se întâmpla cu cel puțin două, trei săptămâni înainte de ceremonia propriu zisă. Se construia apoi scena (estrada) cu o suprafață destul de mare încât să încapă între opt și zece mii de persoane. În ziua precedentă autodafeului toți membrii clerului, oficialitățile și poliția se întâlneau la reședința Inchiziției, după care porneau într-o adevărată procesiune spre locul destinat. În centru mergea vicarul general care purta o cruce verde de peste doi metri înălțime, înconjurat de 24 de călugări dominicani care purtau cădelnițe în mâini. După ei venea corul catedralei cântând „Viria regis” și psalmul „Deus laudem tuam.” Ajungând la locul destinat, crucea verde, înconjurată de lumânări aprinse, se așeza pe un fel de altar păzit de preoți și diverse persoane alese de către Sfântul Oficiu.

Ca și element de noutate, trebuie menționat faptul că, puține autodafeuri aveau loc sub cerul liber (ca în Italia, spre exemplu), majoritatea acestora făcându-se în biserici, catedrale sau în clădirile Inchiziției. La ora stabilită, în ziua autodafeului, preoții purtând crucile parohiilor lor, acoperite cu un văl negru, aduceau pe cei condamnați. Toți cântau cu voce tristă „Miserere mei.” Fiecare penitent mergea între doi familiari ai Inchiziției. În urma procesiunii venea șeful poliției însoțit de secretari care purtau un cufăr de argint în care se aflau sentințele condamnaților. Când ajungeau la scena mare unde se desfășura ceremonia, toți, așezați la rând așteptau sosirea viceregelui. Acesta venea însoțit de un alai format din: armată, cetățeni influenți ai orașului, consiliile Universității regale, justiția civilă și cea bisericească, secretarii, călăul îmbrăcat în veșminte negre, judecătorii și garda regală. După salutul obișnuit, unul dintre inchizitori deschidea ceremonia, care începea prin citirea sentințelor. Cauzele proceselor erau diverse: bigamie, blasfemie, idolatrie. Se cunosc 30 de cazuri judecate în perioada 1556 – 1570 de către inchizitorul Alonso de Montúfar (1551 – 1569), om de litere care funcționase ca inchizitor în Granada.

Cu toate că Inchiziția a fost temeinic instituită în America având o putere nelimitată, iar membrii ei erau fanatici întrebuințând toate metodele și mijloacele posibile, documentele pe care le avem sunt incomplete existând puține dovezi referitoare la comiterea unor mari abuzuri. Există acte care dovedesc faptul că au fost urmăriți criminalii și răufăcătorii în general. Nici un document al vreunui proces nu menționează faptul că inculpații ar fi fost torturați pentru credințele lor eretice, majoritatea proceselor inchizitoriale având aspectul unor procese militare sau civile la care participa și un reprezentant al Bisericii. Prizonierii erau judecați pentru diverse culpe: furturi, crime, piraterie, mărturii mincinoase depuse împotriva cuiva etc.

2.3.Inchiziția în Transilvania

Prima încercare de catolicizare a populației ortodoxe din Transilvania este atestată documentar în anul 1204 când, papa Inocențiu al III-lea scria episcopului de Oradea, pe 16 aprilie, să cerceteze starea mănăstirilor grecești din Ungaria și să înființeze un episcopat pentru grecii supuși papei.

Așezarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, în mai 1211 și expansiunea în Carpați nu urmărea doar scopurile politico-militare ci și pe cele religioase, deoarece acești cavaleri-călugări impuneau religia catolică. Papa Honoriu al III-lea le scria în anul 1222: „În adevăr, din privilegiul prea scumpului nostru fiu întru Hristos, Andrei, strălucitul rege al ungurilor, am aflat, printre altele, că se găsește și aceea că el v-a dăruit, în pietatea să, o țară oarecare ce se cheamă Burza, spre a o stăpâni liber pe veci… făcându-vă concesia ca să nu fiți obligați să plătiți nici o dare nici voi, nici oamenii voștri, când veți trece prin țara secuilor sau a românilor… fiindcă, fiind voi așezați la marginea regatului său, aveți de susținut atacurile dese ale păgânilor și fiindcă, pentru regatul său, rezistați înfruntând moartea, ca o fortăreață de apărare.” După alungarea cavalerilor teutoni, convertirea prin forță la catolicism și-a asumat-o regele Ungariei. Bela IV făgăduia sub jurământ cardinalului Iacob Pecorari, legatul papal din Ungaria, că va aduce pe toți locuitorii de sub stăpânirea sa la Biserica Catolică. Mai promitea că-i va sili pe românii din dieceza Cumaniei să asculte de vicarul catolic pe care îl va numi episcopul Teodoric al cumanilor. Papa Grigore al IX-lea a numit, în anul 1234, un episcop pentru românii din aria geografică transilvăneană. Îi amintea totodată regelui Bela al IV-lea de făgăduințele făcute, îndemnându-l să nu accepte în regatul său „schismatici”, ci să ia măsuri urgente pentru catolicizarea acestora.

Textul papal din anul 1234 constituie primul act cunoscut, de rezistență a românilor împotriva prozelitismului catolic. Astfel papa Grigorie al IX-lea îi scria regelui Béla al IV-lea: „Ai făgăduit prin jurământ că vei întoarce pe toți neascultătorii Bisericii romane alături de țara ta, la ascultarea acestei biserici și ai făgăduit cu grai viu că vei sili pe numiții valahi să primească pe episcopul pe care-l va da Biserica Catolică.”

Pe 16 mai 1237, Papa Grigore al IX-lea oferea călugărilor dominicani dreptul de a acorda iertare unor locuitori din țara Severinului, excomunicați pentru pricini mai mici. După anul 1299, când papa Bonifaciu al VIII-lea a introdus Inchiziția cu torturile ei, regii maghiari au avut la dispoziție noi metode de convertire. Doar nobilii catolici puteau să-și păstreze funcțiile publice și averile. În anul 1345, papa scria regelui Ungariei, mamei acestuia, episcopului de Oradea, domnului Țării Românești și unor cnezi și voievozi români să aplice „măsuri mai blânde”.

Pe 1 februarie 1327, papa Ioan al XXII-lea a trimis de la Avignon o scrisoare lui Basarab I, voievodul Țării Românești, prin care îl înștiința pe acesta că pune sub protecția sa pe dominicanii trimiși împotriva ereticilor din regatul Ungariei: „Iubitului fiu, nobilului bărbat Basarab, voievod al țării românești, mântuire etc…, purtăm o neîndoielnică încredere în vrednicia ta … ca un turn al tăriei și meterez al evlaviei întru sprijinirea bunei credințe. … am dat prin scrisoarea noastră, iubitului fiu, priorului provincial al fraților ordinului predicatorului din Ungaria putere deplină și liberă … de a trimite în părțile acelui regat câțiva frați potriviți din provincia ordinului său … să îndeplinească slujba Inchiziției cu grijă și cu râvnă, după cum le va fi arătat Dumnezeu, împotriva molimei răutății eretice, împotriva ereticilor, a celor ce cred în ei … De aceea, o rugăm pe domnia ta, o sfătuim și o îndemnăm cu luare aminte, poruncindu-ți întru iertarea păcatelor tale … să-i primești cu bunăvoință și să-i omenești cu cinste pe acești inchizitori atunci când se vor abate prin ținuturile tale, dându-le și în această privință și în altele sfatul, ajutorul și sprijinul tău …”.

Scrisori asemănătoare, cu aceeași dată, au mai fost trimise comitelui Solomon de Brașov și lui Toma, voievodul Transilvaniei. În Arhivele Secrete ale Vaticanului se află Decretul Congregației de Propagandă Fide ținută în ziua dă 13 iunie 1633 în prezența papei. Documentul reprezintă minuta întocmită după hotărârea luată de a se numi un episcop care să se ocupe de organizarea valahilor catolici din zona Carpaților Nordici în regiunile de contact cu rutenii: „Eminentul domn cardinal Obaldino a fost referentul decretului Congregației de Propagandă Fide privitor la promisiunea dată valahilor … prin mijlocirea înaintării prezbiterului rutean Nichifor la demnitatea episcopală și prin delegarea lui drept coajutor al episcopului Simion, bătrân și apăsat de infirmitate. Sacră Congregație a poruncit să i se scrie nunțiului din Germania pentru a trata despre acestea cu împăratul, spre a-i cere părerea și în special în legătură cu executarea promisiunii lui Simion și cu piedicile care ar putea să se ivească , precum și cu modul da e le îndepărta pentru că țelul să poată fi atins.”

Călugării franciscani au fost aduși în Transilvania în scopul prozelitismului catolic. În județul Hunedoara s-au înregistrat cinci centre franciscane. Prin secolele XIV – XV, franciscanul Angelo de Spoleto, misionar în zona de legături dintre Transilvania și gurile Dunării, nota că „mulțimea națiunii românilor” refuză acceptarea păstorilor spirituali unguri. Alături de franciscani, iezuiții au avut rolul de a pregăti trecerea românilor la catolicism și organizarea totodată a Bisericii Române Unite. În arhivele Ordinului iezuit se află două tomuri ale iezuitului Nicolao Nilles, intitulate „Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis în terris coronae S. Stephani”, din care aflăm modul în care ei au activat pentru propaganda catolică. Vrăjitoria.

Primul proces de vrăjitorie a avut loc în anul 1565, în cadrul căruia au fost arse pe rug cinci femei. Urmărirea drastică a vrăjitoarelor amestecată cu un diabolism sunt întâlnite și la Cluj, unde o moașă a declarat că a asistat la nașterea unei fetițe cu fața monstruoasă. În același oraș, după adoptarea procedurii inchizitoriale, în anul 1580, acest prim sabat a dat naștere altora din ce în ce mai diabolice, mai bogate în fast, finalizate cu împerecheri carnale, după cum au declarat persoanele torturate. Un proces desfășurat în anul 1606, despre care avem documente în arhivele statului, fondul Prefectura Cluj, constituie prima mărturie documentară a modului în care se desfășurau asemenea procese în Transilvania. În anii 1630, 1641 și 1650 au avut loc alte numeroase astfel de procese.

În Cluj-Napoca, procesele se judecau, în general, de un tribunal laic, de către doi juzi (unul regal și unul orășenesc). Neputând da sentințe capitale, acuzatorii recurgeau la apel și cazurile reveneau consiliului orășenesc alcătuit din 12 persoane. Acest consiliu, necunoscând în totalitate procedurile, judeca mai mult sub impulsuri subiective și dădea sentițe capitale. Execuțiile aveau loc în piața centrală a orașului, în fața Catedralei Catolice Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Doamna profesor universitar doctor Enikö Rusz-Fogarasi a identificat, pe o hartă a Clujului din anul 1750, locurile prin care mergeau spre executarea pedepselor persoanele acuzate de practicarea vrăjitoriei.

Ceea ce s-a publicat până acum la noi în țarǎ făcându-se cunoscut sunt câteva aspecte privind vrăjitoria în zona Brașovului. După cum am observat și în cazul celorlalte țǎri, vrăjitoria s-a manifestat sub numeroase forme de acțiune.

Un episod interesant s-a înregistrat în anul 1615, când mai multe vrăjitoare care se închinau lui Vulcan, doreau să aducă grindina peste Ungaria și Transilvania pentru a distruge viile. Pentru a ilustra cât mai aproape de realitate mentalitatea epocii și panica în care se afla societatea propun spre analiză cazul vrăjitoarei Ersok petrecut în anul 1709. Ersok era soția lui Katona Janos. Împotriva ei s-au depus mai multe mărturii printre care ale familiei Nagy Marton din cartierul Blumăna al Brașovului, ale fiicei unuia Gorbe Bartos pe nume Katta, ale soției lui Torok Marton, ale soției lui Sipos etc.

Foarte interesante și ciudate în același timp sunt declarațiile persoanelor în cauză. Soția lui Nagy afirma în cadrul interogatoriului cǎ „spre dimineață, stăteam în pat cu soțul meu și copilul nostru era în leagăn. Și când m-am trezit, am văzut în fața patului un ajutor de călău și în spatele lui pe Ersok. Ajutorul de călău a vrut să-mi lege picioarele … și să mă arunce în pârâu. Ersok îl încuraja să facă lucrul acesta … După ce au dispărut, l-am trezit pe soțul meu și i-am povestit întâmplarea și am ieșit în stradă strigând….”

Printre martorii apărării s-au numărat soțul ei și cele două fete, care nu au menționat nimic rău la adresa acuzatei, care la rându-i a negat totul. Curios pare faptul că asemenea martori au fost acceptați să vorbească în favoarea acuzatei, fapt interzis de normele procedurale ale desfășurării proceselor de vrăjitorie. Deși nu se cunoaște conținutul sentinței, aceasta pare a fi foarte clară, adică Ersok a fost găsită vinovată de practicarea vrăjitoriei. La Brașov, între anii 1621 – 1696 s-au desfășurat aproximativ 20 de procese împotriva vrăjitoarelor. Camera de la primul etaj al turnului primăriei din Brașov a înregistrat multă jale cauzată de torturi și anchete pe această temă. Aproximativ un secol mai târziu, în anul 1749, observǎm că știința încerca să învingă prejudecățile. Este cazul unei fete din Blumăna care prezenta convulsii și prima concluzie era că acestea se datorau unei vrăjitoare.

Medicul Albrich afirma că boala ar fi provocată de viermi intestinali. De cele mai multe ori, în cadrul proceselor de vrăjitorie se aduceau martori mincinoși care descriau scene fantastice. De exemplu, din cei 23 de martori aduși la un proces desfășurat la Sighișoara în anul 1715, doi erau bețivi notorii, unul dușmanul reclamantei, iar altul ruda judecătorului. Mai mult de zece procese au avut loc la Sighișoara în ultimele trei decenii ale secolului al XVII-lea. Nici Sibiul nu a fost exclus de pe lista orașelor ardelenești unde s-au desfășurat numeroase procese de vrăjitorie.

Aici a fost condamnată o „asociație de preotese ale satanei” care se întrunea pe un munte în Ocna Sibiului. În timpul anchetelor s-a vorbit de 15 asociații de vrăjitoare în Sibiu. Amintiri triste se leagă de grădina vechii primării din Sibiu, Grădina Torturii în care erau schingiuite presupusele vrăjitoare.

În Cronica orașului Sibiu, Emil Sigerus menționează mai multe procese de vrăjitorie, respectiv execuții ale persoanelor găsite vinovate de practicarea vrăjitoriei în perioada 1653 – 1713. Astfel, pe 10 ianuarie 1653, văduva comitelui Seraphin a fost acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug. Peste doi ani, la 9 februarie 1657, au fost arse două vrăjitoare.

În anul 1677, pe 15 noiembrie, în iazul croitorilor a fost înecatǎ o vrăjitoare. Din cele relatate rezultǎ că participaseră foarte multe persoane la execuție, deoarece, la întoarcerea mulțimii în oraș s-a rupt un pod din cauza greutății mulțimii care l-a traversat. Dacă am prezenta o statistică, situația se prezintă astfel: pe 11 noiembrie 1678 au fost arse pe rug șase vrăjitoare, în data de 1 iulie 1690 a fost executată o vrăjitoare, în anul 1703 a fost arsă o vrăjitoare pe 18 iunie, iar a doua zi au fost decapitate și apoi arse, trei vrăjitoare, în 1707 și 1713 a fost arsă câte o vrăjitoare. Studiul și rezultatele cercetărilor demonstrează că ultimele execuții ale vrăjitoarelor din Europa au avut loc la Târgu Mureș între anii 1752 – 1753

Un caz reprezentativ este cel al moașei Farkas Borbála, cunoscută sub numele de Rusin Boricza. A fost arestată pe data de 12 martie 1752, în urma unui denunț de vrăjitorie adresat procurorului Gheorghe Székely. Judecată pe 25 aprilie de către un tribunal format din patru persoane (trei consilieri locali și judecătorul Görög), fiind audiați 104 martori cu vârste cuprinse între 17 și 77 de ani, femeia a fost supusă în final și la proba cu apǎ. Acuzată de vrăjitorie, legături cu diavolul și uciderea pruncilor la naștere, a fost condamnată la moarte și arsă pe rug la 28 aprilie același an pe locul Bisericii Sfântul Ioan din Nepomuk.

Interesant este faptul că în toate procesele prezentate, biserica este aparent absentă, majoritatea cazurilor fiind instrumentate de către tribunale civile și până astăzi nimeni nu și-a asumat răspunderea celor întâmplate, ba mai mult toate situațiile de condamnare pentru vrăjitorie sunt puse pe seama mentalității epocii.

Firește că ne întrebǎm, care mentalitate și cine a întreținut-o, în contextul în care isteria aceasta venise din occident și fusese propagatǎ de către reprezentanții Bisericii Catolice, într-o zonă în care aceasta dorea supremația cu orice preț. Inchiziția și-a lăsat destul de puternic amprentele și pe teritoriul Transilvaniei. Inchizitorii au acționat pe cele două planuri specifice: pe de o parte au condamnat practicile vrăjitorești reale sau presupuse iar pe de alta au impus credința catolică prin toate metodele și mijloacele posibile (ca de exemplu numeroasele încercări de catolicizare prin misiunile franciscanilor, dominicanilor și iezuiților). Inchiziția în America Latină.

CAPITOLUL AL III-LEA URMĂRI ALE INCHIZIȚIEI

3.1.Proceduri inchizitoriale

În primele trei secole ale existenței Bisericii creștine, Sfinții Ignațiu, Irineu, Justin, Origen, Clement din Alexandria, Tertulian s-au mulțumit să scrie împotriva ereticilor și când un popor fanatic a vrut să-l masacreze pe Manes (fondatoul maniheismului, teorie care atribuie creației ideea celor două principii, binele și răul, în luptă unul contra celuilalt), episcopul de Gashara, Arhelaus a alergat să-i ia apărarea și l-a scos din mâinile acestor furibunzi. Poate că această conduită provine din neputința de a acționa altfel, pentru că de la începutul secolului al IV-lea, când împărații s-au creștinat, papii și episcopii au început persecuțiile imitându-i pe păgâni. Până atunci ereziile nu erau pedepsite decât pe linie canonică.

Primele semne de Inchiziție au apărut încă din anul 382: secta manihesită era condamnată la moarte.Împăratul roman Teodosiu (379—395, ce a susținut creștinismul, creând și primele legi care să-l consolideze), precum și urmașii lui au ordonat pedepse corporale pentru ereticii creștinismului. Cei mai periculoși erau considerați maniheiștii: în anul 382 Teodosiu a emis o lege care îi condamna la pedeapsă capitală, la confiscarea bunurilor în folosul statului și-l însărcina pe prefectul pretoriului să numească inchizitori și delatori pentru a-i descoperi și trage la răspundere.

Puțin după aceea, un alt împărat roman, Maximus, a dat pe mâna călăului, la Treves, pe spaniolul Priscillian și pe adepții lui, ale căror opinii au fost considerate eronate de către episcopii spanioli. Acești prelați au cerut cu o “milă” atât de zeloasă ca priscillianiștii să fie schingiuiți, încât împăratul nu le-a putut refuza nimic. Nu a depins însă de ei ca să nu i se taie capul Sfântului Martin, ca unui eretic, pentru că a cerut ca lui Priscillian și adepților lui să li se comute pedeapsa cu moartea și să fie trimiși în exil. Sfântul Martin a fost fericit să plece din Treves și să se întoarcă la Tours.

Asemenea măsuri s-au înmulțit în secolele următoare. Papii au profitat de slăbiciunea suveranilor lor pentru a-și asuma drepturi fără limită. Puterea lor în timp a ajuns atât de mare, încât tronurile n-au mai avut stabilitate decât dacă erau date sau acceptate de papă. În anul 754, papa Ștefan al II-lea i-a dezlegat pe francezi de jurământul de credință făcut lui Childeric al IIIl-lea, regele lor legitim, și a permis cu de la sine putere lui Pepin, fiu al lui Carol-Martel, să se încoroneze cu coroana Franței. În anul 800, papa Leon ai IIIl-lea l-a încoronat pe Carol ce! Mare ca împărat al Orientului. Acești doi regi au primit, cel puțin în aparență, ca pe o mare onoare sceptrul din mâna papei. Ei nu prevăzuseră că acest sistem nepolitic îi obliga, pe ei și pe urmașii lor, să se târască la picioarele Romei.

La sfârșitul secolului al IX-lea, papa Ioan al VIII-lea a inventat indulgențele pentru cei ce mureau luptând împotriva ereticilor. 120 de ani mai târziu, Silvestru al II-lea chema pe creștini la eliberarea Ierusalimului. Prima cruciadă a avut loc sub pontificatul lui Urban al II-ea, care a propovăduit-o în toată Europa. Acest război nedrept și fără motivație, murdărit de cele mai monstruoase crime și cele mai crude excese era comandat de Godefroi de Bouillon, care a cucerit Ierusalimul în anul 1099. Armata cruciaților era imensă, dar compusă mai cu seamă din fanatici sau scelerați care aveau la activ crime, care mergeau să caute în Țara Sfântă indulgențele Sfântului Părinte și bogățiile sarazinilor.

Alexandru al III-lea a urcat în scaunul Sfântului Petru în anul 1181. El i-a excomunicat pe creștinii eretici și, confundându-i cu necredincioșii, el a dat indulgențe și a acordat viață veșnică celor care mureau combătându-i. De atunci, toți creștinii ortodocși trebuiau să-i denunțe pe frații lor bănuiți de erezie. Nenorocire pentru cel care îndrăznea să le ofere adăpost! Duceau cu ei anatema. Excomunicarea se întindea și asupra celui ce ațâța la erezie, ca și asupra ereticului, iar bunurile celui ce i-ar fi protejat erau confiscate, ca și ale proscrisului pe care l-a protejat.

La începutul secolului al XIII-lea, ereticii din orașul Albi, din sudul Franței, au fost acuzați de tulburări, li s-a declarat război, care a fost cumplit. A fost propovăduit de Sfântul Dominic, în numele papei Inocențiu al III-lea. Simon, conte de Montfort, a fost șeful, iar contele de Toulouse și cea mai mare parte a oamenilor săi au fost victimele. Ca urmare a acestui război, Inchiziția a început să se ridice. A instituit-o Inocențiu al III-lea, în anul 1208, în ținutul Languedoc din Franța, nu fără mari eforturi. Pierre de Castelnau, trimis de papă ca să predice împotriva ereticilor, a fost asasinat de cei din Albi, deoarece îl amenința pe contele Raymond, protectorul lor. Când s-a aflat despre moartea sa, a fost pus în rândul martirilor Bisericii și au încercat să-l răzbune: mii de nenorociți din acest oraș au pierit în flăcări, spre cinstea unei religii care avea la temelie blândețea și toleranța.

Honorius al III-lea, Grigore al IX-lea, Inocențiu al IV-lea și Urban al IV-lea sunt patru papi care au desăvârșit Inchiziția.

Inocențiu al III-lea a murit în  1216, înainte de a fi putut să pună Inchiziția pe baze solide. Honorius al III-lea, care i-a urmat în scaunul papal, a fost dispus să continue această nobilă experiență. El i-a scris Sfântului Dominic încurajându-l să continue cu zel lucrările pe care le conducea, pentru cea mai mare slavă a Domnului. Dominic s-a achitat foarte bine de această misiune, în timp ce el organiza inchiziția la Albigeni, Honorius o făcea în Italia. În 1224 ea funcționa aici, încredințată călugărilor dominicani. Cinci ani mai târziu, papa Grigore al IX-lea a îndreptat Inchiziția spre tribunal, consfințind-o prin legi.

În 1233, când Sfântul Ludovic a dat Inchiziției din Franța o consistență solidă, după legile conciliului de la Toulouse,  Narbonna și  Beziers, Grigore al  IX-lea s-a gândit s-o facă să înflorească și în Spania. Încă de la înființarea Inchiziției existau călugări dominicani în regatele Castiliei, Navarei și Aragonului. Prin urmare, e posibil ca ea să fi funcționat deja, deși era departe de splendoarea pe care avea să i-o dea Sfântul Ferdinand, regele Spaniei. Papa Grigore al IX-lea a trimis tuturor episcopilor acestor regate, în special Iui Esparrago, episcop de Tarragona, dispoziții în care îi cerea să numească inchizitori și să-i trimită în parohii.

Papa Inocențiu al IV-lea a sfârșit prin a perfecționa această sfântă instituție. Papa Urban al IV-lea, devenit de atunci sfânt, s-a ocupat și el cu spor de aceasta și a știut să aprecieze zelul călugărilor predicatori.Imediat puterea Inchiziției n-a mai avut limite. La început, totuși, ea nu avea dreptul să pronunțe pedeapsa cu moartea. Dar s-a consolidat repede, pentru că legea unui suveran obliga pe judecător să condamne la moarte orice acuzat trimis la tribunal de Inchiziție cu acuzația de erezie.

E destul de surprinzător să observăm că inchizitorii inserau la sfârșitul sentinței o formulă în care judecătorul era rugat să nu aplice ereticului pedeapsa capitală, în vreme ce s-a dovedit, prin multe exemple, că dacă judecătorul, pentru a se conforma rugăminții inchizitorului, nu trimitea pe vinovat la moarte, era el însuși dat în judecată, ca suspect de erezie, conform unei dispoziții din regulament, articolul 9. Bănuiala rezulta bineînțeles din neglijența judecătorului, care nu respecta legile civile cu privire la eretici, deși se angajase prin jurământ să o facă. Deci această rugăminte nu era decât o formalitate zadarnică, dictată de ipocrizie, care singură ar fi fost capabilă să dezonoreze sfânta instituție.

Portugalia nu cunoștea decât puțin Sfânta Inchiziție, cu toate că, de la începutul secolului al XV-lea, papa Bonifaciu al IX-lea avusese acolo delegați frați predicatori, care mergeau din oraș în oraș să-i ardă pe eretici, pe musulmani și pe evrei. Ei erau însă ambulanți și chiar regii se plângeau de abuzurile lor. Papa Clement al VII-lea a vrut să le dea posibilitatea să se fixeze în Portugalia, cum era în Aragon și Castilia. Au existat dispute între pontificatele de la Roma și cel din Lisabona. Spiritele s-au încins, Inchiziția era în suferință și nu era instalată perfect.

În 1539 a apărut la Lisabona un legat al papei care – spunea el – dorea să instaureze Sfânta Inchiziție pe baze de neclintit. El aducea regelui scrisori din partea papei Paul al III-lea, având scrisori și pentru principalii ofițeri de la curte. Patentele lui erau parafate și sigilate. El pretindea că are cele mai mari drepturi pentru a numi un mare inchizitor și pe toți judecătorii sfântului oficiu. Era un om viclean, pe nume Saavedra, care știa să falsifice orice semnătură, să fabrice și să aplice sigilii false. Învățase această meserie la Roma și se perfecționase la Sevilla, de unde venea împreună cu alți doi escroci. Avea o mare suită, formată din 120 slujitori. Pentru a subvenționa aceste imense cheltuieli pentru el și oamenii lui, a împrumutat sume mari, la Sevilla, în numele camerei apostolice de la Roma. Totul era pus la cale cu șiretlicurile cele mai orbitoare.

Mai întâi, regele Portugaliei a fost mirat că papă i-a trimis un legat fără să-l fi prevenit. Acesta i-a răspuns cu demnitate că într-o chestiune atât de grabnică cum era instituirea Inchiziției, sfinția sa nu putea accepta nicio amânare și că regele ar fi trebuit să fie onorat că primul curier care îi aducea noutatea era un legat al sfântului părinte. Regele nu a îndrăznit să se opună. Chiar în aceeași zi, legatul a numit un mare inchizitor, trimițând peste tot să se strângă impozite. Și înainte ca regele să aibă un răspuns de la Roma, acesta strânsese mai mult de 200.000 de scuzi.

În acest timp, marchizul de Villanova, senior spaniol, de la care legatul împrumutase bani, cu semnături false, s-a hotărât să se descurce singur, decât să se compromită cu acest pungaș la Lisabona. Legatul își făcea atunci turneul la frontierele Spaniei. El l-a ajuns împreună cu 50 de oameni înarmați, l-a legat și l-a dus la Madrid. Escrocheria a fost descoperită la Lisabona. Consiliul de la Madrid l-a condamnat pe legatul Saavedra să fie biciuit și la 10 ani de galeră.

Iată ceea ce spunea filozoful Voltaire despre Inchiziție: “Se cunosc toate procedurile acestui tribunal: ești arestat pe baza unei simple denunțări, din partea unei persoane oricât de infame; un fiu își poate denunța tatăl, o femeie, soțul. Apoi, niciodată nu ești confruntat în fața acuzatorilor; bunurile sunt confiscate în profitul judecătorilor. În felul acesta s-a comportat Inchiziția până în zilele noastre: ea s-a răspândit în toată lumea creștină, ceea ce l-a făcut pe Luigi Parâmo să spună, în cartea sa despre originile Inchiziției, că acel arbore înflorit și verde și-a întins rădăcinile și crengile peste tot pământul producând fructele cele mai dulci.

Legile pe care Sfântul Dominic le-a dat Sfântului Oficiu nu le-a luat din Evanghelie, ci din codul vizigoților, cărora le-a adăugat noi orori. Au fost găsite toate aceste opere îngrozitoare, care au revoltat omenirea la gândul că li s-ar putea supune. Germania și Anglia s-au revoltat, Țările de Jos s-au ridicat și ele și 200.000 de oameni au pierit apărându-și țara de invazia Sfântului Oficiu. Republica Olanda a luat naștere ca urmare a acestor războaie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat la fel în Germania, Franța și Anglia. Se cunosc cruzimile lui Carol Quintul, masacrele care s-au petrecut în Anglia pe vremea domniei reginei Maria și s-ar putea spune că dacă Sfântul Oficiu n-ar fi avut în Anglia și Germania forma aceea impunătoare pe care Spania o găsea atât de reușită, clericii n-ar fi exterminat mai puțini eretici și necredincioși.

Sfântul Ludovic a fost acela care a stabilit Inchiziția în Franța. A fost o mare mulțime de oameni condamnați la moarte și la cele mai cumplite torturi, la cererea inchizitorilor. Persecuțiile din timpul lui Francisc I, și a urmașilor săi, masacrele din noaptea sfântului Bartolomeu, revocarea edictului de la Nantes, măcelurile de la Cevennes, toate aceste atrocități sunt acte pe care Inchiziția trebuie să le recunoască că operă a sa.”

Se înțelegea sub numele de erezie orice greșeală neacceptată de concilii, orice opinie contrară deciziilor papei, orice fel de neîncredere în decretele Inchiziției, faptul că papă nu este infailibil, că nu are o putere fără margini asupra timpului de domnie al regilor, că bulele pe care le dă nu sunt tocmai bune. Lectura unor cărți condamnate de Inchiziție, faptul că nu ți-ai denunțat tatăl, mama, soția, în caz de erezie, faptul că dai un sfat unei persoane aflată sub observația Sfântului Oficiu, faptul că scrii o scrisare de comapasiune unui prieten prizonier…toate acestea erau condamnate. De asemenea, trebuia să nu mănânci carne de porc pentru că nu se digeră, să nu faci ceva care miroase a evreu etc, căci, la fel, toate acestea erau considerate erezii, pentru care erai ars, îmbrăcat într-o cămașă îmbibată cu pucioasă.

Când acuzatul nu-și recunoaștea vina de la început, după ce era introdus în subteranele Sfântului Oficiu, era adus în fața tribunalului a doua oară. Și dacă se încăpățâna să nu recunoască nici acum, i se dădeau în scris amănunte despre ticăloșiile pe care le-a comis, dar nu i se spunea cine sunt delatorii, nici nu era confruntat cu ei, pentru că aceștia erau de fapt spioni ai Inchiziției sau un fiu, o soție, un soț, un frate, care-și denunță tatăl, soțul, soția, sora.

3.2.Procese celebre

Dintre cele mai interesante procese celebre am analizat procesul templierilor, desfășurat între anii 1307 și 1312 (pe data de 22 martie 1312, în cadrul Consistoriului reunit în secret. Papa Clement al V-lea a hotarat aprobarea desființării Ordinului Templierilor prin Bula Vox în excelso. Printr-o nouă bulă, Ad providam, dată pe 2 mai 1312, toate bunurile templierilor au fost acordate Ordinului Ospitalierilor. Astfel, la 6 mai 1312, practic Templul nu mai exista. Procesul Ioanei d’Arc (1431), reprezinta un exemplu elocvent în privina acțiunii binomului Stat – Biserică, atunci când colaborarea dintre aceste instituii nu urmăreste altceva decât să deservească interesele reciproce.

Ioana ďArc a fost un moment misterios într-o perioadă nefericită a războiului franco-englez (1337 – 1453). A fost acuzată de vrăjitorie și de faptul că ea comunica deseori cu „voci divine” ale Sfântului Arhanghel Mihail, Sfânta Ecaterina, Margareta și chiar ale lui Dumnezeu. Tribunalul și-a început ședințele pe 9 ianuarie 1431, rechizitoriul fiind redactat în limba latină, limbă care nu era cunoscută de către Ioana.

Printre diversele acuzații aduse se numărau: pretenția de a fi avut convorbiri cu sfinții, profeții false, purtarea hainelor bărbătești, nesupunere etc. În perioada 21 februarie – 27 martie s-a derulat interogatoriul preliminar al acuzatei, după care a urmat judecarea propriu – zisă până la 24 mai 1431. Pe 2 mai i-au fost prezentate formal acuzațiile, cerându-i-se să renunțe la „viziuni” și să se supună neconditionat Bisericii.

Refuzând, după o săptămână, ea este dusă în camera de tortură, unde, spre a o înfricoșa, i s-au arătat mai intai doar instrumentele de tortura. Oficial i s-a comunicat, pe data de 23 mai, că urmează să fie arsă pe rug în cazul în care se va incapatana si nu-și va recunoaște greșelile făcute. Adusă în fața tribunalului, i s-au prezentat cele 12 capete de acuzare: aparițiile îngerilor și ale sfinților – sunt declarate mincinoase, inselatoare, inspirate de spirite diabolice; semnul dat lui Charles prin coroană adusă de Sfântul Mihail – a fost considerat drept o poveste mincinoasă păgubitoare pentru biserică; recunoașterea sfinților și a îngerilor prin încurajarea ce i-o aduceau și credința în ei ca și în Iisus – reprezintă o credință indrazneata; purtarea hainelor bărbătești și a părului scurt și primirea cuminecăturii în aceste haine – reprezinta un blestem față de Dumnezeu etc.

Observăm că fiecare acuzație are și o intepretare din care rezultă o serie de erori privind învățătura de credințǎ creștinǎ. Franța și-a finalizat experiențele organizării politico-administrative, de la moștenirile cetății romane la regalitatea națională trecând prin eclipsarea puterii publice. Biserica a trecut prin toate experiențele vremii: organizarea seculară și ierarhizată, eretismul anarhic etc. În Franța, Inchiziția a contribuit si la realizarea unității statale, monarhice.

Renașterea provocase o puternică reacție spirituală dar și materială, unul din punctele carae au fost lovite fiind religia. Mulți credeau în puterea diavolului. Unele adevăruri puteau fi argumentate de știință, încă mai erau vazute de către mulți, încercări ale satanei. S-a dezvoltat interesul pentru astrologie, care reprezenta o „modă” a vremii.

Procesul lui Giordano Bruno desfășurat între anii 1592 – 1600. În zorii zilei de joi 17 februarie 1600, Bruno, îmbrăcat în sanbenito, a fost condus pe ultimul drum de la închisoarea Tor di Nona catre rugul „purificator” ridicat lângă fântâna lui Terrina, în centrul Pieței Campo di Fiori. Astfel, unul dintre marii gânditori ai Renașterii, credincios până la capăt crezului său filosofic, și-a aflat sfârșitul, pentru a împlini, parcă, propria-i prevestire: „Nu știe fluturele-n jocuri bete /Că focul arde, ci spre el se-ndreaptă, / Nici cerbul către râu, mânat de sete, / Nu știe de săgeata ce-l așteaptă …” (13)

Aproape 250 de ani nu s-au făcut publice actele procesului lui Giordano Bruno. O serie de documente referitoare la activitatea inchiziției din Veneția și din Roma devenind accesibile în perioada revoluției din 1848 – 1849, au scos la iveală o serie de date revelatoare pentru acest episod. Gregorio Palmieri, care a fost funcționar al arhivelor Vaticanului, a descoperit în anul 1886 în fondul secret un manuscris interesant referitor la proces, dar papa Leon al XIII -lea (1878 – 1903) a interzis publicarea informațiilor. Tocmai în anul 1940, un alt arhivar, Angelo Mercati gaseste documentul descoperind încă 59 de pagini ce relatau succint dezbaterile tribunalului inchizitorial cu privire la cazul lui Bruno. Cu acordul papei, s-a publicat, în anul 1942, o sinteză a materialelor care încearcă să demonstreze legalitatea juridică a procesului.

În anul 1615 Inchiziția a deschis oficial cercetarea împotriva lui Galileo Galilei prin intermediul călugărilor Tommaso Caccini, Ferdinando Ximenes și Giannozzo Attavanti. Au urmat apoi primele contacte cu mașina inchizitorială. Pe data de 12 aprilie 1633, i s-a luat primul interogatoriu.

Sentința dată împotriva lui Galileo Galilei este un document reprezentativ: „Roma, 22 iunie 1633….. Spunem, ne pronunțăm, dăm sentința și declarăm că tu zisul Galileo, pentru motivele arătate în proces și mărturisite de tine ca mai sus, te-ai făcut vinovat în fața acestui Sfânt Oficiu de erezie, anume de a fi susținut și crezut doctrină falsă și contrară celei din Sfintele Scripturi … în consecință ai căzut în toate cenzurile și pedepsele sfintelor canoane și altor legi generale și particulare promulgate contra unor asemenea delicvenți.

Suntem mulțumiți dacă, cu inimă și credință sinceră, abjuri în fața noastră, blestemi și detești erorile și ereziile de mai sus și orice altă eroare și erezie contrară Bisericii Catolice și Apostolice în felul pe care ți-l vom indica noi… tu Galileo Galilei, inculpat, prezent aici, anchetat, judecat și confesat…te- ai făcut suspect vehement de erezie… și drept urmare cazi sub incidența tuturor interdic țiilor și pedepselor prevăzute de canoanele sfinte și alte decrete generale și particulare impuse și promulgate împotriva unor asemenea infractori. De care suntem de acord să fii absolvit, dacă mai întâi, cu inimă curată și credință neprefăcut ă, în fața noastră abjuri, blestemi ș i detești sus- zisele greșeli și erezii și oricare altă greșeală și erezie potrivnică Bisericii Catolice și apostolice în felul și forma prescrise de noi…

Acest Sfânt Oficiu te condamnă la închisoare și îți impune drept pocăință ca timp de trei ani să spui o dată pe săptămână cei șapte psalmi de pocăință rezervându-ne dreptul de a micșora, schimba sau ridica total sau parțial pedepsele și pocăințele de mai sus.”

Abjurarea „….De aceea… cu inimă sinceră și credință neprefăcut ă, abjur, blestem și detest erorile și ereziile de mai sus și în general orice altă eroare, erezie și părere contrarie Sfintei Scripturi; și jur că în viitor nu voi mai spune nici verbal, nici în scris astfel de lucruri pentru c ă aș putea fi suspectat; iar dacă voi cunoaște vreun eretic sau suspectat de erezie îl voi denunța acestui Sfânt Oficiu sau altui Ordin local, unde mă voi afla …

Eu Galileo Galilei, am abjurat, am jurat, am promis și m-am obligat ca mai sus și, cu

adevărat cu propria mea mână am semnat această abjurație și am spus-o cuvânt cu cuvânt în Roma, în Mănăstirea Minerva, în ziua de 22 iunie 1633 …”

Acuzat de practicarea magiei și încheierea pactului cu diavolul, Thomasso Campanella în anul 1592, a fost dus si închis la Mănăstirea San Domenico din Neapole. Cu toate acestea, acuzațiile aduse nu au avut urmările asteptate de către Biserica Apuseană, deoarece în Italia acelei perioade procesele de vrăjitorie și magie nu mai reprezentau ceva glorios. Eliberat, după ce executase 26 de ani de închisoare, Thomasso Campanella a plecat la Paris unde a studiat o serie de lucrări și s-a întâlnit cu marele filozof francez Pierre Gassendi (1592 – 1655). În prefața lucrării Questiones Physiologicae, publicată la Paris în anul 1637, menționa că nu a primit acordul Congregației Indexului spre a o publica pentru simplu fapt că era închis la Neapole sub falsă acuzație de lèse-majesté.

Dacă în Christianitas medioevalis, Biserica reprezenta principala instituție a Europei, în această perioadă apar oamenii științelor laice, pionierii altor instituții care nu mai au nevoie de revelație pentru a-și dezvolta ideile și cercetările lor. Celebra condamnare a lui Galilei a reprezentat, peste două secole, un adevărat simbol al conflictului dintre teologie și științele modern

. Într-un asemenea context, Biserica ar fi trebuit să-și dea seama că nu mai putea controla toate științele. Pe de altă parte, începând liberalizarea și laicizarea gândirii, liberalii și laicii acestor timpuri încep să acuze din ce în ce mai virulent Biserica de necolaborare la opera lor, condamnând-o pentru faptul că se opune laicizării societății.

3.3. Vânătoarea de vrăjitoare în vestul Europei și Transilvania

Ca un ecou mai îndepărtat în timp și spațiu, și în Transilvania au avut loc aproape  500 de procese și execuții de vrăjitoare, iar piețele centrale sau iazurile de la periferii erau locuri unde judecata devenea un real prilej de spectacol sinistru pentru mulțime.

Jean Delumeau aprecia că vânătoarea de vrăjitoare din Evul Mediu apusean a luat amploare pe fondul preexistent al unor spaime colective de diavol și acțiunile sale. Acest lucru s-a intamplat în contextul lumii medievale, populată și de vrăjitori, diavoli, zâne și tot felul de bestii, pentru care magia și miracolul erau locuri comune.

În vestul Europei, Biserica Catolică își motiva intervențiile împotriva unor persoane considerate vrăjitoare, printr-un pasaj din Vechiul Testament, Cartea lui Moise, care spunea:

„Nu lăsa să trăiască vrăjitoarea sau femeia ghicitoare”.

În 1231 a apărut primul inchizitor, temutul Konrad von Marburg. Punctul culminant al vânătoarei de vrăjitoare și vrăjitori în Apus este atins în 1560-1630, iar în Lumea Nouă odată cu celebrul caz al vrăjitoarelor din Salem, Massachussetts, 1692.

În Transilvania, procesele vrăjitoarelor apar ca un ecou întârziat al celor din Apus, fiind frecvente în timpul lui Mihai Apafi I (1632-1690). Astfel, primele procese de vrăjitoare s-au desfasurat în secolul XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în orașele Cluj și Dej. La Cărei sunt consemnate interogatorii, torturi și condamnări la ardere pe rug pentru mai multe vrăjitoare, între 1730 și 1745.

La Sibiu, Baia Mare, Sighișoara, Brașov, Târgu Mureș și în aproape toate târgurile importante din Transilvania sunt menționate în această perioadă procese ale vrăjitoarelor. Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia, cu toate ca există dovezi că judecata unor cazuri a continuat și după această dată, chiar dacă pedeapsa capital nu s-a mai pronuntat.

Este de remarcat faptul că în spațiul transilvanean, vrăjitoria nu era neapărat motivată religios, nu era privită în primul rând ca o erezie, tribunalele erau laice (formate din juzi), iar pedepsele erau îndreptate împotriva acelor fenomene aparent inexplicabile ori care aveau la bază invidie socială (gelozie), superstiții, credințe populare și răfuieli personale.

Amploarea fenomenului nu a fost comparabilă cu Inchiziția din vest.Astfel, nu se poate vorbi despre o psihoză generalizată, o vânătoare de vrăjitoare, antifeministă, demonizantă propriu-zisă. Totuși, pe de altă parte, între secolele XVI-XVIII, în Transilvania se înregistrează numeroase procese, anchete, persecuții și pedepsiri ale vrăjitoarelor, cu deznodământ tragic.

În celelalte teritorii, Moldova și Țara Românească, se poate spune că nu au existat aproape deloc astfel de acțiuni, documentele dovedind existența unor procese cu totul izolate (unul în Moldova, judecat în 1761 de către pitarul Neculai Kogălniceanu la Câmpulung Moldovenesc) și trei în Țara Românească (1586, 1714, 1777).

Dimitrie Cantemir (1673-1723), introduce în limba romană termenii : „maghie” și „alhimie”, face reflecții asupra „științei sacre” (ezoterice, oculte). În Moldova, mai târziu, în sec. XVIII-XIX, evreii vor fi considerati cei demonizați, asupra cărora se îndreaptă suspiciunile majorității.

Se poate spune că în cazul vrăjitoriei, femeia este considerată agent al Necuratului și al duhurilor malefice, cea care se folosește de elemente din natură pentru a corupe sufletul oamenilor. Cu toate ca în Transilvania se pare că eram departe de înverșunarea luiMaleus Malleficarum (1484, cartea de căpătâi a inchizitorilor, scrisă de Jacob Spenger și Heinrich Kramer), femeile sunt cel mai adesea subiectul proceselor de vrăjitorie.

De cele mai multe ori, vrăjitoarea era o femeie cu un statut bine definit în comunitate sau diferită de ceilalți: văduva, moașa, femeia singură, femeia curtată, frumoasă sau purtătoarea unor semne și trăsături fizice deosebite.

Principalele acuzații ce li se aduceau vrăjitoarelor aveau legatura cu îmbolnăvirea copiilor sau farmece pentru distrugerea căsniciilor, infidelitate ca efect al unor presupuse vrăji. Bazându-se pe credințe și fobii populare privind formele de manifestare ale răului, fenomenele din natură, reacțiile ciudate ale unor animale în preajma femeii suspectate erau considerate probe de netăgăduit împotriva acuzatei.

Scâncetul bebelușilor, urletul câinilor la vederea femeii erau semne clare că este vrăjitoare. Alte trăsături fizice cum ar fi negul de pe nas (de pe față) erau semne distinctive. Pentru a se dovedi dacă femeia era sau nu vrăjitoare, negul era înțepat cu un ac, iar dacă acesta nu sângera era limpede că femeia e vinovată.

Ca și în apus, vrăjitoarele din Transilvania, aduse în fața judelui regal, erau mai întâi obligate cu orice preț să-și mărturisească vinovăția. Tăcerea lor era luată întotdeauna ca semn de vinovăție, după dictonul „qui tacet, concentiret” (cine tace, aprobă).

Procesele aveau ca finalitate alungarea din oraș, torturarea, amendarea, dar in cele mai multe cazuri , trecându-se prin diverse probe, se ajungea la decapitare, spânzurare sau ardere pe rug.

La Sibiu, în cazul început în 1718, care a durat trei ani, dovezile procesului sunt legate de aparitia unor gândaci malefici. Al 20-lea martor din acest proces, Paulus Albert, de 45 de ani, spunea:

„Am auzit, de la bietul meu tată răposat, că, odată, într-o noapte, pe când erau culcați, doi gândaci negri s-au urcat pe mâna lui. Pe unul, care i s-a urcat pe picior, l-a strivit mama mea și așa a pocnit, de parcă cineva ar fi strivit o alună veche. Pe celălalt, însă, care, după cum se cuvine să se știe, era pe pieptul ei, tatăl meu l-a aruncat pe pământ. Din acea clipă, mama mea, de fiecare dată, o bănuia pe doamna Ehrlinger și, de câteva ori, a calificat-o în public, pe stradă, ca vrăjitoare”

Una dintre cele mai célèbre probe și des folosite era proba de apă. Vrăjitoarea era dusă la un râu (la Cluj, pe Someș) sau lac (la Brașov pe lacul din fața Porții orașului, la Sibiu în Iazul croitorilor), legată de mâini și picioare și aruncată în apă. Deseori, era imposibil ca biata condamnată să se salveze. Însă chiar și dacă supraviețuia, era un semn că se folosește de puterile malefice, așa că presupusa vrăjitoare era supusă oprobriului public și avea parte tot de arderea pe rug ca sentința finală.

Arderea pe rug se desfasura în piețele centrale ale cetăților (în Piața Mare la Sibiu, în fața Catedralei Sf. Mihail la Cluj). La Cluj, resturile în urma pedepsei erau expuse în fața Turnului Croitorilor, pentru a fi de luare aminte cetățenilor. Aleea care ducea spre turn era numită Aleea Vrăjitoarelor.

Daseori, cădeau victime acestor procese doar femeile de origine maghiară sau săsoaicele, pentru că era vizată numai populația din interiorul cetății (românii locuiau de regulă în exterior). La Cluj se cunoaște că doar o singura româncă, ce locuia pe Dealul Feleacului, ar fi fost acuzată de vrăjitorie.

La Sibiu, procesele vrăjitoarelor, dar și decapitările și spânzurătorile unor nelegiuiți aveau loc în Piața Mare a orasului. În 1550, Cronica lui Sigerus consemneaza faptul că în mijlocul Pieței Mari este instalat Stâlpul infamiei, care va sta aici până în 1783. Aici, lângă Statuia lui Roland care trona din vârful Stâlpului, erau aduse în fața publicului și executate in general femeile considerate vrăjitoare.

Statuia lui Roland este unică în Transilvania, dar răspândită si pe teritoriul Germaniei. Cavalerul Roland, înfățișat întotdeauna cu o sabie ce se înalță amenințător asupra nelegiuților, ca o sabie a lui Damocles, reprezinta un simbol legendar al autonomiei legislative a Sibiului. Se pare că cea păstrată astăzi la Muzeul Brukenthal este a treia statuie dintr-o serie de Rolanzi sculptați la Sibiu, prima nedatată, a doua din 1550, sculptată de Onofforus, și cea din sec. XVII.

În 1677, în timpul probei cu apă în Iazul croitorilor, aflat undeva la capătul actualei străzi Gheorghe Lazăr, este consemnat că podul de la poarta morților s-a surpat sub greutatea celor care se întorceau în cetate de la locul pedepsei, eveniment „fără urmări grave”.Tot cronica lui Sigerus consemnează mai multe arderi pe rug ale vrăjitoarelor precum si cea din 1653, când „văduva comitelui Seraphin este acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug“.

În 18.06 1703 „în iazul croitorilor este înecată cea de-a șasea vrăjitoare.”.În 1.05.1711 „o vrăjitoare este arsă pe rug și alte două sunt decapitate.”

După unele surse existente, se pare că ultimul proces al vrăjitoarelor din Sibiu a avut loc în 1718, în timpul primarului Melzer (Werder), și s-a desfasurat pe parcursul a trei ani, după care presupusa vrăjitoare a fost achitată.

Tot Piața Mare, în Cușca nebunilor erau inchisii în Evul Mediu tâlharii, bețivii și scandalagii. Până în 1734, Cușca nebunilor era amplasată lângă Statuia lui Roland.

Cei care nu erau închiși aici, în Cușca nebunilor, erau pedepsiți cu ”Fidel”-ul – fixarea capului și mâinilor între scânduri de lemn (Sigerus consemnează că în 1577, „Magistratul orașului aduce la cunostinta fiecarui enoriaș ca absenta de la slujbele religioase va aduce bătaia în butuci – în die Fidel gespannt“ sau cu ”piatra infamiei” – o greutate atârnată de gât.

Tot cu decapitarea era pedepsit desfrâul și sodomia. Locuri de execuții mai existau și în fața Porții Ocnei și pe strada Ocnei Sibiului. Pedepsele considerate mai blânde erau pedepsite prin bătaie sau tortură, erau aplicate în curtea Primăriei vechi sau la Stâlpul infamiei din Piața Mare.

La Brașov, între anii 1621 – 1696 s-au desfășurat aproape 20 de procese împotriva vrăjitoarelor. Lacul unde avea loc proba de apă se afla la ieșirea din Cetate, în capătul Străzii Porții.Acest lacu a fost asanat la începutul secolului al XIX-lea și locul este străbătut astăzi de Bulevardul Eroilor.

Se pare că la Târgu Mureș, în 1752, apoi la Mediaș în 1753 au avut loc ultimele condamnari finalizate cu arderi pe rug ale vrăjitoarelor din Transilvania.

Proceselor vrăjitoarelor din Transilvania s-au încheiat mai ales după ce Maria Tereza a interzis aceste procese și uciderea vrăjitoarelor.. După această dată, cu toate ca au mai existat procese izolate , la acestea nu s-a mai recurs la arsenalul atroce și nu au mai fost sentințe capitale.

3.4.Victime ale inchiziției

Primele victime ale Inchiziției au fost “ereticii”. Contra lor se făceau reclamații la oficiul Inchiziției, care trimitea imediat o “echipă” la fața locului. Urma ancheta care constă în principal din obținerea de informații de la acuzat, cel mai adesea prin tortură, și de la denunțătorii săi. Cea mai ușoară pedeapsă pe care o putea primi acuzatul era excomunicarea din sânul Bisericii. Sentința era destinată celor care-și mărturiseau păcatele și se lepădau de “erezie”.

Pedepse ușoare erau socotite și posturile îndelungate, pelerinajele la locurile sfinte, penitența publică, purtarea unui veșmânt sau a unui însemn infamant, amenzile și detenția.

Pentru cei “necooperanți” se aplicau constrângeri în “Sala Torturii”, aflată în beciurile tribunalului. Fantezia torționarilor nu cunoștea limite. În camera “groazei” se aflau instrumente pentru smulgerea unghiilor, a limbii, pentru scoaterea ochilor și tăierea urechilor, lanțuri și greutăți pentru imobilizarea membrelor, frânghii groase, “leagăne” cu țepușe. Mai întâi, torționarii băgau spaima în “eretic”, descriindu-i de-a fir a păr supliciile la care erau supuși cei de-o credință cu el. După care se “trecea” la practică.

Cea mai folosită metodă de tortură era dislocarea membrelor cu ajutorul unui mecanism alcătuit din frânghii, scripeți și greutăți (“garrucha”, la spanioli). De tavanul sălii se agăța un scripete, peste care era trecută o frânghie rezistentă. După ce era dezbrăcat, vinovatul era legat cu mâinile la spate, i se puneau cătușe la picioare și greutăți la glezne, și era ridicat. În funcție de răspunsurile oferite, când și când victimei i se dădea brusc drumul de sus, ceea ce provoca adesea dislocarea umărului sau brațelor. Pentru a spori chinul, inchizitorii făceau pauze, în care medicii vindecau rănile muribundului, fixându-i la loc oasele proaspăt dislocate. După care “tratamentul” era reluat.

Din arsenalul Inchiziției făcea parte și “prăjirea” tălpilor. Pentru început, torționarii ungeau cu ulei tălpile picioarelor. Se aduceau apoi, pe o tăblie plată, tăciuni încinși aproape de picioare, provocând astfel arsuri cumplite victimei. Din timp în timp, pentru a obține “mărturisirea păcatelor”, inchizitorii întrerupeau suferința, plasând o scândură între picioare și foc. Dislocarea membrelor și “prăjirea tălpilor” se aplicau în egală măsură ambelor sexe. În schimb, sufocarea prin înecare era un supliciu rezervat cu prisosință femeilor. Victima era așezată la orizontal, pe o bancă, legată cu sfori și forțată să bea apă. Senzația de înec era acutizată prin folosirea unei pânze de în sau mătase, introdusă în gura victimei. Existau și metode mai “ușoare” de tortură, aplicate în cazurile în care Inchiziția nu voia să riște uciderea acuzatului. Una dintre acestea erau tijele metalice introduse între degete și strânse puternic cu ajutorul șuruburilor.

Odată scăpat din camera torturii, acuzatul afla sentința printr-o ședință publică a tribunalului. Condamnații la moarte erau executați cu fast, potrivit unui ritual respectat cu strictețe de către inchizitori. În piața centrală sau în biserica principală a orașului se organiza o ceremonie denumită “actul de credință” (“auto-da-fé” la spanioli sau sermo generalis). La “spectacol” asistau autoritățile ecleziastice și civile, precum și numeroși gură-cască.

În cazul proceselor cu mulți acuzați, pronunțarea și aplicarea pedepselor durau mai multe zile. La sfârșit, “vinovații” erau arși pe rug. “Pocăiții” primeau favorul de a fi uciși înaintea arderii. Au existat și cazuri în care acuzații decedați în timpul “anchetei” au fost arși simbolic pe rug.

Începând din secolul al XV-lea, Inchiziția a combătut practicile oculte și păgâne, sub acuzația de vrăjitorie și legături cu Diavolul. În 1487, Jakob Sprenger și Heinrich Kramer, inchizitori germani, “vânători” de vrăjitoare, au publicat în limba latină tratatul “Malleus Maleficarum” (“Ciocanul vrăjitoarelor”), folosit ulterior ca manual despre cum se identifica, interoga și condamna o vrăjitoare. Printre întrebările obligatorii pe care inchizitorul trebuia să le adreseze vrăjitoarelor figurau când și unde au avut relații trupești cu… Satana, dacă pot stârni furtuni și provoca fulgere. Obsesia vrăjitoriei a cuprins mințile oamenilor Bisericii.

Procesele împotriva vrăjitoarelor au împânzit Europa. În Spania, cel mai mare proces al vrăjitoarelor a avut loc la începutul secolului XVII, în Țara Bascilor. Cu scopul de a stârpi vrăjitoria, inchizitorii au judecat peste 7.000 de cazuri. De teama Inchiziției, oamenii renunțaseră la pisici, considerate intermediarii Diavolului, la ghicirea viitorului, la vindecarea prin metode naturiste.

Un caz interesant îl reprezinta cel al lui Domenico Scandella, zis Menocchio, un morar din Friuli, care a fost ars pe rug fiind acuzat de erezie si ca deținerea și citirea cărților interzise. Documentele procesului împotriva să se gasesc în Arhivele Curiei Arhiepiscopale din Udine, Sant’ Uffizio Anno integro 1583 an. 107 usque ad 128 incl., proc. n.126, și Anno integro 1596 a.n. 281 usque ad 306 incl., proc. n. 285.

Pe data de 28 septembrie 1583, Domenico Scandella a fost denunțat Sfântului Oficiu de către Odorico Vorai fiind acuzat că a rostit cuvinte „eretice și nelegiuite” despre Hristos, acuze care au fost susținute si de către martori precum: Francesco Fasseta, Domenico Melchiori, Giuliano Stefanut.

La 4 februarie 1584, inchizitorul franciscan Felice de Montefalco a decis ca Domenico să fie arestat, iar pe 7 februarie 1584 a fost supus primului interogatoriu. Odată cu arestarea sa, i s-au inventariat și cărțile bibliotecii personale pe care le citise sau pe care le studia. Analizând lista cărților se observă că majoritatea erau împrumutate de la consătenii săi. Șase lucrări din cele 11 conțineau texte religioase.

Întreaga anchetă s-a desfasurat pe baza ideilor și mesajelor din lecturile făcute. În cursul procesului, inchizitorul a întrebat dacă Menocchio vorbea în glumă sau își susținea și argument ideile, deoarece manifestările eretice ale persoanelor fără prea multă școală erau considerate ca rod al nebuniei sau al posedării diavolului.

Menocchio a fost acuzat de anabaptism, o mișcare întâlnită în regiunea Veneto și care a atras severe persecuții religioase în secolul al XVI-lea. Interogatoriile s-au încheiat pe data de 12 mai, după care a fost dus si inchis în temniță. Pe 17 mai i s-a dat urmatoarea sentința: „Încăpățânat astfel în aceste erezii, ai perseverat cu inimă împietritǎ, ai negat cu îndrăzneală, cu vorbe profane și nelegiuiri…. ai sfârtecat cu suflet diabolic, nu ai ținut postul sfânt până la capăt, nu am aflat noi că ai răcnit până și împotriva sfintelor predici?, ai condamnat…. cu judecată ta profanǎ, spiritul cel rău te-a îndemnat să te afirmi, te-ai luptat…. cu gura ta spurcatǎ, ai născocit lucrul acesta atât de nelegiuit, și că totul a fost murdărit ș i că nu a fost pângărit de tine… negai, răstălmăcind cu limba ta blestemată… spuneai, la urmă ai r ǎcnit, ai dat otravǎ, și ceea ce este groaznic nu numai de spus ci și de auzit pentru toți, n-a fost mulțumit spiritul tău r ǎu și pervers cu toate acestea… ci a scos coarne și precum giganții ai început să te bați împotriva celei mai sfinte și inefabile Trinități, se înspăimântă cerul, totul se răstoarnă și se cutremurǎ cei care aud lucrurile neomenești și îngrozitoare pe care cu gura ta profanǎ le-ai rostit despre Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Ai adus din nou la lumină și cu tărie ai afirmat că adevărata acea părere, de altminteri interzisă, a unui vechi filozof care afirma veșnicia haosului, din care au ieșit toate ce sunt în această lume. În sfârșit, ai înviat părerea maniheiștilor despre dubla generare a binelui și răului. Ai adus din nou la luminǎ erzia lui Origen cǎ toți vor fi salvați, evrei, turci, păgâni, creștini și toți necredincioșii, deoarece Duhul Sfânt le este tuturor în mod egal… Te condamnǎm solemn să fii închis între două ziduri unde vei rămâne pentru toată durata vieții tale,” Aceasta sentințǎ ne atrage atenția prin lungimea ei (de patru sau cinci ori mai mare decât o sentințǎ obișnuitǎ data in acea perioada).

În cadrul celui de-al doilea proces al său, desfășurat pe 12 iulie 1599, s-a dezbatut și problema cosmogoniei privind raportul dintre cultura populară tradițională și cea din lecturile sale.

Spre sfarsitul lunii iunie 1599, Menocchio a fost arestat și încarcerat la Aviano. Au trecut 15 ani de la primul interogatoriu. În acest interval executase și trei ani de închisoare „era acum bătrân: slab, cu părul alb, cu barba cenușie, mai mult albă, îmbrăcat ca întotdeauna ca un morar, cu o haină ș i o beretă de culoare gri-deschis. Avea 67 de ani..”.

Pe 2 august, Congregația Sfântului Oficiu l-a declarat „relaps” solicitându-i-se să-și divulge complicii pentru a fi iertat de tortura. Răspunzând: „Nu-mi amintesc a fi cugetat cu careva,” a continuat: „am vorbit cu atâția, că acu nu-mi amintesc.”

L-au audiat dezbrăcat, după care l-au legat și l-au dus în camera de tortură. Notarul a notat faptul că tortura avusese loc o jumătate de oră, conform regulamentelor în vigoare. Papa Clement VIII cerea insistent ca Menocchio să fie condamnat la moarte în aceeași perioadă în care, la Roma se încheia procesul lui G. Bruno.

Menocchio, în final, a fost omorât. Faptul e relatat detaliat în depoziția lui Donato Serotino care, la 6 iulie 1601, spunea comisarului inchizitorului din Friuli că la Pordenone „fusese executat de către Sfântul Oficiu …. acel Scandella.” .

În contextul acestor două mari evenimente istorice, inventarea tiparului și Reforma, a fost posibilă apariția unui caz ca cel al lui Domenico Scandella. Reforma a oferit oamenilor curajul de a comunica, iar tiparul a făcut ca ideile din cărți să fie transmise, analizate și comparate cu tradiția orală.

3.5.Prigoana împotriva evreilor și musulmanilor

În teritoriile regatul Aragonului, primul tribunal inchizitorial a fost înființat în secolul al XIII-lea, printr-un act al Papei Grigore al IX-lea.Acest lucru se întâmpla în timpul ereziei albigense, care a dus la înflorirea si dezvoltarea Inchiziției în sudul Franței și zona Pirineilor. Dar Inchiziția nu a „prins” în Spania în această perioadă, așa cum a făcut-o în alte părți ale Europei catolice. Treptat, influența acestei instituții a scăzut și, până în secolul al XV-lea, ea nu mai reprezenta aproape nimic.

Din acest motiv, istoria Inchiziției spaniole – cea mai cunoscută dintre toate – se desfășoară într-un alt cadru temporal decât în Franța, Germania sau Italia. Ea va cunoaște o perioada de apogeu câteva secole mai târziu, și nu în Evul Mediu, ci în epoca modernă timpurie.

În regatul Castiliei, nu a existat niciodată un tribunal al Inchiziției papale; supravegherea comunității era în sarcina episcopilor.

În perioada evului mediu, elita catolică castiliană nu a fost interesată de problemele ereziei. Evreii și musulmanii erau tolerați și puteau să-și urmeze nestingheriti legile și obiceiuril tradiționale în probleme domestice. Exista însă o anumită discriminare, la nivelul legii: potrivit legislației, evreii și musulmanii erau considerati inferiori catolicilor.

Inchiziția spaniolă cat și fervoarea acesteia pot fi atribuite naturii multi-religioase a societății spaniole de după Reconquista.

Maurii, cuceritori ai peninsulei iberice în 711, au stăpânit aceasta regiunea până în secolul al XIII-lea, când avansul creștinilor îi împinge în granițele restrânse ale Granadei. Ei vor rezista aici până în anul 1492, an ce marchează oficial sfârșitul Reconquistei. Dar, lupta spaniolilor împotriva maurilor nu se oprește aici. În ciuda promisiunilor inițiale, făcute de regii Spaniei și stabilite prin tratate oficiale, maurii vor fi în continuare discriminate si persecutați.

Spania post-Reconquista s-a dorit a fi o societate a coexistenței pașnice dintre creștini, evrei și musulmani. Insa războiul lung de recucerire a peninsulei a dus la apariția și dezvoltarea unei identități și unități naționale spaniole definite prin elementul religios. Cum lupta s-a dus împotriva unui dușman de altă religie, ea a creat o coeziune socială în jurul religei creștine.

Astfel, după sfârșitul Reconquistei,se contura identificarea unui nou dușman de altă religie – Evreul – și apariția unui nou val de anti-semitism.

Activitatea înfloritoare si glorioasa a Inchiziției începând cu secolul al XV-lea își are originea în câteva evenimente de la sfârșitul secolului al XIV-lea. În acea perioadă, în unele zone ale Spaniei a izbuncit un val de antisemitism care a condus la organizarea unor pogromuri. De exemplu, în iunie 1391, la Sevilia, sute de evrei au fost omorâți, iar sinagoga din oraș a fost distrusă, mulți evrei au fost uciși și în alte orașe, precum Valencia și Barcelona.

Ca o consecință directă a acestor pogromouri, in aceasta perioada are loc o convertire în masă a populației evreiești din Spania. De cele mai multe ori, convertirea se făcea forțat si era impusa sub amenințările Bisericii Catolice.

Botezul forțat este in contradictie cu legile catolice și, teoretic, orice persoană obligată la botez putea reveni la vechea credință. Această dispoziție a fost însă interpretată după bunul plac al clericilor: astfel, se considera că orice persoană care acceptă botezul sub amenințarea morții sau a violenței se convertea totuși voluntar, prin urmare i se interzicea revenirea la credința inițială, în cazul de față la iudaism.

In acest context mulți evrei convertiți au preferat să-și urmeze noua religie, crezând că așa vor fi în siguranță. Acest lucru a dus la apariția, începând cu secolul XV, a unui nou grup social:conversos sau noii creștini. Aceștia, scăpând de restricțiile ce le fuseseră impuse din cauza apartenenței la iudaism, au putut beneficia de poziții importante în administrație și guvern, câștigând din ce în ce mai multă influență la Curte.

Spre exemplu, bancherul Gabriel Sanchez, cel care finanțează călătoria lui Columb către „Indii”, era un converso.

Renașterea Inchiziției spaniole începe sa se afirme în anii 1477-1478, când bigota regină Isabela a fost convinsă de un călugăr dominican că mulți din noii creștini păstrează, de fapt, religia iudaică. Monarhii spanioli vor hotari introducerea Inchiziției în Castilia pentru descoperirea și pedepsirea acestor cripto-evrei și cer, în acest sens, sprijinul Papei.

Regele Ferdinand a încercat să obțină de la Papa Sixtus al IV-lea înființarea unui Inchiziții controlate, de data aceasta, nu de Roma, ci de monarhia spaniolă, amenințând chiar cu retragerea sprijinului militar (în acea perioadă, Papalitatea se temea de pericolul otoman).

La început, reticent, Papa a fost de acord cu o Inchiziție spaniolă aflată sub controlul regilor. Asta însemna, de fapt, că monarhii erau cei care numeau inchizitorii.

Primii inchizitori sunt numiti în septembrie 1480. Este vorba de Miguel de Morillo și Juan de Sân Martín.

Un an mai târziu, se organizează și se desfasoara prima ceremonie cunoscută sub numele de auto-da-fé, în urma căreia șase oameni vor și executați prin ardere pe rug. Începe,astfel, dezvoltarea Inchiziției spaniole. Până în anul sfârșitului Reconquistei, tribunalele inchizitoriale vor fi înființate în toate marile orașe ale regatului castilian: Ávila, Córdoba, Jaén, Medina del Campo, Segovia, Sigüenza, Toledo, și Valladolid.

Extinderea Inchiziției în Aragon a fost stopata, pentru scurtă vreme, printr-o bulă papală.In 1483 va fi numit și un Inchizitor al Aragonului. Este vorba de Tomás de Torquemada, Inchizitor General al Aragonului, Valenciei și Cataluniei, cel care va organiza, într-o manieră brutală, dar eficientă, Inchiziția spaniolă.

Începe, astfel, vânătoarea de cripto-evrei. Torquemada a hotarat o serie de proceduri prin care se ajungea destul de usor de la descoperirea „vinovaților” la pedepsirea acestora. Procesul se desfășura astfel: Inchiziția acorda o perioadă de 30 de zile în care suspecții își puteau recunoaște vina. În același timp, inchizitorii aveau sarcina să adune dovezi și mărturii de la vecinii suspecților. În baza anumitor dovezi puteai fi acuzat că ești evreu: lipsa fumului în horn în zilele de sâmbătă (semn al respectării sabatului), refuzul de a consuma carne de porc ori achiziționarea cărnii de la un măcelar convertit etc.

Inchizitorii nu aveau nicio retinere în a folosi tortura pentru obținerea mărturiilor; cei care își mărturiseau vina (fictivă sau nu) aveau sansa de a scăpa cu viață, dar cei care ulterior intrau din nou în vizorul inchizitorilor pentru aceeași „crimă” erau executați.

Inchiziția spaniolă a obținut, încă din primii ani, multă autoritate.

Confruntat cu elanul inchizitorilor iberici, pe care nu îi putea controla, Papa Inocențiu al VIII-lea a hotarat, în 1484, să permită acuzaților să facă apel la Roma împotriva deciziilor Inchiziției. Regele spaniol a ripostat însă, în 1484 iar, apoi, în 1509, printr-un decret prin care persoanele care făceau apel la aceste proceduri fără permisiunea monarhilor erau condamnate la moarte (și la confiscarea averii). In acest mod, inchiziția a ajuns să fie singura instituție a cărui autoritate se întindea în toate regatele monarhiei spaniole.

Inchiziția spaniolă a fost destul de activă mai ales pe o perioadă de cincizeci de ani, între 1480 și 1530. Istoricii prezinta, pentru această perioadă, diverse statistici ale proceselor, condamnărilor și execuțiilor.

Henry Kamen, spre exemplu, relateaza despre circa 2000 de persoane executate (în baza autos-da-fé înregistrate), majoritatea fiind conversos de origine evreiască. Mai mult, el arata că 91,6% din cei judecați în Valencia între 1484 și 1530, și 99,3% din cei judecați în Barcelona între 1484 și 1505 erau evrei la origini.

Istoricii au motivat că represiunea împotriva acestor conversos nu a avut baze exclusiv religioase, ci și sociale. Dacă până la convertire evreii erau discriminați și nu puteau urca pe scara socială, după convertire aceștia au putut obtine la funcții importante în stat și au putut strânge averi importante. Este vorba și de o anumită invidie a vechii aristocrații spaniole împotriva unor noi creștini considerați oportuniști. Aceeași aristocrație a avut imult de câștigat de pe urma confiscării bunurilor tuturor celor condamnați de Inchiziție.

Astfel, Inchiziția spaniolă s-a născut din dorința de a-i depista pe evreii convertiți la creștinism care își păstrau, de fapt, vechea credință. Acest obiectiv, de apărare a ortodoxiei noilor convertiți, își pierde însă sensul în momentul în care regii decid expulzarea tuturor evreilor din țară. Măsura este motivată ca fiind imperios necesară din cauza suferințelor cauzate creștinilor (inclusiv a conversos) în urma contactului cu evreii, aceștia din urmă încercând, prin diferite metode, să-i abată pe creștini de acredința lor.

Decretul de expulzare (cunoscut drept decretul de la Alhambra) este dat în ianuarie 1492. Cele mai recente estimări ale specialiștilor, bazate pe o analiza atentă a documentelor oficiale și a estimărilor din epocă privind comunitățile evreiești, prezinta aproximativ 40.000 de emigranți (la o populație de 80.000).

Alte mii de evrei s-au botezat în lunile premergătoare expulzării. N-ar fi o exagerare,cei mă mulți dintre ei au luat această decizie pentru a nu fi forțați să plece. Astfel tocmai din acest motiv ei au intrat în vizorul Inchiziției, care îi suspecta că își continuă in taina practicile iudaice, nerespectând noua credință.

Așadar, noii conversos vor fi victimele sigure ale persecuțiilor intense de până la 1530. Până în 1560 însă, procentajul lor în procesele Inchiziției scade până la 3%. Pe parcursul următoarelor 2 secole care urmeaza vor mai exista câteva valuri mari de persecuții împotriva evreilor, iar ultimul process consemnat a avut loc tocmai în… 1818, în plină epocă modernă.

Cealaltă țintă importantă a Inchiziției a fost comunitatea de moriscos, musulmanii convertiți la creștinism după sfârșitul Reconquistei. Oficial, s-a decis ca toți musulmanii aflați sub stăpânirea coroanei de Castilia sa fie obligați să se convertească în 1502, iar cei din regatul Aragonului în 1526.

Inițial, în ciuda numeroaselor suspiciuni la adresa comunității de moriscos, Inchiziția nu a putut lua măsuri la fel de dure ca în cazul cripto-evreilor. De ce? Cel puțin în regatele Valenciei și Aragonului, mulți moriscos se aflau sub jurisdicția nobililor, nu a Coroanei în mod direct, iar persecutarea lor putea fi considerată o ofensa adusa nobilimii și, mai mult decât atât, ca lezând interesele economice ale acestei clase sociale.

A doua jumătate a secolului al XVI-lea, mai bine zis ultima perioadă a domniei lui Filip al II-lea, a adus o înrăutățire a relațiilor dintre (vechii) creștini și moriscos. După revolta din Granada din 1568-1570, Inchiziția a început să ia măsuri mult mai dure. Din 1570, tribunalele inchizitoriale din Zaragoza, Valencia și Granada se ocupau mai mult de cazuri ale acestei comunități.

Fiecare aspect al vieții moriscilor – inclusiv limba, vestimentația și obiceiurile sociale – era condamnat ca fiind necivilizat și păgân. Orice persoana care refuza să bea vin sau să mănânce carne de porc putea fi denunțată Inchiziției. În ochii acestei instituții și ai opiniei populare, chiar și practicile precum consumarea cușcușului, folosirea hennei, aruncarea dulciurilor la nuntă sau dansul pe muzică berberă erau activități necreștine pentru care orice persoană putea fi obligată să facă penitențe. Acei morisci care erau creștini sinceri nu puteau avansa pe scara socială și erau expuși criticilor venite și din partea musulmanilor, dar și din partea creștinilor.

La fel ca în cazul evreilor, Coroana a ajuns în cele din urmă sa ia decizia că cea mai bună soluție pentru rezolvarea tuturor problemelor este expulzarea comunității morisce.

Factorul demografic a fost unul din argumentele decisive care au inclinat în favoarea expulzării. Juan de Ribera, arhiepiscopul de Valencia, l-a avertizat pe regele Filip al III-lea spunandu-i că, dacă nu ia măsuri urgente, populația creștină va fi depășită numeric de musulmani, pentru ca toți moriscii se căsătoreau și aveau mulți copii, în timp ce doar 1/3 sau 1/4 din creștini rămâneau celibatari după ce intrau în serviciul militar sau în sânul Bisericii.

Moriscii, a spus Ribera, se gândesc permanent numai la reproducere și la supraviețuire, iar cumpătarea lor privitor la alimentație și băutură face ca speranța lor de viață să fie mult mai ridicată.

Decizia prin care s-a hotarat expulzare a fost aprobată cu unanimitate de Consiliul de Stat pe 30 ianuarie 1608, deși decretul propriu-zis nu a fost semnat de rege decât pe 4 aprilie 1609. Navele flotei spaniole au fost pregătite în secret, la care li s-au alăturat ulterior mai multe nave comerciale străine, inclusiv unele engleze.

Pe 11 septembrie, ordinul de expulzare a fost anunțat oficial în orașele din Regatul Valenciei, iar primul convoy a plecat de la Denia pe data de 2 octombrie, pentru a ajunge la Oran doar trei zile mai târziu. Populația de morisci din Aragon, Castilia, Andaluzia și Extremadura a fost expulzată în anul următor Majoritatea celor expulzați s-au stabilit în Maghreb sau pe Coasta Berberă, mai ales în Oran, Tunis, Tlemcen, Rabat, Tetuán și Salé. Mulți au plecat in Franța. După asasinarea lui Henric de Navarra din mai 1610, au fost forțați să emigreze mai departe în Italia, Sicilia sau Istanbul.

Trebuie subliniat faptul că mai mulți morisci au rămas în Spania fiind în continuare în atenția Inchiziției. Cu toate acestea, potrivit lui Kamen, între 1615 și 1700, doar 9% din cazurile judecate de Inchiziție erau împotriva acestei minorități.

Auto-da-fé, sau actul de credință, era considerata ceremonia publică prin care celor aduși în fața tribunalelor inchizitoriale li se facea cunoscuta sentința. Termenul propriu-zis face referire la ritualul de penitență publică al ereticilor condamnați. Această ceremonie era, în esență, un ritual religios și nu includea și executarea pedepselor; aceasta avea loc ulterior. Prima astfel de ceremonie a avut loc în 1242, în Franța lui Ludovic al IX-lea. În Spania, prima auto-da-fé are loc în 1481, iar șase din oamenii care au participat la ea au fost ulterior executați.

Tomas de Torquemada, considerat „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor. El i-a fost sfetnic și duhovnic reginei Isabela încă din copilărie, fapt ce explică influența sa asupra politicii religioase a cuplului Isabela-Ferdinand.

Torquemada era ferm convins că prezența comunităților de marranos (evrei convertiți),moriscos (musulmani convertiți), evrei și mauri era o amenințare la adresa vieții sociale și religioase a Spaniei. Astfel, el a jucat un rol decisiv în decizia Coroanei de a-i expulza pe evrei din Spania.

Inchiziția spaniolă a fost fondata în 1478 de monarhii catolici Ferdinand și Isabela pentru a sustine ortodoxia catolică în regatele lor și s-a situat sub controlul direct al monarhiei spaniole Aceasta. nu a fost abolită definitiv decât în 1834, în timpul domniei lui Isabela a II-a.

Inchiziția, ca tribunal ecleziastic, avea putere numai asupra creștinilor botezați. Însă, dupa ce  evreii (în 1492) și maurii musulmani (în 1502) au fost exilați din Spania, jurisdicția Inchiziției de-a lungul unei perioade lungi a istoriei sale s-a extins efectiv asupra tuturor supușilor coroanei. Inchiziția avea în mare parte obiectivul de a asigura ortodoxia celor recent convertiți, cunoscuți sub numele de  conversos sau marranos.

Instituția inchizitorială nu este o creație cu origini spaniole. A fost creată prin intermediul bulei papale Ad abolendam, emisă spre sfârșitul secolului al XII-lea, de papa Lucio III si reprezenta un instrument de combatere a ereziilor din sudul Franței. Au existat tribunale ale Inchiziției pontificale în multe regate creștine, de-a lungul Evului Mediu.

În Castilia nu a functionat niciodată un tribunal inchizitorial. Responsabilii cu supravegherea și pedepsirea delictelor care țineau de credință erau unii preoți, prin intermediul Inchiziției Episcopale. Totuși, în timpul Evului Mediu în Castilia s-a acordat foarte puțină atenție ereziilor.

O mare parte a Peninsulei Iberice fuseseră sub dominație arabă, iar regiunile din sud, în special teritoriile vechiului Regat de Granada, aveau o numeroasa populație musulmană. Până în 1492, Granada a rămas sub dominație arabă. Marile orașe, mai Sevilia și Valladolid, în Castilia și Barcelona în Regatul Aragonului, aveau populații importante de evrei.

În timpul Evului Mediu, conviețuirea era oarecum pașnică, chiar dacă nu lipseau incidentele-între creștini, evrei și musulmani, în regatele din teritoriile peninsulei. Evreii ocupau multe posturi importante, atât religioase cât și politice. Castilla avea chiar și un rabinne oficial, un evreu practicant.

Cu toate acestea , la sfarsitul secolului al XIV-lea a luat amploare în unele locuri din Spania un val de antisemitism , miscare însuflețită de predicile lui Ferrant Martinez, arhidiacon de Écija .

Au fost deosebit de sângeroase așa numitele "pogrom" din iunie 1391 : în Sevilia au fost asasinați sute de evrei și sinanoga[1] a fost distrusă complet ; și în alte orașe , cum ar fi Cordoba , Valencia sau Barcelona , numărul victimelor a fost ridicat destul de mult [2]. Una din consecințele acestor tulburări a fost conversiunea masivă de evrei .

Înainte de această dată , conversiunile erau mai rare și nu aveau relevanță socială . Din secolul al XV-lea se poate mentiona despre evreoconversiuni , denumiți "noii creștini" , ca și un grup nou social , văzut cu reținere atât de evrei , precum și de creștini . Convertindu-se, evreii aveau de castigat, scăpau de eventualele persecuții , dar reușeau să ajungă în numeroase funcții și posturi care le erau interzise de normele noii societăți , care aplica severe restricții evreilor .

Au fost mulți evrei convertiții care au ajuns într-o importantă poziție în Spania secolului al XV-lea .Printre convertiții erau si: medicii Andres Laguna și Francisco Lopez Villalobos , medic de la curtea regelui Ferdinand Catolicul ; scriitorii Juan del Enzina , Juan de Mena , Diego de Valera și Alfonso de Palencia și bancherii Luis de Santangel și Gabriel Sanchez , care au finanțat călătoria lui Cristofor Columb .

Convertiții au ajuns să ocupe , de asemenea , posturi importante în ierarhia ecleziastică , convertindu-se uneori în severi defăimători ai iudaismului[3]. Unii dintre ei au fost chiar înnobilați iar în secolul al XVI-lea diferiți episcopi voiau să acrediteze ideea că aproape toți nobilii spanioli aveau ascendența evreiască.

Răscoala lui Pedro Sarmiento (Toledo, 1449) a avut ca principal element mobilizator resentimentele vechilor creștini asupra noilor creștini , subliindu-se faptul că s-au extins prin multitudinea de instituții , interzicându-le accesul lor .

Nu se poate vorbi de o unanimitate despre motivele pentru care Regii Catolici au decis să introducă si sa raspandeasca în Spania mașinăria inchizitorială . Investigatorii au prezentat diferite posibile motive :

Stabilirea unei unități religioase . Pornind de la faptul că obiectivul Regilor Catolici era crearea unei mașinării statale dure si eficiente , una din prioritățile lor era obținerea unității religioase . Mai mult Inchiziția permitea monarhiei să intervină activ în problemele religioase , fără acordul Papei .

Slăbirea opoziției politice locale a Regilor Catolici . Astfel, mulți din cei care au negat raspandirea Inchiziției în cadrul Coroanei de Aragon au făcut-o invocând drepturi speciale proprii .

Lichidarea puternicii minorități evreoconvertită. În teritoriile Regatul Aragonului au fost judecați membrii ale familiilor influente , cum ar fi Santa Fe , Santangel , Caballeria și Sanchez . Asta contrazice , fără doar și poate , faptul că Ferdinand a continuat să se bazeze în administrația sa pe numeroși convertiți .

Finanțarea economică. Pornind de la faptul că una din măsurile care se luau contra judecaților era confiscarea bunurilor cellor condamnati.

Chiar dacă evreii continuau să practice religia lor, aceasta nu a fost o cauză de persecuție din partea Sfântului Oficiu . Neîncredere în ei rezulta din faptul că se credea că incitau convertiții să se iudaizeze : în procesul “Santo Niño de la Guardia” ( Sfântul Copil Gardian ) , în 1491 au fost condamnați la pedeapsa capital de ardere pe rug doi evrei și șase convertiți pentru presupusul ritual criminal cu caracter blasfemic .

În 31 martie 1492 , la doar 3 luni după cucerirea regatului de Granada , Regii Catolici au promulgat Decretul de la Alhambra care avea drept scop expulzarea evreilor din toate regatele lor . Se acorda vasalilor evrei termen până la 31 iulie din același an să aleagă între a accepta botezul sau a abandona definitiv țara.Lor li se permitea să își ia toate bunurile și proprietățile , atâta timp cât acestea nu erau aur , argint și bani .

Motivul care justifica această măsură în prefata decretului era «recidiva» multor convertiți datorată anturajului apropiat de evrei neconvertiți care îi seduceau și păstrau între ei cunoașterea și practica iudaismului .

O delegație de evrei , condusă de Isaac Abravanel , a acordat o extraordinară compensație economică Regilor în schimbul revocării acestui decret . Conform relatarilor din documentele vremii , Regii au refuzat ofertă din cauza presiunilor inchizitorului general , care intrat in forta în sală și a aruncat pe masă treizeci de monede de argint , întrebând care ar fi de această dată prețul pentru care Iisus va fi vândut evreilor . Cu toate acestea se pare că ideea expulzării a pornit tot de la Inchiziție .

Nu se cunosc cifrele privind câți evrei au ieșit din Spania , nici măcar un numar aproximativ. . Istoricii epocii dădeau cifre destul de diferite ( Juan de Mariana vorbea de 800.000 de persoane , iar Isaac Abravanel de 300.000 ) . Estimările actuale reduc semnificativ aceste cifre (Henry Kamen estima că , dintr-o populație aproximată la 80.000 de evrei , aproape jumătate – 40.000 – au optat pentru emigrare

. Evreii espanioli au emigrat mai ales în Portugalia ( de unde se întorceau , fiind expulzați în 1497 ) și în Măroc .

Mai târziu , “sefardí” , descendenții evreilor spanioli , intemeiau înfloritoare comunități în multe orașe din Europa cum ar fi : Amsterdam , în Africa de Nord și , mai ales , în Imperiul Otoman .

Cei care au rămas , au marit grupul convertiților care reprezenta obiectivul preferat al Inchiziției . Dat fiind faptul că orice evreu care rămânea în regatele Spaniei a fost botezat , dacă continuă să practice religia evreiască , era susceptibil să fie denunțat . În fapt , într-un terme de 3 luni s-au produs numeroase conversiuni – aproape 40.000 ,și daca acceptăm cifrele lui Kamen , se poate presupune logic că o mare parte dintre acestea nu erau sincere , ci doar se supuneau necesității de a evita decretul de expulzare . Perioada cu cea mai apriga persecuție a evreilor convertiți a durat până în 1530

Din 1531 până în 1560 , procentul de cazuri evreoconvertiți în procesele inchizitoriale a scăzut semnificativ , până a ajuns la doar 3% din total . Astfel a avut loc o renaștere a persecuțiilor.Atunci când s-a descoperit un grup iudaic , în 1588 , în en Quintanar de la Orden,Toledo , în ultima decadă a secolului al XVI-lea au crescut vertiginos denunțurile .

La începuturile secolului al XVII-lea au început să se revina în Spania unii dintre evreii convertiți care se instalaseră în Portugalia , plecand din cauza persecuțiilor pe care Inchiziția portugheză , fondată în 1532 , le realiza în țara vecină . Asta însemna o rapidă creștere a proceselor intentate evreilor ,in randul victimelor fiind cei care fuseseră diferiți prestigioși financiari . În 1691 , în diferite demonstrații de "credință" , au fost arși în Mallorca 36 "chueta" și evreoconvertiți maiorchinezi .

Pe tot parcursul  secolului al XVIII-lea se reduce semnificativ numărul de evreoconvertiți acuzați de Inchiziție . Ultimul proces impotriva unui evreu care practica iudaismul a fost cel al lui Manuel Santiago Vivar , care a avut loc în Cordoba în 1818 .

CAPITOLUL AL IV-LEA INCHIZITIA-DIFERENTE DE PERCEPȚIE

4.1.Inchiziția în evul mediu

În primele trei decenii ale secolui al 13-lea, Inchiziția, ca o instituție, nu a existat. Totuși, după un timp, Europa a ajuns să recunoască adevărata faptul că Catharistii reprezentau o amenințare foarte mare. Încă din secolul 10, conducătorii bizantini au luat măsuri împotriva ereticilor. Împărăteasa Teodora a dat ordin de ucidere a numeroși paulicieni, iar în 1118, împăratul Alexius Comnenus I-a tratat pe bogomili cu severitate asemănătoare. Toate acestea nu I-au împiedicat, totuși, să pătrundă și în Europa de Vest. Aceste secte erau extrem de agresive fata de creștini și de guvernul feudal prin atitudinea lor față de jurăminte, pe care nu le tolerau sub nici o formă. De asemenea, ei erau periculoși pentru însăși propagarea rasei umane deoarece, pentru ei, nu exista căsătoria, iar cât despre datoria lor de sinucidere(Endura), se spune că mai mulți catharisti au murit de pe urma acesteia, decât de pe urma Inchiziției. Așadar, a fost necesar ca măsuri represive să fie adoptate împotriva unor învățături atât de revoluționare.

În Franța, Louis VIII a decretat în 1226 ca persoanele excomunicate, de către episcopul diozecei, sau de către delegatul sau, vor primi debita animadversio. În 1249 Louis IX a ordonat baronilor să procedeze cu ereticii așa cum dicteazadatoria(de ipsis faciant quod debebant). Un decret al Conciliului din Toulouse(1229) face pară probabil că în Franța, moartea pe rug, să fi fost deja parte a debita animadversio. În acest punct deja nu se mai poate distinge vina între puterea ecleziastică și cea regală, respectiv imperială. Așadar, până în 1224, nu exista nici o lege imperială care ordona arderea pe rug a ereticilor. Cea din Lombardy din 1224, este prima prin care moarte pe rug este menționată. Legile date în 1220 și 1224 au fost adoptate în legislația criminală ecleziastica în 1231 și au fost curând aplicate și la Roma. În acel moment s-a născut Inchiziția Evului Mediu.

Care era imediata provocare? Sursele timpului nu ne dau nici un răspuns. Episcopul Douais, a încercat, în lucrarea să “L’Inquisition. Sus Origines. Să procedure”, publicată în Paris în 1906, să explice apariția acestei instituții ca un rezultat al dorinței papei Grigore IX de a nu amesteca acțiunile lui Frederick ÎI, cu doctrina bisericească. În acest scop, el a înființat un tribunal ecleziastic, distinct. El dorea o distincție clară între Imperium și Sacerdotium, deoarece nu au fost puțin cazurile în care dușmani politici au fost uciși sub pretextul ereziei. Un tribunal pur din punct de vedere spiritual avea să asigure libertatea ecleziastică și autoritatea acestuia deoarece era în mâinile unor oameni experți ai cunoașterii și cu reputație impecabilă. Pe de altă parte, pentru a satisface și dorințele împăratului, codul penal al imperiului a fost, de asemenea, adoptat, în linii mari.

Papa, inițial, nu a stabilit Inchiziția ca un tribunal distinct și separat; el a numit judecători speciali, permanenți, care executau funcțiile doctrinei în numele papei. Acolo unde erau ei, acolo se afla și Inchiziția. Caracteristicile acestei instituții nu erau, în acel moment, procedurile diferite, examinările secrete ale martorilor sau urmărirea ereticilor în orice loc. Acestea erau practicate de către orice tribunal al vremii. De asemenea, nu se caracteriza nici prin tortură, confiscări sau aruncări în temniță. Inchizitorul doar vorbea, fiind un judecător permanent, acționând în numele Papei și având drept legal de a apăra Credința. Acesta pronunța și sentința.

În exact același timp, s-au născut două noi ordine călugărești : dominicanii și franciscanii. Aceștia, din cauza pregătirii lor teologice și datorită faptului că nu puteau fi influențați de lucruri lumești(teoretic, cel puțin), păreau candidații perfecți pentru a îndeplini rolul Inchizitorului. De asemenea, se credea că, datorită popularității lor din rândul oamenilor, aceștia nu vor întâmpina obstacole prea mari. Totuși, inchizitorii nu erau aleși numai din rândul acestor călugări. În decretul sau din 1232 Frederick ÎI îi numește inquisitores ab apostolica șede dator. Doiminicanul Alberic, în Noiembrie 1232, a trecut prin Lombardia, și a observat cum inquisitor haereticae pravitatis. Dominicanii din Friesbach au fost aleși încă din 27 Noiembrie 1231, iar pe 2 Decembrie 1232, mănăstirile din Strasbourg, Wurzburg, Ratisbon și Bremen au primit aceeași ofertă.

Se știe că dominicanii au fost trimis ca inchizitori în 1232 în Franța, pe teritoriul Rinului, în dioceza Tarragona, în Spania nh497g7532qhhc , și în Lombardia; în 1233 în Franța, pe teritoriul Auxerre, în provinciile ecleziastice din Bourge, Bordeaux, Narbonne, Auch, și în Burgundia; iar în 1235 în provincia ecleziastică a Senei. În final, în jurul anului 1255, găsim Inchiziția în plină acțiune, în toate țările din centrul și vestul Europei.(Toulouse, Sicilia, Aragon, Lombardia, Franta, Germania, Brabant și Germania).

Numirea dominicanilor și franciscanilor ca inchizitori, nu avea sub nici o formă, intenția de submina autoritatea episcopilor. De altfel, papa Grigore IX a menționat ca, dacă inchizitorii vor manifesta vreodată intenția de a acționa independent, fie ca autoritatea episcopală să îi mențină în limitele corecte. Încă din 1254 Inocențiu IV a interzis pedeapsa cu moartea fără consimțământul episcopal. Ordine asemănătoare au dat și papa Urban IV în 1262, Clement IV în 1265, Grigore X în 1273, Boniface VIII și Clement V. scopul acestora era ca sentință să nu fie influențată de posibilele capriciile sau lipsă de obiectivism a inchizitorilor.

Era o povară foarte grea pentru un inchizitor, aceea de a alege -indirect- între viață și moarte.biserica a insistat ca, un asemenea om, să posede calitățile unui bun judecător, să aibă un zel special pentru credința, pentru salvarea sufletelor și extirparea ereziilor; el nu trebuia să recurgă, sub nici o formă, la mânie sau pasiune, să nu se lase influențat de nici o ofertă sau amenințare, însă totuși, să nu fie lipsit de bunătate. El trebuia să acorde mila, atunci când permiteau circumstanțele, să asculte de sfătuitorii săi și să nu se încreadă prea mult în sine sau în aparențe deoarece, cel mai des, ceea ce e aparent, e neadevărat. Astfel descriu Bernard Gui și Eymeric(în funcție mulți ani), inchizitorul ideal: “să nu pedepsească pe cei răi, rănindu-I pe cei nevinovați”. Departe de a fi inumani, ei au fost oameni cu caracterul nepătat, iar mulți dintre ei au fost canonizați de către Biserică. Nu avem nici nu motiv să considerăm judecătorul ecleziastic medieval inferior judecătorilor contemporani.

Aceasta începea, de obicei, cu un termen “de grație” de o lună, proclamat de inchizitor oricând venea într-un district. Locuitorii erau chemați în fața acestuia. Celora care recunoșteau, din proprie inițiativă, li se administra o pedeapsă ușoară, niciodată încarcerarea sau darea pe mâna puterii civile. Totuși, relațiile cu locuitorii unui district ofereau informații valoroase, precum zona în care să caute ereticii. Astfel, dovezile împotriva acuzaților erau smulse fără voința lor.

Acuzații erau apoi citați în fără judecătorilor, iar procesul începea. Dacă aceștia recunoșteau, în orice moment, vinovăția lor, se aplică ceea ce am descris mai sus. Dar în cele mai multe cazuri, acuzații negau totul. David din Augsburg a subliniat patru metode a extrage confesiunea:

Frica de moarte. De exemplu I se dădea de înțeles acuzatului ca rugul îl aștepta, în cazul în care nu recunoaște.

Încarcerarea lui, uneori fără mâncare sau apă

Vizite ale altor oameni care fuseseră judecați anterior, pentru a-l convinge de avantajele liberei confesiuni

tortura

Când nu se admitea nimic, din proprie voință, dovezile erau smulse. Legal, trebuiau să existe cel puțin doi martori, deși judecătorii rareori țineau cont de numărul acesta. Principiul era ca mărturia unui excomunica, un “infam” nu valora nimic în fața curții, însă, în urmărirea adevărului, sau adevărului dorit, acest principiu a fost dat la o parte, iar mărturiile acestor oameni sunt luate la întreaga lor valoare. Aceasta a apărut încă din secolul 12 în “Decretum Gratiani”. Abia în 1261, după ce Alexandru IV le-a adus la tăcere scrupulele inchizitorilor, acest nou principiu a fost adoptat în teorie și în practică. Această gravă modificare a fost apărată de următorul argument: întâlnirile ereticilor se intampau în secret, astfel încât nimeni în afară de ei însuși, nu se pot demasca.

Chiar înainte de înființarea Inchiziției, numele martorilor erau ascunse fața de acuzat, această practică fiind legalizata de Grigore IX, Inocențiu IV și Alexandru IV. Boniface VIII, totuși, a înlăturat-o prin bula să “Ut commissi vorbis officii” și a comandat ca în toate procesele, inclusiv cele inchizitoare, martorii să fie numiți acuzatului.

Nu exista nici o examinare a acuzatului, iar marorii apărării aproape nu existau deoarece riscau să fie considerați, la rândul lor, eretici sau simpatizanți ai acestora. Acuzații nu primeau nici un consilier legal, astfel încât ei erau nevoiți să răspundă la orice acuzație, din punct de vedere personal. Această practică, de asemenea, nu e nouă. În 1205, Inocențiu III, prin Bula să “Și adversus vos” interzice orice ajutor legal acordat ereticilor: “este strict interzis ca voi, notarii sau avocații, să ajutați ereticii în orice fel”. Dar aceasta severitate s-a relaxat curând, și chiar în zilele lui Eymeric părea obicei universal de a acorda acuzatuluiun sfătuitor legal. Acesta, la rândul lui, trebuia să fie deasupra oricărei suspiciuni.

În primul rând, acuzatul putea face cunoscute numele dușmanilor săi.: dacă acuzațiile veneau din partea lor, acestea erau desconsiderate. În plus, era, fără discuție, în avantajul acuzatului ca matorii falși să fie pedepsiți fără milă. Bernard Gui povestește o situație în care tatăl își acuza fiul de erezie. Imediat ce nevinovăție fiului este scoasă la lumină, falsul acuzator este închis pe viață. Sperjurul, în zilele acelea, era considerat o ofensă extrem de mare, în special când era comisă de un martor fals. Acuzatul mai avea de partea lui faptul că decizia aparținea atât inchizitorului, cât și episcopilor și, în cazurile dificile, și altor oameni- boni vâri.

Boni vâri erau adesea chemați. Treizeici, patruzeci, optzeci sau mai mulți oameni-laici sau clerici, erau chemați. Aceștia erau de rang înalt, cu onoarea nepătată și jurau să dea cel mai bun verdict posibil, dată fiind cunoașterea și credința lor. Deși votul oor era doar unul de asistentă, de cele mai multe ori pedeapsa sa dădea în concordanță cu părerea lor.Judecătorii mai erau asistați de un consilium permanens, format din alți judecători.

Acuzatul mai avea și alte arme, precum dreptul de a cere o schimbare de judecător, în cazul care judecătorul arătase semne parțialitate. În acest caz de apela la Roma. Însuși Eymeric a trebuit să meargă o dată la Roma pentru a se apăra. Puterea supremă hotăra dacă judecătorul a fost sau nu imparțial și rejudeca acel caz.

Acuzatul nu era, în mod normal, ținut în închisoare, pe timpul procesului. El era supus unui jurământ, la început, prin care declara că nu va face nici o încercare de a fugi, că se va prezenta în fața tribunalului oricând este nevoie și că, în final, că accepta verdictul, oricare ar fi acesta. Judecătorii țineau extrem de mult la acest jurământ; dacă acuzatul îl păstra, acesta era mai favorabil, însă dacă îl încălca, severitatea nu se lasa prea mult așteptată. Multe secte respingeau jurămintele, ca parte a principiilor sale. Astfel, o încălcare a unui jurământ trăda încă un semn de erezie. Anumiți oameni erau încredințați cu aducerea acuzatului în fața curții “viu sau mort”. Probabil că era o povară greu de suportat pentru cel presupus eretic, însă era cu mult preferabil lungilor luni de închisoare, cu condiții dezastroase.

Curios, tortură nu era văzută ca o metodă de a pedepsi pe cineva, ci era folosită doar pentru a extrage anumite mărturii. Nu era de origine ecleziastică și a fost, mult timp, interzisă în tribunalele ecleziastice. Aceasta a fost autorizata abia la 20 de ani după fondarea Inchiziției. A fost acceptată pentru prima dată de Inocențiu IV în bula să “Ad extirpanda”, în 15 Mai, 1252. Aceasta a fost confirmată de către Alexandru IV, pe 30 Decembrie 1259, și de către Clement IV în 1265. Limita atatsata torturii era citra membri diminutionem et morțiș periculum- nu putea cauza pierderea vieții sau a membrelor. Această metodă era amânata foarte mult, recurgându-se la ea doar în cazul în care s-au epuizat orice alte forme de a smulge o mărturie. După experiența îndelungată, Eymeric declara că “Quaestiones sunt fallaces et inefficaces”- tortură este decepționanta și ineficace.

La început, totura era considerată atât de odioasă, încât clericiilor nu le era permis să asiste. Uneori, ea trebuia întreruptă pentru a permite inchizitorului să își continue examinarea. Astfel, pe 27 Aprilie 1260, Alexandru IV a permis inchizitorilor să-și desfășoare activitatea însăși în camera de tortură, iar pe 2 August 1262, Urban IV a reînnoit această decizie. Regulă generală spunea că la tortură se putea apel o singură dată. Această regulă era însă deseori flexibila- pentru fiecare dovadă, tortura putea fi reutilizata. Durerea era administrata victimei, nu ca o repetiție, ci cu continuitate, după cum spunea Eymeric: “quia, iterări non debent, nisi novis supervenitibus indiciis, continuări non prohibentur”.

Dar ce se întâmplă dacă, acuzatul, eliberat de sub instrumentele de tortură, nega ceea ce tocmai mărturisise? Unii erau de acord cu Eymeric, care spunea că în acest caz, acuzații trebuiau eliberați. Alții credeau că tortura trebuia continuata deoarece acuzatul se autoincriminase mult prea tare prin ceea ce a mărturisit anterior. Chiar și matorii erau torturați, uneori, deși nu se discuta vinovăția lor, ci a acuzatului. Aceasta era decizia inchizitorului. Chiar dacă presupusul eretic era găsit vinovat, fie prin mărturia martorilor, fie prin a sa, era permisă tortura să pentru maturii împotriva prietenilor sau a rudelor. Era împotriva oricărei legi umane sau divine ca tortura să fie aplicată, precum scrie în “Sacro Arsenale, overo Practica dell Officio della Santa Inquisizione”(Bologna,1665 ), decât dacă judecătorul era de părere că acuzatul este complet vinovat.

Este acum clar cât de superficială era atât de mult folosită expresie “confessionem esse veram, non factam vi tormentorum”(confesiunea a fost adevărată și liberă), deși ceea ce au mărturisit, a fost după ce tortura a încetat. Deși aceasta este rareori menționată în arhivele Inchiziției(în 636, iar apoi doar în 1309), nu dovedește că ea nu era folosită. Deoarece ea era aplicată în afara curții de judecată, iar tot ce interesa era mărturia “de bună voie”, nu se ivea deloc prilejul de a o menționa. Pe de altă parte, este adevărat istoric ca papii susțineau mereu ca tortură nu trebuie să pericliteze viața ulterioară, iar abuzurile extrem de grave trebuiau scoase din uz.

Consulii din Carcassonne s-au plâns papei, regelui Franței și episcopilor locali de inchizitorul Jean Garland, în 1286. Ei îl acuzat de administrarea torturii într-un mod complet inuman, acest caz nefiind unul izolat. Cazul lui Savonarola nu a fost, nici până acum, lămurit în totalitate. Raportul oficial spune că el a suferit trei și jumătate tratti da fune.

Când Alexandru VI s-a arătat nemulțumit de întârzierea procesului, guvernul florentin s-a scuzat, spunând că Savonarola era un om extraordinar de încăpățânat, cu o capacitate foarte mare de îndurare, deoarece I se aplicase torturi viguroase zile de-a rândul. Putem aminti o serie de eșecuri, ce au devenit mai regrete ale istoriei, datorită torturii, ca de exemplu cazul templarilor sau a Joanei D’Arc.

Cea mai severă pedeapsa era excomunicarea și abandonarea vinovatului puterii civile. “ultra non habeat quod faciat pro suiș demeritis ipsum, idcirco, eundum reliquimus brachio et iudicio saeculari”- din moment ce Biserica nu îi mai poate pedepsi faptele, îl lasa pe mâna puterii civile.Pedeapsa, ca o sancțiune legală este întotdeauna ceva sever și dureros.

Exista, totuși, o distincție esențială între pedeapsa ecleziastică și cea civilă. Pe când cea civilă urmărește sancțiunea, ca un rezultat al încălcării legii, cealaltă urmarest corectarea delincventului, astfel încât el este obligat să meargă la slujbe, să se împărtășească, să nu muncească, să nu înjure, etc. Au existat și cazuri în care, datorită bătrâneții, a lipsei unui alt susținător al familei, vinovatului să I se anuleze parțial său complet pedeapsa, datorită milei inchizitorului. Astfel, închisoarea pe viața a fost redusă la o amendă foarte mare, participarea la o cruciadă a fost considerată pelerinaj, iar un pelerinaj mai scurt a devenit o vizită până la o mănăstire apropiată. Roma a cenzurat unii inchizitori pentru că au fost prea duri, însă niciodată pentru că fuseseră prea miloși.

Încarcerarea nu a fost văzută mereu ca pe o pedeapsă în sine, ci mai mult ca pe o oportunitate de căire. Ea se numea immuratie(de la termenul latin murus = perete) sau încarcerare și era pentru o perioadă clară de timp, sau pe viață. Murus strictus seu arctus, sau carcer strictissimus, implica închiderea într-o celulă întunecată, singur, iar uneori ținut în lanțuri. În practică, existau și cazuri de libertate mult mai mare, de genul vizitelor libere în afara temniței. În același fel, existau și cauzuri de severitate mult mai mare, în care prizonierul era legat de perete cu lanțuri. Călugării găsiți vinovați, erau puși în lanțuri în propria mănăstire, fără a putea vorbi cu vreunul dintre frații săi de cruce. Închisoarea sau celulă era numită “În Pace” și era, într-adevăr o îngropare de viu. A fost văzută, așadar, ca o favoare remarcabilă atunci când, prin arhiepiscopul din Toulouse, regele Franței a permis în 1330, vizite lunare la “În Pace”, decizie cu care călugării dominicani nu erau de acord.

Deși celulele erau gândite în așa fel încât să nu pericliteze viața prizonierilor, stătea lor reală era deplorabila, după cum putem citi în documentul publicat de J.B.Vidal:

“În unele celule nefericiții trebuiau să stea în lanțuri, neputând să se plimbe și forțați să doarmă pe jos…Era foarte puțină preocupare pentru curățenie. În unele cazuri nu există lumină sau ventilație, iar hrana era foarte proastă.”

După inspecțiile de la Carcassonne și Albi din 1306, legații lui Pierre de la Chapelle și Beranger de Fredol au scos prizonierii din temnițe, din cauza condițiilor execrabile. În curând, totuși, s-a acceptat primirea de vin, bani sau mâncare din afară, iar această practică a devenit universal acceptată.

Numărul de victime care a fost dat pe mâna puterii civile nu se poate nici măcar aproxima. Exista, totuși, informații valoroase al unor anumite tribunale. La Palmiers, din 1381 până în 1324, din 24 de persoane condamnate, doar 5 au fost executate, iar la Toulouse, din 1308 până în 1323, doar 42 din 900 de oameni au întâlnit moartea la mâna puterii civile. Astfel, la Palmiers una din 13, iar la Toulouse una din 42 au fost arse pe rug, deși aceste locuri erau focare fierbinți de erzii. Putem să mai adăugăm ca aceasta a fost perioada cu cea mai intensă activitate a Inchiziției.

Pe eretic îl aștepta o soartă mai crudă, însă, dacă era judecat de un tribunal secular. În 1249 contele de Raymund VII, din Toulouse, a cauzat moartea prin ardere a 40 de eretici. Numărul mare de arderi, înregistrat în unele surse, sunt fie ale Inchiziției Spaniole, fie aparține timpului proceselor vrăjitoarelor germane.

De asemenea, se practică și confiscarea, însă doar în cazul celor condamnați la ardere pe rug sau la închisoare pe viață. Această metodă afecta în principal văduvele și copiii.

Decizia finală era, de obicei, pronunțata cu solemnitate la la ceremonialul sermo generalis sau auto-da-fe(act de credință), cum se va numi mai târziu. Cu una sau două zile înainte, acuzaților li se mai citea încă o dată, pe scurt, acuzațiile

Cu o seară înainte li se spuneau unde să se prezinte ziua următoare. Sermo-ul, un scurt discurs, începea foarte devreme dimineața; apoi urmă momentul oficialilor seculari, care era puși să jure obedienta fata de inchizitori, în orice moment. Urmau așa-zisele “decrete de mila”, iar în final, erau numite pedepsele vinovaților. Acest anunț începea de la cea mai puțin importantă acuzație, înspre cea mai gravă. În final, acuzații erau lăsați pe mâna puterii civile, astfel încheindu-se sermo generalis.

Zonele în care Inchiziția s-a răspândit cel mai tare sunt Centru și Vestul Europei. Țările scandinave nu au fost deloc implicate. În Anglia a apărut doar pentru procesul templarilor, iar în Castilia și Portugalia, odată cu ascensiunea lui Ferdinand și Isabella. În Olanda a fost introdusă odată cu dominația spaniolă, iar în Nordul Franței a fost relativ inexistentă.

Inchizitorii, se pare, erau de status ireproșabil, atât pe plan personal, cât și din punct de vedere al exercitării funcției lor. Unii, însă, au manifestat fanatism, ducând astfel la masacre, de-a dreptul. Un exemplu este Robert le Bougre, un catharist la origine, convertit la creștinism. Acesta a ordonat execuții en masse, cum a fost cea de pe 29 Mai 1239 la Montwimer în Champagne, când acesta a ars pe rug 180 de persoane, concomitent. Procesul acestora începuse și se sfârșise în mai puțin de o săptămână. Mai târziu, când a auzit Roma de multele plângeri împotriva lui, acesta a fost eliberat din funcție și încarcerat pe viață.

Această variantă mai necruțătoare a inchiziției s-a născut, propriu-zis, odată cu venirea la tron al lui Ferninand și a Izabelei. În acel moment, catolicismul s-a simțit amenințat din cauza numărului mare de convertiți provenind inițial din evrei(Marranos) și mahomedani(Moriscos). Pe 1 Noiembrie 1478 , Sixtus IV a împuternicit pe suveranii catolici să pună bazele Inchiziției. Judecătorii aveau să aibă cel puțin 40 de ani, cu o reputație impecabilă, distinși prin virtute și înțelepciune, maeștri ai teologiei și trebuiau să urmeze regulile și obiceiurile ecleziastice obișnuite. Pe 17 Septembrie 1480, au fost numiți ca inchizitori dominicanii Miguel de Morillo și Juan de San Martin. În curând, veștile despre abuzurile grave ce se petreceau au ajuns la Roma. Ei au fost acuzați de sechestrare, aplicarea unor torturi inumane și uciderea multor persoane. În consecință, papalitatea a dorit să-I elibereze din funcție, însă au intervenit Ferdinand și Isabella, astfel încât acest lucru nu s-a întâmplat.

O figură ce merită menționată aici este cea a lui Thomas de Torquemada.

El s-a născut la Valladolid în 1420 și a murit pe 16 Septembrie 1498. A fost nepotului cunoscutului teolog Juan de Torquemada. În adolescență, el a intrat în ordinul dominicanilor, în mănăstirea de la Valladoid, iar mai târziu a fost numit stareț al Mănăstirii de Santa Cruz din Segovia, funcție pe care a ocupat-o timp de 22 de ani. Isabella l-a ales pe acesta confesor al său, cât timp a fost la Segovia, iar mai apoi, când a urcat pe tronul Castiliei în 1474, acesta a devenit unul dintre consilierii săi cei mai apropiați, refusand însă orice funcții ecleziastice înalte.

În acel timp, puritatea religiei catolice era amenințată, după cum am spus mai devreme, de numărul mare de convertiți. În 1482 papă la numit pe Torquemada , care fusese inchizitor asistent încă din 11 Februarie 1482, Mare Inchizitor a Castiliei, iar pe 17 Octombrie I-a extins influența și asupra Aragonului.

Fiind reprezentantul papei, el dicta tot ce se petrecea în interiorul Inchiziției spaniole. El a stabilit imediat tribunale la Valladolid, Sevilia, Jaen, Avila, Cordoba și Villa-real, iar în 1484 la Saragossa, în Regatul Aragon. El a instituit și un Mare Sfat, constând din cinci membri, a căror datorie era să-l asiste. El a convocat marea majoritate a inchizitorilor spanioli, în 1484 la Sevilia și le-a prezentat 28 de articole pentru ghidare. La acestea s-au adăugat alte câteva statute în 1485, 1488, 1498. Marranos au găsit un mod de a influența Inchiziția din Spania nh497g7532qhhc . Datorită averilor sale foarte mari, aceștia deveniseră eztrem de influenți.

În această privință, Torquemada a cerut suveranilor să-I oblige pe evrei fie să se convertească la creștinism, fie să părăsească țara. Ca răspuns, aceștia au oferit 30000 de ducați pentru a fi lăsați netulburați. Evenimentul care urmează a intrat în legenda. Se spune că, la aceasta, Torquemada a apărut în fața lui Ferdinand cu o cruce și I-a strigat “Iuda l-a trădat pe Iisus pentru 30 de arginți; Maria Voastră e pe cale de a-l vinde pentru 30000 de ducați. Aici este; luați-l și vindeți-l!”, lăsând crucifixul pe masă. Astfel, prin manevrele lui, evreii au fost exilați din Spania în 1492.

De-a lungul timpului s-a scris mult despre natura aproape inuman de crudă a lui Torquemada. Llorente spune că, în timpul acestuia, 8800 de oameni au fost omorâți pe rug, iar 9654 au fost pedepsiți prin alte metode. Aceste crifre, se pare, au fost exagerate.

Chiar istoricul evreu Graetz spune “sub Primul Inchizitor Torquemada, în cursul a 14 ani cel puțin 2000 de evrei au fost arși”. Majoritatea istoricilor sunt de acord cu protestantul Peschel ca numărul de oameni morți pe rug a fost de aproximativ 200. Cu toate asteam se oare ca, în timpul vieții, el a fost privit ca un salvator. Cronicarul contemporan lui, Sebastian de Olmedo îl numește pe Torquemada “ciocanul ereticilor, lumina Spaniei, salvatorul țării sale, onoarea oridinului sau”.

Revenind la Inchiziția din Spania , aceasta a fost cu totul înlăturata odată cu revoluția din 1820.

Organizarea acesteia avea în frunte pe Marele Inchizitor, pus în funcție de către papa. Astfel, el avea autoritatea de a delega inchizitori și de a primi apeluri de la toate tribunalele din Spania . El era ajutat de un Înalt Consiliu,care constă din cinci membri, așa-numiții inchizitori apostolici- doi secretari, doi relatori și un advocatus fiscalis. Philip III a dat drept, în 1618, dominicanilor de a avea un membru permanent în Consejo Supremo(Consiliul Suprem). Toată puterea era, de fapt, a acestei instituti. Fără acordul ei, nici un cavaler, preot sau nobil nu putea fi încarcerat și nici un auto-da-fe ținut. Se făcea în raport anual acestuia despre starea generală a Inchiziției. Toată lumea I se supunea, inclusiv preoți, episcopi și chiar suveranii statului.Procedurile era asemănătoare celor descrise anterior, pentru Inchiziția în tot restul Europei.

În concluzie, persecuțiile împotriva ereticilor au existat cu mult înaintea Inchiziției propriu-zise, acestea fiind, de obicei, acte ale împăraților. Abia odată cu apariția sentimentului de apărare a catolicismului, prin forță, în rândul ecleziasticilor, s-a născut Inchiziția. Acesta a apărut treptat, de la un singur membru inchizitor, în tribunalul civic, împotriva ereticilor, până la a deveni o instituție de sine stătătoare, care a adus panica și teroare în rândul atâtor oameni. Este inutil să discutăm aici etică sau morala actelor acesteia, ele sunt mai mult decât evidente. Cu toate astea, a fost considerată necesară, la vremea respectivă, ceea ce îi asigura un loc bine meritat în istorie.

4.2.Inchiziția văzută de lumea modernă și contemporană

Documente despre inchiziție, vechi de peste 400 de ani și ținute secrete până acum,sunt prezentate în premieră publicului larg la Muzeul Central al Renașterii de la Roma, anunța Realitatea TV. , în data de 27 februarie 2008.

Actele la care nu au avut acces nici măcar cercetătorii până în 1998 conțin regulamentul de muncă al inchizitorilor pentru eradicarea ereziei.

Un decret din 1599 ce îi viza pe vânătorii de și pescarii care braconau pe terenuri aparținând Vaticanului în vecinătatea Romei a fost și el expus în premieră.

Documentele arată ca Biserica dorea să exercite un control total asupra vieții catolicilor, asupra culturii. Literaturii, economiei și chiar asupra arhitecturii.

În mijlocul Inchiziției Spaniole, un preot se opune regimului brutal al Inchiziției, petrecând ore târzii și cercetând documentele cele mai secrete ale Bisericii. Părintele Juan Antonio Llorente examina mii de documente, confesiuni secrete, procese și execuții, materiale ce acopereau mai bine de 300 de ani din istoria Inchiziției Spaniole. Dar pentru el era mult prea periculos în a împărtăși aceste opinii, și de a critica deschis metodele Bisericii. Și asta pentru că Llorente era secretar general al Inchiziției din Madrid. Pentru opiniile sale ar fi fost el însuși judecat

Un colonel polonez din armata lui Napoleon atacă birourile Inchiziției din Madrid, confiscând arhivă și eliberând pe nefericiții din închisoare. Din jurnalul colonelului Vladislav Lemanovski: “Am găsit persoane în viață suferinde, din ambele sexe. Și de toate vârstele…de la 3 la 4 ani, până la 14-15 ani. Și toți aflați în lanțuri. Aici găsim femei și bărbați în vârstă, închiși de mulți ani. Apoi, am hotărât să explorăm o altă încăpere. Aici am găsit instrumente ale torturii, pe care doar ingeniozitatea oamenilor sau a diavolilor le-ar putea inventa.”

Având spatele asigurat din partea lui Napoleon, Juan Antonio Llorente “a săpat” adânc în arhivele Inchiziției spaniole, publicând lumii toate ororile acesteia. Cercetarea lui Llorente l-a dus pe acesta la o descoperire uimitoare, și anume faptul că dintre 85.000 de persoane acuzate de erezie între 1547 și 1699, mai mult de 12.000, adică 15% din ele au fost arse pe rug. În secolul al XII-lea, Biserica Catolică a înființat Inchiziția, un „serviciu” special care avea ca scop lupta împotriva tuturor celor care călcau în afara dogmelor și regulilor stabilite de Biserică, într-un cuvânt ereticii.

În scurt timp, Inchiziția s-a transformat într-o instituție polițienească, aplicându-le torturi groaznice tuturor celor care erau etchetați drept eretici. Un film documentar pe această temă face o trecere în revistă a istoriei Inchiziției în Franța, în Spania secolului alXV-lea, în Italia renascentistă și chiar și în secolul al XIX-lea.

Istorici, experți, dar și oameni ai Bisericii își spun părerea despre acest subiect controversat. Bazat pe documente secrete din arhivele europene, inclusiv din cea a Vaticanului, „Dosarele secrete ale Inchiziției” arată povestea incredibilă a luptei de 500 de ani a Bisericii Catolice, 500 de ani de crime în numele creștinismului, pentru a rămâne singura religie creștină din lume.

De-a lungul vremii, definirea conceptuală a torturii a fost extinsă și a rămas o problemă majoră pentru etică, filosofie și drept. Cu toate acestea, tortura a fost cuprinsa în mod clar în practicile multor culturi. Ea este prezenta chiar și în zilele noastre. Oamenii de știință din epoca modernă găsesc acest concept de tortură compatibil cu cel de justiție, în perioada lui Iisus Hristos.

Romanii, evreii, egiptenii și multe alte culturi din acele vremuri au inclus tortura în sistemele lor de justiție. Romanii foloseau răstignirea, evreii aveau lapidarea (lovirea cu pietre) și egiptenii aveau expunerea prelugita la soarele arzător din deșert, care ducea în final la moarte.

Toate aceste acte de tortură erau considerate utile, pentru a descuraja fărădelegile și bune, pentru a pedepsi imoralitatea.

În antichitate, grecii și romanii foloseau tortura la interogatorii. Până în al doilea secol după Hristos, tortura a fost experimentata numai pe sclavi. Dar, după această perioadă a fost extinsă la toți membrii claselor sociale de la baza societatii.

În acele vremuri, mărturia unui scalv era luata in consideratie numai dacă era obținută prin tortură. În marea lor aroganta, autoritățile de atunci considerau că sclavii nu spun adevărul de bunăvoie. Răstignirea, care a intrat în conștiința general a oamenilor ca fiind cea mai veche metoda de tortură, era acceptata mai degrabă o metodă de execuție. Ea nu era des utilizată, ci în situații deosebite, prezentate ca exemple.

Tortura, deseori, consta în schingiuirea sălbatică cu ghimpi de metal, cu scopul de a provoca exsanguinația (scurgerea totală a sângelui din corp). Acest lucru avea drept scop slăbirea infractorului și în cele din urmă accelera ceea ce putea fi un lung și neplăcut proces de execuție.

În Evul Mediu cat și în epoca modernă timpurie, instanțele europene de judecata utilizau tortura în funcție de fapta săvârșită de statutul social al autorului. Tortură a fost considerată un veritabil mijloc legitim de obținere a unei mărturisiri sau pentru obținerea numelui complicelui sau de alte informații despre o crimă. Ea a fost permisă de lege numai dacă existau déjà mai mult de jumătate din dovezile împotriva acuzatului. Tortura în era Inchiziției Medievale a început în 1252 și a luat sfârșit în 1816, când o bulă papală a interzis-o.

Tortura a fost executată, de regulă în secret numai în temnițe subterane. Prin contrast, majoritatea execuțiile chinuitoare erau, de obicei, publice. Dar în toată perioada modernă timpurie, torturarea vrăjitoarelor a devenit un lucru la ordinea zilei. Nenumărați oameni care au fost bănuiți că au o relație cu diavolul au fost torturați în public.

Sensibilitățile moderne au fost influientate de o reacție profundă la crimele de război și crimele împotriva umanității comise de către Puterile Axei în al doilea război mondial. Acestea au dus la o respingere totală a practicilor respective. Chiar și așa, multe dintre state au practicat sau poate mai practica înca tortura, insa prea puține recunosc că o fac fata de proprii cetățeni sau fata de organisme internaționale.

Este de actualitate cazul celor 17 soldați americani din Irak care au fost trecuți în rezerva pentru că au torturat prizonieri irakieni. Postul american de televiziune CBS a difuzat o serie de imagini șocante cu deținuți electrocutați și soldați americani amuzându-se de chinurile groaznice pe care le sufereau acestia.

Fotografiile difuzate prezentau soldați americani, femei și bărbați, care torturează sau umilesc câțiva prizonieri la închisoarea Abu Ghraib.

În istorie cat și în vremurile noastre multe state au practicat neoficial turtura. În ciuda condamnării la nivel mondial a acestor practici și a existenței tratatelor care interzic cu desavarsire tortura, totuș,i ea încă mai este practicată de către două treimi din națiunile lumii.

Tortura a fost cel mai des utilizată în Evul Mediu. Era mijlocul principal prin care se obțineau mărturii. Când vine vorba de metode sau dispositive de tortură, ingeniozitatea judecătorilor a atins cote nebănuite.

Iată câteva dintre cele mai macabre invenții în materie de tortură ale celor care reprezentau legea în acea perioadă:

Leagănul lui Iuda – Una dintre cele mai teribile invenții în materie de de tortură. Dispozitivul are forma unui scaun înalt cu trei picioare și este prevăzut în vârf cu o piramidă metalică, cu muchii foarte bine ascuțite. Victima era ridicată cu ajutorul unui sistem de scripeți și așezată pe dispozitiiv. Vârful piramidei era fixat în anusul său, după caz, vaginul victimei. Gravitația și greutatea condamnatului duceau la desăvârșirea procesului. Existau și cazuri în care cei acuzați nu erau suficient de corpolenți, situație în care de picioarele condamnatului erau atașate diferite greutăți. De obicei, victima era dezbrăcată înainte de ridicarea pe dispozitiv, pentru a spori umilința.

Sicriul torturii – A fost unul dintre cele mai de temut instrumente. E suficient să priviți imaginea ca să realizați cât de crunta era aceasta pedeapsă. Victima era plasată în “sicriu”, iar dimensiunea lui era reglată în funcție de mărimea fiecărei victime în parte, în așa fel încât să se simtă cât mai incomod. Perioadă în care victimele erau ținute în aceste dispositive varia în funcție de gravitatea faptei comise. “Sicriele” erau plasate în piețe publice, sub soarele arzător. Deseori toată durerea era sporită și de animalele lăsate să mănânce din corpul victimei. Instrumentul era folosit doar pentru a-i pedepsi pe cei vinovați de fapte foarte grave, cum ar fi blasfemia.

Taurul de aramă – A fost inventat în Grecia. Taurul făcut din metal era prevăzut cu o portiță în partea lateral, pe unde era introdusă victima. Apoi, taurul era plasat deasupra unui foc. Metalul se încingea, iar persoana dinăuntru era efectiv prăjită. De cele mai multe ori persoanele care erau supuse acestei torturi nu scăpau cu viața.

Tortura cu apa – A cunoscut diverse forme. În Evul Mediu, se practica scufundarea victimelor în apă. De regulă, aceasta metodă era rezervată celor acuzați de vrăjitorie. Victima era legată de un scaun, iar apoi era suspendată deasupra unui lac sau apă curgătoare, cu ajutorul unor dispozitive. Era apoi scufundata treptat, lăsată în apă până la limita înecului, apoi scoasă. Operațiunea era repetată de câte ori dorea judecătorul sau publicul. Un alt procedeu prevedea ca victimei, imobilizata în prealabil, să îi fie introdus în gura sau prin fosele nazale un tub elastic prin care era eliberată o mare cantitate de apă. Odată operațiunea încheiată, călaul sarea, practic, cu ambele picioare pe abdomenul umflat al victimei, fapt ce ducea la secționarea stomacului și la moartea aproape instantanee. Chiar dacă a fost folosită pe scară largă în Evul Mediu, tortura cu apă a continuat să fie practicată până în secolul XX, în special în lagărele japoneze din timpul celui de al doilea război mondial.

Scaunul de tortură sau de interogare – Era folosit, în special, împotriva femeilor acuzate de vrăjitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizați acuzații era prevăzut cu sute de ace menite să străpungă pielea fără a produce, însă, răni letale. Ca și cum nu era suficient, sub acesta se aprindea focul, foc ce era menținut până când scaunul devenea incandescent. Puținele victime care supraviețuiau acestui supliciu sufereau traume ireversibile care, de cele mai multe ori, duceau la moartea celui torturat în maxim doi ani.

Pară angoasei – Un instrument de tortură folosit, de regulă, în cazul femeilor acuzate de adulter și a homosexualilor. De asemenea, mincinoșii erau supuși torturii cu pară angoasei. Dispozitivul era în formă de pară și compus din 2-3-4 părți care se distanțau sau se apropiau prin intermediul unui șurub. Tortură începea cu introducerea aparatului în orificiile victimelor – vaginul în cazul femeilor, anusul la homosexuali și în gura mincinoșilor – după care părțile se distanțau prin acționarea șurubului. Rămânea la latitudinea călaului dacă vroia doar să rupă carnea victimei sau să extindă pară la maxim, mutilându-și astfel victimele pentru totdeauna.

Spintecătorul de sâni – A fost folosit pentru pedepsirea femeilor adultere sau care avortau. Un mijloc foarte crud de a mutila sânul unei femei. Ghiarele metalice erau răcite sau încălzite excesiv în prealabil, iar apoi erau aplicate pe sânul dezgolit. Erau acționate apoi și sânul era practic smuls. De multe ori, femeile mureau în urma tratamentului la care erau supuse.

Concasorul de capete – Capul victimei era prins în aparat, iar călăul îl presa infiletand treptat un șurub. Craniul condamnatului era strâns din ce în ce mai mult până când dintii erau sfărâmați, mandibula ruptă, ochii scoși din orbite. Victima suferea o moarte lentă, în dureri groaznice.

Fierăstrăul – Una dintre cele mai sinistre invenții ale Evului Mediu a fost, cu siguranță, tăierea condamnaților de vii cu fierăstrăul. Mai mult, victimele erau legate cu capul în jos, ideea torturii fiind ca acestea să supraviețuiască și să fie conștiente cât mai mult timp, fapt ce era posibil datorită sângelui care continua să oxigeneze creierul acuzaților. În ciuda durerilor care erau atroce, un condamnat supus unei astfel de torturi putea rezista până în momentul în care fierăstrăul îi atingea toracele.

Fecioara de fier – Celebra printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier își va câștiga o tristă notorietate începând cu anul 1515, atunci când s-a înregistrat prima folosire a acestui înfricoșător instrument de tortură. Cușca de metal, care avea forma unei fecioare, era dotată pe interior cu un sistem complicat de ace care, odată ușa închisă, pătrundeau în corpul celui condamnat.

Dar cum scopul torturii era acela de a smulge marturisile ereticilor înainte de a-i ucide, acele erau poziționate astfel încât victima sa nu fie ucisă instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul, pieptul și ochii victimei fără a-i provoca moartea imediată. Acuzatul putea agoniza chiar și două zile până își găsea sfârșitul.

Trasul pe roata – O invenție aplicată pe scară largă în centrul și nordul Europei. Victima era, pentru început, fixată de sol cu membrele larg desfăcute și bine întinse. Apoi, sub fiecare încheietură a mâinilor și picioarelor erau trecute bucăți solide de lemn. Călăul zdrobea încheieturile victimei, presându-le cu o imensă roata de lemn, întărită cu piese de metal. Procesul continuă cu fracturarea oasele mâinilor și picioarelor celui condamnat. Odată membrele zdrobite, victima era legată în jurul rotii și lăsată să moară din cauza durerilor sau a setei. Cei care supraviețuiau chinului puteau rezista zile întregi legați de roată, timp în care insectele și păsările se hrăneau în voie din trupul acestora. În general, condamnații erau expuși în piețe publice sau la răscrucile drumurilor, pentru ca toți să îi poată vedea și să le evite exemplul.
Trasul în țeapă – Celebru în Tara Românească datorită domnitorului Vlad Țepeș, trasul în țeapă era o metodă preferată de execuție pentru acuzatorii din Turcia, nordul Africii dar și din Germania și centrul Europei. Țeapă de lemn sau metal care străpungea posteriorul celui condamnat, ieșindu-i acestuia prin gura sau torace, nu însemna întotdeauna o moarte cât de cât rapidă. În situația în care teapa nu atingea nici un organ vital, victima putea trăi până la două zile în această poziție. Pedeapsa era acordată, în special, celor învinuiți de înaltă trădare, deși folosirea ei cuprinsese arii mult mai largi de acuzare.

Tipuri de tortură fizică

În istorie au fost cunoscute numeroase forme de tortură fizică. Însă, indiferent de metode, tortura a produs durere insuportabilă, frica și moarte, epuizare totală, desfigurări, mutilări și dizabilități permanente.

Iată doar câteva din cele mai cunoscute metode:

Bătaia – Este cel mai comun mod de a tortura. Pentru a provoca o durere și mai mare, au fost folosite diverse obiecte: biciuri, curele, lanțuri, sârmă ghimpată și multe altele.

Tortura Falanga – Bătăile severe la tălpile picioarelor poartă numele de falanga. Este una din principalele modalități de tortură folosite în lume. În plus, acest mod de tortură are consecințe imediate și pe termen lung ,uneori.

Falanga poate fi făcută în multe feluri: victima poate fi suspendată cu capul în jos și bătută la tălpi sau picioarele îi pot fi fixate undeva.

Suspendarea – Victimele sunt suspendate de picioare, brațe, de păr. Suspendarea este, de regulă, folosită împreună cu alte forme de tortură: falangă, șocuri electrice, expunerea la frig sau la cald.

Expunerea la frig și la soare – Victima este expusă la temperaturi negative sau, dimpotrivă, la temperaturi foarte ridicate, sub soare.

Tortura dentala – Dinții sănătoși pot fi rupți sau scoși cu forcepsul. Sau victimă este obligată să mestece piatra, lemn sau metal.

Crestarea cu cuțitul – Victima este crestata cu cuțitul, lama sau alte obiecte ascuțite. De cele mai multe ori, pentru sporirea durerii, pe răni se pune sare, suc de lămâie.

Șocuri electrice – Implica de obicei folosirea parților sensibile ale corpului precum organele genitale, sfârcurile sau gură. Uneori,victima este dezbrăcată, legată de o bară metalică și electrocutata, în așa fel încât să primească șocul în întregul corp, sau este stropită cu apa că șocul electric să fie mai mare.

Sufocările – Victima poate fi sufocata în multe feluri și atât de rău încât simte moartea aproape. Sufocarea poate fi făcută astupând gura și nasul victimei. Său capul victimei este scufundat în apă, urină, voma, sânge, iar metoda poartă numele de submarin ud. Dar exista și submarinul uscat, când capul victimei este acoperit cu o pungă de plastic.

Mutilări – Tăierea sau ciopârtirea nasului, a urechilor, a degetelor.

Desfigurări – Acizi sau alte substanțe corozive aruncate pe fata victimei.

CAPITOLUL AL V-LEA CONCLUZII

Inchiziția nu a fost creată la intamplare de către Biserica Apuseană, ci ea a apărut ca o perfecționare a tuturor metodelor și mijloacelor prevăzute de legislația anterioară Evului Mediu cu privire la combaterea ereziilor și a tuturor ideologiilor contrare opiniei majorității fie aceasta laică sau eclesiastică.

Perioada cuprinsă între anii 1184 și 1231 reprezintă momentul principal al inchiziției în ceea ce privește redactarea legislației (atât eclesiastice cât și imperiale), a normelor de organizare și funcționare a tribunalelor inchizitoriale, a definirii ereziilor cat și învățăturilor neconforme cu catolicismul.

Apărută în secolul al XII-lea și instituționalizată în secolul al XIII-lea, Inchiziția și-a conturat activitatea pe parcursul următoarelor patru secole, desfășurând o adevarata prigoană împotriva ereticilor (reali sau presupuși), evreilor, musulmanilor, vrăjitoarelor etc.

Se poate spune ca inchiziția a avut o dublă menire:

una pastoralǎ prin faptul că a propovaduit învățătura de credință catolică la majoritatea popoarelor

una judiciarǎ prin tribunalele infiintate cu scopul de a elimina tot ceea ce apărea străin catolicismului.

Dacă a început cu urmărirea ereticilor de către episcopii locului,inchizitia a sfârșit prin isteria general creata în care oricine putea fi urmăritor sau urmărit.

Putem prezenta desfășurarea unui proces inchizitorial în trei etape principale:

primă fază derulată în secret în care se verifica terenul, se adunau o serie de probe, se organiza tribunalul;

a doua etapă reprezenta o ședințǎ cu ușile închise în cadrul căreia se delibera verdictul cu ajutorul persoanelor special pregătite;

o ședințǎ solemnă (auto-da-fe) în care se prezentau sentințele, se rezumau aspecte ale desfășurării procesului etc.

Dosarul judiciar care se alcatuia trebuia să cuprindă toate elementele de la informările asupra suspectului, declarațiile martorilor, mărturiile acuzatului și modul în care au fost obținute acestea, componența tribunalului etc. până la pronunțarea și executarea sentinței.

Fiecărui proces i se redacta și un rezumat, care era înaintat Sfântului Oficiu pentru a se verifica dacă au fost respectate prevederile în vigoare din legislația vremii, etc.

Sentințele pronunțate erau date de tribunale bisericești și anume tribunalele inchizitoriale. Autoritatea și jurisdicția acestor tribunale apartinea bisericii, în ansamblu, și implicit erau direct subordonate papalității.

Jurisdicția tribunalelor Inchiziției era hotarata de către papǎ. După anul 1542, când papa Paul al III-lea a creat tribunalul inchizitorial central sub denumirea de Congregația Sfântului Oficiu, acesta era format din cardinali, care purtau numele de inchizitori generali și se aflau sub suveranitatea papei.

Interesant de vazut este și faptul cum problemele de naturǎ teologică (de exemplu acuzația de erezie) erau abordate în cadrul juridic. „Crima de erezie” constituia de fapt un act al liberei voințe a persoanei în cauză, o adeziune voluntară la o credințǎ (învățătura) contrarǎ celei propovăduite de către Biserică. Astfel avem de a face cu o dubla dimensiune: obiectivă și subiectivă.

Totodată, tribunalul inchizitorial avea drept scop determinarea adeziunii voluntare a celui acuzat la presupusa erezie. Cum pronunțarea în materie de erezie era o problemă destul de delicată, în nenumărate rânduri membrii tribunalelor lăsau aceasta în grija papei, care decidea verdictul final. Privită ca religie sau ideologie, problema Inchiziției este un subiect de actualitate și reprezinta un teren pe care încă se mai poate cerceta.

Din analiza materialului prezentat,se poate concluziona faptul că inchiziția nu a fost o instituție exclusiv religioasă însǎ a apărut și s-a manifestat în contextul în care Biserica guverna peste lumea „civilizată” și astfel, o asemenea instituție reprezenta o armă pentru Biserică.

În acea perioadă Biserica recunoscută și predominant in vaste teritorii era cea Romano-Catolică, biserică ce se confunda cu însăși creștinătatea. Poate cǎ, dacă ar fi predominat protestantismul, iudaismul, mozaismul sau orice altă religie, s-ar fi întâmplat același lucru.

Eliminând miturile, exagerările, fabulațiile etc. care s-au creat în jurul Inchiziției și analizând cu obiectivitate documentele vremii păstrate putem afirma că, în realitate, acest aparat coercitiv a acționat mult mai dur decât ne putem imagina, printr-o diversitate de mijloace și metode. Cu siguranță că noile rezultate ale cercetărilor arhivelor din Biblioteca de la Salamanca și de la Vatican vor lansa alte pârghii de abordare sau poate chiar vor elucida imaginea acestui fenomen.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

a.Inedite

Arhivele Statului Brașov: Fonduri Prefectura Județului Brașov nr. 347, 704, 772, 802, 803, 854.

Arhivele Statului Cluj, Fondul Prefectura Județului Cluj:

Boves Sexqui habet Imerrexam aveno, Ipanem, Rupam vini, libras cămiș dave renetus dave,

Inquisitoribus contra malefaciones Pracxi 1606, p. 11

Inquisitoribus contra malefactores quii debeaucs, Papa pressase procsi 1606, p.11

Comitum Supremorum Causa contra aprila nos Robosiensis naone admisionis Publico Inquisitoris contra malefaciones Prod. Ai 1606, p. 11

Arhivele Statului Sibiu : Fond 726, acte și registre de breaslă; Fond Magistratura Orașului și Scaunului Sibiu. Acte juridice (Registrele nr. 9, 19 și 26)

Arhivele Statului din Târgu-Mureș, Fondul Primăria orașului Târgu-Mureș, nr. 327/1753 și 327B

b. Edite :

*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al BOR, București, 1988

Fericitul Augustin, Scrieri alese, partea I, Confessiones/Mărturisiri, col. PSB, vol. 64, traducere și indici Nicolae Barbu, introducere și note de Pr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985

Auvray, Lucien, Leș Registres de Grégoire IX, recueil des bulles de ce pape d’après leș manuscrits originaux du Vatican, tome premier, Librairie des Écoles françaises d’Athènes et de Rome, Paris, 1896

Idem, Leș registres de Grégoire IX, Bibliothèque des École française d’Athènes et de Rome, 2e série, tome ÎI, Paris, 1907

Idem, Leș registres de Grégoire IX, (recueil des Bulles de ce pape publiées ou analysées d’après leș manuscrits originaux du Vatican par Lucien Auvray), éditeur A. Fontemoing, Paris, 1896 – 1955

27. *** Călători străini despre Țările Române, vol. I – IV, Editura Științifică, București, 1968 – 1972 (vol. I, îngrijit de Maria Holban, 1968; vol. ÎI, îngrijit de Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, 1970; vol. III, îngrijit de Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, 1971 ; vol. IV, îngrijit de Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, 1972)

*** Documente privitoare la Istoria Românilor (volumul XV al colecției Hurmuzaki), Acte și scrisori din arhivele oraș elor ardelene Bistrița, Braș ov, Sibiu publicate după copiile Academiei Române de Nicolae Iorga, Partea I (1358 – 1600), București, 1911

*** Documente privitoare la Istoria Românilor, volumul III (1641 – 1703), documente culese din Archive și Biblioteci polone, coordonate de Ioan Bogdan, București, 1900

*** Documente privitoare la Istoria Românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, volumul IV (1600 – 1650), București, 1884

*** Documenta Romaniae Historica. Relații între Țările Române, volumul I (1222 – 1456), Editura Academiei R.S.R., București, 1977.

*** Documente privind Istoria României, veacul Xl, Xll și Xlll, Transilvania, volumul I

(1075 – 1250), Editura Academiei, București,1953

*** Documente privind Istoria României, veacul XlV, C. Transilvania, volumul ÎI (1321 – 1330), Editura Academiei R.P.R., București, 1953

*** Documente privitoare la Istoria Românilor, volumul III (1641 – 1703), documente culese din Arhive și Biblioteci polone, coordonator Ioan Bogdan, București, 1900

*** Documente privitoare la Istoria Românilor, culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, volumul IV (1600 – 1650), București, 1884

Idem, Documente privitoare la istoria Românilor, volumul I, partea a II-a (1345 – 1450), publicate sub auspiciile Academiei Române și ale Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1890

Idem, Documente privitoare la istoria Românilor, volumul ÎI, partea a II-a (1451 – 1510), publicate sub auspiciile Academiei Române și ale Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1891

Idem, Documente istoria Românilor, volumul ÎI (1576 – 1590), Academia Românǎ, București, 1880

Iorga, Nicolae, Acte și fragmente cu privire la Istoria Românilor, adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. I – III, Imprimeria Statului, București, 1895 – 1897

*** Le registre d’inquisition de Jacques Fournier 1318 – 1325, éd. Jean Duvernoy, Toulouse, Privat, 1965, 3 vol.

Pascu, Ștefan, Contribuții documentare la istoria Românilor secolele XII-XIV, Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, 1944

Vereș, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, volumul I (1527 – 1572), Editua Cartea Româneascǎ, București, 1929

LUCRĂRI :

Andrieș, Mihai Gh. (coord.), Figuri ilustre din perioada renașterii, Editura Albatros, București, 1972

Ardura, Bernard (coord.), La Réforme catholique. Renouveau pastoral et spirituel, Edition Messene, Paris, 1998

Baciu, Nicolae, Căpățână, Octavian, Procese celebre – mari erori judiciare, Editura Continent XXI, București, 1994

Băbuș, Emanoil, Introducere în Istoria Bisericească Universală, Editura Sofia, București, 2003

Benjamin, Lya, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, Editura Hasefer, vol. ÎI, București, 1990

Bota, pr. dr. Ioan M., Istoria Bisericii Universale și a Bisericii românești de la origini până în zilele noastre, Casa de Editură Viața Creștină, Cluj – Napoca, 1994

Brătescu, Gheorghe, Procesele vrăjitoarelor, Editura Enciclopedică Română, București, 1970

Idem, Vrăjitoria de-a lungul timpului, Editura Politică, București, 1985

Brown, Peter, Întemeierea creștinismului occidental, trad. Hâns Neumann, Editura Polirom, Iași,2002

Cerneak, E. B., Judecători și conspiratori. Din istoria proceselor politice în Occident, trad. Eugen Mihaiciuc și Petre Mocenco, Editura Politică, București, 1987

Chifăr, pr. conf. dr., Nicolae, Istoria creștinismului, vol. III, Editura Trinitas, Iași, 2002

Ciple, Alexandru, Rezumatul Istoriei Bisericii, trad. după Mourret, J. Carreyre, Gherla,

1928

Corsetti, Jean-Paul, Istoria esoterismului și a științelor oculte, trad. Valeria Filimon și Sanda Sersescu, Editura Olimp, București, 2000

Cremene, Mioara, Dicționar inițiatic al ordinelor cavalerești, Editura Universal Dalsi, București, 1998

De Vargas, Laurent, Istoria secretă a Templierilor, trad. Nicolae Constantinescu, Editura PRO Editură și Tipografie, 2000

Dikol, Cristian & Mirian, Magia neagră și vrăjitoria, Editura Polirom, Iași, 2005

Drâmba, Ovidiu, Incursiuni în civilizația omenirii, vol. ÎI – III, Casa de editură „Excelsior -Multi Press”, București, 1996 – 1997

Idem, Istoria culturii și civilizației, vol. I – III, Editura Științifică, București, 1990

Idem, Pagini despre cultura europeană, Casa de editură „Excelsior – Mulți Press”, București, 1994

Eliade, Mircea, Mituri, vise și mistere, trad. Maria și Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

Eskenazy, Victor, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, Federația Comunităților Evreiești din România, vol. I, București, 1986

Evola, Julius, Revoltă împotriva lumii moderne, Editura Antet, București, 1998

Fochi, Adrian, Datini și eseuri populare la sfârșitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Editura Minerva, București, 1976

Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, trad. Aurelian Cojocea, Editura All Educațional, București, 2002

Ghibu, Onisifor, Catolicismul unguresc în Transilvania și politica religioasă a statului român, Cluj, 1924

Gyémánt, Ladislau, Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1867, Editură

Enciclopedică, București, 2000 Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, Editura Univers,București,1970

Ignațiu de Loyola, Exerciții spirituale, Editura Polirom, Iași, 1996

Ionescu, Nae, Curs de filozofie a religiei (1924 – 1925), Editura Eminescu, București,

1998

Iorga, Nicolae, Elemente de unitate ale lumii medievale, moderne și contemporane, vol. I:

Papi și împărați, București, 1921

Idem, Istoria statelor balcanice în epoca modernă, Vălenii de Munte, 1913

Idem, Originea și dezvoltarea statului austriac, Iași, 1938

Idem, Sate și preoți din Ardeal, Institutul de Arte Grafice „Caröl Gobl”, București, 1902

*** Istoria României. Transilvania, vol. I, Editura George Barițiu, Cluj – Napoca, 1997

Jakó, Zsigmond, Cercetarea izvoarelor medievale diplomatice în Transilvania. Extras din „Stucii și materiale de Istorie Medie”, vol. XVII, Editura Istros, Brăila, 1999

Jordan, Michael, Din miturile lumii. Enciclopedie tematică, trad. Walter Fotescu, Editura Humanitas, București, 2002

Lafont, Ghislain, O istorie teologică a Bisericii, trad. Maria-Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003

Le Goff, Jacques, Banii și viața. Economie și religie în Evul Mediu, trad. Ecaterina Stănescu, Editura Erasmus, București, 1993

Idem, Civilizația Occidentului medieval, trad. și note de Maria Holban, București, 1970

Idem, Evul Mediu și nașterea Europei, Editura Polirom, Iași, 2005

Idem, Intelectualii în Evul Mediu, trad. Nicole Ghimpețeanu, Editura Meridiane, București, 1994

Lung, Ecaterina și Zbuchea, Gheorghe, Istorie Medie Universală, I Europa Medievală (secolele V – XV), Editura Fundației România de Mâine, București, 2003

Manea, Mihai, Din enigmele celebre ale istoriei, Editura Cuvântul Românesc, București,

1991

Mazilu, Dan Horia, O istorie a blestemului, Editura Polirom, Iași, 2001

*** Memorie și reconciliere. Biserica și greșelile din trecut, Editura Presa Bună, Iași,

2000

Meteș, Ștefan, Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I (până la 1700), Arad, 1918

Millenari, I., Secretele Vaticanului, trad. Sorin Sergentu, Editura Allfa, București, 2001

Idem, Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu până astăzi, trad. Maria și Cezar Ivănescu, Editura Humanitas, București, 1997

Idem, O istorie a diavolului (civilizația occidentală în sec. XII-XX), Editura Cartier, Chiș inău, 2002

Murgescu, Bogdan, Istoria lumii în texte, Editura Teora, București, 1999

Mușlea, Ion și Bârlea, Ovidiu, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hașdeu, Editura Minerva, București, 1970

Negulescu, P. Petre, Destinul omenirii, vol. III, ediția a II-a, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras S.A., București, 1943

Idem, Filozofia Renașterii, vol. ÎI – III, Editura Cugetarea, București, 1946-1947

Oișteanu, Andrei, Mythos & Logos. Studii și eseuri de antropologie culturală, Editura Nemira, București, 1998

Oțetea, acad. Andrei, Renașterea, Editura Științifică, București, 1964

Pâraire, Philippe, Mari lideri ai istoriei mondiale, trad. de Dorina Bodea, Editura Arc,

1999

Pop, Ioan Aurel, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV – XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

Idem, Națiunea română medievală, Editura Enciclopedică, București, 1998

Idem, Românii și maghiarii din Transilvania în secolele IX – XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediția a II-a, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003

Popă, Marcel D., Horia C. Matei, Mică enciclopedie de istorie universală, Editura Politică, București,1988

Popescu, Theodor M., Rolul istoriei în înțelegerea creștinismului, București, 1926

Radu, Valentin, O pagină din istoria Franței, Editura Albatros, București, 1974

Rendina, Claudio, Papii. Istorie și secrete, trad. Radu Gâdei, Editura All, București, 2002

Roșulescu, Vladimir, Femei celebre în istorie, Editura Scorilo, Craiova, 2000

Rusu, Ioane V., Compendiu de istoria Transilvaniei cu privire distinctă la Români, Sibiu, 1864

Schmidt, Charles, Histoire et doctrine de la secte des Cathares ou Albigeois, vol. I – ÎI, Paris, 1849

Schneider, Sigerus, Emil, Cronica orașului Sibiu (1100 – 1929), trad. de Beatrice Ungar, Editura Imago, Sibiu, 1997

Sigmand, Rascher, Inchizițiunea și Evreii (conferință rostită în Cercul de lectură sionist al Comitetului regional), Bucureșci, Stabiliment de Arte Grafice „Universală”, 1903

Spielmann, Mihai, Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România, vol. ÎI, Federația Comunităților Evreiești din România, București, 1988

Stoianov, Yuri, Tradiția ascunsă a Europei, trad. de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, Iași, 1999

574. Tăutu, pr. prof. dr. Aloisie L., Primatul papilor în istorie (studiu istorico – dogmatic), Tipografia și librăria românească S.A., Oradea, 1926

Vasilescu, Emilian, Istoria religiilor, Editua Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al B.O.R., București, 1982

*** Vaticanul, unealtă josnică a ațâțătorilor la război, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1950

Idem, Spiritualitea Evului Mediu Occidental, Editura Meridiane, 1994

Zimmerman, Harald, Veacul întunecat, Editura Științifică și Enciclopedică, București,

Studii și articole

.*** Catarii, în Biserica Ortodoxă Românǎ, nr. 9 – 10, 1964, p. 964 – 973

Florea, Carmen, Universal/Regional – una dintre provocările metodologice ale cercetării cultului sfinților în istoriografia ultimelor două decenii, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Historia, nr. 2, 2005, p. 145 – 156

*** Francisc din Assisi – Sfântul care vorbea cu păsările, în Enciclopedia personalităților, nr. 34, 2004, p. 1 – 13

*** Ioana d’Arc, în Enciclopedia personalităților, nr. 37, 2004, p. 1 – 12

Pop, Ioan Aurel, Confesiune și națiune medievală: solidarități românești în secolele XIV – XVI, în Anuarul Institutului de istorie și arheologie din Cluj, XXVIII, 1987 – 1988

Idem, Unele urmări în plan confesional ale Cruciadei a IV-a (1204) în centrul și sud-estul Europei, în Manuela Dobre (coord.), Istorie și ideologie, Editura Universității București, 2003

Vigh, Béla, Pătrunderea unitarianismului în Transilvania secolului al XVI-lea, în Revista Transilvania, nr. 7, 2006, p. 72 – 82

SURSE NET

ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagră

ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Paris

ro.wikipedia.org/wiki/Siger_din_Brabant

ro.wikipedia.org/wiki/Conciliul_Tridentin

ro.wikipedia.org/wiki/Carol_al_V-lea_de_Lorena

ro.wikipedia.org/wiki/Francisc_I_al_Franței

ro.wikipedia.org/wiki/Filip_al_II-lea_al_Spaniei

ro.wikipedia.org/wiki/Ducele_de_Alba

ro.wikipedia.org/wiki/Henric_al_IV-lea,_Împărat_Roman

ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Imperiu_Roman

ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

ro.wikipedia.org/wiki/Scaunul_Sighișoarei

ro.wikipedia.org/wiki/Alba_Iulia

ro.wikipedia.org/wiki/Cluj-Napoca

ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

www.askmen.ro/Metodele_de_executie_din_antichitate

www.descopera.ro/cultura/2505374-top-10-cele-mai-ingenioase-dispozitive-de-tortura/p2

www.mediafax.ro/…/instrumente-de-tortura-din-secolul-al-xvii-lea-scoase-la-licitatie-

www.citynews.ro/…/legende-din-targu-mures

www.sibiul.ro/…pdf/…/cronica-neagra-a-sibiului_6340.pdf

www.crestinortodox.ro › … › Biserica în lume

ANEXE

Bunurile ereticilor creștini erau confiscate

Puterea inchiziției nu avea limite

Torquemada, marele monstru inchizitor

Totul era pus la cale cu șiretlicurile cele mai orbitoare

Dacă citeai o carte interzisă sau mâncai carne de porc, puteai fi ars pe rug!

Tortură funiei

Inchiziția tortura și femei

Diferite torture pt. cei care nu primeau pedeapsa arderii pe rug

Vrăjitoarele de Hâns Baldung Grien, 1508. Sursă: wikipedia.org

Examinarea unei vrăjitoare, de T.H. Matteson

Arderea a trei vrăjitoare în Elveția, 1585, de Johann Jakob Wick

Statuia lui Roland, expusă la Muzeul Brukenthal, Sibiu.
Sursa foto: patrimoniusibiu.ro

Statuia lui Roland din Piața Mare a Sibiului, așezată pe soclul astăzi dispărut.

Decapitarea lui Johannes Sachs von Harteneck, primar al Sibiului și comitele sașilor, gravura din 1703, Piața Mare, în care se vede și Stâlpul infamiei cu statuia lui Roland. Sursa Foto: patrimoniu.sibiu.ro

Tomas de Torquemada, „părintele” Inchiziției spaniole, făcea parte din ordinul dominicanilor

Camera de tortură a inchiziției. Mémoires Historiques (1716)