STUDIU FIZICO – GEOGRAFIC AL MASIVULUI BUILA – VÂNTURARIȚA [306209]

[anonimizat] – VÂNTURARIȚA

3.1 [anonimizat] o parte a [anonimizat] a Dacidelor Mediane din Carpații Meridionali (Săndulescu, 1984). [anonimizat]-Lotru, acesta fiind dominat de migmatite și gneisse.

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] a regiunii, depozitele acestei perioade fiind încadrate în trei complexe distincte. Peste depozitele mezozoice se dispun transgresiv depozitele sedimentare ale Eocenului.

[anonimizat], cât și unitatea supragetică a Făgărașului și zona de solzi din Valea lui Stan. [anonimizat], reprezentate în general printr-o [anonimizat], cu o grosime de peste 1000 m, [anonimizat]. [anonimizat]-un pachet de argile negricioase. [anonimizat]. [anonimizat] (T.Naum, 1985).

3.1.1. [anonimizat]-Vânturaruței. [anonimizat], spre nord acestea se dispun peste cristalinul Getic iar spre Sud sunt acoperite de formațiunile Depresiunii Getice ( Fig.2 ).Triasicul nu intră de fapt în alcătuirea propriu zisă a [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat]. [anonimizat], peste care urmeaza marnocalcarele și calcarele grezoase (V.Mutihac, 1973).

[anonimizat] s-a [anonimizat] 3. Doggerul cuprinde depozitele din baza succesiuni reprezentate prin calcare spatice coraligene și calcare lumașelice.

Fig.3 Schița tectonică a [anonimizat] (Harta geologică a României ,foaia Vânturarița 1:50 000)

Malmul înglobeaza depozite marnocalcaroase și silicolite roșii în grosime de 40 m [anonimizat], bine stratificate gros de 30 m.Cretacicul este reprezentat începand cu Vraconianul și se menține cu unele întreruperi de scurtă durată până la sfârșitul perioadei. În tot acest interval s-au acumulat depozite grosiere cu largi variații laterale de facies. Cenomanianul și Turonianul cuprind depozitele din baza succesiuni cretacice dispuse transgresiv peste clacarele jurasice și reprezentate prin gresii micacee cu o stratificație foarte variată și schimbări de facies având o grosime de 30-50 m.

Senonianul corespunde unor oscilări ale țărmului, în suita depozitelor respective recunoscându-se dicontiunuități și discordanțe unghiulare, depozitele aparținând Coniacianului și Santonianului prin conglomerate și gresii cu până la 200 m grosime (V. Mutihac, 1973).

3.1.2. Stratigrafia

Din punct de vedere stratigrafic în zona masivului Buila-Vânturița sunt bine reprezentate succesiunile de depozite meteamorfice și sedimentare, acestea pot fii urmărite în aflorimentele de pe cursul celor patru râuri care traversează creasta calcaroasă, generând sectoare de chei bine evidențiate. Tectonic Masivul Buila –Vânturarița se află situat în întregime în cadrul Pânzei Getice , fiind constituit din formațiuni cristaline acoperite de cuvertura sedimentară.

Fig.4 Profil geologic NV-SE în Masivul Buila-Vânturarița si Depresiunea Getică ( foaia Vânturarița 1:50000)

3.1.3. Cristalinul

Rocile metamorfice în Masivul Buila –Vânturarița aflorează în general pe versanții nord-vestici, pe cursul râurilor Cheia, Olănești, Costești și Bistrița, dar și în zona de creastă în Curmătura Builei (Fig.4 )unde acestea ies la zi de sub depozitele sedimentare erodate.Evoluția metamorfică a unităților gnaisice din Pânza Getică este datată în intervalul de timp 300-350 milioane ani aparținând ciclului Varisic (Iancu și colab., 2003). În Carpații Meridionali evoluția metamorfitelor are repere clare, evidențiând caracterul mai multor stadii de formare și o evoluție distinctă a unităților Getic-Supragetic față de Danubian, aceste deosebiri sunt reprezentate prin succesiunile de subducție și obducție și o inversiune tectonică în Cretacicul superior și mediu (Asociația Kogayon, 2005).

După Balintoni (1984) rocile metamorfice din Domeniul Getic-Supragetic pot fii grupate în două categorii litologice : un tip predominant cu calcare cristaline ( amfibolite, cuarțite, paragneisse, micașisturi, din acestea lipsind migmatitele), cel de-al doilea tip este slab reprezentat prin roci amfibolitice și carbonatice, însă acest tip este dominat de migmatite, gneisse, reprezentând metalitofaciesul de Sebeș- Lotru, în cadrul acestora fiind incadrate și formațiunile cristaline din masivul Buila-Vânturarița. Rocile metamorfice ale litogrupului Căpățâna aparțin litogrupului Sebeș-Lotru, în cadrul acestuia au mai fost puse în evidență două formațiuni diferite litologic și cu evoluții diferite : Formațiunea de Vaideeni și Formațiunea de Ursu, acestea fiind separate printr-un plan de încălecare mai vechi decât cel al Pânzei Getice. Formațiunea de Vaideeni este reprezentată prin micașisturi și paragneisse cu intercalații de gneisse cuarțo-feldspatice și amfibolite, dar se mai întâlnesc și lentile de calcare cristaline. Formațiunea de Ursu este reprezentată prin feldspat potasic, sillmanit, cordierit, andaluzit, cu intercalții subțiri de paragneisse micacee și gneeise cu biotit (Asociația Kogayon, 2005).

3.1.4. Sedimentarul

Șisturile cristaline epimetamorfice care au fost generate de ciclul baikalian a reprezentat ultima succesiune de depozite formate, după care Domeniul Getic a evoluat ca arie exondată supusă denudării. Depozitele predominat continentale s-au acumulat în neo-Carbonifer devenind asfel arie de acumulare. Procesul de sedimentare în cadrul ciclului alpin începe după faza de exondare, aceasta din urmă manifestându-se și în timpul Triasicului. O serie de zone depresionare se conturează în Triasic, iar odată cu acestea și Masivul Buila-Vânturarița. Domeniul Getic este exondat încă odată după tectonogeneza mezocretacică, iar după acest moment are loc transgresiunea la nivelul Cenomanianului, însă formațiunile sedimentare sunt înlăturate prin eroziune. Succesiunea sedimentară în zona Masivului Buila-Vânturarița cuprinde depozite din Jurasic Superior și Cretacic Inferior, aceste depozite după Boldur și colab. (1970), succesiunea stratigrafică cuprinde depozite jurasice reprezentate prin Bajocian-Bathonian și Kimmeridgian, depozitele cretacice sunt reprezentate prin Vraconian-Cenomanian-Turonian și Maestrichtian, dar și eocene (Asociația Kogayon, 2005).

Asfel succesiunea stratigrafică este:

• Bathonian superior-Callovian inferior cuprinde gresii calcaroase și calcare limonitice cu pete verzui și rosii, prezentând elemente de micașisturi.

• Bajocian-Barhonian inferior cuprinde gresii grosiere și calcare masive, coraligene, spatice, acestea având o grosime maximă de 2,5 m sub Vârful Stogu.

• Callovian mediu-superior este reprezentat printr-un strat ce oscilează între 1-3,5 m cuprinzând gresii șistoase, gălbui-roșcate, calcaroase, calcare gălbui micacce și microconglomerate.

• Oxfordianul este reprezentat printr-un strat de 2 m alcătuit din șisturi marnoase, calcare roșii cu jaspuri și marnocalcare.

• Kimmeridgian inferior cuprinde un strat de 5-6 m alcătuit din calcare roșii fine, stratificate.

• Kimmeridgian superior-Thithonian repezintă un strat cu o grosime cuprinsă între 250-300 m cuprinzând calcare recifale masive.

Fig.5 Curmătura Builei (foto. original)

3.2. Relieful

Masivul Buila-Vânturarița reprezintă o creastă calcaroasă ce se diferențiază de Munții Căpățâni prin relieful specific, dar și prin dispunere sa de la SE la NV, fapt ce îi oferă masivului un caracter propriu. Creasta principală a masivului este lineară cu o lungime aproximativă de 14,5 km, având caracter fragmentat în zona Cheile Cheii și Cheile Costeștului, în rest între cele două succesiuni de chei culmea are un caracter unitar, o întrerupere a sedimentarului apare în Curmătura Builei, unde depozitele metamorfice apar la zi, datorită eroziuni depozitelor sedimentare. În afară de cele două segmente de chei care au reușit să taie bara calcaroasă mai apar două segmente de chei care și îsi aduc aportul în fragmentare reliefului, acestea sunt: Cheile Bistriței aflate în sud -vestul masivului și Cheile Olăneștilor aflate în estul masivului. Creasta Buila-Vânturarița are un aspect accidentat și reprezintă un monoclin rezidual, învelișului sedimentar calcaros al Pânzei Getice are o cădere constantă de 30-40 ˚, din partea sudică a Munților Căpățânii , apar formațiuni de eroziune diferențiată precum ace, piramide, turnuri, înșeuările adînci sunt generate de numeroasele falii transversale, acestea constitue un exemplu tipic de relief calcaros determinat de proprietățile fizice ale rocilor. Abrupturile sunt o consecință a fenomenelor de prabușire, intensificate de către prezența fisurilor și a diaclazelor. Crestele calcaroase, rezultate din intersectarea planurilor de rupere sunt reprezentate prin Măgura Albă și Măgura cu Bulz. Piramidele, turnurile și acele calcaroase sunt datorate falierilor sau diaclazelor, acestea sunt bine evidențiate dealungul crestei Builei –Vânturariței. Tunelurile reprezintă martori de prăbușire a unui curs subteran, acestea străpung în totalitate creste secundare . O Oglinzile de fricțiune, generate de coborîrea pe verticală a blocurilor calcaroase se întâlnesc în Cheile Bistriței, Cheile Costeștului, Cheile Folea și Curmătura Builei.Grohotișurile acumulate la baza versanților apar atât sub formă fosilă cât și actuale. Văile prezintă versanți abrupți, chiar cu surplombe, acestea sunt transversale numai în sectoarele de chei (epigenetice).

3.2.1 Particularitățile morfometrice ale reliefului

Analiza elementelor morfometrice evidențiază atât simetriile dar mai ales asimetriile Masivului Buila-Vânturarița dar și potențialul erozional, legat de energia de relief, având în vedere că au fost detașați martori de eroziune reziduali cu formă de turnuri sau ace. Creasta Masivului Buila –Vânturarita are o extindere spatială de tip linear, cu o lungime de aproximativ 14,5 kilometri și o lățime cuprinsă intre 0,5 și 2,5 kilometri. Altitudinea maximă se înregistrează în Vârful Vânturarita I ( 1885,2 m), iar altitudinea minimă la ieșirea râului Bistrița din chei (550 m). Principalele vârfuri ale masivului de la sud-vest la nord-est sunt (Fig.5) : Arnota (1183,7 m), Muntele Cacova (1525,1 m), Muntele Piatra ( 1642,6 m), Muntele Albu (1658,9 m), Buila (1848,6 m), Ștevioara (1847 m), Vânturarita I (1885,2 m), Vioreanu (1866 m) ,Vânturarita II(1655 m) și Stogu (981 m).

Fig.5 Profilul Masivului Buila-Vânturarița

3.2.2 Hipsometria terenului

Sub aspect hipsometric, Masivul Buila-Vânturarița se desfășoară între 550 m, reprezentând și cota cea mai mică din masiv regăsindu-se la ieșirea râului Bistrița din chei și cota maximă de 1885,2 m în vârful Vânturarița I, asfel rezultând o diferență de 1335,2 m, această diferență fiind edificatoare pentru relieful specific calcaros al acestui masiv.

Fig.6 Harta hipsometrică a Masivului Buila-Vânturarița (original)

În Masivul Buila-Vânturarița, repartiția treptelor hipsometrice este variată, asfel arealele cu altitudini mai mari de 1800 m sunt restrânse, acestea fiind situate în Muntele Vânturarița și în Muntele Buila. Treapta cuprinsă între 1400- 1800 m este evidențiată în Muntele Piatra,Muntele Albu,Muntele Vânturarița, Muntele Buila, pe un areal mai restrâns în Piscul cu Brazi și Muntele Ștevioarea. Treapta de relief cuprinsă între 1000-1400 m este reprezentată foarte bine cu suprafețe importante în Muntele Cacova, Muntele Albu, Muntele Piatra și în partea de nord-vest a crestei calcaroase. Treapta de relief cuprinsă între 550-1000 m, se regășeste în partea de nord-vest a masivului și în partea de sud-est în bazinul râului Bistrița, reprezentativ fiind Muntele Arnota. Arealele cu cele mai mari extinderi sunt ocupate de altitudinile cuprinse între 1000m și 1400 m, iar cele mai mici sunt arealele cu altitudini peste 1800m.

3.2.3 Expoziția versanților

Suprafețele plane în Masivul Buila- Vânturarița sunt cele mai slab reprezentate, acestea sunt urmați de versanții cu expoziție vestică care ocupă o suprafață mult mai mare ( sub Muntele Piatra, Muntele Cacova), versanții cu expoziție nordică sunt dominanți în bazinul râului Cheia și în partea de vest a masivului. Versanții cu expoziție estică sunt prezenți în Cheile Costești, în bazinul Cheia , versanții cu expoziție sudică și sud-estică sunt reprezentativi pentru masiv regăsindu-se în sectorul înferior al bazinului Costestești, bazinul râului Cheia și Cheile Bistriței. Expunerea versanțiilor reprezintă un factor important în dispunerea asociațiilor vegetale , pe versanții cu expoziție sudică și sud-vestică se întâlnesc specii termofile iar pe versanții cu expundere nordică se întâlnesc specii cu regim hidric ridicat și temperaturi mai scăzute. Pe versantul vestic al masivului în partea central nordică se evidențiază etajul boreal reprezentat prin specii de Picea abies.

Fig.13 Pădure de conifere pe versantul vestic al masivului (original)

Fig. 14 Harta expoziției versanților în Masivul Buila-Vânturarița (original)

3.2.4. Declivitatea terenului

Declivitatea în Masivul Buila-Vânturarițaare valori cuprinse în general între 10ș și 60ș , asfel valori scăzute ale declivității întâlnim pe suprafețe restrânse în Muntele Cacova , Muntele Piatra și Muntele Arnota. Pantele cuprinse între 10-20 ș sunt și ele slab reprezentate în general în jurul vârfurilor Vânturarița și Buila, dar și în Muntele Piatra. Pantele cuprinse între 20-40 ș areale mai extinse în general în Muntele Arnota, Muntele Piatra și Muntele Buila.Pantele cuprinse între 40-60ș au ponderea cea mai mare și se extind în bazinul râului Bistrița, pe versantul sud-estic în Muntele Buila și Vânturarița și în Muntele Stogu. Pantele peste 60 ș ocupă suprafețe destul de mari, fiind semnificativ pentru masivele calcarose, suprafețe cu pante mai mari de 60 ș întâlnindu-se în Cheile Cheii, Cheile Costeștului (Fig.11), sud-estul Muntelui Cacova și pe versantul vestic al masivului.

Fig. 11. Versanți cu surplombe în Cheile Cheii (original)

Fig.12 Harta pantelor în Masivul BuilaVânturarița (original)

3.2.5. Adâncimea fragmentării terenului

Adâncimea fragmentări în Masivul Buila-Vânturarița (Fig.9), are valori cuprinse între 134 m/km² și 670 m/km², suprafețele mai mici de 134 m/km² sunt foarte slab reprezentate cu o pondere de 2,3 %, în general la nord-est de Pădurea Prislopel. Intervalul cuprins între 135-268 m/km² are o pondere de 8,6 % cu suprafețe reprezentative la extremitățile masivului, arealele cu energia de relief între 269-403 m/km² sunt cele mai bine reprezentate cu o pondere de 41,1 % în Cheile Bistriței, Cheile Cheii, Muntele Cacova, Muntele Piatra și la est de zona Piscul cu Brazi. Suprafețele cu o energie cuprinsă între 404-537 m/km² (29,3% ) sunt prezente la nord-vest de Muntele Arnota, în Cheile Costeștului, Muntele Vânturarița, Muntele Buila și Muntele Stogu. Intervalul cu valorile cele mai mari 538-671 m/km² (18,8 %) sunt reprezentate prin suprafețe importante în Muntele Stogu, Cheile Cheii,și în sectorul superior al văii Bulzului și versantul estic al Muntelui Piatra.

Fig. 9 Ponderea intervalelor adâncimi fragmentării (original)

Fig. 10. Harta adâncimii fragmentării în Masivul Buila-Vânturarița (original)

3.2.6. Densitatea fragmentării terenului

Densitatea fragmentării reliefului în Masivul Buila-Vânturarița cuprinde valori între 0,06 și 5,13 km/km². Intervalul cuprins între 0,06-0,89 km/km² are o pondere de 10, 1 % din suprafața totală a masivului, acest interval se regăsește în partea de sud-est a masivului și zona centrală în Muntele Buila și Muntele Piatra. Intervalul cuprins între 0,90-1,89 km/km² are o pondere de 27, 4 % reprezentând valoarea cea mai ridicată, cu areale importante în Muntele Arnota, Muntele Cacova, Muntele Vânturarița și în zona Pădurea Prislopel. Intervalul cu valori între 1,90-2,61 km/km² are o pondere de 18,8 % cu suprafețe reprezentative în partea de sud a Muntelui Piatra și sectorul superior al văii Bulzului, la sud-vest de Muntele Cacova și un areal mai mare în zona Piscul cu Brazi. Intervalul cuprins între 2,62-3,74 km/km² are o pondere de 27 % cu areale reprezentative în zona Cheile Cheii și Cheile Costeștului. Cele mai ridicate valori cuprinse între 3,75-5,13 km/km² se regăsesc la vest de Muntele Arnota, Muntele Albu și Muntele Buila. Din datele de mai sus se observă ca ponderea cea mai mare este ocupată de suprafețe cuprinse între 0,90-1,89 km/km² , urmată de valori mult mai ridicate cuprinse între 2,62-3,74 km/km² (27%), aceste fiind specifice masivelor calcaroase.

Fig. 7 Ponderea suprafețelor cuprinse între diferite intervale (original)

Fig.8 Harta densității fragmentării reliefului în Masivul Buila (original)

3.2.7. Tipuri de relief

3.2.7.1. Relieful carstic

Suprafețele structurale sunt de cele mai mult ori delimitate de abrupturi accentuate , rezultate în urma retragerii paralele a versantilor. Suprafețele sructurale mai corespund unor fronturi de cuestă și unor denivelări create de existența faliilor. Surplombele sunt prezente pe alocuri mai ales în partea superioară (versantul nordic al Clăii Strâmbe), iar ca rezultat al dezagregărăi intense, baza este acoperită cu trene de grohotiș. Continuitatea abrupturilor este segmentată de apariția unor hornuri care pot fi destul de mari ( Fig. 17, hornul care pornește din Vârful Buila). Dealungul acestora apar trepte, iar la bază acumulări de materiale evacuate din partea superioară (Onică, Ciobanilor, Buciniș). Văile cu un grad mare de adâncire în calcare prezintă sectoare de chei. Cele mai reprezentative chei sunt situate la extremitățile masivului : Cheile Cheii, la contactul cu culmea Stogșoarele-Stogu și cheile Costeștului la contactul cu Măgura Arnota.

Cheile Cheii au o lungime aproximativă de 1,5 km și reprezintă o zonă importantă din punct de vedere carstic. Cheile prezintă două sectoare distincte : primul sector are lațimi cuprinse între 20 și 30 m, prezentând numeroase rupturi de pantă cu înălțimi de 5 m, iar ca punct final este ”Marea Săritoare”, care se diferențiază de celelalte prin înălțimea de 15 m ( Dănuț Călin, 1988) . Al doilea sector din chei are doar 500 m lungime, dar prezentând îngustări accentuate , de 2-6 m și versanți aproape verticali, în care sunt prezente mai multe peșteri pe diferite nivele.

Cheile Costeștului cu o lungime aproximativă de 2 km, prezintă un versant mult mai abrupt decât celălalt ( versantul drept) , iar în partea centrală a crestei calcaroase se evidențiază creste zimțate de mici dimensiuni. Versanți cheilor s-au format în calcare dar și în cristalin, unde la bază sunt acumulate mari cantități de grohotiș. Din păcate exploatarea calcarului în cariera Bistrița a condus la modificări importante în zona cheilor .

Carstul din masivul Buila –Vânturarița este caracteristic masivelor izolate, reprezentat de un flanc de sinclinal suspendat (Dănuț Călin , citat din Ilie I., Carstul din nordul Olteniei, 1970). În principal formele de relief din masiv reprezintă un carst de interfluviu (iar ca subtip se încadrează carstului martorilor de eroziune) , evoluat și cu forme exocarstice bine evidențiate.Reprezintă un carst de tranziție, de tipul Jura-Causse (Ilie, 1970), prezentându-se sub forma unor arii cu carst descoperit (holocarst), asociate cu merocarst (proces de carstificare lentă sub pătura de sol și vegetație reprezentată aici prin pășunile alpine și pădurile de fag și amestec).

Cele mai numeroase forme exocarstice sunt lapiezurile și câmpurile de lapiezuri, care în mare măsură sunt active iar parțial în curs de fosilizare sau exhumare, având aspect și dimensiuni variate. Sunt localizate în partea central estică a barei calcaroase în Muntele Buila, Muntele Albu și în Muntele Scărisoara.

O formă deosebită de lapiezuri sunt cele de perete care poartă denumirea de wandkarren semnalate de I. Ilie (1970), acest tip de lapiezuri se întâlnește în pereții Muntelui Vânturarița.

Dolinele sunt foarte numeroase și frecvente pe suprafețele structurale, acestea prezintă forme și dimensiuni variabile. Din punct de vedere al diametrului dolinele au diametrul mai mic de 10 m, iar ca adâncime nu depășesc 2 m. Densitatea dolinelor a fost calculată de I .Ilie (1970) și este cuprinsă între 3 și 10 pe km², un număr mai mare de doline se întâlnesc în munții Buila, Scărișoara, Piatra și Claia Mare. Dolinele apar și în sectoarele de obârșie ale unor izvoare, pe cumpenele de ape, de exemplu la obârșia Pătrunsei, Izvorul Frumos. Apar și doline cu pâlnie care au fost transformate în avene, în muntele Buila. Unele adăpostesc lacuri temporare de mici dimensiuni în Muntele Piatra și Muntele Cacova, altele sunt intr-un stadiu avansat de colmatare datorită materialelor de pantă și acumulărilor de argilă rezultată din decalcifierea calcarului.

Uvalele sunt rezultat al unirii mai multor doline, aceste sunt prezente în Muntele Piatra și Muntele Scărișoara. Acestea sunt asimetrice datorită amplasării lor în treptele de cuestă și adăpostesc lacuri de mici dimensiuni, care sunt într-un stadiu avansat de colmatare ( lacurile din zona ”La Văcărie ”). Uvalele prezintă scurgeri ale apelor de suprafață pe trasee subterane către Pârâul Sec din Bazinul Costeștului.

Sohodolurile sau văile seci sunt prezente pe versantii estici ai masivului, specifice fiind sohodolurile de tip ”furcitură” (ramificate către partea superioară), acestea prezintă importante cantități de grohotiș, fie în talveg fie pe versanți (Muntele Buila). Elemente importante în peisajul carstic din masivul Buila-Vânturarița sunt reprezentate prin podurile naturale sau portalele. Unul dintre cel mai cunoscut este ”Poarta de Piatră„ aflat în Muntele Albu, acesta a apărut în urma prăbușiri tavanului unei peșteri. Ca și în cazul galeriei Peșterii Prăbușite din vestul Muntelui Albu, în relieful actual se pot observa sectoare de arcade, acestea alternând cu mici sectoare depresionare, situate pe locul fostelor sălii. Forme de acest gen se mai întâlnesc în Muntele Vănturarița și Claia Strâmbă. Procesele crionivale sunt foarte active în masiv,cuplul îngheț-dezgheț acționează asupra calcarului mai ales asupra fronturilor de cuestă, care generează importante mase de grohotiș, acestea se acumulează la baza versanților în urma proceselor gravitaționale. Acțiunea zăpezilor este manifestată în special sub forma avalanșelor, favorizate de declivitatea ridicată și de existenșa scocurilor, acestea determină reactivarea grohotisurilor și transportă materiale pe versanți. În uvale, doline , în înșeuările cu caracter structural, între treptele de cuestă, în nișele nivale și în sohodoluri zăpada se acumulează în cantități importante și întârzie să se topească, asfel se asigură cantități importante de apă din topirea zăpezii și prin infiltrație accentuează procesul de carstificare.

Suprafețele structurale cu declivitate scăzută sunt supuse apelor rezultate din topirea zăpezii, asfel apare solifluxiunea.Un rol important îl au organismele fluvio-torențiale, se observă înaintarea regresivă a obârșiilor, mai accentuată în zonele de contact petrografic.

Pe lânga solifluxiune, scoarța de alterare și învelișul de sol mai sunt supuse și procesului de creep.

Fig. 15 Martori de eroziune în Curmătura Builei (original)

3.3.7.2. Relieful structural

Unul dintre elementele importante care ies în evidență în peisaj este abruptul cuestic orientat către vest, acest abrupt prezintă la bază două sau trei genereații de grohotișuri (trene de grohotiș cu suprafețe semnificative ,mobile, fixate și semifixate).

Pe alocuri apar și o serie de martori de eroziune structurali, cu aspect de piramidă ( vârfurile Buila, Claia Mare, Claia Strâmbă), cu vârful plat (vârful Cacova) sau cu aspect de turnuri (Trigoanele Ștevioarei sau sau martori de eroziune aflați pe versantul vestic al Muntelui Buila, figura 15). O serie de afluenți ai pârâului Costeștului cum ar fii Prislopul, prezintă văi obsecvente, acestea sunt scurte, au un caracter torențial și își au de cele mai multe ori obîrșiile chiar sub creasta cuestei, pe care o segmentează prin înșeuări de obîrșie, talvegul albiei prezentând numeroase trepte.

Flancul estic al masivului se remarcă prin prezența la nivelul interfluviilor a suprafețelor structurale, mai extinse în munții Cacova, Piatra, Albu și Buila. Frecvent acestea se grupează la altitudini de 1050- 1100 m, 1150-1200 (frecvent), 1250-1300 (cele mai numeroase) și 1400-1450 m. Pe versanți apar trepte alungite și inguste sub forma unor trepte structurale, deseori foarte înguste (brîne-Brîna Caprelor din extremitatea nordică a masivului).În cazul abrupturilor surplombate sub acestea se pot întâlni și polițe structurale. Specifice flancului estic sunt cuestele multietajate cu frecvență mare în Muntele Piatra, Muntele Albu, Muntele Buila. Acțiunea rețelei de văi (afluente celor cu orientare generală în concordanță cu înclinarea masei de calcar) a generat și apariția unor cueste în unghi ( Dănuț Călin, 1988) .

Văile cu caracter torențial, grefate pe suprafața structurală, prezintă adesea în patul albiei praguri. Ca urmare a distrugerii suprafețelor structurale apar frecvent și martori de eroziune structurală, de exemplu Vârful Țucla.

Fig. 16 Suprafață structurală în Muntele Buila (original)

3.2.7.3. Aspecte geomorfologice

Masivul Buila –Vânturarița este alcătuit din depozite sedimentare mezozoice (calcare jurasice în cea mai mare parte) aparținând Pânzei Getice sub forma unei bare de calcar. Are o dispunere nord-est, sud-vest, diagonal față de apele care izvorăsc din partea înaltă a Munților Căpațâni .Ca urmare a fost tăiată transversal de cursurile de apă : Olănești, Costești, Cheia și Bistrița, acestea au creat văi înguste și adânci cu versanți foarte abrupți cu pante ce depășesc 60°-70°. Cheile formate de cele trei cursuri de apă sunt de la nord-est la sud-vest: Cheile Cheii (Recea , Căprăreasa), Cheile Olăneștilor, Cheile Costeștului și Cheile Bistriței. Bara calcaroasă se prezintă sub forma a trei segmente, cel mai înalt segment și important sub raport

morfologic, Masivul Vânturarița-Buila, fiind cuprins între cursurile râurilor Costești și Cheia ( Căprăreasa). Spre sud-vest calcarele se continuă în măgurile Arnotei și Bistriței , în timp ce în partea de nord-est aceleași calcare alcătuiesc culmea Stogușoarele –Stogu, acestea prelungindu-se până dincolo de valea Olăneștiului.

La vest de zona calcaroasă, relieful modelat în paragnaise și micașisturi de vârstă precambrian superior, aparținând seriei de Șebeș-Lotru (cristalinul getic), evidențiază o altă subunitate din cadrul Munților Căpățânii și anume Munții Ursu. În partea de est sunt evindențiați Munții Cârligele Olăneștilor, aceștia reprezentând un alt compartiment original ca morfologie a Munților Căpățânii. Munții Cârligele Olăneștilor sunt modelați în formațiuni sedimentare neocretacice, reprezentate prin conglomerate polimictice și gresii masive (formațiune de Brezoi), de vârstă maastrichtian-campaniană și conglomerate polimictice , marne și argile siltice cu intercalații de gresii, de vârstă cenomanian-vraconian ( Dănuț Călin, 1988). De remarcat faptul că în partea de vest și sud-vest, la contactul cristalinului cu calcarul, apar migmatite și eclogite. În sud-vest se află compartimentul depresionar Costești-Pietreni.

Contactul dintre calcar, cristalin și formațiunile sedimentare de cele mai multe ori este esompat de prezența pe laturile masivului a unor însemnate cantități de grohotiș, dar în același timp contactul dintre ele este subliniat prin prezența unor izvoare și apariția unei noi generații de văi, care drenează apele de suprafață către pâraiele Costești, Otăsău și Cheia. Bara de calcar reprezintă de fapt un flanc de sinclinal suspendat alcătuit din calcare de vârstă jurasică (tithonice și kimmeridigiene) ce înclină spre sud-est. Acest flanc este puternic faliat, în special în sectorul central și sudic al masivului. Faliile cele mai importante de menționat sunt faliile de decroșare orientate nord-vest sud-est (Muntele Albu, Muntele Buila) sau faliile încrucișate (Muntele Cacova, Muntele Scărișoara, mai puțin faliat este compartimentul nordic (Muntele Vânturarița).

Din punct de vedere altitudinal calcarele se desfășoară între 800 și 1885 m, pe flancul estic și între 1100 și 1885 m, pe cel vestic ( Dănuț Călin, 1988) . Un abrupt impresionant (cuestic) , desfășurat între Vârful Piatra și Claia Strâmbă , domina relieful regiunilor înconjurătoare, la marginea acestui abrupt se aliniază și cele mai mari altitudini din masiv : Buila (1848,6 m), Ștevioara (1847 m), Vânturarița I (1885,2 m) , Vioreanu (1866 m), Vânturarita II (1655 m).

Profilul zimțat al crestei calcaroase este comparabil, ca structură și aspect, cu cel al Pietrei Craiului. Către Valea Cheii, Muntele Vânturarița se termină printr-un abrupt de aproximativ 850 m, de remarcat la altitudinea de 1600 m se întâlnește o primă suprafață structurală. Urmează apoi porțiunea cea mai accidentată a culmii pe care o putem numi în adevăratul sens al cuvântului creastă, ce domina cu 200-250 m suprafața amintită anterior.

Creasta iese în evidență datorită formelor carstice pozitive printre care putem cita : țancuri, ace ,turnuri ,strungi , mărginită deseori cu hornuri (scocuri, jgheaburi), creasta fiind dominată de vârfurile Vânturarița și Buila.

Fig. 17 Hornuri și ace sub Vârful Buila, versantul vestic (original).

Din vârful Buila, culmea calcaroasă coboară accentuat către Curmătura Builei (1550 m), culminând apoi în vârful Piatra (1642,6 m). Din acest vârf, către sud-vest, culmea începe să coboare în trepte până la altitudinea de 1440 m, unde este evindențiată o suprafața structurală, iar în final se remarcă existența unui abrupt de aproximativ 550 m către valea Costeștului. Caracterele predominante ale reliefului sunt determinate de structura monoclinală a calcarelor, de evoluția lor sub acțiunea factorilor climatici, de evoluția rețelei hidrografice (având în vedere existența unor baze locale de eroziune, identificate prin văile râurilor din imediata apropiere a masivului și a zonei depresionare din sud-est). Datorită existenței abruptului cu caracter de cuestă din partea de vest a masivului, elementele morfometrice prezintă diferențieri pe cele două flancuri (vestic și estic) . Astfel densitatea fragmentării reliefului are valori cuprinse între 1,2 și 1,5 km/km² (Muntele Buila ,Muntele Scărișoara ,Muntele Piatra) și 2-2,3 km/km² (Muntele Buila, Muntele Vânturarița), pe flancul estic și valori cuprinse între 2,7-2,9 km/km² ( Muntele Piatra, Muntele Cacova) și peste 3 km/km² (Muntele Buila ,Muntele Vânturarița), pe flancul vestic ( Dănuț Călin, 1988). Energia de relief prezintă valori accentuate pe ambi versanți, dar și în cadrul diferitelor compartimente. Pe flancul estic are valori ce oscilează între 400 și 450 m/km² (Muntele Cacova, Muntele Albu), pe cel vestic atinge și depășește 1000-1100 m/km² (Muntele Vânturarița).

Declivitatea reflectă cel mai bine diferențele dintre cele două flancuri, astfel pe flancul estic pantele au valori cuprinse în general între 15° și 45° (Muntele Albu, Muntele Scărișoara, Muntele Cacova, Muntele Piatra), iar pe flancul vestic predomină pantele de 70° și 80° dar și de 90° în cazul abrupturilor Munților Cacova, Piatra, Albu, Buila, Vânturarița. În partea superioară a masivului Buila-Vânturarița se poate observa existența unei suprafețe de nivelare superioare, la aproximativ 1800 m, dar care ocupă areale restrînse doar în Muntele Buila și Muntele Vânturarița. O a doua suprafață de nivelare (care poate corespunde cu ciclul Rîu Șes) este prezentă tot pe areale restrînse la altitudini mai mici de 1600 m, suprafața de nivelare mai apare și sub forma unor areale largi sau fragmentate, cu predispoziție structurală. Modelarea reprezintă unul dintre cele mai importante elemente morfodinamice care poate acționa constructiv sau destructiv, de la această legitate nu face excepție nici modelarea carstică, pusă în evidență de factorii climatici din această regiune.

Fig.19 Trene de gohotiș pe versantul drept al râului Cheia, Cheile Cheii(original)

Fig.19 Harta geomorfologică a exocarstului a masivului Buila-Vânturarița, dupa Dănuț Călin (1988)

3.3. Procese actuale în Masivul Buila-Vânturarița și modificările produse în peisaj

Desfășurarea proceselor geomorfologice actuale în masivul Buila –Vânturarița este direct dependent de etajul morfocliamtic care imprimă tipologia acestora. Se adaugă influențele locale de ordin structural și petrografic, cele tectonice, caracteristicile morfometrice ale reliefului, diferențele de ordin climatic, componența învelișului vegetal și din ce în ce mai mult acțiunea antropică, cu rol pregătitor sau chiar declanșator al unor preocese de modelare (Miron Florea, 1998).

În Masivul Buila –Vânturarița se pot manifesta alunecările de teren, inundațiile și prăbușirile. Alunecările de teren se pot produce pe versanți despăduriți prin exploatările forestiere, care în acest masiv sunt prezente cu precădere pe Valea Cheia, aceste defrișări se produc datorită existenței unor proprietăți private de terenuri forestiere. Alunecările de teren se mai pot produce pe versanții cu o declivitate mare, grad de acoperire cu vegetație scăzut și supuși unui grad ridicat de precipitații mai ales toamna și primăvara, de exmplu probleme de acest gen întâlnim pe versantul drept de pe Valea Neagră unde declivitatea și gradul scăzut de vegetație sunt principalii factori pentru producerea alunecărilor de teren. O altă alunecare de teren o întâlnim la nord-vest de Valea Ionașcu pe versantul stâng unde declivitatea este foarte mare și probabil la un nivel ridicat de precipitații se produc ravene și rigole în învelișul de sol astfel destabilizând această porțiune. Aceste două zone sunt mai vulnerabile la producerea unor alunecări de teren datorită factorilor cumulați ce favorizează acest fenomen, celelate zone sunt mai stabile datorită gradului de acoperire cu vegetație dar si o declivitate mai scăzută. Alunecările de teren au și ele un rol important în dinamica peisajului, prin modificarea lui bruscă și transpunerea lui într-o nouă etapă de evoluție.

Prăbușirile în Masivul Buila-Vânturarița au un caracter mai accentuat datorită constituției geologice și gradul densității fragmentării, cum am văzut în datele de mai sus.Prăbușirile în acest masiv sunt legate în general de versanții calcaroși și de pantele abrupte ale acestora dar și de formele endocarstice și exocarstice care sub influența apei se pot transforma într-o perioada mai lungă de timp într-o zonă vulnerabilă . O zonă vulnerabilă din acest punct de vedere este chiar cariera de calcar aflată în satul Bistrița, datorită exploatării intense a calcarului, influența precipitațiilor și administrarea incorectă a acestui spațiu, reprezintă un important poluator pentru zona respectivă prin emisiile pulberilor in suspensie.

O altă zonă vulnerabilă la prăbușiri este sub creasta masivului mai exact Vârful Piatra cu un grad ridicat de prăbușiri. Având în vedere că versantul vestic al masivului este reprezentat printr-un grad ridicat al declivității, prăbușirile și rupturile de pantă sunt foarte dese, aproape pe fiecare vâlcel și scoc fiind prezent acest fenomen, cu precizarea că cele mai multe prabușiri sunt întalnite în Cheile Cheii (Cheile Recea), unde sunt prezent peste 80 de peșteri, dar și diferența de altitudine foarte mare, pereți foarte abrupți favorizează producerea prăbușirilor mai ales pe cursul râului Cheia. Zonele cu risc scăzut de prăbușire sunt zonele înalte sau creasta, zonele cu risc mediu sunt dominate de vâlcele și scocuri iar cele mai vulnerabile sunt zonele aflate la baza versanților acolo unde sunt prezente și grohotișurile.

Asfel prăbușirile reprezintă un element cheie în modificările aduse în peisaj, datorită constituției geologice a masivului acestea sunt mult mai reprezentative față de alte masive învecinate. Având în vedere că în masivul Buila –Vanaturarița sunt prezente cinci râuri mai importante vulnerabilitatea față de inundații este ridicată . Patru sate sunt situate la baza masivului iar acestea nu au diguri sau alte amenajări împotriva inundațiilor. Două dintre ele prezintă un risc mai mare de producere a inundațiilor, și anume Bistrița și Olăneștiul ambele trecând prin două spați antropice importante, satul Bistrița si stațiunea Olănești. Anotimpurile cu un risc mai mare de inundație sunt toamna și primăvara constituția reliefului, permițând eliminarea apei în cantități mai mari către baza versanților, cu un debit mare și o forța de eroziune accentuată. Inundațiile prezintă un risc ridicat în aval în preajma satelor datorită distrugerilor și puteri de eroziune a acestora, densitateta populației fiind mare în apropierea surselor de apă.

Analizând cele trei riscuri geomorfologice în masivul Buila –Vânturarița putem concluziona că aceste procese aduc modificări importante în peisaj, un rol important avândul și factorul antropic care prin defrișări sau captări de apă infleunțează în mod negativ prin accentuarea acestor procese.

Fig.20 Prăbușiri în Cheile Cheii (original).

3.4. Formele endocarstice din Masivul Buila-Vânturarița

Formele endocarstice în Masivul Buila-Vânturarița sunt foarte bine dezvoltate în cele cinci bazine hidrografice existând aproximativ 144 de peșteri cu lungimi și dezvoltări diferite. Printre cele mai importante peșteri sunt: Peșterea Liliecilor situată pe versantul drept al Cheilor Bistriței la o altitudine absolută de de 750 m și o altitudine relativă de 60 m, aceasta prezintă două etaje cu o denivelare negativă de -15 m, având trei deschideri, dezvoltarea totală a peșteri fiind de 400m. Amplitudinea termică este mare datorită celor trei deschideri, iarna se înregistrează o tempertatură medie de 2,5 ˚C iar vara de aproximativ 14˚ C. Din punct de vedere al speleotemelor nu prezintă formațiuni importante aestea fiind reduse. Din punct de vedere al faunei aici întâlnim chiroptere dintre care cu o importanță mai mare: Minioptereus schreibersi ,Barbastella barbastella, Myotis myotis,etc..

Peșterea Pagodeleor aflată în bazinul Cheia, pe versantul vestic al Muntelui Stogșoarele la o altitudine absolută de 1050 m și o altitudine relativă de 150 m, dezvoltarea totală a peșteri este de 115 m cu o denivelare negativă de -10 m având o singură deschidere.Peștera prezintă speleoteme variate (stalagmite fistulare, stalactite conice, stalagmite policrome etc.), cele mai interesante fiind cele care îi dă numele și anume ”pagodele”(stalagmite conice în trepte).

Peșterea Lacul Verde se află în bazinul Cheia pe versantul stâng al râului Cheia, situată la o altitudine absolută de 990 m și o altitudine relativă de 140 m, având o dezvoltare de 103 m,având trei deschideri, o denivelare pozitivă de 3,3 m și o denivelare negativă de -3,7 m. Peștera nu prezintă foarte multe formțiuni datorită prăbușirilor care au stopat procesul de formare al speleotemelor, în schimb prezintă un lac format pe un strat de argilă de decalcifiere.

Avenele nu sunt foarte numeroase, acestea fiind slab dezvoltate, dintre acestea putem enumerea: Avenul Mare din Muntele Albu aflat la altitudinea absolută de 1700 m cu o dezvoltare de 105 m, având patru deschideri și o denivelare negativă de -25 m. Avenul din Cacova aflat în bazinul Costești la altitudinea absolută de 1350 m, cu o dezvoltare totală de 78 m, având cinci deschideri și o denivelare negativă de -17,5 m.

Fig.23 Lacul din Peștera Lacul Verde (original)

3.5. Aspecte climatice locale

3.5.1. Baza de date utilizată

Pentru analiza climatică a Masivului Buila- Vânturarița am folosit parametri climatici de la următoarele stații meteorologice: Vârful Cozia , Polovragi și Râmnicu Vâlcea.

În alegerea stațiilor meteorologice am luat în considerare altitudinea la care se afla stațiile latitudinea și longitudinea asfel încât sa nu existe mari diferențe la nivelul parametrilor meteorologici. Pentru a evidenția evoluția parametrilor meteorologici au fost utilizate date pe o perioadă de zece ani, între 1981 și 1990. Datele meteorologice au fost eliberate de către Administrația Naționlă de Meteorologie în baza contractului 453/2010.

Stația meteorologică Vârful Cozia se află la o altitudine de 1677 m, parametrii înregistrați la această stație pot fii utilizați și pentru analiza Masivul Buila-Vânturarița pentru etajele superioare montane, având diferențe mici din punct de vedere longitudinal și latitudinal. Parametrii înregistrați la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea și stația meteorologică Polovragi pot fii utilizați pentru analiza climatică corespunzătoare bazei masivului Buila-Vânturarița.

3.5.2. Factorii genetici ai climei

Radiația solară reprezintă sursa de energie primară a tuturor proceselor fizice și biologice care au loc la suprafața Pământului, reprezintă factorul determinant în desfășurarea proceselor și fenomenelor atmosferice, având importanță în geneza tipului de climat. Radiația solară ajunge la suprafața solului sub formă de radiație directă și sub formă de radiație difuză, cele două formează radiația globală. Clima este influențată în principal de radiația solară și variațiile sale anuale, de latitudine, dar și de structura complexă a atmosferei, de altitudine, de formele de relief (mai ales munții și dealurile) și de condițiile locale. Cercetarea legilor obiective, caracterizarea regimului climatic al diferitelor regiuni și posibilitățile de utilizare practică a datelor referitoare la climă se bazează pe informațiile furnizate de meteorologie.

Circulația generală a atmosferei reprezintă unul dintre cei mai importanți factori climatici deoarece se află la baza variațiilor neperiodice ce se manifestă în clima unei regiuni, asfel circulația generală împreună cu suprafața activă subiacentă generează diferențierile climatice în regiunile aflate la aceleași latitudini.

În masivul Buila-Vânturarița circulația generală a climei este influențată de către centrii atlanto-europeni, care pot avea un caracter permanent sau temporar. Dintre centrii atlanto-europeni putem enumera:

• depresiunea barică Mediterraneană

– generează în sudul țării mase de aer calde și umede, care produc ploi, lapoviță, ninsori

• depresiunea barică Islandică

– generează mase de aer reci și umede, în special iarna

• anticiclonul Ruso-Siberian

– generează mase de aer reci și uscate, în special iarna

• anticiclonul Azoric

– propulsează mase de aer cald, umed

3.5.3. Regionarea temperaturilor

Temperatura aerului este parametrul cel mai important, acesta înregistrează în timp, un grad mare de variabilitate determinând, astfel și modificarea celorlalte elemente climatice. Temperatura aerului dintr-un loc sau o regiune, ca și regimul ei anual, este determinată de un complex de factori, în care rolul principal îl are radiația solară și circulația generală a atmosferei, la care se adaugă și particularitățile condițiilor fizico-geografice regionale și locale.

La stația meteorologică Vârful Cozia temperatura medie a lunii ianuarie între anii 1981-1990 este de -5,5˚ C, iar temperatura medie în luna iulie pe același interval de timp este de 11,9˚ C. La stația meteorologică Polovragi între anii 1981-1990 temperatura medie a lunii ianuarie este de -1,6˚C iar cea a lunii iulie este de 20,2˚C.

La stația meteorologică Râmnicu Vâlcea temperatura medie a luni ianuarie este -0,9 ˚C iar temperatura medie a luni iulie este 21,3 ˚C. Temperatura medie anuală la stația meteorologică Cozia oscilează între 2,5˚C și 4,1˚C, iar temperatura medie multianuală este de 3,01˚C, la stația meteorologică Polovragi temperatura medie anuală pentru perioada 1981-1990 oscilează între 8,5˚C și 10,4˚C iar temperatura medie multianuală este mai ridicată decât la stația precedent, valoarea fiind de 9,3˚ C.

Pentru stația Râmnicu Vâlcea temperaturile medii anuale înregistrează valori între 9,3˚C și 11,4˚C , temeperatura medie multianuală este de 10,5˚C. La nivelul temperaturilor medii anuale dar mai ales în cadrul mediilor multianuale se observă o diferențiere clară între cele trei stații, mai ales între stația meteorologică Vârful Cozia care reprezintă zona etalon pentru spațiul montan superior al Masivului Buila-Vânturarița și Râmnicu Vâlcea, Polovragi care reprezintă baza muntoasă a masivului.

Temperaturile medii minime anuale la stația Vârful Cozia oscilează între -0,4˚C și 1,5˚C iar media minimă multianuală este de 0,46˚C, la stația Polovragi temperaturile medii minime anuale înregistrează valori între 3,6˚C și 5,4˚C, media minimă multianuală fiind de 4,7˚C, la stația Râmnicu Vâlcea temperaturile medii minime anuale sunt cuprinse între 4,4˚C și 6,4˚C iar temperatura medie minimă multianuală este de 5,8˚C.

Temperaturile medii maxime anuale înregistrate la stația meteorologică Vârful Cozia sunt cuprinse între 5,9˚C și 7,9˚C, iar temperatura medie maximă multianuală este de 6,7˚C, pentru stația Polovragi temperaturile medii maxime anuale sunt cuprinse între 13,7˚ C și 15,5˚C, media maximă multianuală fiind de 14,9˚C. La stația Râmnicu Vâlcea temperaturile medii maxime anuale se situează între 15,6˚ C și 17,7 ˚C iar media maximă multianuală înregistrează o valoare de 16,2˚C.

Fig. 24 Evoluția temperaturilor medii anuale la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovragi și Râmnicu Vâlcea (1981-1990)

După cum se poate observa temperaturile medii anuale minime se înregistrează la stația meteorologică Vârful Cozia, temperatura medie anuală cea mai scăzută între anii 1981-1990 înregistrându-se în anul 1985.Temperaturile medii anuale maxime se înregistreză la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea, cea mai ridicată temperatură fiind de 11,4 ˚ C în anul 1990.

Fig.25 Evoluția temperaturilor în luna ianuarie la stațiile Vf. Cozia, Polovragi și Râmnicu Vâlcea

(1981-1990)

Temperatura medie minimă a lunii ianuarie se înregistrează la stația meteorologică Vârful Cozia în anul 1985 cu o valoare de -8,2 ˚C. Temparatura maximă a lunii ianuarie dintre cele trei stații se înregistrează la stația Râmnicu Vâlcea în anul 1983 cu o valoare de 1,9˚ C.

Fig.26 Evoluția temperaturilor în luna iulie la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovragi și Râmnicu Vâlcea (1981-1990)

Temperatura medie a luni iulie înregistrează cea mai mică valoare la stația meteorologică Vârful Cozia cu o valoare de 10 ˚C în anul 1984, iar valoarea cea mai ridicată se înregistrează la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea în anul 1988 cu valoarea de 23,7˚C.

Fig.27 Evoluția temperaturilor medii maxime anuale la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovragi și Râmnicu Vâlcea (1981-1990).

Mediile maxime anuale se înregistreză de obicei la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea, temperatura medie maximă cu valoarea cea mai ridicată este de 17,7 ș C și a fost înregistrată în anul 1990.

Fig. 28 Evoluția temperaturilor medii minim anuale la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovargi și Râmnicu Vâlcea (1981-1990).

3.5.4. Presiunea atmosferică

Presiunea atmosferică la stația meteorologică Polovragi înregistreză valori între 953,6 și 956,3 hectopascali, valoarea cea mai ridicată fiind de 956,3 hectopascali și înregistrată în anul 1990. La stația meteorologică Râmnicu Vâlcea presiunea atmosferică oscilează între 987,9 și 990,3 hectopascali, cea mai mare valoare este de 990, 3 hectopascali și a fost înregistrată în anul 1990.

3.5.5. Precipitațiile atmosferice și grosimea stratului de zăpadă

Precipitațiile atmosferice reprezintă un factor climatic care în condiții normale de manifestare reprezintă baza evoluției ciclice a mai multor tipuri de asociații vegetale iar în condiții sezoniere sau cantități limitate impune asociațiilor vegetale și faunei un anumit ritm de evoluție. Astfel în etajele superioare muntoase, precipitațiile sunt foarte frecvente și în cantități mai ridicate decît în etajele inferioare. La stația Vârful Cozia in cei zece ani, precipitațiile nu au scăzut sub 660 mm ( aceasta fiind și valoarea minimă), valoarea maximă înregistrându-se în anul 1881 (111,9 mm).

Valoarea cantității precipitațiilor anuale la stația meteorologică Vf. Cozia (1981-1990)

La stația meteorologică Polovragi cea mai mică valoare a cantității precipitațiilor a fost înregistrată în anul 1983 ( 583,0 mm). Valorile maxime nu depășesc aici mai mult de 1015 mm în cei zece ani analizați, în general predominante fiind valorile sub 1000 mm.Valorile sunt mai mici decât la stațiaVârful Cozia, deoarece diferența de altitudine si factorii locali au un rol importan în distribuirea acestora pe perioada unui an.

Valoarea cantității precipitațiilor anuale la stația meteorologică Polovragi (1981-1990)

Precipitațiile înregistrate la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea sunt mai scăzute decât la celelalte două stații, valoarea anuală minimă fiind de 440,1 mm în anul 1990, iar valoarea maximă de 797,9 mm în anul 1981.

Cantitatea de precipitații anuale de la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea (1981-1990)

Evoluția cantităților precipitațiilor anuale la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovragi și

Râmnicu Vâlcea (1981-1990)

În figura de mai sus, se observă variațiile precipitațiilor pe cei zece ani la stațiile analizate. Cele mai mari valori se înregistrază la stația meteorologică Vârful Cozia iar cele minime la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea.

Stratul de zăpadă

Stratul de zăpadă variază foarte mult în cadrul celor trei stații analizate. Grosimea maximă a fost înregistrată la stația meteorologică Vârful Cozia cu o valoare de 187 cm în anul 1988, iar grosimea minimă se înregistrează la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea (5 cm în anul 1989). La stația meteorologică Polovragi grosimea stratului de zăpadă variază între 16 și 93 cm.

Evoluția grosimii stratului de zăpadă la cele trei stații este variată, cu valori mai ridicate pentru stația meteorologică Vârful Cozia și valori scăzute pentru stația meteorologică Râmnicu Vâlcea.

Persistența stratului de zăpadă este condiționat foarte mult de altitudine și de expoziția versanților (în cazul masivelor muntoase), în Masivul Buila-Vânturarița pe versantul vestic în perioada aprilie 2010 stratul de zăpadă depășea 30 cm, iar pe versantuul estic nu mai existat strat de zăpadă, apărând izolat areale cu zăpade de grosimi diferite pe versanții umbriți

Fig.49 Evoluția stratului de zăpadă la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovragi și Râmnicu Vâlcea

(1981-1990)

Fig. 48 Stratul de zăpadă în Curmătura Builei – Martie 2019 (original)

3.5.6. Mișcarea maselor de aer

Vântul este un element meteorologic dinamic ce se caracterizează prin direcție, viteză, durata deplasării și intensitate. Direcția vântului se stabilește în raport cu punctul cardinal dinspre care bate. Acesta reprezintă un element restrictiv pentru vegetație la altitudini mai mari, datorită intensității și frecvenței sale. La cele trei stații frecvența și intensitatea vântului variază datorită condițiilor local dar și condițiilor generale. La stația meteorologică Vârful Cozia vânturile predominante cu o frecvență mare sunt cele de nord-est în proporție de 18,2%, fiind urmate de cele din sud-vest cu un procent de 11% (Fig.50 ). Viteza medie pe direcții este cuprinsă între 0,6 m/s și 5,3 m/ s. La stația meteorologică Polovragi frecvența medie pe direcții predominată este cea pe direcția nord cu un procent de 8,2 %, urmată de direcția nord-vest cu 8, 5% și vest tot cu 8,5 %. Viteza medie pe direcții este cuprinsă între 2,1 m/s și 3,4 m/s, valoriile mai ridicate predominând pe direcțiile nord-vest, vest și sud-vest. Stația meteorologică Râmnicu Vâlcea înregistrează procente ridicate, între 13% și 16% pe direcțiile nord și nord vest, iar procente de 9% pe direcția sud. Viteza medie pe direcții este cuprinsă între 1,5 m/s și 2,7 m/s, cu viteze medii mai mari pe direcțiile nord și nord-est.

Fig.50 Roza frecvenței și vitezei medii anuale a văntului la stația meteorologică Vf. Cozia

(1981-1990)

Fig. 51Roza frecvenței și vitezei medii anuale a vântului la stația meteorologică Polovragi

(1981-1990)

Fig.52 Roza frecvenței și vitezei medii anuale a vântului la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea

(1981-1990)

Fig.53 Evoluția mediilor anuale ale vântului la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovragi și Râmnicu Vâlcea (1981-1990)

Valorile medii anuale ale vântului sunt mai ridicate la stația meteorologică Polovragi, iar valori mai scăzute se înregistrează la stația meteorologică Râmnicu Vâlcea. Stația meteorologică Vârful Cozia deși este situată la 1677 m, viteza medie anuală este mai mică, influențată probabil de factorii locali.

Fig.54 Evoluția mediilor maxime anuale ale vântului la stațiile meteorologice Vf. Cozia, Polovragi și Râmnicu Vâlcea (1981-1990).

3.5.7. Fenomene meteorologice secundare

Aceste fenomene se produc la interferența mai multor factori climatici, având un rol important, dar de cele mai multe ori cu efecte negative asupra mediului antropic (grindina asupra culturilor agricole). La stațiile analizate principalele fenomene luate în considerare sunt : ceață, ploaie, grindină, ninsoare, viscol, vânt tare, rouă, brumă, polei și chiciură. La stația meteorologică Vârful Cozia predominantă este ceața, reprezentând 51% din totalul fenomenlor înregistrate între anii 1981-1990. Următorul fenomen predominant la stația meteorologică Vârful Cozia este ninsoarea cu un procent de 11%.

La stația meteorologică Polovragi fenomenul cu procentul cel mai mare este ploaia cu 25 %, urmat de ceață ( 22%) și brumă (19%). Stația meteorologică Râmnicu Vâlcea are ca fenomene dominante în cei zece ani analizați: ploaia cu un procent de 29%, ceața (19%) și roua (19 %). Fenomenle cele mai slab reprezentate în decursul celor zece ani au fost : poleiu, grindina și viscolul.

Ceață în Buila-Vânturarița – Peștera Arnăuților (Cheile Olănești) – original

3.6. Elemente de hidrografie

3.6.1. Aspecte generale

Apa reprezintă unul dintre elementele naturale fără de care organismele nu ar putea exista, aceasta are un rol important în desfășurarea proceselor naturale (climatice, biologice și fizico-chimice) și în activitățile social-economice. Din punct de vedere fizico-chimic apa acționează intens asupra scoarței terestre fiind cel mai activ factor extern. Prin pătrunderea în fisurile rocilor, mai ales în perioadele de îngheț și dezgheț, se manifestă cel mai evident procesele de dezagregare fizică. Apa a reprezentat un factor foarte important în modelarea masivului Buila-Vânturarița, prin masele considerabile de grohotiș ce sau acumulat de pe versanții abrupți( Fig.60 ). Apa subterană a jucat un rol important în geneza formelor endocarstice din acest masiv. Un rol important îl are în procesele biologice, fiind elementul esențial în îndeplinirea funcțiilor vitale, asfel biocenozele și zoocenozele își desfășoară procesele ecologice în funcție de umiditatea și sursele de apă. Resuresele de apă în masivul Buila-Vânturarița nu sunt foarte numeroase, cele mai importante fiind râurile Bistrița, Cheia, Olănești și pârâurile Costești, Otăsău. Un alt element important este reprezentat prin apele cu scurgere temporară și anume: apele de șiroire, torenții , acestea un rol în modificările învelișului solului.

3.6.2. Apele de suprafață

În cadrul rețelei hidrografice sunt cuprinse pe lângă apele curgătoare cu caracter permanent și văile seci ale torenților, ravenele și ogașele.Văile colectează apa în cea mai mare parte din apele precipitațiilor și a acviferelor, pe care le transmit apoi cursului principal.Ramificația este diversă, în funcție de relief și structura geologică, ea putând fi caracterizată și prin anumite elemente morfometrice. În Masivul Buila-Vânturarița apele de suprafață au cunoscut o o evoluție complexă datorită evoluției paleogeorafice a zonei în care se află masivul, acesta fiind prezentată în cadrul lucrari de față în capitolul Substratul Geologic.Rețeaua hidrografică a Masivului Buila-Vânturarița este tributară în întregime râului Olt, prin afluenți direcți sau indirecți de dreapta al acestuia, în generala aceștia au direcția de vărsare de la nord la sud. Principalul râu care traversează de la nord-vest către sud-est, este râul Bistrița, acesta fiind o importantă reursă de apă, obârșia acestuia se află în Munții Căpățânii în Muntele Zănoaga sub Vârful Govora, la o altitudine aproximativă de 1887 m, tot aici acesta își definește particularitățile procesului scurgerii lichide.

Râul Bistrița este afluent de dreapta al Oltului, acesta se varsă în Olt între gurile de vărsare ale râurilor Luncăvăț și Govora. Acesta izvorăște din Muntele Zănoaga de sub Vârful Govora iar principalele izvoare pornesc din culmile munțiilor Netedu, Rodeanu, Govora. În partea sa dreaptă principalul afluen este pârâul Gurgui care se formează prin unirea mai multor izvoare, iar în partea stângă se află pârăul Cuca.

Pârâul Costești este aflunent de dreapta al râului Bistrița, acesta își are obârșia la o altitudine aproximativă de 1620 m în Muntele Zănoaga ( curmătura Lespezi), Munții Căpățânii și se varsă în râul Bistrița la sud de Comuna Costești, sursele de apă le adună de pe versanții nord –vestici ai masivului Buila-Vânturarița, versantul estic al muntelui Arnota și versantul sudic al muntelui Cacova. Principalii afluenții ai pârâului Costești au regim temporar și permanent, cei mai importanți fiind: Curmăturii și Ghelalau. Acesta generează un segment de chei pe traiectoria unei falii importante, traversând masivul de la nord la sud.

Pârâul Otăsău este afluent de stânga al Bistriței, acesta își are obârșia în apropierea Curmăturei Builei la o altitudine aproximativă de 1360 m, principalele surse de izvoare regăsindu-se pe versanții sudici ai munților Albu și Piatra.

Râul Cheia reprezintă afluentul de dreapta al râului Olănești, acesta având izvoare în Munții Căpățânii în zona Zmeuret, mai ales de pe versanții nord -estici și sud –estici principalele surse fiind reprezentate prin pârâurile: Comarnice, Valea Neagră, Ionașcu și de pe versanții sudici și vestici ai Muntelui Stogu. Obârșia o are în Muntele Ionașcu la o altitudine aproximativă de 1920 m. Deasemena Râul Cheia a generat un segment de chei foarte important cu diferențe de nivel foarte mari, cu formațiuni exocarstice și endocarstice de imporanță științifică mare . De precizat numărul mare de peșteri care ajunge la 87.

Râul Olănești este afluent de dreapta al Oltului, acesta are izvoare tot în Munții Căpățânii, în aproierea Vârfului Gera, altitudinea aproximativă de la care izvorăște este de 1790 m. Își adună apele de pe versantul estic al Muntelui Stogu. Acesta sapă un sector de chei în extremitatea nordică a Muntelui Stogu cu o lungime aproximativă de 0,5 km. În cadrul masivului Buila-Vânturarița lacurile sunt slab reprezentate. Câteva lacuri carstice, apărute prin dizolvarea chimică a rocii, la care se adaugă procesul de eroziune, de mici dimensiuni sunt întâlnite sub formă de doline sau polii. Aceste tipuri de lacuri apar în Muntele Piatra și Muntele Cacova, dar sunt slab reprezentate, unele dintre ele fiind într-un stadiu avansat de colmatare.Lacurile din zona ”La Văcărie” sunt cantonate în uvale dar și ele sunt supuse procesului de colmatare.Lacurile antropice sunt prezente în Pietreni, fiind generate de alunecarea stratelor pe care s-a depus halda de steril de la cariera de calcar Bistrița, și mai întâlnim două iazuri de dimensiuni reduse pe Cheile Bistriței (Asociația Kogayon, 2005).

Bazinele hidrografice în Masivul Buila-Vânturarița (original)

Bazinul cu ce-a mai mare suprafață este bazinul Costești acesta având 2012, 8 hectare, fiind urmat apoi de bazinul Cheia cu o suprafață de 1408,9 hectare, iar cea mai mică suprafață o înregistrează bazinul Olănești cu 252, 1 hectare.

3.6.3. Apele subterane

Straturile acvifere din rocile compacte cu fisuri largi se întîlnesc mai ales în rocile calcaroase dar și în dolomite, gipsuri, adică în roci compacte prin care apa circulă liber. Dar în acest caz nu este vorba de straturi acvifere, ci mai degrabă de de o cantitate de apă care intră în circulație prin fisuri, iar datorită încărcării cu dioxid de carbon, paricipă la dizolvarea rocilor (I.Pișotă și colab., 2005). Apa subterană este un agent geodinamic prin intermediul scurgerii subterane, prin acțiunea sa mecanică, coroziunea rocilor carbonatate și la un grad mai mic, prin transportul materiilor în suspensie. În aceeași măsură ea asigură transferurile de căldură. Apa subterană este în același timp un puternic agent hidrogeochimic prin puterea sa de dizolvare. Asigură transportul și schimburile substanțelor minerale Acviferul carstic presupune existența unui drenaj pe galerii mari, utilizate de apele subterane, formarea unei rețele carstice se datorează în primul rând circulaței apei prin masivul calcaros până la nivelul exurgențelor aflate în văile exterioare, adâncirea acestora conduce către părăsirea vechilor galerii acestea devenind fosile și generarea altora noi (M. Bleahu, 1982). În masivul Buila -Vânturarița apele subterane au fost foarte active, acestea generând un număr mare de forme endocarstice printre care întâlnim avene : Avenul din Muntele Piatra, acesta având o dezvoltare de 21 m, mai întâlnim avene și în Muntele Buila, avenul din Claia Strâmbă.

Peșterile deși sunt numeroase acestea nu au dimensiuni foarte mari, de obicei au lungimi foarte mici și nu prezintă formațiuni importante, speleotemele apar dar nu sunt foarte dezvoltate în cele mai multe peșteri, multe din ele sunt supuse proceselor de prăbușire, fapt ce întrerupe procesul de formare.

3.7. Învelișul biopedogeografic

3.7.1. Vegetația si fondul forestier

Vegetația reprezintă principala componentă a biosferei, aceasta având un rol deosebit în cadrul ecosistemelor terestre. La nivelul vegetației se realizează cele mai complexe și intense schimburi de materie și energie ( aici putem include procesele de fotosinteză a materiei organice, pe baza energiei solare absorbită de plante). Vegetația este componenta principală ce definește fizionomia unităților teritoriale, funcționînd practic ca un indicator al celorlalte componente ale peisajului (rocă, sol, relief și climă). Este o componentă extrem de sensibilă a peisajului, aceasta reacționând la cele mai mici variații ale factorilor de mediu și intervenția factorilor antropici. Vegetația mai are rol de tampon între agenții modelatori și suprafața terestră, cum sunt de exemplu terenurile acoperite cu asociații vegetale compacte, acestea fiind bine protejate împotriva eroziuni.

Masivul Buila-Vânturarița este încadrat în Regiunea Central –Europeană, Provincia Dacică, Subdistrictul Parâng. În cea ce privește compoziția floristică, cerințele ecologice ale speciilor dominante, cele care definesc tipul de vegetație, evidențiază caracterele ecologice de bază, respectiv cantitatea de căldură și apă disponibile într-un an, acestea încadrând unitatea respectivă într-o zonă sau etaj de vegetație. În Masivul Buila-Vânturarița, datorită complexității influenței factorilor fizico-geografici și acțiunii fiecăruia dintre ei au ca rezultat o diversitate floristică mare. Principali factori care au condus la diversitatea floristică mare sunt reprezentații prin relieful muntos, acesta caraterizându-se prin suprafață mare și prin terenul accidentat, specific masivelor calcaroase. Rocile calcaroase apar la zi pe areale extinse în cadrul cheilor și a unor versanți abrupți, pe acestea formându-se asociații vegetale specifice. Climatul relativ blând, cu influențe submediteraneene, a influențat răspândirea unor

specii cu caracter termofil. În cadrul Masivului Buila-Vânturarița se întâlnesc o varietate mare de habitate:

Tabelul nr. 1. Habitatele din Masivul Buila-Vânturarița

Elemenete fitogeografice sunt foarte diversificate în Masivul Buila-Vânturarița. Acestea furnizează informații importante asupra macroclimatelor și microclimatelor în care se dezvoltă speciile și asociațiile vegetale și reprezintă elementul principal în regionarea biogeografică (V. Cristea, 1996). Asfel pe teritoriul masivului întâlnim elemente euroasiatice, europene, central-europene, alpino-carpatice, submediteraneene, carpato-balcanice dar și specii endemice. Principalele elemente floristice prezente în Masivul Buila-Vânturarița sunt: euroasiatice cu o pondere de 23%, elementele europene au o pondere de 13, 2%, cele europene centrale 11,2 %, circumpolare 9 %, balcanico-dacice 8,3 %, alpine centrale 6,8 %, alpine 8,1%, cosmopolite 3,6 % continenteale 4,9 %, mediteraneene 4,9, mp 1,7% și endemice 5,7 % .Numărul total de elemente floristice aflate pe substratul calcaros este 520 (78%), iar cele de pe substratul cristalin 150 (22%). Distribuția elementelor floristice din Masivul Buila-Vânturarița prelucrată după M. Ciurchea,1963.

Elementele floristice din Masivul Buila-Vânturarița

Etajarea vegetației (Gh. Popescu, 1974).

Masivul Buila-Vânturarița prezintă etajare pe verticală datorită altitudinilor care ajung până la 1885,2 m (Vârful Vânturarița I). Etajele prezente în acest masiv sunt dispuse conform treptelor altitudinale și climatice, acestea prezentând particularități specifice fiecărui etaj. Diversitatea speciilor este ridicată datorită substratului calcaros care este foarte variat ca structură si formă. Succesiunea etajelor de vegetație nu este netă existând interferențe între tipurile de vegetație datorită expunerii versanților, inversiunilor climatice, și solurilor. Aceste interferențe apar în cadrul speciilor arboricole de altitudine mai joasă care urcă uneori până la limita superioară a pădurii, cele ale etajelor superioare coborând pe văi până aproape de baza masivului. Inversiuni ale etajelor forestiere se întâlnesc în general pe versanții nord-vestici , pe văile adânci pe versanții cu orientare sud-vestică, dar și în sectoarele de chei.

Etajul nemoral în funcție de tipurile de formațiuni forestiere care s-au impus pe diferite trepte de altitudine se diferențiază câteva subetaje:

• Subetajul gorunetelor

• Subetajul făgetelor

•Subetajul pădurilor de fag cu rășinoase

Acest etaj este reprezentat în masivul Buila-Vânturarița la bază, pe versanții cu o declivitate scăzută de la contactul calcarelor jurasic-cretacic și depozitele detritice cretacice în sud-est, respectiv metamorfice în nord –vest. Altitudinal acest etaj este prezent între 500 m și 1400 m, însă datorită particularităților pedo-climatice întâlnim făgete și în apropierea crestei în amestec cu molid și brad. Pădurile de foioase sunt subordonate celor de fag și sunt situate la baza versanților masivului, în partea de sud- vest la contactul cu Subcarpații și în apropierea satelor Bistrița și Pietreni. Acestea nu au un caracter continuu, fiind reprezentate prin pâlcuri care fac legătura între fânețe și pădurea propriu-zisă.

Subetajul gorunetelor este reprezentat prin alternanța dintre fag cu gorun. Fagul se instalează pe versanții cu orientare nordică, unde predomină un climat mai umed și mai răcoros, în timp ce gorunul se găsește pe versanții sud-estici și sudici, datorită climatului mai călduros. Vegetația lemnoasă este reprezentată prin următoarele asociații: Querco-Carpinetum-Fagetum și Galio-Fagetum. Pe lângă cele două asociații mai întâlnim specii de tei (Tilia cordata) ulm (Ulmus glabara, U. foliacea, U. montana ), arțar (Acer tataricum ), plop (Populus tremula), paltin (Acer platanoides), stejar (Quercus petraea, Q. robbur). Datorită altitudinii scăzute pe versanții sudici întâlnim specii termofile : nuc (Juglas regia), carpen (Carpinus orientalis). Dintre arbuști există: corn (Cornus mas), alun (Coryllus avelana), soc (Sambucus nigra). Zăvoaiele aparțin asociațiilor Aegopodio-Alnetum și Salici-Populetum având ca specii : Salix caprea, S. cinerea, S. silesiatica. Pajiștile sunt încadrate în asociațiile Festuco-Brometa, dintre speciile ierboase întâlnim : Pulmonaria rubra, Campanula abietina, Anemone nemorosa, Asperula odorata, Dentaria bulbifera etc. Dintre speciile endemice aici întâlnim: vulturica (Hieracium transilvanicum), crucea-voinicului (Hepatica transsilvanica), Ranunculus carpaticus, Anemona transsilvanica.

Subetajul făgetelor este foarte bine reprezentat având cea mai mare râspândire în cadrul masivului, specia predominantă al acestui etaj fiind fagul. Din punct de vedere altitudinal acest subetaj începe de la 700 m și se desfășoară până la 1200-1300 m. Acesta este reprezentat prin păduri compacte de fag, caracterizat prin lipsa gorunului și existența unor specii ierboase montan-carpatice, prin care se diferențiază față de făgetele de deal. Din punct de vedere fitocenologic făgetele de munte aparțin alianțelor Fagion dacicum, Acerion, Cephalanthera, Deschampsio-Fagium ți Fagion. Alianța Fagion dacicum este alcătuită din asociații montane de fag caracterizate prin specii ierboase ca: Ranunculus carpaticus, Symphitum cordatum, Pulmonaria rubra. Pădurile de fag (cum am specificat și mai sus) pot ajunge până la golul alpin, asemenea situații întâlnindu-se pe versanții estici și sud- estici ai Muntelui Cacova (Fig. 64 ), pe versanții sud- estici ai Muntelui Piatra și Albu și pe versanții sud-estici ai Muntelui Stogu. De menționat faptul că pe versantul sudic al Muntelui Stogșoarele se află fosta rezervație de semiceri Cheia la o altitudine cuprinsă între 800-900, cu o suprafață de 154 hectare, acesta este inclusă în Parcul Național Buila-Vânturarița.

Fig .64 Limita foiaselor pe Muntele Cacova (original)

Subetajul pădurilor de amestec (fag cu rășinoase), nu are o limită inferioară bine definită datorită influențelor climatice. În general speciile de rășinoase sunt reprezentate prin: molid (Picea abies), brad (Abies alba), aceste specii coborând pe văi până la altitudini mici cuprinse între 600 și 650 m. În general pădurile de amestec, altitudinal pot fii cuprinse între 500 și 1500 m. În cadrul subetajului se înâlnesc specii de conifere precum: brad (Abies alba), molid (Picea abies), pin (Pinus sylvestris), zadă (Larix decidua), tisă (Taxus baccata).Foioasele sunt reprezentate în special prin mesteacăn (Betula pendula), precum și prin paltin de munte (Acer pseudoplatanus), plop (Populus tremula), frasin (Fraxinus excelsior), tei ( Tilia cordata), ulm (Ulmus scabra ) și mai rar carpen (Carpinus betulus). În acest subetaj se remarcă laricele, care se întâlnește pe Valea Pârâului Sec, cu o populație de aproximativ 600 de indivizi. În sectorul nord-estic, la altitudini cuprinse între 700 și 1200 m, predomină făgeto-brădetele în care pe lângă fag, molid și brad mai putem întâlni specii de paltin de munte (Acer pseudoplatanus), frasin (Fraxinus excelsior) și uneori carpen (Carpinus betulus). Flora ierboasă după Gh. Popescu (1974) aparține asociațiilor Pulmonaria–Abieti-Fagetum și Piceto-Fagetum. În pajiștile montane întâlnim următoarele specii: sângele voinicului (Nigritella nigra), crin de munte (Lilium martagon), papucul-doamnei (Cypripedium calceolus).

Cheile Cheii (brâna caprelor) – amestec de betula pendula, fag și molid (original)

Etajul boreal

Acest etaj este reprezentat în general prin molidișuri, în Masivul Buila-Vânturarița este bine reprezentat, altitudinal este cuprins între 1200 m și 1850 m, iar din punct de vedere fitoceneologic aparțin asociației Piccetum carpaticum (Gh. Popescu, 1974). Speciile reprezentative de rășinoase sunt: molidul (Picea abies, P. excelsa), laricele (Larix decidua), pin (Pinus sylvestris, P. montanus), pe versanții stâncoși apare tisa (Taxus baccata), cu o frecvență mai mică apare și bradul (Abies alba). Exemplare de molid se găsesc până aprope de creastă, în general pe versanții nordici mai abrupți ai munților Albu, Ștevioara, Vioreanu, Piatra. Pâlcuri de rășinoase se mai întâlnesc și pe brânele cheilor Cheii, cheile Bistriței. Pe lângă arbori întâlnim și specii de arbușiti ca: jneapăn (Pinus mugo), ienupăr (Juniperus communis, J. sabina), afin (Vaccinium myrtillus), măceș (Rosa canina, R. pendulina), mur (Rubus idaeus), Alnus viridis, Daphne mezereum etc.. Vegetația ierboasă este reprezentată prin: alior (Euphorbia amygdaloides), măcrișul iepurelui (Oxalis acetossela), salvie (Salvia glutinosa), rogoz (Carex silvatica), vulturică (Hieracium transsilvanicum), firuță (Poa nemoralis), perișor (Pyrola uniflora), coada calului (Equisetum silvaticum), (Buia, Păun, 1967).

Pe locul molidișurilor defrișate se instalează pajiști secundare care au următoarea compoziție floristică: Festuca rubra, Agrostis tenuis, Nardus stricta, Poa media, Geum montanum, Lotus corniculatus, Trifolium repens, Viola declinata, Campanula abietina (Traian Rădoi, Mihaela Crăciun, 2000).

Etajul subalpin

Etajul subalpin are ca limită inferioară etajul boreal, în cadrul acestuia întâlnindu-se elemente și din cel al pădurilor de conifere. Trecerea de la etajul molidișurilor către cel subalpin se realizează prin intermediul tufărișurilor, caracteristice fiind cele de jneapăn (Pinus mugho), ienupăr (Juniperus sibirica), afin (Vaccinium myrtillus) sau bujor de munte (Rhodendron myrtifolium). Tufișurile de jneapăn (Pinus mugo) se întâlnesc pe versanții nordici și nord-vestici ai munților Vânturarița, Ștevioara, și Stogu, acestea se instalează pe pante înclinate și pe grohotișurile acumulate la baza acestora. Tufișurile de ienupăr (Juniperus sibirica, Juniperus communis), se găsesc pe culmile înalte ala munților Vânturarița, Piatra, Ștevioara, cele mai bine reprezentate asociații de acest tip le întâlnim la sud de Curmătura Oale. Asociații reprezentative de argințică (Dryas octopetala), care reprezintă un relict galciar se întâlnesc pe culmile înalte dinVânturarița, Ștevioara, și pe pereții nordici în apropierea Piscului cu Brazi. Dintre tufișuri mai întâlnim: afin vânăt (Vaccinum uliginosum), Vaccinium vitis idaea, Loisleria procumbens, etc.

Pajiștile montane nu au o dezvoltare mare în cadrul masivului, ocupând suprafețe reduse. Cele mai reprezentative sunt cele din Plaiul Pătrunsa, Poaina de Piatră, Poiana Frumoasă, Poiana Scărișoara, Poiana Pahomie, Curmătura Comarnice, și Piscul cu Brazi.Vegetația acestor pajiști este specifică masivelor calcaroase cu o diversitate specifică mare. Dintre speciile lemnoase întâlnim : salcia pitică (Salix reticulata), iedera albă (Daphne blagayana), argințică (Dryas octopetala), Salix herbaceea, etc. Asociațiile reprezentative pajiștilor sunt: Carex curvula, Festuca suspina, Juncus trifidus, Agrostis rupestris, Elyna myosuroides, Loireleuria procumbes, Salix herbaceea, Salix reticulata. Vegetația ierboasă este repezentată prin :

rogoz (Carex curvula), barba ungurului (Dianthus spiculifolius), clopoței (Campanula, alpina, C. romanica), căldărușă (Aquilegia vulgaris), ochii șoricelului (Silene acaulis), Festuca suspina, F. pumila, F. glacialis, Poa alpina, Agrostis rupestris, Rannunculus glacialis, R. alpestris, Dianthus gelidus, Artemisia petrosa, etc.

3.7.2 Fauna

Fauna acestei zone este una tipică arealelor acoperite cu păduri nemorale, cu păduri boreale, cu tufișuri subalpine și cu pajiștilor alpine. Speciile animale au un caracter dinamic și transgresiv, fiecare specie având adaptări morfofiziologice și fenologice corespunzătoare cu multitudinea de factori de care depind (de la resuresele de apă la condiții climatice). În Masivul Buila-Vânturarița se întâlnesc pe lângă specii tipice, specii submediteraneene, dar și speci relicte, glaciare. Datorită interdependenței dintre fitocenoză și zoocenoză, există o relație strânsă între elementele faunistice și cele floristice.

În etajul stejarului regăsim o diveristate specifică mare, datorită condițiilor favorabile dezvoltări și susținerii faunei. Cele mai frecvente specii faunistice întâlnite în etajul stejarului sunt reprezentate prin nevertebrate, printe care cele mai dominante sunt : melcul de livadă (Helix pomatia), păianjenul cu cruce (Epeira diademata), ileana (Cetonia aurata), gândacul de bălegar (Geotrupes vernalis), carabanul (Oryctes nasicornis), rădașca (Lucanus cervus). Vertebratele întâlnite în acest subetaj sunt reprezentate prin reptile,păsări și mamifere.Dintre reptile întâlnim: șarpele de sticlă (Anguis fragilis), șarpele de alun (Coronella austriaca), gușterul (Lacerata viridis). Dintre păsări întâlnim: privighetoarea (Luscinia luscinia), pițigoiul mare (Parus major), muscarul sur (Muscicapa striata), ciocănitoare de stejar (Dendocropus medius). Răpitoarele sunt reprezentate prin: vânturel (Falco tinnunculus), vânturel de seară (Falco vespertinus), gaie roșie( Milvus milvus), cucuvea (Athene noctua). Mamiferele sunt reprezentate prin: chițcan de pădure ( \Sorex araneus), șoarece de pădure (Apodemus sylvaticus), pârș (Glis glis). Dintre carnivore, se găsesc: pisică sălbatică (Felix silvestris), lup (Canis lupus), vulpe (Vulpes vulpes), mistreț (Sus scrofa) etc.. Ierbivorele sunt reprezentate prin căprioară (Capreolus capreolus).

În subetajul făgetelor fauna este foarte bine reprezentată. Altitudinal acesta ajunge până la 1700 m, în cadrul acestui subetaj întâlnindu-se specii și din celelalte subetaje. Pădurile de fag au ca specii reprezentative: salamandra (Salamandra salamandra), păsările fiind reprezentate prin: pitulice mică (Phylloscopus collybita), fâsă de pădure (Anthus trivialis), brumăriță de pădure (Prunella modularis). Răpitoarele sunt reprezentate prin: acvilă țipătoare (Aquila pomarina), huhurez (Strix aluco), șorecar (Buteo buteo). Speciile reprezentative pentru mamifere sunt: veverița (Sciurus vulgaris), cerbul (Cervus elaphus) și râsul (Lynx lynx).

În etajul pădurilor de conifere datorită condițiilor biotice și abiotice speciile faunistice sunt adaptate la umiditate ridicată și temperaturi mai scăzute, unele dintre specii depinzând chiar de aceste condiții pentru supraviețuire. Dintre mamiferele mai reprezentative se pot cita: urs (Ursus arctos), cerb (Cervus elaphus), râs (Lynx lynx), jder (Martes martes) și șoarece vărgat (Sicista betulina). Dintre păsări putem cita: cocoș de munte (Tetrao urogallus), ieruncă (Tetrastes bonasia), pițigoi de munte (Parus montanus), cinteză (Fringilla coelebes), pițigoi moțat (Parus cristatus). Dintre reptile întâlnim: vipera comună (Vipera berus) și șopârla de munte (Lacerta vivipara).

În etajul tufărișurilor subalpine și pajiștilor alpine numărul speciilor este relativ scăzut datorită condițiilor climatice restrictive. În general, speciile întâlnite aici prezintă anumite adaptări la condițiile de mediu. Mamiferele sunt reprezentate în general prin: capră neagră (Rupicapra rupicapra) prezentă în regiunea vârfurilor Stogu și Stogșoarele, chițcan de munte (Sorex alpinus) și șoarece de zăpadă (Microtus nivalis). În jnepenișuri întâlnim: șopârlă de munte (Lacerata vivipara); dintre păsări : Turdus torquatus, Prunella modularis și Lyrurus tetrix. Nevertebratele sunt reprezentate prin: Pupilla alpicola, Truncatallina cylindrica, Vertigo alpestris etc.

Rupicapra Rupicapra surprinse în apropiere de Vf. Vânturarița (original)

3.7.3. Solurile

3.7.3.1. Caractere generale

Solul reprezintă în primul rând mediul de dezvoltare al plantelor și resursa de bază pentru viața animalelor și a oamenilor (Oprea Răzvan, 2009). Solul, ca obiect de studiu al pedologiei este definit ca un corp natural ce corespunde stratului superior, afânat al litosferei.Acesta este format dintr-o succesiune de straturi sau orizonturi care s-au format și se formează permanent prin transformarea rocilor și a materialelor organice, sub acțiunea conjugată a factorilor fizici, chimici și biologici, la zona de contact dintre atmosferă și litosferă.

Având în vedere substratul calcaros solurile din masivul Buila-Vânturarița conțin carbonat de calciu în cantitate mare, iar datorită rocilor calcaroase se formează un humus activ, alcătuit din acizi humici saturați cu baze, iar în cel al rocilor silicioase se formează un humus de calitate inferioară, cu un procent ridicat de acizi fulvici nesaturați (M.Mihalache, 2006). Solurile din Masivul Buila-Vânturarița nu prezintă o mare diversitate, diferențele apar în general datorită tipurilor de asociații vegetale, tipul predominant al solurilor fiind reprezentat prin rendzine. Asfel formațiunile vegetale forestiere lasă o cantitate mare de resturi organice fiind alcătuite mai ales din frunzele căzute anual pe suprafața solului, dar și din sistemul radicular. Conținutul ridicat de substanțe rezistente la descompunere realizează o diferențiere evidentă din punct de vedere calitativ și cantitativ între materia organică brută de sub păduri față de cea de pajiști. Exemplul cel mai bun este oferit de pădurile de conifere, dominant fiind molidul (Picea abies) și pinul (Pinus silvestris) care duc la o intensă podzolire și acidifiere a solurilor, deoarece resturile lor organice sărace în baze dau forme de humus puternic acid (Oprea Răzvan, 2009). Acest lucru se întâmplă și în Masivul Buila-Vânturarița în general pe versantul nordic al acestuia unde avem o pondere ridicată a molidișurilor.

Din punct de vedere al etajelor de vegetație în masivul Buila-Vânturarița în etajul fagului se întâlnesc soluri humico-feriiluviale, brune acide de pajiști alpine și de pădure, fiecare dintre acestea având un grad și o reacție acidă diferite. În etajul coniferelor se întâlnesc soluri podzolice, brune acide, criptopodzolice și podzolice humico-feriiluviale. În etajul jnepănului unde întâlnim o climă rece și umedă cu temperaturi medii anuale de 2-3˚ C, întâlnim podzoluri humico-feriiluviale, pe acestea instalându-se în general licheni precum Cladonia rangiferina, mușchi din genurile Polytrichum, Sphagnum. Solurile turboase se întâlnesc în general în crăpăturile stâncilor unde întâlnim specii cu adaptării speciale.

3.7.3.2. Factorii pedogenetici naturali.

Factori pedogenetici sunt reprezentați în genereal prin litologie, climă, factorul biologic, relieful și apa. Acești factori au o influență diferențiată din punct de vedere spațialo – temporară. Factorii de formare a solului sunt componenți ai mediului natural, prin acțiunea cărora se formează învelișul de sol al suprafeței planetei noastre. Formarea solului apare ca rezultat al interacțiunii complexe ce se petrece între partea superioară a litosferei, biosferă, atmosferă și hidrosferă ( Oprea Răzvan, 2009).

Din punct de vedere litologic solurile sunt influențate prin: afânare, compoziția chimico-mineralogică și alcătuirea granulometrică. Acest factor prin modul de afectare al solului poate modifica compoziția soluției și regimul substanțelor solubile, de exemplu pe rocile salifere, unde apar soluri salinizate, dar pe suprafețe restrânse. Se mai poate manifesta asupra scoarței de alterare si asupra unor proprietăți fizico-chimice ale solurilor, de exemplu pe rocile compacte acide( conglomeratele silicioase), acestea fiind dezagregate rapid.

Factorul climatic influențează pedogeneza încă de la inceput și acționează diferit în diversele regiuni geografice. De exemplu în climatul temperat și umed solurile sunt caracterizate printr-un profil foarte diferențiat din punct de vedere chimic și textural. În climatul mai rece, cum întâlnim și în etajul subalpin al masivului, procesele principale care au loc aici sunt cele criogene, iar alterarea și descompunerea materiei organice sunt foarte lente.

Factorul biologic aduce cele mai mari modificări în repartizarea tipurilor de soluri în Masivul Buila-Vânturarița, pe lângă cele menționate mai sus referitoare la molidișuri, mai apar diferențierile aduse de arbori și arbuști cum ar fii de exemplu speciile din genurile Tilia, Fraxinus, Carpinus, Cornus, care sunt puternic bioacumulatoare și a căror dominanță încetinește mult acidifierea și migrarea argilei (Oprea Răzvan, 2009).

3.7.3.3. Principalele tipuri de soluri

Clasa cernisolurilor

Cernisolurile sunt reprezentate în general printr-un orizont A molic urmat de un orizont intermediar (AC, AR, B cambic sau B argic), având în partea superioară culori închise ( cu valori și crome sub 3,5 în stare umedă, Oprea Răzvan, 2009). Din clasa de sol a

cernisolurilor cel mai reprezentant tip de sol pentru Masivul Buila-Vânturarița este rendzina.Aceste au cel mai mare areal în masiv, de obicei sunt întâlnite pe culmile înguste, materialul parental este alcătuit din calcare compacte, dolomite sau pietrișuri calcaroase .

Rendzinele ( S.R.C.S.-1980-rendzină ) sunt soluri având orizont A molic (Am) și orizont intermediar (AR, Bv, AC) cu culori cu crome și valori sub 3,5 (la umed) cel puțin în partea superioară și cel puțin pe fețele agregatelor structurale, dezvoltate pe materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 și 50 cm ((Mihalache M., 2006). Vegetația este reprezentată prin asociații forestiere de arbori și arbuști, precum și de pajiști naturale, având compoziții diferite.

Faeziomurile ( S.R.C.S.- 1980-pseudorendzină) se întâlnesc în sudul și sud- vestul masivului și sunt soluri ce au un orizont A molic și orizont intermediar ( B argic, B cambic, AC ) de culori cu crome și valori sub 3,5, în stare umedă, cel puțin în partea superioară și cel puțin pe fețele agregatelor structurale, acestea nu au orizon C sau concentrări de carbonați secundari în primi 125 de cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcalifere sau pe rocile calcaroase care apar între 20 și 50 cm (Oprea Răzvan, 2009).Din punct de vedere al vegetației pe acest tip de sol se întâlnesc în general păduri de cvercinee, dar mai putem întâlni și pajiști secundare .

Clasa cambisolurilor

Cambisolurile prezintă un orizont B cambic de culori și crome peste 3,5 în stare umedă, începând din partea superioară. De regulă nu au un orizont C carbonatoiluvial în primi 80 cm cu excepția celor erodate (Oprea Răzvan, 2009). Din această clasă tipul predominant de sol este cel al districambosolurilor, acest tip de sol apare pe versanții cu înclinare medie sau puternică, dar de obicei pe versanții cu expoziție nordică, în masivul Buila-Vânturarița acest tip de sol îl întâlnim partea de est și sud-est a masivului, la altitudini cuprinse între 600 și 1500 m.

Districambosolurilor (S.R.C.S.-1980- sol brun acid) au ca orizont diagnostic un orizont A ocric (Ao) sau A umbric (Au) urmat de un orizont intermediar B cambic (Bv) cu valori și crome mai mari de 3,5 la materialul în stare umeda, începând din partea superioară cel puțin pe fețele agregatelor începând în partea superioară (Oprea Răzvan, 2009). Vegetația forestieră a districambosolurilor este reprezentată de păduri de fag, fag-molid inclusiv păduri mai mult sau mai puțin pure de brad și molid, în pajiștile ocupate de districambosoluri predomină speciile de Agrostis tenuis (iarba vântului), Festuca rubra (păiușul roșu) sau Nardus stricta (Mihalache M., 2006).

Clasa spodosolurilor

Spodisolurile au un orizont spodic sau orizont criptospodic (acesta prezintă în general acumulare iluvială de material amorf humic și alumic; acumularea de material amorf feric este mai redusă sau este mascată de conținutul ridicat de materie organică, Oprea Răzvan, 2009). Din această clasă tipul de sol dominant este prepodzolul care se află la altitudini cuprinse între 1400 și 1600 m și podzolul care se află la altitudini de peste 1800 m, acestea se întâlnesc în general pe latura vestică, nord –estică și nordică a masivului.

Prepodzolurile ( S.R.C.S .-1980-sol brun feriiluvial) sunt soluri având Orizont A ocric sau umbric urmat de orizont B spodic feriiluvial (Oprea Răzvan, 2009). Vegetația naturală este alcătuită din păduri de molid, uneori și cu fag, cu ierburi ce preferă mediul acid de pădure.

Podzolurile ( S.R.C.S.-1980-podzol ) sunt soluri având orizont A și / sau A ocric sau umbric urmat de orizont eluvial spodic și orizont B spodic humico- feriiluvial sau feriiluvial.Vegetația forestieră este alcătuită din păduri de molid și mai rar de molid cu brad.Vegetația ierboasă este specifică, formată din ericacee (genurile: Vaccinium, Rhododendron) și mușchi din genurile Polytrichum, Sphagnum. Ca plante ierboase întâlnim Luzula silvatica, Deschampsia flexuosa, Soldanella montana. În etajul alpin inferior întâlnim jneapăn și ienupăr (Mihalache M., 2006.).

Clasa umbrisolurilor

Umbrisolurile prezintă un orizont A umbric urmat de orizont intermediar (AC, AR, B cambic) având în partea superioră culori închise (cu valori crome sub 3,5 în stare umedă) (Oprea Răzvan, 2009). Din cadrul acestei clase cel mai răspândit tip de sol este cel de humosiosolurile, acest tip de sol apare pe platourile montane și pe versanții cu declivitate scăzută, la altitudini ce depășesc 1800 m. Având în vedere altitudinea maximă din masivul Buila Vânturarița (în Vârful Vânturarita I 1885,2 m), acest tip de sol nu este foarte bine reprezentat.

Humosiosolurile ( S.R.C.S.-1980-sol humicosilicatic ) sunt soluri cu orizont A umbric cu crome sub 2 în stare umedă, dar conținând materie organică humificată segregabilă de partea minerală silicatică, sub A orizontul intermediar (AC, AR, B cambic) are un grad de saturație în baze sub 53% și culori cu crome și valori sub 3,5 în partea superioară (Oprea Răzvan, 2009). Vegetația este reprezentată prin asociații de Carex curvul, Nardus stricta, Festuca rubra iar arbuști :Pinus mugo, Salix herbaceea, Juniperus communis, Vaccinium myrtillus.