Dezvoltarea, protecția și perspectivele asigurării lichidității bancare [306171]

M O L D C O O P

[anonimizat], [anonimizat]. univ., dr.

E.Fuior

“ ” 2018

TEZĂ DE LICENȚĂ

la tema: Dezvoltarea, [anonimizat], Contabilitate

Specialității Finanțe și bănci

Grupei 3FB-1531 __________

/ semnătura /

[anonimizat]. univ., dr. __________

/ N.P., titlul științific / / semnătura /

CHIȘINĂU 2018

CUPRINS

INTRODUCERE

Actualitatea temei rezidă din importanța problemei moderne a [anonimizat]. Așadar, lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. [anonimizat]-[anonimizat]. Băncile străine au acumulat o [anonimizat], unde sistemul bancar modern este diferit.

[anonimizat]. [anonimizat], astfel sistemul bancar a cunoscut o dezvoltare accelerată mult mai accentuată decât a celorlalte sectoare economice. Ca o consecință a diminuării barierelor comerciale dintre țări și a [anonimizat], care să facă față concurenței dintre țările lumii.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], pentru un sistem financiar eficient și dinamic.

Băncile centrale ale țărilor cu economie de piață reglementează capacitatea de plată a [anonimizat], [anonimizat], printr-un sistem de refinanțare a băncilor și de rezervare obligatorie a [anonimizat] a dobânzilor, efectuarea operațiunilor cu valori mobiliare pe piața deschisă.

[anonimizat] a [anonimizat] a unor reguli și restricții de activitate a băncilor. În această ordine de idei pot fi relevați factorii macroeconomici care exercită o influență nemijlocită asupra lichidității și capacității de plată a băncilor comerciale.

[anonimizat] a principiilor și metodelor de gestionare a lichidității Băncii Comerciale, în elaborarea unor propuneri și recomandări privind protecția și perspectivele asigurării lichidității bancare.

Scopul general pe care ni l-am propus este concretizat de următoarele sarcini ale cercetării:

Studiul în perspectivă a teoriei, esenței, metodelor și procedurii de estimare a lichidității în cadrul Băncilor Comerciale.

Studiul practic a perspectivelor și dezvoltării lichidităților Băncilor Comerciale din sectorul bancar autohton.

Studierea și cercetarea principiilor și strategiilor bancare în domeniul lichidității bancare.

Evaluarea și analiza indicatorilor de performanță a activității băncilor comerciale.

Reglementarea bancară în domeniul riscului de lichiditate.

Scopul și sarcinile investigației au determinat conținutul tezei, care include: introducere, trei capitole, concluzii și recomandări, bibliografie și anexe.

Introducerea include argumentarea actualității, semnificația, importanța și gradul de studiere a temei de investigație. Este formulat obiectivul și sarcinile, sunt prezentate structura tezei, obiectul cercetării, suportul metodologico-științific al cercetării și suportul informațional

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA LICHIDITĂȚII BANCARE examinează aspectele fundamentale privind conceptul, importanța și clasificarea lichidității bancare. De asemenea sunt prezentate principiile de cuantificare și gestiune a lichidității bancare, precum și strategia și gestionarea lichidității în activitatea bancară. Este elaborată politica și strategia băncii privind gestionarea oportună a lichidităților bancare, sunt utilizate pârghii financiare în vederea atingerii obiectivelor stabilite de bancă.

CAPITOLUL II. STUDIUL ANALITIC A LICHIDITĂȚII BĂNCII COMERCIALE ”MOLDOVA AGROINDBANK”S.A. include analiza aspectelor economico-financiare a BC„Moldova Agroindbank” S.A. De asemenea sunt estimață indicatorii lichidității a BC „Moldova Agroindbank” S.A

CAPITOLUL III. METODE DE PROTECȚIE ȘI PERSPECTIVE DE ASIGURARE A LICHIDITĂȚII ÎN CADRUL BĂNCILOR COMERCIALE studiază reglementarea bancară în domeniul riscului de lichiditate în comparație cu practica actuală a sectorului bancar internațional. Sunt analizate modalitățile de sporire a lichidității bancare în cadrul sectorului bancar autohton

În concluzii și recomandări se generalizează rezultatele obținute în urma studiului efectuat, sunt expuse căi de restabilira a situației în domeniul cercetat. Este corelată partea teoretică cu partea practică și sunt propuse tendințe de menținere a lichidității în cadrul băncilor comerciale din Republica Moldova.

Obiectul cercetării îl constituie sectorul bancar al Republicii Moldova, reprezentat prin BC„Moldova Agroindbank” S.A ca parte componentă a acestui sector.

Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării utilizat pentru analiza temei a fost studierea bazei legislative ce ține de Băncile Comerciale din Republica Moldova și activitatea acestora, precum și studiul lucrărilor economiștilor din Republica Moldova și din străinătate, ce ține de gestiunea lichidității bancare.

Metodologia cercetării s-a bazat pe utilizarea următoarelor metode de cercetare științifică: metoda fondurilor comune, metoda strategiei de alocare a resurselor, metoda modelării matematice, metoda analizei calitative și cantitative, sinteza, metoda comparativă, metoda tabelară ș.a.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA LICHIDITĂȚII BANCARE

1.1 Studiul teoretic privind conceptul, importanța și clasificarea lichidității bancare

Deoarece calitatea este factorul important în activitatea unei bănci, în ultimul deceniu băncile comerciale din Republica Moldova pun accentul pe prestarea unor servicii bancare promte, sigure, de încredere și conforme standardelor de conduită profesională.

Astfel, metodologia evaluării băncilor comerciale ocupă un loc important în bibliografia consacrată managementului. În anii ’90 acestei probleme erau rezervate capitole întregi în lucrările fundamentale de management bancar. Autorii lor acordau o deosebită atenție sistemului de audit bancar, problemei limitării activității brokerilor-utilizatori de instrumente bancare de tip nou, care prezintă multe riscuri, administrării separate a conturilor bancare și clientelei de către un broker special, precum și metodelor de control exercitat de banca centrală asupra riscurilor și lichidității conglomeratelor financiare, în special care activează în țările străine dezvoltate.

În Republica Moldova, de asemenea, se aplică pe larg diverse metode de reglementare guvernamentală a lichidității și solvabilității băncilor comerciale, care constau atât în instituirea de către BNM a unor reguli și restricții de activitate pentru băncile comerciale, cît și a unui sistem de impozitare a băncilor. În această ordine de idei pot fi relevați factorii macroeconomici care exercită o influență nemijlocită asupra lichidității și capacității de plată a băncilor comerciale.

Băncile comerciale sunt tratate în știința economică ca niște intermediari financiari a căror funcție de bază este activitatea de intermediar în asigurarea lichidității. Această funcție presupune faptul că banca trebuie să dispună de suficiente mijloace lichide, necesare atât solicitanților de împrumuturi cît și creditorilor însuși. Așadar, băncile au nevoie de un anumit volum de lichiditate pentru a satisface necesarul de bani al clientelei lor. În mod evident, lichiditatea băncii comerciale este o condiție necesară pentru existența ei.

Noțiunii de lichiditate în literatura economică i se dau diferite definiții. În primul rînd, prin lichiditate se înțelege capacitatea băncii de a-și executa obligațiile, care se referă nu numai la întoarcerea mijloacelor atrase cu plata corespunzătoare a compensației în formă de procente, dar și la acordarea credite.

În al doilea rînd, prin lichiditate se subînțelege sumele activelor și pasivelor cu aceleași termene de circulație. Și în al treilea rînd, se analizează activele băncii mai mult sau mai puțin lichide din punct de vedere al posibilității transformării lor rapide în mijloace bănești. După cum se vede din aceste determinări, ele sunt corelate reciproc.

Termenul “lichiditate” (de la lat. liquidus- – lichid, fluid) în economie înseamnă ușurința și rapiditatea realizării, vânzării, transformării obiectelor materiale și altor active (incluzând și cele nemateriale) în mijloace bănești ca echivalent general al relațiilor de piață.

Termenii economici “lichiditate” și “capacitate de plată” în literatura economică contemporană sunt adesea confundați, chiar înlocuindu-se unul cu altul. Și totuși între ei există o deosebire esențială. Lichiditatea apare în mare măsură ca funcție internă a băncii, care singură alege formele și metodele de menținere a lichidității sale cu respectarea normelor stabilite de banca centrală.

Înțelesul termenului de “capacitate de plată” este mai larg, deoarece înseamnă nu numai posibilitatea realizării rapide a activelor, dar și capacitatea persoanei juridice sau fizice de a-și executa obligațiile sale de plată în volum total și la timp, care apar din urma operațiilor lor comerciale, creditare și altor tipuri cu caracter monetar. În acest fel, lichiditatea apare ca o condiție necesară și obligatorie a capacității de plată. Controlul respectării capacității de plată se efectuează nu numai de către persoana juridică sau fizică, dar și de organul extern de supraveghere și control.

Capacitatea de plată este interpretată în literatură ca capacitatea băncii în termenele stabilite și în sumă totală să răspundă obligațiilor sale, iar lichiditatea băncii comerciale – ca bază a capacității de plată a ei. [30, p.34]

În procesul dezvoltării activității bancare în știința economică, se schimba punctul de vedere referitor la determinarea stării lichidității și surselor ei de acumulare, care a găsit oglindire în dezvoltarea metodelor de gestionare a lichidității. La început lichiditatea se acumula de către bănci în bilanțuri sub forma activelor determinate și se realiza când activele se transformau în numerar. Aceasta a găsit oglindirea în metoda de gestiune a lichidității – “transformarea activelor”.

Monografia profesorilor de la Universitatea Paul (SUA) este una din primele care conține modelul matematic desfășurat al lichidității băncii comerciale, care ia în evidență, în primul rând, comportamentul portofoliul de active de care dispune banca. Aici lichiditatea este mai bine legată nu doar cu deciziile interne ale băncii de conducere, ci și cu prognoza comportamentului clienților băncii, evaluarea lor privitor la stabilitatea băncii comerciale și eficiența serviciilor acordate clienților.[34]

Dar o astfel de definire a lichidității ca fenomen, în parte reglementat de concurența de piață, este practicată doar în piețele financiare dezvoltate cu tradiții formate și etică, legate cu controlul permanent din partea asociațiilor profesionale. Pentru piețele în curs de dezvoltare, la care se referă și Moldova, o importanță deosebită o are supravegherea băncii centrale și a Ministerului de Finanțe nu doar asupra capacității de plată a băncii comerciale, ci și asupra factorilor care determină lichiditatea ei.

Teoria lichidității se dezvoltă și mai mult în condițiile globalizării și informatizării pieței financiare. Prin aceasta, se explică că în literatura economică referitoare la activitatea bancară sunt mai multe determinări ale lichidității. “Înțelegerea lichidității băncii comerciale înseamnă posibilitatea băncii la timp și total să asigure executarea obligațiilor de datorie ale sale față de contra agenții, care se determină prin existența suficienței capitalului bancar propriu, prin distribuirea optimală și corespunzătoare a mijloacelor pe posturi de activ și pasiv cu evidența termenelor corespunzătoare”.[19]

Această definiție bazează lichiditatea băncii pe susținerea permanentă a relației obiectiv necesare între 3 componente ale lichidității – capital propriu al băncii, mijloacele atrase și distribuite de ea, gestiunea lichidității în acest caz se efectuează prin calea administrării operative a elementelor structurale a mijloacelor indicate.

O altă definiție interpretează lichiditatea ca mobilitatea activelor întreprinderilor, inclusiv a băncilor, care asigură de fapt, posibilitatea (capacitatea) fără restricții de a plăti la timp toate obligațiilor lor și cerințelor bănești înaintate lor în mod legal.[22, p.56]

În mediul științific există și alte definiții ale lichidității băncii, folosite atît în literatura locală, cît și în cea străină. În lucrările mai sus-menționate lichiditatea se determină ca capacitatea mijloacelor băncii de a fi transformate în numerar, capacitatea de a satisface a necesității presupuse și chiar a celei neașteptate de mijloace bănești ale firmei.

Unii autori fără temei reduc lichiditatea băncii la părțile ei componente. Astfel, lichiditatea băncii comerciale este privită ca capacitatea de a-și stinge la termen obligațiile de datorie pe pasivul bilanțului cerințelor pe active, sau gradul de acoperire a obligațiilor băncii cu active, capacitatea activelor de a fi transformate în mijloace bănești.

După părerea noastră, cea mai adecvată și corectă definiție a lichidității este cea propusă de economistul V. Lipca “Lichiditatea băncii – este capacitatea de a sigura la termen executarea în formă bănească obligațiile sale. Gestionarea lichidității este determinarea relației necesare optimale, determinate de indicatorii lichidității și riscurile bancare, între separate posturi de activ și pasiv, care permit băncii să îndeplinească la timp obligațiunile sale față de creditori”.[22, p.65]

În cercetările efectuate, semnificația de lichiditate se determină ca capacitatea de a transforma obiectele de valoare în mijloace bănești, iar lichiditatea băncii comerciale – ca posibilitatea folosirii activelor ei sau transformarea lor rapidă în numerar, necesar pentru îndeplinirea obligațiilor băncii comerciale.

În literatura de peste hotare se deosebește lichiditatea ca “rezervă” și ca “flux”. Lichiditatea ca “rezervă” determină posibilitatea băncii de a îndeplini obligațiile sale față de clienți la un moment dat de timp pe calea schimbării structurii activelor și majorării părții lor în posturi de active foarte lichide cu folosirea rezervelor existente la bancă.

Lichiditatea ca “flux” presupune capacitatea băncii pe parcursul unei perioade de timp determinate să schimbe nivelul stabilit nesatisfăcător de lichiditate sau să prevină înrăutățirea nivelului de lichiditate obiectiv obținut (păstrarea lichidității necesare) pe contul gestiunii efective a posturilor corespunzătoare de activ și pasiv, atragerea unor resurse împrumutate suplimentare, majorarea stabilității financiare a băncii pe calea creșterii veniturilor.

“Lichiditatea bilanțului “ și “capacitatea de plată a băncii” totuși se deosebesc esențial. Privim capacitatea de plată a băncii ca capacitatea lui în termenul stabilit și în volumul necesar să îndeplinească obligațiile sale nu doar față de creditori și depunători, dar și față de buget, fondul social, organele de asigurare etc.

Starea capacității de plată a băncii este influențată nu numai de lichiditatea bilanțului ei și alți factori macroeconomici, dar și de situația politică generală și economică din țară, nivelul dezvoltării pieței financiare, pieței valorilor mobiliare și a sistemului bancar în general, posibilitățile de refinanțare a BNM, calitatea politicii financiare și gestiunea activității bancare în țară. O bancă incapabilă de plată nu este doar o simplă bancă, a cărei pasive depășesc activele, ci o verigă slabă în sistemul bancar întreg.

Mulți autori au delimitat hotarele între lichiditatea bilanțului băncii și capacitatea ei de plată. Aceste două concepte au fost unite într-o singură categorie – “starea” băncii. Această poziție răspîndită în Europa la începutul secolului XX este reflectată în dicționarul enciclopedic al lui Brockhouse și Efron:”Cerința rațională de bază în activitatea bancară este urmărirea corespunderii totale între operațiile pasive și cele active. Mijloacele atrase trebuie să fie plasate corespunzător condițiilor în care ele au fost încredințate băncii.”

Plasarea depozitelor pe termen lung în credite pe termen scurt banca riscă să aibă pierderi în caz că aceste depozite vor fi mult timp în afara circulației, dar vor fi supuse unui risc și mai mare dacă banca va plasa depozitele pe termen scurt în credite pe termen lung, deoarece la prima alarmă în lumea comercial-industrială la cererea clienților de a lua depozitele, care depășesc numerarul din casieri, banca poate să nu fie în stare să realizeze obligațiile pe termen scurt ale activului pentru satisfacerea depunătorilor, și corespunzător banca va fi considerată incapabilă, deși în realitate activul nu este mai mic ca pasivul. Prin urmare, lichiditatea băncii este în dependență doar de structura propriului bilanț, a activelor și pasivelor sale.[33, p.35]

Omul de știință german Weber considera că caracterul operațiilor pasive determină caracterul operațiilor active și că acest principiu este baza întregii politici bancare, a întregii activități bancare.[34, p.13]

Un alt punct de vedere îl avea economiștii englezi, care considerau că băncile pot să satisfacă cererile depunătorilor săi pe calea realizării activelor sale. După părerea acestora, activele băncii se determină de pasivele ei și de aceea, băncile care se ocupă cu operațiile de depozitare, trebuie să acorde doar credite pe termen scurt, operații cu cambii pe termen scurt, dar nu să se ocupe cu activitatea de investiții, cînd activele băncii ușor se mobilizează și băncile pot să satisfacă cerințele deponenților săi.

Economistul englez Paunall, de exemplu, considera că banca care împrumuta bani de la populație, ia asupra sa obligații de a întoarce sumele corespunzătoare imediat la cerere sau peste un scurt timp determinat. Alt economist englez Risser evidenția că banca care atrage mijloace pe termen scurt, trebuie să le plaseze în posturi de activ corespunzătoare, pentru a fi în stare să plătească obligațiile sale la expirarea termenelor. Pentru aceasta banca trebuie să organizeze operațiile sale active astfel, încît mijloacele necesare pentru acordarea creditelor să fie permanent în stare lichidă sau să devină ușor și repede lichide.

În acest fel, în contradicție cu concluziile teoriei lichidității, care reduceau stabilitatea băncii la factori bancari interni, la structura bilanțului, centrul de greutate a fost pus de pe stingerea creditelor debitorilor băncii, de pe gestiunea portofoliului pe termen scurt pe factorii externi, legați de obținerea și ținerea evidenței creditului în alte bănci, inclusiv în banca centrală.

Pe lîngă aceasta în perioada crizei economice generale, cînd în situații dificile erau toate băncile, cele mai mari din ele, temându-se de răspândirea panicii între deponenții săi, tindeau să mărească numerarul din casă, să dea credite, să investească în bănci ce emiteau, și în primul rînd în banca centrală. Dar și cele mai lichide posturi în perioada de criză pierd lichiditatea sa; mărfurile se depreciază, cambiile nu se plătesc ș.a. Astfel, lichiditatea activelor bancare este relativă și în final depinde de mersul proceselor macroeconomice. În condițiile globalizării pieței financiare, lichiditatea băncii depinde mult de lichiditatea întregii economii naționale.

Crizele anilor ’90 au descoperit relativitatea lichidității celor mai imediate posturi de activ ale băncilor. Nelichide erau activele, formal pe termen scurt, dar în realitate pe termen lung. Așa, valorile mobiliare – sunt o postură lichidă din punct de vederea al unei bănci, deoarece are posibilitatea să le vîndă la bursă.

Cu toate acestea din punct de vedere macroeconomic cum arătat-o și criza din 1998-1999 din Rusia, multe valori mobiliare, ce reprezentau datorie de stat sau depuneri în capitalul de bază, reprezintă posturi de caracter îndelungat. Nici o bancă, chiar dacă are cele mai lichide active, nu poate satisface cerințele depunătorilor săi, dacă cererea depunătorilor devine masivă, cum s-a întîmplat într-un rînd de țări în anii ’90. Prin urmare, în practică problema lichidității băncilor se reduce la deținerea unui portofoliu de cambii, valori mobiliare și alte valori, care pot fi ușor menținute sau împrumutate în banca de emisie.

Criza valutar-financiară a anilor ’90 în Asia de Sud-Vest, America Latină și țările CSI a dat o mulțime de exemple pentru verificarea teoriei lichidității, bazată pe conversiunea activelor. Criza a impus chiar și cele mai mari bănci, de exemplu, în Japonia, să revizuiască politica lor creditară. În condiții normale băncile se îndestulau cu primirea procentelor regulate pentru credite. Aceste principii vechi au fost supuse unei revizuiri bruște în condițiile unui “nou haos”, legat de circulația unor sume mari. Principiul de bază la acordarea creditelor devine lichiditatea suficientă a tuturor gajurilor. Băncile clarifică nu doar scopul primirii creditului, dar și metoda lui de plată, insistă ca creditele acordate pe termen scurt să nu fie folosite pentru finanțarea pe termen lung.

Cu toate acestea băncile nu pot duce o astfel de politică de lichiditate, în care ele să plătească cerințele deponenților săi prin rambursarea depozitelor pe termen scurt din sumele primite de la stingerea creditelor. Pentru a se menține, banca cu mare atenție ia la evidență termenele întoarcerii creditelor, posibilitățile ținerii lor în evidență în continuare și primirii împrumuturilor, realizarea valorilor mobiliare sale pe piață. Cererea masivă de depozite în caz de criză distruge toate măsurile întreprinse de bancă legate de gestiunea lichidității și doar ajutorul extern poate ajuta să satisfacă cerințele masive de întoarcere a depozitelor.

În acest fel, globalizarea și informatizarea piețelor financiare duce la dezvoltarea esențială a conceptului de lichiditate. Ea depinde acum de mulți factori, dintre care unii factori interni bancari pot fi evidențiați și prognozați cu siguranță. Este mult mai dificil de ghicit dinamica ciclului gospodăresc în economia națională și fluctuațiile corespunzătoare ale depozitelor și operațiilor active.

În lucrările referitoare la teoria lichidității încă în anii ’40 se dădea importanță studierii mărimii depozitelor și creditelor separate, deoarece stabilitatea băncii este o funcție de mari numere. Dar în anii conversiunii activelor putea fi discriminant, sau nediscriminant, adică care se întâmpla fără vreo anumită decizie a băncii în urma intrării fluxurilor de plăți pentru credite, care constau din plata procentelor și a sumelor de bază. [31, p.19]

Concepția contemporană de gestiune a lichidității își concentrează atenția spre caracteristicile fluxurilor de numerar a băncii și a debitorului. Aceasta și-a găsit oglindire în teoria venitului așteptat, care a stat la baza gestiunii lichidității pe baza planificării transformărilor nediscriminante.

Începînd cu anii ’60, cînd SUA și țările Europei s-a format o piață bine dezvoltată a valorilor mobiliare și efectiv se foloseau certificate de depozit de circulație liberă, în centrul atenției economiștilor au fost pasivele ca sursă de majorare a lichidității. În contradicție cu lichiditatea internă, această lichiditate este legată în realitate de sursele externe a resurselor financiare.

Îndeplinirea la timp a obligațiilor și fără pierderi pentru bancă este condiționată de o mulțime de factori interni și externi, ce determină calitatea activității băncii. În rîndul factorilor interni se referă: baza capitală puternică a băncii, calitatea activelor sale, calitatea depozitelor, dependența redusă față de sursele externe, corespondența dintre active și pasive pe termene, managementul eficient, imaginea de primă clasă a băncii.

Baza de capital puternică a băncii înseamnă existența mărimii semnificative a capitalului propriu ca sursă principală de protecție a riscurilor activelor și de garantare a mijloacelor depunătorilor și creditorilor. Baza propriului capital o constituie fondul statutar și alte fonduri, folosite în diferite scopuri, inclusiv și pentru asigurarea stabilității financiare a băncii. Cu cît este mai mare capitalul propriu, cu atît este mai mare lichiditatea sa.

Calitatea activelor, se determină pe baza a 4 criterii: lichiditate, risc, profitabilitate și diversificare. Lichiditatea activelor este capacitatea activelor de a fi transformate în numerar bănesc prin intermediul realizării sau stingerii obligațiilor de către debitor (creditor).

Volumul lichidității activelor depinde de direcțiile de utilizare: activele aflate în formă bănească sunt folosite pentru îndeplinirea funcției de plată; creditele pot să satisfacă necesitățile pe termen scurt și lung ale clienților, la fel ca și plasările în valori mobiliare și alte investiții. Activele după lichiditate se împart în patru grupe.

Prima grupă o constituie activele foarte lichide, la care se referă: mijloacele bănești ale bănci, aflate în casieria sau pe conturile de corespondență și valorile mobiliare, aflate în portofoliul băncii, la realizarea cărora poate apela în caz de insuficiență a mijloacelor bănești pentru stingerea obligațiilor față de creditori. Susținerea volumului primei grupe de active la un nivel determinat este o condiție necesară pentru asigurarea lichidității băncii.

A doua grupă de active o constituie creditele pe termen scurt, creditele interbancare, operațiile de factoring, valorile mobiliare ale societăților pe acțiuni, avînd o perioadă mai lungă de transformare în mijloace bănești.

Grupa a treia a activelor includ plasări și investiții pe termen lung, inclusiv credite pe termen lung, operații de leasing, valori mobiliare investiționale.

La a patra grupă se referă activele nelichide ale băncii în formă de credite expirate, anumite tipuri de valori mobiliare, clădiri și terenuri.

Evaluarea strategiilor profitabilității unei bănci comerciale se efectuează cu ajutorul indicatorilor de performanță bancară, ce reflectă o multitudine de aspecte referitoare la gradul de realizare a profitului, gradul de lichiditate bancara, eficiența managerială și operațională.

Lichiditatea – este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditorii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci, plăți directe către clienți, în numerar, sau plăti dispuse de clienți în favoarea altor bănci către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-și onora obligațiile financiare asumate și exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent) [19, pag.56]

O definiție extrem de simplă a lichidității, ce sintetizează rolul acesteia, ar putea-o constitui-o: deținerea banilor în momentul în care banca are nevoie de aceștia.

La baza definiției se află principalele funcții ale lichidității bancare:

asigurarea desfășurării în condiții normale a activității bancare prin „reasigurarea” clienților bancii privind suficienta fondurilor disponibile. Lipsa lichidității suficiente, chiar si pe o perioada extrem de scurta, odată cunoscută de opinia publică poate conduce la colapsul unei instituții financiar bancare relativ solide în condiții normale de activitate;

asigurarea abilității de îndeplinire a angajamentelor asumate de banca, indiferent de modul în care sunt returnate băncii activele plasate pe baza surselor atrase de la clientela;

evitarea lichidării forțate a anumitor active cu un grad ridicat de lichiditate, ca urmare a necesitaților de asigurare de fonduri pe termen foarte scurt. În general, aceste operațiuni la care institutiile financiar-bancare pot recurge, în cazuri speciale, sunt generatoare de pierderi ale valorii activelor vândute;

asigurarea independenței instituției față de fondurile volatile la rate de dobândă ridicate pe care piața interbancara le-ar percepe în cazul apariției unor sincope în asigurarea lichidității bancii. În acest sens este necesară consolidarea fondurilor atrase de la clienții nebancari și diversificarea structurii maturității resurselor în funcție de scadentele plasamentelor;

evitarea utilizării fondurilor oferite de către creditorii de ultima instanța precum banca centrală. Accesarea acestor credite conduce inevitabil la deteriorarea imaginii publice a instituției respective cu efecte negative asupra activității de ansamblu a bancii respective.

În mod obișnuit, prin operațiile curente, banca primește fluxuri de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare desfășurate de clienți:

prin operațiunile de depuneri de numerar făcute de clienți pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente fata de solicitările clienților de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienți o conversiune a monedei fiduciare în monedă scripturală bancară. Pentru bancă efectul este de creștere a deținerilor de monedă efectivă.

prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare valutara a deținerilor în valuta aflate în conturile sale (sau ale clientilor, când operatiunea se efectuează de regula la solicitarea acestora). In acest caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistrează o creștere a depozitelor în moneda centrala.

prin soldul favorabil la compensarea plaților interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de la alte bănci pentru conturile clientilor, față de plățile ordonate de clienții bancii către alte bănci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate. [21, pag. 77]

Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru bancă costuri pe care aceasta trebuie să le acopere în condiții în care banca tinde spre profituri înalte și pentru minimizarea cheltuielilor.

Asigurarea lichidității este o problema de conjunctură, iar riscul lipsei de lichiditate odată apărut, poate, de regula, să fie rezolvat operativ solicitând însă băncii un efort de costuri uneori ridicate. Deci, problema lipsei de lichidități nu se pune în sensul ca nu ar fi posibilă obținerea lichidității, ci a prețului ei, a costului de obținere a acestor lichidități.

Rezultă că băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee și să fie astfel în măsura să evite creșterile nejustificate de costuri, în condițiile în care lichiditatea nu este asigurată sau sub o altă expresie, să țină seama de costurile determinate de asigurarea lichidității atunci cînd alte interese împing banca să încalce cerințele lichidității.

Lipsa de lichiditate, deși este aparent un element de conjunctură, decurge dintr-o serie de corelații structurale ale resurselor și plasamentelor băncii. În sens larg, conceptul de lichiditate se referă la capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă sub formă de numerar sau de disponibil în cont curent.

Obligativitatea menținerii unei lichidități corespunzătoare rezidă din importanța satisfacerii necesităților de finanțări neașteptate la costuri acceptabile ca urmare a solicitărilor clienților de a efectua plăți ce conduc la ieșiri de fonduri în afara sistemului instituției financiar-bancare respective.

O definiție extrem de simplă a lichidității, ce sintetizează rolul acesteia, ar putea-o constitui-o: deținerea banilor în momentul în care banca are nevoie de aceștia.

Accesarea creditelor conduce inevitabil la deteriorarea imaginii publice a instituției respective cu efecte negative asupra activității de ansamblu a băncii respective.

Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situația unei reduceri neașteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel profitabilitatea bancii și determinând, în ultima instanța, insolvabilitatea.

Pe de alta parte, o lichiditate excesiva diminuează rentabilitatea activelor, conducând la obținerea unor performanțe financiare slabe. De asemenea, menținerea unei lichidități adecvate depinde și de modul în care piața percepe situația financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează, ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va aparea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiții va atrage fonduri de pe piața, dar cu costuri mari, înrăutățindu-și astfel și mai mult situația veniturilor.

Apreciem, că sarcina principală a managementului bancar este de a estima și acoperi deplin nevoile de lichiditate bancară. În realitate „atingerea și menținerea optimului de lichiditate este o adevărata arta a managementului bancar, a cărui valoare este confirmata numai de practica, avându-se în vedere nenumăratele implicații generate de o fluctuație a riscului de lichiditate, atât asupra profitabilității instituției, cît și asupra celorlalte riscuri conexe activității financiar-bancare“ [23, pag.26]

În scopul menținerii credibilității față de clienți și comunitatea financiară, băncile trebuie să probeze în permanență un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor și a ieșirilor de fonduri trebuie realizată în așa fel, încât să existe în permanență suficiente lichidități la nivelul instituției bancare. Astfel este necesar de analizat activele bancare și strategiile de gestionare corecta a acestora.

1.2. Principiile de cuantificare și gestiune a lichidității bancare

Asigurarea lichidităților constituie una dintre preocupările permanente incluse în managementul global al unei instituții financiar-bancare. Atingerea și menținerea nivelului optim de lichiditate este o adevărată artă a managementului bancar, avându-se în vedere nenumăratele implicații generate de o fluctuație a nivelului de lichiditate asupra profitabilității instituției.

În scopul promovării unui sector financiar puternic și competitiv, neadmiterii riscului excesiv în sistemul financiar, protejării intereselor deponenților și menținerii de către instituțiile financiare a unui nivel adecvat de lichiditate Banca Națională a Moldovei stabilește reguli, care au scopul de a stabili o legătură adecvata dintre suma fondurilor investite ale băncii și suma resurselor financiare. Istoric s-au format mai multe principii de gestiune a lichidității:

Principiul de gestiune prin active – cînd o bancă se cosidera lichidă doar dacă avea cantități importante de active lichide;

Principiul de gestiune prin pasive – care presupune că o bancă este lichidă dacă are acces la mijloace lichide pe piață în orice moment;

Principiul de gestiune mixt – o parte din necesarul băncii este finanțat din active lichide proprii, cealaltă parte din posibilitatea de atragere a resurselor la un moment dat de timp.

Cunoaștem două tipuri de indicatori de lichiditate:

indicatorii de lichiditate impuși de sistemul de supraveghere care variază de la un sistem național la altul;

indicatorii de lichiditate interni pe care banca îi calculă din experiența proprie și îi consideră estimativi pentru evaluarea riscului de lichiditate.

Menționăm că în unele surse de profil, se expun două principii de lichiditate, fiecare bancă fiind liberă să-și stabilească unul din ele:

coeficientul format dintre active și pasive nu trebuie să fie mai mare ca 1 și trebuie să fie cu un termen de rambursare de 2 ani pentru active și pasive;

(1.3.1)

calcularea următorilor indicatori: (nu mai mic de 20%)

(1.3.2)

Principiul I al lichidității prevede, ca suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 2 ani sa nu depășească suma resurselor ei financiare.

Principiul II al lichidității prevede, ca lichiditatea curenta a unei bănci, exprimata ca coeficient al activelor lichide la activele totale, nu trebuie sa fie mai mica decît rata procentuala stabilită.

Termenul rămas pîna la rambursarea creditului – perioada restantă după care creditul va fi achitat pe deplin, calculat începînd cu data gestionară.

Termenul rămas pîna la rambursarea unui depozit – perioada restanta după care depozitul trebuie achitat, calculat începînd cu data gestionară.

Conform legislației în vigoare în Republica Moldova există trei principii privind lichiditatea bancară:

Principiul I – Suma activelor băncii în formă de:

Credite acordate băncilor cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani și mai mult;

Credite și plăți cu avans acordate clienților cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani și mai mult;

Leasing financiar cu termenul rămas pînă la rambursare 2 ani și mai mult;

Cote de participare în capitalul agenților economici (inclusiv a băncilor);

Hîrtii de valoare investiționale cu termenul rămas pînă la scadență 2 ani și mai mult;

Mijloace fixe; minus mijloacele rezervate în fondul de risc; amortizarea mijloacelor fixe și rezervele pentru reevaluare a activelor menționate mai sus, nu trebuie să depășească suma următoarelor resurse financiare:

capitalul normativ total, determinat în conformitate cu Regulamentul cu privire la suficienta capitalului ponderat la risc (Monitorul Oficial al RM nr.67 din 30 noiembrie 1995); [7]

pasivele obținute de la bănci si pasivele obținute de la clienți (excluzînd depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas pîna la rambursare 2 ani si mai mult;

50% din pasivelor obținute de la bănci si ale pasivelor obținute de la clienți (excluzînd depozitele de economii ale persoanelor fizice) cu termenul rămas pîna la rambursare de la 1 pîna la 2 ani;

10% din pasivelor la vedere obținute de la clienți (excluzînd depozitele de economii ale persoanelor fizice);

depozitele de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas pîna la rambursare 2 ani si mai mult;

60% din depozitelor de economii ale persoanelor fizice cu termenul rămas pîna la rambursare de la 1 pîna la 2 ani;

30% din depozitelor de economii ale persoanelor fizice la vedere si cu termenul rămas pîna la rambursare de pînă la 1 an;

obligațiuni în circulație și alte hîrtii de valoare emise de bancă cu termenul rămas pîna la scadenta 2 ani si mai mult;

50% din obligațiunilor în circulație si altor hîrtii de valoare emise de banca cu termenul rămas pîna la scadenta de pîna la 2 ani;

60% din rezervelor pentru pensiile lucrătorilor băncii.

Principiul II (lichiditatea curenta) – Coeficientul exprimat ca procentaj dintre

1) suma activelor unei bănci, în formă de:

a. numerar si metale prețioase,

b. depozite la Banca Națională a Moldovei,

c. hîrtii de valoare lichide,

d. credite si împrumuturi interbancare nete*cu termenul rămas pînă la rambursare pînă la 1 luna,

2) și suma activelor totale ale bilanțului (excluzînd rezervele în fondul de risc) nu trebuie să fie mai mic de 20%.

În conformitatea cu hotărârea cu privire la modificarea și completarea Regulamentului cu privire la lichiditatea băncii, aprobat de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei, proces-verbal nr. 28 din 8 august 1997, nr. 130 din 10.12.2015 se adauga Principiul III a lichidității: [9]

Principiul III al lichidității prevede ca lichiditatea pe benzi de scadență pînă la o lună; 1-3 luni; 3-6 luni; 6-12 luni și peste 12 luni, exprimată ca raport între lichiditatea efectivă și lichiditatea necesară pe fiecare bandă de scadență, nu trebuie să fie mai mică decît coeficientul stabilit de regulament.” [9]

Analizând principiile lichidității putem afirma că prin aceasta fiecare bancă analizează suma activelor, părțile componente a activelor și care este ponderea lor. Analiza acestor îi permite băncii sa-și prognoze corect și eficient utilizarea capitalurilor astfel, încît să asigure o lichiditatea înalta, deoarece prin asigurarea unei lichidități înalte bancă va avea de cîștigat încrederea clienților.

Una dintre cele mai importante aspecte ale oricărei bănci constă în asigurarea unei lichidități adecvate. O bancă este considerată că are lichiditate dacă are acces imediat la costuri rezonabile, la fondurile necesare.

În literatura economică contemporană nu este făcută o distincție clară între conceptul de lichiditate a unei bănci și lichiditate a sistemului bancar. Dacă ne referim la o Bancă Comercială, atunci lichiditatea, de regulă, o determinăm prin mijloacele lichide deținute de bancă, mijloacele pe conturile corespondente în Banca Centrală și în alte bănci comerciale, precum și portofoliul valorilor mobiliare lichide deținute de această bancă. Dacă ne referim la sistemul bancar, atunci este vorba despre masa monetară în circulație, având în vedere diferite agregate ale acesteia.

În procesul de alegere a opțiunii care să asigure o lichiditate optima, trebuie să se țină seama de configurațiile previzionate ale elementelor bilanțiere, din punct de vedere al modificărilor veniturilor din dobînzi. Nivelul optim de lichiditate nu poate face abstracție de relația între veniturile nete din dobînzi și evoluția ratelor de dobândă.

Menținerea lichidității constituie una din garanțiile stabilității financiare a băncii, iată de ce respectarea principiilor lichidității este obligatorie, fiind asigurată prin sistemul de sancțiuni stabilite în Legea cu privire la BNM. [1]

Riscul ca criteriu al calității activelor înseamnă posibilitatea potențială a pierderilor la transformarea lor în formă bănească. Mărimea riscului activelor depinde de mulți factori specifici activelor date. De exemplu, riscul creditelor este condiționat de starea financiară a debitorului, conținutul obiectului creditării, volumul creditului, ordinea acordării și întoarcerii creditului ș.a. Riscul plasării în valori mobiliare depinde de stabilitatea financiară a emitentului, mecanismul emiterii și vinderii valorilor mobiliare, capacitatea de a se cota la bursă ș.a.

Profitabilitatea activelor ca criteriu al calității lor reflectă capacitatea de lucru, eficiența activelor, adică capacitatea de a primi venit și în acest fel de a crea sursă pentru dezvoltarea băncii și întărirea bazei sale de capital.

După nivelul profitabilității activelor, ele se împart în două grupe: care aduc venit și care nu aduc profit. Cu cît este mai mare cota activelor ce aduc venit, cu atît este mai mare profitul băncii în condiții egale, și prin urmare, banca are mai multe posibilități de a întări baza sa de capital. Aceasta înseamnă că banca poate să se opună mai puternic riscurilor, pe care le-a luat asupra sa. La reglementarea structurii activelor după nivelul profitabilității urmează a urmări raționalitatea, deoarece tendința fără limită către profit poate să ducă la pierderea activelor și a lichidității.

Ca criteriul al calității activelor poate fi și diversificarea, care arată nivelul distribuirii resurselor băncii în diferite sfere de plasare. Indicatorii diversificării activelor sunt: structura activelor băncii pe direcțiile de bază de plasare a resurselor, structura plasării creditelor după obiecte și subiecți, structura portofoliului de valori mobiliare, structura valutelor, cu care banca efectuează operațiile valutare, conținutul structural al băncilor, cu care banca a stabilit relații de corespondență, de depozit și de credit. Cu cît sunt mai diversificate activele, cu atît este mai mare lichiditatea băncii.

Un factor important ce determină nivelul lichidității băncii este calitatea bazei depozitare. Baza de depozite este formată de mijloacele persoanelor fizice și juridice, acumulate de bancă în formă de mijloace în conturi de decontare și curente, depozite urgente și depuneri de economii. Criteriul calității depozitelor este stabilitatea lor. Cu cît este mai stabilă partea depozitelor, cu atît este mai mare lichiditatea băncii, deoarece resursele acumulate nu părăsesc banca. Majorarea părții stabile a depozitelor duce la scăderea necesităților băncii în active lichide, deoarece presupune reînnoirea obligațiilor băncii.

Cea mai mare stabilitate o au depozitele la vedere, deoarece acest tip de depozite nu depinde de nivelul cotei procentuale. Apartenența la o bancă sau alta în mare măsură este condiționată de așa factori ca calitatea și rapiditatea de deservire; siguranța băncii diversitatea serviciilor oferite depunătorilor; apropierea amplasării băncii față de client.

O influență serioasă asupra lichidității băncii o are corelația dintre active și pasive pe sume și termene. Îndeplinirea de către bancă a obligațiilor față de client presupune corespunderea termenelor, pe care sunt investite mijloacele bănești cu cele la care au fost puse la dispoziție de către depunători. Ignorarea acestei reguli în activitatea băncii, ce lucrează primordial cu resurse atrase, inevitabil va duce la imposibilitatea îndeplinirii de către bancă a obligațiilor sale față de creditori în volum total și la timpul potrivit. Desigur, că nu toate depozitele sunt retrase în același timp, o anumită parte a lor este reînnoită, dar pentru partea de bază a activelor și pasivelor îndeplinirea acestei reguli este necesară.

Către factorii interni se referă la fel managementul, adică sistemul de gestiune a activității băncii în general și a lichidității în special. Calitatea gestiunii băncii se exprimă în prezența și menținerea politicii bancare; structura organizațională rațională a băncii, ce permite la un nivel înalt de a decide sarcinile strategice și curente; elaborarea unui mecanism corespunzător al gestiunii activelor și pasivelor băncii; determinarea conținutului diferitor proceduri, inclusiv ce se referă la luarea deciziilor mai cu multe răspundere.

După cum s-a menționat mai sus, starea lichidității băncii depinde de un rînd de factori externi, care sunt în afara activității băncii. La ei se referă: starea generală politică și economică din țară dezvoltarea pieței valorilor mobiliare și pieței interbancare, organizarea sistemului de refinanțare, eficiența funcției de supraveghere a BNM.

Starea generală politică și economică în țară formează condițiile de dezvoltare a operațiilor bancare și succesul funcționării sistemului bancar, asigură stabilitatea bazei economice activității băncilor, întărește încrederea investitorilor autohtoni și străini față de bănci. Fără condițiile indicate, băncile nu sunt capabile să creeze o bază de depozite stabilă, să obțină rentabilitatea operațiilor, să ridice calitatea activelor sale, să perfecționeze sistemul de gestiune.

Dezvoltarea pieței valorilor mobiliare permite să asigure o variantă cît mai optimală a formării surselor lichide fără pierderi în venituri, deoarece cea mai rapidă cale de transformare a activelor băncii în mijloace bănești în majoritatea țărilor străine este legat de funcționarea pieței de capital. Dezvoltarea pieței interbancare duce la redistribuirea rapidă între bănci a mijloacelor bănești temporar libere. De pe piața interbancară pentru menținerea lichidității sale, banca poate să atragă mijloace pe termene diferite, inclusiv și pentru o zi. Operativitatea obținerii mijloacelor de pe piața interbancară depinde de conjunctura financiară generală, organizarea pieței interbancare, autoritatea băncii.

Cu acest factor este strâns legată altul – cel al sistemului refinanțării de către BNM a băncilor comerciale. Prin intermediul ei sursa de suplinire a activelor lichide a băncii comerciale este creditul BNM. Eficiența funcției de supraveghere a BNM determină nivelul dependenței dintre organul de supraveghere de stat cu băncile comerciale în ceea ce privește gestiunea lichidității. BNM are posibilitatea să determină anumite normative ale lichidității, orientînd băncile spre respectarea acestora. Cu cît mai mult indicatorii determinați reflectă starea reală a lichidității băncii, cu atît sunt mai mari șansele ale băncii însăși și organului de supraveghere de a scoate în evidență la timp problemele cu lichiditatea și de a le soluționa.

În acest fel, lichiditatea băncii este o caracteristică calitativă ale activității băncii, condiționată de o mulțime de factori, aflați într-o schimbare și relație reciprocă permanentă. Economia de piață presupune existența unui sistem bancar care trebuie să asigure mobilizarea disponibilităților monetare ale economiei și orientarea lor spre desfășurarea unor activități economice eficiente.

1.3. Strategia și gestionarea lichidității în activitatea bancară

Obiectivul fundamental al unei bănci, ca și al oricărei unități economice, este obținerea profitului. Aceasta reprezintă pentru societatea bancară principala sursă de majorare a capitalului, iar existența sau lipsa acestuia au un impact deosebit asupra încrederii în banca respectivă. Prioritare pentru activitatea oricărei bănci sunt două motivații: profitabilitatea și asigurarea lichidității.

Adesea, băncile se confruntă cu riscul lipsei de lichidități, care într-o anumită măsură constituie tot o chestiune de costuri. Băncile sunt preocupate, pe de o parte, de a fi asigurate cu o lichiditate permanentă, iar pe de altă parte, de a-și asigura o minimizare a costurilor.

Băncile elaborează propria strategie de asigurare a lichidității, strategie care în general impune anumite limitări ale Gap-urilor pe fiecare interval de maturitate și, pe cale de consecință a indicilor Gap. Se urmărește astfel evitarea indicilor Gap negativi corespunzători primelor intervale de maturitate și totodată înregistrarea unor indici Gap pozitivi de valori considerabile, întrucît acești indici sunt rezultatul atragerii de resurse cu scadențe îndelungate și plasarea lor pe scadente reduse, ceea ce conduce la diminuarea profitului scontat ce se obține.

În urma studierii literaturii de profil, încercăm să identificăm existenta a trei opțiuni în domeniul managementului riscului de lichiditate, care depind de obiectivele proprii fiecărei bănci și de înclinația către risc a conducerii băncii, după cum urmează:

Risc minim de lichiditate și obtinerea profitului determina banca să stabilească limite stricte de variație a indicilor Gap și o politica rigida de încadrare în limitele stabilite. În cazul apariției unor oportunități de afaceri ce vor determina modificări ale valorilor indicilor Gap, banca care optează pentru îndeplinirea acestui obiectiv nu se va implica, ceea ce va determina pierderea unui profit potențial. Menținerea unui risc minim de lichiditate nu trebuie înteles ca un risc ce poate fi anulat, ci ca o consecință a eforturilor băncii de a obține indici Gap care să depășească permanent un nivel pozitiv, în special pentru primele intervale de maturitate (cel puțin primele trei luni). Aceasta opțiune este o abordare extrem de conservatoare, avînd ca obiectiv principal asigurarea unei lichidități solide și nu obținerea unui profit considerabil.

Risc mediu de lichiditate și obținerea profitului presupune un risc asumat controlat care asigură obținerea unui profit cel puțin de nivel mediu comparativ cu indicatorii de profitabilitate globali realizați în sistemul bancar. Trăsătura definitorie a acestei opțiuni este flexibilitatea bancii în plierea rapida a plasamentelor în raport cu oportunitățile de afaceri apărute, deoarece politica de plasamente a băncii se poate modifica mult mai rapid decît cea de atragere de resurse. În această situație, banca va monitoriza permanent indicii Gap, stabilind culoare de variație a acestora sau chiar valori minime, în funcție de caracteristicile bilanțiere proprii fiecărei bănci.

Risc maxim de lichiditate și profit maxim urmărește obținerea unui profit considerabil și într-un timp foarte scurt, în condițiile unui risc de lichiditate major. Obținerea unui profit maxim este de obicei, rezultatul efectuării unor plasamente pe termene îndelungate fără a se ține seama de maturitatea resurselor disponibile. În acest caz nu exista limite de variație impuse indicilor Gap, de cele mai multe ori, riscul de lichiditate fiind dublat de riscul de credit. Aceasta opțiune extremă poate fi aplicată numai în sistemele bancare puțin dezvoltate în care controlul și supravegherea autorității de reglementare sunt defectuoase.

În acest context observăm faptul că pentru obținerea performanțelor bancare este necesar de studiat activele bancare și gestionarea de către bancă a acestora. Activele bancare reprezintă totalitatea disponibilităților a băncii care generează profit și asigură realizarea scopului general al managementului bancar, totodată activele sunt cele care generează cel mai mare risc pentru bancă de aceea gestionarea lor necesită a fi prudentă.

Menționăm că necesitatea gestionării activelor reiese din analiza caracteristicilor principale a lor care sunt:

Structura activelor trebuie să corespundă legislației în vigoare. Sub acest aspect se va gestiona corespunderea activelor față de normele de lichiditate, provizioanelor față de risc, a necesităților pentru acoperirea riscului ratei dobânzii.

Activele trebuie să corespundă cerințelor de lichiditate a băncii – banca își va menține activele lichide în cantități estimate de ea în conformitate cu politica și strategia de dezvoltare.

Activele trebuie să fie profitabile, căci ele sunt unica sursă de profit a băncii. Profitul reprezintă nu numai dorința acționarilor dar și sursa de existență și stabilitate a băncii.

Activele trebuie să fie sigure – creșterea profitabilității duce la creșterea de risc. Scopul managementului activelor este să se coreleze profitabilitatea activelor cu gradul de risc acceptat de bancă, banca nu se va implica în active mai riscante.

Activele bancare ca structură vor fi restricționate de limitele impuse de autoritățile monetare. Gestiunea corectă în această direcție va diminua cheltuielile bancare excepționale privind amenzile, precum și diminuarea costurilor posibile provocate de supraevaluarea posibilităților bancare în unele activități.

Necesitatea de lichidități – impune gestiunea corectă a structurii activelor ceea ce conduce la diminuarea cheltuielilor privind procurarea resurselor în mod de urgență sau reducerea profitului din neinvestirea excedentului de lichiditate.

Necesitatea gestiunii activelor se axează pe corelarea lor cu pasivele după termen și sensibilitate la rata dobânzii pentru a evita și alte riscuri generate de volatilitatea ratelor de dobândă pe piață. Activele bancare – disponibilitățile băncii ce generează profit sau asigură activitatea normală a băncii.

Gestiunea activelor băncii se va face prin corelarea termenilor de scadență a activelor cu termenii de scadență a pasivelor. Necorelarea activelor și pasivelor după termenul de scadență generează probleme cu lipsa de lichiditate sau costuri înalte din fluctuarea ratelor dobânzii.

Activele bancare sunt generatoarele esențiale de profituri, gestiunea cărora rezolvă scopul esențial al strategiilor bancare și anume maximizarea profiturilor cu diminuarea riscurilor. Iar structura activelor reprezintă raportul diverselor ca calitate active la total active bilanțiere. Iar portofoliul activelor a unei bănci comerciale este structurat în patru categorii mari:

Numerar în bancă;

Portofoliul investițional;

Portofoliul de credite;

Clădiri, mijloace fixe și alte imobilizări. [19, p.54]

Normele juridice și instrucțiunile acționează asupra operațiunilor active prin două căi:

Stabilind treptele investirii a unei părți din resursele bancare pentru unele sau altele operațiuni active. Majoritatea resurselor atrase sunt constituite din depozite la vedere și la termen. Iată de ce condiția primordială în vederea plasării corecte a patrimoniului băncii este satisfacerea la moment și pe deplin a retragerilor de capital.

Existența resurselor creditare destule pentru satisfacerea cererilor de împrumut. Se știe că creditul este operațiunea cea mai profitabilă a băncii. Neputința ei de-a oferi un credit în condiții avantajoase va trezi suspiciuni din partea clienților, ceea ce poate duce la iscarea unor probleme, și în fine la încetarea existenții ei.

Determinînd ponderea fiecărui component în structură băncile își aranjează structura activelor în conformitate cu strategia și scopul urmărit. Pentru a-și atinge scopul de maximizare a profitului băncile tind să majoreze ponderea activelor generatoare de profit în total active. Acest proces poate condiționa:

Diminuarea ponderii activelor lichide – lipsuri temporare de lichidități ce duc la creșterea cheltuielilor prin procurarea urgentă a resurselor.

Diminuarea investițiilor în imobilizări – pierderea clientelei, deoarece se face pe baza închiderii de filiale sau refuzului de modernizare a mijloacelor fixe și rețelelor informatice existente.

Specificăm că există o serie de factori care influențează structura activelor, printre care putem menționa:

Nivelul de dezvoltare și capacitatea pieței monetare

Dezvoltarea pieței capitalului

Limitele impuse de către actele de reglementare

Starea generală de dezvoltare a țării

Strategia de dezvoltare a băncii

Diminuarea bancară și a unităților teritoriale

Capitalul bancar: CNT/APR ≥ 12% (CNT- Capitalul Normativ Total; APR – Active Ponderate la Risc)

De mărimea CNT depinde volumul APR. O bancă cu CNT mai mare poate să-și permită investiții în portofoliu de credite, imobilizări sau HV corporative în volum mai mare. Băncile cu CNT scăzut își vor menține volumul Activelor riscante mic prin ponderea înaltă a Activelor monetare și HV de stat.

Diversificarea activelor este menționată ca o altă calitate a activelor bancare. Dacă portofoliul de active e nediversificat după tipul de investiții banca riscă să-și diminueze profiturile în caz cînd situația economică în țară defavorizează cererea la tipul de investiție preferat de bancă. Totodată diversificarea portofoliului se face și pe tip de credit, așa ca banca să fie prezentă pe fiecare segment al pieții produselor bancare. Diversificarea se face după:

Ramura prioritară de investiții

Client

După termenul de scadență a activelor

Profitabilitatea activelor bancare putem specifica ca cuprinde activele bancare. Dacă scade rentabilitatea netă a unui activ care lucrează, banca pierde din valoarea capitalului. Maximizarea profitabilității:

Majorarea volumului de active profitabile.

Diminuarea cheltuielilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

Majorarea încasărilor din dobânzi prin găsirea unor plasamente mai rentabile.

Diminuarea cuantumului de resurse atrase. [11, p.96].

Majorarea profitului băncii din dobânzi se face pe seama majorării cantității de active profitabile, a ratelor dobânzii la activele existente cît și la influența a ambilor factori. Cea mai mare pondere în profitul majorat o are majorarea ce ține de creșterea ratelor dobînzii, deoarece banca nu-și poate permite majorarea cantității activelor profitabile la nesfîrșit.

Activele lichide sunt compuse din:

rezerva curentă ce constituie 12-14% din total active și e formată din: numerar și banii din cont la BNM

rezerva secundară e formată din: hîrtii de valoare de stat și credite în proces de recuperare

Banca își calculează necesarul optim de active precum și structura lor determinînd cuantumul de rezervă de bază și suplimentară în funcție de tipul de clientelă și necesarul de plăți planificat. Banca planifică necesarul de numerar nu numai după volum, dar și după structură.

Toate activele bancare și plasamentele generează risc, banca evaluează gradul de risc a activelor sale și compară cu capitalul propriu pentru a analiza posibilitatea de compensare a pierderilor posibile. Conform clasificarii activelor riscante in capitalul propriu, ponderea acestora ar putea caracteriza ratingul pe care banca il poate integistra, ca exemplu:

≤ 5 % – rating foarte puternic

5 – 15% – rating bun

15 – 30% – rating slab

30 – 50% – rating foarte slab

≥ 50% – faliment

În cadrul analizei activelor bancare putem identifica trei metode strategice de gestiune:

Metoda fondurilor comune.- Toate resursele bancare sunt considerate echivalente după cost și posibilitatea de investire a lor, de aceea se pot gestiona după parametrii medii calculați, adică toate resursele atrase indiferent de tipul lor formează fond comun de finanțare. În proces de finanțare există 2 priorități:

Prioritatea reglementară – în proces de formare a activelor în primul rînd se formează și se mențin cele cerute de legislație.

Prioritatea proprie – este impusă de bancă și este condiționată de strategia de dezvoltare a băncii, se finanțează activele ce au interes pentru bancă sub diferite aspecte.

Avantajele strategiei fondurilor comune constituie: Ușurința în implementare; Similitudine relativă; Structura activelor formate prin această metodă corespunde normelor și strategiei interne a băncii privind prioritățile de finanțare a activelor.

Dezavantajele metodei fondurilor comune constituie: Imposibilitatea redirecționării fondurilor de finanțare în active echivalente după cost, deoarece se ia în considerație costul mediu al resurselor atrase. Banca nu poate analiza veniturile generate de proiecte aparte din această cauză ea poate avea active care au un cost mai mic decît resursele procurate pentru finanțarea lor sau poate refuza proiecte profitabile dar neobservate în urma stabilirii prețului mediu la resurse atrase.

Pot apărea dezechilibre în lichiditate – unificarea resurselor după termen de scadență pot conduce la necorelarea activelor cu pasivele după scadența lor, care generează probleme cu lichiditatea și expune banca la riscul ratei de dobândă.

2. Strategia de alocare a resurselor. Presupune redirecționarea resurselor atrase spre finanțarea activelor echivalente după cost și termen de scadență. În baza acestei strategii structura activelor depinde de structura resurselor atrase.

Avantajele acestei strategii constituie: Corelarea activelor cu pasivele după termen de scadență și după cost (rezolvă problema lichidității)

Dezavantajele acestei strategii constituie: Gestiunea complicată care necesită cunoașterea fiecărei surse. Ipoteza că resursele de finanțare pot fi independente de scopul lor de folosire. În ideal banca inițial banca găsește un plasament care ar fi profitabil după aceea caută resurse de unde îl va finanța. Această metodă creează excedent de lichiditate și generează diminuarea profitabilității băncii.

3. Metoda modelării matematice. Rezolvă mai multe probleme concomitant, pornește de la profitabilitatea băncii, totodată orice component a activelor care generează profit băncii sau asigură generarea de alt activ poate fi privit prin aspectul utilității lui pentru bancă.

Dezavantajele acestei strategii constituie: Posibilitatea de a nu fi urmate restricțiile de reglementare, ținând cont de structura optimă. Complexitatea calculelor necesare.

Gestiunea lichidității implica gestionarea corecta a activelor cu pasivele existente la momentul calculului. În scopul minimizării riscului de lichiditate este necesar ca managementul bancar sa abordeze 3 aspecte ale riscului: protejarea împotriva riscului de lichiditate, evaluarea sistematica a riscului, precum și gestionarea corecta a acestuia. Pentru analiza și gestionarea corecta a activelor cu înalt grad de lichiditate este necesar de studiat care sunt principiile care stau la baza lichidității, rolul si care sunt funcțiile specifice gestiunii lichidităților bancare într-un mod corect și oportun pentru ca aceasta să nu afecteze activitatea băncii, cît și ca sa nu impună măsuri de restricționare și micșorare efectivă a veniturilor

CAPITOLUL II. STUDIUL ANALITIC A LICHIDITĂȚII BĂNCII COMERCIALE ”MOLDOVA AGROINDBANK”S.A.

2.1. Analiza aspectelor economico-financiare a BC„Moldova Agroindbank” S.A

Analiza veniturilor și cheltuielilor financiar-bancare prezintă o semnificație deosebită deoarece determină nemijlocit aprecierea privind: economicitatea, profitabilitatea, eficiența managementului bancar. Practicarea unui management eficient, adaptat permanent cerințelor concurențiale agresive specifice, presupune un control simultan al rentabilității, cît și a variabilității capitalului propriu.

Administrarea lor corespunzătoare conferă pe de o parte soliditate băncii, iar pe de altă parte posibilitatea stabilirii unei relații pertinente venituri-riscuri, bazată pe decizii fundamentate în privința asumării unor riscuri controlabile, în concordanță cu veniturile preconizate.

Obiectivul managementului bancar este de a maximiza valoarea investiției proprietarilor în bancă. Se știe că băncile operează cu resurse împrumutate, care constituie un multiplu substanțial al capitalului propriu. Acest lucru impune atingerea unei rentabilități mari și urmărește scopul de a menține proprietarii, care sunt direct interesați de ceea ce se întîmplă cu investiția lor.

BNM promovează reformele în sectorul bancar, concentrându-se pe stabilirea unei structuri transparente a acționariatului în scopul atragerii unor investitori, pe evaluarea corespunzătoare a managementului băncii, pe identificarea tranzacțiilor încheiate cu persoanele afiliate băncilor și pe recunoașterea în timp a creditelor neperformante.

Noua Lege, bazată pe principiile Basel III, privind activitatea băncilor a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2018. Implementarea noului cadru de reglementare și supraveghere permite creșterea siguranței și solidității sectorului bancar, întărirea rezistenței la crize, fortificarea guvernanței interne, asigurarea raportarea tuturor riscurilor de către bănci și menținerea unui capital adecvat, precum și contribuirea la oferirea serviciilor financiare sigure și de calitate.

În urma studiilor efectuate, observăm că pe parcursul anului 2017, activele sectorului bancar din Republica Moldova continue să crească, suficiența capitalului s-a consolidat, băncile înregistrează lichiditate și profitabilitate înaltă. În același timp, sectorul bancar se confruntă cu probleme legate de ponderea creditelor neperformante, se menține trendul descrescător a activității de creditare, băncile urmează să joace un rol activ în finanțarea economiei țării.

În scopul prevenirii riscului asociat tehnologiilor informaționale, Banca Națională a Moldovei a solicitat băncilor în anul 2017 efectuarea unui audit extern complex în domeniul TI.

Urmare constatării unor indici ce țin de structura netransparentă a acționarilor și de angajarea în operațiuni de creditare cu risc sporit, Banca Națională a Moldovei, a instituit procedura de supraveghere specială asupra 3 bănci. Concomitent, în scopul neadmiterii riscurilor excesive, activitatea băncilor aflate în supraveghere intensivă este monitorizată zilnic fiind, examinate situația financiară a băncilor, tranzacțiile, ordinele de zi ale ședințelor organelor de conducere, ș.a.

În anul precedent (2017), BNM a inițiat identificarea de către o societate străină de audit a tranzacțiilor încheiate cu persoanele afiliate B.C. „MOLDOVA – AGROINDBANK” S.A., B.C. ,,VICTORIABANK” S.A. și BC ,,Moldindconbank” S.A.

Banca Națională a Moldovei a constatat două grupuri de acționari ai BC „MOLDOVA-AGROINDBANK” S.A. care au achiziționat o cotă substanțială în capitalul social al băncii în mărime de 43.1%, fără a dispune de permisiunea prealabilă scrisă a BNM, și care urmau să înstrăineze în termen de 3 luni acțiunile achiziționate. Deoarece acțiunile nu au fost înstrăinate în termenele stabilite, acestea au fost anulate și emise altele, la Bursa de Valori a Moldovei au fost expuse la vânzare până în luna iunie 2017 două pachete unice de acțiuni.

De asemenea, CNPF a prelungit de cîteva ori termenul de expunere la vânzare a acțiunilor nou emise, ultimul termen fiind până în luna septembrie 2018. Ulterior controlului efectuat, a fost adoptată Hotărârea Comitetului executiv al BNM, membrii Consiliului BC „MOLDOVA-AGROINDBANK” S.A. au fost sancționați cu avertisment, iar membrii Comitetului de conducere al băncii cu avertisment și amendă în sumă totală de 760.7 mii lei. [28]

Astfel, băncii i-au fost prescrise un șir de măsuri, ce țin de optimizarea activității de creditare și cunoaștere a clienților, de perfecționarea actelor normative în domeniul creditării și a controlului intern, îmbunătățirea sistemului de management al securității, sistemului de control intern și sistemului de plăți, implementarea acestora fiind monitorizată activ de către BNM.

În urma studiului efectuat se observă că aproximativ 90% din cota de piață la indicatorii de bază revin la șase bănci (Moldova-Agroindbank, Moldindconbank, Victoriabank, Mobiasbancă, Eximbank și ProCreditBank), în același timp primele trei bănci dețin cca 80%.

Moldova Agroindbank și-a început activitatea în 1991, într-o perioadă marcată de restructurarea radicală a societății în general și a economiei în particular. Schimbările în societate au determinat banca să adopte noi strategii, bine definite, care au putut răspunde solicitărilor unei piețe în formare.

În acest scop banca a extins rețeaua de filiale și reprezentanțe, a valorificat noi segmente ale pieței produselor bancare, a stabilit relații de corespondență cu bănci din străinătate și relații de colaborare cu diverse instituții financiare internaționale, fapt ce a consolidat poziția băncii pe piața bancară a republicii. Experiența acestei perioade a demonstrat că echipa de manageri și de angajați ai Moldova Agroindbank este capabilă să facă față oricăror provocări ale pieței și să realizeze cu succes obiectivele strategice trasate.

Situația economică deloc favorabilă din anul 2009, strâns corelată cu criza înregistrată la nivel mondial, a adus noi provocări, care au determinat banca să-și ajusteze strategia la noile circumstanțe, pentru a face față noilor solicitări ale pieței și pentru a fi aproape de clienții săi. Pe durata întregii sale activități, Moldova Agroindbank a îndeplinit, pe lângă rolul de bancă universală și operativă, un rol de bancă-lider, fiind promotorul unor acțiuni care au dus la consolidarea întregului sistem bancar al țării.

Este aplaudabil faptul că în anul de raport BC Moldova-Agroindbank SA a reușit să mențină poziția de lider, înregistrînd următoarele cote de piață:

active – 27.9%;

credite nete– 32.2%;

depozite total – 29.3%;

depozite persoane fizice– 31.6%;

profitul net – 30.9%.

Scopul strategic principal al managementului bancar este de a efectua o analiză economico-finaciară ultizînd un sistem de indicatori financiari pentru evaluarea activității, inclusiv a performanțelor băncii care vor urma în continuare.

Figura 2.1.1. Evoluția activelor și a profitului net a BC. Moldova Agroindbank SA pe piața bancară, anii de analiză 2013-2017

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

În acest sens e necesar de menționat că activitatea băncii s-a materializat în rezultate eficiente, profitul obținut în anul 2017 depășește 458 milioane, volumul activelor a sporit până la 22 miliarde, portofoliul de credite a ajuns la aproximativ 11 miliarde, iar volumul depozitelor atinge mai mult de 17 miliarde lei.

Din datele prezentate în figură, observăm situația că în anul 2017, profitul aferent exercițiului a însumat aproximativ 1.5 mlrd. lei. Comparativ cu perioada similară a anului precedent (2016), profitul s-a majorat cu 8.6%, în cea mai mare parte, factorul de bază ar fi majorarea veniturilor neaferente dobânzilor cu 6.8% și diminuarea cheltuielilor neaferente dobânzilor cu 7.6%.

Portofoliul de clienți corporativi ai băncii cuprinde companii mari, cu dezvoltare stabilă, precum și companii cu potențial de creștere din sectoarele de bază ale economiei naționale: comerț – 49% de clienți, industria alimentară – 14%, industria nealimentară – 7%, agricultură – 6%, transport – 6%. Circa 62% din clienții corporativi sunt loiali băncii mai mult de 5 ani.

Relațiile băncii cu clienții corporativi au cunoscut o dezvoltare continuă și în anul 2017, fiind atrași la deservire 16 clienți corporativi noi. Vânzările de produse bancare clienților corporativi au fost influențate, de un șir de factori, cum ar fi stagnarea activității economice în sectoarele de producție industrială, în construcții și transport, pasivitatea investițională, politica de creditare a băncii mai prudentă în raport cu expunerile mari și concentrările în anumite industrii, cerințele mai dure față de solvabilitatea solicitanților de credite, etc.

Figura 2.1.2 Evoluția în dinamică al portofoliului de credite, clienți corporativi, BC ”Moldova Agroindbank” S.A. pentru anii 2013-2017

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Portofoliul de credite al clienților corporativi, pentu anul 2017, a constituit 6,356 mil. lei (97% față de 31.12.2016). Ponderea cea mai mare (74%) sunt creditele pe termen mediu, 71% – creditele pentru finanțarea activității curente.

Genul de activitate cu cea mai mare pondere în cadrul portofoliului de credite (cca 37%) este comerțul, de asemenea, evidențiem oferta creditelor în sectoarele industriei alimentare (30%), industriei nealimentare (11%), transportului și comunicațiilor (8%). Din portofoliul total de credite al băncii la 31.12.2017, 58% i se atribuie portofoliului de credite al clienților corporativi.

Drept urmare, portofoliul de credite acordate clienților corporativi a înregistrat, la sfârșit de an, o scădere față de începutul anului cu circa 447 mil. MDL. La 31.12.2016, soldul creditelor acordate clienților corporativi a constituit 6,586 mil. MDL, având o pondere de 61,6% în portofoliul total de credite al băncii.

În ce privește calitatea creditelor acordate clienților corporativi, reducerile pentru pierderi la credite au constituit 11,7% (conform SIRF), majorându-se cu 4,1 p.p. față de finele anului precedent.

Tranzacțiile documentare de Trade Finance au înregistrat un volum de 39,289 mii USD, cu 40% mai mult față de volumul realizat оn 2016, atunci cînd Tranzacțiile documentare (garanții bancare, acreditive documentare, etc.) au înregistrat un volum de 27,972 mii USD, fiind cu 456 mii USD mai puțin față de 2015.

Venitul total obținut din vânzarea produselor bancare a fost de circa 739,7 mil. MDL, ponderea principală (cca 83%) fiind obținută din activitatea de creditare.

Încrederea clienților corporativi față de BC ”Moldova Agroindbank” S.A. s-a manifestat și prin creșterea soldului depozitelor bancare. Portofoliul de depozite a avut o evoluție ascendentă, în special pe segmentul persoane fizice, care a înregistrat o creștere cu 18%.

Figura 2.1.3 Evoluția portofoliului de depozite, al clienților corporativi BC ”Moldova Agroindbank” S.A. pe piața bancară, anii de analiză 2013-2017

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

În rezultat, cota de piață a băncii la soldul depozitelor persoane fizice a constituit 1,929 mil. lei, sau cu 297 mil. lei mai mult față de 2016. Depozitele la termen au constituit 19% din soldul total al depozitelor, restul fiind disponibilitățile în conturi curente. Depozitele în valută străină au înregistrat o pondere de 59%, în total, și 74% în cazul depozitelor la termen.

Potențialul oferit de către proiectele în derulare (Bancassurance, deservirea Trezoreriilor Teritoriale, Serviciului Vamal și a Casei Naționale a Asigurărilor Sociale) a adus rezultate tangibile și vor fi dezvoltate în continuare.

Volumul operațiunilor curente ale clienților prin conturile bancare au înregistrat un venit total neaferent dobânzilor, în sumă de 124.5 mil. MDL (104% din planul stabilit).

În ultimii ani se atestă un interes continuu al clienților față de deservirea bancară la distanță. De la numerar la plăți electronice. Astfel, 92% din clienții corporativi sunt abonați la Internet-Banking, iar 91% din tranzacțiile efectuate prin conturile curente sunt derulate electronic.

Implementarea prevederilor Acordului Basel III în reglementarea bancară, cît și concurența intensă pe segmentul clienților corporativi, sunt noi provocări pentru bancă, care impune și o gestionare eficientă a tuturor resurselor în continuare, implementarea tehnicilor bancare moderne, valorificarea performanțelor sistemului de deservire la distanță.

Activitatea de creditare retail, în anul 2017 și-a fortificat pozițiile prin creșterea business-ului, care este orientat spre persoanele fizice și IMM-uri, pe rețeaua de distribuție, produse și servicii, pe calitatea deservirii și satisfacția clienților și nu în ultimul rînd pe implementarea tehnologiilor moderne etc.

Figura 2.1.4. Evoluția rețelei de vinzări, BC „Moldova Agroindbank” S.A. pentru anii 2013-2017

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Dacă analizăm cu atenție figura în care este reprezentată evoluția rețelei de vinzări, BC „Moldova Agroindbank” S.A. pentru anii 2013-2017, observăm că MAIB continuă să optimizeze rețeaua de distribuție, care la finele anului a atins numărul de 186 de oficii, dintre care 66 de sucursale și 120 de agenții, 78 din acestea fiind amplasate în Chișinău și Bălți.

Comparativ cu perioada precedentă, banca și-a crescut cu 25 de unități numărul de ATM-uri bancare, iar numărul bancomatelor de tip Cash In/ Cash Out, atinge numărul total de 280 de unități. Respectiv, acest fapt asigură băncii o cotă de piață de 25.5% după numărul de ATM deținute, în creștere cu 1.1 p.p. față de perioada precedentă.

Peste 80 din bancomatele MAIB oferă posibilitatea de eliberare a numerarului, deținătorii de carduri bancare pot efectua operațiuni de depunere și retragere de numerar, operațiuni de schimb valutar cu monedă națională și valută străină, USD/ EUR.

La 20 de bancomate de tip Cash In/Cash Out a fost implementat Serviciul CARDLESS, care oferă posibilitatea persoanelor fizice de a suplini cu numerar cardurile proprii sau ale persoanelor terțe, emise de MAIB, fără utilizarea propriu-zisă a cardului bancar la efectuarea tranzacției, prin aceste servicii moderne se tinde la creșterea numărului de clienți.

Banca a majorat numărul Centrelor de autoservire 24/24 până la 8, la finele anului 2017 și a deschis Centrul MAIB Studio AVANTI, pentru a oferi programe de educație financiară tinerilor și copiilor cu vârstă preșcolară, a fost lansat cardul Visa Classic AVANTI Contactless destinat tinerilor cu vârsta până la 35 de ani, disponibil în 3 valute (MDL/ EUR/USD) și care se emite gratuit.

Figura 2.1.5. Dinamica soldului de credite retail, BC „Moldova Agroindbank” S.A. pentru anii 2013-2017

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Toate cele expuse anterior ne atestă faptul că banca depune eforturi, care cum se vede din figura prezentată sunt răsplătite prin creșterea numărului de clienți retail activi până la 478 de mii, inclusiv a persoanelor fizice cu 36.2 mii clienți, numărul cărora a atins cifra de 453 mii. Satisfacția clienților este un obiectiv stabilit de bancă, măsurat prin indicatorul NPS (Net promoter scor sau Scor promoter net) pentru persoane fizice, în anul 2017 nivelul acestuia a fost de 39%, față de anul precedent cînd a ajuns la 32%.

Acest fapt a adus la condiția că portofoliul de credite retail în anul 2017 a înregistrat o majorare de 10.3%, în valoare absolută o creștere cu 420 mil. lei, atingând soldul de 4,517.8 mil lei. Creșterea respectivă este bazată pe portofoliul de credite al persoanelor fizice, fiind mai mare cu 19.5%, ori cu 428,5 mil lei, atingând soldul de 2,624.3 mil lei, ca factor de bază au fost soldul creditelor de consum și a creditelor imobiliare.

Este de menționat faptul că, pe sistem cota de piață a băncii la soldul creditelor persoanelor fizice a avut o evoluție pozitivă atingînd nivelul de 34.43%, la finele anului curent, în creștere cu 0,19% față de anul perecedent.

În condițiile unui apetit de finanțare conservator pentru persoane juridice portofoliul de credite a înregistrat 1,893.4 mil. lei., pe segmente de clienți a întreprinderilor mici și micro se observă următoarele date:

– businessul mijlociu, în creștere cu 22.3 mil. lei,

– businessul micro, în creștere cu 132.4 mil. lei,

– businessul mic, în descreștere cu 162.9 mil. lei.

Accentuăm că, portofoliul de credite retail înregistrează o calitate bună a creditelor neperformante atingînd 2.6% din total portofoliu Retail.

Figura 2.1.6. Dinamica soldului de depozite retail, BC „Moldova Agroindbank” S.A. pentru anii 2013-2017

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Făcînd un studiu datelor din figură observăm că, portofoliul de depozite înregistrează o evoluție ascendentă, prin creșterea soldului cu 13.3%, atingînd nivelul de 15,606.7 mil.lei, acest fapt se datorează creșterii pe segmentul de persoane fizice. Portofoliul depozitelor persoane fizice la sfîrșitul anului de gestiune a înregistrat de 12,541 mil. lei, cota de piață fiind de 31.6% comparativ cu anul 2016, cînd constituia 30.2%.

Rata profitului brut și rata profitului net reflectă gradul în care veniturile obținute de bancă reprezintă profit (brut sau net) și nu sunt utilizate doar pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru obținerea veniturilor respective. Indicatorii respectivi sunt mai favorabili cu cât atestă rezultate mai înalte. Ratele ce se referă la indicatorii dați se calculează ca raportul dintre profitul respectiv și veniturile totale, înmulțit cu 100%.

Figura 2.1.7. Evoluția profitului brut și profitului net la BC „Moldova Agroindbank” S.A.

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Daca analizăm datele prezentate în rapoartele financiare ale BC „Moldova-Agroindbank” S.A., observăm, că este o bancă profitabilă, iar profitul acesteia crește din an în an. Din anul 2013 și până în anul 2017, profitul net a crescut cu 15,47% de la 337,784 mii. lei la 458,178 mii lei. În același timp nu trecem cu vederea că potrivit datelor Bancii Naționale a Moldovei, în ianuarie-aprilie 2018 cel mai mare profit net s-a înregistrat la Moldova-Agroindbank – 215,8 mil. lei (în ianuarie-aprilie 2017 – 215,1 mil. lei ).

Rentabilitatea capitalului propriu ROE (return on equity), reprezintă unul din cei mai importanți indicatori ai profitabilității, fiind folosit de proprietarii unei companii sau potențialii finanțatori în luarea unei decizii de investitie. Indicatorii arată proprietarilor (acționarilor) eficiența cu care managementul le utilizează capitalul investit în bancă. Se calculează ca raportul dintre profit și media capitalurilor proprii a perioadei de raportare.

Rentabilitatea activelor ROA (return of assets), reflectă capacitatea managementului băncii de a folosi eficient resursele de care dispune banca în scopul maximizării profitului. Este indicatorul care reflectă cel mai bine cît de eficient lucrează echipa managerială. Deoarece impozitele și dobînzile plătite pot diferi de la o companie la alta acest indicator utilizează profitul înainte de deducerea elementelor anterior menționate în scopul obținerii unei comparabilități a eficiențelor industriale. Se calculează ca raportul dintre profit și media activelor băncii a perioadei de raportare. În continuare vedem o reflectare grafică a indicatorilor menționați:

Figura 2.1.8. Dinamica indicatorilor rentabilității la BC „Moldova Agroindbank” S.A., %

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

În anii de raport se observă o scădere în dinamică a indicatorilor de rentabilitate, dar necătînd la cele expuse, menționăm că rentabilitatea activelor și rentabilitatea capitalului la 31.12.2017 au constituit 2,08% și respectiv 12,93%, fiind în creștere față de anul precedent.

Menționăm că BC "Moldova Agroindbank" SA și-a reconfirmat poziția de lider incontestabil al sistemului bancar din Republica Moldova, menținută pe parcursul mai multor ani. BC "Moldova Agroindbank" SA conduce clasamentul cu o valoare de rating de 6,6 puncte, depășind cu 2 puncte următoarea bancă clasată. Instituția financiară deține cea mai mare cotă de piață după portofoliul de credite și rentabilitatea înaltă a capitalului.

Moldova Agroindbank este un pilon de bază al sectorului economico-financiar al Republicii Moldova, deținând poziția de lider incontestabil la cei mai importanți indicatori. La situația din 31 aprilie 2018, banca deținea cote de piață de 28% la active, 33,47% la credite brute, 29,4% depozite totale și 38,9% la profit.

2.2 Estimarea indicatorilor lichidității a BC „Moldova Agroindbank” S.A

Publicarea datelor financiare pe care le-a obținut o bancă nu este suficient pentru a se forma o părere despre activitatea generală a băncii, de aceea este necesar să se analizeze mai detaliat care sunt rezultatele obținute și cum ele influențează asupra segmentului studiat. Astfel, folosind mai multe tipuri de indicatori recomandați, putem să ne facem o impresie despre lichiditatea băncii, nu numai bazîndu-ne doar pe respectarea celor două principii de lichiditate.

Indicatorii lichidității reflectă capacitatea băncilor de a-și onora atît obligațiunile curente, cît și cele pe termen lung. În categoria indicatorilor de lichiditate pot fi incluse lichiditate pe termen lung și lichiditatea curentă.

Astfel, lichiditatea pe termen lung (LTL) (active cu termenul de rambursare mai mare de 2 ani/resursele financiare cu termenul potențial de retragere, care depășește 2 ani < 1), principiul I al lichidității.

Lichiditatea curentă (LC) (active lichide exprimate prin numerar, depozite la BNM, valori mobiliare de stat, credite interbancare nete cu termenul de pînă la o lună/total active *100% > 20,0 la sută), principiul II al lichidității. Banca monitorizează nivelul lichidităților conform Reglementărilor emise de Banca Națională a Moldovei.

Tabelul 2.2.1.

Dinamica indicatorilor lichidității la BC „Moldova Agroindbank” S.A., %

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Evoluția lichidității băncii este prezentată în Figura2.2.1

Figura 2.2.1. Dinamica indicatorilor lichidității la BC „Moldova Agroindbank” S.A., %

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Mărimea și evoluția coeficientului lichidității pe termen lung demonstrează o situație favorabilă a echilibrului financiar pe termen lung la banca analizată, deoarece mărimea optimal recomandată de BNM este sub 1 unitare. Cu toate că se observă o creștere nesemnificativă a acestui indicator, pînă la mărime maxim admisibilă mai sunt rezerve de creștere.

Coeficientul lichidității curente, conform recomandărilor BNM, trebuie să fie mai mare de 20%, ceea ce se observă la BC „Moldova Agroindbank” S.A., înregistrându-se chiar o creștere a acestui indicator pînă la 48,93% în anul 2017. La ambii indicatori prognozele evoluției lor ulterioare demonstrează rezultate pozitive.

Fiabilitatea BC presupune posibilitatea ei de a genera profituri din activitatea sa, finanțându-și existența viitoare. Fiabilitatea este asemănătoare cu bonitatea, care este suma totală a caracteristicilor băncii comerciale, care o determină atât sub aspect de fiabilitate cât și sub aspect de solvabilitate și lichiditate.

Metode de apreciere a fiabilității :

analiza internă – presupune analiza activității băncii comerciale în baza raporturilor financiare și altor coeficienți calculați de managerii băncii;

analiza externă – care poate fi de 2 feluri: ratingurile făcute de alte organizații și datele oficiale prezentate de banca centrală.

În această situație prezentăm metodele: ratingul CAMEL, dezvoltat în anii ‘80 de FED-ul american. Sistemul de rating bancar și de avertizare timpurie CAMELS este o abreviere care provine de la: Capital, Asset, Management, Earning. Liquidity, mai tîrziu se adauga și (S) Sensitivity to risk, se interpretează în modul următor:

C – capital adequacy – sau suficiența capitalului. Sistemul determină ce capital posedă banca pentru asigurarea mijloacelor clienților, și dacă mărimea acestui capital este suficientă ca după acoperirea cheltuielilor probabile banca să continue să facă față cerințelor impuse de Banca Centrală privind suficiența capitalului.

Coeficientul suficienței capitalului – servește la evaluarea suficienței capitalului, unde capitalul normativ total se raportează la activele totale*100% – cu atribuirea următoarelor puncte: >12% – 1 ; 9-12%-2; 9-6%- 3; 3-6%- 4 ;<3% – 5.

Figura 2.2.2. Coeficientul suficiența capitalului la BC „Moldova Agroindbank” S.A., %

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Coeficientul suficiența capitalului în cadrul BC „Moldova Agroindbank” S.A. obține valoarea 1 în rating în anul 2017,– >12%.

A – assets quality – calitatea activelor. Sistemul determină gradul de "rambursabilitate" a activelor și a posturilor extrabilanțiere, și evaluează calitatea creditelor noi, corectitudinea clasificării creditelor, rezervarea mijloacelor în fondul de risc, politica și metodele generale dc creditare. Se vor pondera la risc totalitatea activelor, structurate după următoarele criterii:

active stabile – 2%;

active instabile – 5%;

active compromise – 30%;

active riscante – 75%;

active nerambursate – 100%.

Coeficientul calitatea activelor = active ponderate la risc/ capital *100%

Valoarea în rating a coeficientului:1 – 0-5%; 2-5-15%; 3-15-30%; 4- 30-50%; 5 – mai mult de 50%.

Figura 2.2.3. Coeficientul calitatea activelor la BC „Moldova Agroindbank” S.A., %

*Sursa: Elaborat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Coieficientului calitatea activelor la BC „Moldova Agroindbank” S.A. se poate de atribuit în anul 2017, Valoarea în rating 2– (5-15%;)

M – management – gestiunea bancară. Sistemul determină calitatea managementului bancar pe baza rezultatelor obținute, pe baza politicii alese, a profunzimii controlului și respectării legislației și normativelor. După calcularea tuturor coeficienților și analiza activității de gestiune al băncii se punctează managementul bancar cu o notă de la 1 la 5.

După părerea autorului, calitatea managementului la BC „Moldova Agroindbank” S.A. este la un nivel înalt, cu toate că există unele neajunsuri minore la compartimentul calitatea activelor. Reieșind din aceste autorul conferă băncii punctajul 2 (de la 1 pînă la 5) la compartimentul gestiunii bancare.

R – earnings – rentabilitatea. Sistemul determină suficiența profitului pentru creșterea de mai departe a băncii și menținerea la nivelul necesar a mărimii Capitalului Normativ Total (CNT). Se apreciază ROE și ROS și se compară cu coeficienții dați din sistemul bancar. Băncile care au acești indicatori mai mari vor avea o notă mai mare în rating, cele care vor înregistra un indicator mai mic – o poziție mai joasă. Reieșind din analiza efectuată, atribuim punctajul 1.

L – liquidity – lichiditatea. Sistemul determină dacă banca e suficient de lichidă pentru a-și onora obligațiile ordinare și cele neordinare apărute inopinat.Se va determina coeficientul lichidității curente. Se vor aprecia următoarele puncte: 1- mai mult de 30%; 2- 20-30%; 3 –10-20%; 4 –5-10%; 5 – mai mic de 5%. BC „Moldova Agroindbank” S.A. i s-a atribuit punctajul 1 și la acest coieficient, motiv fiind în anul 2017 înregistrarea a 48,93%.

Ratingul generalizator- reprezintă ratingul final și se calculă utilizând media aritmetică a ratingului componentelor. Cele 5 componente se sumează și rezultatul se împarte la 5.

R = (2.2.1)

Tabel 2.2.1.

Ratigul generalizator al BC „Moldova Agroindbank” S.A.

*Sursa: Calculat și interpretat de autor în baza rapoartelor financiare//Rapoarte anuale 2013-2017//www.maib.md

Puternic – rezultă că banca este complet sănătoasă, este stabilă față de influența factorilor economici și financiari externi, nu este necesară intervenția organelor de supraveghere

Satisfăcător – înseamnă că banca practic este sănătoasă, stabilă și poate înfrunta oscilațiile de pe piața financiară; neajunsurile depistate sunt puțin importante. intervenția organelor de supraveghere este îndreptată asupra înlăturării neajunsurilor depistate.

Rezonabil – înseamnă că banca are probleme de ordin financiar, operațional și tehnic; este destul de vulnerabilă la schimbările nesatisfăcătoare ale situației economice; poate ușor deveni falimentară daca masurile luate se vor dovedi ineficiente; este necesară intervenția suplimentară a organelor de supraveghere pentru înlăturarea neajunsurilor constatate.

Marginal – înseamnă că banca are un număr considerabil de probleme financiare; fără aplicarea unor masuri de corecție banca poate da faliment în curînd. Este necesar un control riguros și desigur un plan eficient de măsuri care ar înlătura neajunsurile depistate; banca trebuie trecuta sub supravegherea Departamentului Supravegherii Bancare a Băncii Naționale.

Nesatisfăcător – banca este insolvabilă și există probabilitatea falimentului ei în timpul cel mai apropiat; neajunsurile depistate sunt într-atât de periculoase încât este necesară susținerea financiară din partea acționarilor și din alte surse; sunt necesare masuri urgente de corectare.

Rezultatele obținute de către BC „Moldova Agroindbank” S.A. în anul 2017 au fost de excepție, demonstrînd capacitatea băncii de a îndeplini cu succes obiectivele strategice prin adaptarea la factorii și riscurile externe.

CAPITOLUL III. METODE DE PROTECȚIE ȘI PERSPECTIVE DE ASIGURARE A LICHIDITĂȚII ÎN CADRUL BĂNCILOR COMERCIALE

3.1 Reglementarea bancară în domeniul riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca comercială să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele acordate pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării acestor active cu pasivele, adică cu resursele. Banca comercială gestionează expunerea la riscul de lichiditate cu ajutorul unui cadru specific conceput pentru a gestiona riscul, de zi cu zi și în cazul unei potențiale crize de lichiditate.

Procesul de gestionare a riscului lichidității presupune efectuarea analizei maturității activelor și pasivelor, analizei bazei de resurse, analizei indicatorilor de concentrare și stabilitate a resurselor atrase de către banca comercială, efectuarea stres-testărilor riscului de lichiditate cu scopul elaborării deciziilor în privința gestionării lichidității curente, a poziției monetare curente, respectării regimului rezervelor obligatorii, precum și a lichidității pe termen mediu și lung.

Teoria administrării lichidității băncii a apărut odată cu apariția băncilor comerciale. Inițial problema lichidității băncii avea 2 teorii-soluții.

De menționat că prima teorie era bazată pe faptul că structura activelor băncii după termen trebuie exact să corespundă structurii pasivelor. Regula de aur a băncii este că mărimea și termenele obligațiunilor financiare ale băncii corespund exact cu mărimea și termenele resurselor băncii. Iar teoria a doua – constă în faptul că între structura activelor și pasivelor băncii există o neconcordanță reală. În același timp teoria administrării lichidității se bazează pe două metode:

Metoda fondului comun de rezerve.

Metoda distribuirii activelor.

La baza primei metode stă ideea combinării tuturor resurselor într-un fond sau coș comun, fiind respectate condițiile de profitabilitate-lichiditate. Metoda fondului comun nu pune în dependență directă poziții de activ și pasiv, însă ea presupune repartizarea rezervelor existente în următoarele scopuri:

Pentru rezerve primare sau de bază – neprofitabile (rezerve/provizioane pentru pierderile din credit-fond de risc).

Rezervele secundare – aduc un oarecare venit (valorile mobiliare de stat foarte lichide, valori mobiliare interbancare cu o lichiditate înaltă, obligațiuni bancare).

Resursele pentru credite bancare – cele mai profitabile și cele mai riscante.

Investițiile băncii (asigura băncii un venit sigur pe un termen îndelungat).

Mărimea resurselor folosite pentru toate operațiunile propuse este determinată de prognozele dezvoltării economiei, iar în dependență de clasificarea pasivelor băncii, starea pieței și alți factori, banca determină mărimea fiecărei diviziuni a activelor în totalul bilanțului contabil al băncii. Dacă utilizăm metoda respectivă, precizăm suma mijloacelor ce urmează să fie plasată în active, care reprezintă rezerva primei tranșe, ce poate fi folosită la prima cerere a clienților băncii pentru satisfacerea comenzilor privind ridicarea depunerilor și încasarea creditelor.

Mai apoi se stabilește parte de mijloace ce trebuie vărsată în rezervele tranșei a doua, care includ activele cu lichiditate sporită, ce aduc un venit nu mai mic decît norma stabilită de banca comercială : efectele publice, creditele interbancare, împrumuturile pe termen scurt cu lichiditate sporită. Cuantumul tranșei a doua depinde de fluctuația volumului depunerilor și de cererea de credite – cu cît e mai mare, cu atît mai multe rezerve sunt solicitate.

Sursele Repartizarea

Figura 3.1.1 Schema gestiunii activelor prin metoda fondului comun de mijloace.

Avantajul metodei fondului comun de mijloace constă în simplitatea pentru luarea deciziilor privitor la plasarea mijloacelor acumulate. Totuși deosebim următoarele dezavantaje:

Neglijează legătura dintre active și pasive.

Nu ține cont de optimizarea lichidității băncii.

Poate fi utilizată de către băncile mari, care au resurse considerabile.

Metoda distribuirii activelor poate fi utilizată în calitate de schemă pentru elaborare politicii băncii în domeniul soluționării problemelor legate de administrarea activelor. În această situație se utilizează ideea concordanței depline dintre active și pasive fără a se realiza o distribuție foarte clară a resurselor (principiul echilibrării activelor și pasivelor – tot ce banca primește trebuie investit ca să obțină profit) în operațiuni de creditare, în valori mobiliare de stat sau corporative. Valorile mobiliare de stat sunt singurele lichide care asigură un venit stabil și plătit la timp, nu sunt supuse riscului.

Metoda repartizării activelor, utilizată în gestionarea lichidității băncii comerciale, ține cont de dependența lichiditatea mijloacelor de sursele din care sunt atrase, stabilind un anumit raport între tipurile corespunzătoare de active și pasive.

Cu cît este mai mare cota pasivelor pe termen lung în suma totală a resurselor, cu atît este mai mare ponderea distribuțiilor pe termen lung și a investițiilor băncii și invers, cu cît este mai mare partea depozitelor la vedere, adică resurselor pe termen scurt, cu atît mai mare va fi ponderea în active pe termen scurt, fie sub forma disponibilităților în casă, fie sub formă de sold în conturile corespondente la BNM sau alte bănci comerciale.

Avantajul metodei distribuirii resurselor constă în faptul că pe baza calculelor efectuate de bancă, ea își poate permite să stabilească cu precizie partea activelor înalt lichide și din contul micșorării ei să investească în activele care aduc un venit înalt.

Altă metodă ne indică faptul că diverse surse necesită diferite norme de rezerve obligatorii. Fiecare categorie de surse, potrivit modelului respectiv, este considerată “Bancă” separată “în cadrul băncii” sau “centru al lichidității”. Stabilind apartenența mijloacelor la diverse centre, conform lichidității și rentabilității lor. Conducerea băncii determină ordinea repartizării acestor mijloace fiecărui centru.

Sursele Repartizarea

Figura 3.1.2. Schema gestiunii activelor prin metoda repartizării activelor

Din figura prezentată se observă că din depunerilor la cerere, față de care cerințele sunt mari, se constituie, în fond, rezervele primare și doar o parte din ele pot fi destinate acordării de împrumuturi, în temei, pe termene scurte.

Pe de altă parte, capitalul fix aproape că nu are nevoie de nici o acoperire a lichidității activelor și e folosit, în fond, pentru investiții în imobile și terenuri, iar mijloacele rămase sunt destinate mai cu seamă creditelor pe termen lung și valori mobiliare cu lichiditate redusă.

De asemenea, trebuie să se țină cont de interdependența termenelor împrumuturilor și depozitelor. Împrumuturile pe termen scurt pot fi constituite din depozitele și depunerile la cerere, iar cele pe termen lung – în temei, din depozitele pe termen lung.

Principalul avantaj al metodei respective constă în reducerea ponderii activelor lichide și a plasamentelor de mijloace suplimentare în împrumuturi și investiții, fapt ce conduce la majorarea de profit. În același timp, și această metodă nu e absolut perfectă. Strînsa legătură dintre vitezele circulației depunerilor din anumite categorii ar putea lipsi.

După cum ne demonstrează și practica băncilor comerciale din RM, o parte din mijloace incluse în depunerile la cerere nu este ridicată datorită noilor intrări și poate fi investită în valori mobiliare pe termen lung cu un grad mare de rentabilitate. O altă deficiență a metodei repartizării activelor constă în probabila independență a surselor de mijloace față de modalitatea utilizării lor. În realitate, atragerea de depuneri proaspete, în condițiile RM, ar putea indica nevoia de a satisface din comenzile de credite, prezentate de noii deponenți. Drept urmare, o parte a noilor depuneri ar putea fi folosită pentru acordarea de credite.

Metoda repartizării creditelor, cît și metoda fondului comun de mijloace, pune accentul pe lichiditatea rezervelor obligatorii și pe o eventuală ridicare a depunerilor, acordînd mai puțină atenție oportunității satisfacerii comenzilor de credit ale clientelei. Dar odată cu creșterea activității de afaceri, cresc și depunerile, și creditele. În asemenea situații banca, afară de acoperirea normelor de rezervă obligatorii, stabilite de BNM, va avea nevoie de lichidități, în special pentru satisfacerea solicitărilor de credit, mai mult chiar decît pentru acoperirea golurilor de pe urma retragerii depunerilor.

Ambele metode se bazează pe nivelul mediu, nu pe nivelul maximal al lichidității. Din această cauză, deși indicatorul lichidității, în general, ar putea fi suficient, el nu va sugera conducerii băncii ce sumă disponibilă trebuie să aibă în casă pentru săptămîna următoare, ca să poată compensa golurile de pe urma ridicării depunerilor și satisface comenzile de credit.

Doar analiza temeinică a conturilor anumitor clienți și cunoașterea la perfecție a situației economice și financiare pe piața locală garantează determinarea justă a necesarului de bani în numerar către momentul dat.

Teoria contemporană a administrării lichidității băncii include cîteva direcții de bază:

Teoria administrării activelor (gestiunea, strategia).

Teoria administrării pasivelor.

Administrarea echilibrată a activelor și pasivelor (strategia mixtă).

I. Strategia administrării activelor prevede acumularea resurselor lichide sub forma activelor lichide, reprezentată de resurse bănești, soldurile în contul BNM, valori mobiliare (de stat, care sunt ușor realizabile), care în caz de necesitate pot fi transformate în lichidități pentru satisfacerea necesităților. Acest procedeu se mai numește transformarea activelor, deoarece activele lichide se transformă în mijloace bănești lichide. Aceste active lichide trebuie să aibă 3 particularități:

Să existe o piață proprie pe care să se realizeze transformarea lor rapidă în bani.

Să aibă prețuri relativ stabile pentru ca piața să accepte toate activele propuse spre vînzare, fără a fi necesară micșorarea semnificativă prețurilor la ele.

Trebuie să fie reversibile. Vînzătorul acestor active trebuie să aibă posibilitatea la momentul de timp necesar de a recupera investițiile inițiale cu risc minim.

Cele mai răspîndite active lichide pentru bănci sunt cambiile de trezorerie, depozitele în alte bănci, obligațiile de stat, accepțiunile băncii. Deși banca poate să majoreze nivelul lichidității pe baza creșterii activelor lichide, ea totuși nu numaidecît poate fi lichidă, deoarece asupra nivelului lichidității la fel influențează cererea la mijloacele lichide. Banca este lichidă atunci cînd ea poate să primească mijloace lichide la prețuri rezonabile, în volumul necesar și la momentul de timp necesar.

Strategia de gestiune a lichidității prin gestiunea activelor se folosește în special de băncile mici, care găsesc această metodă de gestiune a lichidității mai puțin riscantă, decît metoda bazată pe împrumutarea mijloacelor lichide, deși strategia transformării activelor nu este o metodă ieftină de gestiune a lichidității.

Realizarea activelor determină pierderea veniturilor viitoare, deoarece sunt efectuate diferite plăți cum ar fi comisioane brokerului , comisioane băncii în care se păstrează contul corespondent. Respectiv aceste comisioane sunt trecute la cheltuieli și reprezintă pierderi. Din realizarea activelor banca poate suporta pierderi în cazul cînd sunt realizate cu un preț scăzut (mai mic sau cu un risc majorat decît cel inițial).

În afară de aceasta, vinderea activelor cu scopul obținerii mijloacelor lichide duce la înrăutățirea stării bilanțului băncii, deoarece cel mai des se vînd active cu nivel mic al riscului, iar existența lor certifică despre siguranța financiară a băncii. Necesitatea vinderii activelor indicate poate apărea pe piață în acel moment, cînd este o scădere a prețurilor, ceea ce supune banca la riscul pierderii semnificative de capital.

Conducerea trebuie să asigure realizarea activelor cu profitabilitate potențială minimă pentru a minimiza costul alternativ al veniturilor viitoare. În concluzie: administrarea băncii trebuie să aibă ca scop primordial înstrăinarea activelor la un preț real, ținînd cont de achiziționările viitoare. În prezent teoria administrării activelor are 3 direcții de dezvoltare:

Teoria creditelor comerciale, a apărut în managementul bancar încă din secolul 18 și la baza acestei teorii stă faptul că o bancă se consideră lichidă, doar atunci cînd resursele acumulate sunt utilizate pentru acordarea creditelor pe termen scurt, care sunt rambursate la timpul stabilit. În acest caz băncile participă la creditarea activităților comerciale.

Teoria deplasării activelor, constă în faptul că o bancă se consideră lichidă dacă activele sale pot fi deplasate sau vîndute altor creditori sau investitori. Dacă banca acordă credite pe termen lung, ea trebuie să aibă o asigurare foarte înaltă.

Teoria veniturilor așteptate – o bancă se consideră lichidă dacă la baza graficului plăților de rambursare a creditelor sunt incluse și sumele veniturilor reprezentate prin dobînzi.

Principiile generale de gestiune a activelor:

Urmărirea structurii raționale a activelor.

Diversificarea operațiunilor active.

Urmărirea riscurilor și formarea rezervelor.

Susținerea veniturilor activelor.

Structura activelor este corelația dintre diferite posturi de activ ale bilanțului după calitate către totalul bilanțului. Prin structură rațională și calitatea activelor se înțelege nivelul lor de lichiditate. Activele lichide care în scurt timp cu pierderi minime pot fi folosite la stingerea obligațiilor băncii, se referă la rezervele obligatorii.

Diversificarea insuficientă a operațiunilor active ale băncii comerciale, cu o majoritate de operații de creditare, majorează riscul lichidității băncii și reduce calitatea gestionării activelor. Pentru apărarea de riscul nelichidității și gestionării neraționale a portofoliului de credite, determinat de neîntoarecerea creditelor, este necesar de a prevedea formarea rezervelor generale și speciale, precum și rezerva pentru acoperirea pierderilor din credite.

Rezerva generală de lichiditate a băncii comerciale depinde de norma rezervei obligatorii fixată de BNM și de nivelul rezervei de lichiditate, stabilit de banca comercială însăși. Fiecare bancă comercială tinde să-și creeze o rezervă minimală de mijloace lichide și să-și asigure un maxim potențiale de credit, pornind de la propriul nivel de lichiditate, fiabilitate, rentabilitate.

Rezerva privind pierderile din credite trebuie să fie formată în corespundere cu principiul atenției și gestionării activelor pentru:

a). a influența și a îmbunătăți calitatea activelor băncii;

b). a reduce riscul posibilei lichidității neechilibrate în rezultatul gestiunii rele a activelor.

c). de a evita împărțirea părții valutare a profitului bănci, care poate fi necesară pentru acoperirea pierderilor viitoare pe credite și menținerea lichidității băncii și calității activelor ei.

Apariția administrării pasivelor se datorează faptului că multe bănci au început să folosească împrumuturi de pe piața monetară ca sursă pentru suplinirea resurselor lichide. Această strategie presupune împrumutul resurselor ușor realizabile în măsură să asigure acoperirea cererii totale așteptate de resurse lichide. Pentru a evita acumularea unui volum mare de resurse lichide nefolosite în active, băncile apelează la piața monetară doar în caz de necesitate. Dacă cererea băncii este mai mare decît oferta, banca majorează rata dobînzii pînă la suplinirea sumei necesare de resurse. Principalele surse de împrumut a mijloacelor disponibile pe piața monetară sunt: Certificate de depozit (Open –Market și REPO) și credite în euro-valute.

Metodologia de gestiune prin pasive presupune următoarele:

Structurarea tuturor pasivelor în 3 categorii mari după principiul necesar de rambursare:

Pasivele urgente, reprezentate de toate pasivele care necesită a fi rambursate în următoarele zile:

Soldurile conturilor curente ale clienților.

Depozitele scadente (la vedere).

Depozite instabile include depozite și alte obligațiuni pe care banca le va achita în viitorul apropiat.

Pasivele stabile, reprezentate de acele pasive în care banca are încredere că nu vor fi retrase în viitorul apropiat:

Depozitele la termen (pe termen lung).

Depozitele interbancare (legate de conturi de corespondență).

Valorile mobiliare ale băncii (acțiunile emise de bancă și plasate acționarilor băncii, mijloacele fondatorilor și acționarilor băncii).

Valorile mobiliare pe termen lung (obligațiuni) pentru care avem o maturitate bine determinată.

Prestabilirea unui coeficient formulat din experiența proprie pentru fiecare tip de pasive conform căruia banca va calcula necesarul de mijloace lichide pentru a-l acoperi. Calcularea sumelor respective prin ponderarea fiecărui tip de pasiv la coeficientul și corectarea acestor sume cu rezervele bancare obținute pentru fiecare tip de pasiv. Gestiunea pasivelor este mai des folosită de către băncile mari, care cu ajutorul acestei metode uneori acoperă 100% din necesitățile sale în mijloace lichide.

Împrumutul mijloacelor lichide este o metodă mult mai riscantă de rezolvării de către bancă a problemelor lichidității din cauza schimbării cotelor procentuale ale pieței monetare și accesibilității creditului. Băncile deseori sunt nevoite să cumpere mijloace lichide în perioada, cînd este mai greu de făcut din punct de vedere al cheltuielilor și posibilităților.

Costul împrumutului băncii este întotdeauna nedeterminat, ceea ce mai mult mărește nesiguranța mărimii veniturilor nete ale băncii. În afara de aceasta, băncile întîmpină greutăți financiare, de regulă, au nevoie de cantități mari de mijloace lichide împrumutate, deoarece cînd devine cunoscut despre greutățile băncii, depunătorii încep să-și retragă mijloacele sale. În același timp alte institute financiare încep să fie mai puțin dispuse să crediteze o astfel de bancă din cauza riscului presupus.

Strategia mixtă de gestiune a activelor și pasivelor (echilibrată). Din cauza riscului existent la strategia gestiunii mijloacelor lichide împrumutate și costului mare de păstrate a mijloacelor lichide în active, multe bănci aleg strategia de compromis de gestiune a lichidității, și anume gestiunea activelor și pasivelor.

Conform acestei metode o parte a cererii așteptate de resurse lichide se acumulează sub forma valorilor mobiliare ușor realizabile și depozitelor în alte bănci, iar cealaltă parte a necesităților de lichiditate se asigură prin intermediul unor contracte preventive privind deschiderea unor linii de creditare cu băncile corespondente și alți furnizori de resurse.

Necesarul de lichidități apărute spontan se acoperă cu împrumuturi pe termen scurt. Necesarul de lichidități pe termen lung poate fi prognozat, iar resursele necesare pentru acoperirea lui poate fi asigurat fie sub formă de împrumut, fie prin mijloace bănești, fie prin valori mobiliare care pot fi ușor transformate în numerar în caz de necesitate.

Este necesar de menționat faptul că pentru dirijarea riscului de lichiditate este nevoie de o strategie care ar duce la diminuarea riscurilor și sporirea profitabilității. Strategia unei bănci – ordonarea unor elemente ale politicii bancare care cer o preocupare permanentă în vederea realizării sarcinilor importante ale băncii, atît în diverse domenii cît și la modul general. Strategia unei bănci este scopul pe care banca vrea să-l atingă și modalitatea de al atinge în perspectivă.

Putem menționa unele din principiile strategiei bancare:

Prudența activității bancare;

Interconexiunea dintre personalul bancar, posibilitățile tehnice ale băncii și posibilitățile comerciale;

Strategia bancară de dezvoltare nu va forța posibilitățile actuale ale băncii cerînd aplicarea la maximum a tuturor elementelor mangementului bancar pentru realizarea unor proiecte mai puțin reale. În caz contrar banca riscă să piardă și piața actuală de servicii pe care o deține.

Din punct de vedere a realizării scopului maxim pus de fiecare bancă: de creștere a profitabilității, sunt cunoscute 3 tipuri de strategii:

Strategia de cucerire (expansivă) –formarea anumitor planuri bancare pentru extinderea pieții produsului sau implementarea noilor produse în vederea creșterii profitabilității.

Strategia de repliere- banca evaluează că nu poate face față sarcinilor actuale și modifică activitatea sa spre scăderea expansiunii sau restructurizarea serviciilor oferite

Strategia de consolidare- banca se mulțumește cu starea actuală și investește forțe umane și materiale pentru a o menține.

În vederea implementării strategiilor expuse banca va efectua următoarele proceduri:

determinarea clară a scopurilor propuse și concordarea acesturi scopuri cu cerințele pieții și realitatea economică în teritoriul pe care activează;

determinarea mecanismelor cu care vor fi implementate scopurile propuse, identificare imstrumentelor în cadrul acestor macanisme nacesare a fi utilizate;

determinarea sarcinilor fiecărui compartiment al managementului bancar care va fi implicat în realizarea strategiei date;

elaborarea planului de activitate pentru fiecare compartiment în concordanță cu scopurile trasate.

În literatura de specialitate elaborarea și impelementarea structurii bancare ține de toate elementele teritoriale ale băncii și afectează integral tot personalul. Elaborarea strategiei este posibilă decît în urma analizei interne riguroase a activității bancare. Această analiză în elaborării structurii va cuprinde următoarele elemente:

analiza datelor financiare din trecutul și prezentul băncii, estimarea realistă a stării actuale financiare;

depistarea și analiza situațiilor de risc în activitatea bancară la momentul actual. Aceaste situații vor fi luate în considerație la momentul adoptării deciziilor pentru a fi evitate în viitor;

analiza pieței creditului, pieței valutare, situația agenților economici, studii complexe privind anturajul economic în care activează banca;

stabilirea unor prognoze ale activității bancare depistîndu-se potențialul intern nevaloric al băncii;

evaluarea costurilor actuale în cadrul activității bancare;

evaluarea existenței suficiente de capital și necesarului de capital în urma implementării strategiei bancare.

Elaborarea strategiei globale și a strategiei secundare trebuie făcută ținînd cont de 3 situații:

situația de favorabilitate (optimistă);

situația de incertitudine (pisimistă);

situația realistă (mixtă).

Toate strategiile sunt documentate prin planuri. Putem menționa tipurile de planuri cel mai des utilizate în cadrul bancilor și a instituțiilor financiare pentru sporirea activității și a profitabilității:

Plan strategic – expune în linii mari scopurile și modalitățile de realizare a lor.

Plan de implementare – se expune modul de activitate și sarcinile fiecărui element al managementului bancar în vederea realizării obiectivelor punctate în planul strategic.

Plan financiar – evaluarea tuturor activităților băncii în unități monetare în cadrul realizării planului strategic și cel curent.

Politica generală de activitate a băncii este documentul esențial în baza căruia banca activează în curent, a activat în trecut și elaborează strategii pentru activitatea de viitor. Politica de activitate a băncii globală cuprinde totalitatea politicilor bancare pe genuri de activități:

Politica de creditare;

Politica de cadre;

Politica investițională;

Politica de atragere a resurselor;

Politica de gestiune a dobînzelor, etc.;

Fiecare din politicile secundare vor fi formate în concordanță cu politica globală a băncii după următoarele principii:

Luarea în considerație a misiunii băncii, a poziției ei pe piață, a potențialului de expansiune a ei;

Menținerea legăturii dintre trecutil prezentul și viitorul în cadrul tuturor activităților bancare, stabilirea obiectivelor strategice ale băncii pentru a realiza dezvoltarea și creșterea băncii și a menține stabilitatea și vitalitatea ei, implicarea în cadrul activității bancare a tuturor elementelor manageriale într-o interconexiune pe verticală și pe orizontală.

Menționăm că Scopurile politicii bancare pot fi deduse din principiile:

Expunerea clară și formalizarea tuturor relațiilor existente în bancă și necesare pentru a obține realizarea scopurilor de activitate bancară;

Promovarea strategiilor de dezvoltare bancară în vederea realizării profiturilor;

Expunerea modului în care aceste strategii vor fi promovate.

În opinia multor autori și analiști economici analiza lichidității este foarte importantă pentru orice bancă care tinde spre atragerea clienților și garantarea surselor atrase de la aceștia, precum aceasta va duce la diminuarea riscului privind lichiditatea.

Situația lichidității extreme determină eșecul unei instituții bancare, iar riscul de lichiditate poate fi fatal. În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăților temporare sau permanente, de a accede la surse de fonduri. Lichiditatea evidențiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un „cost rezonabil“ în permanență.

Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt mai mari decît resursele pe termen lung ale băncilor, acestea se confrunta cu doua situații, respectiv:

Prima situație, denumită risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile masive și neasteptate ale creditorilor băncii. Aceasta, pentru a face față situației, este forțată fie să atragă deponenți (prin bonificarea unor dobînzi superioare celor practicate pe piață), fie să apeleze la împrumuturi de urgență, la costuri excesive.

A doua situație, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze resursele și plasamentele în funcție de exigibilitatea lor reală și nu juridică (depozitele la vedere sunt, de regula, mai stabile decît depozitele la termen, sau conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decît creditele cu scadență mai îndepartată).

În scopul gestionarii eficiente a procesului de menținere permanentă a lichidității în cadrul activității bancare din Republica Moldova, autoritatea bancară centrală a emis o serie de reglementari. Astfel prin normele Băncii Naționale a Moldovei, care reglementează nivelul minim de lichiditate al societăților bancare, s-a introdus mecanismul benzilor de lichiditate care presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

se stabilesc benzile de lichiditate pe urmatoarele intervale de timp:

– pînă la 1 luna inclusiv;

– între 1 și 3 luni inclusiv;

– între 3 și 6 luni inclusiv;

– între 6 și 12 luni inclusiv;

– peste 12 luni.

se repartizează activele și pasivele bilanțiere pe scadențe și pe benzi de lichiditate, respectîndu-se următoarele reguli:

la repartizarea pe scadențe a activelor și pasivelor bilanțiere se au în vedere termenele rămase de scurs pînă la expirare;

se repartizează pe scadențe și se înscriu pe benzi de lichiditate și angajamentele/obligațiile evidențiate în afara bilanțului;

activele și pasivele bilanțiere pentru care banca a constituit provizioane de risc se înscriu pe benzi de lichiditate, în funcție de valoarea lor neta, respectiv valoarea contabilă diminuată, după caz, cu provizioanele constituite;

anumite active bilanțiere se înscriu pe benzi de lichiditate la valoarea netă, diminuată cu un coeficient de ajustare, determinat prin raportarea soldului creditelor restante aferente categoriei respective de active clientela, existente în sold la sfîrșitul lunii pentru care se face repartizarea.

se determină lichiditatea efectiva (Le) prin însumarea activelor bilanțiere și extrabilanțiere, a căror valoare a fost ajustată, repartizate pe benzi de scadență, iar suma obținută evidențiază creanțele băncii din relațiile cu clienții săi;

se determină lichiditatea necesară (Ln) prin însumarea pasivelor și obligațiilor bilanțiere și extrabilanțiere, a căror valoare a fost ajustată, iar valoarea rezultată exprimă sumele pe care banca trebuie să le restituie clienților săi în perioadele de timp respective;

se compară lichiditatea efectivă cu cea necesara și se obține:

excedent de lichiditate, cînd Le > Ln;

deficit de lichiditate, cînd Le < Ln (aceasta situație este inacceptabilă pentru bancă, întrucît nu poate face față obligațiilor de plată, fiind practic în încetare de plăți).

În scopul limitării riscului de lichiditate și a încadrării în nivelurile stabilite, banca este obligată:

să stabilească strategia în domeniul managementului lichidității, care va fi reanalizată de fiecare dată cînd condițiile mediului de afaceri o impun;

să elaboreze strategia managementului lichidității în cazuri de criză;

să dispună de proceduri speciale de urmărire și limitare a riscului de lichiditate, care să respecte cerințele normelor prudențiale;

să dispună de proceduri administrative și de control intern adecvate, care să permită supravegherea riscului de lichiditate;

să desemneze unul dintre conducători pentru coordonarea permanentă a activităților în domeniul lichidității;

să asigure o evidență contabilă și extracontabilă riguroasă care să permită întocmirea corectă a situațiilor de prudență bancară .

De asemenea, protejarea băncii împotriva riscului de lichiditate se realizează prin metode și tehnici specifice, care vizează atît resursele, cît și plasamentele băncii, cum ar fi:

Pe linia resurselor băncii: consolidarea resurselor atrase de la clientela nebancară; promovarea unor produse bancare pe termen mediu și lung; gestionarea eficientă a riscului reputațional și dezvoltarea unei rețele teritoriale corespunzătoare, în scopul apropierii băncii de clienți; operațiuni pe piața de capital; creșterea capitalurilor și a fondurilor proprii ș.a.

În ce privește plasamentele băncii: acordarea de credite pe maturități, în corelare cu maturitatea resurselor; menținerea rezervei minime obligatorii la nivelul cerut; poziție activă pe piața interbancară; diversificarea portofoliului de împrumuturi ș.a.

Este dificil pentru o bancă să determine veniturile ajustate în funcție de risc pentru o gamă de produse bancare sau o activitate și să transmită riscul pieței financiare.

Menționăm că riscul de lichiditate pentru o bancă constituie expresia însăși a probabilității pierderii capacității de finanțare. O lichiditate adecvată fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă și din perspectiva minimizării riscului sistemic, datorită riscului de contaminare prin sistemul de plăți interbancar. Nici unul dintre activele din poziția monetară a unei bănci nu aduce băncii venituri, cu excepția rezervelor minime obligatorii de la banca centrală, la care se poate bonifica dobîndă nominală.

Strategia băncilor se bazează pe prudență bancară și pe supraveghere generală a societătilor bancare având in vedere rolul deosebit pe care îl are sectorul bancar în economia de piață. Este la fel de important de menționat că este necesar nu numai de analizat strategia și politicile de dirijare a lichidității bancare pe plan național, dar și de analizat și practica internaționala și strategiile utilizate de catre băncile straine pentru perfecționarea ulterioară a acestor strategii și implimentarea în practica națională pentru imbinătățirea ulterioară.

Banca Națională a Moldovei, odată cu intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2018 a Legii privind activitatea băncilor nr.202 din 6 octombrie 2017, a inițiat procesul de consultare publică a 8 proiecte de regulamente, care vizează stabilirea cerințelor de fonduri proprii și tratamentul riscurilor de credit, de piață, operațional și de decontare/livrare în contextul fondurilor proprii.

Elaborarea reglementărilor a fost inițiată în cadrul proiectului Twinning al Uniunii Europene aferent consolidării capacității BNM în domeniul reglementării și supravegherii bancare în colaborare cu Banca Centrală a Olandei și Banca Națională a României, în contextul transpunerii Directivei 2013/36/UE și Regulamentului 575/2013, prin care în Uniunea Europeană a fost pus în aplicare cadrul internațional de reglementare Basel III.

La o primă etapă, prin prevederile proiectelor regulamentelor sunt promovate noile abordări pentru calcularea fondurilor proprii și a suficienței capitalului ponderat la risc.

Totodată, Banca Națională a Moldovei a inițiat procesul de transparență decizională a Instrucțiunii cu privire la prezentarea de către bănci a rapoartelor COREP în scopuri de supraveghere, prin care se instituie cerințe cu privire la formatul și modul de raportare a informației aferente actelor de reglementare elaborate la prima etapă de transpunere a cadrului prudențial european.

Banca Națională a Moldovei continuă elaborarea actelor normative, pentru aplicarea prevederilor Legii privind activitatea băncilor și pentru alinierea la standardele europene (Basel III), care prin perfecționarea mecanismelor cantitative și calitative de administrare a băncilor va contribui la promovarea unui sector bancar sigur și stabil, la creșterea transparenței, încrederii și atractivității sectorului bancar autohton pentru potențiali investitori și creditori ai băncilor, precum și pentru deponenți etc.

3.2 Modalități de sporire a lichidității bancare în cadrul sectorului bancar autohton

Creșterea lichidității și ameliorarea relației „risc-rentabilitate” sunt favorizate de extinderea asortimentului serviciilor de finanțare a operațiunilor comerciale. Pentru aceasta este nevoie de formarea unei politici flexibile a prețurilor și de sporirea ofertei de servicii și de găsirea unor stimulente suplimentare; de munca personală a managerilor de conturi cu clienții corporativi ai băncii pentru propulsarea serviciilor bancare și, ce-i mai important, pentru îmbunătățirea calității serviciilor oferite.

Necesitatea băncilor în conducerea lichidității apare din 2 cauze principale. În primul rînd, o parte importantă a volumului de operațiuni nu este determinată după termen prin relații contractuale cu clienții și depinde de comportamentul lor, care este imposibil de a prognoza sigur, și prin urmare să determini volumul intrărilor și ieșirilor de pe conturile clienților băncii.

În al doilea rînd, necesitățile în credite pe termen lung majoritatea subiecților economici permanent și în mare măsură predomină asupra dorințelor și posibilităților clienților de a dispune de depozite pe termen lung. De aceea sistemului bancar obiectiv îi este necesar un mecanism, capabil în caz de necesitate să asigure băncii în volum îndeajuns o mobilizare rapidă a mijloacelor bănești suplimentare.

Funcționarea și perfecționarea mecanismului de gestiune a lichidității nu poate depinde de forțele depuse de băncile în parte, dar de fapt este o urmare a dezvoltării mediului extern – a pieței financiare, a sistemului bancar și mediului de drept determinat. De asemenea urmează a se imagina bine la ce pot duce diferite decizii de conducere în diferite condiții de activitate a băncii și care informație poate fi considerată ca indicator necesar.

În procesul gestiunii lichidității este necesar de hotărît un șir de sarcini, de determinat necesitatea băncii în lichidități, de evaluat lichiditatea piețelor financiare, de ales sursele și metodele de gestiune a mijloacelor lichide, de optimizat metodele alese din punct de vedere al inimizării reținerilor.

Gestiunea lichidității bancare va fi cu atît mai efectivă, cu atît ea corespunde mai deplin condițiilor reale de activitate a băncii, formate sub influența unui rînd de factori ai mediului extern și intern.

Către cei mai importanți factori ai mediului extern urmează a fi atribuiți situația mediului macroeconomic, inclusiv starea financiară a subiecților economici, mediul politic, starea mediului de drept, starea sectorului bancar în economie. În acest caz urmează să fie pus accentul pe sistemul asigurării riscurilor bancare.

Către factorii interni de bază urmează a fi atribuiți scara de activitate, diversificarea activității, starea bazei de capital, calificarea personalului, avantajele concurențiale, regulamentele și procedurile, posibilitățile și ușurința accesului către surse de mijloace suplimentare.

Către condițiile deosebite de activitate a băncilor în prezent în RM, din punct de vedere al influenței la caracteristica lichidității bancare, urmează mai întîi de toate de a atribui nivelul insuficient al stabilității sistemului bancar, rapiditatea schimbării majorității condițiilor de activitate, posibilitățile slabe de a influența schimbarea lor, în afară de aceasta, majoritatea factorilor pot fi caracterizați ca insuficient binevoitori pentru sistemul bancar și îndeplinirea corespunzătoare de către ei a funcțiilor în economie.

Procesul gestiunii lichidității în bancă se începe cu evaluarea poziției ei lichide, care constă în determinarea diferenței dintre volumele plăților, primite la adresa băncii, și propriile ei plăți. Dificultatea acestei sarcini constă în imposibilitatea unei prognoze bine determinate a comportamentului clienților băncii în orice moment, și prin urmare, și imposibilitatea de a evalua fluxurile de plăți ale băncii. De aceea în calcul va fi întotdeauna o eroare și eficiența metodei aplicate de analiză va depinde de minimizarea ei.

Calcularea poziției lichide a băncii urmează a fi efectuată în două direcții: determinarea lichidității curente pe o perioadă de următoarele 10 zile lucrătoare și unele determinări a poziției lichide urgente pe intervale de timp pentru plată cu termen mai mari de 10 zile.

Calculul poziției lichide curente a băncii folosește la scopurile gestiunii operative a operațiunilor băncii în apropiatele 10 zile. Scopul calcului poziției lichide urgente este o formare a planului de efectuare a operațiunilor active-pasive cu termen de executare mai mare de 10 zile, avînd în vedere poziția financiară a băncii; balansarea operațiunilor active-pasive după termene; prognozarea dezvoltării stării financiare a pieței; direcțiile de bază a dezvoltării activității băncii, ce permit de a crea condiții pentru minimizarea poziției curente lichide a băncii în același timp cu maximizarea profitului ei.

La prima etapă, în active, pasive și obligații extrabilanțiere ale băncii se evidențiază operațiile asemănătoare după caracter, termene și comportamentul clienților ai grupei. La etapa a doua, pentru fiecare grupă se determină partea probabilă de plată pentru fiecare perioadă de timp analizată. Evaluarea se face pe baza metodelor de analiză statistică și factorială. La etapa a treia se însumează toate pozițiile pe termenele corespunzătoare de plată cu evidența coeficienților de corectare. La etapa a patra se determină mărimea tuturor abaterilor și se determină suma totală.

Calculul poziției lichide curente se face în fiecare zi, cu evidența mărimii restului de mijloace în conturile casei și în contul corespondent în BNM pe ziua precedentă. Pe măsura apropierii datei prognozate în fiecare zi în calcul se introduc corectitudini ținînd seama de informațiile primite despre mișcarea mijloacelor în bancă și a operațiilor efectuate din nou.

Calculul poziției lichide urgente se efectuează pe intervale de timp. Cea mai preferabilă schemă este următoarea: zilele calendaristice de la 14 pînă pe 30 (ultimele două săptămîni ale lunii apropiate) se analizează săptămînal. Perioada de pînă la un an se analizează lunar. Perioada de la un an pînă la cinci ani se analizează în fiecare trimestru. Banca poate să determine perioade de analize, ce se diferențiază de cele recomandate, reieșind din volumul operațiunilor în fiecare perioadă planificată.

Fiecare calcul se efectuează după mai multe scenarii. Numărul lor se determină de posibilitățile băncii și poate include totul, sau variantele de bază nefavorabile, din punct de vedere al conducerii băncii, a dezvoltării fenomenelor. Se prezintă diferit: numărul trebuie să nu fie mai mic de trei – activitatea băncii în condițiile activității obișnuite (varianta de bază), în condițiile crizei lichidității a băncii însăși, în condițiile unei crize generale a pieței.

La alți factori, care pot fi ca cauză a schimbărilor de dezvoltare e evenimentelor, urmează a fi atribuiți pierderea sau greutățile financiare însemnate ale clienților mari ai bănci; pierderea esențială a pozițiilor pe anumite segmente pe piața financiară, în urma activității concurenților, evenimente capabile să schimbe comportamentul masiv al clienților băncii (denominația, introducerea sistemului de asigurare a depozitelor, adoptarea noilor acte normative și de drept ș.a.); dezvoltarea pieței financiare, inclusiv apariția noilor instrumente liber convertibile pe piață.

Insistența analizei variantelor alternative celei de bază se motivează prin deosebirile importante ale caracteristicilor lichidității bancare și capacitatea de a conduce cu ea la apariția și dezvoltarea noilor factori.

În caz de dezvoltare a crizei, pe piața financiară poate fi limitată esențial atît lichiditatea acumulată, cît și lichiditatea cumpărată a băncii. În această situație este necesar de a avea o imaginație bine determinată despre posibilitățile accesului băncii date la sursele de finanțare și cu evidența acestui fapt de a corecta poziția lichidă proprie.

Evident, în activitatea zilnică băncii este nevoită să se întîlnească cu situații cînd plățile depășesc esențial fluxul de mijloace, care este imposibil de a-l acoperi pe baza lichidității cumpărate. O astfel de situație poate apărea în urma erorilor în procesul de gestiune a lichidității băncii, a crizei neprognozate a lichidității pieței financiare, sau neîndeplinirea a obligațiilor la scară mare a clienților față de bancă.

În această situație este necesară de a prevedea posibilitatea luarea unei decizii operative, de a clasifica plățile băncii în ordinea îndeplinirii lor obligatorii, nemijlocit inclusiv la data analizată. În acest fel, în dependență de volumul mijloacelor ce intră în bancă și cu evidența limitelor la lichiditatea cumpărată, poate fi omisă acea parte a plăților băncii care, din punct de vedere al consecințelor activității ei vor fi mai puțin dureroase.

Baza informațională a analizei o reprezintă datele evidenței analitice și sintetice în bancă; datele pe indicatorii pieței financiare; informația despre evenimentele ce urmează a avea loc, care sunt capabile să influențeze activitatea băncii sau piața financiară; analiza influenței anumitor evenimente asupra comportamentului clienților băncii și starea pieței financiare.

Aceste date permit de a evalua structura, termenul, caracterul obligațiilor și cerințelor; starea pieței financiare în general și pe segmente separate ale ei, pe care lucrează banca, de asemenea de a face prognoza de dezvoltare a lor.

Măsura detalierii grupelor de plată poate purta un caracter diferit – de la evidența fiecărei operații a băncii pînă la determinarea sumară a fluxurilor plăților care intră și ies din bancă. Alegerea nivelului de detaliere a calculului depinde de volumul operațiunilor băncii, nivelului tehnic și de asigurare cu programe, a cheltuielilor temporare, pe care banca le poate efectua.

În acest fel, cel mai de seamă lucru este evidențierea operațiunilor, omogene după caracter, termen și comportament al clientelei. În legătură cu aceea că operațiunile în valută și monedă națională cu caracteristicile enumerate mai sus se deosebesc, ele urmează a fi evaluare separat.

La plățile clienților în favoarea băncii pe operațiile active, reflectate la circuitul creditar la operațiile active, este necesar de a fi evidenția următoarele grupe:

întoarcerea mijloacelor pe operațiile cu termenul contractului expirat; această grupă se corectează cu procentul întoarcerii;

intrări de la plata procentelor pentru folosirea creditelor de la clienți. Plățile pe procente, de regulă, se efectuează la date determinate, de aceea această grupă participă doar la calcularea poziției lichide în zilele de achitare a procentelor. Grupa de asemenea de corectează cu procentul întoarcerii;

intrări de la comisioanele plătite pentru serviciile acordate. În calcul se ia în evidență indicatorul planificat pentru perioada de calcul;

intrări de la operații de producere a instrumentelor. În calcul se ia în evidență indicatorul planificat pentru de calcul;

sancțiuni, amenzi. În calcul se ia în evidență intrările plănuite pe perioada dată cu evidența probabilității neachitării sumelor date;

intrări permanente de la alte operații, inclusiv scăderea mijloacelor în conturi și micșorarea datoriei debitoare. În calcul se ia în evidență prognoza intrărilor pe perioada următoare;

intrările care nu sunt permanente de la alte operații, inclusiv de la vinderea averii. Deoarece indicatori separați, ce formează o grupă, figurează nu în fiecare cont, atunci conținutul ei trebuie tot timpul revizuit pe baza informației despre afacerile concrete de acest gen.

În plățile clienților în favoarea băncii pe operațiile pasive, reflectate la circuitul creditar pe operațiile pasive, se evidențiază următoarele grupe:

prognoza fluxului mijloacelor clienților pe conturile de decontare și curente: conturile de decontare și curente ale clienților corporativi în monedă națională; conturile de decontare și curente ale clienților corporativi în valută străină; conturile de decontare și curente ale persoanelor fizice în lei moldovenești; conturile de decontare și curente ale persoanelor fizice în valută. În calcul nu se include prognoza pe conturile corespondente ale băncii;

prognoza fluxului mijloacelor pe conturile de depozit ale băncii: depozitele clienților corporativi în monedă națională; depozitele clienților corporativi în valută străină; depozitele persoanelor fizice în lei moldovenești; depozitele persoanelor fizice în valută. În calcul nu se include prognoza fluxului creditelor interbancare;

prognoza fluxului mijloacelor pe baza vinderii obligațiilor de datorie ale băncii, certificatelor de depozit, certificatelor de economii și a obligațiilor;

prognoza altor intrări permanente, prognoza majorării mijloacelor în conturi (pe pasiv); prognoza majorării datoriei creditoare;

prognoza intrărilor neregulate, inclusiv transferarea mijloacelor pentru majorarea capitalului statutar al băncii.

Plățile băncii pe operațiile pasive se împart în:

mărimea datoriei neachitată față de clienți: datoria expirată a bancă; procentele pe datoria expirată; mijloacele extrase de pe contul clientului, dar neînregistrate pe contul de corespondență al organizației creditare. Această grupă se ia în considerație volumul deplin al soldului din conturile bancare respective la începutul perioadei de calcul;

stingerea creditelor interbancare, în special a celor cu termene care urmează a expira;

mijloacele în conturile curente ale băncii: conturile de decontare și curente ale clienților corporativi în monedă națională și valută străină, conturile de decontare și curente ale persoanelor fizice în lei moldovenești și valută. În analiza tendințelor de păstrare a mijloacelor în conturile clienților este necesar de luat în considerație faptul că creditele acordate de bancă la început se transferă pe conturile de decontare;

mijloacele de pe conturile de depozit ale băncii: depozitele clienților corporativi în monedă națională și valută, depozitele persoanelor fizice în lei moldovenești și valută. La această grupă se evaluează doi indicatori – partea depozitelor cu termenul contractului expirat care nu au fost prelungite și partea depozitelor care au fost solicitate urgent de către clienți. Evaluarea se face pe baza analizei statistice;

stingerea obligațiilor de datorie, emise de către bancă, a căror termene de circulație a expirat: certificate de depozit, certificate de economii, obligațiuni;

plata procentelor și a comisionului;

plata băncii pentru rezultatele operațiilor cu instrumente financiare de producție;

plata amenzilor, sancțiunilor datorate de bancă;

plata pe alte operații ale băncii, inclusiv datoria creditară.

Plățile băncii pe operațiunile active se împart în următoarele:

plăți pentru remunerarea muncii lucrătorilor;

plăți de arendă;

alte cheltuieli pentru necesitățile proprii ale băncii;

liniile de credit ale băncii, acordarea împrumuturilor pe baza de contracte creditare, încheiate cu clienții cu deschiderea liniilor de creditare, plata cărora este de nedorit sau imposibilă a se face avînd în vedere informația preventivă despre intențiile clienților de a se folosi de linia creditară existentă în perioada analizată;

obligațiile băncii la cumpărarea instrumentelor financiare;

cererile clienților referitor la acordarea sau prelungirea creditelor;

cheltuielile pentru necesitățile proprii ale băncii, care pot fi transferate pentru altă perioadă.

Analiza poziții lichide a băncii permite de a primi informația necesară pentru soluționarea unui șir de probleme de bază, ce apar în procesul de gestiune a lichidității: susținerea balansării operațiunilor de activ și pasiv pe termene, determinarea dependenței lichidității băncii de lichiditatea pieței, regularea nivelului lichidității acumulate și celei cumpărate și formarea condițiilor de minimizare a întîrzierilor legate de procesul de gestiune al lichidității.

Susținerea balansării operațiunilor de activ și pasiv pe termene și minimizarea reținerilor se efectuează în analiza variantei de bază. Determinarea suficienței lichidității acumulate și celei cumpărate se face pe baza variantelor alternative de dezvoltare a evenimentelor. Evaluarea dependenței băncii de lichiditatea pieței se face din analiza densității și mărimii lichidității acumulate și cumpărate, folosite pentru soluționarea problemelor ce stau în fața băncii.

În afară de analiza variantelor de bază și alternative de asemenea urmează să fie evaluată situațiile pe diferite perioade de timp, care duc la cel mai mare deficit de mijloace lichide. În caz că această analiză va scoate la evidență incapacitatea băncii de a stinge acest deficit de lichiditate prin intermediul instrumentelor folosite de obicei la gestiunea lichidității, urmează de a formula planuri de gestiune anticriză pentru cazuri extreme, incluzînd proceduri ce permit de a trece peste situația de criză.

Alegerea soluțiilor concrete de gestiune a lichidității depinde de doi factori – varianta dezvoltării evenimentelor (de bază sau alternativă) și semnificația poziției lichide a băncii (deficit, excedent sau balanță).

Schema generală de determinare a necesităților băncii în lichidități și căutare măsurilor de obținere a balansării a poziției lichide a băncii poate fi prezentată în felul următor:

Determinarea poziției lichide cu cea mai mărime a deficitului sau excedentului de lichiditate.

Analiza poziției cu cel mai mare deficit al lichidității pe baza posibilității stingerii lui gestionînd prelungirea contractelor încheiate cu clienții; a lichidității acumulate și cumpărate și determinarea mărimii precise a neajunsului de lichidități (adică a deficitului, care este imposibil de a fi înlăturat pe baza instrumentelor de lichiditate existente în acea perioadă).

Alegerea surselor de stingere a neajunsului precis de lichiditate pe baza folosirii excedentelor ce s-au format în perioadele de timp precedente, mărirea volumului lichidității acumulate și cumpărate cu evidența minimizării reținerilor financiare.

Determinarea direcțiilor alternative de investire a mijloacelor în caz de formare a excedentului de lichiditate.

Pe baza analizei masivului variantelor de bază și alternative efectuate se formează planul recomandat de atragere și plasare a mijloacelor pe termene și sume.

Pe baza analizei variantelor de bază și alternative se determină necesitatea băncii în lichiditate acumulată pe termene și se formulează planul de lucru referitor la majorarea lichidității cumpărate (formarea relațiilor de corespondență cu alte bănci, deschiderea liniilor de creditare ș.a.).

Optimizarea nivelului lichidității acumulate și cumpărate pe termene și sume.

Evaluarea probabilității apariției la bancă cel mai mare deficit de lichiditate din masiv.

În caz de deficit de lichiditate ce nu poate fi acoperit esențial cu mijloacele existente și planificate, urmează a determina planurile măsurilor de gestiune a lichidității anticriză.

Optimizarea nivelului lichidității acumulate se face cu scopul minimizării reținerilor. Evident că din punct de vedere al susținerii lichidității băncii nu este atît de esențial dacă a stins deficitul format al poziției lichide a băncii, de exemplu, pe baza micșorării soldului pe contul de corespondență în banca centrală.

Optimizarea se face după determinarea necesităților sumare de mijloace lichide, costului alternativ al surselor lichidității acumulate și cumpărate, accesibilității lor pe intervalele de timp analizate avînd în vedere variantele de bază și alternative de dezvoltare a evenimentelor.

Urmează a menționa că foarte des se poate da o prognoză precisă a volumului și costului lichidității cumpărate, de aceea la planificarea mărimii surselor concrete de mijloace lichide este necesar de forma “rezerve de asigurare”, depuse într-o formă care este cea mai sigură și accesibilă pentru bancă.

Mai departe se determină proporțiile între lichiditatea acumulată și cea cumpărată pe perioade de timp cu concretizarea volumelor și costului prognozat a tuturor surselor de lichiditate. Rezultatele calculelor efectuate servesc drept bază pentru luarea deciziilor la efectuarea operațiilor pe piața financiară de către bancă.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În urma analizei temei, cu privire la dezvoltarea, protecția și perspectivele asigurării lichidității bancare putem concluziona, ca lichiditatea și estimarea acesteia este foarte importantă pentru fiecare bancă, deoarece de aceasta depinde activitatea viitoare, creșterea profitului, atragerea de noi clienți.

În urma acestui studiu putem deduce urmatoarele concluzii:

În Republica Moldova se aplică pe larg diverse metode de reglementare guvernamentală a lichidității și solvabilității băncilor comerciale, care constau în instituirea de către BNM a unor reguli și restricții de activitate pentru băncile comerciale

Teoria lichidității se dezvoltă și mai mult în condițiile globalizării și informatizării pieței financiare. Prin aceasta, se explică că în literatura economică referitoare la activitatea bancară sunt mai multe determinări ale lichidității.

Volumul lichidității activelor depinde de direcțiile de utilizare: activele aflate în formă bănească sunt folosite pentru îndeplinirea funcției de plată; creditele pot să satisfacă necesitățile pe termen scurt și lung ale clienților, la fel ca și plasările în valori mobiliare și alte investiții.

Evaluarea strategiilor profitabilității unei bănci comerciale se efectuează cu ajutorul indicatorilor de performanță bancară, ce reflectă o multitudine de aspecte referitoare la gradul de realizare a profitului, gradul de lichiditate bancara, eficiența managerială și operațională.

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-și onora obligațiile financiare asumate și exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu cheltuieli minime în monedă lichidă.

Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situația unei reduceri neașteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel profitabilitatea bancii și determinând, insolvabilitatea.

Regula de aur a băncii este că mărimea și termenele obligațiunilor financiare ale băncii corespund exact cu mărimea și termenele resurselor băncii. Iar teoria a doua – constă în faptul că între structura activelor și pasivelor băncii există o neconcordanță reală. În același timp teoria administrării lichidității se bazează pe două metode: Metoda fondului comun de rezerve și Metoda distribuirii activelor.

În conformitatea cu hotărârea cu privire la modificarea și completarea Regulamentului cu privire la lichiditatea băncii, aprobat de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei, proces-verbal nr. 28 din 8 august 1997, nr. 130 din 10.12.2015 se adauga Principiul III a lichidității.

Băncile elaborează propria strategie de asigurare a lichidității, strategie care în general impune anumite limitări ale Gap-urilor pe fiecare interval de maturitate și, pe cale de consecință a indicilor Gap.

Moldova Agroindbank este un pilon de bază al sectorului economico-financiar al Republicii Moldova, deținând poziția de lider incontestabil la cei mai importanți indicatori.

Totodată putem constata unele recomandări privind activitatea băncilor în ceia ce privește lichiditatea bancara și protecția acesteia și anume:

Rezultă că băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee și să fie astfel în măsura să evite creșterile nejustificate de costuri, în condițiile în care lichiditatea nu este asigurată sau sub o altă expresie, să țină seama de costurile determinate de asigurarea lichidității atunci cînd alte interese împing banca să încalce cerințele lichidității.

În scopul menținerii credibilității față de clienți și comunitatea financiară, băncile trebuie să probeze în permanență un grad corespunzător de lichiditate. Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor și a ieșirilor de fonduri trebuie realizată în așa fel, încât să existe în permanență suficiente lichidități la nivelul instituției bancare. Astfel este necesar de analizat activele bancare și strategiile de gestionare corecta a acestora.

În procesul de alegere a opțiunii care să asigure o lichiditate optima, trebuie să se țină seama de configurațiile previzionate ale elementelor bilanțiere, din punct de vedere al modificărilor veniturilor din dobînzi. Nivelul optim de lichiditate nu poate face abstracție de relația între veniturile nete din dobînzi și evoluția ratelor de dobândă.

Menținerea lichidității constituie una din garanțiile stabilității financiare a băncii, iată de ce respectarea principiilor lichidității este obligatorie, fiind asigurată prin sistemul de sancțiuni stabilite în Legea cu privire la BNM.

În scopul minimizării riscului de lichiditate este necesar ca managementul bancar sa abordeze 3 aspecte ale riscului: protejarea împotriva riscului de lichiditate, evaluarea sistematica a riscului, precum și gestionarea corecta a acestuia.

Strategia de gestiune a lichidității prin gestiunea activelor se folosește în special de băncile mici, care găsesc această metodă de gestiune a lichidității mai puțin riscantă, decît metoda bazată pe împrumutarea mijloacelor lichide, deși strategia transformării activelor nu este o metodă ieftină de gestiune a lichidității.

Conducerea trebuie să asigure realizarea activelor cu profitabilitate potențială minimă pentru a minimiza costul alternativ al veniturilor viitoare. Administrarea băncii trebuie să aibă ca scop primordial înstrăinarea activelor la un preț real, ținînd cont de achiziționările viitoare.

Pentru dirijarea riscului de lichiditate este nevoie de o strategie care ar duce la diminuarea riscurilor și sporirea profitabilității.

Creșterea lichidității și ameliorarea relației „risc-rentabilitate” sunt favorizate de extinderea sortimentului serviciilor de finanțare a operațiunilor comerciale. Pentru aceasta este nevoie de formarea unei politici flexibile a prețurilor și de sporirea ofertei de servicii, găsirea unor stimulente suplimentare; de munca personală a managerilor de conturi cu clienții corporativi ai băncii pentru propulsarea serviciilor bancare și îmbunătățirea calității serviciilor oferite.

În procesul gestiunii lichidității este necesar de hotărît un șir de sarcini, de determinat necesitatea băncii în lichidități, de evaluat lichiditatea piețelor financiare, de ales sursele și metodele de gestiune a mijloacelor lichide, de optimizat metodele alese din punct de vedere al minimizării reținerilor.

În caz de dezvoltare a crizei, pe piața financiară poate fi limitată esențial atît lichiditatea acumulată, cît și lichiditatea cumpărată a băncii. În această situație este necesar de a avea o imaginație bine determinată a posibilităților accesului băncii date la sursele de finanțare și cu evidența acestui fapt de a corecta poziția lichidă proprie.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE ȘI LEGISLATIVE

Lege cu privire la Banca Națională a Moldovei nr. 548-XIII din 21.07.1995

Legea instituțiilor financiare nr. 550-XIII din 21.07.1995

Legea privind activitatea băncilor nr.202 din 06 octombrie 2017

Legea cu privire la supravegherea suplimentară a băncilor, asigurătorilor/reasigurătorilor și a societăților de investiții care aparțin unui conglomerat financiar nr. 250 din 01.12.2017 (în vigoare 29.03.2018)

Legea privind redresarea și rezoluția băncilor nr. 232 din 03.10.2016

Regulamentul cu privire la deținerea de către bănci a cotelor în capitalul persoanelor juridice, aprobat prin nr.330 din 01.12.2016

Regulamentul cu privire la suficiența capitalului ponderat la risc, aprobat prin HCA al BNM nr. 269 din 17.10.2001

Regulament cu privire la dezvăluirea de către băncile din Republica Moldova a informației aferente activităților lor, aprobat prin HCA al BNM nr.52 din 20.03.2014

Regulamentul cu privire la lichiditatea băncii, aprobat de CA al BNM, proces – verbal nr. 28 din 08.08.1997

Instrucțiunea privind modul de întocmire și prezentare de către bănci a rapoartelor în scopuri prudențiale, aprobată prin HCA al BNM nr.279 din 01.12.2011

MANUALE, MONOGRAFII ȘI ALTE CĂRȚI

Burciu A. Activitatea bancară internațională, București, Editura Economică, 2014, 342 p.

Gaftoniuc S., Practici bancare internaționale, București, Editura Economică, 1995, 206 p.

Dedu V. Gestiunea bancară, Ed – a II-a, București, Editura didactică și pedagogică, 2009 pag. 347.

Dedu V. Managementul bancar, București, Editura Madan, 2007, 246 p.

Dănilă N. Managementul lichidității bancare, București, Editura Economică, 2012. 328 p.

Drozd Iurie, Gestiunea lichidității băncii comerciale, Chișinău, Editura Economica 2000, 231 p.

Cobzari L. Managementul bancar: lucrare didactică metodică, Chișinău, 1998, 139 p.

Enicov I. Orientări în managementul riscurilor bancare, Chișinău, Editura ASEM, 2011, 195 p.

Gaftaniuc S. Practici bancare internaționale, București, Editura Economică, 2013, 206 p.

Ionescu L. Băncile și operațiunile bancare, București, Editura Economică, 2008, 526 p.

Rotaru C. Managementul performanței bancare, București, Editura Expert, 2011. 246 pag.

Roxin L. Gestiunea riscurilor bancare, București, Editura didactică și pedagogică, 1997. pag. 278.

Mihai, I. Tehnica și managementul operatiunilor bancare, Bucuresti, Editura Economica 2003, 440 p.

Lala-Popa, B. Dima, Analiza sistemului bancar comercial, Timișoara, Mirton, 2014,

Tomozei V. Riscuri și instrumente financiare de acoperire, Chișinău, Editura Evrica, 2012, 263 p.

Stoica M. Managementul bancar, București, Editura Economică, 2011, 224 p.

Жуков А. Инвестиции и ликвидность банка, Банки и кредит – 1998, 254 p.

Киселев Д., Иванов В. Оценка ликвидности позиций банка, Финансовые бухгалтерский консультации. – 2008, 342 p.

Кобзарь Л., Дикова И. Банковский менеджмент: Учебно-методическое пособие, Chișinău, 2010.

Иванов В. В. Анализ надежности банка. Практическое пособие. – М: Русская Деловая Литература, 2015.

Панова Г. С. Анализ финансового состояния коммерческого банка. – М: Финансы или статистика, 2012.

IMF, Measuring liquidity in financial markets, Washington, decembrie 2012.

IMF, International liquidity and the role SDR in the international monetary system, Washington, decembrie 2012.

Banking on the principles: compliance with Basel Core Principles and bank soundness. June 2013/ Asli Demirgüç-Kunt, Enrica Detragiache, and Thierry Tressel .- Washington : The World Bank, 2013

Hennie van Greuning, Sonja Bratanovic – Analyzing Banking Risk, A Framework for Assessing Corporate Governance and Financial Risk Management, The World Bank, 2014;

SURSE ELECTRONICE

http: //www. bnm.md/

http: //www. logos.press.md/

http: //www. informarket.md/

https://www.maib.md

ANEXE

DECLARAȚIA STUDENTULUI

Subsemnatul (a) Pînzari Nadejda declar pe propria răspundere că lucrarea la tema: Dezvoltarea, protecția și perspectivele asigurării lichidității bancare este rezultatul muncii mele, pe baza propriilor cercetări și pe baza informațiilor obținute din surse care au fost citate și indicate, conform normelor etice, în note și în bibliografie. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub această formă la nici o instituție de învățământ superior.

Data______________ Semnătura studentului____________