Sfântul cuvios Nicodim de la Tismana [306127]

Sfântul cuvios Nicodim de la Tismana

(26 decembrie)

În a [anonimizat], considerat părintele monahismului românesc. Acesta s-a născut în jurul anului 1320, în Macedonia. [anonimizat]. Rolul său a [anonimizat]. [anonimizat] a rămas emblematic pentru viața Mănăstirii Tismana care-l prăznuiește în fiecare an la data de 26 decembrie.

Evanghelia și Apostolul zilei

Evanghelia

Matei 11, 27-30

27. [anonimizat], [anonimizat]-L [anonimizat]-i descopere.

28. Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.

29. [anonimizat], că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre.

30. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.

Apostol

Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel

Galateni 5, 22-26; 6, 1-2

Fraților,

22. [anonimizat], pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, [anonimizat],

23. Blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege.

24. [anonimizat].

25. [anonimizat].

26. [anonimizat]-[anonimizat].

1. Fraților, [anonimizat]-l, [anonimizat], ca să nu cazi și tu în ispită.

2. Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.

În această lună (decembrie), ziua a [anonimizat], cel din Lavra Sfintei mânăstiri Tismana (Minei)

Se cuvine a ști că: [anonimizat], până la anul 1846, [anonimizat]. [anonimizat] o nouă ediție a [anonimizat] a [anonimizat] 26, [anonimizat], [anonimizat]-i cânte slujba așa cum se găsește aici. Seara să se facă priveghere după obicei.

Asemnea se cuvine a ști că: [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]-preună cu slujba Învierii și cu a dumnezeieștilor Părinți. [anonimizat] 1816, (în capetele cele pentru hramuri), cap. 18, pag.792.

La Vecernia mică

Se pun stihirile sfântului pe 4, glasul 1:

Podobie: Prea lăudaților mucenici…

Sosit-a, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].

Patimile trupului cele simțitoare biruindu-le cu zăbalele înfrânării, lucrătorule de minuni, sfințite Nicodim, și râvna celor fără de trup pe pământ arătând, toate poftele trupești le-ai supus Duhului. Drept aceea sălășluind acum în locașurile cerești, roagă-te pentru sufletele noastre.

Fericite, sfințite Nicodim, punând temelie faptelor bune, te-ai dezbrăcat de omul cel vechi împreună cu poftele lui și te-ai îmbrăcat în Hristos cu adevărat. Drept aceea ai și mustrat taberele cele multe ale vrăjmașilor, îndreptător călugărilor fiind. Roagă-te, să se mântuiască sufletele noastre.

Ca într-o cămară plină de lumină ai sihăstrit prin pustietăți, o prea sfințite! Și într-însa ai pus ca pe niște slugi într-armate faptelor tale, prea cuvioase, ca să oprească taberele patimilor. Și ai intrat în cămara de mire cea dumnezeiască, fericite Nicodim, și stai acum cu îndrăzneală înaintea Mirelui tău și Dumne-zeului nostru, îndulcindu-te de frumusețea Lui. Pe Acesta roagă-L să lumineze sufletele noastre.

Slavă…, glasul al 8-lea:

Mulțimile călugărilor să lăudăm pe sfințitul Nicodim, că luând toată într-armarea crucii, a rănit cu rană de moarte pe stăpânul lumii, și a stricat ca pe o pânză de păianjen cursele lui și cu dureri pustnicești a trecut marea cea sărată a vieții veacului acestuia, ajungând la limanul cel ceresc. Pentru aceasta se roagă pentru noi și pentru toată lavra sa, ca să viețuim în pace și să se mântuiască sufletele noastre.

Și acum…, a praznicului, același glas

Alcătuire a lui Ioan Monahul: Uimitoare taină se săvârșește astăzi: firea se înnoiește și Dumnezeu Se face om, rămânând ceea ce era și ceea ce nu era a luat, nesuferind nici amestecare, nici despărțire.

La Stihoavnă

Se pun stihirile sfântului, glasul al 2-lea:

Podobia: Casa Eufratului, cetate sfântă, a proorocilor mărire; împodobește-ți casa, întru care Cel Dumnezeiesc se naște.

Să ne adunăm, cetele părinților monahi, la pomenirea dumnezeiescului și înțeleptului Nicodim, lăudând pe Dumnezeu, Cel ce l-a prea mărit, cu faceri de minuni.

Stih: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuviosului Său.

Pe toți cei ce aleargă din suflet către dumnezeiescul tău locaș, prea fericite, scapă-i din nevoi, de Dumnezeu înțelepțite, sfințite Nicodim.

Stih: Fericit bărbatul care se teme de Domnul.

Adunarea cea cinstită a părinților monahi, împreună cu ucenicii tăi adunându-ne, sfințite Nicodim, toți ne apropiem de cinstita raclă a sfințitelor tale moaște, și sărutându-le, luăm izbăvire sufletească.

Slavă…, glasul al 5-lea:

Să lăudăm toți pe sfințitul Nicodim, cel ce bărbătește și vitejește a sihăstrit prin pustietăți; care a adunat și această turmă în cinstita sa lavră și cu dragoste a ridicat casa Domnului, întru pomenirea cinstitei Adormiri a Născătoarei de Dumnezeu, și pe toate le-a închinat ei, căreia i se și roagă pentru noi, ca ea să roage pe Sfânta Treime să dăruiască mântuire tuturor, celor ce cu credință săvârșim astăzi sfințită pomenirea lui.

Și acum…, a praznicului, glasul al 8-lea

Alcătuire a lui Ioan Monahul: Doamne, în Betleem ai venit; în peștera Te-ai sălășluit Cel ce ai cerul scaun; în iesle ai fost culcat Cel ce ești înconjurat de oștile îngerești; împreună cu păstorii Te-ai smerit, ca să mântuiești, ca un milostiv, neamul nostru, slavă Ție!

Acum slobozește… Sfinte Dumnezeule…, și după Tatăl nostru…, se cântă troparul sfântului; Slavă… Și acum…, al praznicului. (Caută-le mai departe la Vecernia mare) și otpustul.

La Vecernia mare

După obișnuitul Psalm, se citește Fericit bărbatul…, starea întâi. La Doamne, strigat-am…, se pun stihirile pe 8; 4 ale praznicului și 4 ale sfântului.

Stihirile praznicului, glasul al 2-lea:

Veniți să ne bucurăm de Domnul, această taină de acum spunând, peretele cel din mijloc al zidului s-a stricat; sabia cea de foc dă dosul, și Heruvimul se depărtează de la Pomul vieții, și eu desfătării Raiului mă împărtășesc. Din care am fost lepădat pentru neascultare. Că Chipul cel neschimbat al Tatălui, Chipul Ființei lui celei de-a pururea, chipul robului primește, ieșind din Maică ce nu știe de nuntă, nesuferind schimbare; că ceea ce a fost a rămas, Dumnezeu fiind adevărat; și ceea ce n-a fost a luat, Om făcându-Se pentru iubirea de oameni. Acestuia să strigăm: Cela ce Te-ai născut din Fecioară Dumnezeule, miluiește-ne pe noi.

A lui Anatolie.

Domnul Iisus născându-Se din curata Fecioară, s-au luminat toate; că păstorii zicând cu fluierele, și magii închinându-se, îngerii cântând. Irod s-a tulburat; că Dumnezeu cu trup S-a arătat, Mântuitorul sufletelor noastre.

Împărăția Ta, Hristoase Dumnezeule, Împărăția tuturor veacurilor, și Stăpânirea Ta întru tot neamul și neamul; Cel ce Te-ai întrupat din Duhul Sfânt, și din pururea Fecioara Maria, Te-ai făcut Om. Lumină ne-a strălucit nouă Hristoase Dumnezeule venirea Ta; lumina cea din lumină, strălucirea Tatălui; toată făptura ai luminat, toată suflarea Te laudă pe Tine chipul slavei Tatălui. Cela ce ești și mai-nainte ai fost, și ai strălucit din Fecioară, Dumnezeule miluiește-ne pe noi.

Ce vom aduce Ție, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi; că fiecare din făpturile cele făcute de Tine, mulțumire aduce Ție. Îngerii lauda, cerurile steaua, magii daruri, păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cela ce ești mai-nainte de veci, mi-luiește-ne pe noi.

Stihirile sfântului, glasul al 4-lea:

Următor lui Ilie cu obiceiurile fiind, ai slujit lui Hristos cu dreaptă credință și prin pustietăți locuind, jertfelnice dumnezeiești ai ridicat, Părinte Nicodim, și privegheri pline de lacrimi săvârșind, ai întărit lavra ta Tismana cu rugăciunile tale. Pentru aceasta roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască, pentru tine, sufletele noastre.

Moștenitorule al lui Hristos, slujitorul Domnului, prea sfințite Nicodim, după cum îți este numele așa ți-a fost și viața; că împreună cu căruntețile a strălucit și cunoștința ta; și luminarea feței adeverea blândețile tale; Viața ta este mărită și adormirea ta este cu sfinții. Pentru aceasta ne rugăm ție: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre.

Valurile lumești lepădându-le, ai adus viața ta curată lui Hristos, urmând toată fapta cea bună și întărindu-te în credința cea dreaptă, prea cuvioase. Deci acum, împreună cu Dânsul, te cinstim, Părinte Nicodim, temeiul părinților și lauda monahilor, din cinstită lavra ta Tismana, roagă-te pentru sufletele noastre.

Viața ta strălucind luminat pe pământ, de Dumnezeu înțelepțite Nicodim, te-ai suit la ceruri, în lumina tuturor sfinților. Și aici întru bunătăți locuind, ai luat împreună cu Hristos moștenirea acolo, cu care petreci, bucurându-te. Pentru aceea, prea cuvioase părinte, roagă-L acum neîncetat, să păzească în pace netul-burată cinstita și prea slăvita ta lavră Tismana. Și lumii să dăruiască mântuire și sufletelor noastre mare milă.

Slavă…, glasul al 6-lea:

Pe cel după chip păzindu-l nevătămat și mintea punându-ți stăpână peste patimile cele păgubitoare, te-ai suit spre Cel după asemănare, pe cât cu putință ți-a fost. Că bărbătește, silindu-ți firea, te-ai nevoit a supune partea cea rea celei mai bune, și pe trup a-l face rob duhului. Pentru aceasta călugărilor te-ai arătat mai mare cetățean pustiului, celor ce bine călătoresc povățuitor, cu adevărat îndreptător de fapte bune. Și acum dezlegându-se în ceruri oglinzile, fericite, curat privești Sfânta Treime, rugându-te fără mijlocire, pentru cei ce cu credință și cu dragoste te cinstesc pe tine, prea cuvioase Părinte, sfințite Nicodim.

Și acum…, a praznicului, același glas:

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace! Că astăzi primește Betleemul pe Cel ce șade pururea împreună cu Tatăl. Astăzi îngerii slăvesc cu dumnezeiască cuviință pe Pruncul, Cel ce S-a născut. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire !

Vohod: Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viață, pentru aceasta lumea Te slăvește.

Prochimenul praznicului, glasul al 7-lea: Cine este Dumnezeu mare ca Dumne-zeul nostru…

Paremiile Sfântului

Din Înțelepciunea lui Solomon, citire:

Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu…

Drepții în veac vor fi vii…

Dreptul de va ajunge să se sfârșească întru odihnă va fi…

(Caută-le în ziua de 5 decembrie, la Sfântul Sava).

De la înțelepciunea lui Solomon citire

Cap 3. Vers 1.

Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu, și nu se va atinge de dânsele munca. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuți a muri, și s-a socotit pedepsire ieșirea lor și mergerea de la noi sfărmare; iar ei sunt în pace. Că înaintea feței oamenilor de vor lua și muncă, nădejdea lor este plină de nemurire; și puțin fiind pedepsiți, cu mari faceri de bine se vor dărui: că Dumnezeu i-a ispitit pe dânșii și i-a aflat luiși vrednici. Ca aurul în topitoare i-a lămurit pe ei, și ca o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Și în vremea cercetării Sale vor străluci, și ca scânteile pe paie vor fugi. Judeca-vor limbi și vor stăpâni noroade, și va împărăți într-înșii Domnul în veci. Cei ce nădăjduiesc spre Dânsul vor înțelege adevărul, și credincioșii în dragoste vor petrece cu Dânsul. Că dar și milă este întru cuvioșii Lui, și cercetare întru aleșii Lui.

De la înțelepciunea lui Solomon citire:

Cap. 5, Versul 16.

Drepții în veci vor fi vii, și întru Domnul plata lor, și purtarea de grijă pentru dânșii de la Cel Preaînalt. Pentru aceasta vor lua împărăția podoabei și stema frumuseții din mâna Domnului; că cu dreapta Sa va acoperi pe ei, și cu brațul Său îi va apăra. Lua-va toată arma dragostea Lui, și va într-arma făptura spre izbânda vrăjmașilor, îmbrăca-se-va în zaua dreptății, și-și va pune luiși coif judecata cea nefățarnică. Lua-va pavăză nebiruită sfințenia, și va ascuți cumplită mânie întru sabie, și va da război împreună cu dânsul lumea asupra celor fără de minte. Merge-vor drept nimeritoare săgețile fulgerelor, și ca dintr-un arc bine încordat ai norilor la țintă vor lovi. Și din mânia cea zvârlitoare plină de pietre se vor arunca grindine. Întări-se-va asupra lor apa mării și râurile îi vor îneca de năprasnă. Sta-va împotriva lor Duhul puterii, și ca un vifor va vântura pe ei, și va pustii tot pământul fărădelegea, și răutatea va răsturna scaunele puternicilor. Auziți dar împărați și înțelegeți, învățați-vă judecătorii marginilor pământului. Luați în urechi cei ce stăpâniți mulțimi, și cei ce vă trufiți întru noroadele neamurilor. Că de la Domnul s-a dat vouă stăpânirea, și puterea de la Cel Preaînalt

De la înțelepciunea lui Solomon citire:

Cap. 4, Vers 7.

Dreptul de va ajunge să se sfârșească întru odihnă va fi. Că bătrânețile sunt cinstite, nu cele de mulți ani, nici cele ce se numără cu numărul anilor. Și căruntețile sunt înțelepciunea oamenilor, și vârsta bătrâneților viața nespurcată. Plăcut lui Dumnezeu făcându-se, l-a iubit, și viețuind între păcătoși, s-a mutat. Răpitu-s-a, ca să nu schimbe răutatea mintea lui sau înșelăciunea să înșele sufletul lui. Că râvna răutății întunecă cele bune, și neînfrânarea poftei schimbă gândul cel fără răutate. Sfârșindu-se peste puțin, a plinit ani îndelungați; că plăcut era Domnului sufletul lui. Pentru aceea s-a grăbit a-l scoate pe dânsul din mijlocul răutății. Și noroadele văzând, și necunoscând, nici punând în gând una ca aceasta; că dar și milă este întru cuvioșii Lui, și cercetare întru aleșii Lui.

La Litie

Se pun stihirile sfântului, glasul 1:

Fericite părinte, cine va spune pătimirile tale, din sihăstrie? Și cine va povesti nevoințele tale? Luptele cu demonii și petrecerea cea rea, lacrimile și zdrobirea inimii, postirea și golătatea, de ger și de vânt chinuindu-te și de soare arzându-le? Că în trup ca unul fără de trup ai trăit, și acum veselești pe toți credincioșii cu pomenirea ta, pentru care roagă-te lui Hristos, să-i izbăvească cu rugăciunile tale, de ispite celui viclean, prea cuvioase, sfințite Nicodim.

Cele pământești pe toate le-ai lăsat; pe cele stricăcioase și trecătoare nu le-ai băgat în seamă. Luminându-ți sufletul cu poruncile lui Dumnezeu, Nicodim, împodobitu-te-ai cu strălucirile minții și în pustiu voind a te sălășlui, pe Hristos cu totul l-ai iubit, care și venind împreună cu Tatăl și cu Duhul, locaș au făcut întru tine și dar de vindecări și de minuni ai luat, și a mântui de duhurile cele viclene. Că pe tine Hristos Dumnezeu te-a mărit. Pe Acela roagă-L, prea cuvioase, să miluiască sufletele noastre.

Îndrăgostindu-te de petrecerea cea împreună cu îngerii și de lumina vieții celei de veci, ai fugit din lume; și luând crucea cu bucurie, sfințite Nicodim, ai urmat Celui ce s-a răstignit pentru tine, și prin arătare de înger biruință ai purtat asupra demonilor, săvârșind uimitoare minuni; iar acum te veselești întru lumina sfinților. Pentru aceasta slăvim pomenirea ta și ne rugăm: Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Glasul al 2-lea:Prea cuvioase Părinte Nicodim, nevoindu-te din pruncie cu osârdie spre fapte bune, te-ai făcut organ al Sfântului Duh. Și de la Dânsul primind darul săvârșirii de minuni, ai îndemnat pe oameni să urască desfătările. Și acum cu dumnezeiasca lumină fiind strălucit, mai curat luminează și gân-durile noastre, ale celor ce cu credință te lăudăm pe tine, și cu dragoste ne închinăm sfintelor tale moaște.

Glasul al 5-lea: Cuvioase Părinte, sfințite Nicodim, auzind glasul Evangheliei Domnului ai părăsit lumea; bogăția și slava drept nimic le-ai socotit. Pentru aceasta tuturor ai grăit: iubiți pe Dumnezeu și veți afla dar veșnic; să nu cinstiți nimic mai mult decât dragostea Lui. Că atunci când va veni întru slava Sa, să aflați odihnă cu toți sfinții. Cu ale căror rugăciuni, Hristoase, păzește cinstita lavră Tismana, și mântuiește sufletele noastre.

Glasul al 3-lea: Cât este de îndumnezeită viața ta și sfârșitul tău cu totul sfințit, Părinte Nicodim! Că la acesta adunându-se toată mulțimea călugărilor, împreună cu mulțimea a toată latura creștinilor dreptcredincioși, în cinstita ta lavră Tismana, dacă te-au văzut în pat fără suflare, grăia cuvinte de jale: dă cuvântul cel de pe urmă slugilor tale, sfinte, și învață unde lași pe fiii tăi, părinte, pe care i-ai miluit cu adevărat, ca un tată milostiv și iubitor de fii! Deci măcar că aici te acoperi în mormântul cel gătit de tine de mai înainte, în sfântă biserica lavrei tale, dar toți te avem sus mijlocitor către Preasfânta Treime, și rugător pentru mântuirea sufletelor noastre, ale celor ce cu dragoste te cinstim și săvârșim pomenirea ta.

Slavă…, glasul al 5-lea:

Să trâmbițăm cu trâmbiță de cântări și cu glas de bucurie să cântăm, luminat prăznuind. Că darul Duhului Sfânt, cu glas mai frumos decât toată trâmbița ne cheamă pe toți, spre lauda de pomenire cea de peste an a purtătorului de Dumnezeu părinte. Căpeteniile împreună cu mulțimea a toată latura cre-dincioșilor să se adune împreună cu noi și să lăudăm pe cel ce din pruncie până la sfârșitul pristăvirii sale s-a arătat slugă aleasă a lui Hristos Dumnezeu și cu într-armarea dumnezeiescului Duh a biruit stăpâniile și puterile Atotțiitorului lumii și puterea focului, prin trecerea sa. Pentru aceasta păstorii și învățătorii împreună alergând, să laude pe păstorul și îndreptătorul păstoriei turmei lui Hristos, celei alese cu adevărat, din cinstită lavra sa Tismana. Pustnicii să laude pe pustnicul Domnului; cei din lume pe împlinitorul legii; bolnavii pe doctorul și tămăduitorul a tot felul de boli; cei cu duhuri necurate pe izgonitorul duhurilor celor rele; cei din primejdii pe izbăvitorul; cei din necazuri și din supărări pe mângâietorul; cei bătrâni, neputincioși și slabi pe sprijinitorul și ajutătorul și cei săraci și lipsiți pe chivernisitorul lor; pe cel ce s-a făcut tuturor toate, ca să câștige pe toți sau pe cei mai mulți, și lăudându-l să zicem: lauda cea mare a monahilor, prea minunate părinte, părtașule al părinților, izvorâtorule de mir, sfințite Nicodim, roagă pe Mântuitorul Hristos Dumnezeu, să păzească în pace netulburată cinstita și prea mărita lavră a ta Tismana, și lumii să dăruiască totdeauna pace și mare milă, iar sufletelor noastre mântuire.

Și acum…, același glas.

Să trâmbițăm cu trâmbiță de cântări că necuprinsă este taina care s-a săvârșit astăzi în Betleem: Cel nevăzut Se vede, Cel fără de trup Se întrupează, Cuvântul ia chip omenesc, Cel ce este Se face ce nu a fost; Fecioara naște în peșteră Prunc tânăr, pe Ziditorul firii; ieslea închipuiește scaunul ceresc, animalele înseamnă starea înainte a heruvimilor, păstorii se minunează, magii aduc daruri și îngerii cântând, glăsuiesc: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Fără schimbare este Emmanuel, Cel mai înainte de veci, care a voit a Se naște pentru mântuirea lumii; Iisus Hristos ieri și astăzi, Același și în veci.

La Stihoavnă

Se pun stihirile prea cuviosului, glasul al 8-lea:

Podobie: O, uimitoare minune…

Cinstită este cu adevărat înaintea Ta moartea cuviosului Tău, Hristoase; că iată, sluga Ta, cu darul Sfântului Tău Duh, din tinerețe a izvorât minuni, și după moarte alungă toate bolile și îndepărtează duhurile vicleniei, împotriva cărora încă fiind viu a tăbărât asupra lor până la sânge; iar sufletelor noastre le mijlocește de la Tine mare milă.

Stih: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuviosului Lui.

Racla moaștelor tale, prea înțelepte, sfințite Nicodim, izvor de minuni și pârâu de daruri a arătat-o Domnul, oamenilor; căci vederea le-a dăruit și toate bolile le-a tămăduit și pe cei cuprinși de duhuri necurate îi izbăvește de puterea lor și-i face cu minte întreagă; iar sufletelor este pricinuitor de mântuire.

Stih: Fericit bărbatul care se teme de Domnul, întru poruncile Lui va voi foarte.

Bucură-te, podoaba monahilor, steaua pustnicilor și a sihaștrilor, lauda păstorilor și locuitorule împreună cu cuvioșii, părinte sfințite, Nicodim! Bucură-te, izvorul dragostei și al curăției! Bucură-te, locașul Preasfintei Treimi! Bucură-te, sfeșnic prea luminat al înțelepciunii! Bucură-te, îndreptătorule prea drepte al tuturor creștinilor, chip al bunătăților, stâlp însuflețit și rugătorule pentru mântuirea su-fletelor noastre.

Slavă…, glasul al 4-lea:

Părinte, prea cuvioase sfințite Nicodim, făcându-te dascăl și povățuitor spre mântuirea a toată lavra și sihăstria ta Tismana, cu cuvinte și cu fapte pe toți ne-ai învățat și ne-ai îndreptat către lumina poruncilor lui Hristos. Pentru aceasta și mutându-te către Iisus, după care doreai, să nu ne lași săraci până în sfârșit; ci împreună cu noi stând cu duhul totdeauna, sfinte, și nevăzut, învață-ne căile faptelor bune și vrednici ne arată pe noi, cereștilor locașuri. Că la arătarea lui Hristos bucurându-te, să zici către Dânsul: iată eu și pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule! Și noi iarăși să grăim: acesta este, Doamne, povățuitorul mântuirii noastre și doritorul părinte, pe care ni l-ai dat nouă, doctor sufletelor noastre. Cu care împreună învrednicește-ne și pe noi, Stăpâne, Hristoase Dumnezeule, să locuim în locașurile Tale, cele pururea pline de lumină și veșnice; ca să Te slăvim pe Tine împreună cu Părintele Tău cel fără de început și cu Preasfântul Tău Duh, în veci. Amin!

Și acum…, a praznicului, glasul al 8-lea:

Alcătuire a lui Ioan Monahul: La Betleem au alergat împreună păstorii, vestind pe Păstorul cel Adevărat, care șade pe heruvimi și în iesle a fost culcat, chip de prunc pentru noi luând; Doamne, slavă Ție!

La binecuvântarea pâinilor

Troparul sfântului, glasul 1: Celui ce a răsărit din Fecioară, Mai-marelui păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, părinte al nostru Nicodim. Cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile, te-ai făcut lucrător sfințit de cele cerești, tămă-duind sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Pentru aceasta grăim: slavă Celui ce te-a prea slăvit pe tine; slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare (de două ori).

Și Troparul praznicului, glasul al 4-lea: Nașterea ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat, să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine Răsăritul cel de sus, Doamne slavă Ție.

La Utrenie

La Dumnezeu este Domnul… se cântă troparul praznicului de două ori;

Slavă.., al sfântului; Și acum…, al praznicului.

După Catisma întâia, se cântă Sedealna, glasul al 4-lea:

Podobie: Degrab ne întâmpină pe noi mai înainte până ce nu ne robim când vrăjmașii Te hulesc pe Tine și ne îngrozesc pe noi, Hristoase, Dumnezeul nostru, pierde cu Crucea Ta pe cei ce se luptă cu noi, ca să cunoască cât poate credința dreptmăritorilor, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

Chemării Domnului tău ai urmat din pruncie și lepădându-te de lume și de toate cele frumoase și dulci ale ei, prea fericite, sfințite Nicodim, suferit-ai cu osârdie toată greutatea pustiului, și taberele demonilor bărbătește le-ai rănit. Pentru aceasta, totdeauna, lăudăm cu credință, prin cântări pomenirea ta.

Slavă…, glasul 1:

Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule, ostașii străjuindu-l, morți s-au făcut de strălucirea îngerului ce s-a arătat, care a vestit femeilor Învierea. Pe Tine Te mărim, Pierzătorul stricăciunii, la Tine cădem, Cel ce ai înviat din mormânt la Unul Dumnezeul nostru.

Ca o stea luminoasă a călugărilor, ca o treaptă sfântă și hotar al înfrânării pustnicilor și oglindă luminoasă a socotinței te-ai arătat, prea cuvioase. Pentru aceasta ne rugăm ție: cere dezlegare de greșeli, pentru cei ce cu bucurie prăz-nuiesc astăzi sfântă pomenirea ta, prea fericite, sfințite Nicodim.

Și acum…, a praznicului, glasul 1:

Podobie: Domnul Iisus născându-Se în Betleemul…

După Catisma a doua, se cântă Sedealna, glasul al 5-lea:

Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Duhul, Carele S-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm, credincioșii, și să I ne închinăm; că bine a voit a Se sui cu trupul pe Cruce și moarte a răbda și a scula pe cei morți, întru slăvită Învierea Sa.

Pe pustnicul Domnului cu laude să-l cinstim, că a omorât toate bântuielile patimilor, cu adevărat, prin înfrânare și prin multă răbdare, și a rușinat foarte pe vrăjmașul cel împotrivă luptător și toată trufia și puterea lui a biruit. Iar acum se roagă Domnului să mântuiască sufletele noastre.

Slavă…, glasul al 4-lea:

Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif, lucru mai presus de fire văzând și în minte a avut ploaia cea de pe lână, la zămislirea ta cea fără de sămânță, de Dumnezeu Născătoare, rugul cel nears în foc, toiagul lui Aaron ce a odrăslit și mărturisind logodnicul și ocrotitorul tău preoților, a grăit: Fecioara naște și după naștere rămâne iarăși fecioară.

Din pântece te-ai sfințit cu adevărat, sfințite Nicodim, și pe pământ ca un înger ai viețuit; că trupul ți-ai omorât și urmând după vrednicie vieții îngerești, Treimii te-ai arătat slujitor, fericite. Pentru aceasta și spre urmarea dumnezeieștii tale vieți cete de călugări ai împreunat totdeauna, de Dumnezeu purtătorule, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos, Dumnezeului nostru, iertare de păcate să dăruiască celor ce viețuiesc în lavra ta Tismana și celor ce cu dragoste prăz-nuiesc, astăzi, sfântă pomenirea ta.

Și acum…, a praznicului, același glas:

Podobie: Ce te minunezi Marie, ce te spăimântezi de lucrul ce este întru tine? Că pe Fiul cel fără de ani, sub ani L-am născut zice, zămislirea Celui ce S-a născut nedumerindu-o, fără bărbat sunt, și cum voi naște fiu? Naștere fără sămânță cine a văzut? Dar unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii, precum scrie. Hristos s-a născut din Fecioară, în Vitleemul Iudeei.

Apoi Polieleu și Pripelile Sfântului.

Pripeala: Fericimu-te pe tine prea cuvioase Părinte Nicodime, și cinstim sfântă pomenirea ta, îndreptătorul călugărilor, și împreună vorbitorule cu îngerii.

Stihuri din Psalmii cei aleși:

Așteptând am așteptat pe Domnul, și a căutat spre mine, și a auzit rugăciunea mea.

Altă Pripeală: Veniți toate cetele călugărilor, să lăudăm pe Nicodim cel sfințit, zicând: Pe îndreptătorul călugărilor.

Iată m-am îndelungat fugind, și m-am sălășluit în pustie.

Pentru cuvintele buzelor tale eu am păzit căi aspre.

Cântați Domnului toți prea cuvioșii Lui și vă mărturisiți pomenirii sfințeniei Lui. Lăuda-se-vor cuvioșii întru slavă, și se vor bucura întru așternuturile sale

Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvioșilor Lui.

Slavă…

Slavă Ție, Treime Sfântă: Părinte, Cuvinte, și Duhule Sfinte, zicând: Slavă Ție Dumnezeule;

Și acum…

Bucură-te, ceea ce ești plină de dar, Marie, Domnul este cu tine, zicând: Și prin tine cu noi.

Aliluia! (de trei ori)

După ectenia mică, se cântă Sedealna sfântului, glasul 1:

Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule, ostașii străjuindu-l, morți s-au făcut de strălucirea îngerului ce s-a arătat, care a vestit femeilor Învierea. Pe Tine Te mărim, Pierzătorul stricăciunii, la Tine cădem, Cel ce ai înviat din mormânt la Unul Dumnezeul nostru.

Îngropat-ai toată săltarea patimilor cu omorârea trupului, sfințite Părinte Nicodim, și viață fără sfârșit după moarte ai luat. Drept aceea, Biserica lui Hristos și lavra ta Tismana prăznuiesc astăzi pomenirea ta cea vrednică de minunare, podoaba prea cuvioșilor și lauda sihaștrilor.

Slavă…, glasul al 3-lea:

Podobie: De frumusețea fecioriei tale și de prea luminată curăția ta Gavriil mirându-se, a strigat ție, Născătoare de Dumnezeu: Ce laudă vrednică voi aduce ție? Sau cum te voi numi pe tine? Nu mă pricep și mă minunez! Pentru aceasta, precum mi s-a poruncit, strig ție: Bucură-te, ceea ce ești plină de har.

Văzând îngerii frumusețea sufletului tău cel prea sfințit, pururea pomenite, au strigat cu veselie la ieșirea ta din trup: suie-te către Dumnezeu, după care ai dorit! Urcă-te, sfințite Nicodim, la praznicul cel veșnic; și lăsând cele de jos, suie-te sus și te bucură împreună cu îngerii și cu toți sfinții!

Și acum…, a praznicului, glasul al 4-lea:

Podobie: Spăimântatu-s-a Iosif, lucru mai presus de fire văzând și în minte a avut ploaia cea de pe lână, la zămislirea ta cea fără de sămânță, de Dumnezeu Născătoare, rugul cel nears în foc, toiagul lui Aaron ce a odrăslit și mărturisind logodnicul și ocrotitorul tău preoților, a grăit: Fecioara naște și după naștere rămâne iarăși fecioară.

Cel neîncăput nicăierea, cum S-a încăput în pântece? Cel ce este în Sânurile Tatălui, cum stă în brațe de Maică ? Cu adevărat precum a știut, precum a voit, și precum bine a tocmit. Că fără trup fiind, S-a întrupat de bunăvoie. Și S-a făcut Cel ce era, ceea ce nu a fost, pentru noi, și nelipsind de fire, S-a împărtășit amestecării noastre; îndoit S-a născut Hristos, lumea cea de sus vrând să o plinească.

Apoi Antifonul întâi al glasului al 4-lea.

Prochimenul, glasului al 4-lea: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvio-sului Lui.

Stih: Ce voi răsplăti Domnului, pentru toate câte mi-a dat mie?

Toată suflarea…

Evanghelia de la Luca (VI, 17-23): În vremea aceea a stat Iisus la loc șes… (caută vineri în săptămâna a 19-a după Rusalii)

Psalmul 50

1. Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

2. Și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea.

3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește.

4. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.

5. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu.

6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea.

7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie.

8. Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.

9. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

10. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le.

11. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.

12. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.

13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește.

14. Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce.

15. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

16. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta.

17. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.

18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului și să se zidească zidurile Ierusalimului.

20. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

Apoi Slavă…, glasul al 2-lea:

Pentru rugăciunile prea cuviosului Tău Nicodim, Milostive, curățește mul-țimea greșealelor noastre.

Și acum…

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curățește mulțimea greșealelor noastre.

Stih: Miluiește-ne Dumnezeule după marea mila Ta, și după mulțimea în-durărilor Tale, curățește fărădelegile noastre.

Și stihira aceasta, glasul al 6-lea: Prea cuvioase Părinte Nicodim, osârduitor te-ai arătat lui Hristos și de Dânsul întărit fiind, sfințite, ai supus patimile trupești. Pentru aceasta în tot pământul a ieșit vestirea faptelor tale, și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale. Taberele demonilor ai pierdut, cetele îngerești ai ajuns, a căror viață fără de prihană o ai urmat. Îndrăznire având către Hristos Dumnezeu, de la care luând cununa răbdării, ți-ai întărit cinstita și prea lăudata lavra ta Tismana, în care cu credință se săvârșește astăzi sfântă pomenirea ta; mijlocește celor ce viețuiesc într-însa, prin sfintele tale rugăciuni, mântuire și sufletelor noastre pace și mare milă.

Canoanele – Se pun Canoanele praznicului: cel dintâi cu Irmosul pe 6, iar al doilea cu Irmosul pe 4 și Canonul sfântului, pe 6.

Canonul sfântului

Cântarea 1-a, glasul 1:

Irmos: Hristos Se naște, slăviți-L…

Cel ce ai luat viață nestricăcioasă și fericită, prea cuvioase Nicodim, stând totdeauna înaintea lui Hristos, dă-ne nouă lumânare, sfințite ca, bucurându-ne, să lăudăm prea mărită viața ta, că ai fost prea mărit.

Lumea urând, prea cinstite Părinte Nicodim, toată fapta pustnicească ai iubit: întâi înfrânarea, apoi blândețile și nevoința cea grea, rugăciunile și lacrimile și privegherea cea de toată noaptea, înaintea lui Dumnezeu.

Slavă…

Desfătările lumești, cele arzătoare ca focul, le-ai stins cu roua ostenelilor pustnicești; pentru aceea ți-a răsărit soarele nepătimirii, lumina tămăduirilor și raza cea neapusă a darurilor Duhului Sfânt, vrednicule de laudă, sfințite Nico-dim.

Și acum…, a Născătoarei

Lucruri uimitoare s-au grăit despre tine în neam și în neam, ceea ce ai primit pe Dumnezeu în pântecele tău și ai rămas curată, Născătoare de Dumnezeu, Marie. Pentru aceasta toți te cinstim pe tine, ocrotitoarea și izbăvitoarea noastră, după Dumnezeu.

Catavasie: Hristos se naște slăviți-L, Hristos din ceruri întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați Domnului tot pământul, și cu veselie lăudați-L noroade, că S-a proslăvit.

Irmoasele amânduror canoanelor.

Cântarea a 3-a

Irmos: Fiului celui născut…

La razele Domnului cu credință privind, cuvioase părinte, prea mărite și de Dumnezeu înțelepțite Nicodim, cu lacrimi te-ai rugat să îți ajungi dorirea. Pentru aceasta ai și dobândit nădejdea, cu veselie.

Sufletul meu cel întunecat cu gânduri viclene, luminează-l, Iubitorule de oameni, Cuvinte, cu rugăciunile cuviosului Tău Nicodim, și mă izbăvește de întunericul cel neluminat, în ceasul judecății, Milostive.

Slavă…

Cu deșteptarea minții frumusețile cele cerești întrezărind, nu te-ai înălțat nicidecum la vredniciile cele omenești, ci cu aripile umilinței ușurându-te te-ai înălțat cu totul la cer, prea fericite sfințite Nicodim.

Și acum…, a Născătoarei

Arătatu-te-ai mai înaltă decât heruvimii și decât serafimii, Născătoare de Dumnezeu; că tu, singură, pe Dumnezeu, Cel neîncăput, L-ai zămislit în pântece. Pentru aceasta toți credincioșii cu cântări te fericim.

Catavasie: Fiului Celui născut fără stricare din Tatăl mai înainte de veci, și mai pe urmă din Fecioară întrupat mai presus de fire, lui Hristos Dumnezeu să-i strigăm: Cela ce ai înălțat cornul nostru, Sfânt ești Doamne.

Condacul și icosul praznicului.

Apoi acest Condac al sfântului, glasul al 8-lea:

Podobie: Apărătoarei Doamne, pentru biruință, mulțumiri, izbă-vindu-ne din nevoi aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, mireasă pururea Fecioară!

Apărătorului nostru celui din multe nevoi și primejdii, pentru izbăvirea și tămăduirea a tot felul de boli cu lucrarea a multor minuni, cu darul Sfântului Duh, laude cu mulțumiri aducem ție, sfinte, noi fiii tăi. Ci ca cel ce ești mult-milostiv și grabnic ajutător celor ce vin la tine cu credință, liberează-ne cu rugăciunile tale din toate nevoile și de primejdia diavolească cea rea, ca să cântăm ție: bucură-te, mare făcătorule de minuni, prea cuvioase Părintele nostru Nicodim, sfințite și pururea mărite!

Icos: Înger pământesc și om ceresc te-ai arătat și ca un pom răsădit lângă apa înfrânării și bine crescând, ai păstorit toată turma ta cu cuvioșie și cu blândețe. Pentru aceasta noi, fiii tăi, cu lacrimi și cu credință fierbinte grăim către tine, părinte, dintru adâncul inimii, cu sufletele smerite:

Bucură-te, vlăstar din părinte drept și cinstitor de Dumnezeu și stâlpare din maică bine credincioasă și de neam împărătesc crescut și ales!

Bucură-te, că iubind din pruncie pe Iisus Hristos, din tinerețe lumea ai părăsit și ai defăimat-o, și pe umerii tăi jugul cel bun ai luat și sarcina cea ușoară!

Bucură-te, cel ce prin alegerea duhovnicescului tău părinte și prin punerea sfințitelor mâini ale arhiereului, preot sfințit și ales te-ai făcut lui Dumnezeu.

Bucură-te cel ce ai slujit cu dragoste fierbinte la Sfântul Jertfelnic și Dumnezeu cu iubire a primit jertfa cea fără de sânge!

Bucură-te cetățean cu totul înfrumusețat al pustiului, unde sfinte locașuri de obște ai înălțat Stăpânului Hristos Dumnezeu!

Bucură-te, că ai adunat în aceste sfinte locașuri mulțimi de călugări și prin pilda smereniei tale, pe toți către mântuire i-ai îndreptat!

Bucură-te, cel ce ai părăsit desfătările lumești și prin aceasta toate săltările trupești cu totul le-ai veștejit!

Bucură-te, cel ce te-ai umplut de darul lacrimilor și prin vărsarea acestora, locaș Sfântului Duh te-ai făcut!

Bucură-te, cel ce te-ai arătat prin darul Sfântului Duh mare făcător de minuni, încât oarecând intrând în foc, văpaia de tine nicidecum nu s-a apropiat!

Bucură-te, cel ce prin această minune pe căpetenie și pe toți cei ce priveau i-ai spăimântat și la dreapta credință a lui Hristos Dumnezeu i-ai câștigat!

Bucură-te, cel ce te-ai arătat mare făcător de minuni și după moarte, pentru toți cei ce au venit cu credință către sfințitele tale moaște, cele izvorâtoare de mir!

Bucură-te, cel ce ne-ai vestit nouă slava Sfintei Treimi cu cucernicie; și pe tine Stăpânul, Hristos Dumnezeu, te-a odihnit în lumina cea întreit strălucitoare, spre a te desfăta!

Bucură-te, mare făcătorule de minuni, prea cuvioase Părintele nostru Nicodim sfințite și pururea lăudate!

Sedealna sfântului, glasul al 8-lea:

Podobie: Pe Înțelepciunea și Cuvântul în pântecele tău zămislind fără ardere, Maica lui Dumnezeu, în chip de negrăit ai născut pe Cel ce a făcut toate și în brațele tale ai avut pe Cel ce ține toate și la sân ai hrănit pe Cel ce hrănește lumea. Pentru aceasta, te rog pe tine, Preasfântă Fecioară, să mă izbăvești de greșeli, când va fi să stau înaintea feței Ziditorului meu, Stăpână Fecioară curată, atunci să-mi dăruiești ajutorul tău, că pe tine te am nădejde eu, robul tău.

Arătatu-te-ai pe pământ ca un înger în trup și ca un pom răsărit lângă apa înfrânării bine crescând ai fost, pustnicind. Pentru aceasta spălând întinăciunea cu curgerea lacrimilor tale, locaș dumnezeiesc te-ai făcut și de minuni făcător, cel ce ai stins oarecând cu minunea ta văpaia focului, care nicidecum nu s-a atins de tine. Întru care Dumnezeu mărindu-te, ai luat de la Dânsul răsplătirea moștenirii celei de sus. Pe care acum neîncetat roagă-L să ne dea iertare de păcate nouă, celor ce prăznuim, cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Slavă…, asemenea:

Prăznuim cu credință strălucita și luminata sărbătoare a pomenirii tale, adu-nându-ne astăzi în lavra ta Tismana. Chemăm împreună cu noi la veselie toată latura și dănțuind duhovnicește, ne bucurăm foarte, ca de o vistierie mare, de trupul tău cel purtător de osteneli, prea fericite părinte. Că lăsând viața ta cea stricăcioasă ai primit în cer pe cea nestricăcioasă; și acolo, aflând mărire, minuni ai săvârșit, prea cuvioase, sfințite Nicodim. Pentru aceasta roagă pe Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de păcate tuturor celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Și acum…, a praznicului, glasul al 8-lea:

Podobie: Porunca cea cu taină luându-o întru cunoștință, cel fără de trup în casa lui Iosif degrab a stătut înainte, zicând celeia ce nu știe de nuntă: Cel ce a plecat cerurile cu pogorârea, încape fără de schimbare tot întru tine. Pe care și văzându-l în pântecele tău luând chip de rob, mă spăimântez a striga ție: Bucură-te, Mireasă care nu știi de mire.

Să se bucure cerul, să se veselească pământul, că S-a născut pe pământ Mie-lușelul lui Dumnezeu, dând izbăvire lumii. Cuvântul, Cel ce era în sânurile Tatălui, a ieșit din Fecioară fără de sămânță; de care magii s-au înspăimântat, văzând că Se naște în Betleem, ca un prunc, Acela pe care toate îl slăvesc.

Cântarea a 4-a

Irmos: Toiag din rădăcina lui Iesei…

Pe calea cea strâmtă ai umblat, prea cuvioase părinte, cu postul trupul ți-ai topit, mai presus de fire; pentru aceasta adunarea vrăjmașilor s-a minunat de răbdarea ta cea neclintită, sfințite Nicodim. Iar cetele îngerești au cântat: slavă puterii Tale, Doamne!

Pe Dumnezeu cel Bun și Prea Îndurat, cu lacrimi, cu suspinuri și cu inimă umilită L-ai căutat, sfințite Nicodim. Pentru aceea, dobândindu-ți dorirea, roagă-L, prea cuvioase părinte, să se milostivească spre sufletul meu cel dosădit, care a alunecat în adâncul răutăților.

Slavă…

Brazdele sufletului tău, stropindu-le cu pâraiele lacrimilor, sfințite Nicodim, ai semănat cu adevărat sămânța faptelor bune, pe care lucrând-o bine, cu ostenelile pustnicești, ai secerat mănunchi, roduri strângând în jitnițele tale, prea fericite părinte!

Și acum…, a Născătoarei

Tu ești lauda creștinilor, ceea ce nu știi de mire, ocrotitoare și scăpare, zid și liman. Că duci rugăciunile noastre către Fiul tău, prea nevinovată, și izbăvești din nevoi pe cei ce cu credință te mărturisesc cu adevărat Născătoare de Dumne-zeu.

Catavasie: Toiag din rădăcina lui Iesei și floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit Cel lăudat, din muntele cel cu umbra deasă, venit-ai întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup și Dumnezeu, slavă puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a

Irmos: Dumnezeu fiind al păcii…

Înțelepțește chivernisindu-ți simțirile trupului, turn de bunătăți ai ajuns, prea fericite Nicodim; că mânie numai șarpelui ai arătat, iar dragostea toată ți-ai întors-o către Stăpânul cel iubitor de oameni.

Sluga Ta, Doamne, prea fericitul, sfințitul Nicodim, lepădând grija cea de multe feluri, mintea sa netulburată a făcut-o locaș Ție. Că iubind fericitele fapte bune, s-a supus poruncilor Evangheliei Tale și luând crucea Ta, a urmat Ție, Stă-pânului tuturor, bucurându-se.

Slavă…

Sfărâmat-ai cu armele smereniei cursele vrăjmașului și purtând arșița zilei, părinte, de bucuria Domnului te-ai învrednicit. Pentru aceasta înălțându-te, sfințite prea cuvioase, te-ai făcut cetățean ceresc.

Și acum…, a Născătoarei

Însănătoșează, cu rugăciunile tale cele tari, rogu-mă ție Născătoare de Dumne-zeu, sufletul meu cel ticăloșit și bolnav din pricina asupririlor lui Veliar, și-mi trimite înmulțit darul tău de bucurie, Stăpână, prea curată Fecioară Marie.

Catavasie: Dumnezeu fiind păcii, Tată îndurărilor, pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace L-ai trimis nouă. Deci povățuiți fiind la lumina cunoștinței de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim Iubitorule de oameni.

Cântarea a 6-a

Imos: Pe Iona ca pe un prunc…

N-au putut amăgi pe dumnezeiescul Tău slujitor, Hristoase, nici asupririle șarpelui, nici focul ispitelor nu l-a înfricoșat. Că viețuind pe pământ viața întocmai cu a îngerilor, cu daruri dumnezeiesti l-ai împodobit, cu dreapta Ta, cea atotstăpânitoare.

Atrasu-te-a pe tine, sfințite Nicodim, dragostea Stăpânului tuturor și acum te odihnești întru Hristos, prea fericite. Că dragoste curată câștigându-ți cu înfrâ-narea și cu rugăciunea, te-ai arătat oglindă neîntinată și organ al Sfântului Duh, prea cuvioase părinte.

Slavă…

Primind înlăuntrul inimii tale raza cea luminoasă și fără materie, sfințite Nicodim, și pierzând toată negura patimilor, te-ai luminat. Și trecând peretele cel din mijloc, curat te desfătezi, prea fericite părinte, lângă Sfânta Treime, cea nezidită și nedespărțită.

Și acum…, a Născătoarei

Ceea ce în chip de negrăit ai născut pe Hristos, Dătătorul luminii, care S-a făcut trup, roagă-L, Curată, cu oștile cele îngerești de sus, să-mi strălucească și mie, celui acoperit de păcate, raza cea purtătoare de lumină.

Catavasie: Din pântece pe Iona ca pe un prunc l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit, și în Fecioară sălășluindu-Se Cuvântul și trup luând, a ieșit, păzindu-o nestricată. Că Cel ce nu a pătimit stricăciune, pe ceea ce L-a născut, a păzit-o nevătămată.

Condacul sfântului, glasul al 8-lea: Ca pe cel împreună râvnitor sfinților și ca pe un părinte mare, toată lavra ta Tismana te cinstește pe tine cu credință, sfințite Nicodim; pe care păzește-o cu rugăciunile tale, fericite, totdeauna nebiruită și netulburată de toate nevoile, ca un părinte cuvios și pururea lăudat.

Icos: Iubind poruncile lui Hristos cele dumnezeiești, prea cuvioase, și urând desfătarea acestei lumi, ai trecut către Dânsul cu grăbire și te-ai făcut luminător, luminând marginile cu strălucire duhovnicească. Drept aceea, căzând înaintea ta, te rog: luminează ochii mei cei sufletești, ca să laud, sfințite Nicodim, nevoințele tale: postirea și privegherea, lacrimile, chinurile și omorârea trupului, pentru viața viitoare cea fericită; întru care acum desfătându-te, roagă-te pentru noi toți, ca un părinte cuvios și pururea lăudat.

Sinaxar

În această zi și pomenirea Sfântului prea cuviosului Părintelui nostru Nicodim, arhimandritul, din lavra Sfintei Mănăstiri Tismana.

Sfântul și prea cuviosul Părintele nostru Nicodim era de neam sloven, născut și crescut în dreapta credință. După ce a primit sfântul și îngerescul chip al călugăriei și harul preoției, a pustnicit prin multe locuri, adunând la sine toată fapta cea bună prin iubire de osteneli și alte petreceri îmbunătățite.

Când a venit în părțile acestea ale Țării Românești a trăit în multe trude și osteneli sufletești și a petrecut, cu neîncetate rugăciuni prin munții pământului acestuia. Sfântul Nicodim a zidit multe altare lui Dumnezeu, precum se istorisește până în ziua de azi. Mai întâi pe apa Motrului, apoi Mănăstirea de la Vodița, pe numele Sfântului Antonie cel mare. Acolo a făcut chinovie de mulți părinți și frați întru Hristos și a viețuit în acea mănăstire multă vreme, sfântul.

După aceea, prin descoperire dumnezeiască, a mers la locul ce se numește Tismana. Cu voia lui Dumnezeu, a zidit acolo, cu ale sale trude și osteneli, altar dumnezeiesc și locaș de viață de obște. Mulțime mare de călugări s-a adunat acolo; iar Sfântul Nicodim viețuia cu acești frați întru Hristos; le era chip și pildă de fapte bune, și-i povățuia pe calea mântuirii. Și luând sfântul de la Dumnezeu harul facerii de minuni și putere asupra duhurilor celor necurate, multe și nenumărate minuni a făcut cât a trăit în viață. A alungat demoni și a tămăduit toată boala și toată neputința. Se spune că și în foc a intrat și a ieșit nevătămat; focul nu s-a atins nici de haine, nici de părul capului său. A mai făcut și alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

Și așa, ajungând cu sfințenie până la adânci bătrâneți, s-a mutat din viața aceasta vremelnică la viața cea cerească și nepieritoare, întru această lună în douăzeci și șase de zile.

Și au fost îngropate cinstitele și sfintele sale moaște în sfânta și dumnezeiasca sa mănăstire Tismana, unde se face slujba și prăznuirea sa în toți anii. Mormântul său sta întru pomenire până în ziua de azi, cu candelă neadormită.

După ce Dumnezeu a prea slăvit moaștele sale cu mireasmă dumnezeiască de bun miros, cu har izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au, fost scoase din mormânt și puse în raclă și așezate înăuntru cu cinste în sfânta biserică, așa ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în sfânta Mănăstire Bistrița.

După trecere de mulți ani, un domn al țării acesteia a vrut să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim, să le ducă în București, ca să fie acolo stătătoare. Dar n-a fost voia sfântului să se înstrăineze moaștele sale din locașul său. Și cu minune s-a făcut de a părăsit domnul acela gândul său și lucrul cel neplăcut sfântului.

Că îndată s-a arătat în vedenie unuia din călugări și i-a poruncit să spună starețului să-i ascundă moaștele și numai un deget să ia de la mâna lui și să-l oprească pentru evlavia credincioșilor. Sfântul Nicodim s-a arătat în același chip și starețului; i-a dat ca și fratelui aceeași poruncă. Încredințându-se dar starețul, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale. Degetul și sfântul mir, pus într-un vas de cositor, împreună cu o cruce de plumb ce o purta sfântul la gât, se află în sfânta mănăstire până în ziua de azi, ca odoare duhovnicești cinstite și de mult preț. Din sfântul mir nimeni n-are voie să ia; se îngăduie să se sărute vasul și se umplu toți de nespusă mireasmă duhovnicească. Ascunzându-se dar în acest chip moaștele sfântului, de care se știa numai din stareț în stareț și unul din frații mănăstirii. Iar mai pe urmă, din întâmplările vremilor celor cu multe robii, au rămas moaștele sfântului de tot tăinuite și neștiute de nimeni până în ziua de azi. Poate că așa a fost voia sfântului.

Cele mai sus numite sfinte și cinstite odoare sunt îndestulătoare pentru mân-gâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori creștini. Ele fac și acum multe și nenumărate minuni. Duhurile necurate din oameni se alungă cu chemarea numelui sfântului; vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul sfântului; pământul și țara aceasta se păzește cu rugăciunile și ajutorul Sfântului Nicodim de multe nevoi; iar sfânta și dumnezeiasca Mănăstire Tismana, care ține și are comoară de mult preț sfintele sale moaște, este păzită și apărată totdeauna, cu grabnica lui folosință, de multe bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași.

În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 28 octombrie 1955, în catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova s-a oficiat sfânta slujbă a Sfântului Nicodim, ca început al săvârșirii de atunci înainte, a slujbei Sfântului Nicodim în toate bisericile din Biserica Ortodoxa Română.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Cântarea a 7-a

Irmos: Tinerii în dreapta credință…

Omorându-ți desfătările trupești și mânia înfrânându-ți, sfințite Nicodim, ai primit răsplătirea moștenirii celei de sus, prea fericite părinte. Și îmbrăcându-te întru omorârea patimilor ai mers la viața cea fără de sfârșit, unde acum cu bucurie cânți: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Călătorind pe cărarea cea dreaptă a faptelor bune și neabătându-te în lături, prea cuvioase părinte, te-ai sălășluit în cetatea cea nestricăcioasă a Edenului, unde acum cânți cu veselie: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Slavă…

Vestind slava Preasfintei Treimi cu cucernicie, prea fericite părinte, te-ai odihnit întru lumina cea întreit strălucitoare, sfințite Nicodim, unde acum cu bucurie cânți: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Și acum…, a Născătoarei

Toiag din rădăcina lui Iesei ești Fecioară prea fericită, care din floare ai adus Rodul cel de mântuire pentru toți cei ce cântă cu credință Fiului tău: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Catavasie: Tinerii în buna credință fiind crescuți, păgâneasca poruncă nebăgându-o în seamă, de groaza focului nu s-au spăimântat, ci în mijlocul văpăii stând au cântat: Dumnezeul părinților bine ești cuvântat.

Cântarea a 8-a

Irmos: Cuptorul cel răcoritor…

Cel ce te-ai luminat cu fulgerele cele fără de materie ale Luminii celei neapuse, sfințite Nicodim, scoate dintru întunericul necazurilor pe cei supărați de păcate și povățuiește la lumina veseliei pe cel ce cântă: binecuvântați pe Dumnezeu în veci.

Ziditorul patimilor a zidit cumplit pe spatele meu fărădelegea, Mântuitorule, și nu pot eu, robul Tău, să privesc la Tine. Ci, pentru rugăciunile cuviosului Tău Nicodim, Milostive, milostivește-Te spre mine păcătosul, și mă mântuiește.

Binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu!

Ca un râvnitor al lui Hristos și slugă credincioasă și împărțitor al tainelor Lui, îndreptător adevărat arătându-te, sfințite Nicodim, ne rugăm ție: tămăduiește patimile sufletelor și ale trupurilor noastre, ca să te lăudăm în veci.

Și acum…, a Născătoarei

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, roagă pe Hristos Fiul tău și Dumnezeul nostru, să izbăvească pe cei supărați de cumplite greșeli și de amăgirile șarpelui, și care cântă: binecuvântați pe Dumnezeu în veci.

Catavasie:

Să lăudăm, bine să cuvântăm și să ne închinăm Domnului cântăndu-I și prea înălțându-L pe Dânsul întru toți vecii.

Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul minunii celei mai presus de fire, că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei în care a intrat. Pentru aceasta cântând să strigăm: Bine să cuvânteze toată făptura pe Domnul, și să-L prea înalțe pe Dânsul întru toți vecii.

La Cântarea a 9-a nu se cântă: Ceea ce ești mai cinstită…, ci se cântă stihirile cu irmoasele Canonului Praznicului, ca și în ziua de 25 decembrie.

Irmos: Taină minunată văd…

Cel ce ești împreună cu sfintele cete ale tuturor sfinților, sfințite Nicodim, și împodobit cu dumnezeiască frumusețe, prea cuvioase părinte, ție ne rugăm: roagă totdeauna pe Hristos Dumnezeu, Cel împodobit mai presus decât toată frumusețea să împodobească inimile noastre cu dumnezeiescul Său har.

Ca cel ce ești cu adevărat crin cu bun miros al raiului celui înțelegător, fericite părinte, veselește tot sufletul cu rugăciunile tale, sfințite Nicodim, și alungă întinăciunea patimilor mele, sănătate și har dăruindu-mi mie, prea cuvioase.

Slavă…

Adunarea celor ce viețuiesc în cinstita și mărita ta lavră bucurându-se, te laudă și totdeauna te fericește, sfințite Nicodim, căci cu povățuirea Stăpânului tuturor ai ajuns la limanul vieții, prea cuvioase părinte, și te rogi lui Hristos Dumnezeu să ne dea și nouă limanuri de mântuire și mare milă.

Și acum…, a Născătoarei

Milostivește-Te, Doamne, milostivește-Te, când vei veni să judeci. Ci, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maria, care Te-a născut pe Tine, Hristoase Dumnezeule și ale tuturor sfinților, să nu mă osândești pe mine atunci la foc, nici cu mânia Ta să mă cerți.

Catavasie: Taină străină văd și prea slăvită, Cer fiind peștera, scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălășluirea, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl mărim.

Catavasiile cu stihirile lor

Luminânda praznicului: Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, și cei dintru întuneric și din umbra am aflat adevărul; că din Fecioară S-a născut Domnul.

Alta, a sfântului: Înflorit-ai, părinte, ca finicul, precum zice David, că ai fost locaș al Preasfântului Duh, și mărit te-ai arătat lumii. Nu înceta dar a te ruga pentru noi, care cinstim cu credință prea cinstită pomenirea ta, cuvioase Părinte Nicodim.

Slavă…

Podobie: Cu duhul stând bătrânul…

Prea cinstită pomenirea ta a sosit astăzi, prea cuvioase părinte, în cinstita și mărita ta lavră Tismana; și cei ce viețuiesc într-însa împreună cu noi, chemând la veselie mulțimea a toată latura credincioșilor, spre dănțuire cu cântări, grăim către toți: adunați-vă, luminat să prăznuim duhovnicește sărbătoarea de veselie și sfințită, lăudând și mărind cu psalmi și cu cântări pe sfințitul Nicodim, părintele nostru, cel ce se roagă Stăpânului Hristos pentru mântuirea sufletelor noastre.

Și acum…, iarăși a praznicului.

La Laude

Se pun stihirile pe 6 : 3 ale praznicului și 3 ale sfântului.

Stihirile praznicului, glasul al 4-lea:

Veseliți-vă drepților, ceruri bucurați-vă, săltați munți, Hristos născându-Se, Fecioara șade asemănându-se Heruvimilor, purtând în brațe pe Dumnezeu Cu-vântul întrupat; păstorii slăvesc pe Cel născut, magii aduc Stăpânului daruri; îngerii cântând, zic: Cela ce ești neajuns, Doamne slavă Ție!

De Dumnezeu Născătoare Fecioară, ceea ce ai născut pe Mântuitorul, pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei; că Maică ai fost bunei voințe a Tatălui, purtând în brațe pe Dumnezeu Cuvântul întrupat. Taina nu suferă ispitire, numai cu cre-dință toți o slăvim, strigând cu tine și zicând: Negrăite Doamne, slavă Ție!

Veniți să lăudăm pe Maica Mântuitorului, care după naștere iarăși s-a arătat Fecioară. Bucură-te, cetate însuflețită a Împăratului și Dumnezeu întru care Hristos sălășluindu-Se, mântuire a lucrat. Cu Gavriil să lăudăm, cu păstorii să slăvim, strigând: De Dumnezeu Născătoare, roagă-te Celui ce S-a întrupat din tine, să ne mântuiască pe noi.

Stihirile sfântului, glasul al 6-lea, însuși glasul:

De Dumnezeu purtătorule, prea fericite Nicodim, toată înțelepciunea trupească ai supus-o duhului; și întărindu-te cu suferințele postirii, te-ai arătat strălucind ca aurul lămurit în foc și te-ai făcut locaș Preasfântului Duh, adunând mulțimea călugărilor; și cu învățăturile tale i-ai chemat la înălțimea faptelor bune, ca pe o scară ce suie la cer. Adu-ți aminte de noi, cei ce cinstim pururea sfințită pomenirea ta și te rugăm să se mântuiască sufletele noastre.

Strălucit-a astăzi prea luminata și întru tot cinstita pomenirea ta, prea mărite Nicodim, chemând adunarea cea multă cu numărul a pustnicilor și cuvioșilor și pe îngeri, împreună cu oamenii, către lauda Celui în Treime închinat, Hristos Dumnezeul nostru. Năzuind deci, către sfințita raclă a moaștelor tale, primim din destul daruri de tămăduiri și prea slăvim pe Hristos, Mântuitorul sufletelor noastre, Cel ce te-a încununat pe tine.

De Dumnezeu purtătorule, prea fericite părinte, tu, precum zice proorocul, cu lacrimi ai udat pământul și n-ai dat somn ochilor tăi, nici genelor tale dormitare, arătând dorul inimii către Hristos, pe care L-ai iubit. Drept aceea te-ai făcut pildă călugărilor și ai săvârșit tot felul de fapte bune. Pentru aceasta te fericim, slăvind pe Cel ce te-a prea slăvit.

Slavă…, glasul al 8-lea:

Pe cel ce este podoaba călugărilor și lauda sihaștrilor, pe izvorul minunilor și mijlocitorul cel neînfruntat către Dumnezeu, pe sfințitul Nicodim, adunându-ne, iubitorilor de praznic, să-l lăudăm cu laude și cântări, zicând:

Bucură-te, îndreptătorule al călugărilor, închipuitorul și izvorul desăvârșit al vieții sihăstrești!

Bucură-te, luminătorul cel prea luminat, care luminezi pe toți cu luminile bună-tăților!

Bucură-te, mângâietorule celor din nevoi, fierbinte ocrotitor al celor din primejdii, tămăduitorul a tot felul de boli și alungătorul duhurilor celor necurate, pentru toți cei ce aleargă la tine cu credință!

Bucură-te, cel ce cu trecerea ta prin foc, pe toți cei ce priveau i-ai înspăimântat și pe cei rău slăvitori, către credința cea adevărată i-ai îndreptat. Pentru aceasta ne rugăm ție, prea cuvioase părinte, nu înceta a te ruga Mântuitorului nostru, Hristos Dumnezeu, pentru cei ce viețuiesc în cinstită lavra ta și pentru toți credincioșii, care cinstesc cu laude și cu cântări prea sfântă adormirea ta, ca să câștige mântuire și mare milă.

Și acum…, a praznicului, glasul al 6-lea:

Astăzi Firea cea nevăzută se împreună din Fecioara cu oamenii. Astăzi Ființa cea nemărginită Se înfașă în Betleem cu scutece. Astăzi Dumnezeu aduce prin stea pe magi la închinare, mai înainte vestind, prin aur și prin smirnă și tămâie, îngroparea Sa cea de trei zile. Aceluia cântăm: Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre.

Doxologia mare, troparele, ecteniile și otpustul.

La Liturghie

Se cântă Antifoanele ca în prima zi a Praznicului Nașterii Domnului. După Câți în Hristos v-ați botezat…,

Prochimen, glasul al 7-lea: Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuvioșilor Lui.

Stih: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie.

Apostolul din Epistola către Galateni (V, 22 – VI, 2): Fraților, roada Duhului este…

Aliluia, glasul al 8-lea: Scoală, Doamne, și vino la odihna Ta.

Stih: Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită pe poporul tău și casa părinților tăi.

Galateni 5, 22-26; 6, 1-2

Fraților,

22. Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința,

23. Blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege.

24. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele.

25. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm.

26. Să nu fim iubitori de mărire deșartă, supărându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții.

1. Fraților, chiar de va cădea un om în vreo greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați-l, pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți, ca să nu cazi și tu în ispită.

2. Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos.

Evanghelia de la Matei (IX, 27-30): Zis-a Domnul ucenicilor Săi: toate-Mi sunt date de către Tatăl Meu…, (caută joi în săptămâna a 4-a după Rusalii).

Matei 11, 27-30

27. Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere.

28. Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.

29. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre.

30. Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară.

Chinonicul praznicului și al sfântului: Întru pomenire veșnică va fi dreptul, de auzul rău nu se va teme.

Sursa: Mineiul (lunile iulie-decembrie), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001

Canon de rugăciune către Sfântul cuvios Nicodim cel sfințit de la Tismana

Troparul Sfântului cuvios Nicodim cel sfințit de la Tismana, glasul 1: Celui ce a Răsărit din Fecioara, Mai Marelui Păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Părinte al nostru Sfinte Nicodim. Cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile, te-ai făcut lucrător sfințit de cele cerești, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Pentru aceasta strigăm: Slavă Celui ce te-a prea slăvit pe tine; Slavă Celui ce ți-a dat ție putere; Slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.

Cântarea 1

Irmos: Hristos Se naște, slăviți-L…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce ai luat viață nestricăcioasă și fericită, prea cuvioase Nicodim, stând totdeauna înaintea lui Hristos, dă-ne nouă luminare, sfințite; ca, bucurându-ne, să lăudăm prea mărită viața ta; că ai fost prea mărit.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cele lumești urând, prea cinstite Părinte Nicodim, toată fapta pustnicească ai iubit: întâi înfrânarea, apoi blândețile și nevoința cea grea, rugăciunile și lacrimile și privegherea cea de toată noaptea, înaintea lui Dumnezeu.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Desfătările lumești, cele arzătoare ca focul, le-ai stins cu roua ostenelilor pustnicești; pentru aceea ți-a răsărit soarele nepătimirii, lumina tămăduirilor și raza cea neapusă a darurilor Duhului Sfânt, vrednicule de laudă, prea sfințite Nicodim.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lucruri uimitoare s-au grăit despre tine în neam și în neam, Ceea ce ai primit pe Dumnezeu în pântecele tău și ai rămas Curată, Născătoare de Dumnezeu, Marie. Pentru aceasta toți te cinstim pe tine, ocrotitoarea și izbăvitoarea noastră, după Dumnezeu.

Catavasie: Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul și cu veselie lăudați-L popoare, că S-a prea slăvit.

Catavasie: Minune făcând a mântuit pe popor, Stăpânul, uscând oarecând valul mării. Și din Fecioară născându-Se, ne-a deschis calea spre ceruri. Pe Cel de o Ființă cu Tatăl și cu noi oamenii Îl slăvim.

Cântarea a 3-a

Irmos: Fiului Celui Născut…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

La Razele Domnului cu credință privind, cuvioase părinte, prea mărite și de Dumnezeu înțelepțite Nicodim, cu lacrimi te-ai rugat să îți ajungi dorirea. Pentru aceasta ai și dobândit nădejdea, cu veselie.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sufletul meu cel întunecat cu gânduri viclene luminează-l, Iubitorule de oameni, Cuvinte, cu rugăciunile prea cuviosului Tău Nicodim și mă izbăvește de întunericul cel neluminat, în ceasul judecății, Milostive.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu deșteptarea minții frumusețile cele cerești întrezărind, nu te-ai înălțat nicidecum la vredniciile cele omenești, ci, cu aripile umilinței ușurându-te, te-ai înălțat cu totul la cer, prea fericite sfințite Nicodim.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Arătatu-te-ai mai înaltă decât Heruvimii și decât Serafimii, Născătoare de Dumnezeu; că tu, singură, pe Dumnezeu, Cel Neîncăput, L-ai zămislit în pântece. Pentru aceasta toți credincioșii cu cântări te fericim.

Catavasie: Fiului, Celui Născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci și mai pe urmă din Fecioară Întrupat fără sămânță, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm: Cel ce ai înălțat fruntea noastră, Sfânt ești, Doamne!

Catavasie: Vino spre cântarea robilor Tăi, Bunule, smerind sprânceana înălțată a vrăjmașului; păzind, fericite Atotvăzătorule, pe cântăreți mai presus de păcat, întăriți neclintit pe temeiul credinței.

Cântarea a 4-a

Irmos: Toiag din rădăcina lui Iesei…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe calea cea strâmtă ai umblat, prea cuvioase părinte, cu postul trupul ți-ai topit, mai presus de fire; pentru aceasta adunarea vrăjmașilor s-a minunat de răbdarea ta cea neclintită, sfințite Nicodim. Iar Cetele îngerești au strigat: Slavă Puterii Tale, Doamne!

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Dumnezeu Cel Bun și Preaîndurat, cu lacrimi, cu suspinuri și cu inimă umilită L-ai căutat, sfințite Nicodim. Pentru aceea, dobândindu-ți dorirea, roagă-L, prea cuvioase părinte, să se milostivească spre sufletul meu cel dosădit, care a alunecat în adâncul răutăților.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Brazdele sufletului tău, stropindu-le cu pâraiele lacrimilor, sfințite Nicodim, ai semănat cu adevărat sămânța faptelor bune, pe care lucrând-o bine, cu ostenelile pustnicești, ai secerat mănunchi, roduri strângând în jitnițele tale, prea fericite părinte!

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tu ești lauda creștinilor, Ceea ce nu știi de mire, ocrotitoare și scăpare, zid și liman. Că duci rugăciunile noastre către Fiul tău, Preanevinovată și izbăvești din nevoi pe cei ce cu credință te mărturisesc cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

Catavasie: Toiag din rădăcina lui Iesei și floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel Lăudat, din muntele cel cu umbra deasă. Venit-ai, Întrupându-Te din cea neispitită de bărbat, Cel fără de trup și Dumnezeu. Slavă Puterii Tale, Doamne!

Catavasie: Înnoirea neamului omenesc de demult cântând proorocul Avacum, mai înainte a vestit-o, învrednicindu-se în chip de negrăit a-i vedea Întruchiparea; că Prunc Tânăr din muntele Fecioarei a ieșit Cuvântul, spre înnoirea popoarelor.

Cântarea a 5-a

Irmos: Dumnezeu fiind al păcii…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înțelepțește chivernisindu-ți simțirile trupului, turn de bunătăți ai ajuns, prea fericite Nicodim; că mânie numai șarpelui ai arătat, iar dragostea toată ți-ai întors-o către Stăpânul Cel Iubitor de oameni.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sluga Ta, Doamne, prea fericitul, sfințitul Nicodim, lepădând grija cea de multe feluri, mintea sa netulburată a făcut-o locaș Ție. Că, iubind fericitele fapte bune, s-a supus poruncilor Evangheliei Tale și luând Crucea Ta, a urmat Ție, Stăpânului tuturor, bucurându-se.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Sfărâmat-ai cu armele smereniei cursele vrăjmașului și purtând arșița zilei, părinte, de bucuria Domnului te-ai învrednicit. Pentru aceasta înălțându-te, sfințite prea cuvioase, te-ai făcut cetățean ceresc.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Însănătoșează, cu rugăciunile tale cele tari, rogu-mă ție, Născătoare de Dumnezeu, sufletul meu cel ticăloșit și bolnav din pricina asupririlor lui veliar și-mi trimite înmulțit darul tău de bucurie, Stăpână, Preacurată Fecioară Marie.

Catavasie: Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, ai trimis nouă pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace; deci povățuiți fiind la lumina cunoștinței de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni.

Catavasie: Din noaptea lucrurilor întunecatei rătăciri, Curățire ești, Hristoase, nouă celor ce cântăm acum Ție cântare cu priveghere, ca unui Făcător de bine; să vii dăruindu-ne și cărare lesnicioasă, pe care umblând, vom afla laudă.

Cântarea a 6-a

Irmos: Pe Iona ca pe un prunc…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

N-au putut amăgi pe dumnezeiescul Tău slujitor, Hristoase, nici asupririle șarpelui, nici focul ispitelor nu l-a înfricoșat. Că viețuind pe pământ viață întocmai cu a îngerilor, cu daruri dumnezeiești l-ai împodobit, cu dreapta Ta, cea Atotstăpânitoare.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Atrasu-te-a pe tine, sfințite Nicodim, dragostea Stăpânului tuturor și acum te odihnești întru Hristos, prea fericite. Că dragoste curată câștigându-ți cu înfrânarea și cu rugăciunea, te-ai arătat oglindă neîntinată și organ al Sfântului Duh, prea cuvioase părinte.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Primind înlăuntrul inimii tale Raza cea Luminoasă și fără materie, prea sfințite Nicodim și pierzând toată negura patimilor, te-ai luminat. Și trecând peretele cel din mijloc, curat te desfătezi, prea fericite părinte, lângă Sfânta Treime, Cea Nezidită și Nedespărțită.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ceea ce în chip de negrăit ai născut pe Hristos, Dătătorul luminii, Care S-a făcut Trup, roagă-L, Curată, cu Oștile cele îngerești de sus, să-mi strălucească și mie, celui acoperit de păcate, Raza cea purtătoare de Lumină.

Catavasie: Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul în Fecioară Sălășluindu-Se și Trup luând, a ieșit lăsând-o nestricată; că Cel ce n-a pătimit stricăciune, pe Ceea ce L-a născut a păzit-o nevătămată.

Catavasie: Petrecând Iona în adâncurile mării, se ruga să vină valul și să-l aline. Iar eu, rănit fiind cu a tiranului săgeată, pe Hristos, Pierzătorul celor răi, Îl chem degrab să vină spre a mea alinare.

Condac, glasul al 8-lea. Podobie: Apărătoare Doamnă, mulțumiri pentru biruință, izbăvindu-ne din nevoi aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozește-ne pe noi dintru toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară!“

Apărătorului nostru celui din multe nevoi și primejdii, pentru izbăvirea și tămăduirea a tot felul de boli cu lucrarea multor minuni, cu darul Sfântului Duh, laude cu mulțumiri aducem ție, sfinte, noi fiii tăi. Ci, ca cel ce ești mult milostiv și grabnic ajutător celor ce vin la tine cu credință, eliberează-ne cu rugăciunile tale din toate nevoile și de primejdia diavolească cea rea; ca să strigăm ție: bucură-te, mare făcătorule de minuni, prea cuvioase Părintele nostru Nicodim, sfințite și pururea mărite!

Condac, glasul al 8-lea.

Ca pe cel împreună râvnitor sfinților și ca pe un părinte mare, toată lavra ta, Tismana, te cinstește pe tine cu credință, sfințite Nicodim; pe care păzește-o cu rugăciunile tale, fericite, totdeauna nebiruită și netulburată de toate nevoile, ca un părinte cuvios și pururea lăudat.

Cântarea a 7-a

Irmos: Tinerii în dreapta credință…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Omorându-ți desfătările trupești și mânia înfrânându-ți sfințite Nicodim, ai primit răsplătirea moștenirii celei de sus, prea fericite părinte. Și îmbrăcându-te întru omorârea patimilor, ai mers la Viața cea fără de sfârșit, unde acum cu bucurie cânți: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Călătorind pe cărarea cea dreaptă a faptelor bune și neabătându-te în lături, prea cuvioase părinte, te-ai sălășluit în Cetatea cea nestricăcioasă a Edenului, unde acum cânți cu veselie: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Vestind Slava Preasfintei Treimi cu cucernicie, prea fericite părinte, te-ai odihnit întru Lumina cea Întreit Strălucitoare, sfințite Nicodim, unde acum cu bucurie cânți: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Toiag din rădăcina lui Iesei ești, Fecioară Preafericită, care din Floare ai adus Rodul Cel de mântuire pentru toți cei ce strigă cu credință Fiului tău: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Catavasie:Tinerii în dreapta credință fiind crescuți, păgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au înspăimântat; ci, în mijlocul văpăii stând, au cântat: Dumnezeul părinților, bine ești cuvântat.

Catavasie: De dragostea Împăratului a toate fiind aprinși tinerii, batjocorit-au păgâna limbă cea hulitoare, a tiranului celui ce se mânia fără măsură; de la aceia s-a îndepărtat focul cel mult, de la cei ce grăiau Stăpânului: în veci bine ești cuvântat.

Cântarea a 8-a

Irmos: Cuptorul cel răcoritor…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce te-ai luminat cu Fulgerele cele fără de materie ale Luminii celei Neapuse, sfințite Nicodim, scoate dintru întunericul necazurilor pe cei supărați de păcate și povățuiește la Lumina Veseliei pe cei ce cântă: Binecuvântați pe Dumnezeu în veci.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ziditorul patimilor a zidit cumplit pe spatele meu fărădelegea, Mântuitorule și nu pot eu, robul Tău, să privesc la Tine. Ci, pentru rugăciunile cuviosului Tău Nicodim, Milostive, milostivește-Te spre mine, păcătosul și mă mântuiește.

Binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Domnul!

Ca un râvnitor al lui Hristos și slugă credincioasă și împărțitor al Tainelor Lui, îndreptător adevărat arătându-te, Sfințite Nicodim, ne rugăm ție: tămăduiește patimile sufletelor și trupurilor noastre, ca să te lăudăm în veci.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, roagă pe Hristos, Fiul tău și Dumnezeul nostru, să izbăvească pe cei supărați de cumplite greșeli și de amăgirile șarpelui și care cântă: Binecuvântați pe Dumnezeu în veci.

Catavasie: Cuptorul cel răcorit a închipuit Chipul Minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei, în care a intrat. Pentru aceasta, cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul și să-L prea înalțe întru toți vecii.

Catavasie: Tinerii, cei nearși de foc în Legea Veche, au închipuit pântecele cel nears al Fecioarei, Care mai presus de fire a născut, pecetluită fiind și amândouă lucrând o facere de minuni, pe popoare la cântare le ridică Darul.

Cântarea a 9-a

Irmos: Taină uimitoare văd…

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce ești împreună cu sfintele Cete ale tuturor sfinților, sfințite Nicodim și împodobit cu dumnezeiască frumusețe, prea cuvioase părinte, ție ne rugăm: roagă totdeauna pe Hristos Dumnezeu, Cel Împodobit mai presus decât toată frumusețea, să împodobească inimile noastre cu dumnezeiescul Său har.

Stih: Sfinte cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca cel ce ești cu adevărat crin cu bun miros al Raiului celui înțelegător, fericite părinte, veselește tot sufletul cu rugăciunile tale, sfințite Nicodim și alungă întinăciunea patimilor mele; sănătate și har dăruindu-mi mie, prea cuvioase.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Adunarea celor ce viețuiesc în cinstita și mărita ta lavră bucurându-se, te laudă și totdeauna te fericește, sfințite Nicodim, căci cu povățuirea Stăpânului tuturor ai ajuns la limanul vieții, prea cuvioase părinte și te rogi lui Hristos Dumnezeu să ne dea și nouă limanuri de mântuire și mare milă.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Milostivește-Te, Doamne, milostivește-Te, când vei veni să judeci. Ci, pentru rugăciunile pururea Fecioarei Maria, care Te-a născut pe Tine, Hristoase Dumnezeule și ale tuturor Sfinților, să nu mă osândești pe mine atunci la foc, nici cu mânia Ta să mă cerți.

La Cântarea a 9-a

Stih: Mărește, suflete al meu, pe cea mai cinstită și mai mărită decât Oștile cele de sus, pe Fecioara Preacurată, de Dumnezeu Născătoarea.

Irmosul: Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim.

Stih: Mărește, suflete al meu, pe Dumnezeu, Cel ce S-a născut cu Trup din Fecioară.

Stih: Mărește, suflete al meu, pe Împăratul, Cel ce S-a născut în peșteră din Fecioară.

Troparul: Minunata mergere a Stelei celei noi și neobișnuite, de curând ivită, înaintea căreia se plecau cerurile, văzând-o magii, au mărturisit pe Hristos Împăratul Născut pe pământ, în Betleem, spre mântuirea noastră.

Stih: Mărește, suflete al meu, pe Dumnezeu, Căruia I S-au închinat magii.

Stih: Mărește, suflete al meu, pe Cel ce a fost vestit de Stea magilor.

Troparul: Magii întrebând: unde este Pruncul Împărat, Cel de curând Născut, a Cărui Stea s-a arătat, că am venit să ne închinăm Lui, s-a mâniat Irod și s-a tulburat, semețindu-se luptătorul împotriva lui Dumnezeu, a omorî pe Hristos.

Stih: Mărește, suflete al meu, pe Preacurata Fecioară și Singura de Dumne-zeu Născătoarea, care a născut pe Hristos Împăratul.

Stih: Magii și păstorii au venit să se închine lui Hristos, Celui ce S-a născut în cetatea Betleemului.

Troparul: Cunoscut-a cu dinadinsul Irod vremea Stelei, prin ale cărei povățuiri s-au închinat magii în Betleem lui Hristos, cu daruri și de Înger fiind povățuiți către țara lor, au lăsat batjocorit pe cumplitul ucigător de prunci.

Stih: Astăzi Fecioara naște pe Stăpânul înăuntru, în peșteră!

Irmosul: Mai lesne este, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică, pe cât binevoiești dă-ne și nouă această putere.

Stih: Astăzi Stăpânul Se naște ca un Prunc din Fecioară.

Stih: Astăzi păstorii văd pe Mântuitorul în scutece înfășat și în iesle culcat.

Stih: Astăzi Stăpânul Cel Nepipăit în scutece Se înfașă ca un Prunc.

Stih: Astăzi toată zidirea se bucură și se veselește, că Hristos S-a născut din Tânăra Fecioară.

Troparul: Chipurile cele nelămurite și umbrele văzându-le sfârșite, o, Maică Preacurată a Cuvântului, Cel ce S-a arătat de curând din ușă încuiată și socotind a fi El Lumina adevărului, după vrednicie binecuvântăm pântecele tău.

Stih: Puterile cerești vestesc lumii pe Mântuitorul, Domnul și Stăpânul, Cel ce S-a născut.

În loc de Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Stih: Mărește, suflete al meu, Stăpânirea Dumnezeirii Celei în Trei Ipostasuri și Nedespărțită.

În loc de Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Stih: Mărește, suflete al meu, pe Cel ce ne-a izbăvit pe noi din blestem.

Troparul: Dorul dobândindu-și și învrednicindu-se de venirea lui Hristos, poporul cel plăcut lui Hristos se roagă acum, cu lacrimi, să-i dai, Preacurată Fecioară și harul nașterii celei de a doua, cel de viață făcător, ca să se închine Strălucirii tale.

Catavasie: Taină minunată și neobișnuită văd, cer fiind peștera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălășluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L Îl slăvim.

Catavasie: Mai lesne este, Fecioară, pentru noi să iubim tăcerea, căci este lucru neprimejdios, decât a împleti din dragoste cântări cu osârdie alcătuite, căci este lucru anevoios. Ci, o, Maică, pe cât binevoiești dă-ne și nouă această putere.

Sedelna, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înțelepciunea și Cuvântul în pântecele tău zămislind fără ardere, Maica lui Dumnezeu, în chip de negrăit ai născut pe Cel ce a făcut toate și în brațele tale ai avut pe Cel ce ține toate și la sân ai hrănit pe Cel ce hrănește lumea. Pentru aceasta, te rog pe tine, Preasfântă Fecioară, să mă izbăvești de greșeli, când va fi să stau înaintea feței Ziditorului meu, Stăpână Fecioară curată, atunci să-mi dăruiești ajutorul tău, că pe tine te am nădejde eu, robul tău.

Arătatu-te-ai pe pământ ca un înger în trup și ca un pom răsădit lângă apa înfrânării bine crescând ai fost, pustnicind. Pentru aceasta, spălând întinăciunea cu curgerea lacrimilor tale, locaș dumnezeiesc te-ai făcut și de minuni făcător, cel ce ai stins oarecând cu minunea ta văpaia focului, care nicidecum nu s-a atins de tine. Întru care Dumnezeu mărindu-te, ai luat de la Dânsul răsplătirea moștenirii celei de sus. Pe care acum, neîncetat, roagă-L să ne dea iertare de păcate nouă, celor ce prăznuim, cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Sedelna, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Înțelepciunea și Cuvântul în pântecele tău zămislind fără ardere, Maica lui Dumnezeu, în chip de negrăit ai născut pe Cel ce a făcut toate și în brațele tale ai avut pe Cel ce ține toate și la sân ai hrănit pe Cel ce hrănește lumea. Pentru aceasta, te rog pe tine, Preasfântă Fecioară, să mă izbăvești de greșeli, când va fi să stau înaintea feței Ziditorului meu, Stăpână Fecioară curată, atunci să-mi dăruiești ajutorul tău, că pe tine te am nădejde eu, robul tău.

Prăznuim cu credință strălucita și luminata sărbătoare a pomenirii tale, adunându-ne astăzi în Lavra ta Tismana. Chemăm împreună cu noi la veselie toată latura și dănțuind duhovnicește, ne bucurăm foarte, ca de o vistierie mare, de trupul tău cel purtător de osteneli, prea fericite părinte. Că lăsând viața ta cea stricăcioasă ai primit în cer pe cea nestricăcioasă și acolo, aflând mărire, minuni ai săvârșit, Preacuvioase, Sfințite Nicodim. Pentru aceasta roagă pe Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de păcate tuturor celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Sedelna Praznicului Nașterii Domnului (Crăciunului), glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu taină luând-o întru cunoștință, cel fără de trup, în casa lui Iosif degrab a stătut înainte, zicând celei ce nu știa de nuntă: Cel ce a plecat cu pogorârea cerurile încape, fără schimbare, tot întru tine. Pe Care și văzându-L în pântecele Tău, luând chip de rob, mă spăimântez a striga către tine: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară.

Să se bucure cerul, să se veselească pământul, că S-a născut pe pământ Mielușelul lui Dumnezeu, dând izbăvire lumii. Cuvântul, Cel ce era în Sânurile Tatălui, a ieșit din Fecioară fără de sămânță; de Care magii s-au înspăimântat, văzând că Se naște în Betleem, ca un Prunc, Acela pe Care toate Îl slăvesc.

Acatistul Sfântului Nicodim de la Tismana

Rugăciunile începătoare

În numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Slavă Ție !

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Slavă Ție !

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Slavă Ție !

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea ești, și toate le implinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată intinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi;

Doamne, curățește păcatele noastre;

Stăpâne, iartă fărădelegile noastre;

Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește !

Doamne, miluiește !

Doamne, miluiește !

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău. Că a Ta este Împărăția și puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri, că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ușa milostivirii deschide-o nouă,binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Crezul

Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut,  Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.S-a pogorât din ceruri Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara Și S-a făcut om.

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, Și a pătimit și S-a îngropat. Și a înviat a treia zi după Scripturi .

Și S-a suit la ceruri și Șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, A cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede,

Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru-una Sfântă Sobornicească și apostolească Biserică,

Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor,

Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin !

Condacul 1

Arătătorului nostru de cele cerești și grabnic folositor, cele de laudă aducem ție noi robii tăi, ca unui mare ocrotitor; și ca cela ce ai îndrăzneală către Domnul, izbăvește-ne pe noi dintru toate nevoile, ca să cântăm ție: Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Icosul 1

Îngerii din ceruri te laudă pe tine, prea cuvioase părinte, minunându-se de viața ta cea mai presus de fire; iar mulțimea călugărilor, lacrimi de bucurie îți aduc ție, cântându-ți unele ca acestea:

Bucură-te, a îngerilor mirare;

Bucură-te, a demonilor pierzare;

Bucură-te, desfătarea Raiului;

Bucură-te, îngere al Darului;

Bucură-te, a cuvioșilor cunună;

Bucură-te, a sufletelor noastre duhovnicească arvună;

Bucură-te, a Lavrei tale ocrotitor;

Bucură-te, al monahilor îndrumător;

Bucură-te, cerească lumină;

Bucură-te, a nevoitorilor odihnă;

Bucură-te, vas de Duhul Sfânt purtător;

Bucură-te, al pustnicilor veselitor;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 2

Râvnitor al vieții îngerești din copilărie te-ai arătat, Părinte Nicodime; și mergând în Sfântul Munte, te-ai dedat la cele mai aspre nevoințe monahicești, încât se mirau toți sihaștrii Athosului de văpaia dragostei dumnezeiești ce ardea întru tine, și slăvind pe Dumnezeu, cântau: Aliluia!

Icosul 2

Lavra Hilandarului se veselește primind la sine odrasla prea binecuvântată, din os domnesc crescută și în care Duhul lui Dumnezeu se odihnește; iar noi uimiți de puterea Harului ce luminează întru tine, Părinte, cântăm cu bucurie unele ca acestea:

Bucură-te, lauda Sfântului Munte;

Bucură-te, de Dumnezeu prea luminată minte;

Bucură-te, iubitorul sfintelor nevoințe;

Bucură-te, râvnitorul dumnezeieștilor științe;

Bucură-te, a Basarabilor lumină;

Bucură-te, inimă, de bucuriile Duhului plină;

Bucură-te, tămâia cea cu bun miros;

Bucură-te, a noastră dăruire celor de folos;

Bucură-te, împreună cu a ta rudenie după trup, Sava cel sfințit;

Bucură-te, că în sfânta lui lavră bine te-ai nevoit;

Bucură-te, cela ce ai fost om ceresc;

Bucură-te, cela ce ești înger pământesc;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 3

Întâistătător al marilor lavre athonite fiind, prea cuvioase părinte, chip al nevoințelor duhovnicești te-ai arătat; iar noi pe tine ocrotitor avându-te, cântăm Domnului cu bucurie: Aliluia!

Icosul 3

Chemare de la Dumnezeu având, sfinte, să vii în patria ta și să ridici vetre de lumină duhovnicească după rânduiala Sfântului Munte Athos, grădina Maicii Domnului cea binecuvântată, n-ai zăbovit a o împlini, prea cuvioase; și acum mulțimile călugărilor, chip al nevoințelor monahicești, pe tine avându-te, laude ca acestea îți aduc neîncetat, grăind așa:

Bucură-te, a monahilor lumină;

Bucură-te, a noastră mângâiere, care orice durere alină;

Bucură-te, dulce ostenitor;

Bucură-te, al darurilor dumnezeiești cuprinzător;

Bucură-te, orânduitorul vieții monahicești;

Bucură-te, cela ce pe pustnici îi întărești;

Bucură-te, părinte, al oropsiților ajutător;

Bucură-te, al duhurilor necurate izgonitor;

Bucură-te, purtătorule de Dumnezeu;

Bucură-te, ocrotitorul nostru de orice rău;

Bucură-te, prea blândule păstor;

Bucură-te, al Ortodoxiei apărător;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 4

Când marele Antonie ți-a poruncit să treci în Țara Românească, n-ai zăbovit, sfinte, și haina întinzând-o peste ale Dunării valuri, ai trecut, părinte, pe țărmul românesc, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4

La Orăștie trecând în Țara Românească, pentru a ridica sfânta mănăstire, te-ai sârguit părinte, iar Vlaicu Vodă ți-a împlinit dorirea, zicând către tine întru umilință unele ca acestea:

Bucură-te, înger binevestitor;

Bucură-te, al orânduielii monasticești începător;

Bucură-te, că valurile Dunării te-au ascultat;

Bucură-te, că marele Antonie, patronul tău, te-a binecuvântat;

Bucură-te, a Basarabilor bucurie;

Bucură-te, că ei, rudenie după trup vor să te știe;

Bucură-te, că Ungro-Vlahia se veselește;

Bucură-te, că fiu prea iubit pe tine te primește;

Bucură-te, că la Vodița așezare de sihaștri ai ridicat;

Bucură-te, că truda ta Dumnezeu o a binecuvântat;

Bucură-te, a Banatului lumină;

Bucură-te, că ai tăi fii duhovnicești întru adâncă smerenie lui Dumnezeu se închină;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 5

Cum cerbul însetat aleargă spre izvoarele apelor, așa sufletul tău, părinte, prin dumnezeiasca chemare a alergat la Cascada Apelor Cristaline și în peșteră sălășluindu-te, cu îngerii împreună cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5

După ce ai izgonit din peșteră balaurul ce te amenința, părinte, patruzeci de zile și patruzeci de nopți ai petrecut în neîncetată rugăciune, ca Dumnezeu să-ți descopere voința Sa, unde să ridici marea lavră închinată Preacuratei Sale Maici și împlinindu-ți dorirea, cu bucurie îți cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, cela ce în peșteră te-ai nevoit;

Bucură-te, că cererile tale s-au împlinit;

Bucură-te, iubitorule de sfinte nevoințe;

Bucură-te, cunoscătorul înaltelor științe;

Bucură-te, așezătorule de cele dumnezeiești;

Bucură-te, îndrumătorul cetelor monahicești;

Bucură-te, cela ce te-ai suit la înălțime;

Bucură-te, mângâietorul inimilor creștine;

Bucură-te, iubitorul Sfintelor lui Dumnezeu locașuri;

Bucură-te, cela ce pregătești ale Duhului sălașuri;

Bucură-te, părinte, al nostru învățător;

Bucură-te, al dumnezeieștilor Daruri cuprinzător;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 6

Stând pe o piatră la rugăciune trei zile și trei nopți, părinte, o dumnezeiască lumină te-a cuprins și ca un stâlp de foc, de la cer și până la pământ s-a făcut, din care Domnul ți-a poruncit ca pe acel loc jertfelnic să ridici; și luminat de raza Duhului Sfânt fiind, cu lacrimi de bucurie cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Mulțime de ucenici adunând, părinte, la Tismana mare lavră ai ridicat, unde, zi și noapte, rugăciuni neîncetate se înălțau la Dumnezeul îndurărilor, Care săvârșea prin tine lucruri mari și prea slăvite; iar noi, fiii tăi, întru căldura Duhului îți cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, părinte, al nostru îndrumător;

Bucură-te, cel către Domnul pentru noi, fierbinte rugător;

Bucură-te, vistierie a rugăciunii celei de taină cuprinzătoare;

Bucură-te, a Duhului Sfânt plăcută așezare;

Bucură-te, a noastră mângâiere;

Bucură-te, în rugăciuni neîncetată veghere;

Bucură-te, cela ce de darul lacrimilor te-ai umplut;

Bucură-te, că prin vărsarea acestora, locaș Sfântului Duh te-ai făcut;

Bucură-te, al monahilor păstor;

Bucură-te, al creștinilor ocrotitor;

Bucură-te, a Valahiei lumină;

Bucură-te, liră, de duhovnicească viersuire plină;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 7

Prin sfințenia vieții tale, părinte, de mari daruri te-ai învrednicit; că și duhurile necurate, din cei cuprinși de ele le izgoneai; și la credința ortodoxă pe mulți i-ai adus, prea cuvioase; pentru care și cu bucurie te lăudăm pe tine, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7

Când împăratul Sigismund a alergat la tine, părinte, cerând îndurarea ta pentru fiica lui, care era chinuită rău de duhul necurat din copilăria ei, și văzând-o izbăvită și cu totul sănătoasă prin mijlocirea ta către Domnul, cu lacrimi de recunoștință îți cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, părinte al mângâierii;

Bucură-te, al inimilor credincioase alinătorul durerii;

Bucură-te, izbăvitorul celor ce aleargă la tine;

Bucură-te, doctoria duhovnicească a sufletelor creștine;

Bucură-te, a lui Sigismund mirare;

Bucură-te, a lui Mircea prea luminoasă stare;

Bucură-te, că Sigismund te-a ascultat;

Bucură-te, că el prin apa botezului s-a luminat;

Bucură-te, propovăduitorul Ortodoxiei;

Bucură-te, risipitorul ereziei;

Bucură-te, iubitorul pravilelor sfinte;

Bucură-te, propovăduitorul dreptei credințe;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 8

Firea focului ai biruit, părinte, că în mijlocul jeratecului stând ca la două ceasuri și mai mult, nevătămat ai rămas, prea fericite; și împreună cu ucenicul tău, în mijlocul flăcărilor fiind, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

În mare uimire fiind Sigismund cu Mircea, și mulțimile credincioșilor care erau de față văzându-te stând în mijlocul flăcărilor fără a te vătăma, părinte, prea mărind puterea lui Dumnezeu cea mare, care te ocrotea, îți cântau unele ca acestea:

Bucură-te, cela ce depășești legile firii;

Bucură-te, cel plin de Harul dumnezeirii;

Bucură-te, că firea focului ți s-a supus;

Bucură-te, că în mijlocul văpăilor stând, cu duhul erai sus;

Bucură-te, minte dumnezeiască;

Bucură-te, înger în fire omenească;

Bucură-te, că orice minte copleșești;

Bucură-te, că pe cei ce ispitesc, îi umilești;

Bucură-te, că toți au rămas fără de glas;

Bucură-te, părinte, de focul dragostei creștine ars;

Bucură-te, a Duhului Sfânt iubire;

Bucură-te, a sfintei tale lavre, mărire;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 9

Sosind vremea trecerii tale din această viață, către Domnul, prea cuvioase părinte, mai înainte ai fost înștiințat. Și pentru ultima dată coborând din peșteră în Sfânta lavră, la prea luminatul praznic al Nașterii Domnului împreună cu ucenicii tăi cântai Dumnezeiescului Prunc: Aliluia!

Icosul 9

Întristare mare i-a cuprins pe toți, părinte, auzind despre trecerea ta din această viață; dar încredințându-i că vei mijloci înaintea lui Dumnezeu pentru ei și pentru toți acei care vor cere ajutorul tău în necazurile lor, de bucurie îți cântau unele ca acestea:

Bucură-te, al lavrei tale mijlocitor;

Bucură-te, al tuturor celor ce aleargă la tine dulce mângâietor;

Bucură-te, hrană duhovnicească;

Bucură-te, a noastră tărie sufletească;

Bucură-te, al Tismanei înger păzitor;

Bucură-te, al monahilor dulce îndrumător;

Bucură-te, corabie duhovnicească;

Bucură-te, liman sigur celor ce vor să se mântuiască;

Bucură-te, a noastră binecuvântare;

Bucură-te, a sufletelor obidite scăpare;

Bucură-te, far purtător de-a Duhului lumină;

Bucură-te, îngerească minte, de înțelepciune dumnezeiască plină;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 10

Văzând prea slăvita mutarea prea cuviosului Părintelui nostru Nicodim cel sfințit de la pământ la cer, și noi să ne înstrăinăm de lumea cea deșartă și la cele dumnezeiești să ne suim, ca împreună cu dânsul să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

Veniți credincioșilor, să lăudăm pe cel minunat între sfinți, pe povățuitorul monahilor și lauda credincioșilor, pe cel din lavra Tismanei și a Gorjului cunună, pe marele între cuvioși Nicodim, și cu un glas să-i cântăm cântare de bucurie, așa:

Bucură-te, cela ce în căile Domnului ne ești îndrumător;

Bucură-te, ai celor neștiutori învățător;

Bucură-te, a Raiului desfătare;

Bucură-te, stea, de dumnezeiască lumină purtătoare;

Bucură-te, că din pruncie pe Hristos iubind, lumea o ai defăimat;

Bucură-te, că pe umerii tăi jugul cel bun și sarcina cea ușoară a Domnului ai luat;

Bucură-te, izgonitorul duhurilor necurate și grabnic ajutător al celor bântuiți;

Bucură-te, izbăvitorul copilei îndrăcite și bucuria cea negrăită a credincioșilor ei părinți;

Bucură-te, al creștinilor grabnic sprijinitor;

Bucură-te, al sufletelor celor scârbite mângâietor;

Bucură-te, a oropsiților îmbărbătare;

Bucură-te, izbăvitorul nostru de a lui lucifer pierzare;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 11

Niciodată nu vom înceta a spune minunile tale, Părinte Nicodime, că toate bolile tămăduiești și pe toți care cer ajutorul tău cel bogat în milă, din necazuri îi izbăvești. Pentru aceasta cu bucurie lăudându-te, cântăm lui Dumnezeu, Celui ce te-a proslăvit pe tine: Aliluia!

Icosul 11

Spre tine totdeauna nădăjduind, te fericim, Preacuvioase Părinte Nicodime, că ai împodobit cununa vieții duhovnicești prin dumnezeiasca ta sfințenie, care peste veacuri pilduiește sufletelor dornice de Dumnezeu; și bucurându-ne, noi robii tăi, cu evlavie te prea mărim și, lăudându-te, îți cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, mărgăritarul cel de mult preț, întărirea vieții duhovnicești;

Bucură-te, a cuvioșilor cunună și ocrotitorul Țării Românești;

Bucură-te, cela ce cu prea cuvioșii și cu toți sfinții ești împreună-viețuitor;

Bucură-te, al dumnezeieștii slave moștenitor;

Bucură-te, buna conglăsuire a celor credincioși;

Bucură-te, creștere aleasă, celor evlavioși;

Bucură-te, că prin sfințenia vieții tale pe toți i-ai umplut de evlavie;

Bucură-te, lucrătorul rugăciunii celei de taină, care este a Duhului Sabie;

Bucură-te, cela ce sabia nevăzuților vrăjmași o ai sfărâmat;

Bucură-te, că duhovniceasca ta moștenire lui Dumnezeu o ai închinat;

Bucură-te, candelă aprinsă a sfintelor nevoințe;

Bucură-te, că toți credincioșii aleargă la tine cu credință;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 12

Minunându-ne de dumnezeiescul Har, care lucrează puteri prea slăvite prin sfintele tale moaște, Părinte Nicodime, și gândind la razele strălucirii cu care Dumnezeu te-a împodobit, de bucurie negrăită cântăm noi credincioșii Făcătorului de bine: Aliluia!

Icosul 12

Chip al înstrăinării te-ai făcut, părinte, și de dumnezeiescul Har umplându-te pe toți i-ai luminat, iar noi prin tine, de duhovniceasă mireasmă umplându-ne, îți cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, părinte;

Bucură-te, arhimandrite;

Bucură-te, a Darului sălășluire;

Bucură-te, a Duhului Sfânt iubire;

Bucură-te, luceafăr prea slăvit;

Bucură-te, de Domnul prea mărit;

Bucură-te, prea cuvioase părinte;

Bucură-te, îți spunem, prin sfinte simțăminte;

Bucură-te, al nostru bun păstor;

Bucură-te, al săracilor părtinitor;

Bucură-te, a celor năpăstuiți scăpare;

Bucură-te, a rătăciților luminare;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul 13 (de trei ori)

O, prea fericite Părinte Nicodime, primind a noastră umilă rugăciune, mijlocește nouă mila Celui Preaînalt, și izbăvindu-ne din toată ispita, scoate-ne din chinul ce va să fie, pe toți cei ce te lăudăm pe tine și cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Apoi se zice iarăși:

Icosul întâi

Îngerii din ceruri te laudă pe tine, preacuvioase părinte, minunându-se de viața ta cea mai presus de fire; iar mulțimea călugărilor, lacrimi de bucurie îți aduc ție, cântându-ți unele ca acestea:

Bucură-te, a îngerilor mirare;

Bucură-te, a demonilor pierzare;

Bucură-te, desfătarea Raiului;

Bucură-te, îngere al Darului;

Bucură-te, a cuvioșilor cunună;

Bucură-te, a sufletelor noastre duhovnicească arvună;

Bucură-te, a Lavrei tale ocrotitor;

Bucură-te, al monahilor îndrumător;

Bucură-te, cerească lumină;

Bucură-te, a nevoitorilor odihnă;

Bucură-te, vas de Duhul Sfânt purtător;

Bucură-te, al pustnicilor veselitor;

Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

Condacul întâi

Arătătorului nostru de cele cerești și grabnic folositor, cele de laudă aducem ție noi robii tăi, ca unui mare ocrotitor; ci ca cela ce ai îndrăzneală către Domnul, izbăvește-ne pe noi dintru toate nevoile, ca să cântăm ție: Bucură-te, Părinte Nicodime, făcătorule de minuni!

După care se citește această

Rugăciune

Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, primind a noastră umilă rugăciune, mijlocește nouă mila Celui Preaînalt. Izbăvește-ne cu folosința ta, prea fericite, de relele ce vin asupra noastră, ca neîncetat să te slăvim pe tine. Știi neputința firii noastre, dar și credința o vezi și suspinurile auzi; nu ne lăsa, părinte, când alergăm la tine.

Roagă-te Stăpânului, pentru noi nevrednicii, să ierte greșalele noastre și să ne dea dragoste curată și putere a face tot binele, spre slava Preasfântului Său nume.

Pe tine te cerem și ție ne rugăm: ajută-ne, părinte, că, deși am greșit din ispita celui rău, dar cu inima zdrobită la tine alergăm să ne ocrotești de săgeata cea ucigătoare a vrăjmașului nostru diavol, care rănește de moarte sufletele noastre.

Cum ai miluit pe toți care au alergat la tine cu credință, tămăduindu-i de neputințele lor și pe fata chinuită de duhul necurat ai izbăvit-o, așa și pe noi, părinte, ne izbăvește de neputințele noastre sufletești și trupești, și prin mijlocirea ta fiind mântuiți, slavă, mulțumită și închinăciune totdeauna să înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Amin!

Paraclisul Sfântului Nicodim de la Tismana

https://www.scribd.com/document/396622433/Paraclisul-Sfantului-Nicodim-de-la-Tismana-26-decembrie

***

Acest paraclis al Sfântului Nicodim este reprodus după a doua sa ediție, tipărită în 1857 la București de Sfântul Ierarh Calinic. S-a păstrat aproape integral topica frazei limbii "vechilor cazanii" a cărei exactitate și conciziune în exprimare are savoarea ei deosebită pentru toți dreptslăvitorii creștini care o cunosc și o iubesc.

Tropar: "Celui ce a răsărit din Fecioara, mai Marelui Păstorilor, ai urmat ca o oaie de turmă, Părintele nostru Nicodime, cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile, făcându-te lucrător sfințit de cele cerești, tămăduiești sufletele celor ce aleargă la tine cu credință; pentru aceasta, strigăm: Slavă celui ce te-a proslăvit pe tine, Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, Slavă Celui ce a arătat tuturor, prin tine, îndreptare".

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Gavriil zicând ție: Fecioară, bucură-te, împreună cu glasul S-a întrupat Stăpânul tuturor întru tine, Sicriul cel sfânt, precum a zis dreptul David. Arătatu-te-ai mai desfătată decât cerurile, ceea ce ai purtat pe Făcătorul tău. Slavă Celui ce S-a sălășluit întru Tine, Slavă Celui ce a ieșit din Tine, Slavă Celui ce ne-a slobozit pe noi prin nașterea Ta.

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea, și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție Unuia am greșit, și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată adevărul ai iubit, cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți, spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de către păcatele mele, și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta, și Duhul Tau cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria măntuirii Tale, și cu Duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale, și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de-ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

Peasna I

Apa trecând-o ca pe uscat și din răutatea Egiptului scâpănd Israeliteanul, striga: Izbăvitorului și Dumnezeului nostru să-I cântăm.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu obiceiuri bune din tinerețe înfrumusețându-te, te-ai lipit de Hristos, omorând patimile trupești cu înfrînarea și la viață te-ai mutat, prea cuvioase.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cuvintelor și legilor lui Dumnezeu împlinitor fiind, te-ai umplut, prea înțelepte Părinte, de daruri și de minuni dumnezeiești și la toți ai slobozit străluciri din destul.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu tăria lui Hristos întărindu-te, ai surpat stăpânirea vrăjmașului și ai luat cinste, prea cuvioase, lauda cea de biruință cu strălucirea minunilor.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Patimile trupului și umbletele cele necuviincioase ale minții mele potolește-le, te rog, Fecioară, și mă îndreptează pe mine, cel rătăcit cu mintea.

Peasna a 3-a

Doamne, Cel ce ai făcut cele de deasupra crugului ceresc și ai zidit Biserica, Tu pe mine mă întărește întru dragostea Ta; că Tu ești marginea doririlor și credincioșilor întărire, Unule iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu totul năzuind la Atotstăpânitorul, cuvioase Părinte prea înțelepte, ai scăpat de toată răutatea diavolească.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu înălțarea smereniei înfrumusețându-te, ai surpat la pământ pe cel mult lăudăros, prin faptele tale cele alese.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu trupul fiind îmbrăcat, Părinte prea înțelepte, ai smerit grumazul cel semeț al necuratului prin smerenia cuvintelor tale.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

În pântecele tău, Prea nevinovată, întrupându-Se Ziditorul, S-a sălășluit spre facerea de bine a celor ce cu credință te laudă pe tine.

Catavasie:

Mântuiește din nevoi pe robii Tăi, Născătoare de Dumnezeu și Părinte Nicodime, că noi, după Dumnezeu, la voi scăpăm toți, ca și către cei ce sunteți calzi folositori și grabnici ajutători.

Înțelepciunea trupească cu pătimiri o ai supus și dând rob pe cel rău celui mai bun, Părinte prea slăvite Nicodime, prin postiri ai zdrobit meșteșugurile diavolului și ai strălucit în lume ca raza soarelui, cu strălucirile faptelor tale celor bune; pentru aceasta te lăudăm pe tine.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Fecioară de Dumnezeu născătoare, zid nebiruit ești nouă, creștinilor, căci către tine scăpând rămânem nevătămați și, iar greșind, pe Tine te avem rugătoare; pentru aceea, cu mulțumită strigăm Ție: Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu Tine!

Peasna a 4-a

Auzit-am, Doamne, taina rânduielii Tale, înțeles-am lucrurile Tale și am prea slăvit Dumnezeirea Ta.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcând, prea slăvite, sufletul tău lăcaș Sfântului Duh, te-ai făcut moștean împărăției celei de sus, împreună cu Puterile cerești.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Patimile cele cu multe dureri totdeauna le tămăduiești, ale celor ce se apropie de tine, că ai luat dar de la Dumnezeu, prea cuvioase, a lucra semne și minuni.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu frumoasă creștere ai crescut în casa lui Dumnezeu, Părinte, fiind cu fapte bune înfrumusețat, și cu rodurile minunilor plin de bună mireasmă.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Duhovnicească țarină, ca într-o brazdă ai răsărit spic de Dumnezeul tuturor, care hrănește toate, Ceea ce ești pururea Fecioară.

Peasna a 5-a

Luminează-ne pe noi, Doamne, cu poruncile Tale și cu brațul Tău cel înalt, pacea Ta dă-ne-o nouă, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu minte curată vezi, prea slăvite, frumusețea cea nespusă a lui Hristos, Dumnezeului nostru, al tuturor.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca Ilie în căruță te-ai suit, Părinte, la cer prin faptele cele bune ale tale, cu duhul fiind îndreptat.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Topindu-ți trupul tău cu înfrânarea și cu curăția, Părinte, ai ajuns la lărgime în lăcașurile cele de sus.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tămăduiește întunecarea minții mele celei bolnave, ceea ce ai născut pe Hristos Tămăduitorul, Stăpână cu totul nevinovată.

Peasna a 6-a

Rugăciunea mea voi înălța către Domnul și Lui voi spune scârbele mele: că s-a umplut sufletul  meu de răutăți și viața mea s-a apropiat de iad și ca Iona mă rog: Dumnezeule, din stricăciune scoate-mă.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Omorându-s-a vicleanul balaur, prin sfintele tale rugăciuni, de Dumnezeu fericite, și din răutatea lui se izbăvesc cei ce cer semne de la tine, că ești plăcut lui Dumnezeu, prea luminate, fiind cunoscut de credincios.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu plugul osârdiei ogorând sufletul tău, sfinte părinte, ai aruncat într-însul înțelepțește fapte bune, semințele cele mult roditoare și ai secerat din destul spice de multe feluri de tămăduiri.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu tăria Duhului, Părinte, îmbărbătându-te, ai surpat stăpânirea și puterea vrăjmașului și ai luat cinste, lauda cea de biruință, prea cuvioase, cu strălucirea minunilor.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Domnul fiind cu tine, precum ai voit, prea curată Fecioară, ne-a izbăvit pe toți din înșelăciunea vicleanului, prin mijlocirea Ta. Drept aceea, acum după datorie te fericim neamurile neamurilor.

Catavasia:

Mântuiește de nevoi pe robii tăi, Născătoare de Dumnezeu, că toți, după Dumnezeu, la tine scăpăm, ca și către un zid nestricat și folositor.

Caută cu milostivire, cu totul lăudată, Născătoare de Dumnezeu, spre necazul cel cumplit al trupului meu și vindecă durerea sufletului meu.

Condacul Sfântului: Ca cel împreună râvnitor sfinților și ca pe un părinte mai mare, toată lavra ta cu credință te cinstește pe tine, sfințite Nicodime, pe care cu rugăciunile tale păzește-o, fericite, totdeauna nebiruită de toate nevoile și neclă-tită, ca un cuvios și pururea părinte slăvit.

Prochimen (glas 4): Cinstită este înaintea Domnului, moartea cuviosului Lui.

Stih: Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă…?

Toată suflarea să laude pe Domnul…

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Pentru rugăciunile prea cuviosului Tău Nicodim, Milostive, curățește mulțimea greșalelor noastre.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Milostive, curățește mulțimea greșalelor noastre.

Stih: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndu-rărilor Tale, curățește mulțimea greșalelor noastre.

Stihira glas 6: Dumnezeiescul dar umbrează peste racla moaștelor tale, Sfinte Nicodime: pentru aceasta și la mireasma mirului minunilor tale alergăm, tămăduire de boale luând; ci, Părinte cuvioase, roagă pe Hristos Dumnezeu, pentru sufletele noastre.

Peasna a 7-a

Tinerii cei ce merseră din Iudeea în Babilon oarecând, cu credința Treimii, văpaia cuptorului o au călcat, cântând: Dumnezeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Trecând, cuvioase Părinte, cu minte tare nevoințele pustnicești prin dumne-zeiasca smerenie, ai smerit mintea cea prea trufașă, cântând: bine ești cuvântat, Dumnezeul părinților noștri.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Frumoasă creștere ai crescut, Părinte, în casa lui Dumnezeu; fiind înfrumusețat cu fapte bune și cu rodurile minunilor ai dat bună mireasmă.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Luminându-ți inima ta, te-ai făcut mai mare sfințitului sobor de părinți, dovedind și învățând și pe toți adunând la voia lui Dumnezeu, cântând: Dumne-zeul părinților noștri, bine ești cuvântat.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Prunc nou născând, pe Cuvântul Cel fără de început, Fecioară, ne-ai înnoit pe noi, cei învechiți cu păcatele și ne-ai întărit a cânta: bine ești cuvântat, Dumnezeul părinților noștri.

Peasna a 8-a

Pe Împăratul ceresc, pe Carele Îl laudă oștile îngerești, lăudați-L și-L prea înălțați întru toți vecii.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îngerește ai viețuit, Părinte, moștenitorule al dumnezeieștilor locașuri, pentru aceasta împreună cu îngerii dănțuiește duhul tău.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fără de întoarcere călătorind, Părinte înțelepte și vrednicule de minuni, pe cărările cele dumnezeiești, carele duc la ceruri, de tot te-ai abătut de la cele ce duc la rău.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Cu darul ce s-a sălășluit în sufletul tău, Părinte, se izgonesc duhurile cele necurate, carele cu vicleșug viețuiesc în oameni.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apă nedeșertată ești, Fecioară, dintru care, bând toți, ne umplem de Dar, sfințindu-ne sufletele și trupurile.

Să lăudăm bine să cuvântăm și să ne închinăm Domnului, cântându-I si prea înălțându-L pe Dânsul întru toți vecii.

De Dumnezeu grăitorii tineri, în cuptor călcând văpaia focului, au cântat: Binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Peasna a 9-a

Cu adevărat, Născătoare de Dumnezeu, te mărturisim pe tine, Fecioară curată, cei mântuiți prin tine, cu cetele celor fără de trupuri slăvindu-te.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tămăduire din destul izvorăște sicriul tău cel cinstit prin Duhul lui Dumnezeu, și patimile cele de multă vreme ale celor ce vin la tine le vindecă, Părinte; și izgonește viclenele duhuri cele cumplite și îndeamnă pe credincioși să laude luminatele nevoințele tale.

Stih: Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodime, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca un soare mare ai răsărit nouă cu mărirea nevoințelor tale și ai strălucit toate marginile pământului, de Dumnezeu înțelepțite și, murind, ai trecut din lumină către lumina cea strălucitoare; drept aceea strigăm ție: Luminează cugetele noastre, prea cuvioase Părinte Nicodime.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Înflorit-ai în văile pustnicești, prea cuvioase Părintele nostru, ca un trandafir cu bun miros; și ca un crin ai umplut de mireasmă științele credincioșilor cu faptele bune și cu minunile. Drept aceea, cuvioase, depărtează de la noi patimile cele cu împuțiciune.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Luminează, Fecioară curată, inima mea, ceea ce totdeauna se tânguiește cu călcarea poruncilor și cu multe tulburări ale vieții și nu mă lăsa să fiu de bucurie vrăjmașilor, ca să te slăvesc pe tine și cu dragoste să te cânt, prea lăudată.

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

Apoi stihirile acestea:

Peste crugurile cerești zburând cu bunătățile prin dumnezeiasca faptă bună, prea fericite Părinte, ai intrat în nor, cuvioase; prin carele cu adevărat, nu în vorbe întunecate, ci în darul lui Dumnezeu te-ai arătat, strălucire luând.

Cu bunătățile luminându-ți sufletul și mintea, la Cer te-ai mutat, la Împărăția lui Hristos, Nicodime cel de trei ori fericite, aducându-I Lui mănunchele ostenelilor tale; și întru pustnici arătându-te ca un luminător, cu hrana cea nepieritoare te desfătezi.

Treimea cea de o ființă cu adevărat și fără de început, lăcaș Duhului întru tine puind, luminător prea luminat te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule Nicodime și, trecând toate cele pământești, în Ceruri lăcaș ți-ai aflat.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Tinde mâinile tale către Dumnezeu pentru slugile tale, de Dumnezeu purtătorule sfințite Nicodime și te roagă pentru dânșii: să se izbăvească de greșelile cele multe și de scârba și mânia cea viitoare.

Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ochiul inimii mele îl ridic către tine, Stăpână: nu trece puțina mea suspinare, ci în ceasul când va judeca Fiul tău lumea, fii mie acoperământ și ajutătoare.

Amin!

Realizat după “Viața, Acatistul și Paraclisul Sfântului prea cuviosului și de Dumnezeu purtătorului Părintelui Nostru Nicodim cel sfințit, arhimandritul lavrei Tismana, făcătorul de minuni – tipărită cu binecuvântarea I.P.S. sale Dr. Nestor Vornicescu arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, 1997, Sfânta Mănăstire Tismana.

Titlu în original: Cinstitul paraclis al prea cuviosului Părintelui nostru Nicodim sfințitul, cel din Lavra Sfintei Mănăstiri a Tismanei.

Sursa:

http://sfintiromani.ro/ro/pagina/327/decembrie_nicodim_de_la_tismana_acatistul.html

Imnografie

Troparul Sfântului cuvios Nicodim de la Tismana: Celui ce a răsărit din Fecioara, mai-marelui păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Părintele nostru Nicodim. Cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile, te-ai făcut lucrător sfințit de cele cerești, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Pentru aceasta grăim: slavă Celui ce te-a prea slăvit pe tine; slavă Celui ce ți-a dat ție putere; slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.

Condacul Sfântului cuvios Nicodim de la Tismana: Ca pe cel împreună-râvnitor sfinților și ca pe un părinte mare, toată lavra ta Tismana te cinstește pe tine cu credință, Sfinte Nicodim, pe care păzește-o cu rugăciunile tale, fericite, totdeauna nebiruită și netulburată de toate nevoile, ca un părinte cuvios și pururea lăudat.

Condacul Sfântului cuvios Nicodim de la Tismana: Apărătorului nostru celui din multe nevoi și primejdii, pentru izbăvirea și tămăduirea a tot felul de boli cu lucrarea multor minuni, cu darul Sfântului Duh, laude cu mulțumiri aducem ție, sfinte, noi fiii tăi. Ci, ca cel ce ești mult milostiv și grabnic ajutător celor ce vin la tine cu credință, eliberează-ne cu rugăciunile tale din toate nevoile și de primejdia diavolească cea rea; ca să strigăm ție: bucură-te, mare făcătorule de minuni, prea cuvioase Părintele nostru Nicodim, sfințite și pururea mărite!

Viețile Sfinților – Pomenirea cuviosului Părintelui nostru Nicodim cel sfințit de la Tismana

Sfântul prea cuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfințit era de neam macedo-român, născut din părinți binecredincioși la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învață carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoința vieții monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primește îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii și al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc pentru mulți. Pentru aceea nu puțini sihaștri, călugări de chinovii și egumeni veneau la el pentru sfat și cuvânt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul smerenia și înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos și bucuria creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute la mântuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeiești, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulți ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici așezări monahale: Vratna și Mănăstirița.

Iar în anul 1364 trece în Țara Românească și se așează pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu (1377-1384) și a sihaștrilor din partea locului, zidește chilii și biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel mare, pe care o sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întărită prin hrisov domnesc ca "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț".

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulți sihaștri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, cuviosul Nicodim a înălțat, de asemenea, la locul numit "Cascade", Mănăstirea voievodală Tismana, cu același hram, cu ajutorul domnitorului Țării Românești Radu I și Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareț formează o obște renumită de zeci de călugări, ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste pe valea Tismanei și pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câțiva călugări minuați, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el și întreținea corespondență cu egumeni și ucenici din Athos, din Serbia și din Țara Românească, precum și cu patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog și părinte duhovnicesc.

Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni și putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe și nenumărate minuni, cât a trăit în viață, izgonind diavolii din oameni și tămăduind toată boala și toată neputința. Se zice că a intrat și în foc și a ieșit nevătămat, încât nici chiar de haine și nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrânețe, Sfântul Nicodim încredințează grija celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoință în peștera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune. Numai Duminica și la praznice cobora din peșteră în Mănăstirea Tismana și săvârșea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinții, sfătuia și mângâia pe toți cu cuvinte de folos și se urca din nou la peșteră.

Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești, pentru sfințenia vieții sale și darul vindecării a tot felul de boli. În tradiția mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alții se tămăduiau cu rugăciunea și binecuvântarea Cuviosului, s-au numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecați de Sfântul Nicodim se numără și fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câțiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vișina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită și Silvașul de Sus, în ținutul Hunedoarei, cu același hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câțiva ani, unde a și scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Ajungând la adânci bătrâneți cu sfințenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viață vremelnică, la viața cerească și nepieritoare, în ziua de douăzeci și șase decembrie, anul mântuirii 1406, fiind plâns de toți ucenicii săi.

Sfintele sale moaște s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaștele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros și cu dar izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au fost scoase și puse în raclă, fiind așezate cu cinste în biserica zidită de el, ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistrița.

După trecere de mulți ani, un domn al Țării Românești, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim și să le ducă în orașul București. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze moaștele din locașul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaștele și numai un deget să-i ia de la mână pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim și egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese și fratelui aceluia. Încredințându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale și au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; și se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovnicești cinstite și de mare preț. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cât de puțin, fără numai vasul a-l săruta și a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaștelor sfântului, multă vreme se știa taina numai de către egumen și de unul din frații mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmerițe și robii, au rămas moaștele sfântului tăinuite de tot și neștiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că așa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai sus numite sfinte odoare, spre mângâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori creștini, prin care și acum se fac multe și nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului și vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul lui.

Și țara aceasta, cu rugăciunile și cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzește și se izbăvește.

Apoi și Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoară de mare preț a sfintelor sale moaște, de multe primejdii și bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași este păzită și apărată totdeauna cu grabnică și călduroasă folosința sa.

Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mân-tuiește pe noi. Amin.

Sfântul Nicodim de la Tismana – drumul spre sfințenie

Sfântul Nicodim a fost unul dintre cei mai mari duhovnici din Muntele Athos și Țara Românească, făcător de minuni și iscusit duhovnic, ctitor de mănăstiri și mijlocitor la Dumnezeu, pentru cei bolnavi și necăjiți.

A trăit între anii 1320 și 1406. S-a născut în Serbia, fiind macedo-român și, după o vreme în care a învățat carte, și-a părăsit patria, mergând în Muntele Athos, la Mănăstirea Hilandar, unde Dumnezeu îl chemase să ia chip îngeresc. A ajuns egumen al mănăstirii și, după un timp, s-a retras într-o peșteră din apropiere, războindu-se cu diavolul. Nu doar s-a despătimit, ci a primit daruri mari de la Dumnezeu: era înainte văzător și tămăduitor, deprinsese rugăciunea lui Iisus și era mare duhovnic pentru mulți din Muntele Athos, izgonea duhurile rele și nici măcar focul nu îl putea vătăma.

El a reușit, cu înțelepciunea sa, să împace Biserica Ortodoxă Sârbă cu Patriarhia Ecumenică și, în urma unei descoperiri dumnezeiești, a plecat din Muntele Athos și a venit la sud de Dunăre. Aici a pus bazele celor două așezăminte monahale Vratna și Mănăstirița, iar odată ajuns în Țara Românească a înălțat Mănăstirile Vodița, Tismana, Vișina și Prislop.

Bătrân fiind, după îndelungate nevoințe într-o peșteră situată deasupra Mă-năstirii Tismana, s-a mutat la viața cea veșnică, iar sfintele sale moaște izvorau mir și împlineau cererile celor ce se rugau cu inimă fierbinte.

Sfântul nu a vrut ca moaștele sale să fie mutate de la Tismana, așa că s-a arătat egumenului și unui ucenic, spunându-le să păstreze doar un deget și puțin mir, pentru închinare, iar restul trupului să îl ascundă. Din voia Sfântului, acesta a rămas ascuns până astăzi, căci taina nu a mai fost deslușită.

Sinaxar – Pomenirea Sfântului prea cuviosului Părintelui nostru Nicodim, arhimandritul din lavra Sfintei Mănăstiri Tismana

Tot în această zi (26 decembrie) și pomenirea Sfântului prea cuviosului Părintelui nostru Nicodim, arhimandritul din lavra Sfintei Mănăstiri Tismana.

Sfântul și prea cuviosul Părintele nostru Nicodim era de neam sloven, născut și crescut în dreapta credință. După ce a primit sfântul și îngerescul chip al călugăriei și harul preoției, a pustnicit prin multe locuri, adunând la sine toată fapta cea bună prin iubire de osteneli și alte petreceri îmbunătățite.

Tot când a venit în părțile acestea ale Țării Românești a trăit în multe trude și osteneli sufletești și a petrecut cu neîncetate rugăciuni prin munții pământului acestuia. Sfântul Nicodim a zidit multe altare lui Dumnezeu, precum se istorisește până în ziua de azi. Mai întâi pe apa Motrului, apoi Mănăstirea de la Vodița, pe numele Sfântului Antonie cel mare. Acolo a făcut chinovie de mulți părinți și frați întru Hristos și a viețuit în acea mănăstire multă vreme, sfântul.

După aceea, prin descoperire dumnezeiască, a mers la locul ce se numește Tismana. Cu voia lui Dumnezeu, a zidit acolo, cu ale sale trude și osteneli, altar dumnezeiesc și locaș de viață de obște. Mulțime mare de călugări s-a adunat acolo; iar Sfântul Nicodim viețuia cu acești frați întru Hristos; le era chip și pildă de fapte bune, și-i povățuia pe calea mântuirii. Și luând sfântul de la Dumnezeu harul facerii de minuni și putere asupra duhurilor celor necurate, multe și nenumărate minuni a făcut cât a trăit în viață. A alungat demoni și a tămăduit toată boala și toată neputința. Se spune că și în foc a intrat și a ieșit nevătămat; focul nu s-a atins nici de haine, nici de părul capului său. A mai făcut și alte minuni și nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

Și așa, ajungând cu sfințenie până la adânci bătrâneți, s-a mutat din viața aceasta vremelnică la viața cea cerească și nepieritoare. Întru această lună în douăzeci și șase de zile. Și au fost îngropate cinstitele și sfintele sale moaște în sfânta și dumnezeiasca sa mănăstire Tismana, unde se face slujba și prăznuirea sa în toți anii. Mormântul său stă întru pomenire până în ziua de azi, cu candela neadormită.

După ce Dumnezeu a prea slăvit moaștele sale cu mireasma dumnezeiască de bun miros, cu har izvorâtor de mir și cu facere de minuni, au fost scoase din mormânt și puse în raclă și așezate înăuntru cu cinste în sfânta biserică, așa ca și moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul în sfânta Mănăstire Bistrița. După trecere de mulți ani, un domn al țării acesteia a vrut să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului Nicodim, să le ducă în București, ca să fie acolo stătătoare. Dar n-a fost voia sfântului să se înstrăineze moaștele sale din locașul său. Și cu minune s-a făcut de a părăsit domnul acela gândul său și lucrul cel neplăcut sfântului. Că îndată s-a arătat în vedenie unuia din călugări și i-a poruncit să spună starețului să-i ascundă moaștele și numai un deget să ia de la mâna lui și să-l oprească pentru evlavia credincioșilor. Sfântul Nicodim s-a arătat în același chip și starețului; i-a dat ca și fratelui aceeași poruncă. Încredințându-se dar starețul, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale. Degetul și sfântul mir, pus într-un vas de cositor, împreună cu o cruce de plumb ce o purta sfântul la gât, se află în sfânta mănăstire până în ziua de azi, ca odoare duhovnicești cinstite și de mult preț. Din sfântul mir nimeni n-are voie să ia; se îngăduie să se sărute vasul și se umplu toți de nespusă mireasmă duhovnicească.

Ascunzându-se dar în acest chip moaștele sfântului, de care se știa numai din stareț în stareț și unul din frații mănăstirii. Iar mai pe urmă, din întâmplările vremilor celor cu multe robii, au rămas moaștele sfântului de tot tăinuite și neștiute de nimeni până în ziua de azi. Poate că așa a fost voia sfântului. Cele mai sus numite sfinte și cinstite odoare sunt îndestulătoare pentru mângâierea părinților mănăstirii și a celorlalți locuitori creștini. Ele fac și acum multe și nenumărate minuni. Duhurile necurate din oameni se alungă cu chemarea numelui sfântului; vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc și aleargă cu credință la ajutorul sfântului; pământul și țara aceasta se păzește cu rugăciunile și ajutorul Sfântului Nicodim de multe nevoi; iar sfânta și dumnezeiasca Mănăstire Tismana, care ține și are comoară de mult preț sfintele sale moaște, este păzită și apărată totdeauna, cu grabnica lui folosință, de multe bântuieli ale văzuților și nevăzuților vrăjmași.

În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 28 octombrie 1955, în catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova s-a oficiat sfânta slujbă a Sfântului Nicodim, ca început al săvârșirii de atunci înainte, a slujbei Sfântului Nicodim în toate bisericile din Biserica Ortodoxă Română.

Proloagele – Pomenirea Sfântului prea cuviosului Pãrintelui nostru Nicodim cel sfințit, arhimandritul, din Lavra Sfintei Mãnãstiri Tismana († 1406)

Întru aceastã zi (26 decembrie), pomenirea Sfântului prea cuviosului Pãrintelui nostru Nicodim cel sfințit, arhimandritul, din Lavra Sfintei Mãnãstiri Tismana († 1406).

Într-această zi, în care se prăznuiește Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sfânta noastră Biserică a orânduit să se facă prăznuirea Cuviosului Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Sfântul care a trăit pe pământ românesc și s-a nevoit a întemeia cele dintâi așezări călugărești din părțile acestea (1370).

Cuviosul Nicodim s-a născut în satul Prilep și se trăgea dintr-o familie de aromâni. Isteț de minte de mic copil, Nicodim a învățat citirea Sfintelor Scripturi și s-a umplut de râvnă pentru slujirea lui Hristos. Iar când părinții săi au început a cugeta să-l așeze în dregătorii, după avuția și rangul ce aveau, Nicodim s-a lepădat de toată averea părintească și de toată slava lumii acesteia. Îmbrăcat în haine sărăcăcioase, a fugit într-ascuns din casa părintească și s-a dus la Sfântul Munte, unde, după trei ani de ucenicie, s-a învrednicit a fi tuns călugăr într-o mânăstire de acolo.

Dovedindu-se adânc cunoscător al dumnezeieștilor învățături, smerit și evlavios, în puțină vreme a ajuns diacon, apoi egumen și stareț al acelei mânăstiri. Plin de dragoste pentru poporul său, Nicodim a mijlocit împăcarea între scaunul patriarhal din Constantinopol și Biserica sârbească și, ascultând rugămintea cneazului Lazăr, a părăsit Sfântul Munte și a venit în țara sa.

Repede ducându-se vestea despre evlavia și smerenia sa, preoții și credincioșii voiau să-l înalțe patriarh al Bisericii sârbești, dar Sfântul s-a socotit pe sine nevrednic de asemenea cinste.

În timpul domniei voievodului român Vlaicu, Sfântul a trecut Dunărea și, venind în Țara Românească, a zidit mănăstirea Vodița, cea dintâi așezare mănăstirească temeinică și cu bună rânduială din țara noastră, despre care s-au păstrat dovezi și hrisoave. După oarecare trecere de vreme, Sfântul a părăsit ctitoria lui de la Vodița, unde a lăsat stareț pe un ucenic al său, anume Agaton, a mers prin munți în sus și, ajungând la locul unde apa Tismanei cade cu zgomot de la înălțime, a ridicat acolo o mânăstire mai mare și mai trainică.

Aici s-a așezat Cuviosul Nicodim, cu câțiva din ucenicii săi, dar numărul acelor ce veneau să slujească lui Hristos, sub povățuirea și îndrumarea vrednicului stareț, sporea fără încetare. Pe toți îi învăța cu blândețe și-i călăuzea spre împlinirea voii lui Dumnezeu.

Sfântul Nicodim a fost un mare întemeietor și îndrumător al vieții monahale la noi, după rânduielile de la Athos, iar ucenicii lui sunt cei ce au ctitorit cu ajutor de la binecredincioșii domni și voievozi români, cele dintâi mânăstiri mari în Țara Românească.

Vremea însă, când a venit la noi Sfântul Nicodim, era o vreme de mari frământări în lumea mânăstirilor ortodoxe. Miezul frământărilor era Muntele Athos, tocmai locul de unde venise Sfântul Nicodim. Este vorba de marea frământare pentru "rugăciunea minții." Sfântul venea la noi, între altele, tocmai pentru că a găsit aici un loc de liniște și singurătate, prielnic lucrării duhovnicești a rugăciunii. Dar Sfântul Nicodim și mănăstirile zidite de el, după tipicul din Sfântul Munte, au luat parte și la nevoile duhovnicești ale creștinilor din această țară.

Schimbul de scrisori, de curând descoperit, dintre Sfântul Nicodim și marele Patriarh bulgar Eftimie de la Târnova și întrebările pe care starețul Tismanei le pune marelui Patriarh, ni-l arată pe Sfântul Nicodim dornic să se înarmeze cu acele cunoștințe trebuitoare în lupta împotrivă rătăcirii bogomililor, sectă din Bulgaria, care tocmai trecuse în Țara Românească și bântuia țara.

El și mănăstirea lui erau ca o obște de apostoli ai dreptei credințe. Plin de dragoste pentru popor, Sfântul s-a nevoit întru învățarea tuturor și pentru lucrarea treburilor bisericești în preajma mănăstirii sale. A trăit și a lucrat pe pământul românesc sub patru domnitori: Vlaicu, Radu, Dan și Mircea, fiind cinstit și prețuit, după cuviință, de toți patru.

Scriitorul, din vremea lui, a cărții Viața lui Isaia de la Hilandar, vede în Sfântul Nicodim, pe "bărbatul cinstit și sfânt, tare în cărți și mai tare la judecată, în cuvinte și răspunsuri, întemeietor de mânăstiri, puternic la rugăciune și luptător pentru dreaptă credință".

Pe lângă frumoasa mânăstire Tismana, care e ctitoria lui, de la Sfântul Nicodim ne-a rămas și o Evanghelie, numită Tetravanghelul lui Nicodim de la Tismana, scrisă în limba slavonă, chiar de mâna Sfântului.

A adormit cu pace în Domnul la anul 1406, la 26 de zile ale lunii decembrie, petrecut cu jale de călugări și de mulțime de credincioși. Și a fost îngropat în mormântul pe care singur și-l pregătise în mănăstirea sa Tismana. După oarecare vreme, dovedindu-se că trupul său a rămas nestricăcios, a fost scos din mormânt și așezat cu cinste într-o raclă din biserica mănăstirii. Din pricina tulburărilor și vitregiei trecutelor vremi, sfintele lui moaște au fost ascunse apoi în locuri tainice, pe care nu le știa decât starețul mănăstirii; cu timpul însă li s-a pierdut urma și au rămas într-un loc, pe care numai unul Dumnezeu îl mai știe.

Pentru dragostea lui către Domnul și pentru toată slujirea și osteneala lui întru slava Bisericii Ortodoxe, dreptcredincioșii din țara noastră cinstesc pe Sfântul Nicodim cu multă evlavie, ca pe unul din marii îndrumători ai noștri pe calea mântuirii.

Cu ale cărui rugăciuni, Doamne miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu – Sfântul Nicodim de la Tismana

Viața monahală la români începe încă din primele veacuri creștine. În alte pagini ale acestei cărți, am înfățișat strădaniile duhovnicești ale cuvioșilor monahi daco-romani Ioan Casian și cuviosul Gherman, care s-au născut și s-au călugărit în fosta provincie Sciția Mică în secolul IV.

Mulți arheologi și teologi socotesc că la Basarabi (Murfatlar), lângă Constanța, ar fi fost o așezare sihăstrească, ale cărei începuturi le așează în aceeași perioadă. În jurul anului 1000 se ridicase o mănăstire de rit răsăritean în cetatea Morisena de pe Mureș (azi Cenad, jud. Timiș). În părțile Sălajului, Buzăului și Argeșului s-au descoperit urmele unor străvechi așezări monahale, cu bisericuțe și chilii săpate în stâncă. Multe numiri de localități de pe întreg cuprinsul țării (Călugăreni, Valea Călugărească, Poiana Călugăriței, Chilia, Chilii, Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu și altele), arată că acolo existau așezări călugărești, de multe ori dinainte de întemeierea statelor medievale românești.

În veacul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, în Grecia de azi – o mișcare de renaștere teologică-spirituală, numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia = liniște), care cerea retragerea totală a călugărului de lume, meditație în tăcere și rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau “a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestei mișcări au fost Grigorie Palama, Nicolae Cabasila și Simeon, toți trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigorie Sinaitul și alții.

De la Muntele Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit și în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia și țările românești. Unul din reprezentanții de frunte ai isihasmului pe pământul românesc a fost Sfântul Nicodim de la Tismana. Cine a fost acesta? Știrile care le avem în legătură cu originea, copilăria, tinerețea și întreaga viață a lui Nicodim până la venirea lui în Țara Românească sunt foarte sărace. Mulți istorici l-au socotit ca fiind grec de neam, sau grec după tată și sârb după mamă, chiar înrudit cu cneazul Lazăr al Serbiei. Alții, între care și marele cărturar Nicolae Iorga, susțin că se trăgea dintr-o familie de macedo-români din jurul orașului Prilep, din Macedonia. Așa se explică de ce a venit în părțile noastre și s-a arătat atât de mult legat sufletește de poporul român. Cunoscând câțiva călugări de la Muntele Athos, a plecat cu ei în ascuns, renunțând la toate bogățiile și măririle care l-ar fi așteptat în țara lui. S-a oprit la mănăstirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca “frate”.

Noul ucenic al Athosului învață aici temeinic limbile greacă și slavonă, dar culege și multe învățături din scrierile Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești. Credința lui jertfelnică, dragostea lui față de toți, râvna spre cele bune și folositoare, smerenia, posturile și rugăciunea neîncetată, l-au făcut cunoscut tuturor, încât la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie, a primit îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. Prețuit de toți, după trecerea la cele veșnice a egumenului, soborul mănăstirii l-a ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar. S-a dovedit și în această slujire un neîntrecut gospodar și bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi și noapte alături de ei, în posturi și rugăciuni, în copierea de manuscrise și alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.

Dorind însă o viață mai liniștită, cuviosul Nicodim a plecat în ascuns de la Muntele Athos și a venit în regiunea Cladova, la locul numit Șaina, în apropiere de Dunăre (în fața orașului Drobeta, Turnu Severin de azi). Împreună cu ucenicii care s-au strâns în jurul lui, a ridicat acolo o bisericuță cu hramul Sfânta Treime.

Tradiția populară sârbească îi atribuie și întemeierea mănăstirilor Vratna și Mănăstirița, în regiunea Craina. Dar la scurt timp, această regiune a fost ocupată, pentru câțiva ani, de regele Ungariei Ludovic cel mare, începându-se de îndată și o puternică lucrare de răspândire a catolicismului, dusă de călugări franciscani. În aceste împrejurări, cuviosul Nicodim a trecut în ținuturile învecinate din nordul Dunării, pe pământ românesc. Aici a ridicat o altă mănăstire, la Vodița, probabil pe locul unei așezări sihăstrești mai vechi, ca un centru de apărare ortodoxă la frontiera cu statul maghiar catolic.

Cea mai veche mențiune despre prezența lui Nicodim în Țara Românească se face într-un hrisov al domnitorului Vladislav (Vlaicu) Vodă din anul 1372, prin care oferea o seamă de danii mănăstirii Vodița, zidită și zugrăvită din îndemnul lui Nicodim, “cu munca sa și a fraților” și cu cheltuiala domnitorului. Prin acest hrisov, mănăstirea era înzestrată cu mai multe sate, veșminte și vase liturgice, scutită de anumite dări către domnie. Se rânduia apoi ca mănăstirea să devină o “samovlastie”, adică o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice putere din afară, fiind condusă numai prin propriul ei sobor, rânduială folosită la Athos, pe care cuviosul Nicodim a adus-o și în Țara Românească. În timpul șederii la Vodița, Nicodim a făcut parte dintr-o solie trimisă la Constantinopol pentru a mijloci o împăcare între Biserica Ortodoxă Sârbă și Patriarhia ecumenică, între care existau anumite neînțelegeri.

Patriarhul Filotei a acordat atunci cuviosului Nicodim rangul de arhi-mandrit, cu dreptul de a sfinți biserici, precum și părticele din moaștele Sfinților Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur și ale mucenicului Teofil, care se păstrează până azi, ca odoare de mare preț, la mănăstirea Tismana.

Cuviosul Nicodim nu a putut rămâne prea mult în liniștea mănăstiri Vodița. Încă înainte de anul 1376, ținutul Severinului, în care era situată și mănăstirea, a fost ocupat de regatul maghiar. În aceste împrejurări, a pornit în căutarea unui loc mai potrivit pentru a ridica un nou așezământ de viață călugărească. Acest loc a fost găsit în părțile de nord ale Olteniei, pe valea râului Tismana, la poalele munților. Se pare că, datorită felului în care și-a îndeplinit misiunea încredințată la Constantinopol, s-a bucurat acum și de anumite ajutoare materiale din partea cneazului Lazăr al Serbiei. Lucrările de zidire au durat mai mulți ani, sub domnitorii Radu I (C. 1377-c.1383) și Dan I (c.1383-1386), care au și oferit o seamă de danii.

Un fapt îmbucurător a fost acela că prin anii 1383-1384 Severinul a reintrat în stăpânirea Țării Românești. Cuviosul Nicodim a putut astfel să preia și conducerea mănăstirii Vodița. În felul acesta, a cârmuit cu vrednicie amândouă mănăstirile, până la moarte. Tradiția îi mai atribuie și ridicarea primelor așezări mănăstirești de la Topolnița (lângă Vodița), Cosustea – Crivelnic, Gura Motrului și Visina, toate în Oltenia, precum și Prislopul, în Țara Hațegului. Adevărul este ca acestea au fost ctitorite de ucenici de-ai săi, dar în ele s-au ținut aceleași rânduieli de viață monahală pe care le-a introdus el la Vodița și Tismana.

Cuviosul Nicodim a fost sfetnic devotat al domnitorului Mircea cel bătrân (1386-1418), care a făcut mai multe danii în bani și moșii celor două mănăstiri.

Avem și câteva știri privitoare la activitatea culturală-teologică a lui Nicodim. Este vorba de o corespondența pe care a purtat-o cu ultimul patriarh de la Târnovo, din Bulgaria, Sfântul Eftimie, pe care unii istorici îl socotesc “vlah” sud-dunărean. Era un teolog cunoscut și foarte apreciat în țările ortodoxe, încât mulți ierarhi și teologi îi cereau lămuriri în felurite probleme dogmatice și morale. S-au păstrat două scrisori ale acestui patriarh către Nicodim de la Tismana: în prima îi răspunde la șase întrebări pe care i le-a pus în legătură cu îngerii, iar în a doua îi dădea lămuriri cu privire la curăția morală a celor ce doreau să primească Taina Preoției. Din cercetarea întrebărilor puse de cuviosul Nicodim reiese că el n-a fost numai un bun organizator al vieții călugărești, ci și un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască și să adâncească felurite probleme teologice.

Prin anii 1404-1405, cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească, fiind primul manuscris cu dată sigură scris pe teritoriul țării noastre. Este un manuscris de o mare frumusețe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, inițiale, titluri cu litere aurite), cu o ferecătură în argint, pe care sunt redate Răstignirea și Învierea Domnului. Se crede că acest frumos manuscris a fost copiat la mănăstirea Prislop, din părțile Hațegului, unde se retrăsese, în dorința de a trăi în și mai mare singurătate.

Încă din timpul vieții, cuviosul Nicodim a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Se știe de trecerea lui și a ierodiaconului său, îmbrăcați în odăjdii, prin foc, fără ca acesta să se atingă de ei; de vindecarea unei tinere, rudă cu regele Sigismund al Ungariei, stăpânită de un duh necurat și de alte fapte minunate. Pentru toate acestea, dreptcredincioșii creștini l-au socotit ca “sfânt” încă din timpul vieții.

Pentru ultima oară este pomenit în viață la 23 noiembrie 1406, la Tismana, când Mircea Vodă cel Bătrân a dat un nou hrisov mănăstirii și “părintelui și rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, cuviosul Nicodim a fost chemat de Domnul la Sine.

A fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii mănăstirii Tismana, care se vede și azi. Îndată după moarte, la mormântul său s-au petrecut fapte minunate, mai ales vindecări de boli, semn că Dumnezeu îl învrednicise cu cununile sfințeniei. Cuvioșii călugări din obștea Tismanei le-au scos și le-au pus într-o raclă, care a fost așezată cu cinste în biserica mănăstirii.

Tradiția spune că, după mai mulți ani, fiind în primejdie de a fi luate, Sfântul Nicodim s-a arătat în vis unui călugăr, apoi egumenului, poruncindu-le să-i ascundă moaștele, lăsând numai un deget de la mână pentru mângâierea credincioșilor. Ele au fost ascunse în locuri tainice, dar cu timpul li s-a pierdut urma, încât astăzi nu se știe unde sunt. La mănăstirea Tismana se mai păstrează doar degetul de care am pomenit și câteva obiecte care i-au aparținut: o cruce de plumb, un epitrahil și o bederniță.

Pentru viața sa îmbunătățită, ca și pentru minunile sale și multele sale osteneli intru slujirea lui Dumnezeu și a credincioșilor, Sfântul Nicodim este prăznuit cu evlavie în fiecare an la 26 decembrie, a doua zi de Crăciun, când este și sărbătoarea numită Soborul Maicii Domnului.

Slujba lui apare, la această dată, aproape în toate Mineiele pe luna decembrie, care s-au tipărit în limba română. Anumiți imnografi au alcătuit apoi Acatistul și Paraclisul Sfântului Nicodim. Chipul său este zugrăvit în multe biserici românești, mai ales din Oltenia.

Sfântul Nicodim rămâne, îndeosebi pentru noi, credincioșii români, ca o adevărată pildă de trăire duhovnicească, ca un mare apărător al credinței ortodoxe, ca un înnoitor al vieții călugărești pe pământ românesc. Pentru toate acestea, se cuvine să-l cinstim și să cercetăm mănăstirile ctitorite de el la Vodița și mai ales la Tismana și să-l rugăm:

“Sfinte prea cuvioase părinte Nicodime, primind a noastră umilă rugăciune, mijlocește nouă milă Celui prea înalt. Izbăvește-ne cu folosința ta, prea fericite, de relele ce vin asupra noastră, ca neîncetat să te slăvim. Roagă-te Stăpânului pentru noi nevrednicii, să ierte greșalele noastre și să ne dea dragoste curată și putere a face tot binele spre slava prea Sfântului Său nume”. (Din rugăciunea de la Acatistul Sfântului Nicodim).

Sfântul Nicodim cel sfințit

Cea mai veche relatare păstrată a vieții Sfântului Nicodim ne-o dă într-o formă rezumată Paul de Alep în 1654. El relatează tradiția păstrată înTismana, la două veacuri și jumătate de la moartea Sfântului.

În afară de racla de argint de la Tismana din 1671, ce redă episoade din viața cuviosului, a mai existat o viață aghiografică în slavonește scrisă de ucenicii sfântului, dar care s-a pierdut și pe care o citează ieromonahul Ștefan în biografia Sfântului Nicodim, scrisă de el în 1838.

La  1767 ieșea din tiparnița de la Râmnic, «Slujba Osebită» a cuviosului Nicodim sfințitul, în care este cuprinsă și o biografie elogiu a acestuia, scrisă de Partenie, episcopul Râmnicului.

Nu este prea lămurită nici problema obârșiei sfântului, dar majoritatea istoricilor nu pun la îndoială faptul că mama cuviosului era de neam valah – ba încă de neam voievodal – fiind fiica lui Basarab I și soră cu mama Sfântului cneaz Lazăr (Iosif Bobulescu, Hașdeu, Bălașa). Autorii nu se pun însă de acord cu locul nașterii lui; unii – vrednici de crezare – înclinând spre Perlepe (în vechiul pomelnic al stareților Tismanei figurează sub numele de „Popa Nicodim Perlepeanu”), alții dând ca sigur Prilepul kosovoar, de lângă Mănăstirea Vsoki Decani, iar alții între care și Nicolae Iorga înclină spre o coborâre din aromânii din Prilep afirmând între altele că  Sfântul Nicodim „a fost atras în Țara noastră prin unele legături de rudenie.” Academicianul sârb Djordjie Sp. Radojicic precizează că Sfântul Nicodim și cneazul Lazăr „ruda sa”, erau valahi din Prilepac – cetate aproape de Novo Brado, iar nu din Prilep. Iar despre tatăl acestui „bărbat literat, orator și cu viață sfântă” (Ilarion Ruvarăț) se spune că „era grec, de fel din orașul Kastoria” (Paul de Alep la 1654) și că l-a crescut pe Sfântul Nicodim „după obiceiul creștinesc, întru buna pedepsire și temere de Dumnezeu”.

Anul nașterii sfântului este 1310

Anul nașterii sfântului este 1310 iar călugării Tismanei spuneau că sfântul s-a nevoit 96 de ani în astă lume, și a trecut la cele veșnice după sărbătoarea Nașterii Domnului din 1406 la 26 decembrie. Judecând după faptul că viața sa lumească nu și-a petrecut-o printre sârbii vărului său Lazăr, nici printre elinii Kastoriei, nici măcar printre sfinții aghioriți, e limpede că sfântul a trăit și s-a nevoit printre cei de neam cu el, printre românii Ungro-Vlahiei.

Și încă din „tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărți”.Când a ajuns să învețe Sfintele Scripturi s-a pătruns de ele cu tot sufletul și s-a hotărât să-i slujească lui Dumnezeu. Mergând împreună cu părinții deseori la Biserică și ascultând Sfintele Scripturi, a început a odrăsli într-însul gândul de a se face monah și se ruga lui Dumnezeu să-l învrednicească spre aceasta.

Venind câțiva monahi sârbi de la mânăstirea sârbească Hilandaru din Sfântul Munte al Athonului în Serbia pentru oarecare trebuință mănăstirească, a mers Sfântul pe ascuns la dânșii unde erau găzduiți și mărturisindu-le dorința ce avea, i-a întrebat despre mânăstirile Sfântului Munte, rugându-i să-l ia cu dânșii. Atunci Sfântul s-a îmbrăcat în haine sărace și pe ascuns a fugit din casa părinților săi și s-a dus la Mănăstirea Hilandaru din Sfântul Munte.

A primit marele și îngerescul chip și numele de Nicodim la 1338

Iar pentru marea sa smerenie și ascultare către toți a primit marele și îngerescul chip și numele de Nicodim  la 1338, iar în 1341 a fost hirotonit ierodiacon, și după 2 ani ieromonah.

Și a învățat Sfântul deplin Scriptura, stăpânind limbile slavonă și greacă, inițiindu-se în artele athonite: caligrafie, pictură, zidărie, arhitectură, argintărie și dogărit. Iar murind egumenul, a fost ales egumen și stareț al acestei mănăstiri de tot soborul.

In 1341 a fost hirotonit ierodiacon

Dar Maica Domnului, a dat poruncă Sfântului în vis, să meargă în Țara Românească, și la locul numit „Cascade” să ridice o mare lavră în cinstea Ei.

Maica Domnului, a dat poruncă Sfântului în vis

Călăuzit fiind de dumnezeiescul glas, cuviosul Nicodim își îndreaptă pașii spre pământuri necunoscute, unde avea să ridice cea mai frumoasă și mai trainică dintre ctitoriile sale.

Și s-a oprit mai întâi din pribegie în ținutul sârbesc al Kladovei (populat în proporție de 95% de vlahi), la Krajina, unde a și ctitorit două mănăstiri Vratna și Mănăstirița.

Bogdan Petriceicu Hașdeu spunea: „în  districtul sârbesc al Krajinei, se află o bisericuță numită Mănăstiritza, a cărui fundațiune, poporul de acolo o atribuie unui Sfânt Nicodim. Deasupra ușii altarului se află o veche inscripție din care se mai putea citi până mai deunăzi cuvântul: Radu-Vodă. Sfântul Nicodim, șezuse la Cladova de unde cunoscuse pe Radu Negru ca Ban al Severinului, căci au zidit amândoi o bisericuță: „Mănăstiritza”.

N-a viețuit mult în aceste locuri, pentru că „într-o zi de sărbătoare adormind sfântul în timp ce se ruga, i s-a arătat în vis Sfântul Antonie cel mare, spunându-i să treacă Dunărea în Țara Românească și în locul numit „Cascade” să zidească o mănăstire care să nu fie alta mai mare și mai frumoasă.

Sfântului Nicodim i s-a arătat în vis Sfântul Antonie cel mare

Sfântul Nicodim amintindu-și că această poruncă a mai avut-o și când era în Sfântul Munte, s-a hotărât să o împlinească. S-a dus la satul Tachia care este în marginea Dunării, în fața Orșovei și făcându-și de trei  ori cruce a întins rasa peste valuri și a trecut Dunărea pe ea ca și pe o luntre la Vârciorova, în patria

mamei sale în acest pământ al Ungro-Vlahiei.

A căutat  în dreapta, a căutat în stânga și părându-i-se că a găsit locul visat s-a apucat și  în 40 de zile a fost terminată și sfințită mănăstirea Vodița și i-a pus hramul Sfântul Antonie și a rânduit a fi chinovie de părinți cu viață de obște;  în alte 40 de zile a sădit 4 pogoane de vie la locul numit „Sfânta”, în munte deasupra mănăstirii și așa a făcut Sfântul olane să vină vinul pe ele, să se verse în vasele din pivnița mânăstirii.”

Era prin 1371 când s-a născut Vodița, prima mănăstire zidită de Sfântul Nicodim în Valahia, închinată Sfântului Antonie cel mare. Așadar  Vladislav Voievod „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuială și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui Kir Nicodim și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit…”.

Deși sfântul a văzut cu duhul ce soartă vor avea ținuturile sârbești, vine în Țara Românească, nu pentru înfricoșarea de Semilună, ci pentru a stăvilii penetrarea ungurilor catolici în Valahia. Se știe că în acele vremuri Banatul de Severin, ba era în stăpânirea Basarabilor, ba în mâinile lui Ludovic (mai târziu Sigismund) de Luxemburg. Și chiar doamna Clara, soția voievodului muntean, care era catolică, favoriza propaganda iezuită în Țara Românească.

Așa a apărut Vodița, primul bastion al apărării ortodoxe în fața catolicilor. Însă popa Nicodim trebuia să zidească mănăstire lângă „Cascade”, așa că l-a pus pe ieromonahul Agaton egumen al Vodiței, iar el a purces în sus pe Motru și Jiu în căutarea locului pentru noua mănăstire.

Și mergând prin pustietățile pământului acestuia al Băniei Severinului ajunge la locul unde se varsă Motru în Jiu, căci pe acele vremuri, foarte mari pustietăți erau în  părțile acestea. Și găsind aici un deal cu izvoare de apă și socotind că acela poate fi locul, s-a sălășluit aici, până când l-a rugat în 1375, cneazul Lazăr, ruda sa, să-l ajute în tratativele cu Patriarhia de Constantinopol, pentru ridicarea anatemei ce fusese aruncată încă din 1346 de către patriarhul bizantin Calist pe vremea țarului Ștefan Dușan asupra nou înființatei Patriarhii sârbe.

Viața lui Isaia de la Hilandar, ne spune că, patriarhul ecumenic a dăruit conducătorilor delegației numeroase daruri. Ținând cont de inestimabila valoare a Sfintelor Moaște aduse de Sfântul Nicodim cu acest prilej, (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ignatie Teoforul și Sfântul Mucenic Teofil, ce se păstrează și astăzi la Mănăstirea Tismana), cât și de faptul că a primit rangul de arhimandrit și dreptul de a sfinți biserici alături de bastonul păstoresc al patriarhului, suntem îndreptățiți să credem că Sfântul Nicodim a fost conducătorul delegației, deși izvoarele sârbești atribuie lui Isaia acest rol. Ilarion Ruvarăț scrie în 1888: „Bătrânul athonit Isaia călători pe la sfârșitul anului 1374 la Constantinopol, după însărcinarea prințului Serbiei Lazăr și a patriahului sârbesc…el luă afară de alții și pe ieromonahul Nicodim cu sine…, bărbat literat, orator și cu viața sfântă”. Există și un izvor literar sârbesc, după care începutul împăcării sârbilor cu grecii „a fost pus la cale întâi de popa Nicodim” (V. Sl. Kiselcov)

Țarii sârbi vor înzestra mănăstirile Sfântului Nicodim cu danii și metocuri, dăruindu-le și zece sate în Serbia. Cneazul Lazăr l-a voit pe Sfântul Nicodim chiar Patriarh al Serbiei, dar acesta a refuzat și s-a întors pe meleagurile noastre în căutarea „Cascadelor”, unde să zidească locaș Maicii Domnului.

În spatele neostoitului colind al Sfântului Nicodim prin munți și sate, pentru a găsi locul de la „Cascade” se ascunde lucrarea sa misionară.

Ajungând la poalele munților, pe malul drept al Jiului, pe o stâncă a ridicat din piatră Mănăstirea Vișina.  Înștiințat că nici acesta nu-i locul hotărât, merge după poruncă spre apus și ajunge la Aninoasa, unde va înălța și aici Jertfelnic lui Dumnezeu.

Bogdan Petriceicu Hașdeu notează în „Istoria critică” atunci când se referă la modul caracteristic în care și-a desfășurat activitatea de întemeietor Sfântul Nicodim: « … mergând în munții Olteniei și căutând printre stânci și peșteri un loc mai potrivit singurătății traiului monahal, a clădit succesiv chilii, schituri și mănăstiri pe Jiu, pe Motru, pe Vodița până ce s-a stabilit definitiv la Tismana».

Purtându-și la gât crucea de plumb de jumătate de oca, ca semn al promisiunii făcute Preacuratei, Sfântul Nicodim a ajuns și în satul Groșani. Trăgând la casa unui creștin, noaptea s-a deșteptat în plânsetele unui copil al gazdei, pe care îl bătea tatăl său, căci pierduse porcii în munți. Printre altele, copilul spunea că i-a pierdut la „pișători”. Auzind, acest cuvânt, Sfântul s-a umplut de bucurie. Acesta era numele locului pe care-l căuta, rostit în gura unui copil. Poate că vocea lui lăuntrică i-l șoptise de mai multe ori dar cuvântul nu îndrăznise să urce până în auz. Sfântul a înțeles că, prin gura imnografului bizantin, Dumnezeu nu s-a sfiit să spună că-și făcuse tron din mitra Fecioarei. Adevărurile cele mai ascunse se rostesc numai printr-o sacră impudoare și poate tocmai de aceea ele continuă să rămână tăinuite, atâta vreme cât omul nu va îndrăzni în cuvânt.

Locul numit „Cascade”

A doua zi a pornit Sfântul Nicodim însoțit de copil prin munți. Copilul obosit și flămând, nu mai putea merge. La porunca Sfântului, punând copilul piciorul său peste piciorul Sfântului îi dispărea și foamea și oboseala; și prinzând putere au mers până spre amiază, când au găsit și porcii, și locul numit „Cascade”, unde curge apă multă, ce țâșnește de prin peșterile munților și care cade de la o înălțime foarte mare în albia râului ce curge pe la poalele muntelui, unde torentul de apă se sparge și se preface într-o spumă fumurie. Acest copil a făcut parte mai târziu din obștea Tismanei – diaconul Antonie (el a fost ucenicul cu care Sfântul Nicodim va sta în foc.)

În marginea podișului, sub masivul muntos, se deschidea o peșteră adâncă prin care curgea un izvor de apă. La o mare înălțime se afla o altă peșteră micuță. Cuviosul Nicodim s-a urcat la acea peșteră, însă îi iese în cale un șarpe, năpustindu-se spre el. A făcut semnul Sfintei Cruci spre șarpe cu crucea de plumb ce o purta la gât, și acesta a ieșit din grotă, s-a izbit de stâncă  și a plesnit.

Spre pomenirea acestei minuni făcute cu rugăciunea Sfântului, s-a închipuit acel șarpe, în piatra de deasupra intrării în peșteră. Astăzi se mai văd cu greu pe stâncă urmele formei de balaur, căci pe măsură ce scade credința în lume se șterg și urmele minunilor.

Sfântul Nicodim a făcut să piară șarpele, întruchiparea geniului răului. Element al peșterilor cabirice și mitraice, șarpele trebuia să ia parte la aducerea jertfelor, dar rugăciunea Sfântului, face ca locul să devină curat, pentru a putea ridica aici jertfelnic lui Dumnezeu.

Coborând sfântul din peșteră a stat 3 zile în picioare la rugăciune, iar a treia zi, pe la miezul nopții, s-a pogorât lumină din cer peste Sfăntul și s-a făcut ca un stâlp de foc și glas din lumină zicându-i: „Aici să-Mi înalți jertfelnic în cinstea Adormirii Maicii Mele cu adunare de monahi. Darul Meu și mila Mea și a Maicii Mele, prin rugăciunile Tale nu va lipsi dintru acest lăcaș până la sfârșit și iată că-Ți dau Ție putere peste toate duhurile necurate și să tămăduiești cu darul Meu toate bolile și toate neputințele din oamenii cari vor veni la Tine în locașul acesta cu credință”.

Va zidi aici la Tismana pe platou, mai întâi din lemn de tisă și apoi din piatră prima mare lavră a Țării Românești, samovlastie de sine stătătoare, neputând fi vreodată închinată ca metoc, cu drept de a-și alege stareț și singură a se ocârmui.

Voievozii ctitori – din pridvor

Tismana a fost ridicată cu sprijinul domnitorilor valahi Radu I și a fiilor săi Dan I și Mircea cel bătrân și sfințită în anul 1377.

Și a zis sfântul către ucenicii săi: „Tot sufletul ce va veni aici la Sfânta Mănăstire pentru mântuire, va afla odihnă și spășenie sufletească în veci”.

Dar cuviosul Nicodim  a fost nu numai un desăvârșit organizator al vieții mona-hale în țara noastră, și un vajnic luptător pentru apărarea dreptei credințe ci și un om de vastă cultură și un înțelept. „Bărbat cinstit și sfânt, tare în cărți și mai tare în judecată și cuvinte și răspunsuri” – astfel îl caracteriza „Viața lui Isaia de la Hilandar” , iar un alt izvor sârbesc, „Viața patriarhului Efrem”, îl numește „înțeleptul bărbat, popa Nicodim”.

El a înființat la Mănăstirea Tismana o școală de caligrafie de copiști de cărți bisericești, renumită în Peninsula Balcanică. Cultura românească, patronată de Biserică a luat naștere datorită apariției primelor mănăstiri din țară, unde existau școli de copiști, pictură și gravură.

Mănăstirile devin focare nu numai de rugăciune, ci și de cultură, adăpostind în chiliile lor călugări instruiți și biblioteci imense. Manuscrisele de care s-au folosit preoții și călugării la sfintele slujbe până la intrarea în uz a tiparului, au fost truda acestor călugări uneori necunoscuți de istorie.

Despre acest colectiv de călugări, Nicolae Iorga aduce cuvinte de caldă prețuire”… și străinul…cel care ar fi pătruns unde cătăgăii zugrăveau și scriau și ar fi văzut blândul chip al lui Nicodim și al ucenicilor săi, ar fi plecat profund impresionat, și de caracterul sfințeniei și de caracterul cultural al ocupației călugărilor”.

Iar atunci când forțele fizice ale îndelung-ostenitorului „popa Nicodim” secau, când puterea mâinilor și a trupului său se epuiza, El a scris pe pragul de apus al vieții sale un Tetraevangheliar primul manuscris miniat cunoscut până acum din Țara Românescă.

Operă ce s-a dovedit a nu fi supusă nici eroziunii timpului, nici controversei specialiștilor, ea nu s-a putut risipi în vremelnicia împrejurărilor precum zidurile atâtor mănăstiri.

Sfântul a avut darul facerii de minuni încă din timpul vieții

Mircea cel bătrân în 1406,  plănuiește o alianță contra turcilor cu regele ungar Sigismund de Luxemburg, fiind un moment prielnic de înlăturare a pericolului turcesc. În drum spre Severin se opresc în Tismana. Sigismund era însoțit de o fată – o rudenie de-a sa – bolnavă de epilepsie, pe care sfântul o vindecă prin rugăciune.

În cinstea celor veniți se va da și un mare ospăț dar aflând Sigismund că în mănăstire nu se servește carne ci numai pește ordonă să-i fie adusă carne de porc pe un taler acoperit. Sfântul este chemat să binecuvânteze masa și spre surprinderea tuturor după binecuvântare pe masă se află numai pește.

Sigismund i cere cuviosului Nicodim proba focului

Clericii se temeau ca împăratul să nu se convertească la credința ortodoxă. Ei îl silesc pe Sigismund să-i ceară cuviosului Nicodim proba focului. A poruncit atunci sfântul să se facă un foc mare în fața bisericii; el s-a îmbrăcat cu veșmintele, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu împreună cu diaconul său Antonie, cu cădelniță și tămâie, cu Crucea și Sfânta Evanghelie în mână și au stat în foc fără să se vatăme.

Abia când Sfântul a luat în mână un cărbune aprins, și l-a atins de epitrahilul său, acesta a ars în acel loc, vizibil și astăzi în tezaurul mănăstirii Tismana .

Din tradiție aflăm că „Sigismund s-a cutremurat atât de tare, încât a dăruit Sfântului brâul său” și o cădelniță din aur, fiind cea mai veche cădelniță ce se păstrează.

Cădelniță din aur

Dar cea mai concludentă mărturie privind convertirea lui Sigismund, este însăși afirmația sa ,,și așa eu am lăsat credința mea”; apoi zice „și cu credința mea am primit și toate să fie ale lor slobode cum au fost și mai  înainte vreme… și în urma lor care vor fi locuitori într-acele sfinte locuri, întru aceea orânduială și pentru a lor slujbă și bună credință, bună legea lor să petreacă și legea lor să-și ție.”

Alianța de mai târziu a regelui ungar cu sultanul Mahomed la 1420 și împrejurările în care Sigismund numește în 1433 într-o relatare pe care o face papii Eusebiu dreapta credință „schismatică”, nu le știm; să fie o afirmație gratuită, impusă de situația politică a vremii sau să fi uitat regele covârșitoarele minuni ale Sfântului Nicodim…nu știm. Nu trebuie redusă la nivelul fabulației, de legendă, acea situație cu totul neobișnuită în epocă: prețuirea deosebită acordată de un rege catolic, Sigismund, monahului ortodox, care i-a demonstrat fără sorți de tăgadă, nemăsurata putere a credinței sale.

Dar, știut este și faptul că, Sfântul Nicodim, în „goana” lui după isihie, către sfârșitul vieții sale, după ce Tismana ajunge mănăstire „cu foarte mulți viețuitori”, a pornit într-un „prislop” pustiu în munții Hațegului în „Țara Ungurească”, unde a zidit o bisericuță asemeni Vodiței.

Retragerea Sfântului Nicodim, isihia în care a petrecut cei „patru-cinci ani mai bine”, de la sfârșitul vieții sale, fie că a fost peștera de la Tismana, fie că a fost Prislopul Hațegului, este după tradiție un fapt asupra căruia nu încape nici o îndoială.

Însemnarea de la sfârșitul Tetraevanghelului Sfântului Nicodim face mărturisire despre chinuitoarea năzuință („gonenie”) după liniște, „mai aproape de sihăstrie decât de chinovie” pe care sfetnicul a patru domni o va fi căutat în ultimi ani ai vieții sale.

Tradiția îi atribuie acestui mare sfânt al ortodoxiei, pe lângă mănăstirile Gura Motrului, Aninoasa, Vișina, Prislop și multe alte biserici, iar unele dintre ele în mod sigur au fost zidite de ucenicii lui direcți, cum sunt de pildă bisericile din Cosuștea (numită și Crivelnic),  dintre satele Firiz și Ilovăț (Mehedinți), Valea Mănăstirii, Ponoare, etc. Biserica din satul Jidoștița (județul Mehedinți), sat care a aparținut multă vreme mănăstirii Tismana, este atribuită tot cuviosului Nicodim. Până nu demult se afla aici „Piatra bisericii” pusă de Sfântul Nicodim „întemeietorul Vodiței de peste  deal”, după cum ne spun locuitorii acestor meleaguri.

Cuviosul Nicodim „sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeiești” care „îl lua adesea pe Sfântul  Nicodim cu dânsul” și-l numea într-un hrisov din 1406 „părintele și rugătorul domniei mele” va fi fost și cel care l-a  sfătuit să ctitorească  Cozia. Târnosirea mănăstirii a fost făcută de însuși Sfântul Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului – și tot el s-a ocupat de organizarea și rânduiala ei. Kir Gavriil ieromonahul, un ucenic al său este cel dintâi stareț cunoscut aici.

Fiind foarte bătrân și slăbit de puteri, Sfântul Nicodim încredințează grija celor două mănăstiri, Tismana și Vodița ucenicului său ieromonahul Agaton, retrăgându-se în peșteră.

Marele avva al Lavrei Tismana, în vârstă de 96 de ani, a fost înmormântat cu multă plângere și mare cinste după rânduiala marelui și îngerescului chip.

După trecerea din viața aceasta vremelnică la cea veșnică Sfintele sale moaște s-au umplut de bună mireasmă.

Marele avva al Lavrei Tismana, în vârstă de 96 de ani, a fost înmormântat cu multă plângere și mare cinste  după rânduiala marelui și îngerescului chip, apoi sfântul lui trup a fost așezat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care și-l săpase din timpul vieții; și azi veghează o candelă neadormită.

Mormântul Sfântului Nicodim

La șapte ani, fiind deshumat, trupul lui care colindase atât, a fost găsit „neputrezit”; a fost așezat într-o raclă în biserică și a fost canonizat probabil de Patriarhia de Constantinopol, căci Basarab cel tânăr Țepeluș ce refăcuse Cetatea Bucureștilor și voia să o împodobească cu sfinte  moaște,  vorbea deja despre Sfântul Nicodim într-un hrisov din 2 aprilie 1480. N-a fost însă voia sfântului căci arătându-se în vis unui călugăr i-a spus să ascundă Sfintele moaște și nu-mai degetul arătător să îl păstreze spre amintirea viețuirii sale și mângâierea fraților; și în timp ce se închina acel călugăr degetul arătător s-a desprins de la mâna sfântului.

Moaștele Sfântului Nicodim

Trupul sfântului a fost ascuns sub pardoseala bisericii până în secolul XVII; taina se păstra din stareț în stareț, însă din păcate acum ne-a rămas cu totul ascunsă.

Trupul sfântului a fost ascuns sub pardoseala bisericii până în secolul XVII. Au rămas doar un deget, un Tetraevangheliar, o viață sfântă, demnă de urmat, primele mănăstiri ale Valahiei, dar mai ales „rânduiala și datina Sfântului Nicodim”, adică samovlastia, cenobitismul și conducerea unitară, măsuri care au fost aduse de Cuviosul din Athos și care nu existau în Țara Românească la acea vreme.

Viața de obște nu era proprie Valahiei și nici auto guvernarea samovlastiei, dar după Sfântul Nicodim aceste rânduieli se vor impune în toate mănăstirile mari.

A mai rămas și prețuirea „ca de la sfânt la sfânt”, a ierarhului Calinic de la Cernica, care i-a tipărit slujba Paraclisului la 1857 și i-a lăudat „tăria duhovnicească, pe care a primit-o de la Duhul Sfânt, mărimea nevoințelor și înțelepciunea trupească pe care a supus-o cu pătimiri și postiri, strălucind în lume ca un soare înfrumusețat cu fapte bune și cu rodurile minunilor pline de bună mireasmă”.

Din lucrarea lui P.P Panaitescu „Mircea cel bătrân”, desprindem o minunată imagine a Sfântului: „de mult căpătase el nimb de sfințenie și umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt… care în viață fiind era pus în rând cu părinții bisericii din lumea cealaltă”.

O icoană de Ev mediu, „o mare figură a orientului ortodox”.

Dacă prin organizarea vieții monahale și receptarea doctrinei isihaste a dus la solidaritatea ortodoxă, cu mari urmări culturale și spirituale, sub epitrahilul și la inima lui de ieromonah isihast, și-a găsit pacea tot sufletul însetat de Dumnezeu, căci mai presus de toate, el a știut să iubească și a iubit mult poporul în mijlocul căruia  a trăit.

Deși nu sunt multe izvoare, trăsăturile vieții de sfințenie ale Cuviosului Nicodim de la Tismana, sunt consemnate în câteva documente românești și străine, care îl percepeau ca „sfânt”.

Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță – Cuviosul Nicodim de la Tismana – Viața și nevoințele

În ceata celor care prin fapta și cuvânt au îmbogățit spiritualitatea românească se numără și cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, reprezentant de seamă al vechii noastre culturi bisericești din secolul al XIV-lea și de la începutul celui următor (1).

Valah de neam (2), din sudul Dunării, născut în prima jumătate a veacului al XIV-lea la o dată greu de stabilit cu exactitate, (cuviosul Nicodim a simțit încă din fragedă tinerețe chemare spre viața duhovnicească. Luând legătură cu monahii de la Muntele Athos, a plecat cu aceștia în taină, lansând bogățiile și măririle ce-l așteptau, „ca să se înalțe întru smerenie, prin pustnicești nevoințe, spre totala slujire a lui Hristos” (3).

Pe la jumătatea secolului al XIV-lea, când tânărul Nicodim se stabilea la mănăstirea Hilandar, Sfântul Munte era centrul spiritualității ortodoxe. Doctrina isihastă, formulată la Athos, a dus la „o solidaritate ortodoxă cu mari urmări spirituale și culturale” (4). Nu se știe dacă tânărul Nicodim îl va fi cunoscut pe Sfântul (Grigorie Sinaitul (1346), unul dintre reprezentanții de seamă ai practicii isihaste; este însă foarte probabil că, la Athos, el a cunoscut alți tineri nevoitori spre o viață îmbunătățită, între care amintim pe Eftimie, viitorul patriarh de Târnovo, și pe Ciprian, viitorul mitropolit al Kievului, cu care Cuviosul Nicodim va păstra legături prietenești. Pe lângă faptul că aici a învățat limbile slavonă și greacă, el și-a însușit la Sfântul Munte o profundă cultură teologică, ce se va reflecta în preocupările sale de mai târziu. Tot în această oază duhovnicească, Nicodim „adunase la sine toată buna faptă, nevoindu-se prin nevoința cea bună cu postirile cele din fiecare zi, cu stările cele în privegheri de toată noaptea, cu rugăciuni neîncetate și cu toate relele pătimiri, care se cuvin viețuirii monahicești celei adevărate și lui Dumnezeu plăcute și pentru cea a sa adâncă smerenie, supunere și ascultare către toți, cu trupul și cu sufletul, și după ispitirea și cercarea de trei ani a primit sfântul și marele îngeresc chip” (5).

Hirotonit apoi ieromonah, și pentru ale lui prea mari și îmbunătățite fapte, Cuviosul Nicodim este ales egumen al mănăstirii Hilandar. El însă dorea liniștea pustietății, de aceea pleacă pe ascuns de la Sfântul Munte și se așază mai întâi la sudul Dunării, în regiunea Cladovei, la locul numit Saina (6). Acolo a organizat o comunitate de călugări și a înălțat o biserică mică, de zid, cu hramul Preasfintei Treimi. De aici, Cuviosul Nicodim trece în nordul Dunării, unde începe un nou capitol al vieții și activității sale, mai important și mai bine cunoscut. Plecarea lui din sudul Dunării în jurul anului 1366 a fost sigur determinată de faptul că la acea dată regele Ludovic cel Mare al Ungariei a ocupat teritorii din unele părți dunărene, transformându-le într-un „Banat al Bulgariei” și favorizând aici o puternică propagandă de catolicizare (7). Că nevoitorul nostru n-a plecat în altă parte, la vreme de restriște, ci la nordul Dunării, constituie o dovadă în plus a originii sale valahe.

La venirea Cuviosului Nicodim pe pământul românesc, monahismul era aici de mult încetățenit. Cercetările din ultimii ani au evidențiat prezența lui la români încă din primul mileniu al erei creștine (8). Hotărârea sinodală, data de Patriarhia Ecumenică la 1359, prevedea ca pe noul mitropolit „toți clericii din acea țară și toți cei sfințiți călugări și laici să-l respecte și să i se supună lui” (9). În acest context apare și Cuviosul Nicodim în Țara Românească, organizând mai întâi comunitatea monahală de la mănăstirea Vodița, cu munca sa și a „fraților” săi, cu cheltuiala și daniile principelui domnitor Vladislav-Vlaicu Vodă (1364-1377) (10).

Biserica acestei mănăstiri a fost sfințită de către Cuviosul Nicodim în anul 1372, iar la anul 1374 (11) a fost emis hrisovul prin care domnitorul afirma că „ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și daruri de la domnia mea și cu munca lui Nicodim și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit această biserică”. Acest document este nu numai prima mărturie despre prezența și începutul activității Cuviosului Nicodim în Țara Românească, ci reflectă, în același timp, caracterul activității sale, anume de a fi colaborator al voievozilor, nu numai ctitor ci și chivernisitor al averilor mănăstirilor întemeiate de ei. Astfel, un istoric român avea dreptate să remarce că „epoca lui Nicodim înseamnă mai mult sfârșitul unei evoluții istorice a vieții românești în Țara Românească decât începutul ei”. Mănăstirea Vodița și apoi Tismana sunt primele mănăstiri care au trecut sub oblăduirea domnului: mănăstirile și averea lor au intrat sub protecția domniei, devenind la rândul lor un sprijin al suzeranității domnești în fața boierimii cu domenii autonome (12). Așadar, Cuviosul Nicodim nu este întemeietorul, ci reorganizatorul monahismului românesc. Cu vasta sa cultură teologică de factură isihastă, dar mai ales hotărât să atingă un nivel duhovnicesc cât mai înalt, el dă un impuls nou monahismului de la nordul Dunării, unde, în mod sigur, isihasmul pătrunsese înaintea lui (13).

Scurtă vreme după întemeierea Vodiței, Banatul Severinului este recucerit de către unguri la sfârșitul anului 1375, ceea ce a dus la risipirea, pentru un timp, a comunității monahale de aici și la înființarea mănăstirii Tismana, de care Cuviosul Nicodim și-a legat numele pentru totdeauna.

În această perioadă însă rîvnitorul monah era sustras de la dulceața contemplației duhovnicești și însărcinat să îndeplinească importantă misiune la Constantinopol. De mai mulți ani, Biserica Sârbă, care se declarase autocefală, stătea sub anatema Patriarhiei Ecumenice. Cneazul Lazăr, care după tradiție ar fi fost rudă a Cuviosului Nicodim, a trimis la Constantinopol o delegație pentru a mijloci împăcarea dintre cele două Biserici. Se pare că Nicodim a fost conducătorul acelei delegații, întrucât el stăpânea atât limba sârbă, cât și pe cea greacă. În acel timp, păstorea pentru a doua oară Patriarhul Ecumenic Filotei Kokinos, care a acordat Cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit și dreptul de a sfinți biserici, ca și trei părticele din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale Sfântului Mucenic Teofil, rămase odoare de preț ale mănăstirii Tismana până astăzi. Contribuția mărinimoasă a cneazului Lazăr la ctitoria Vodiței și a Tismanei este considerată de unii istorici ca recompensă pentru intervenția fructuoasă a Cuviosului Nicodim la împăcarea dintre Biserica Sârbă și Patriarhia Ecumenică.

Sub cârmuirea plină de har și înțelepciune a marelui stareț, mănăstirea Tismana a avut o situație de continuă prosperitate, beneficiind și de un privilegiu deosebit: obștea monahală de aici era independentă – era o „samovlastie” (14).

Rânduiala și datina aceasta, care se stabilește în așezămintele întemeiate de sfântul cuvios și se păstrează multă vreme după moartea sa, se concentrează în trei caracteristici organizatorice :

– samovlastia sau statutul juridic și canonic de autocârmuire, comunitatea respectivă singură având cădere să-și pună cârmuitor;

– modul de viață comunitar sau chinovial;

– conducerea unitară a celor două vechi mănăstiri oltene.

În afară de Vodița și de Tismana, mai multe așezăminte monahale românești revendică pe Cuviosul Nicodim drept ctitor al lor, cum sunt: Gura Motrului, Vișina (15), apoi mănăstirea Prislop din părțile Hațegului, iar după tradiție, chiar în Moldova ar fi ajuns ucenici ai Cuviosului de la Tismana. Această tradiție este ecoul influenței puternice culturale și spirituale pe care a exercitat-o „cea mai slăvită dintre ctitoriile Olteniei” (16) asupra monahismului românesc.

Pe lângă calitățile sale de desăvârșit organizator al vieții monahale în țara noastră, de apărător al dreptei-credințe, Cuviosul Nicodim a fost și un om de o aleasă cultură teologică. În acest sens este citată corespondența starețului de la Tismana cu ultimul patriarh al Târnovei, Sfântul Eftimie, „personalitate impresionantă, cu adânci izvoare de cultură religioasă câștigată la Constantinopol, și mai ales în meditațiile singuratice de la Muntele Athos” (17). Din acest schimb epistolar ni s-au păstrat două scrisori de răspuns, adresate de către patriarh Cuviosului de la Tismana. În prima, eruditul ierarh răspunde la șase întrebări dogmatice: despre sfinții îngeri, despre existența răului în lume, despre Sfânta Cruce, despre întrupare și despre suflet; din a doua scrisoare s-a păstrat numai o întrebare și un răspuns cu privire la curăția morală a celor ce vor să se preoțească (18). Această corespondență arată, dincolo de exaltarea curăției morale a cinului preoțesc, temeinice cunoștințe teologice, mergând până la aprofundarea subtilităților de gândire ale unor scrieri ca, de pildă, Ierarhia cerească a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, fiind primul cititor de la noi, cunoscut până acum, al acestor adânci opere patristice (19).

De la Cuviosul Nicodim a rămas și vestitul Tetraevanghel, capodoperă de caligrafie, copiat în anul 1404-1405; în limba slavă bisericească de redacție sârbă, fiind primul manuscris cu dată sigură, executat pe teritoriul patriei noastre. Dincolo de sufletul isihast din care a rezultat această operă, de o reală măiestrie artistică sunt frontispiciile fiecărei Evanghelii, ca și ferecătura manuscrisului, care prezintă pe cele două fețe Răstignirea și Învierea. Pe una din file se află vestita însemnare: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească, în anul cel al șaselea al prigonirii lui, iar de la începutul firii socotim 6000 și nouă sute și 13”. Această însemnare a suscitat „multe interpretări”, pornindu-se mai ales de la cuvântul „prigonire”. S-a afirmat astfel că luminatul monah ar fi intrat în conflict cu Mircea cel Bătrân, sau poate cu mitropolitul Atanasie din Severin, ceea ce ar fi dus la prigonirea lui Nicodim, poate chiar la exilarea sa în Transilvania. Un alt cercetător vede aici năzuința după isihie (20), deci o retragere de bună voie a cuviosului, în singurătate. Ștefan Ieromonahul, un autor de dată târzie, dar care consemnează o veche tradiția arată că Sfîntul Nicodim și-a petrecut ultimii ani în permanentă retragere în peștera „care este deasupra de mănăstire, în piatră, care peșteră o avea gătită de mai înainte, de când venise aici pentru trebuința liniștii sale… și suindu-se, s-a dat pre sine spre liniște desăvârșită, petrecând uneori cu unul: Dumnezeu prin post și privegheri de toată noaptea”. De acolo cobora numai Duminica și la praznice împărătești și „slujea cu părinții în sobor de se împărtășea cu Preasfintele și de-viață-făcătoare Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos… “.

Simțind apoi, prin descoperire dumnezeiască, apropierea mutării sale către Domnul, cuviosul nostru a coborât între frați, s-a împărtășit împreună cu ei și le-a dat sfaturi duhovnicești, trecând apoi la cele veșnice în ziua de 26 decembrie 1406 și fiind înmormântat la Tismana. Prin viața plină de sfințeniei și prin rugăciunile sale, Cuviosul Nicodim a săvârșit încă din timpul petrecerii sale pământești o serie de fapte minunate, cum au fost: trecerea prin foc fără să fie vătămat, vindecarea unei rudenii a regelui Sigismund al Ungariei și alte fapte minunate care au continuat a se petrece la mormântul său, fapte pentru care poporul l-a cinstit ca pe un sfânt. Prăznuirea lui se săvârșește în ziua morții sale, adică la 26 decembrie.

În anul 1955, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, s-a generalizat cultul Sfântului Nicodim de la Tismana în toată țara noastră. Evlavia pe care acest neobosit râvnitor de la Tismana a inspirat-o credincioșilor din Biserica noastră o arată paraclisul și câteva acatiste care îl cin-stesc după cuviință.

Activitatea de aproape patru decenii, depusă pe pământul românesc de către Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, „a reprezentat o piatră de temelie întru apărarea și consolidarea Ortodoxiei, a creat epocă în cultura medievală românească și începuturile unei tradiții de unde au purces noi etape de înflorire și continuă rodire în veacurile viitoare…” (21). O dată cu aceste valori, nevoința sa pe calea desăvârșirii evanghelice luminează și astăzi sufletele adevăraților închinători ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 299-305, Cuviosul Nicodim cel Sfințit.

Sfinți români din sec. XIV-XV – Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406)

a. Viața

Cuviosul Nicodim cel sfințit era de neam macedo-român, născut la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru-Basarab.

Mănăstirea Cutulmuș de la Sfântul Munte Athos

Vlaicu Vodă a donat bogat mănăstirea, care la vremea aceea avea atât de mulți călugări români încât toți se temeau că Sfântul Munte va ajunge pe mâna românilor. Primii ani de școală Nicodim îi face aici.

După ce învață carte, se duce din tinerețe în Muntele Athos și se călugărește în Mănăstirea Hilandar, unde mai târziu ajunge egumen și chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte.

Mănăstirea Hilandaru

După anul 1365 vine în Țara Românească și întemeiază, cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu I (1377-1383), Mănăstirile Vodița (1369) și Tismana (ante 1377). Mai întemeiază la sudul Dunării două mici așezări monahale, Vratna și Mânăstirița; în Oltenia – Gura Motrului și Vișina, iar în Țara Hațegului întemeiază Mănăstirea Prislop (la sfârșitul secolului al XIV-lea), unde a scris și un Evangheliar slavon (1404-1405).

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 26 decembrie, ziua mutării sale la cele veșnice.

b. Fapte și cuvinte de învățătură

Ajungând la Athos, în Muntele Maicii Domnului, cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi singur într-o peșteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavoli. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puțină vreme s-a curățit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni și s-a învrednicit de darul mai înainte vederii și al facerii de minuni, ajungând vestit în tot muntele.

Ca egumen al marii lavre Hilandar, cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, deprinzându-i pe toți cu frica de Dumnezeu și hrănindu-i cu învățăturile Sfintei Scripturi, fiind dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog și părinte duhovnicesc luminat. Pentru aceea nu puțini sihaștri, călugări de chinovii și egumeni veneau la el pentru sfat și cuvânt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi, Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică. Deci, văzând patriarhul și împăratul smerenia și înțelepciunea cuviosului și cucerindu-se de sfințenia vieții sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos și bucuria creștinilor. Așa înțelegea el să împlinească Evanghelia și să ajute la mântuirea semenilor săi.

Fiind în sudul Dunării, în urma unei descoperiri dumnezeiești, vine în Țara Românească și se așează pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorului Vladislav-Vlaicu Vodă și al sihaștrilor din partea locului, zidește chilii și biserica de piatră cu hramul „Sfântul Antonie cel mare", pe care o sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț".

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulți sihaștri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", cuviosul Nicodim a înălțat, de asemenea, la locul numit „Cascade", Mănăstirea voievodală Tismana, cu același hram, cu ajutorul domnitorului Țării Românești și al cneazului Lazăr. Marele stareț formează aici o obște renumită de călugări, ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste și pune rânduială călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos.

Sub aceste flori din curtea Mănăstirii Tismana

la 1,4 m adâncime, s-au găsit urmele vechii biserici

Adunând în jurul său câțiva călugări luminați, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, renumită în toată Peninsula Balcanică. De aici, cuviosul Nicodim conducea duhovnicește toate mănăstirile organizate de el și întreținea corespondență cu egumeni și ucenici din Athos, din Serbia și din Țara Românească, precum și cu patriarhul Eftimie al Târnovei, dovedindu-se un mare teolog și părinte duhovnicesc.

La bătrânețe, cuviosul Nicodim încredințează grija celor două Mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în peștera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo petrecea cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere și neîncetată rugăciune, iar Duminica cobora în mănăstire, săvârșea Sfânta Liturghie și vindeca pe cei bolnavi. Apoi mânca la trapeză cu părinții, mângâia pe toți cu cuvinte de folos și iar se urca la peșteră.

Peștera Sfântului Nicodim

Pentru sfințenia vieții sale, cuviosul Nicodim se învrednicise de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate și al vindecării suferințelor omenești. De aceea, numele lui se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești și mulți alergau la ajutorul lui. Se spune în tradiția mănăstirii că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alții se tămăduiau cu rugăciunea și binecuvântarea cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecați de Sfântul Nicodim se numără și fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

Crucea lui Nicodim

Ajungând la bătrânețe, cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, bine-cuvântându-și ucenicii, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaște au fost așezate în mormântul pregătit de el în biserică. Datorită vitregiei vremurilor, mai târziu moaștele sale au fost așezate la un loc tăinuit. O mică parte din ele s-au dus în Macedonia, iar degetul arătător de la mâna dreaptă se păstrează în biserica Mănăstirii Tismana.

Sfinte prea cuvioase Părinte Nicodim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Cuviosul Nicodim cel sfințit de la Tismana

Cuviosul Nicodim cel sfințit de la Tismana s-a născut în anul 1310 în cetatea Prilep, în sudul Dunării; din neamul valah, după mamă se înrudea cu domnitorii Basarab și cneazul Lazăr al Serbiei.

Academicianul sârb Rodojicic a scris despre el în anul 1966, precizând că "Nicodim și Cneazul Lazăr, ruda sa, erau valahi din Prilepac; el făcea parte din vechii locuitorii ai teritoriului daco-roman, sud-dunărean, peste care au suprapus popoarele migratoare".

La 16 ani cuviosul Nicodim părăsește în ascuns casa părintească și ajunge la muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Hilandar. Datorită râvnei, inte-ligenței și înzestrării sale și-a însușit repede învățăturile de aici, deprinzând limba slavonă și greaca și inițiindu-se în artele athonite: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărire, dogărit, etc. Ajunge egumen la mănăstirea Hilandar, apoi Protos peste mănăstirile din Sfântul Munte.

La noi în țară Sfântul Nicodim a venit prin descoperire dumnezeiască; în anul 1366 în puterea vârstei creatoare și în plinătatea harului dumnezeiesc. Prin forță și cuvânt el a îmbogățit spiritualitatea românească; activitatea de aproape patru decenii depusă pe pământ românesc i-a dovedit originea sa valahă. Cu călugării săi veniți din Athos, acest Meșter Manole al sec. XIV-lea, ridică mănăstirile Vratna și Mănăstirița (în Serbia), Vodița, Gura Motrului, Vișina, Aninoasa, Topolnița, Tismana (în țara Romanească), Prislop (în Transilvania); încă și două biserici de sat în  Mehedinți: Coșuștea și Jidoștița.

Sfântul Nicodim nu vine cu isihaismul în țara noastră, căci existau destule peșteri cu pustnici prin munții noștri. El vine cu mișcarea isihastă în monahismul cu viața de obște, cu rânduieli de la Sfântul Munte Athos. Ucenicii Sfântului Nicodim au plecat apoi spre Muntenia, Moldova și Ardeal unde au răspândit aceste reguli monahale ale duhovnicescului lor părinte.

Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375, pentru ridicarea anatemei, datorită conflictului dintre aceste biserici, din anul 1346. Patriarhul Filoftei al Constantinopolului l-a cinstit pe Sfintul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaște și l-a făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind "marea lavră" și prima arhimandrie din țară.

La Mănăstirea Tismana, cuviosul Nicodim a întemeiat vestita școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, în diverse limbi, prima școală de acest fel din țară. El însuși a caligrafiat și a miniat un Tetraevanghel, pe pergament, în limba slavonă, pe care l-a terminat în anul 1405 și pe care l-a ferecat cu coperți de argint-aurit măestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Pe ultima filă a scris urmatoarele: "această Evanghelie s-au scris de popa Nicodim în țara Ungurească, în anul al-6-lea al izgonirii lui, la anul de la facerea lumii 6913 (1405)."

Nicolae Iorga aduce cuvinte de caldă prețuire pentru monahii Tismanei: "…și străinul…cel care ar fi pătruns unde cătăgăii zugrăveau și scriau și-ar fi văzut blândul chip al lui Nicodim și al ucenicilor săi, ar fi plecat adânc impresionat, și de caracterul sfințeniei, și de caracterul cultural al ocupației călugărilor".

Pentru Mănăstirea Tismana el a fost nu numai un ctitor cu gândul, cu voința și credința lui, ci și ctitor cu propriile sale mâini. Mâna care a știut să caligrafieze acel Tetraevanghel atât de elegant și sobru, a știut să mânuiască și mistria, cu multă dexteritate. Mâinile care au plantat zeci de hectare de castani comestibili care au făcut canale de aducțiune în Balta Bistreț, pentru prinderea peștelui, care au construit acel butoi uriaș cu o capacitate de 36000 de oca – văzut de Paul de Alep în 1657 și arsă de turci ulterior – din lemn de tisă, mâinile care au plantat vii, mâinile care au binecuvântat poporul nostru mult încercat, de la domnitori până la robi – acele mâini ne vorbesc acum din icoană; dreapta, care ne binecuvântează și stânga, care susține Biserica Mănăstirii Tismana, pe care el ne-a dăruit-o.

In popor, Cuviosul Nicodim era socotit sfânt încă din viață; cu harul, blândețea și înțelepciunea sa a cucerit pe oameni, iar cu smerenia a alungat pe demoni. Mănăstirea Tismana fiind una din cele mai vechi și mai mari ctitorii domnești, încă de la început a fost înzestrată cu 4 sate, bălți, livezi de nuci, etc, iar domeniile mănăstirii se bucurau de privilegiul imunității, acordat de domnitor. La fiecare schimbare de domn mănăstirea obținea o nouă confirmare a stăpânirilor sale, cât și privilegiul imunității.

Pe domeniul mănăstirii, alcătuit din 31 sate (plus 10 în Serbia) el era și judecător al diferitelor pricini laice și bisericești "după pravilă".

In anul 1406, Mircea cel bătrân încearcă o alianță cu regele austro-ungar Sigismund de Luxemburg, pentru înlăturarea pericolului turcesc; această întrevedere a avut loc la Mănăstirea Tismana, în prezența Cuviosului Nicodim, când se stabilește un plan de luptă împotriva Imperiului Otoman.

Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veșnice la 26 decembrie 1406, în vârsta de 96 ani și a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care și l-a săpat dinainte.

După șapte ani l-au dezgropat și din trupul neputrezit izvora sfânt mir și a fost dus în biserică. Cea mai veche povestire a vieții Cuviosului Nicodim, într-o formă rezumată ne-a dat-o Paul de Alep, în cartea sa " Note de călătorie" (1657).

Mulți se vindecă de boli doar atingând

această raclă de argint cu moaștele Sfântului Nicodim

Căugării de la Tismana ne-au lăsat o mărturie figurată cu privire la ctitorul mănăstirilor: racla de argint, destinată să adăpostească sfintele moaște (degetul Sfântului Nicodim și cele trei primite în dar de la Patriarhul Constantino-polului).

Dăruită Tismanei în anul 1671 de către ierodiaconul Nicodim și egumenul Petronie, sfânta raclă prezintă mai multe episoade din viața sfântului: una din scene îl prezintă pe Sfântul cu ctitoria sa înaintea Maicii Domnului, iar celelalte figurează nașterea sa, botezul, hirotonia, anii învățăturii și " trecerea prin foc" în prezența craiului Mateiaș al Ungariei.

In anul 1767 în tiparnița de la Râmnic apare o biografie elogiu a Sfântului Nicodim "Slujba osebită" a cuviosului Nicodim Sfințitul, tipărită în zilele lui Alexandru Scarlat Ghica, cu osârdia și cheltuiala episcopului Paternie al Râmnicului. Ștefan Ieromonahul publică în anul 1838 o biografie  mai amplă a Sfântului Nicodim, bazându-se pe știri de proveniență orală, izvoare documentare, elemente de folclor. Are însă multe exagerări în ce privește venerația Sfântului Nicodim și strecoară o serie de inadvertențe istorice ce au adus mari prejudicii istoricului mănăstirii.

B.P.Hașdeu ne scrie despre "…Nicodim, pe care autorul anonim al Istoriei bulgare îl numără între sfinți al 16-lea și-l numește "Prilepianul" sau "Izvorâtorul de mir".

În anul 1955 Biserica Ortodoxă Română a generalizat cultul Sfântului Nicodim cel sfințit de la Tismana, la 26 decembrie, în vremea Mitropolitului Firmilian. Istoriei i-au trebuit aproape șase sute de ani până să-l recunoască sfânt, fiind în viață.

Sinaxarul Sfântului spune: "…și mormântul lui stă întru pomenire până în ziua de astăzi". Piatra de pe mormânt datează din anul 1844, cele anterioare ei au fost distruse de otomani și de austrieci în căutare de comori. De jur împrejur este săpat în piatră condacul din Slujba Sfântului: "Ca cel împreună râvnitor și ca un părinte mai mare, toată lavra cu credința te cinstește pe tine, Sfinte Nicodime, pe care cu rugăciunile tale păzește-o, fericite, totdeauna nebiruită și neclintită de toate nevoile, ca un cuvios și pururea părinte slăvit", iar pe mijloc se află un amplu text de aleasă simțire și recunoștință:

Pe lespedea de pe mormânt scrie: "În acest loc a fost înmormântat trupul Sfântului prea cuviosului părintelui nostru Nicodim arh(imandritul), începătorul din temelie acestui sfânt și dumnezeiesc lăcaș, carele le-au înălțat și zidit prin râvna și cu ajutorul binecredincioșilor Radu V(oie)v(od) Negru și al fiilor săi Dan voievod și Mircea voievod. și precum încă și în urmă fiind multe și nenumărate minuni a făcut acest sfânt, și după mutare proslăvite fiind moaștele sale cu dar dumnezeesc, scoase dar au fost din acest mormânt și în sicriu puse în sfânta biserică. Iar după trecerea a mulți ani din întâmplările vremilor celor cu multă răzmiriță și cu robii care au fost pe acele vremi, părinți aflați, din mănăstire au ridicat moaștele sfântului și le-au tăinuit, singuri știe unde, după vremi s-au scăpat de aici cu totul neștiute; iar acum se zice s-ar fi aflat în țara Slavoniei, în mitropolia Munte Negru, iar aici pribeag sfântul au fost lăsat numai un deget de la mâna sfântului și alte odoare spre evlavia iubitorilor de Hristos creștini care și acum se află în sfânta mănăstire și cu darul sfântului multe tămăduiri de boală se dăruiesc la ceia ce cu credința năzuesc. Spre știință s-a  scris această pisanie în egumenia arhimandritului Spiridon, sub stăpânirea Măriei Sale prințului domn George D. Bibescu voievod, fiind mitropolit a toată Ungrovlahia, prea sfințitul d.d.Neofit 1843 iulie 7".

Acum o candelă neadormită veghează ziua și noaptea acest loc unde s-au odihnit moaștele Sfântului Nicodim. Moaștele aflate în preajma mănăstirii, așteaptă a fi descoperite din locul unde stau tăinuite de secole. El a fost reorganizatorul monahismului românesc și a menținut strânsele legături cu Ortodoxia din sudul Dunării și îndeosebi, cu Muntele Athos. Sfântul Munte ajunge școala întregului monahism ortodox s-a datorat în mare parte sprijinului primit cu multă dăruire de împărați, țari, voievozi, despoți, etc.

Activitatea desfășurată de Sfântul Nicodim în sud-estul Europei, și îndeosebi în țara noastră, schimbă radical concluziile eronate privitoare la așa zisele influențe din afară. Cultura românească veche, în limba slavonă (sacră), este un produs al elementului etnic românesc din spațiul vechii Dacii.

Din timp în timp, a avut și schimbări de reciprocitate cu alte culturi. Din viața și activitatea Cuviosului Nicodim se desprinde că a fost un poliglot, miniaturist, caligraf, arhitect, meșter zidar și dogar, distins diplomat, neîntrecut orator. Pe probleme de teologie a avut o bogată corespondență cu Eftimie Patriarhul Târnovei, din care s-au păstrat răspunsurile patriarhului, prin care îl sfătuia pe colaboratorul său valah să se ferească și să ferească și țara sa de erezia bogomililor. Cuviosul Nicodim rămâne pentru posteritate un mare apărător al Ortodoxiei și al străbunilor de pe aceste meleaguri.

De la înființarea primei mănăstiri în țara Românească din zid, de către Cuviosul Nicodim, Vodița, și până la sfârșitul secolului al XIV-lea, pe tot cuprinsul țării se aflau peste 20 de mănăstiri de piatră, înzestrate cu orânduiri bine stabilite și cu daruri mari de la Domni, boieri și credincioși, fapte arătate în hrisoavele și documentele vremii. S-a spus că această uimitoare înflorire a monahismului a contribuit impulsul creator ce l-a dat Sfântul Nicodim cu ucenicii săi. Călugării, urmașii Sfântului Nicodim au scris adevărata istorie a Mănăstiri Tismana, cea nevăzută, care a fost scrisă cu lacrimile și nevoințele lor, numai de ei știute.

"…M-a dus Dumnezeu la această

mai sus zisă sfântă mănăstire,

de am văzut loc frumos și minunat

și, cu voia lui Dumnezeu, cum a

făcut Sfântul Nicodim această biserică

în loc frumos și cu întărire și stă

această sfântă biserică și până acum

pentru Domnul Dumnezeu Iisus Hristos și

pentru Sfântul Nicodim"

Dobrin Spătaru 13 feb. 1599.

(Pagină despre Sfântul Nicodim din broșura aflată în vânzare la mănăstire)

Pomenirea Sfântului prea cuviosului Părintelui nostru Nicodim sfințitul și Arhimandritul din Lavra Sfintei Mănăstiri Tismanei

În această lună a lui decembrie, în 26 de zile, pomenirea Sfântului prea cuviosului Părintelui nostru Nicodim sfințitul și Arhimandritul din Lavra Sfintei Mănăstiri Tismanei, ce au fost la leatul (1386).

Așadar văzând sfântul, că s-a făcut adunare multă de monahi și de frați în Hristos, pentru mântuire și că face trebuință de biserică mai mare și de mânăstire cu ogradă, pentru orânduiala monahicească, cu viețuire de obște, precum și la mai sus zisa întâia mănăstire a sa Vodița, a făcut sobor cu sfatul de obște cu cei întru Hristos frați și fii ai lui monahi, au socotit, că acest zis lucru de mânăstire, nu se poate a se săvârși numai prin osteneala și truda lor, fără ajutorul stăpânitorului țării aceștia.

Ci fiindcă mai sus zisul Domn Vladislav V.V. Ctitorul zisei mânăstiri Vodița, puțin mai trăind după isprăvirea zisei mânăstiri, fiind foarte bătrân s-a pristăvit către Domnul, și neavând fii, ca după moartea Domniei lui să rămâie Domn în scaunul Domniei lui, a rămas Domn și Clironom în locul său fratele său, Radu V.V. ce I se zicea Negru, carele era Domn peste Olt în cele 12 județe numai.

Și atuncea, după ce a luat sub stăpânirea sa, numintul Radu Negru V.V. și aceste 5 județe, ale Băniei Severinului, cu Ardealul și Banatul, și făcându-le tot o țară cu cele 12 județe de peste Olt, a mers sfântul cu câțiva părinți monahi ai săi la numitul Radu Negru V.V. ce era cu Domnia la târgul Argeșului. Și precum răposatul întru fericire fratele său cel mai mare, Vladislav V.V., a ascultat pe sfântul cu bucurie de au înălțat mânăstirea de la Vodița, așa și acest prea bine-credincios Domn, Radu Negru V.V. a ascultat pe sfântul, de a trimis și a înălțat din temelie acesta sfânta mânăstire Tismeana. Dar fiind bătrân și scurtându-i-se viața, a răposat și a rămas mânăstirea nesăvârșită cu toate lucrurile. Apoi, fiul său. Dan V.V. au săvârșit-o la leatul (6894-1386) octombre în 3.

După cum hrisovul său cel dă sfintei mănăstiri pentru întărire, arată zicând așa:

Pentru că Eu carele întru Hristos D-zeu bine credinciosul Domn Io. Dan V.V. din mila lui D-zeu, Domn a toată țara Românească, întru început de la D-zeu dăruindu-mi-se Domnia, am aflat în pământul Domniei mele, la locul ce se numeșce Tismeana, o mânăstire cu toate lucrurile nesăvârșită, pe care răposatul întru fericire blagocestivul Radu V.V. Părintele Domniei mele, din temelie a înălțat-o și scurtându-i-se viața, nu s-a săvârșitu. Pe aceasta bine am voit domnia mea, precum și Domnia lui, și de aceasta îndemnatu-m-am, a înoi dar pomenirea Părintelui Domniei mele, și drept sufletul meu cu hramul Prea Sfântei Stăpînei noastre Născătoarei de D-zeu și pururea fecioarei Mariei, a zidi și a întări cu toate adăugirile și veniturile. Nu numai acestea, ci si câte a închinat Părintele meu mănăstirei, toate a le întemeia și ale întări pentru mărirea Dumnezeului meu și întru lauda și cinstea Prea slăvitei stăpânii mele, Preacuratei Născătoarei de D-zeu; ca pe acesta s-o aflu întru viața Domniei mele, întărire și ajutătoare și întru înfricoșata ziua judecății vieții vecinice mijlocitoare.

După aceasta întărește grîul din sudu-Jaleș în tot anul câte patru sute kile și lemnele de nuci toate din Dubăcești, la rîul Jaleșului. Brânză și cașcaval, miere și ceară, așternuturi pentru case, postavuri pentru îmbrăcămintea părinților. Acestea cu sumă de număr se da în tot anul din curtea Domniei.

Apoi întărește câte a închinat tatăl său mănăstirii, moșii, sate, bălți, chiar și ale mănăstirei Vodițel cele mai sus arătate câte a închinat unchiul său, Vladislav V.V.

După aceasta întărește, ca să fie călugării înșiși stăpânitori în într-amândouă mănăstirile, și nici să se strice orânduiala lui Nicodim (adică a sfântului). Și că după moartea povățuitorulul lor, altul nimenea să nu se amestece,  ci însuși călugării pe care-l vor voi, pe acela să-l puie povățuitor,  (adică stareț,) loru-și. Că precum s-a arătat mai sus, pentru mănăstirea Vodița ce cu blesteme mari și legături, întărește Domnul Vladislav ctitorul, a nu se strica orînduiala și așăzământul sfântului din mânăstire în veci; Asemenea s-a așezat și pentru această sfântă mănăstire Tismana, a nu se strica cinul și orânduiala lui Nicodim (adică a sfântului), în veci.

Fericitul răposatul acesta Dan V.V. precum în hrisovul acesta al Domniei lui scrie încă mai cu groaznice  blestemuri și mai mari legături. Care aceste mile și așezăminte ale acestor două sfinte mânăstiri Vodița și Tismana și Marele Mircea V.V.  fratele zisulul Domn Dan, V.V. fiul lui Radu V.V. Negru, nu numai că le întărește, ci și mai adaugă sate, moșii și altele, precum în hrisovul Domniei lui cu leatul (1387) iunie 17 arată.   Asemenea și fiii acestora, Dan V.V. sin Dan.V.V. leatul (1424) august 3 .Vlad V.V. sin Mircea V.V. leatul (1439) cât și alți Domni în urmă, fii, nepoți și strănepoți ai zișilor Domni. Nn numai că au întărit cele mai sus cu hrisovele Domniilor, ce le-a dat la sfintele mănăstiri acestea, ci au mai adăugat și Domnia lor sate, moșii, bălți, vămi și alte mile și acareturi. Iar aceste sfinte mănăstiri s-au făcut si cu ajutorul lui cneaz Lazăr, carele au fost Impărat Serbilor de mai sus zis. Insă nu numai că a ajutat cu dări de bani, ci și metoace, adică sate cu moșiile lor în țara sărbească, au închinat acestor sfinte mânăstiri, precum pe larg arată hrisovul lui Ștefan Despotul, fiul numitului cneaz Lazăr, carele au fost în urmă stăpânitorul Serbilor la anii de la facere (1396) în care hrisov scrie așa: ”Cu mila atotputernicului D-zeu, Eu Ștefan cu credința blagocestivă, în cursul stăpînirii celor, ce au fost mai nainte despoți cu multe păsuri, – au fost împresurați de limbi, oamenii cei mici și cei mari împreună și mânăstirile și călugării cu toți dimpreună erau cuprinși în multe feluri de scârbe, precum eram și eu. Iar când bine a vrut bunul D-zeu a mântui pe oamenii săi, care dintru strâmtorare la lărgime, și din neputință la putere, și din scârbă la veselie aduce, adus-au și pe mine după bunătatea sa, dintru nevolnicie la volnicie slobodă, și dintru mic la prea înălțat scaun. Atunci și eu volnicie am dat mânăstirilor și fieșcecăruia al său, ce s-a căzut să aibă. Intru carele si mânăstirile din țara Românească, carele cu ajutorul fericitului părintelui meu s-a făcut, hramul Născătoarei de D-zeu la Tismana, și al marelui Antonie la Vodița, metoacele, care avea întru stăpînirea împărăției mele, asemenea ca și altele întru uitare și pustiire s-au făcut, pe carele bine vru înălțimea mea, iarăși ale face pe seama mai sus numitelor mânăstiri.”

Apoi dă volnicie, ca oricine din cei fugiți din pricina răsmiriților, și întorcându-se vor voi să locuiască în satele mânăstireșci, să fie slobozi și nimenea din slujbași să nu-i oprească, fără numai pe aceia, care vor fi cu pricini făcători de rele, că acestora zice, că nu li se dă voie, cât și altele mai zice și întărește pentru satele mânăstirești. Iar mai pe urmă zice așa : ” toate acestea câte mai  sus  s-a   zis,   cu   credința  și  porunca   împărăției  mele,   am   întărit   să fie  neschim-bate  și nemișcate   întru   viața   lui Kir   Popa   Nicodim  (adică sfântul,) așa și după moartea lui întru toți anii vieții  împărăției  mele.   Iar   după   schim-barea   împărăției mele,  după porunca lui D-zeu pe care Dumnezeu după buna vrere va alege a  fi  țiitorul scaunului meu, rog, să păzească acestea, ce mai  sus s-au zis, ca și el păcat să nu-și câștige; și pomana noastră să nu o stingă, întru acele mânăstiri în anul veacului.” Care aceste ajutoare și daruri de miluiri, de moșii și de altele, după cum se cuprind în hrisoavele de mai sus arătate, ale binecredincioșilor întru fericire răposați Domni, și ale lui Ștefan Despotul, ctitor sfintelor mânăstiri Vodița și Tismana, le întărește și Jicmond Impăratul Romei, și Craiul  Unguresc în hrisoavele seale, ce le-a dat acestor sfinte mânăstiri; unul la anii de la Cliristosu (1520).

Iar altul la anii (1529), întru care hrisoave scie așa: “Jicmond cu mila lui D-zeu Impăratul Romei și Craiul Ungariei și altor țări Crai, pomenindu-le anume, apoi zice: Aceasta dau de știre tuturor credincioșilor noștri, mai marilor Bisericilor și stăpânitorilor, și Șpanilor și pârcălabilor și altor cinstiți oameni, și a tot omul mare și mic, care țin de mine (și altele) și zice toți să creadă și să nu fie volnic a sta înpotriva poruncii aceștia pentru mănăstirea Popei lui Nicodim de la Tismana (adică sfântul), unde se prăznuiește Adormirea Sfintei Fecioarei Maria.

Iar în cel al doilea hrisov zice: a nu sta împotriva mănăstiriior Popi lui Agaton, a sfântului Antonie la Vodița și a prea Sfintei Născătoarei de D-zeu la Tismana”.

Apoi mai zice: și cu credința mea am primit orice au fost ale lor mai înainte vreme, și acum să fie ale lor toate și slobode, toate satele cu toate hotarele și vama munților jumătate; de la Olteț până la poarta de Fier și vîrșiile la Dunărea și virul tot de la iuți și skelea trecătoarea Dunării la Bistrița, și satele din țara Sârbească, ce li-a închinat cneaz Lazăr, părintele lui Ștefan Despotul, toate să fie ale lor slobode și veșnice de acum și până în veac. Și nimenea să nu le stea lor împotrivă ori pentru ce lucru; nici oamenilor lor nici a mărfilor; și orice vor cumpăra și ce vor vinde, au pe uscat au pe apă, și pe unde vor umbla oamenii lor cu marfa lor nici într-un loc în țara mea vamă, să nu dea, ci sa umble slobozi”.

Apoi iar zice: “Toate să fie ale lor slobode, cum au fost și mai înainte vreme, așa să fie până în veci; toate ale mănăstirilor lui Popa Nicodim, adică sfântul și a Popei lui Agaton, adică a Diadohului sfântului și a călugărilor lor, și in urma lor, care vor fi locuitori într-acele sfânte locuri, întru acea orânduială și întru Hristos frați, care i-am luat noi, ca să-i hrănim și să-i păzim pentru a lor slujbă și bună credință, bună legea lor să petreacă și legea lor să-și ție în Bisericile lor, și nimenea să nu fie volnic a le sta împrotivă, au ai bântui pentru legea lor și altele”.

Iar la sfârșit arată și unde s-a dat hrisoavele. Cel dintâi zice, că s-a dat în mânăstirea Tismana, iar cel al doilea în Pojun. Care aceste întăriri ale lui Jicmond Impărat, întocmai le întăreșce și iarăși de la Hunada V. V. Ardealului în cartea sa la anii de la Hristos (1444).

Insă aceste perilepse de hrisove Domnești și Impărătești s-au scris, pentru ca să se știe în ce vreme și în ce zile de Domni și Impărați a fost sfântul, și de care Domni s-a înălțat întâi din temelie aceste sfinte mânăstiri. Al doilea ca să cunoaștem și să ne minunăm de darul Prea milostivului, D-zeu, ce se revărsa prin sfântul în inimile bine credincioșilor Domni și Impărați de atuncea, de le da rîvnă a asculta pe sfântul pentru înălțarea și zidirea și înfrumusețarea sfintelor mânăstiri cu zugrăvituri și cu altele prin Biserici. Pentru miluirea cu moșii, și cu altele și pentru întărirea a bunei rânduieli a tagmei monahicești, după cum va așeza și va orândui sfântul și pentru credință și lege, precum s-a zis mai sus, de a nu se strica în veci. Și că într-o vreme ca aceia au fost aceste miluiri și întăriri de așezământuri ale acestor sfinte mânăstiri, când iarăși împărații și Domnii cei pravoslavnici începuse a fi împresurați de limbile cele păgâne, adică de agareni, turci și de tătari, cu multe scârbe și mari nevoi și strâmtorări; precum de aceasta se dă înțelegere, din perilapsu de hrisov de mai sus a lui Ștefan Despotul.

Deci, după cea de tot săvârșire și întemeiere întru toate a acestor sfinte mânăstiri Vodița și Tismana, străbătând vestea în toate părțile în țara aceasta și peste munți în Ardeal, și într-alte părți și peste Dunărea în toată țara Serbiei, și în alte părți pentru buna orânduială a tagmei monahicești, si a altor orânduieli, plăcute auzului omenesc, la carele dorea mântuirea din tot sufletul, precum s-a zis și mai sus, foarte mulți locuitori și călugări cu viață înbunătățită s-a adunat întru amândouă mânăstirile, cu care călugării și frații în Hristos locuind Sfântul în Sfânta mânăstire Tismana ; iar în sfânta mânăstire Vodița Ieromonahul Agaton, de mai sus zis. Și viețuind sfântul pe plăcere D-zeească, ca viețuire de obștie, chip și pildă de fapte bune, într-amândouă mânăstirile tuturor făcându-se, pe toți la calea mântuirii povățuindu-i, i-a îndreptat. Și luând sfântul de la Dumnezeu dar de facere de minuni și putere asupra duhurilor celor necurate, precum s-a zis mai sus, multe și nenumărate minuni a făcut, cât a trăit în viață, izgonind dracii din oameni și tămăduind tot felul de boale și neputințe.

Și zic, că și în foc a intrat și a ieșit nevătămat, cât nici de hainele lui nici de părul capului lui nu s-a atins focul.

Era pentru intrarea în foc se zice așa, că străbătând auzul prin toate părțile pentru darul lui D-zeu al facerilor de minuni, ce se făcea prin sfântul, a mers auzul și vestirea până la Jicmond împăratul Romei și Craiul Ungariei cel mai sus zis. Și că acest împărat, având o fecioară o rudenie a sa de aproape, alții zic că o fiică a lui, ce se bântuia de duh necurat și multă vreme mai  înainte prin doftori și prin alte meșteșuguri vrăjitorești cheltuia averea sa, și n-a putut nimic de a se tămădui, apoi aducându-și aminte de auzul și vestirea minunilor lui D-zeu, ce se făcea prin sfântul, izgonirea duchurilor necurate din oameni și tămăduirea a tot  felul  de boale și neputințe, s-a aprins cu râvnă, că nu numai cu auzul să audă, ci și cu ochii să vadă, a trimis oameni împărătești, ca să aducă pe sfântul acolo la împărăție, unde era rudenia sa cea bolnavă, ca să o tămăduiască de duhul cel necurat, ce o bântuia, iar sfântul, fiind atuncea bolnav și nepututincios foarte pentru bătrânețe, n-a putut  merge pentru neputința slăbiciunii bătrâneților și a boalei, ce era atuncea bolnav, din iconomia lui D-zeu.

Era trimișii întorcându-se, deșerți la Impăratul și spuindu’i de aceasta, că n-a putut veni, nu s-a mâniat asupra sfântului, ci mai cu râvnă și cu durere aprinzându-se, ca să vadă pe sfântul, n-a socotit mărimea împărătească, și depărtarea locului, și osteneala drumului,  ci luându-și pe rudenia sa cea bolnavă, a venit la sfânta mânăstire Tismana, împreună și cu alții din cei mai credincioși ai lui, domni boieri, căpitani, și câțiva ostași.

Iar precum că a fost adevărată venirea în mânăstire a numitului împărat Jicmond, se dă adevărată încredințare din zicerea de mai  sus a perilipsului hrisovului său, că s-a dat în Tismeana nedând de știre sfântului, pentru venirea lui la mânăstire, și cum s-a apropiat, și a dat de apa râului Tismenii, și a început a intra pe valea sfintei mânăstiri, îndată și duhul cel necurat din rudenia împăratului a început a striga, că nu poate de a mai merge de aici înainte, căci îl arde focul D-zeirii al darului Sfântului Duh, ce locuiește în răul bătrân Nicodim de la Pișători. Și așa strigând duhul cel necurat și scrișnind cu dinții, făcând spume și scuturându-o, o a trântit jos, și lâsându-o ca pe o moartă a ieșit dintr-însa, pe care toți cei ce era împreună cu ea, o socotea că a murit, ci nu după mult ceas s-a sculat sănătoasă, mulțumind și slăvind pe Iisus Hristos, D-zeu cel adevărat, și pe prea curata lui Maică, pururea fecioarei Maria, și pe bătrânul Nicodim, ce prin rugăciunile lui zice, ca s-a mântuit de duhul cel necurat.

Și văzând Impăratul și cei împreună cu el această înfricoșată și mare minune, pe toți i-a cuprins frica și spaima, și mirându-se, zicea cu un glas toți, cum dracul, când s-a apropiat de locașul acelui om Nicodim, pe carele l-a numit rău bătrân, n-a putut merge mai mult, nici a mai locui în fecioară, dar când ar fi fost de față acel om, ce ar fi fost. Și așa înspăimântați pentru minune, și cu bucurie pentru tămăduirea fecioarei, au mers în mânăstire, dar sfântul mai înainte cunoscând cu duhul tămăduirea și izgonirea duhului cel necurat din fecioară, și venirea împăratului în mânăstire, a poruncit preoților și diaconilor de s-a îmbrăcat în sfintele odăjdii, asemine și sfântul îmbrăcându-se, a luat sfânta Evanghelie, iar preoții sfinte cruci, și diaconii, lumini aprinse, și cădelniți cu tămâie în mâini, și fâcând litie, cu toți părinții și frații ieromonahi, și monahii, au ieșit înaintea împăratului, de l-au întâmpinat și l-au primit în sfânta mânăstire, cu mare cinste.

Dar împăratul mai înainte până a nu intra în mânăstire, dăduse poruncă la toți ai săi, ca nimenea să nu scoată grai din gură în mânăstire, pentru tămăduirea fecioarei de Duhul cel necurat. Deci a zis Sfântul către Împăratul, mai la urmă, după alte multe cuvinte duhovniceșci de mântuire: Să trăiești întru mulți ani împărate, și te bucură, dând slavă și mulțumită pe Milostivului   D-zeu,   cel atotputernic, și crede din tot sufletul către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu cel adevărat, și precuratei Născătoarei de Dumnezeu, pururea fecioarei Mariei Maicei sale, stăpâna noastră cea prea milostivă, care a tămăduit și-a izgonit pe dracul din fecioara rudenia ta.

Și auzind împăratul pe Sfântul mai nainte spuindu-i tămăduirea rudeniei sale, s-a mirat întru sine, zicând către ai săi, cum, nefiind de față și nespuindu-i nimenea, știe acesta cele ce s-au făcut nouă pe cale?

Minunea purceilor gătiți

Apoi șezând Impăratul în mânăstire câteva zile, și văzând tămăduirile bolnavilor, ce cu darul lui D-zeu se făcea prin sfântul, a voit să cerce pe sfântul, să vadă, poate face și alte feluri de faceri de minuni, sau numai tămăduirile boalelor și izgonirea duhurilor poate, care pentru întâia cercare se zice așa, că aducând Impăratului atuncea aici  în mânăstire oare și cine, niște purceluși mici, nefiind de față Sfântul, i-a dat la bucătarul său să-i gătească, și să-i pună acoperiți pe masă,  și  fiind  atuncea și sfântul cu împăratul  la masă, a zis împăratul către Sfântul, blagosloveșce părinte aceste bucate de pește păstrăv.

Era sfântul cunoscând   cu  duhul, că nu este pește, ci carne, adică purcei gătiți, a zis către Împăratul, să trăiești Împărate la mulți ani, eu cunosc, că nu este pește, ci după cuvântul Impărăției tale, facă-se pește, precum ai zis, și blagoslovind sfântul, făcând semnul sfintei cruci deasupra acelor bucate, o minune, când  le-au  descoperit  în toate s-a aflat pește păstrăv, iar nu purcei, precum se pusese în tipsii.

Și văzând împăratul și toți, ce era împreună cu dânsul o minune ca aceia, mirându-se stăteau înspăimântați. Iar sfântul, după acesta a făcut cuvănt către împăratul  și  către   cei  împreună   cu  dânsul,   pentru sfânta și dreapta cre-dință a creștinilor celor drept credincioși, și pentru darul facerilor de minuni, ce se dă de la D-zeu tuturor creștinilor, celor drept credincioși, ce se tem de D-zeu, și-l iubesc din tot sufletul, și păzesc poruncile lui.

Atuncea împăratul a zis către sfântul așa, eu părinte am auzit, că  scrie prin scripturile  voastre, că mulți cu acea credință, precum înveți tu, au intrat prin foc și nu i-a vătămat nimic, cât nici de haine, nici de părul lor nu s-a atins focul, aceiași voiesc eu, ca să faci și tu așa, de a trece prin foc. De nu te va vătăma nici pe tine focul, precum pe aceia, apoi și eu voi crede, precum și voi credeți, și voi primi dreapta credință, și orice-mi vei zice pentru credință te voi asculta, și toate le voi face. Iar neputând a face aceasta, urgie și pedeapsă mare va fi asupra ta, și asupra tuturor celor ce locuiesc în mânăstirile tale, vrând Împăratul cu aceasta a doua oară ispitire și a înfricoșa pe sfânt.

Iar sfântul de aceasta netemându-se, a zis către Împăratul, ca să-i dea soroc până a doua zi, și dându-i-se a petrecut întru acea zi și noapte în post, în privighere, și în rugăciune către D-zeu și către prea curata lui Maică, iar a doua zi sfântul puind nădejdea spre ajutorul darului facerilor de minuni al prea Milostivului D-zeu, a poruncit, să facă foc mare, în mijlocul mănăstirii înaintea sfintei biserici, și făcându-se focul a intrat sfântul în Biserică în sfântul altar, și s-a înbrăcat în sfintele veștminte cele preotești, asemenea a poruncit Ierodiaconului ucenicului său să se îmbrace în cele diaconești și să ia cădelnița cu tămâie, și crucea în mână. Luând sfântul sfânta Evanghelie și crucea în mână. Si mergend unde era focul făcut foarte mare, a poruncit diaconului să cădească focul de trei ori, înprejur și căduidul a zis către sfântul: Blagoslovește stăpâne. Iar sfântul blagoslovind, și însemnând cruce de trei ori, asupra focului cu sfânta cruce, și însemnându-se și pe sine cu semnul sfintei cruci, a poruncit și diaconului să vie după sine. Și o minune, focul cel atâta de mare era asemenea celui din câmpul Deira de la Babilon. Cum sfântul cu piciorul în foc au pășit, văpaia focului în două s-a desfăcut, cale sfântului făcând, și când în mijlocul văpăii era, mai mult decât un sfert de ceas ședea. Și așa împreună cu diaconul său, în numele Prea Sfintei Treimi, in trei rânduri intrând și ieșind, a rămas nevătămat, încă nici de haine, nici de părul capului lor nu s-a atins focul, care pe toți cel ce de departe privea, îi dogorea și-i ardea.

Sfântul Nicodim trecând prin foc. În stânga, Sigismund al Ungariei iar în dreapta, Mircea cel bătrân

Atuncea împăratul și cu toți al lui, ce era împreună cu el, văzând această mare și înfricoșată minune, ce s-a făcut prin sfântul cu puterea lui D-zeu, cu  darul  Sfântului  Duh, a căzut  la  picioarele sfântului, cerând iertăciune.

Iar sfântul cu duhul blăndețelor iertându-l și blagoslovindu-l mult l-a învățat, pentru a numai ispiti puterea lui D-zeu și darul Sfântului Duh al facerilor de minuni, care se face prin oamenii cei drept credincioși, precum i s-a mai zis, pentru ca să nu le vie asupra, prin slobodirea D-zeiască, vreo pedepsă de duhuri necurate, mai rea, decât la fecioara cea tămăduită, care s-a zis mai sus.

Iar împăratul și cei împreună cu dânsul, înspăimântându-se și înfricoșindu-se pentru aceasta foarte, și umilindu-se de învățăturile sfântului cele duhovnicești, a primit sfânta și dreapta credință, și prin punerea mâinilor sfântului, împăratul și toți cei împreună cu el, ai lui miniștri și ceilalți sfântului botez desăvârșit s-au învrednicit, și zic unii că împăratului la sfântul botez numele de Matei i s-a pus; cu toate că în hrisoavele lui cele de la sfânta mânăstire, pentru întărirea moșielor, și a satelor și a altor dreptăți, pentru credință, și așezămenturi de ale sfintei mânăstiri, Jigmond se numește, precum s-a zis mai sus. In hrisov se scrie, că s-a dat în Tismana, se înțelege, că după facerile de minuni  ale  sfântului,  și după ce  a primit împăratul  sfântul botez,  l-a dat sfintei mănăstiri. Iar într-alte istorii ale scrierii anilor împăraților Romei, Sigizmond îi zice.

Dar într-un sicriaș de argint, în carele este sfântul deget al sfântului, împreună cu alte sfinte părticele de sfinte Moaște, ce s-au scris mai sus, în care sicriaș, este scris chipul sfântului în argint, cu toate, minunile sale, de la naștere până la pristăvire. Adică Nașterea sfântului, sfântul botez, primirea cinului călugăriei, primirea hirotoniei diaconiei, și a preoției, șederea cu împăratul la masă, trecerea prin foc, pristăvirea, adică îngroparea în mormânt. Iar la capul împăratului, unde șade cu sfântul la masă, este scris Matiaș Impăratul, și acest sicriaș ieste făcut cu cheltuiala lui Nicodim Ierodiaconul, la anii de la facere (1601).

Se găsește scris în condica mânăstirii Coziei un hrisov, cel dă acestei mănăstiri un Mateiaș, Craiul Ungariei de la Buda la anii de la Hristos, (1473), care se vede, că a fost cu mulți ani mai în urma Sfântului aceasta. Iar sfântul după ducerea împăratului din mânăstire, și alte multe nenumărate minuni a mai făcut, cât a mai trăit în viață cu puterea lui Hristos D-zeu. Și fiind atuncea foarte bătrân, precum s-a zis și mai sus, a voit, ca cealaltă rămășiță a vieții sale să o petreacă în liniște, și mai cu plăcere D-zeiască, a trimis de a chemat pe Ieromonahul Agaton, ce era orânduit purtător de grijă în locul său, la mânăstirea Vodiții, și i-a încredințat și sfânta mânăstirea aceasta Tismana, de a fi în locul său următor, și purtător de grijă, adică Egumen peste amândouă sfintele mânăstiri, Vodița și Tismana. (Și această diadochie a părintelui Agaton, se adeverează întâi dintr-o carte fără leat a lui Marelui Mircea Voievod, feciorul Radului Voievod Negru, în care carte scrie către toți locuitorii moșielor, acestor două sfinte mânăstiri, ce era dați spre poșlușanic, zicându-le așa, și precum ați avut întru cinste pe popa Nicodim, adică pe sfântul asemenea să cinstiți, și să ascultați pe popa Kir Agaton, cât ca pe fata mea așijderea, și toți frații, adică Părinții călugări din mânăstire. Intr-alt chip să nu cutezați a face, după porunca Domniei mele.

Și mult învățându-le pentru cele duhovnicești, orânduieli ale sfintelor mânăstiri și cum să se poarte cu părinții, și cu frații întru dragoste cu toții, de la mic până la mare, și cum să primească pe cei călători, și pe cei bolnavi să-i caute, s-a suit în peștera cea mai de sus zisă, în care a găsit șarpele, care este deasupra de mânăstire în piatră, care peșteră o avea gătită de mai nainte, de când venise aici pentru trebuința liniștirii  sale, precum se vede până astăzi cu zidire în față, căci adeseori și mai înainte se suia și se liniștea într-însa, și suindu-se s-a dat pe sine spre liniște desăvârșită, petrecând numai cu unul D-zeu prin post și privegheri de toată noaptea, și în rugăciuni prin plecări de genunchi, și vărsări de lacrimi necontenite, către prea milostivul Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru mântuirea sa și a tuturor drept credincioșilor creștini, și numai din Sâmbătă în Sâmbătă spre Duminecă și la praznice împărătești, se pogora de era noaptea cu părinții la utrenie, și la privigheri de toată noaptea, și a doua zi la slujba sfintei și D-zeeștei liturgii, slujea cu părinții sobor de se împărtășa, cu prea sfintele și de viață făcătoare taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos și după săvârșirea sfintei D-zeeștei liturgii, pe mulți din cei bolnavi și neputincioși, și pe cei munciți de duhuri necurate, ce se afla veniți, în sfânta mănăstire, cu credință pentru tămăduire prin punerea mâinilor, și prin sfintele sale rugăciuni, îi tămăduia, iar alții, ce venea mai cu credință, și cu fierbinte dragoste către sfântul, numai cât se atingeau de îmbrăcămintele cele preoțești, când slujea Sfântul și era cu sfintele daruri, la sfânta și D-zeeasca liturgie la vohodul cel mare, se tămăduia de boalele și neputințele lor, iar după tămăduirea bolnavilor, intra Sfântul cu adunarea părinților la masa cea de obște de mânca puțin din toate, ce se găsea puse pe masă, întru slava lui D-zeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și a prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoarei de D-zeu pururea Fecioarei Mariei Maicii sale, și după scularea de la masă, lua puțină pâine și apă, și degrab se suia la peșteră, și așa într-acest fel de liniștită viață, a petrecut ca la patru-cinci ani mai bine.

Apoi din descoperire D-zeească, cunoscând sfântul mai înainte, că i s-a apropiat sfânta și fericita mutarea sa către Domnul, și aproape fiind sfântul și D-zeescul praznic al nașterii Domnului și mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a pogorât din peșcetă în mânăstire și a petrecut în post în priveghere, în rugăciune, în toată noaptea aceia a privigherii praznicului. Cu adunarea a tot soborul părinților în biserică, cât și la sfânta și D-zeeasca liturgie slujind cu soborul s-a înpărtășit cu sfântul trup și sânge al Domnului și Mântuitorului nostru lisus Hristos. Iar după săvârșirea sfintei și D-zeeștii liturgii, a mers la masa de obște cu toată adunarea părinților și a fraților din mânăstire și acelor, ce se sihăstreau la liniște în pustietate, fiind că așa era obiceiul, precum și până astăzi vin cei de pe la schituri, duminicile, și la praznicile cele mari împărătești, și gustând foarte puțin din cele, ce se află la masa bucate, iar sculându-se de la masă, a făcut cuvântul pentru mântuire, învățând pe toți de obște cu cuvinte duchovnicești, cum să viețuiască în mănăstire până în sfârșitul vieții, întru unire și dragoste unul cu altul, în smerenie duhovnicescă, în supunere și în ascultare, până la moarte ascultând pe mai marele lor, ca pe însuși Hristos D-zeu și nimic al său să voiască a fi și toate de obște, la toți să fie, până la ac și la ață, și mai vârtos să urmeze toți așezământului, ce l-a lăsat prin scris a se ține nestrămutat, dacă cu adevărat voiesc a se mântui de vrăjmașul dracul, și după sfârșit a dobândi viața de veci.

Care acest așezământ al sfântului, ce l-au făcut și lăsat în scris mânăstirilor sale, Vodița și Tismana, se adeverează mai întâi din hrisovele ctitoricești, precum s-a zis mai sus, adică nici să se strice cinul și orânduiala lui Nicodim, adică a Sfântului, și porunca Domniei mele adică a D-lor, care a întărit așezământul sfântului. Iar mai pe urmă se adeverează mai pe larg din cărțile Patrierhești, ce s-au făcut, cu mari legături și afurisenie, din porunca Domnilor strănepoți ai Domnilor ctitori de mai sus ziși și de Mitropoliții țării. După ce s-a răpus de la mânăstire cartea cu așezământul sfântului.

Ci după această învățătură le-a arătat, că i s-a apropiat sfântul și fericitul sfârșit al vieții lui cele trecătoare din moarte la viață, care viață din pruncie până acum o a dorit, precum cerbul cel însetat de izvoarele apelor, așa și sfântul până l-a săvârșit. Apoi mergând în chilia sa de mai înainte egumenească, și pe toți la sine chemându-i de rând, câte pe unul, tuturor le-a dat părinteasca blagoslovenie, și sărutarea cea mai de pe urmă și întru aceeași războindu-se oareșice de boală, după fireasca datorie, a doua-zi în 26 zile ale lunii lui decembrie prin neîncetatele sale rugăciuni s-a dat sfântul său suflet, în prea sfinte mâinele prea doritului său stăpân, Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe carele din pruncie dintru începutul vârstei sale cele tinere până la săvârșitul vieții din tot sufletul l-a iubit.

Efectul răzmirițelor asupra Mânăstirii Tismeana

Ascunderea moaștelor Sfântului * Furtul sicriului

Patriarhia Ipek

Aici au dus pe ascuns călugării sârbi trupul lui Nicodim în vremea cât frații lor călugări români, se ascundeau pe Muntele Cioclovina din cauza războaielor dintre turci și austrieci

Iar după sfânta sa mutare din viața aceasta vremelnică către viața cea veșnică din ceruri, s-a umplut sfințitele sale moaște de bună mireasmă, care a umplut văzduhul și fața de strălucire Dumnezeiască din darul prea Sfântului Duh ce era în sine. Apoi gătindu-se de frații ieromonahi după orânduiala mortului a tagmei călugărești, s-au pus pe năsălie și ducându-le în Biserica cea mare, 1-a pus înlăuntru în mijlocul sfintei Biserici, și a stătut până ce a făcut știre și la cealaltă a sa sfântă mânăstire Vodița. Și după ce toți frații și dumnezeieștii călugări, cei din sfintele lui aceste zise mânăstiri, Tismana și Vodița și cei din prin pustietăți, s-a adunat și de sărutarea cea mai de pe urmă prin atingerea buzelor sale, depre cinstitele și sfințite moaște, toți s-au învrednicit. Atunci prin cântări și laude și citiri D-zeești, precum la călugări este orânduit, cu mare cinste, prin tânguire și plângere duchovnicescă, s-au îngropat prea cinstitele și sfințitele lui moaște în amvonul Bisericii celei mari, de-a drepta parte în mormântul, ce singur mai înainte și-l gătise în sfânta și D-zeeasca mânăstire a sa Tismana, unde și soborul și prăznuirea sa, în tot anul i-se făcea; și mormântul său stă întru pomenire până în zi de astăzi, cu candela aprinsă neadormită, din care mormânt după ce D-zeu i-a proslăvit sfintele sale moaște, și după sfârșit cu neputrejune și cu mireasmă D-zeească de bun miros și cu dar de izvorâre de mir și de faceri de minuni.

Scoase dar au fost sfintele sale moaște din mormânt, și în sicriu s-au pus și în sfânta Biserică cea mare, cu mare cinste s-au așezat, ca și sfintele moaște ale sfântului Grigorie Decapolitul, precum sunt acum în sfânta mânăstire Bistrița.

Era după trecerea a mulți ani, un Domn al țării aceștia înțelegând de multele faceri de minuni ale sfintelor moaște ale sfântului Nicodim, a vrut să le ridice din sfânta mânăstire Tismana, și să le ducă în orașul București, ca să fie acolo stătătoare. Și nefiind voia sfântului să se înstrăineze sfintele sale moaște din sfântul său lăcaș, cu minune a făcut de s-a părăsit Domnul acela de acel sfat și lucru neplăcut sfântului.

Ci însă zic unii că, acel Domn ce voia, ca să ridice sfintele moaște ale sfântului ar fi fost Basarab V.V. cel tânăr ot liatu (1473), carele a fost fiu lui Basarab V.V. cel întăi ot liatul (1443) din carele s-a tras neamul Domnilor Basarabi. Și acest Domn întâiul Basarab, au fost fiul lui a 2-lea Dan V.V. la liatul (1424), carele a fost fiu întâiului Dan V.V. liatul (1386), ce a fost fiu lui Radu V.V. Negru și zic, că acel Basarab V.V. cel tânăr a început cu Domnia întâi în București și a făcut cetatea Bucureștilor, adică curtea Domnească cea veche, și pentru că i s-a zis curții celei vechi din vechime cetate, acesta se adeverează din hrisovul zisului Domn Basarab cel tânăr, căci scrie, că s-a dat mânăstirii Tismana cetatea București.

Și că acest Domn Basarab după ce a făcut cetatea Bucureștilor, adică Curtea-Veche și Biserica Domnească dintr-însa, auzind de multe facerile de minuni, ce se făcea de D-zeescul dar prin sfințitele moaște ale sfântului, pentru aceasta voia să le ridice, și să le aducă în București, și să le așeze în Biserica sa cea Domnească cea din cetate, de a fi spre paza și ajutorul cetății, și spre ajutorul și tămăduirea a tot felul de boale și neputințe a orășenilor, precum și strămoșul său, Radu Negru Voievod a adus sfintele moaște ale sfintei Filoftea, de le-a așezat în Biserica sa cea domnească din orașul Argeșului, care stau și acum până astăzi.

Deci după ce cu minune a făcut sfântul de s-a părăsit acel Domn, de acel sfat și neplăcut sfântului, de a ridica și a înstrăina, sfințitele lui moaște din sfântul său locaș, precum s-a zis mai sus, după aceia îndată s-a arătat în vedenie unuia din călugări din părinții mânăstirii poruncindu-i, să spună Egumenului să i ascundă moaștele sale, și numai un deget să i-a de la mâna sa să-l oprească pentru evlavia locuitorilor. Intr-acest chip s-a arătat sfântul Nicodim și Egumenului, asemenea poruncindu-i, precum și fratele îi spusese, să facă și așa încre-dințându-se Egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului cea dreaptă adică degetul cel aratător cel de lângă degetul cel mare și mir de la sfintele sale moaște, care deget și sfântul mir într-un clondir de cositor, împreună și o cruce mare de plumb, ce o purta sfântul la grumaz și sfita, ce se zice, că a fost sfântul îmbrăcat cu ea, când a trecut prin foc, și sfânta Evangelie cea scrisă de sfântul slovenește foarte frumos cu slove mari și începuturile cu slove și mai mari cu aur, pe piele subțire mevrană albă, iar la sfîrșitul sfintei Evangelii scrie aceste cuvinte.Această sfântă Evangelie a scris-o popa Nicodim în pământul Ungariei, în anul al șaselea al alungării lui, iar de la începutul lumii se socotesc (1405). Și o cârjă de lemn îmbrăcată cu os alb, și scrisă cu câteva slove grecești pe os veche foarte, și se zice, că a fost a sfântului, dăruită de Patriarhul Țarigradului, împreună cu trei sfinte părticele de sfinte moaște, precum s-a zis mai sus.

Se află în sfânta mânăstire Tismeana până în ziua de astăzi odoare duchov-nicești, cinstite și de mult preț, însă din sfântul mir nu a fost slobod nimănui a lua măcar cât de puțin, fără numai vasul al săruta, și a se umple de bună și nespusă mireasmă D-zească; care acest sfânt mir, ce-a fost păstrat din vechime, împreună cu celelalte odoare cu bună pază de sfânta mânăstire până la anii de la Hristos 1788 în Egumenia părintelui Ștefan Bistrițeanul; atuncea fiind răzmerița nemților cu turcii, a pus numitul Egumen, clondirul cu sfântul Mir, de mai sus zis, într-o peșteră din prejurul sfintei mănăstiri, împreună cu alte odoare de ale sfintei mănăstiri și a fugit în țara nemțească din pricina turcilor, căci îl speriase prin scrisori Mavrogeni V,V. și Cara-Mustafa Dianul Saraskierul oștirilor turceșci, ce era atuncea dincoace de Olt, întru aceste cinci județe ale Băniei Severinului, prin care scrisori îi scria, că o să puie să-l radă și să-i puie chiulaf în cap și să-l spânzure în poarta mânăstirii, căci nu caută după poruncă cu cele trebuincioase pe ostașii turci, ce erau orânduiți în mănăstire spre ernatec și pentru pază despre nemți.

Era după ce s-a făcut pace, viind Egumenul din țara nemțească, și căutând în peșteră, n-au găsit clondirul cu sfântul Mir și alte odoare, din cele ce pusese, și de cine se luase nu se știa.

Era mai în urmă după doi ani dovedindu-se, că niște copii umblând cu caprele prin pădure pe la acel loc, au dat peste peșteră, și întrând în peșteră să vadă ce este, a luat clondirul cu sfântul Mir al Sântului, și altele, ce le-au mai plăcut din odoară, adică niște inele vechi de aur și de argint, ce din vechime se hărăzise de închinători la sfintele moaște ale Sfântului după dovedire făcându-i-se mare certare acelor copii, cât și părinților lor, au dat cele, ce s-au mai găsit la ei, iar clondirul cu sfântul Mir au zis, că căutând să vadă ce este în el, și văzând sfântul Mir alb ca laptele, și neștiind că este sfânt Mir, l-au mâncat, iar clondirul l-au topit, de s-au făcut ce le-a trebuit, pe la carele și la teșile și la altele, și așa sfânta mânăstire Tismana este acum lipsită de acest sfânt odor. Iar cele1alte numite sfinte odoare sunt până astăzi, precum s-a zis mai sus.

Deci întracesta-și chip fiind ascunderea sfintelor moaște ale Sfântului, multă vreme rămăsese de se știa din Egumen în Egumen, și de unul din frații călugări din mânăstire. Iar apoi mai în urmă, din întâmplările vremelor celor cu multe răzmirițe și robii, și din pricina arderii și a sfărâmării de tot și a pustiirii sfintei mânăstiri, care a fost pustie mai mult de 30 de ani, au rămas sfintele moaște ale sfântului de tot tăinuite, și neștiute de nimeni până în ziua de astăzi. Poate că așa a fost voia Sfântului pentru aceasta, cum și pentru lipsirea Sântului mir din mânăstire, precum mai sus s-a zis. Măcar că din destul sunt cele mai sus numite sfinte și cinstite odoare, spre mângâerea părinților mânăstirii și acelora alți locuitori creștini, prin carele și acum se fac multe și nenumărate minuni.

Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului, și vindecări de multe feluri de boale se dăruiesc celor, ce năzuiesc cu credință către ajutorul sfântului.

Impreună și pământul și țara aceasta cu rugăciunile și ajutorul sfântului Nicodim de multe nevoi se păzește, și se izbăvește, precum și această sfântă și D-zeească mânăstire Tismana, care ține și are în sine comoara de mult preț a sfintelor sale moaște și odoare, de mai sus arătate, de multe primejdii și bântuieli ale văzuților vrăjmași este păzită și apărată, totdeauna cu grabnica și călduroasa folosință a sa.

Reconstrucția aripii sudice mănăstirii

Iar sfânta mânăstire aceasta Tismana, că a fost cu adevărat după ascunderea sfintelor moaște ale Sfântului, precum s-a zis mai sus, pustie mai mult de 30 de ani, arsă, Biserica cea mare sfărâmată până în pământ, clopotnița și zidirile prin prejur mai mult de jumătate, iar pe alocurea și până în pământ de turci, și de tătari, din întâmplările vremelor celor cu multe răzmerițe și robii. Și din pricina aceasta a războaielor celor mari, ce aveau atuncea turcii, și tătarii cu nemții și cu ungurii, și cu Domnii țărilor românești, mai toate sfintele mânăstiri și biserici cele de dincoace de Olt ale băniei Severinului era pustii și se arsese și se stricase, unele de tot, altele pe jumătate, altele mai puțin, din pricina închiderii într’însele, a unor oștiri nemțești și ungurești, ce le zicea borlani.

Iar că au fost stricate și pustii, precum s-au zis, acesta este cu adevărat, căci unele mânăstiri și Biserici de atuncea și până astăzi sunt pustii, stricate până în pământ, cât abia puțin ceva și se cunoaște din rămășița zidirilor lor, și numele și pomenirea lor de tot s-a uitat, ce a fost pe la acele locuri, precum și mânăstirea Vodița, ce mai sus zisă, că s-a fâcut de Sfântul, cum și mânăstirea Vișina, care a fost zidită subt munte, lîngă apa Jiului, între satele Porceni și Bumbești, și a fost înălțată de marele Mircea Voievod, fiiul lui Radu Negru Voievod, și hramul al sfintei Biserici a fost Sfânta Treime, precum în hrisovele lor, ce sunt la Sfânta mânăstire Tismana arată; ci fiind acestea zise două sfinte mânăstiri, Vodița și Vișina, aproape de drumurile cele mari, ce merg în țara ungurească și nemțească, adică mânăstirea Vodița de drumul rușavei, iar mânăstirea Vișina de drumul Vulcanului, și din pricina trecerii adeseori a oștirilor nemțești, ungurești, turcești, tătărești, pe aceste drumuri, nu s-au mai făcut aceste sfinte mânăstiri, iarăși la loc de fericiții Domni, strănepoții fericiților Domni ctitori acestor sfinte mânăstiri.

Iar sfintele mânăstiri Tismana, Cozia, Bistrița, Govora și altele, fiind mai de lături, iarăși s-a prefăcut de iznoavă la loc, după cum au fost făcute de fericiții Domni de atuncea, strănepoții fericiților Domnilor, ctitorilor celor vechi, însă prefacerea sfintei mănăstiri Tismana s-a început la anii facerii 7034 (1520) de Radu V.V. cel frumos, și scurtându-i-se viața, nu s-a săvârșit și a stătut nesăvârșit peste 10 ani mai mult, până în Domnia fiului său, Mircea Voevod, și la acest Mircea V.V. s-a săvârșit sfânta mânăstire de zidire la anii facerii (1542) precum se arată anii în piatră din stâlpii ușii Bisericii cei mari, afară în tindă jos, iar de zugrăvit s-a zugrăvit la anii de la facere (1566) în zilele lui Petru Voievod, fiul mai sus zisului Mircea V.V. cu cheltuiala vornicului Nidelco, și de atuncea și până astăzi stă sfânta Biserică aceasta neclătită, și nestricată, fără de cât tâmpla s-a mai preînoit în două rânduri și zugrăveala, iar zidirile împrejur odată. Căci s-a mai ars și s-a stricat de turci cu salaori, zicând că este cetate, și i-s-au luat porțile fiind îmbrăcate cu fier, în trecuta răzmeriță a turcilor cu nemții, la anii de la Hristos 1788.

Iar sfânta mânăstire a Bistriții s-a preînnoit al doilea din temelie, de însuși ctitorul său, întru fericire Banul Barbul Craiovescul, măcar că în spisanie în piatra deasupra ușii Bisericii cei mari a mânăstirii Bistriții, care este din afară în tindă, ce s-au prefăcut al doilea mai de curând, scrie, că după ce a făcut Banul Barbul mânăstirea Bistrița cea dintâi, și mai trecând câțiva ani, s-a pus Domn Mihnea Voievod, ce i s-a fost zicând Dracea, și acel Domn având pizmă și mânie pe numitul Ban și fiind cu turcii, a venit la mânăstire și a pus de i-a dat foc și o a stricat până în temelie mânăstirea cu Biserică cu tot; și după, moartea numitului Domn iarăși numitul Ban o a făcut aceasta, ce este acum, precum s-a zis și mai sus. Dar noi la aceasta nu dăm crezământ, căci cum acel Domn fiind creștin drept și credincios, pentru mânie și pizmă să facă o faptă rea, păgânească ca acesta, să strice sfintele jertfelnice și lăcașurile cele D-zeești ci se înțelege că acel Domn fiind cu oștirile turcești și tătărești, și când biruia turcii, mergea pe la mânăstirile la care era închise oștirile nemțești și ungurești, precum s-a zis mai sus, și dacă îi biruia, de loc răutatea și pizma păgânilor, ce este asupra Bisericii creștinilor și asupra creștinilor, nefiindu-le voia a ști de Domn, le ardea și le sfărâma, precum vedem până astăzi făcându-se de păgâni, cu slobozirea lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre. Și de aceia, pricina aceasta a arderii și a sfărâmării mânăstirii Bistriții a aruncat asupra zisului Domn de mai sus, și a scris în spisanie, neștiind că pe acele vremi, când s-a ars și s-a stricat mânăstirea Bistriții, mai toate sfintele mânăstiri din aceste cinci județe s-au ars și s-au stricat și s-au pustiit, precum s-au zis mai sus, care; din pricina aceasta a mai sus ziselor războaie și a arderilor și a sfărâmărilor și a pustiirilor sfintelor mânăstiri, a rămas sfintele moaște ale Sfântului Nicodim de tot tăinuite și neștiute de nimeni până acum, precum s-a zis și mai sus.

Felonul cu care Sfântul Nicodim a trecut prin foc, a rămas la Tismana

Iar acum în trecuta răzmeriță a doua a muscalilor cu turcii, la anii de la Hristos 1810, viind aici, în sfânta mănăstire Tismeana, un gospodar servesc din Cladova, anume Crăciun, fiiul lui gospodar lovan, obar cneaz din Porecia, care dintru alte multe vorbe și pentru facerea acestei zisei sfintei mănăstiri, cum s-a făcut prin strădania sfântului Nicodim prin descoperire D-zeească, precum s-a zis mai sus, și pentru facerea de minuni ale Sfântului, și pentru îngroparea în mormânt și scoaterea din mormânt și ascunderea și tăinuirea sfintelor moaște ale sfântului.

Atunci a răspuns numitul gospodar zicând: că sfintele moaște ale sfântului Nicodim tot trupul întreg numai lipsa unui deget, sunt în țara lor, în Serbia, cu bună seamă la o mânăstire, ce se zice Patrierchie de lângă orașul Epec. Ci aceste cuvinte ale numitului gospodar erau de tot necrezute în sfânta mânăstirea noastră, aceasta Tismana, țiindu-ne noi de cuvântul cel mai sus zis, că sunt ascunse și tăinuite.

Iar acum al doilea, la anii de la Hristos 1823, august 15, la prăznuirea Adormirea Maicii D-lui Nostru Iisus Hristos, la praznicul hramului sfântei mânăstiri, a venit un părinte monah sârb, taxiot sfetagoreț, de la sfânta mănăstire Hilindaru, cu numele Iacov și ne-a spus, zicând: că viind el acum de la sfântul Munte, a dat prin țara Serbiei și mergând pe la câteva, mânăstiri de acolo, a mers și pe la zisa mănăstire Patrierchie, și a văzut în Biserica cea mare a acestei sfintei mânăstiri patru sicrie cu sfinte moaște, trupuri întregi, puse înaintea sfântului altar, pe dinaintea sfintelor icoane celor împărătești, din care scrie unul cel dinaintea icoanei Domnului, zice, că se numea sfântul Nicodim, având la mâna dreaptă lipsă un deget, precum și mai sus s-a zis și sicriul împrejur slovenește, care pomenește și de mânăstirea Tismana.

Apoi după această arătare a zisului monah svetagoreț, tot întru acest an mergând noi Ștefan Ieromonac la sfânta mânăstire Cernica, ce este aproape de orașul București, pentru oareșicare trebuință, duhovnicească și mergând și pe la P. Arhimandritul Calinic, starețul zisei sfintei mânăstiri, și din vorbă în vorbă a venit cuvântul pentru sfintele moaște ale sfântului, și ne-a spus și sfinția sa, că în anul trecut după rebelie au venit aci la sfânta mânăstire Cernica, un preot sârb mirean cu alți doi mireni sârbi spre închinare și după închinare au mers și pe la sfinția sa pentru blagoslovenie, și din vorbă în vorbă au spus și ei sfinției sale tot asemenea pentru sfintele moaște ale sfântului, că ele sunt în țara lor în Serbia tot la zisa sfânta mânăstire Patriarchie, de lângă orașul Epec și tot așa fără deget, precum s-au zis și mai sus și pentru aceste trei arătări a zișilor, am crezut și noi părinții călugări din sfânta mânăstire Tismana, că așa va să fie cu adevărat, căci de ar fi tot aici ascunse și tăinuite, precum se zice în trei sute și mai bine de ani, de când s-au ascuns până acum, poate s-ar fi descoperit la vreunul din părinții călugări ai sfintei mânăstiri, sau la altcineva, unde sunt ascunse. Ci se înțelege, că pentru acesta nu s-a descoperit până acum, unde sunt ascunse, fiindcă sunt cu adevărat în țara Serbiei, precum s-a zis.

Iar de cine s-a dus acolo nu se știe, fără decât zicea unii din părinții cei bătrâni cu știință, din cei mai sus ziși ai mânăstirii, că pe acea vreme, pe când erau sfintele moaște tot trupul întreg al Sfântului, de față în sfânta Biserică, cum și după ascundere, erau în sfânta mânăstire aceasta a Tismanei mai mulți părinți călugări serbi, decât români. Și că atuncea curând, nu după mulți ani după ascunderea sfintelor moaște ale sfântului a fost arderea și pustiirea sfintelor mânăstiri, precum s-a zis mai sus și că din pricina acesta a sfărâmării și a pustiirii mănăstirii au fugit toți părinții serbi în țara lor în Serbia. Și părinții călugării români aici prin pustia Cioclovinei prin văi și prin peșteri, de frica turcilor și a tătarilor. Și zic, poate că atuncea vor fi luat sfintele moaște ale sfântului, de unde a fost ascunse, pe ascuns de către zișii părinți călugări români, și le-au dus cu ei la zisa mânăstire Patrierchie, la care se zice, că sunt acum sfintele moaște ale sfântului Nicodim de aici, de la sfânta mânăstire Tismana, și acesta se înțelege, că cu adevărat așa este, zic eu Ștefan Ieromonah, căci alții străini n-a avut cine să ia sfintele moaște de aici de la sfânta mânăstire, de unde era ascunse, și să le ducă în Serbia, fără decât acei părinți, ziși serbi, ca unii ce se vede, că au știut vreunul din ei unde au fost ascunse.

Sfintele moaște păstrate azi în mănăstirea Tismana

Insă acum mai în urmă, unul din noii părinți călugări de ai sfintei mânăstiri aceasta Tismana având multă dorire de a merge acolo la zisa mânăstire Patriarchie, din Serbia, spre închinare și vederea sfintelor moaște ale Sfântului, și spre știința sfintei mânăstiri Tismana, de a se ști, de este cu adevărat acele sfintele moaște ale sfântului Nicodim de aici, sau ale altui sfânt Nicodim, sunt acelea de la sfânta mânăstire Patriarchie, din care părinți am fost și eu unul Ștefan Ieromonahul, și mergând prin Serbia până la orașul Novipazar, ce este de ținutul Bosniei, peste granița sârbească, după cum țin sârbii acum cale de patru ceasuri. Și aici fiind turcii răi nu ne-au lăsat să ne ducem înainte la zisa mânăstire Patrierchie, zicând că suntem spioni, și ne-a pus la popreală, însă nu în temniță, ci la un han în seama hangiului spre pază, ca când ne va cere, să ne dea, și ne-a ținut nouă săptămâni, cât ne speriasem, că nu vom scăpa cu viață, și așa prin mari rugăciuni întăi către Sfântul apoi, și către neguțători creștini de acolo, care întâi prin ajutorul Sfântului, ce au luminat pe zișii neguțători, de a mers la turci, și prin rugămintea lor în multe rânduri și cheșuirea pentru noi, de a bea a voit turcii, de ne-au dat drumul, însă îndărăt în Serbia, iar nu înainte, la zisa mănăstire Patrierchie.

Dar fiind cu apropiere această mănăstire de zisul oraș Novi-Pazar, cale de patru ceasuri, cât și altă mânăstire, ce-i zice Visoca Deciană, care și această sfântă mănăstire are întregi sfinte moaște ale sfântului Crai Ștefan, ctitorul acestei sfinte mănăstiri. Merg în toți anii zișii creștini din Novi-pazar, pentru închinare, și tămăduire la tot felul de boale la zisele sfintele mănăstiri, care și aceștia, cu care am vorbit și i-am întrebat pentru sfintele moaște ale sfântului, asemenea ne-a spus, precum s-a zis mai sus, că sunt sfintele moaște la zisa mânăstire Patrierchie, de se numeșce Sfântul Nicodim cu adevărat și fără deget, cum și ziua prăznuirii sfântului, în 26 decembrie, precum și aici în mănăstirea sârbească. Și dintr-aceste trei, adică, întâi potrivirea numelui sfântului Nicodim, a doua lipsirea degetului, a treia potrivirea zilei, în care se serbează, se înțelege, că cu adevărat acelea sunt sfintele Moaște ale sfântului Nicodim de aici, din sfânta mânăstire Tismana.

Iar cum și în ce chip și de unde sunt, și cum s-au adus acolo la sfânta mânăstire, au zis că nu știu, cu toate că încă mai înainte până a nu merge noi în Serbia, niște oameni de cinste servi mai de aproape, bătrâni și cu știință din vechime, și din vorbă în vorbă, pentru pricina neștiinței ducerii sfintelor moaște ale sfântului, cum s-a luat de aici, de la mănăstire, de unde au fost ascunse și s-au dus în Serbia, și că poate de părinții călugări sârbi, ce au fost în vechime la această sfântă mânăstire, să fi le luat cu ei, când au fugit în Serbia, de frica răzmeriților celor mari de atunci și a robiei de turci și de tătari, atunci au răspuns zicând sârbii, că cu adevărat așa este, că de acei ziși părinți călugări sârbi  s-au luat și s-au dus sfintele moaște ale Sfântului Nicodim în Serbia, dar însă nu atunci întăi, când au fugit, ci al doilea rând; căci întâi cercând n-au putut nici să se apropie, unde erau sfintele moaște ascunse,  pentru că a făcut minune Sfântul asupra lor, de i-a spăimântat, și cu frică mare înspăimântați, s-au făcut de au fugit mai degrab în Serbia.

Apoi după câțiva ani auzind, că s-a tras înapoi oștirile turcești și tătărești și că s-a  mai linișit vremea aici în țările acestea, iarăși s-au întors înapoi zișii părinți sârbi și găsind sfânta mânăstire arsă și sfărâmată, de tot pustie și pe nimenea într-însa, căci părinții români de se și adunaseră, de pe unde  erau  risipiți, dar fiind  mânăstirea  sfărâmată, precum s-a zis, toți își făcuseră colibe la un loc de ședeau,   aici  mai  aproape în  pustia  Cioclovinei, unde în urmă  s-a făcut aici și schit,   care  este  și acum. Iar  zișii părinți sârbi și-au făcut colibe în mănăstire  prin sfărâmările zidurilor, și a șezut așa câtăva vreme, apoi înțelegând și văzând, că iarăși vor să se înceapă aici în țările acestea răzmerițe și războaie mari, ca și mai înainte, între nemți și unguri cu turcii, și cu tătarii, au făcut sfat între ei, ca iarăși să se ducă în Serbia și să mai cerce au doară vor putea să ia și sfintele moaște ale Sfântului, să le ducă în patria lor zicând: că aici nu este nădejde de a mai ședea, de a mai viețui, cu atâtea răzmerițe.

Dar mai înainte până a nu cerca, fiindu-le frică, ca să nu-i pătimescă vreo pedeapsă de la Sfântul mai rea decât cea întâi pentru obrăznicia lor, ce voiesc de a mai cerca, s-au pus toți pe postire și rugăciuni cu lacrimi, în privegheri de toată noaptea și prin plecări de genunchi prin mare smerenie către Sfântul, și așa petrecând trei zile și trei nopți, nemâncând și nebând nicicum, li s-a dat voie de sfântul prin descoperire, de-au luat sfintele moaște ale sfntului, de unde erau ascunse, și luându-le au plecat noaptea pe ascuns, și au apucat pe valea cea dinaintea sfintei mănăstiri, adică cei zic acum șosea, printre munți și văi și păduri, până ce au trecut chotarele moșiilor sfintei mănăstiri cele din prejur, pentru ca să nu afle zișii părinți călugări români din pustia Cioclovinei, și locuitorii poslușnici cei dimprejur ai sfintei mânăstiri și așa într-acest fel se zice, că s-a luat și s-a înstrăinat de la sfânta mânăstire aceasta Tismana sfintele moaște ale sfântului Nicodim, de s-au dus în țara Serbiei la zisa mânăstire Patriarchie, unde de atunci și până acum sunt acolo nestrămutate, și făcătoare de minuni și tămăduitoare de tot felul de boale, precum și când era aici la sfânta mânăstirea sa Tismana.

Pentru că spun unii din creștinii de acolo, că fiind acolo odată răsmerițe foarte mari și temându-se egumenii și părinții călugări, zisei mânăstiri Patriarchie și toți locuitorii creștini de acolo din orașul Ipec, ca să nu se întâmple vreo batjocorire sau stricăciune de păgâni sfintelor moaște, au ridicat pe cele zise trei sfinte moaște, adică: zic ale sfântului Arsenie și ale sfântului Maxim, Arhiepiscopii Serbiei și le-au dus mai înlăuntru țării Bosniei pe la alte mânăstiri mai sigure, unde nu era frică. Insă zic, că pe ale sfântului Sava, dând turcii peste ele, unde a fost duse, le-au luat și le-au dus la vizeriul lor, ce era atuncea cu oștirile, și viziriul acela a pus de le-a ars, până s-au făcut cenușă, și cenușa s-a aruncat în văzduh. Iar pe ale sfântului Nicodim n-au putut să le mișce deloc. Iară mai pe urmă s-a arătat sfântul Egumenului, și unora din călugării a zisei mânăstiri, zicându-le să ia sfintele moaște, și să le arunce în toaia cea mai adâncă a apei, ce curge pe lângă acea mânăstire și aruncate fiind au stătut mulți ani, și când le-au scos le-au găsit zdravene, precum când le-au aruncat cu bună mireasmă, și fără nici un fel de stricăciune întru toate, și după scoatere s-au așezat iarăși la locul lor, și stau până astăzi, precum s-a zis. Si acestea s-a scris ca să se știe.

Întâi adică, pentru răpunerea sfântului mir al sfântului, al doilea, pentru arderea și stricarea și pustierea, și prefacerea sfintei mănăstiri și a sfintei Biserici, că nu este acum cea dintâi, care s-a făcut prin strădania Sfântului, de Radu Voievod Negru, mai înainte de anii de la facerea lumii (1386) căci această Biserică, ce este acum de la anul (1526) de Radu V.V. cel frumos și s-a isprăvit de fiul acestuia, Mircea V.V. la anii (1542) după cum s-a zis mai sus, a treia pentru aflarea și înstrăinarea, și ducerea în Serbia a sfintelor moaște a sfântului Nicodim, de la această sfântă mânăstire a sa Tismana, poate că și pentru această zisă înstrăinare așa a fost voia sfântului, cu slobozirea lui D-zeu, pentru multele greșeale, și a păcatelor noastre și se înțelege, că a cunoscut Sfântul mai înainte cu duhul, că o să se strice și o să se calce în mânăstirile sale din nou cei din urmă călugări așezământul și orânduiala sa, cea cu viețuirea de obște, și că pentru aceasta se vede, că a zis Sfântul către ucenicii săi, după isprăvirea de tot acestei sfintei mânăstiri Tismana: “fiilor, vedeți ce bun, sfânt locaș și îndemânatec pentru mântuire am înălțat cu ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și a prea curatei Maicii sale, prin care tot sufletul, ce va veni aici la această sfântă mânăstire pentru mântuire, va afla odihnă și spășenie sufletească în veci”.

Iar în vremele cele mai din urmă, răi oameni, și neascultători și defăimători, și călcători așezământurilor și orânduielelor părintești, cele pentru viețuirea de obște a tagmei monahicești vor veni și vor locui aici, numindu-se monah numai cu chipul, iar nu cu faptele; care puțin zic, anevoie vor putea vreunul aș mântui sufletele făcându-și voile lor.

Pentru sfintele rugăciuni ale sfântului Părintelui nostru Nicodim sfințitul, Doamne Iisuse Hristoase D-zeul nostru miluește-ne și ne mântuiește pe noi, Amin.

(Extras din manuscrisul lui Ștefan Ieromonah)

Părintele Cleopa Ilie – Predică a doua zi de Crăciun – Sfântul Nicodim de la Tismana

“ Astăzi este a doua zi de Crăciun. Nașterea Domnului veselește toată lumea creștină, căci astăzi Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului se naște, ca să izbăvească neamul omenesc din robia diavolului și a păcatului. Pentru aceea se bucură toată făptura de întruparea lui Hristos; pentru aceea îngerii cântă împreună cu oamenii și toate Bisericile creștine saltă de veselie duhovnicească. Căci prin Hristos întrupat ne împăcăm din nou cu Dumnezeu, ne izbăvim de moarte, ne împărtășim de darul Duhului Sfânt, primim prin botez harul mântuirii.

Astăzi a doua zi după Nașterea Domnului, prăznuim soborul Maicii Domnului. Astăzi lăudăm cu îngerii, nu numai pe Hristos care S-a născut pe pământ pentru noi, ci și pe Fecioara Maria care L-a născut din Duhul Sfânt. Și dacă se cuvine laudă unei fecioare că și-a păzit trupul curat, apoi se cuvine laudă cât mai multă Fecioarei Maria, care a născut pe Fiul lui Dumnezeu fără de păcat. Și dacă se cuvine laudă unei mame care naște un copil pe lume, oare cu cât mai presus se cuvine laudă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care s-a învrednicit să nască, nu un om, nu un înger, ci pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii? Deci să lăudăm împreună pe Mântuitorul și pe Maica Domnului, rugătoarea și mijlocitoarea noastră înaintea Preasfintei Treimi.

Astăzi, la 26 decembrie , Biserica Ortodoxă mai cinstește pe cuviosul Nicodim cel sfințit de la Tismana, un mare organizator al monahismului românesc în nordul Olteniei din secolul XIV. Iată, pe scurt viața lui.

Sfântul Nicodim de la Tismana era de neam macedo-român. El s-a născut la Prilep, în nordul Serbiei, prin anul 1320, într-o familie aleasă de părinți credincioși, care erau rude cu Stăpânitorii Serbiei. După ce a învățat carte în patria sa, a intrat de tânăr în cinul călugăresc, la mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos. Acolo a deprins în puțină vreme toată nevoința duhovnicească, cunoștiința Sfintei Scripturi și meșteșugul luptei cu gândurile și duhurile cele nevăzute. Apoi s-a ostenit câțiva ani ca sihastru într-o peșteră din apropiere, răbdând grele ispite de la diavol.

Ajungând duhovnic vestit în tot muntele, a fost ales egumen al mănăstirii Hilandar, unde adună o obște mare de călugări din toate țările ortodoxe, căci era mare dascăl al rugăciunii și duhovnic cu viață sfântă. Pentru acesta îl căutau mulți călugări și credincioși ca să capete binecuvântare, sănătate și cuvânt de folos. Dornic de mai multă liniște și înstrăinare, Cuviosul Nicodim părăsește Muntele Athos și se retrage la sud de Dunăre, unde întemeiază două mici sihăstrii monahale – Vratna și Mănăstirița. În urma unui semn dumnezeiesc vine în Țara Românească cu câțiva ucenici, sub domnia lui Vlaicu Vodă ( 1364-1377), și întemeiază câteva mănăstiri în nord-vestul Olteniei. Prima mănăstire întemeiată de cuviosul Nicodim a fost Vodița, nu departe de Turnu Severin, cu hramul Sfântul Antonie cel mare.

Apoi a înființat mănăstirile Motru și Visina , pe valea Jiului. Dar, văzând că se adună mulți ucenici în jurul lui, cuviosul Nicodim a găsit o mică sihăstrie pe valea pârâului Tismana, pe care o mărește și astfel, între anii 1377-1378, întemeiază Mănăstirea Tismana cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Timp de peste 20 de ani,cât a fost stareț aici, Sfântul Nicodim a format o obște de zeci de călugări, dintre care unii sihăstreau în pădurile neumblate din munții Tismanei. Însuși cuviosul Nicodim se retrăgea, în posturi, în anumite zile, într-o peșteră mică săpată de el în stâncă deasupra mănăstirii, care se vede până astăzi.

Prin anul 1395 marele stareț trece în Transilvania cu câțiva ucenici și întemeiază mănăstirea Prislop, apoi se reîntoarce la Tismana. Astfel vestea faptelor și a vieții sale plină de sfințenie a ajuns în toate țările din împrejurimi și mulți veneau la Mănăstirea Tismana să-l vadă, să primească sănătate, căci avea darul vindecării de boli, și să-i ceară cuvânt de folos sufletesc.

În vremea aceea Biserica Serbiei fiind în ceartă cu Patriarhia de Constantinopol, Sfântul Nicodim de la Tismana a fost rugat să mijlocească pentru împăcare. Deci, plecând cuviosul la patriarh împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, îndată a făcut pace și unire între cele două biserici, căci avea în inima lui darul lui Dumnezeu și toți se cucereau de înțelepciunea și blândețea cuvintelor lui. Ajungând la adânci bătrâneți, în anul 1406, la 26 decembrie, cuviosul Nicodim cel sfințit s-a mutat cu pace la viața cea veșnică, lăsând stareț la Tismana pe ucenicul său, Agaton.

Cinstitele lui moaște au fost așezate în biserică, în mormântul dinainte pregătit de el. Mai târziu moaștele cuviosului Nicodim au fost scoase din mormânt și așezate într-un sicriu, în naosul bisericii, spre închinarea credincioșilor. Dar, dorind unii să-i ia moaștele de la Tismana cuviosul Nicodim s-a arătat noaptea în vis egumenului și i-a poruncit să-i așeze moaștele într-un loc tăinuit, în munte, și numai un deget de la mâna dreaptă să-i lase în biserică, spre mângâierea fraților. Cu timpul s-a pierdut taina acesta și nimeni nu mai știe unde se află moaștele cuviosului Nicodim.

V-am istorisit pe scurt viața Sfântului Nicodim de la Tismana. Despre el să știți, că a fost un călugăr cu viață sfântă și că a organizat mai multe mănăstiri din Oltenia, întemeind în unele viața de obște cu rânduiala ca la Sfântul Munte Athos. Apoi să nu uitați că mănăstirea Tismana este și astăzi tot așa de renumită și frumoasă ca în trecut, și în ea se laudă neîncetat Dumnezeu, Maica Domnului și cuviosul Nicodim. Aici se nevoiesc călugărițe iubitoare de Hristos și multe suflete se liniștesc și se întăresc în credință în această mănăstire.

Căci mănăstirile sunt oaze duhovnicești și școli de evlavie ortodoxă pentru toți fii neamului noastru românesc. Noi nu putem trăi fără Hristos, fără Biserică, fără sfinți și fără mănăstiri. De aceea nu este țară creștină cu mai multe așezări monahale ca România. Nu sunt munți, dealuri, și văi împodobite cu mănăstiri și schituri mai frumoase ca la noi. Nu știm creștini mai evlavioși, mai blânzi și mai iubitori de Hristos ca în țara noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu din moși – strămoși.

De aceea ne sunt atât de dragi și frumoase sfintele noastre mănăstiri. De aceea le vizităm, ne închinăm și poposim câte o zi sau o noapte în liniștea lor duhovnicească. De la Tismana până la Putna, de la Mănăstirea Bodrog-Arad până la marea lavră de la Neamț, de la basilicile vechi din Dobrogea până în nordul Maramureșului, întâlnim numeroase mănăstiri și schituri. Acestea sunt perle ale neamului în care se slăvește Dumnezeu și se cinstesc sfinții Lui, în care se roagă cuvioșii călugări și se mângâie atâția credincioși din satele și orașele noastre. Păstrați această legătură sacră dintre sate și mănăstiri, dintre credincioși și monahi, dintre tradiția ortodoxă străbună și prezent.

Dumnezeu ieri și azi este același în veci, spune Sfântul apostol Pavel. Cinstiți comorile neamului și locașurile lui Dumnezeu în care sfintele rugăciuni se săvârșesc neîncetat și în care se păstrează moaștele multor cuvioși. Amintiți-vă de Sfinții noștri Părinți care s-au nevoit în ele. Amintiți-vă de smeriții noștri rugători care, lăsând toate, și-au luat crucea și au urmat lui Hristos. Ei n-au adus Domnului aur, smirnă și tămâie, ca magii de la Betleem, ci s-au dăruit ei înșiși cu totul lui Hristos, închinându-i inimile, sufletele, dragostea și credința lor.

Dar nici credincioșii noștri de la sate și orașe nu sunt mai puțini vrednici de cinstire. Dumneavoastră purtați greul și zăduful vieții în lume. Dumneavoastră aduceți lui Hristos , care S-a făcut prunc pentru noi, copii frumoși și împreună cu ei dragostea, blândețea și dreapta-credință pe care o păstrați cu atâta jertfă de două mii de ani. Dumneavoastră vă osteniți pentru familie, pentru Biserică și pentru țară.

Deci bucurați-vă că Dumnezeu ne iubește! Bucurați-vă, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut prunc pentru noi! Iată astăzi ne-am închinat la peștera din Betleem. Împreună am adus daruri, adică rugăciuni, cântări și colinde pruncului Iisus care stă culcat în iesle. Împreună am lăudat azi pe Maica Domnului și pe Sfântul Nicodim de la Tismana.

Fie ca smeritele noastre daruri de astăzi să ni le primească Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea noastră și a toată lumea. Amin.

(Notă: Fragment preluat din cartea " Predici la Marele praznice și la sfinții de peste an " de Părintele Cleopa Ilie)

Părintele Vasile Vasilache – Predică la Sfântul Nicodim de la Tismana despre valoarea Bibliei

Nota red.: Această predică a fost rostită de Părintele Vasile Vasilache în Catedrala mitropolitană din Iași, în a doua zi de Crăciun a anului 1936, pe vremea vrednicului de pomenire Mitropolit Nicodim (cel care avea să devină mai târziu Patriarh). În ziua în care era prăznuit și Sfântul Nicodim, zi onomastică pentru Mitropolitul Moldovei din acea perioadă, predicatorul a ales să vorbească despre Biblie, pentru că în 1936 apăruse o nouă traducere a Bibliei făcută de I.P.S. Nicodim, precum și Biblia ilustrată.

Frați creștini, în aceste sfinte sărbători ale Nașterii Domnului, tot sufletul creștin din lume, de oriunde, își are ațintite privirile și gândurile toate însuflețite de vesele simțiri, către Betleem. Acum, mai mult ca oricând, pe harta sufletească a omenirii creștine, centrul geografic e Betleemul. Capitala sufletească a acelor peste opt sute de mii de milioane de creștini, cât sunt pe întreg globul pământesc, e Betleemul. Acolo s-a născut pentru sutele de mii de miliarde de oameni din cursul atâtor veacuri, nu un împărat, ce a stăpânit lumea câteva decenii. S-a născut nu un înger al omenirii care să scânteieze de străluciri în lumina idealurilor omenești, ci la Betleem s-a născut Dumnezeul – Om, Creatorul și Stăpânul tuturor din veacurile trecute și din cele care vor veni fără de hotar. Împăratul întregii omeniri a coborât în împărăția creaturilor Sale, S-a născut și S-a întrupat asemenea nouă – în afară de păcat – pentru a da naștere și a întrupa împărăția duhovnicească a paradisului pierdut.

Toată omenirea creștină își are de Stăpân și Dumnezeu, pe cel născut la Betleem. Prin minunea întrupării de la Betleem, se începe o eră nouă, se întrupează odată cu Dumnezeu o lume nouă renăscută în duh. Iată pentru ce Betleemul e cetatea cea mai scumpă a sufletelor noastre. Din câte cetăți sunt pământ, nici o cetate nu se bucura de gloria Betleemului. Toate generațiile creștine, din toate veacurile și de oriunde, au slăvit, au cântat și fericit și preamăresc Betleemul.. Slava-i vine de acolo, că în el s-a născut Împăratul și Mântuitorul lumii.

Frați creștini, Betleem, tălmăcit pe românește însemna: Casa pâinii. Ce vorbitoare este pentru noi însuși această numire! Desigur, că acolo unde este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, acolo e și cuvântul lui Dumnezeu, acolo e și hrana spirituală a omenirii, pentru că unde e învățătorul în mod sigur e și învățătură, pâinea duhovnicească a omenirii.

Fraților, într-adevăr hrana sufletelor noastre e Cuvântul lui Dumnezeu. Pâinea îngerilor, care sunt numai suflet, e învățătura cea dumnezeiască a Sfintei Treimi. Aceeași pâine îngerească e hrana sufletelor omenești. Aceeași pâine îngerească întărește inimile noastre, după cum însuși și psalmistul zice: "Întărește-mă prin cuvintele Tale, Doamne”. Psalmul CXVIII, 28.

Învățătura cea sfântă a lui Iisus Hristos e, pentru sufletul gândurilor și al simțirii omenești, o euharistie. Ceea ce este Sfânta Împărtășanie, pentru întreaga ființă omenească, aceeași e și învățătura lui Hristos pentru gândul nostru. Ea sfințește și îndrumează viața noastră după cel mai minunat program de viață individuală și socială. Gândurile noastre se împărtășesc din cea mai sfântă și mai înaltă înțelepciune, nu omenească, ci dumnezeiască. Cine se împărtășește din învățătura lui Hristos se sfințește, după însăși spusa Lui, căci El se roagă lui Dumnezeu Tatăl, ca pe toți cei ce vor crede în El, „să-i sfințească cu adevărul Lui” (Ioan XVII, 17), pentru că, „ei acum sunt curați, pentru cuvântul care li s-a grăit" (Ioan XV, 3). Iată cum învățătura lui Hristos are putere de taină asupra sufletelor noastre.

Într-adevăr că, prin Sfânta Împărtășanie și prin Cuvântul învățăturii sfinte, noi trăim prin Hristos, în Hristos, iar Hristos trăiește în noi. Căci în momentul în care sufletul nostru e călăuzit de învățătura lui Hristos, nimeni cu nimic, cu nici o momeală, nu poate veni să ne robească unei alte ascultări decât aceea a lui Hristos. Învățătura lui Hristos e pâinea îngerească îndestulătoare, care în veacuri fără de hotar nutrește lumea îngerilor și care prezintă pentru omenire cele mai înalte și purificate idealuri, și nimeni altul n-a putut prezenta omenirii pilde de eroism, pe orice teren de activitate omenească, căci singură această ambrozie cerească e făuritoare de eroi.

Fraților, Biblia e casa pâinii, pentru fiecare din noi. În Sfânta Scriptură ca în cel mai strălucit palat pământean, noi găsim pe Domnul nostru Iisus Hristos, și apoi, în mod firesc, pâinea îngerească hrănitoare pentru sufletele noastre. Biblia e Betleemul sufletelor noastre.

În Biblie noi găsim răspuns mulțumitor cu privire la toate întrebările chinuitoare ale întregii probleme a vieții. În Biblie se dezvăluie tuturor întreaga istorie a mântuirii sufletului omenesc. Și tot prin ea suntem îndemnați să ne folosim de aceleași mijloace salvatoare sufletelor noastre.

Mai presus de toate, în Biblie avem imaginea curată și întreagă a Domnului nostru Iisus Hristos. În foarte puține cuvinte se poate spune că Biblia e "Cuvântul întrupat”- după cum a spus Sfântul Ioan Hrisostom, care veșnic propovăduiește învățătura cea sfântă, pentru mântuire. De aceea și îndemnul Bisericii este în a asculta, cu cel mai mare respect și cât mai des, învățătura Bibliei, pentru că prin ea noi ascultăm pe Însuși Dumnezeu.

De ne este sufletul frământat de întrebări, cu privire la originea acestei lumi, a scopului pe care îl are ea și noi, precum și în ceea ce privește chinuitoarea problemă a ceea ce va fi după moarte și altele la fel cu acestea, nu vom găsi la toate acestea un răspuns mulțumitor decât tot în Biblie. În ea ni se vorbește de Creatorul nostru al tuturor, în ea ni se va descoperi care e scopul cererii, care nu e altul decât fericirea noastră într-o cât mai apropiată unire cu Dumnezeu, și tot în ea vom găsi răspuns cu privire la moarte, răspuns care sfâșie perdeaua deznădejdilor, arătându-ni-se că prin moarte noi intrăm într-o viață veșnică.

De ești în deznădejdea unor suferințe nedrepte, citește ce a îndurat Iov, și toți proorocii Vechiului Testament, precum și sfinții Noului Testament și socot că îți va înzeci puterile tale, bine știind că atunci te afli pe calea atâtor eroi înaintași.
Pentru cel ce se afla împotmolit în căile păcatului, ale faptelor nelegiuite, iarăși se va găsi în Biblie leacul salvării. În Scriptură oricine vede în mod clar întreaga istorie a mântuirii sufletului omenesc. În prima parte, în Vechiul Testament, se înfățișează pregătirea acestei mântuiri, iar în partea a doua, în Noul Testament, realizarea ei.

Vă întreb pe voi toți: Ce n-ați da pe o carte în care știi că vei găsi pilde și sfaturi, pe care împlinindu-le, vei dobândi fericirea și mântuirea ta, a familiei tale și a tuturor celor dragi ție? Și cu cât dorința ta, de a avea o astfel de carte ar crește și nu ți-ar da tihnă, până când o vei procura, bine știind că autorul acestei cărți este cel mai înțelept om din lume? Ei bine, iarăși vă întreb? Cu cât e mai de așteptat ca întreaga suflare omenească, nu numai creștinească, să se zbată pentru a avea această carte a propriei ei fericiri, care e Biblia? Ea nu-și are de autor un geniu al omenirii, ci autorul inspirator e Însuși Dumnezeu. Cu atât mai mult atunci e de așteptat ca toți și toate, să alergăm să ne procurăm această carte, în care Însuși Dumnezeu ne sfătuiește ceea ce trebuie să facem pentru a dobândi fericirea… În Scriptură vezi cum, din oamenii cei mai păcătoși, asemenea nouă, prin împlinirea sfaturilor sfinte și prin ajutorul lui Dumnezeu, precum și prin sforțarea lor, au ajuns până la cele mai înalte trepte de fericire omenească.

Numai cine ascultă învățătura lui Hristos, și numai cine își făurește sufletul în această școală a Bibliei, acela poate să-și recapete credința, dacă a pierdut-o, ori să o întărească dacă e slăbită. Căci, după cum pe bună dreptate spune Sfântul Apostol Pavel: „Credința vine din auzite” (Rom. X, 17). Într-adevăr, cum vei putea să năzuiești pe căile Domnului, dacă nu știi ceea ce vrea Domnul? Numai cine știe, ce se cere să înfăptuiești, trece și la fapte. Căci „faptele izvorăsc din credință”, iar credința la rândul ei e izvorâtă din auzirea învățăturilor sfinte cuprinse în Scriptură. După cum un ostaș bun, nu poate fi decât acel ce cunoaște toată tactica de luptă și întreaga instrucție militară, tot așa și un creștin bun nu poate fi decât acela care este și un vrednic elev veșnic râvnitor în a cunoaște învățătura lui Hristos al cărui nume îl poartă. Pentru ca să poți fi un strălucit elev și fiu duhovnicesc al lui Hristos, se cere mai întâi să fii un sârguitor elev al Bibliei. Numai fiii Bibliei sunt și fiii lui Hristos.

Fraților, mai presus de toate, în Biblie găsim înfățișată imaginea adevărată a Mântuitorului. În ea ni se prezintă Iisus Hristos așa precum l-au înfățișat "cei ce au auzit, cei ce au văzut cu ochii lor, cei ce au privit și au pipăit cu mâinile lor cuvântul vieții” (I Ioan I, 1). În Biblie ni se oglindește în chip credincios imaginea reală a figurii lui Hristos. Ceea ce fac astăzi anumiți beletriști și autori de vieți romanțate, nu este decât o desfigurare pe care încearcă să o facă chipului lui Hristos. Și prin aceasta nu fac decât să-și ajungă cele două scopuri: crearea unui Hristos după dorințele lor – pe care îl vor iarăși răstignit, dar, în același timp, crearea unei literaturi de speculă, producătoare de bani grei. Între acești doi înfățișători ai Domnului nostru Iisus Hristos, orice om cu judecată, cu dorințe sincere de a afla adevărul, și acei ce sunt în frică de adevăr, pentru a li se înfățișa imaginea reală a Celui care înfățișează pe Însuși Dumnezeu, alege în mod sigur Biblia. Cine dorește să cunoască viața nu a celui mai strălucit erou pământean, ci a Dumnezeului – Om Iisus Hristos, nu poate să-și îndestuleze cunoștință adevărată, decât prin ceea ce îi prezintă Biblia. În ea noi găsim, și avem așa precum a fost, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

O, dacă am ști noi ca cel mai mare împărat al lumii, sau cel mai iscusit medic, sau cel mai înțelept om, ori cel mai bun și fericitor părinte al nostru atotputernic care să ne dea orice îi vom cere, este într-un loc anumit, cum am alerga, cum am lăsa toate, cum am cheltui și ceea ce n-avem, numai să ne ducern și să vedem și să cunoaștem măcar, pe acest om minune, care ne-ar putea veni în ajutorul nostru cu sfatul, cu sprijinul, cu vindecarea minunată, cu bogăția, cu fericirea.

Iată, noi acum cu toții știm că viața Dumnezeului – Om este cuprinsă în cea mai de seamă carte a omenirii, în Biblie. Cât ar fi de așteptat ca fiecare să caute să-și procure această carte, să o citească și să asculte înseși sfaturile și îndemnurile Acelui care nu ne vrea decât binele și fericirea noastră! Ar fi de așteptat ca toți, care suntem beneficiarii unei vieți omenești, să căutăm ca acestei vieți să-i adăugăm spiritul călăuzitor al lui Iisus Hristos, pe care îl desprindem din Cartea Sfântă. Să adăugăm la viața noastră, viața din viața Acelui care este creditorul însuși al vieții.

Într-adevăr, cine cunoaște pe Iisus Hristos, cine-i citește și-i aude zilnic predica Lui, nu este decât un renăscut la o viață nouă. Biblia ne descoperă o lume nouă spirituală. Morala vieții pe care ne-o scoatem din Biblie e superioară tuturor disciplinelor morale din omenire. Principiul de viață creștin, pe care l-a predicat acum două mii de ani Iisus Hristos, și pe care de atunci veșnic îl putem citi în Sfânta Scriptură, este acela al dragostei față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. Pentru creștini aproapele e oricine, iar cu dragoste datori suntem să îmbrățișăm pe oricine, chiar și pe dușmanii noștri. Și încă, câte nenumărate de multe sunt principiile sănătoase de viață, pe care avem să le desprindem din Sfânta Scriptură, prin care noi veșnic suntem inspirați și îndemnați prin cuvânt și pilda la tot lucrul bun, la toată fapta înțeleaptă și la calea cea adevărată a fericirii, nu numai a noastră personală, dar și a întregii societăți.

Biblia, fiind cartea dumnezeiască, nu ne îndeamnă decât la un trai duhovnicesc de înaltă viețuire omenească. Ea fiind cartea inspirată de Dumnezeu, la rândul ei nu este decât o inspiratoare la tot lucrul și fapta cu adevărat creștinească din această viață. De aceea, prețuirea noastră se cere să fie cu atât mai mare, cu cât știm că Biblia este lucrarea inspirată de Dumnezeu. În literele Scripturii noi avem imaginea sensibilă a gândului și a voii lui Dumnezeu. De voiești să te bucuri în a afla care este voia lui Dumnezeu, și care este programul de viață pe care ți-l prezintă ca un Părinte bun, Dumnezeu, străduiește-te și-l citește din Biblie.

O, cât ne zbatem, și cât ne muncim și cheltuim, până și viața noastră, pentru a cunoaște principiile abstracte ale cutărui filosof, matematician ori istoric… și când e vorba oare ca să cunoaștem care sunt gândurile lui Dumnezeu, ale Creatorului nostru cu privire la viața noastră, oare înțelept lucru este ca să nu ne străduim în a afla cele ce sunt cuprinse în Biblie? O, de ar fi ascunse în tainițele pământului, cu atât mai mult ar trebui să ne străduim și să scoatem la iveală, pentru cunoștința tuturor, acest tezaur al tuturor fericirilor noastre. Căci, dacă aceasta o facem când este vorba de gaz și de păcură și de metale, cu atât mai mult s-ar cere când este vorba să aflăm însuși elixirul vieții, fericirea sufletească după care atâta alergăm sufocați, ca să o dobândim și… totuși n-o dobândim. Dar iată, că nu ni se cer atâtea sforțări pentru a afla taina gândurilor cerești. Ele sunt puse la îndemâna oricui, numai cine nu vrea să întindă mâna nu le află, dar cine-și dorește fericirea, repede poate afla totul din Biblie, care e tradusă în atâtea limbi, pe înțelesul fiecăruia.

Cine își procură Biblia și o citește, intră deodată în școala virtuții, în școala celei mai înalte înțelepciuni, în școala celui mai mare Profesor al omenirii, care e Hristos. Așa că, pe drept spune un fericit scriitor bisericesc: “cine nu cunoaște Scriptura, nu știe ce e virtutea nici înțelepciunea; necunoașterea Scripturii e necunoașterea lui Hristos” (Fericitul Augustin).

Iată valoarea Bibliei. Ea e Betleemul zilelor noastre. Ea e casa pâinii noastre sufletești. În ea și prin ea cunoaștem învățătura lui Hristos, prin ea învingem pe dușmanii credinței noastre, în ea avem pâinea îngerească de care avem atâta nevoie, dar mai presus de toate, în ea avem pe Iisus Hristos, supremul nostru Părinte, Atotputernic, Atotbun și Atoatefericitor.

Fraților, Biblia e cartea al cărui preț nu trece cu ziua de ieri, ci ea are aceeași valoare astăzi ca și ieri și în veci. Cine se leagă sufletește de ea se unește cu veșnicia prin ea. Acela care o va citi va fi, după cum spune psalmistul, ca un pom sădit la izvoarele apelor, care-și dă rodul lui la timp. Pe când acei ce nu o cunosc, sărmanii sunt sterpi și nimicitori ai propriei lor vieți. Numai cine adăugă la înțelepciunea rațională și la experiența lucrurilor, spiritul rector, desprins din învățătura Bibliei, cu adevărat e un erou al tuturor învingerilor în viață, pe care încă de aici o încununează cu strălucirile unei fericiri pe drept râvnite de toți aceia care nu le au. Tuturor acelora care nesocotesc Biblia, deci învățătura lui Iisus Hristos cuprinsă în ea, noi le spunem împreună cu psalmistul David: "Gustați și vedeți că bun este Domnul, și fericiți sunt cei ce cred în El”. Psal. XXXIII, 8.

Fraților, după cum mulți Sfinți Părinți au spus-o : „Sfânta Scriptură e o epistolă trimisă de Dumnezeu oamenilor” (Macarie cel mare și Grigorie cel mare și alții). O, de ar fi să zăbovim mai mult timp asupra acestei mărturisiri, multe ar fi de spus. Dar să-mi fie îngăduit să vă fac numai o întrebare: Oare, dacă ar primi cineva dintre noi o scrisoare de la un împărat sau rege, oare nu am căuta să o citim? Și încă cu ce grabă și cu ce grijă ai căuta să o deschizi, pentru a afla cât mai repede, ce-ți scrie împăratul. Nu ar fi nimeni dintre noi care să spună că n-are timp să citească o astfel de scrisoare, pentru că are de citit alte cărți, și nu-i permite timpul să mai citească și scrisoarea împăratului adresată lui. Nu, ba din contră, el mai mult ca oricare altul, totul ar lăsa și mai întâi ar citi cele scrise de împărat… Sau poate ați socoti, că ar fi vreunul care pentru că nu știe să citească ar refuza să afle cele scrise?… Nu, căci chiar acela care nu știe să silabisească, el ar alerga în fugă mare, ca altul să i-o citească, și încă nu numai odată, ci de două și de trei ori încă, până când el ar învăța-o pe de rost.

Creștine, iată Biblia e o carte pe care ți-a trimis-o nu un oarecare împărat, ci Împăratul tuturor împăraților, Împăratul tuturor veacurilor, Împăratul celor văzute și al celor nevăzute, caută și o citește, căci în ea îți vorbește despre fericirea ta… Gustați și vedeți că bun este Domnul.

Frați creștini, aceasta-i noua noastră casă a pâinii sufletești, Biblia. Și după cum ați văzut ea nu este fără nici o legătură cu primul Betleem. Nașterea și întruparea lui Hristos ne-au dat nașterea și întruparea Cuvântului pe care îl avem în Sfânta Scriptură. Dar ceva mai mult, Biblia e Betleemul întrupărilor, nu numai a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar și a noastră a fiecăruia. Prin Biblie noi suntem chemați să întrupăm o nouă viață în duh, care să fie la înălțimea învățăturii lui Hristos, curată, plină de dragostea cea creștinească și veșnic râvnitoare către cele dumnezeiești. De aceea am socotit, că nu de mică importantă poate fi pentru folosul nostru sufletesc, că acum când prăznuim Întruparea lui Hristos, să vorbesc de cuvântul întrupat din Biblie, care să ne înalțe gândurile, să ne lumineze conștiința, și să ne facă volnici și cu suflet înflăcărat, că fiecare citind Sfânta Scriptură să întrupeze la rându-i o nouă viață în Hristos. Și iată că, prin aceasta s-a ajuns scopul pentru care a venit Hristos în lume, și pentru care avem aceste sfinte sărbători, ca noi să fim înălțați din păcatele noastre, până la a fi fiii și frații idealurilor vieții pământești. Căci Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, spune: "Că toți cei ce vor asculta și vor împlini învățătura Mea, îmi vor fi frați ai mei" (Matei XII, 49). Numai cine-și altoiește ființa lui cu cea a lui Hristos, ajunge să fie o făptură nouă.

Frați creștini, în prea frumoasa coroană de flori care alcătuiesc aceste sfinte sărbători, avem o floare a închinărilor noastre sufletești și Sfântului Nicodim. De aceea eu socot, că noi nu putem întâmpina pe acest Sfânt pe care îl prăznuim la aceste sărbători ale Domnului, decât tot cu cântarea bisericească: „Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului”. Și noi aceasta o putem zice, nu numai pentru că îl sărbătorim în aceste sfinte zile ale Domnului, dar și pentru că acest Nicodim, fiind de alt neam, a venit în veacul al XIV-lea, în părțile noastre scumpe ale Olteniei, unde a organizat viața monahală cea închinată numai Domnului. Și pentru această devotată servire Domnului, pentru care fusese dăruit cu darul facerii de minuni, el a și fost trecut în rândul Sfinților, pentru că Însuși Dumnezeu ne arătase nouă să facem aceasta, prin minunile pe care le făcea Nicodim cel Sfințit. Din acestea cunoscând viața lui mai bine, noi vedem că suntem și mai mult îndreptățiți să-l întâmpinăm cu cântarea bisericească: "Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”.

Și-n sfârșit, fraților, socot că tot această este cea mai potrivită cântare cu care putem întâmpina noi acum, pe ierarhul nostru iubit, care-și sărbătorește onomastica, în aceste scumpe zile ale Domnului: "Bine ești cuvântat cel ce vii în numele Domnului”.

Într-adevăr, în numele Domnului Iisus Hristos și prin puterea Lui, I. P. S. Sa își are arhieria lui Hristos, și apoi tot în numele Domnului a fost pus ca ierarh conducător al acestei strălucite eparhii, și, în sfârșit, tot în numele Domnului, Moldova toată l-a chemat, pentru că în numele Domnului să ne păstorească pe noi toți. De aceea socot că cel mai firesc ecou al sufletelor noastre nu poate fi decât această minunată slavoslovie bisericească: „Bine cuvântat ești Înalt Preasfințite Nicodim pentru că vii în numele Domnului”.

Și aceasta noi o putem zice, Înalt Preasfințitului nostru Mitropolit, pentru că cu adevărat este binecuvântat, fiindcă omul acesta a prezentat întregului neam românesc, Biblia Cuvântul întrupat, în o nouă și strălucită tălmăcire românească.

Socot că în aceste clipe sărbătorești, nu pot să fie prea mărite alte bucurii sufletești decât aceea că Înalt Preasfinția Sa a fost alesul lui Dumnezeu, ca să împărtășească gândurile și voia Lui, poporului românesc. Înalt Preasfinția Sa a citit nu numai pentru Înalt Preasfinția Sa, care este voia lui Dumnezeu cu privire la fericirea omului, ci a și prezentat-o într-un frumos veșmânt omenesc, pentru douăzeci de milioane de suflete de români, din țară și străinătate. Ba ceva mai mult, trebuie să o mărturisim cu toată dreptatea, că nu numai pentru douăzeci de milioane, ci pentru sute de milioane de români, bine știind că traducerea Bibliei apare rar, la epoci de veacuri, căci iată de când e neamul nostru românesc, avem abia trei traduceri întregi ale Bibliei și cu aceasta a patra. Cine știe când va mai apare de acum o altă traducere.

Iată cinstea cea mare de care s-a învrednicit ierarhul nostru, ca să prezinte milioanelor de suflete românești acest fagure ceresc al Sfintelor Scripturi; să prezinte Cuvântul Întrupat al lui Hristos; să prezinte mântuirea sufletească a tuturor acelor care vor citi această epistolă cerească, pe care I. P. S. Sa a tălmăcit-o pe limba românească, pe înțelesul tuturor.

Fraților, în aceste clipe de aleasă bucurie, când sărbătorim pe un așa de strălucit ierarh, socot că însăși bucuria noastră sufletească e însutit mărită, pentru că și noi suntem fericiți, căci prin I. P. S. Nicodim suntem generația Bibliei, fiindcă avem un Mitropolit al Bibliei, care ne-a dat anul acesta nu numai o singură prezentare a Bibliei, ci două. Prin I. P. S. Sa, avem pe românește și prima Biblie ilustrată. Ceea ce nu ne-am învrednicit să avem până acum, iată că I. P. S. Nicodim, pe drept numit Mitropolitul Bibliei, ne-a dat și o Biblie ilustrată.

Socot că, dacă Dumnezeu ne-a învrednicit să ne dea un Mitropolit al Bibliei, ne va învrednici și pe noi cei ce suntem păstoriți de un așa ierarh ca să fim la rândul nostru o generație a Bibliei, să fim fiii sufletești ai Bibliei.

Fraților, socot că sunt în voia sufletelor și a dorințelor d-voastră a tuturor, când îmi iau îndrăzneala de-a mă face un smerit ecou al tuturor urărilor de bine pe care dorim cu toții să le împărtășim I. P. S. nostru Mitropolit, grăindu-le ca pe o rugăciune către Dumnezeu: Ne rugăm Bunului nostru Părinte al luminilor, ca să dea Înaltului nostru Mitropolit, adâncile bătrânețe ale Apostolului și Evanghelistului Ioan mult iubit de Domnul, pentru că în același duh scripturistic ca și el, în aceeași strălucire păstorească ca și el, și în aceeași dragoste ca și acest Apostol Ioan, să ne conducă la viața fericirilor mult dorite.
Mulți ani fericiți I. P. S. Stăpâne! Amin.

(Protos. Vasile Vasilache din volumul "Dumnezeu este Lumina” – Predici)

Nota red. – Părintele Vasile Vasilache a realizat la rândul său, mult mai târziu, o nouă traducere românească a Sfintei Scripturi. Ajuns pe treptele vieții la rangul de Vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele Două Americi, Părintele Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilache a consemnat într-o carte publicată în S.U.A., în 1990, câteva rânduri despre această lucrare excepțională la care a trudit 25 de ani: "Traducerea Sfintei Scripturi am început-o încă de pe când eram la Mănăstirea Antim din București, am continuat-o apoi în munți, la Schitul Pocrov, iar când m-au scos din mănăstire, din călugărie și din preoție, am tradus-o în Casa părintească, la Vutcani, Fălciu, apoi, după anii de închisoare, la Bobâlna, în Transilvania, la toată această trudă înjugând ziua cu noaptea, între anii 1944 și 1969.

Când ne-au arestat – pe mine și pe fratele meu, Arhimandritul Haralambie, multe volume de manuscrise ale lui și ale mele, le-a ars securitatea, iar biblioteca toată a fost distrusă și risipită. Sfânta Scriptură, în manuscris, ocrotită de mâna nevăzută a lui Dumnezeu, nu au luat-o. Când am avut chemarea să plec în America, nu am putut să iau cu mine această nouă traducere a Bibliei, ci ea a rămas tăinuită la un bun prieten în București.

După 21 de ani, având și eu slobozenie de a vizita România, am avut plăcuta bucurie să o revăd între 3 și 23 septembrie 1990. Prima grijă a fost aceea de a lua cele 10 pachete, cu 35 de registre mari, ale traducerii Bibliei, în manuscris, și a le face danie Academiei Române, spre păstrare, cu clauză de a avea răspunderea personală a tipăririi ei cât voi trăi. (n.n. – Părintele Vasile Vasilache a trecut la Domnul în anul 2003).

Ce se va întâmpla cu această traducere a noastră a Sfintei Scripturi, nu e în puterea noastră de a ne gândi, ea rămânând în mâna Atotputernicului Dumnezeu, care toate câte le voiește le face în cer și pe pământ.

E cartea Lui, e gloria Lui pentru mântuirea noastră, eu am fost doar un smerit traducător al ei în limba română.” (Pr. Dr. Vasile Vasilache – "Întreita iubire, de Dumnezeu, Biserică și Neam”, S.U.A., 1990.)

Preot Nicolae Tănase – Să fim fericiți de Nașterea Domnului – Sfântul Nicodim de la Tismana și puterea rugăciunii

26 decembrie, a doua zi de Crăciun – Puterea rugăciunii și hoția

După ce ieri am serbat Nașterea Domnului, astăzi, a doua zi, o serbăm și pe cea prin care ne-a venit bucuria acestui mare praznic al creștinătății, Crăciunul, adică pe Maica Domnului, Fecioara în care însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a întrupat, pentru a noastră mântuire. Aceasta este una din sărbătorile de astăzi.

Tot astăzi este Duminică. Și ați auzit cântările Învierii, pentru că Duminica prea slăvim învierea Domnului, prima zi a săptămânii, în care am fost eliberați de păcat.

Tot astăzi îl prăznuim și pe Sfântul Eftimie cel nou care, alături de Sfântul Sava cel sfințit, ne-a lăsat nouă rânduielile slujbelor. Observați că rânduielile slujbelor sunt deosebite, organizate, cu scop precis și cu semnificație. Tot ce se-ntâmplă, tot ce se spune, toate gesturile înseamnă ceva. Ei bine, el, cel pe care-l prăznuim astăzi, a consemnat aceste rânduieli și așa au ajuns până la noi.

Sfântul Nicodim de la Tismana și puterea rugăciunii

Tot astăzi prăznuim și un sfânt din părțile noastre. Se numește Sfântul Nicodim de la Tismana. Acest Nicodim, trăitor în Sfântul Munte, a venit la noi și a organizat viața călugărească pe teritoriul patriei noastre. Mai întâi a zidit o mănăstire cu numele Vodița, undeva lângă Porțile de Fier. Ruinele ei se pot vedea și astăzi. Apoi a zidit o altă mănăstire, Mănăstirea Tismana – pe care mulți o cunoașteți, pentru că ați vizitat-o – unde-și are mormântul.

Moaștele lui nu sunt acolo, se păstrează numai un deget. De ce? Pentru că au fost ascunse de frica năvălitorilor, și Sfântul, până astăzi, n-a binevoit să le descopere. Unii sfinți sunt mai pretențioși. Spre exemplu nu lasă, având trecere la Dumnezeu, să se împartă corpul lor neputrezit. Alții sunt mai binevoitori și lasă ca o parte din corpul lor să se împartă la mai multe biserici, spre mai multă evlavie și spre a se putea închina mai mulți la corpul lor prea slăvit.

De ce nu putrezește? Pentru că nu mai poate să putrezească ceva care a fost pătruns de Duhul Sfânt. Ați auzit astăzi, la Apostol, zicându-se așa: „Roada Duhului este dragostea, bunătatea, îndelunga răbdare, blândețea…”. Nu le avem pe acestea? înseamnă că n-avem pe Duhul Sfânt în noi, adică puterea lucrătoare a lui Dumne-zeu. De aceea, se cunoaște care este creștinul care Îl are pe Duhul Sfânt și care este creștinul care nu-L are pe Duhul Sfânt. Amândoi sunt creștini, dar unul Îl are și altul nu-L are. Cum se cunoaște? Din ce face el, din cum se manifestă el, din cum reacționează el.

Sfântul Nicodim de la Tismana a făcut multe minuni. V-aș istorisi două, impresionante.

Domnitorul Ungariei de atunci, sub a cărui stăpânire eram și noi, avea o fată bol-navă de epilepsie. Închipuiți-vă câți bani cheltuise cu ea și nimeni nu putuse s-o vindece. A mers la Sfântul, Sfântul s-a rugat și a vindecat-o.

Domnitorul i-a spus așa: „Eu sunt catolic, vreau să trec la Ortodoxie. Ai făcut o minune pentru mine și un bine. În Biserica Ortodoxă există puterea lucrătoare a lui Dumnezeu. Dar, pentru o mai bună încredințare și ca să o fac cu toată inima și convingerea, fă te rog pentru mine o minune”.

„Ce minune?”, a întrebat Sfântul, care era starețul Mănăstirii Tismana.

„Fă o minune. Stai în foc. Să facem un foc și tu să stai în foc”.

Și au făcut un foc mare. Starețul, Sfântul Nicodim, a slujit Sfânta Liturghie, la sfârșit a luat Sfânta Evanghelie și Crucea și, îmbrăcat în veșminte, a intrat în foc.

Și a stat ce a stat acolo, până când domnitorul, plângând, a zis: „Ieși, sfinte, de acolo, și botează-mă!”. S-a botezat și a trecut la Ortodoxie.

Ca mulțumire, în fiecare an organiza hramul bisericii, la Adormirea Maicii Domnului. Când Adormirea Maicii Domnului pică lunea, miercurea sau vinerea, la mănăstire se mănâncă pește, nu se mănâncă deloc carne.

Într-un an, neștiind el rânduielile, a venit pregătit să dea de mâncare la mulțime de credincioși. Cred că vă-nchipuiți cum arăta mănăstirea și împrejurimile mănăstirii la vremea aceea. Cu mii, cu zeci de mii de credincioși.

Așa era atunci… Astăzi s-au mai răcit credincioșii și vin mai puțini. Chiar și de hram, chiar și Duminica și de sărbători, credincioșii noștri – nu numai la noi, ci în toată țara – vin mai puțini la biserică. Spre exemplu, ieri au venit la noi 282 de persoane. Ceilalți – 340 – au lipsit. Ori au fost în altă parte, ori au dormit, ori n-au venit. În Valea Screzii am constatat cu bucurie că două magazine erau închise. Dar, cu tristețe, am văzut că al treilea era deschis și acolo erau unii la băutură. Și patronul a spus: „Părinte, noi avem de alergat. Noi nu știm de Crăciun, de astea…”.

Închipuiți-vă, deci, la hramul Mănăstirii Tismana, câtă lume trebuia hrănită la vremea aceea. A venit domnitorul cu tot ce trebuie și a preparat mâncare.

A venit însă cineva și i-a spus: „Știe starețul că tu ai preparat mâncăruri de carne în atâtea tuciuri, în atâtea vase?”.

Zice: „Nu știe, dar nu trebuie așa?”.

„Nu trebuie. Astăzi este vineri, sărbătoarea a picat vineri și se mănâncă numai pește”.

S-a înfricoșat el și a ascuns fapta lui, a pus capacele peste toate vasele.

Când starețul a venit să binecuvânteze, a întrebat: „Ce aveți aici?”.

Domnitorul a spus: „Preacuvioase părinte, avem pește”.

„Bine. Faceți rugăciunea”.

Un diacon a zis rugăciunea cu tot poporul, iar Sfântul a dat binecuvântarea: „Doamne Iisuse Hristoase, binecuvântează mâncărurile acestea de pește, care se vor da robilor Tăi, și pe robii Tăi, că Sfânt ești întotdeauna, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin”.

L-a salutat pe domnitor și a urcat în peștera lui din munte, că era așa de sfânt, puternic în rugăciune, ascet și postitor, încât n-a rămas la masă.

Și s-a constatat minunea aceasta că, desfăcând vasele, ele erau pline cu pește preparat.

Vedeți, ce mare este Dumnezeu și lucrător prin sfinții Săi! „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!”.

Și multe alte minuni a făcut Sfântul Nicodim și încă face.

De aceea, când avem bani de cheltuit, să mergem la iarbă verde, dar să vizităm și mănăstirile noastre. Să ne amintim, să întrebăm: „Ce-i aici? Cum e aici? Ce s-a întâmplat aici?”. Acolo întotdeauna există o carte cu istoria mănăstirii. Toate sunt pline de minuni, pline de lucruri importante. Se cade nouă să cunoaștem toate acestea.

(Extras din cartea: Preot Nicolae Tănase – Predici si conferințe – Să nu-L răstignim iarăși pe Hristos)

Drd. Stelian Gomboș – Sfântul Nicodim de la Tismana – Model al rugăciunii lui Iisus în lumea post – modernă și impactul acesteia asupra vieții secularizate de astăzi

Moto: „Rugăciunea lui Iisus face din inima fiecăruia o chilie monahală unde se află „singur cu Singurul”, în tăcere. Nevoitorul învață să tacă. Dar tăcerea creștină nu poate fi despărțită de un cuvânt mereu reînnoit. La un moment dat, cel tăcut, isihastul, primește harisma cuvântului de viață, care merge de la inimă la inimă, cuvântul – sămânță”. Olivier Clement

Astăzi, a vorbi despre rugăciune, într-o lume în care avem atât de multe alte preocupări mult mai „palpabile și mai rentabile”, constituie, de cele mai multe ori, un „nonsens” datorită gândirii noastre foarte pragmatice în urma căreia așteptăm, în cel mai scurt timp, lucruri și rezultate foarte „concrete” și foarte „eficiente”!… Pentru foarte mulți dintre noi, cei așa ziși credincioși, a ne ruga înseamnă a depune un efort prea mare și pentru o lungă durată de timp (de fapt ar trebui să fie pentru toată viața) pentru care noi nu mai avem vreme sau, cu alte cuvinte, nu reușim să ne facem suficient timp!… Ne comportăm, în acest fel, în raport cu rugăciunea fiindcă foarte mulți dintre noi, nu (re)cunoaștem autenticul motiv și scop al viețuirii noastre pe acest pământ!…

În altă ordine de idei, nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credința, cu atât este mai puternică și nevoia sa de rugăciune. Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinței. Prin urmare și un fel de indiferență față de rugăciune. Poate că noțiunea de societate secularizată nu indică, totuși, o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepționale, nemaiavând puterea necesară de a se raporta la Sfinții Părinți ai Bisericii – care ar trebui să le fie exemple, în acest sens!…

„Pentru cel care dorește să-și mențină vigoarea credinței prin rugăciune se pune, astăzi, o dublă problemă: aceea de a-și apăra credința împotriva influențelor nefaste a unui mediu slăbit în credință și aceea de a apăra practica rugăciunii în cadrul unei societăți care a pierdut în mare parte uzul acesteia. În timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care își întărea credința și practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea să-și mențină credința și rugăciunea trebuie să se apere.” – ne relatează Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt”.

Și în această împrejurare ne poate veni în ajutor unul din Sfinții noștri Părinți, și anume Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana – originar din Serbia, care s-a călugărit la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos – unde se află centrul trăirii spirituale și al gândirii profund și autentic ortodoxe dintotdeauna, și care apoi, a venit și a întemeiat mai multe mănăstiri la noi, pe locurile vechilor sihăstrii și pustnicii, fiind considerat, din acest motiv, unul dintre principalii (re)organizatori ai monahismului românesc.

Sfântul Părintele nostru Nicodim a adus din comunitatea athonită a Hilandarului practica rugăciunii isihaste, practică ce va fi instaurată mai târziu în cealaltă parte a plaiurilor românești, de către Sfinții Paisie Velicicoski ori Vasile de la Poiana Mărului. Acest Sfânt al Bisericii noastre a adus această rugăciune cu toate roadele și foloasele ei, ce se cere și astăzi a fi reevaluată și reactivată, nu doar în mediile monahale, unde ea este practicată, ci și în societatea laică și laicizată a lumii post-moderne, în care ea trebuie cultivată în egală măsură, deoarece între viața monahală și cea din lume nu trebuie să existe diferențieri și despărțituri, din punctul de vedere al săvârșirii și rostirii rugăciunii.

Astăzi, ca întotdeauna, omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuși motivații care să-i poată susține credința și propria sa practică a rugăciunii. Și tocmai acest lucru ar putea face credința sa mai profundă, raportarea la modelele vii ale Părinților – între ei numărându-se și Sfântul Nicodim, precum și rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsură, ele nu mai sunt susținute de mediul social, ci pot fi luate, cel mai bine, din mediul Tradiției patristice, aghiografice și patericale.

Prin urmare, omul care reușește să-și întărească credința și rugăciunea prin motivații personale, corect reflectate, poate deveni el însuși un focar pentru consolidarea credinței și înnoirea rugăciunii în mediul său social, fiindcă la viața cea sfântă suntem chemați cu toții, fără a face însă din dobândirea sfințeniei, un scop în sine. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viața superficială, saturată de o continuă plictiseală și permanentă monotonie, care sunt două din cauzele slăbirii credinței și a rugăciunii, urmări ce duc, în fond, la vlăguirea și la secătuirea noastră duhovnicească; cu alte cuvinte – spune tot Părintele Stăniloae în aceeași lucrare – el poate ajuta să regăsească un conținut mai substanțial, să-și întărească rădăcinile adânci înfigându-le într-o mai mare profunzime a vieții, fără de care existența umană este de o uniformitate monotonă și lipsită de semnificație.

O trăsătură caracteristică a acestei societăți este aceea că omul se simte în ea mult mai singur, decât în societatea de ieri în care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu, lipsindu-se așadar, de comuniunea sfinților, a Sfântului Nicodim, căruia, oare câți dintre noi îi cunoștem viața sau îi urmăm credința, în duhul rugăciunii!… Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea care este atât de greu de suportat.

„El găsește în rugăciune mijlocul de a fi în comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinții Săi și ai Bisericii noastre, între care la loc de cinste se află Sfântul Nicodim. În acest fel îl are în rugăciune pe Dumnezeu Însuși și pe Sfinții Săi, în dialog cu el prin toate lucrurile și lucrările ajungând, astfel, ca el însuși să îl vadă și să-l înțeleagă pe Dumnezeu prin toate. Cel ce se roagă ia cunoștință de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu și nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vieții, ale unei vieți închise doar în orizontul pământesc. Își poate umple viața cu un conținut infinit” – susține același părinte în aceeași lucrare.

În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minții pe altarul inimii ori a sensibilității pline de iubire și de milă în care se află Hristos cu iubirea și cu mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai pentru persoana noastră: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Se pare, așadar, că prin aceasta ne interesăm doar de noi înșine. Dar în măsura în care mă consider păcătos, în mod sigur mă gândesc la toate păcatele pe care le-am săvârșit față de Dumnezeu și față de frații mei, deci mă rog, în virtutea dorinței de realizare a comuniunii, și pentru relații mai bune cu aceștia sau pentru ca ei să nu rămână pentru totdeauna afectați de nedreptățile mele față de ei, așa cum procedau și Sfinții Părinți cu toți semenii lor, în virtutea dragostei și a corectitudinii lor, alăturându-se acestora și Părintele nostru Nicodim.

În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel care, pomenind pe Dumnezeu, cinstește pe tot omul, află ajutor de la tot omul prin voința cea ascunsă a lui Dumnezeu. Și cel ce îl apără pe cel nedreptățit Îl are pe Dumnezeu luptând pentru sine. Cel ce-și dăruiește brațul său spre ajutorul aproapelui primește brațul lui Dumnezeu în ajutorul său”.

Rugăciunea este, așadar, un factor de însănătoșire și întărire spirituală a ființei mele, dar și o însănătoșire și consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalți în inima lui iar ei simt aceasta și vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu și mulți oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos adăuga: „În tradiția isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinții care se împăcau cu Dumnezeu și se afundau în pustie, mulțimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”.

Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând și oriunde, potrivindu-se la fel de bine și nevoitorului din pustie, și creștinului care viețuiește în tumultul cetății. Căci amândoi poartă același război nevăzut, cu aceleași „duhuri ale răutății” (cf. Efes. 6, 12), și amândoi au trebuință de aceeași armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeași țintă: – a mântuirii sufletului și a trupului.

Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană, deci și pe Sfântul Nicodim care a căutat răspunsul în moștenirea athonită, se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfințește timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfințească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenței lui Dumnezeu, fiind cu recunoștință față de El și cu dragoste și grijă față de aproapele, așa cum au fost acești Sfinți bineplăcuți lui Dumnezeu, printre care și Sfântul Nicodim.

„În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel mare.

Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ți silești sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie și cu multă dragoste… să te încredințezi lui Dumnezeu în toate faptele și în tot ce ți se întâmplă”.

Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăși a vieții și a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine și către frumusețe și că este de datoria omului să descătușeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloaie spunea, tot așa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toți laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare.

Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenții, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus, pe care Sfântul Nicodim a împlinit-o cu prisosință. Și pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creștin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne așteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimțite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viață”, aceștia fiind Sfinții și îndrumătorii duhovnicești, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat și totuși atât de departe…

Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică și neîncetată este chemarea continuă și neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima și cu mintea, având simțământul prezenței Sale, oriunde și oricând, chiar și în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă. Cel care se obișnuiește cu această chemare dobândește o mare mângâiere și nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspirația. „Miluiește-mă” sau „Miluiește-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expirația. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă, pe care au dobândit-o Părinții bisericești, știuți sau neștiuți.

La unii mari Părinți Duhovnicești rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuși al vieții, respirația, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului și sfârșitului, se recunoaște ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har.

„Atunci când Duhul Se sălășluiește în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, muncește, mireasma rugăciunii se răspândește din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mișcările minții curățite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sfântul Isaac Sirul.

Iar pelerinul ne mărturisește: „M-am învățat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simțit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea și în inima mea nu numai când eram treaz, ci și când dormeam, și nu s-a mai întrerupt nici o clipă” adică a ajuns la „starea de rugăciune”, împlinind, în acest fel, îndemnul paulin de a se „ruga neîncetat”.

Prin urmare, „actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a ființelor și a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, așa cum o arată atât de admirabil Psalmii și Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiți Părinți greci numesc „contemplarea firii”: omul adună rațiunile (logoi) lucrurilor, esențele lor spirituale, nu pentru a și le însuși, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creației. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însuflețite de Duhul vieții și al frumuseții tinzând către Obârșia paternă, care le primește, în distincția lor.

„Căci unirea, desființând separarea, nu dăunează câtuși de puțin deosebirii” spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement. De aceea se refugia Sfântul Nicodim în peștera Tismanei și în alte crăpături ori în „cela mai de jos ale pământului” pentru a ajunge la această stare de rugăciune neîncetată – aceasta rămânând moștenire și temei pentru viața monahală, cenobitică de mai târziu.

Sfântul Nicodim a ajuns la concluzia și la certitudinea că rugăciunea lui Iisus deșteaptă în inimă o dragoste fără margini. Tot în continuarea acestei idei se întreabă și Sfântul Isaac Sirul: „Ce este, oare, o inimă iubitoare? Și iată cum răspunde tot el: „Este o inimă care arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate făpturile… Iată de ce un astfel de om se roagă neîncetat… chiar și pentru dușmanii adevărului, și pentru cei care-i fac rău… se roagă chiar și pentru șerpi, însuflețit de mila nesfârșită care ia naștere în inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Și tot el: „Ce este cunoașterea? – simțul vieții nemuritoare. Și ce este viața nemuritoare? – să simți totul în Dumnezeu. Căci dragostea vine din întâlnire. Cunoașterea legată de Dumnezeu unifică toate dorințele, iată observația și concluzia la care au ajuns Sfinții Părinți ai Bisericii; Iar pentru inima care o dobândește, ea este numai dulceață revărsându-se pe pământ. Căci nimic nu se poate asemui cu dulceața cunoașterii lui Dumnezeu”, Care a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin niște deschizături, să Se arate minții într-o lumină a înțelegerii, cucerind-o, luminând-o și atrăgând-o spre Sine, după cum aflăm scris în Filocalia – Vol. 8, pag. 421.

Totul culminează cu adevărata iubire de aproapele. Mă gândesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la începutul veacului XX : „Fără rugăciune, toate virtuțile sunt ca niște copaci fără pământ; rugăciunea este pământul care îngăduie tuturor virtuților să crească… Ucenicul lui Hristos trebuie să trăiască numai prin Hristos. Atunci când îl va iubi în așa măsură pe Hristos, va iubi fără îndoială și toate făpturile lui Dumnezeu. Oamenii cred că mai bine trebuie să-i iubești pe oameni și apoi pe Dumnezeu. Și eu am făcut așa, dar nu ajută la nimic. Dar când, dimpotrivă, am început să–L iubesc pe Dumnezeu, în această iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Și în această iubire pentru Dumnezeu, vrăjmașii mi-au devenit și ei prieteni, făpturi ale lui Dumnezeu” – După cum aflăm consemnat în aceeași carte a lui Olivier Clement.

Drept măritorii noștri Părinți subliniază faptul că trebuie evitat proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înțelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat acest chip de către puterile răului. Atunci poți vedea inima omului ca loc în care binele și răul, Dumnezeu și diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forță exterioară, care nu poate duce decât la acel „coșmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poți interveni dacă-ți pui toată încrederea, dacă te lepezi de orice dorință interesată, dacă asemenea lui David, îți arunci armele și intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Și atunci Numele, devenit Prezență, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare.

Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”: „Ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepții freudo-marxismului!… Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina ființelor și a lucrurilor, fața ascunsă a lumii. Primesc harismele paternității spirituale, darul vindecării, darul proorociei sau darul facerii de minuni, pe care-l avea și Sfântul Nicodim.

Andrei Scrima, în cartea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susține că „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se înalță deasupra acțiunilor și gândurilor joase și pământești, se retrag și urcă împreună cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte înalt al singurătății, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor și separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statornicește într-o credință vie și le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuților unde El își arată mai apoi, neacoperită, slava… și strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…”

Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înțelegere, la o gândire plină de pace și de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual, căci Sfântul Nicodim, de pildă, nu era un antiintelectual, dimpotrivă: ea răstignește și învie mintea. Inima eliberată fiind de închipuiri ajunge să producă în ea însăși tainice și sfinte gânduri, așa cum pe o mare liniștită vezi peștii mișcându-se și delfinii dănțuind.

În rugăciunea curată este vorba de unirea minții (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece, o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă și ne va mai da în Iisus Hristos. „Este o rugăciune fără orizont și fără perspectivă, o rugăciune în care nu știm de ce să-i mulțumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm, nici ce anume să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experiența unui Dumnezeu personal. Și deci nu este rugăciune” – afirmă Părintele Dumitru Stăniloae.

Trebuie să precizăm, încă o dată, că această întâlnire a minții cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minții în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima își află odihna în minte, ci mai degrabă mintea își află odihna în inimă adică în adâncul inimii strâns unite cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale. Uneori, celor înduhovniciți li se dezvăluie tainele începuturilor și ale sfârșitului omenirii și universului. Ei participă la trecerea istoriei către Împărăție, așa cum a făcut-o și Sfântul nostru din Tismana Olteniei, devin părtași la nașterea noului Ierusalim; își află locul în comuniunea „păcătoșilor conștienți”, cei care se roagă pentru mântuirea tuturor. Dacă Biserica a condamnat apocatastaza origenistă ca certitudine doctrinală și ca automatism cvasiciclic, ea a încredințat, în schimb, celor înduhovniciți taina rugăciunii pentru mântuirea universală, activitate pe care Părinții noștri duhovnicești și-au asumat-o cu multă larghețe a inimii!…

„Rostind în rugăciunea lui Iisus „miluiește-ne”, ne amintim că nu te mântuiești de unul singur, ci numai în măsura în care devii o persoană în comuniune, care nu mai e despărțită de nimic. Cel care invocă Numele devine prietenul Mirelui, se roagă ca toți să fie uniți cu Mirele: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micșorez”. Nu mai vorbește de iad decât pentru el însuși, cu o smerenie fără margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lecție Sfântului Antonie, dezvăluindu-i că se roagă ca toți să fie mântuiți, el fiind singurul care merită să fie osândit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea că trebuie să-ți privești toți semenii ca pe niște sfinți și să te consideri drept singurul păcătos, „spunându-ți că în ziua judecății toți vor fi mântuiți, numai tu vei fi osândit” – Ne spune tot Olivier Clement. Și atunci, Domnul i-a spus starețului Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Această întâlnire în iubire dar și acest sentiment al diferenței infinite dintre Dumnezeu și mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci și al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Și fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea deja citată ne spune că „în întâlnirea cu Dumnezeu – Infinitul este perceput ca o bucurie nesfârșită, ca o lumină. Exprimându-le prin cuvinte, omul sugerează această bucurie care depășește orice limite. Deși încă foarte slab, cuvintele rugăciunii lui Iisus exprimă acest sentiment de bucurie, de recunoștință și de smerenie infinită. Dar lucrul principal nu e să rostim cuvinte. Principalul se află în această experiență a bucuriei, a recunoștinței, a iubirii, a smereniei și chiar a durerii nesfârșite care provoacă păcatul. Cuvintele nu mai formează un obiect de reflexie pentru cel care le pronunță. Ele nu se mai interpun între om și Dumnezeu, ci prin ele omul se adresează lui Dumnezeu Care este de față. Prezența lui Dumnezeu copleșește totul”.

Așadar, trecând noi prin gama aceasta de stări sufletești, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Cu ce ne alegem de la Sfinții noștri, de la Sfântul Nicodim acum la împlinirea a 600 de ani de nașterea sa în Ceruri? Dobândim liniște aducătoare de bucurie și reconfortare sufletească, împăcare cu Dumnezeu și cu sine. Minunea rugăciunii nu constă atât în împlinirea ei, în înduplecarea lui Dumnezeu, ci în atingerea tainică ce se efectuează între sufletul nostru limitat și Duhul nemărginit al lui Dumnezeu, experiență pe care au trăit-o și Sfinții, din belșug.

„Inima omului se află într-o stare prielnică primirii harului și binecuvântărilor lui Dumnezeu. Din această atingere odrăslesc o serie de transformări binefăcătoare în ființa noastră. Rugăciunea se face între noi și Dumnezeu în viața noastră umană. În adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă și rodnică între noi și Dumnezeu. Fără această relație personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credința rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă, cercetarea Părinților o cronologie seacă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipsește profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu și om” – reliefează Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.

Ținând seamă de faptul că, prin rugăciune omul pășește înaintea lui Dumnezeu, pentru a vorbi cu El despre sufletul său, despre desăvârșirea și despre mântuirea sa, rugăciunea rămâne suprema datorie a noastră, a tuturor creștinilor, văzând și constatând din cele enunțate aici importanța și actualitatea ei, fiind ieri, azi și în veci aceeași; ea fiind semnul supremației morale și duhovnicești în lume. Dacă, prin absurd, ar fi să înceteze, la un moment dat, rugăciunea pe pământ, nevinovăția ar rămâne fără ocrotire, păcatul fără iertare, virtutea fără putința desăvârșirii și lumea ar intra în întunericul stricăciunii și a morții care ar duce la noaptea veșnică a iadului, iar existența Sfinților ca vase vii ale Bisericii în care descoperim lucrarea Duhului Sfânt, sau pomenirea contemporană a Sfântului Nicodim nu ar avea nici un sens, nici un folos!… Nădejdea sporește prin rugăciune: nădejdea Zilei neînserate, când adierea Duhului va împrăștia cenușa și va arăta ca un „rug aprins” întru Hristos. Risipirea amăgirii și zdrobirea morții nu se vor săvârși fără mari încercări. Atunci, cine va chema Numele Domnului se va mântui, așa cum au făcut Sfinții – care au fost oamenii unui loc și a unui timp dat și bine delimitat dar care au ajuns locuitorii veșniciei, ai metaistoriei, ai timpului și ai spațiului universal.

Așadar, rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu și înalță sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârși și de care ne putem împărtăși zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului și înălțând mintea noastră spre Domnul și spre „casnicii Săi” – care sunt Sfinții, între ei sălășluind și Părintele nostru Nicodim cel Sfințit de la Tismana, căruia îi aducem în aceste vremuri binecuvântate, prinosul nostru de cinstire, prețuire și recunoștință. Urmează doar să-i înțelegem rugăciunii sensul, și să o cultivăm spre și pentru desăvârșirea noastră căci ea este semnul omenității și izbăvirii noastre, de-a lungul tuturor veacurilor!…

Din minunile Sfântului Nicodim cel sfințit de la Tismana (1310-1406)

Călătorind prin țara Sfântului Nicodim de la Tismana

Mânăstirea Tismana

Grupul de pelerini care an de an reface un traseu „pe urmele sfinților“, prin Macedonia („nici un an nu seamănă însă cu altul“), a poposit și la Nicodin, lângă Prilep, satul natal al Sfântului Nicodim (1320-1406). Aici mica biserică veche, biserica nouă și fântâna Sfântului Nicodim păstrează toate amintirea celui ce a plecat din Macedonia pentru a întemeia în Țara Românească mănăstirile Vodița (1369), Tismana (1377), Vrana, Mănăstirița, Gura Motrului și Visina, iar în Țara Hategului – Prislopul. Despre Nicodim tradiția spune că l-ar fi învățat să scrie chiar pe voievodul Mircea cel Bătrân (drept pentru care de curând a și fost pictată o frescă reprezentativă în acest sens în incinta Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului“ – Izvorul Mureșului).

Probabil că mulți au auzit despre Ohrid, sau Ohrida, ca despre un centru important al culturii bizantine. Despre orașul Ohrid, situat pe malul lacului cu același nume, tradiția spune că în vechime ar fi fost împodobit cu 365 de biserici mici, adică o biserică pentru fiecare zi a anului. Pe o culme a orașului, urcând niște străzi șerpuite, cu case albe (unele în stilul arhitecturii macedonene locale: „asemeni unor inimi deschise către cer“), drumul duce către biserica Sfântul Clement, cu un ansamblu pictural complex, datând din secolul 13. Alături, în galeria de icoane, lucrări de dimensiuni mari, unele cu două fețe, realizate cu multă migală, recreează crâmpeie dintr-o lume a duhului. În vale, pe malul lacului, străjuiește biserica Sfânta Sofia, împodobită cu picturi în frescă datând din secolele 11-13. De aici, un vapor de croazieră pornește zilnic spre insula Mănăstirii „Sfântul Naum“, un mic paradis în mijlocul lacului, spre granița cu Albania. Și tot pe malul lacului, la Struga, alături de bisericile „Sfântul Antonie“ și a Maicii Domnului, datând amândouă din secolul 14, chiliile călugărilor isihaști stau mărturie a vieții de rugăciune.

Creștinism milenar

Prin aceste locuri, un mileniu de istorie creștină poate fi recompus la nivel simbolic din mărturii în piatră. Biserica de la Curbinovo, spre exemplu, este un model de smerenie. Din afară duce cu gândul, poate, la umilul loc de naștere al Mântuitorului, înăuntru însă adăpostește picturi originale de secol 11, printre care și cunoscutul arhanghel de la Curbinovo, devenit simbol al spațiului macedonean. Poate puțini știu că în satul Varos, cunoscut pentru Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail“, mai există o biserică, „Sfântul Nicolae“, păstrând picturi de secol 14, printre care se remarcă scena Răstignirii – cu Mântuitorul urcându-Se singur pe cruce! Teologia imaginii continuă și la Mănăstirea „Ioan Bigorski“ (Botezătorul), considerată cea mai importantă din Macedonia. Iconostasul marii biserici de aici, sculptat, după măsura timpului de demult, cu numeroase scene din Vechiul și Noul Testament, este o adevărată istorie a mântuirii.

Între Cruce și Semilună

Dincolo de porțile mănăstirii începe însă o lume care în Macedonia avansează încet, dar sigur – atât cât Dumnezeu va îngădui: mahomedanismul. Minaretele mai vechilor și mai noilor moschei se regăsesc atât în îndepărtate sate montane, cât și în mijlocul orașelor. În acest context cultural, biserica din Bitolia poartă o istorie aparte. În vremea stăpânirii otomane creștinilor cu greu li se îngăduia să-și ridice biserici, și în orice caz acestea trebuiau să fie cât mai mici. De aceea Biserica „Sfântul Dumitru“ din Bitolia, situată în vecinătatea unor moschei, s-a dezvoltat mai degrabă în adâncime. Părintele paroh a studiat la București și știe română, dar mai sunt și alți preoți macedoneni care s-au orientat, pentru desăvârșirea studiilor teologice, spre România. De altfel, oamenii de aici au ceva din felul de a fi al românilor și sunt foarte primitori, mulți dintre cei care te-au cunoscut o dată așteptându-te și la anul. Atât la Bitolia, cât și la Crusevo, o localitate tipic montană, sunt comunități de aromâni, comunități care se regăsesc și dincolo de graniță, în Grecia – mai ales în Munții Pindului.

Răscumpărând „teroarea istoriei“

Macedonia este o țară mică, dar de veche tradiție ortodoxă. Împreună cu Macedonia grecească, în acest spațiu s-a dezvoltat o școală oarecum unitară a picturii bizantine, impunându-se până astăzi ca exemple reprezentative mai ales mari ansambluri iconografice, precum „Adormirea Maicii Domnului“, „Punerea în mormânt“ sau Sfinții Militari.

Aceasta este Macedonia, tara munților prin excelență, țara Sfântului Nicodim de la Tismana. Căci așa a rânduit Dumnezeu, ca sfântul acesta de origine macedoneană să rămână în istoria spiritualității ortodoxe universale drept Sfântul Nicodim de la Tismana.

Teodora Roșca, Lumea credinței, anul II, nr. 9(14)

Prof. Nicu Tomoniu – Unde s-a născut Nicodim?Am aflat după șase secole!

Localitatea Prilep locul nașterii lui Nicodim și a vărului său Ștefan Lazăr (1371-1389) cneazul sârbilor, căzut în lupta de la Câmpia Mierlei (1389)

Despre originea etnică a prea cuviosului părintelui nostru Nicodim Sfințitul  nici un istoric nu a fost ferm ci destul de evaziv: vlah, sârb, grec, macedonean, albanez, aromân…. iar primul său biograf, Ștefan Ieromonahul scria, la 1835, într-un mod foarte enigmatic: „de neam slovian”.

Locul nașterii lui Nicodim era bănuit a fi în inima Macedoniei, în orașul Prilep. Se credea că există o singură localitate cu acest nume în Balcani și nimeni nu mai auzise de altă localitate Prilep!

Până când, urmărind în aprilie 2006, procesul lui Slobodan Miloșevici de la Haga, auzim pentru prima oară de mica localitate Prilep din Kosovo! De atunci, toate eforturile Fundației Tismana, s-au concentrat pentru aflarea răspunsului la întrebarea: „Nu cumva această localitate este legată de locul de naștere a prea cuviosului nostru părinte Nicodim?”

Această întrebare, naște cel puțin, alte trei întrebări importante:

– Mai există în Kosovo această mică localitate Prilep?

–  Ce concordanțe și neconcordanțe ar exista în sintagma „Nicodim, ctitorul Tismanei s-a născut în această localitate Prilep din sudul Serbiei tradiționale”?

– Există motive de reevaluare a anumitor date din biografia părintelui nostru Nicodim cel Sfințit de la Tismana?

Să analizăm pe rând toate acestea.

Există localitatea Prilep în Kosovo?

Mai întâi, să spunem că precis, a existat. Și să sperăm că mai există, în urma evenimentelor din anii 1998-1999 din Kosovo, când multe sate din această regiune au fost distruse.

Să ne mai punem încă o întrebare simplă: de ce nu s-a știut despre această localitate până acum? Fundația Tismana a organizat o masă rotundă pe această temă și răspunsurile cel mai credibile la această întrebare au fost:

– era un cătun mic, neînsemnat, pe multe hărți, chiar din Kosovo, el nici nu apare;

– este foarte ușor de găsit în schimb, pe toate hărțile, orașul Prilep din Macedonia iar confuzia cu acesta s-a făcut foarte ușor având în vedere mijloacele rudimentare de informare din secolele trecute;

– s-ar fi putut întâmpla și altceva, având în vedere că regiunea Kosovo a fost mereu un câmp de bătălie încă din secolul al XIV-lea. E posibil ca după pierderea bătăliei de la Câmpia Mierlei (1389) regiunea să fi fost pustiită de către turci, inclusiv această mică localitate. Pustiirea satelor era la turci, o practică amintită în foarte multe relatări istorice.

Inclusiv în relatările istoricului P.P. Panaitescu privind satele regiunii Branicevo dăruite lui Nicodim de către vărul său, cneazul Lazăr, după împăcarea bisericii sârbe cu Partriarhia de la Istambul. Se mai știe că, multe sate din Serbia, distruse de turci, n-au mai fost timp de secole refăcute.

Așadar, dacă localitatea Prilep din Kosovo a fost satul natal al lui Nicodim cu greu el ar fi putut fi identificat de către istorici, în această zonă frământată mereu de conflicte. Să ne amintim că Ștefan Ieromonahul relatează în „Viața sântului”, punerea lui „la popreală de către turci” prin anii 1830, în momentul în care el se îndrepta spre Ipek și îi mai rămăseseră până la Patriarhie „cale de patru ceasuri”.

Nici astăzi conflictele interetnice de acolo nu s-au terminat, regiunea fiind sub controlul forțelor internaționale de pace.

(În fotografie,  Mănăstirea Șt. Uroș de lângă Urosevac, sfințită în decembrie 1371, distrusă cu explozibil de către organizația etnicilor albanezi PKK, în anul 1999)

In timpul ultimelor conflicte majore din Kosovo, o serie de biserici sârbești au fost distruse iar multe sate au fost incendiate.

Ne gândim dacă nu cumva și această localitate Prilep n-a fost ștearsă de pe fața pământului! Se pare că nu.

Pentru că iată ce citim pe fila 3035, din  procesul intentat lui Slobodan Miloșevici la TPIY de la  Haga:

Tribunal Pénal International pour l'ex Yougoslavie

1 (Lundi 15 avril 2002.)

2 (L'audience est ouverte a 9 heures 16.)

Page 3035

6 M. Milosevic (interprétation): Avez-vous connaissance de la déclaration de

7 Haradinaj? Nous nous sommes arretés sur ce point, car je démontre la these

8 qui vient a l'instant d'etre interprétée a sa façon par M. Nice, a savoir

9 qu'afin d'agir contre les Serbes, afin de convaincre l'opinion de façon

10 générale de la nécessité d'agir contre les Serbes, il fallait encercler

11 Kievë et d'autres endroits comme Prilep, Decani, etc.

12 Donc il s'agit ici de Kievë, Decani, Prilep qui sont des localités bien

13 connues ou ils ont provoqué des heurts d'une sauvagerie incroyable et des

14 conflits d'une sauvagerie incroyable. Et ces lieux sont connus parce que

15 l'armée yougoslave et les forces de sécurité yougoslaves sont mises en

16 accusation précisément en rapport avec ces lieux.

17 Alors la question que je pose est la suivante: est-il exact que leur rôle

18 a consisté a accroître au maximum l'effusion de sang, a intensifier le

19 conflit de façon a ce qu'ensuite, ceci puisse etre présenté comme

20 ressortant de la responsabilité des forces de sécurité yougoslave?

21 M. Drewienkiewicz (interprétation): Non.

Traducere: Domnul Miloșevici (interpretare): Dumneavoastră, aveți cunoștință de declarația lui Haradina? Noi nu ne oprim aici, căci eu demonstrez că teza de moment interpretată în felul său de D-nul Nice, a se reține, în scopul de a asmuți contra sârbilor, în scopul de a convinge opinia la modul general asupra necesității influențării în contra sârbilor, că trebuia să încercuim Kijevo și alte locuri ca Prilep, Deçani etc. Deci e vorba aici de Kijevo, Deçani, Prilep care sunt localități bine cunoscute unde ei au provocat ciocniri de o sălbăticie incredibilă și conflicte de o sălbăticie incredibilă. Și aceste locuri sunt cunoscute pentru că armata iugoslavă și forțele de securitate iugoslave sunt puse sub acuzare în mod precis în raport cu aceste locuri. Atunci întrebarea care se pune este următoarea: nu-i așa că rolul lor consta în a ascuți la maximum vărsarea de sânge, intensificarea conflictului în așa fel încât la sfârșit, acestea să poată fi prezentate ca reieșite din responsabilitatea forțelor de securitate iugoslave? Domnul M. Drewienkiewicz (interpretare): Nu.

Așadar, după aceste rânduri, putem afirma că localitatea Prilep din Kosovo există. Poate că ciocnirile violente din anii 1998-1999 au distrus o parte din clădirile ei, dar noi credem că localitatea încă mai există, de îndată ce am obținut imaginea satului din satelit, cu ajutorul mijloacelor actuale ale rețelei Internet.

Nicodim, ctitorul Tismanei s-a născut în localitatea Prilep din Kosovo?

În privința locului de naștere al lui Nicodim, până la apariția acestui articol, toată lumea era unanimă că acesta a fost orașul Prilep din Macedonia.

În consecință, cuviosul Nicodim ar fi trebuit să fie macedonean.

Să trecem însă în revistă ce s-a scris până acum în privința naționalității lui.

Ștefan Ieromonahul: „Sfântul acesta, Prea Cuviosul Părintele nostru Nicodim sfințitul, Archimandritul, începătorul acestei sfânte Mânăstiri Tismeana, fostau,  dupre cum zic, de neam slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei, născut din părinți bine credincioși și temători de D-zeu; de neam slăvit, rudenie cu Cniazu Lazăr, împăratul Servilor, carele a fost împărat la anii de la Christos 1374”

Nicolae Iorga: „Era un Macedonean fără nație lămurită, născut la Perlepe sau Prilep, în stăpânirea sârbească, din mamă sârboaică, dar din tată grec.” (Istoria bisericii românești, Cap. V. Decăderea înrâuririi grecești. Noua înrâurire sârbească.)

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Știrile care le avem în legătură cu originea, copilăria, tinerețea și întreaga viață a lui Nicodim până la venirea lui în Țara Românească sunt foarte sărace. Mulți istorici l-au socotit ca fiind grec de neam, sau grec după tată și sârb după mamă, chiar înrudit cu cneazul Lazăr al Serbiei. Alții, între care și marele cărturar Nicolae Iorga, susțin că se trăgea dintr-o familie de macedo-români din jurul orașului Prilep, din Macedonia.”

"Viețile Sfinților" apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor. În volumele consacrate lunilor decembrie: „Cuviosul Nicodim s-a născut în satul Prilep și se trăgea dintr-o familie de aromâni.”

„Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfințit era de neam macedo-român, născut din părinți binecredincioși la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab”

„Cuviosul Nicodim cel Sfințit era de neam macedo-român, născut la Prilep, în sudul Serbiei, prin anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab.”

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Era de neam valah, din sudul Dunării, fiind înrudit cu despotul sârb Lazăr și cu domnitorul român Nicolae Alexandru Basarab. Se naște în anul 1320 în satul Prislep din Serbia.”

Pe situl http://www.hesychasm.ru/index.htm: se scrie despre Nicodim de la Tismana că e născut în Macedonia din tată grec și mamă sârboaică:

Игумен Петр (Пиголь)

Преподобный Григорий Синаит и его духовные преемники

„Преподобный Никодим Тисманский родился в одной из центральных областей Македонии. Отец его по происхождению грек, а мать — сербка.”

Așadar, în afară de N. Iorga și un site rus, probabil tot inspirat din opera lui Iorga, care amintesc de Macedonia, majoritatea relatărilor dau locul nașterii lui Nicodim în „sudul Serbiei”. Un consens pare să existe și în privința înrudirii lui Nicodim, atât cu cneazul Lazăr cât și cu domnitorii Basarabi. Asta nu e deloc de mirare, Ștefan Uroș (1355-1371) fusese căsătorit cu Anca (poreclită Slava) fiica lui Nicolae Alexandru (1352-1364). Mai puțin știm în ce fel erau Nicodim și Ștefan Lazăr rude și de aici dilema lui Nicolae Iorga care ne atenționează: „fără nație lămurită”!

Având în vedere însă, legăturile foarte strânse ale lui Nicodim cu despoții sârbilor, copilăria lui cu Ștefan Lazăr, e firesc să ne întrebăm unde a putut avea loc această conviețuire decât la poalele munților, pe aliniamentul Peč – Dečani – Prilep – Djakoviča regiune considerată leagănul Dușanilor? Sunt localități foarte apropiate, priviți fotografia de la începutul paginii, la câteva ore de mers una de alta. De ce n-ar fi acest Prilep locul de naștere al lui Nicodim ci tocmai Prilepul macedonean aflat la două sute de kilometri depărtare?

Să lăsăm însă comentariile deși sunt destul de pertinente și să încercăm să cercetăm datele cunoscute, punând alături argumentele pro și contra.

Imaginea din dreapta se află în monografia „Mănăstirea Tismana” de Alexandru Ștefulescu, anul 1909

Noi am identificat-o printre gravurile sârbești aflate la Patriarhia Ipec

Iată și imaginea reală, cu puțină compresie pe lățime. Se pare că frontalul principal a fost modificat.

Argumente în favoarea ideii că micul sat Prilep din Kosovo este locul nașterii lui Nicodim:

–  Orașul Prilep din Macedonia era în secolul al XIV-lea o cetate bine dezvoltată. Menționat încă din 1014, el se afla la intersecția drumurilor antice din Balcani. Biserica Arhanghelul Mihail din secolul X, făcea ca de multe ori regele Samuel să rămână aici. Apoi biserica Nicola construită în secolul XIII, întărește și mai mult rolul acestui oraș ca centru cultural.  Cu toate acestea nici o sursă istorică din secolul al XIV-lea, nu amintește despre Nicodim.

La sfârșitul acelui secol, Nicodim era o personalitate binecunoscută în Balcani. Nicodim cunoștea personal pe Sigismund regele Ungariei, întreținea corespondență cu egumeni și ucenici din Athos, din Serbia și din Țara Românescă, precum și cu patriarhul Eftimie al Târnovei, care ar fi putut lăsa măcar o însemnare asupra faptului că Nicodim se născuse, ca și el, în vechiul țarat bulgar. Și totuși, în Macedonia, despre el nu se scrisese nimic în documentele vremii. Nici unul din profesorii macedonieni care s-au ocupat de  instruirea în cultura slavă, Jordanie Konstantinov (Dzinot), Dimitar Miladinov, Rajko Zinzifov și Kuzman Sapkarev nu amintesc nimic despre Nicodim de la Tismana. Cu atât mai mult să afirme că Nicodim s-ar fi născut în orașul macedonean Prilep, un important centru de instruire inclusiv în cultura slavă. Nici  Marko Cepenkov mare culegător de folclor, povești și legende macedonene nu amintește nimic de legendele legate de Nicodim în căutarea locului propice pentru a ridica Mănăstirea Tismana, ceea ce ar fi fost normal, dacă Nicodim ar fi fost macedonean. El nu amintește nici de misiunea lui Nicodim la Constantinopol pentru ridicarea anatemei asupra bisericii sârbe.

–  În Serbia dimpotrivă, sârbii au mai multe documente emise care amintesc de Nicodim, ba mai mult, unele biserici din Serbia îl au trecut și în pomelnic. Cel mai important document rămâne însă hrisovul dat de Ștefan Lazăr prin care acesta dăruiește starețului Nicodim 10 sate din regiunea Branicevo, regiune locuită de vlahi asemenea regiunii Voivodina.

– Reputatul istoric sârb, Djordjie Radojicic nu amintește nimic despre vreo legătură a lui Nicodim cu macedonenii, pe când legăturile lui Nicodim cu sârbii sunt pe larg relatate în„Bulgaralbanitosblahos et serbalbanitobulgaroblahos – deux caracteristiques du sud-est europeen du XIV-e et XV-e siecles”   lucrare preluată și de către noi românii, în „Romanoslavica”, XIII, București, 1966.

– Dacă majoritatea documentelor istorice atât românești cât și cele sârbești leagă pe Nicodim de cneazul Lazăr, de neamul Dușanilor în general, e de înțeles să ai sentimentul că și locul nașterii sale trebuie să fie cât mai aproape de Mănăstirea Dechani și Patriarhia Ipek.

Imaginile din satelit ale zonei, întăresc indubitabil acest sentiment.

–  Nici un document istoric nu amintește de vreun macedonean printre călugării care-l însoțeau pe Nicodim. In integralitate toate documentele se referă la călugări sârbi.

– Nici o sursă nu spune despre călugării sârbi că ar fi dus în Macedonia moaștele Sfântului Nicodim, din contră, toate relatările vorbesc de ducerea moaștelor Sfântului Nicodim la Patriarhia din Ipek, localitate aflată doar la 30 km de micul Prilep din Kosovo.

Argumente în favoarea ideii că orașul Prilep din Macedonia este locul nașterii lui Nicodim:

–  Există și în Macedonia multe localități locuite de vlahi, Mărul, Lopatica, Toplicani, Novaci, Dolneni, Leșani iar unele surse biografice presupun că Nicodim ar fi vlah. Aceasta a făcut să existe bănuiala că Nicodim s-ar fi născut în orașul Prilep din Macedonia, „dintr-o familie de macedo-români” . Ba există în Macedonia chiar și două localități, una cu numele Nikodim, alta cu numele Prilepac.

– Printre vizitatorii mănăstirii au fost și clerici, istorici, care au argumentat ghizilor Mănăstirii Tismana că Nicodim ar proveni din căsătoria unei fiice a lui Basarab I cu Jupân Gheorghe Costariotul zis și Scandembeg, regele Albaniei.

Ca o concluzie privind argumentele pro și contra prezentate aici, argumentele în favoarea faptului că Nicodim s-ar fi născut în localitatea Prilep din Kosovo, sunt astăzi mai numeroase și mai bine documentate. Spre deosebire de cele de până acum, care vizau orașul Prilep din Macedonia și care au fost și rămân doar niște supoziții, după cum recunoșteau însăși autorii scrierilor despre Nicodim.

Există motive de reevaluare a biografiei lui Nicodim privitor la această localitate Prilep din Kosovo?

Da, există, așa precum s-a văzut. Iar noi am dat semnalul. Acum rămâne ca toate cele scrise aici să fie reconfirmate prin vizite la fața locului, studierea în continuare a „pistei Kosovo”.

Deocamdată există un impediment major: regiunea nu încă sigură, mai ales în privința turismului ecumenic care ar renaște iar resentimetele! În Kosovo pacea încă se menține doar cu ajutorul forțelor de securitate ONU.

Tribunalul Internațional de la Haga, în urma decesului lui Slobodan Miloșevici, încearcă să facă noi arestări și să afle adevărul de la alte personaje sinistre implicate în războiul din Kosovo. Ne trebuie acest adevăr și aducerea acestor personaje în fața justiției pentru ca niciodată, nimeni în lume să nu mai fie tentat să distrugă biserici, bunuri de patrimoniu inestimabil, locuri seculare de rugăciune pe care până și naziștii lui Hitler le-au respectat.

Se mai speră că independența regiunii Kosovo va aduce liniștea așteptată de atâtea secole. Speranțe sunt și din faptul că mai toate noile state independente din Balcani vor dori să adere la Uniunea Europeană. După cum bine se știe, o condiție obligatorie pentru a fi admis, este buna înțelegere între  minorități și populația majoritară.

În încheiere, acum la șase secole de la trecerea părintelui nostru Nicodim Sfințitul  la cele veșnice, putem afirma că, datorită noilor mijloace de informare de care dispunem astăzi, am mai pus o filă la biografia sa.

Suntem convinși că manifestările din 22-24 septembrie 2006 organizate de Sfânta Mitropolie a Olteniei vor adăuga și ele alte file din bogata biografie a Sfântului Nicodim de la Tismana și se va face propunerea ca un grup de cercetători să întocmească un memoriu pentru ca  Sfânta Mănăstire Tismana să fie inclusă în patrimoniul UNESCO.

(Un articol scris de prof. Nicu Tomoniu, fondator Fundația Tismana Președinte al comisiei învățământ-cultură-culte-turism a Consiliului Local Tismana în anii 2004-2008)

Prof. Nicolae N. Tomoniu – Viața cuviosului Nicodim în Serbia – Satele Sfântului Nicodim în Serbia

Regiunea sârbească Branicevo, văzută de peste Dunăre, de la Belobreșca

Sfântul Nicodim și întemeierea bisericii românești neatârnate

Biserica ortodoxă Română nu a îndeplinit decât o simplă formalitate la 26 octombrie 1955, când prea cuviosul părintele nostru Nicodim, primul stareț al mănăstirii Tismana, a fost canonizat ca „Sfântul Nicodim de la Tismana”. Pentru că el a fost considerat dintotdeauna sfânt, chiar și din timpul vieții. Toți românii l-au prețuit, deoarece întărirea Bisericii Ortodoxe Române se leagă și de viața lui Nicodim, de lucrarea lui sfântă pentru a ridica împreună cu domnitorii Basarabi  în Țara Românească, o salbă de mânăstiri, puternice centre monahale după modelul Sfântului Munte.

Întemeierea Mitropoliei Ungro-Vlahiei  demarează în anul 1359 pe vremea lui  Nicolae Alexandru – Vodă (1352-1364), când acesta dă asigurare scrisă Bizanțului că biserica Țării Românești va fi supusă patriarhiei. Sosirea lui Nicodim în Țara Românească amplifică însă demersurile pentru  o biserică  românească neatârnată. Cu „kir Nicodim” prim sfătuitor al voievozilor Țării Românești, procesul se încheie în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), acesta devenind pentru totdeauna în istorie, marele nostru întemeietor al bisericii naționale neatârnate, total independentă, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.

Alături de Mircea cel Bătrân istoria reține așadar, și pe cuviosul nostru Nicodim, arhimandritul Lavrei Mănăstirii Tismana: „Apariția acestei mari figuri de sfânt, care însoțește pe Mircea în călătoriile sale și chiar la întâlnirea sa cu craiul Sigismund al Ungariei, dând sfat și nădejde poporului primejduit de dușmani, luminând cu învățătură și cu îndemn la muncă țara întreagă, este unică în istoria noastră, o icoană de Ev Mediu, care ridică epoca lui Mircea la proporții de legendă.”, spune P.P. Panaitescu.

Nicodim era o mare personalitate în Balcani, cu timpul el căpătând nimb de sfințenie. Umblând printre oamenii vremii, ei i se închinau ca unui sfânt. „În hrisoavele lui Mircea cei ce cutezau să calce privilegiile mănăstirii Tismana erau amenințați, pe lângă ,,blestemul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu, al sfinților și al părinților purtători de Dumnezeu" și cu ,,blestemul lui Nicodim", care în viață fiind era deci pus la rând cu părinții bisericii din lumea cealaltă” .

Copilăria lui Nicodim în Serbia

Nicodim s-a născut în sudul Serbiei, la câțiva kilometri sud de Mănăstirea Decani, în micuța localitate Prilep. „Sfântul acesta, prea cuviosul Părintele nostru Nicodim sânțitul, Archimandritul, începătorul acestei sânte Mânăstiri Tismeana, fostau,  dupre cum zic, de neam slovian; adecă din neamul slavenesc al Serviei, născut din părinți bine credincioși și temători de D-zeu; de neam slăvit, rudenie cu Cniazu Lazăr, împăratul Servilor, carele a fost împărat la anii de la Christos 1374”

Se zice că Nicodim s-ar fi născut în 1320 și atunci ar fi avut doar 7 ani când  Ștefan Deșanski (1321-1331)   începe acolo construcția marii sale mănăstiri „Visoki Decani” și care se va termina  în anul 1335, de către Ștefan Dușan. Acesta se căsătorise cu Ruxandra, fiica  întemeietorului Țării Românești, Basarab I (1310-1352) iar Ștefan Uroș (1355-1371) la rândul lui, fusese și el căsătorit cu Anca, nepoata lui Basarab I și fiica lui Nicolae Alexandru (1352-1364), din căsătoria acestuia cu bosniaca Maria. Pe de altă parte, Ștefan Uroș (1355-1371) era cumnat cu țarul bulgar Ioan Sracimir (1355-1371) deoarece se căsătorise cu Ana, sora lui Anca. Și pentru a încheia șirul, Nicolae Alexandru mai a mai avut o fiică, Elisabeta, căsătorită cu palatinul Ungarei, Ladislau de Oppeln.

După cum se vede, pentru familiile domnitoare ale evului mediu, regula de bază era înrudirea cu familiile de același rang din țările vecine. Iar în tot acest fenomen general de încuscrire, istoria n-a reținut decât că și Nicodim făcea parte din aceste elite.

Și făcând el parte din familia domnitoare a despoților sârbi, aproape întreaga sa copilărie fusese probabil influențată nu numai de instruirea de care se bucurau, pe atunci, doar elitele dar și de atmosfera creștinească legată de construcția acestei mari biserici „Visoki Decani”, de pe valea râului Bistrița, loc frumos, înconjurat de munți și păduri, unde se păstrează și astăzi mormântul marelui Ștefan Dușan.

Valea Bistriței și Mânăstirea Decani

În fotografia din stânga, în plan îndepărtat, satele Crușevaț, Rznic și Prilep.

Marea biserică purta hramul Înălțării Domnului, „Iar sântul Botezat fiind  dupre  obiceiul creștinesc, și  crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vrâstă a prunciei sale, dat a fost de păriniții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură,   care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit.”

Deși ar fi putut avea o viață fără griji, Nicodim nu râvnea deloc la o astfel de viață, dorind să urmeze altă cale decât cea plină de huzur. Avea 15 ani când vizita monahilor sârbi de la Muntele Athos, la inaugurarea Mănăstirii Decani (1335), îl hotărî să-și aleagă ireversibil destinul. Trăind într-o atmosferă de rugăciune și evlavie, prezența lor trebuie că să-i fi stârnit tânărului Nicodim un foarte mare interes: ” Și înștiințâidu-se de toate de la dânșii, a plâns cu lacrâmi înaintea lor, după aceia a zis cătră dînșii : Văz părinților, că D-zeu cunoscându adâncurile inimii mele și scopusul sufletului meu, v'a trimis pre Sânția Vostră aicea la noi păcătoșii, ca să mă povățuiți pre mine păcătosul la calea cea D-zeească a mântuirei. Câci mult mi s’au veselit sufletul meu de vederea fețeî voastre cei cu kip îngeresc și de D-zeeșcile voastre cuvinte, și mai mult nu pot să mai rămâi întru această lume înșelătoare, nici să mai văz slavele și nălucirile ei cele mincinose. Deci rogu-vă pre voi, Părinți sânți, să mă învățați cum să fug de deșertăciunea lumei aceștia, ca să me învrednicesc și eu aceștii vieți, care vețuiți Sânția Voastră. Pentru că părinții mei acum cugetă, de a mă da în cele politicesci și-a mă înălța întru cinste si boerii mari înpărătești,   pre care acestea toate din  pruncie până acum le-a urît sufletul meu, că nici să le auz nici să le văz. Și pentru acesta am hotărât, cu un ceas mai nainte să fug și să mă duc la sf. Munte și acum cer sfat de la voi.”

Personalitate de frunte a Muntelui Athos

Așadar, părăsind casa părintească, Nicodim își desăvârșește educația monastică și literară la Muntele Athos. Pe lângă râvna deosebită, pesemne că și educația aleasă primită în copilărie l-a propulsat rapid în vârful ierarhiilor de la Sfântul Munte. În 1338 primește numele Nicodim, în 1341 a fost hirotonit ierodiacon iar după doi ani preot ieromonah. Mijlocul veacului al XIV-lea îl găsește în plină forță de muncă, o personalitate în plină devenire așa cum e cunoscut și din viața lui Isaia (latinește) și din aceea a patriarhului sârb Sava II. Viața lui Isaia îl numește ,,adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator".

Iată ce scrie despre viața lui la Athos Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „S-a oprit la mănăstirea Hilandar, unde egumenul l-a primit ca “frate”. Noul ucenic al Athosului învață aici temeinic limbile greacă și slavonă, dar culege și multe învățături din scrierile Sfinților Părinți și ale scriitorilor bisericești. Credința lui jertfelnică, dragostea lui față de toți, râvna spre cele bune și folositoare, smerenia, posturile și rugăciunea neîncetată, l-au făcut cunoscut tuturor, încât la vremea cuvenită, după trei ani de ucenicie, a primit îngerescul chip al călugăriei, primind numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. Prețuit de toți, după trecerea la cele veșnice a egumenului, soborul mânăstirii l-a ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar. S-a dovedit și în această slujire un neîntrecut gospodar și bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi și noapte alături de ei, în posturi și rugăciuni, în copierea de manuscrise și alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.”

Dar Nicodim n-a fost numai un neîntrecut gospodar și bun îndrumător al călugărilor. In veacul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, o mișcare de renaștere teologică-spirituală, numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia = liniște). Cei mai de seamă reprezentanți ai acestei mișcări au fost trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigorie Palama, Nicolae Cabasila și Simeon. Această mișcare prinde rapid adepți printre care Grigorie Sinaitul  dar și Nicodim căruia i se părea foarte nimerită retragerea totală a călugărului de lume. Prin isihie, călugărul trecea voit la meditație în tăcere și rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau “a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.

De la Muntele Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit în mânăstirile din Bulgaria, Serbia și  Rusia dar și în Țara Românească prin Sfântul Nicodim de la Tismana, reprezentant de frunte al isihismului pe pământul românesc.

Ștefan Ieromonahul bănuiește că tocmai din cauza acestei aplecări spre isihie, Nicodim nu a acceptat conducerea Bisericii Ortodoxe Sârbe, la propunerea Cneazului Lazăr: „Dar sântul cunoscând cu duchul, ca într'alt-fel nu pote scăpa de acesta,  adică de punerea în scaunul Archiepiscopiei   Serbiei,  cât și de îucepătoria Ecsarchiei sântului Munte, socotindu-le acestea cu totul înprotivitoare scopusului mântuirei sufletului său, și nespuindu nici ucenicului său, au eșit  noaptea  pre  ascuns singur de la conacul său, ce era aproape de curțile Imperateșci, neștiind niminea, unde s'a dus și ce s'a făcut. Apoi a început a pustnici prin pustietăți, prin multe și bogate locuri pusniceșci, prin țara  Serbiei,   până ce a venit la locul ce se numeșce Șaina, carele  este aproape de rîul Dunărei, în ținutul Cladovei. Și văzând  sântul locul,  frumos   și  lesnicios  pentru pustnicie, s’a sălășluit aci”

„Șaina” sau Craina,  azi denumirea nu mai există, dar numele e amintit de apa Cașaina, care se varsă în Dunăre împotriva Vârciorovei. În aceste părți ale Crainei tradiția spune că două biserici au fost clădite de Nicodim, una la Vratna, alta la Mănăstirița . O descriere a celei din urmă făcută de un istoric sârb arată că biserica e și azi în picioare, de piatră, acoperită cu olane.

Legenda locală spune că a fost clădită de Nicodim și de ,,Radul Beg", al cărui nume se citea cândva pe porțile altarului. Poporul spune că aci s-a refugiat Milena, fiica lui Lazăr cneazul, fugind în fața turcilor după lupta nenorocită de la Kosovo.

Arborele genealogic al lui Nicodim

Nicodim înălțător de biserici în Serbia și în Țara Românească

În vremea lui Vladislav Vodă (1364-1377), fiind fratele acestuia Radu, mare Ban al Severinului iar Nicodim aflându-se dincolo de Dunăre în regiunea Cladovei, între cei doi se înfiripă o bună prietenie liantul comun fiind ridicarea bisericii Mănăstirița și legăturile de rudenie a amândoura cu țarii bulgari. Regiunea Craina de la sud de Dunăre, se afla pe atunci sub stăpânirea țarului bulgar de la Vidin, Strațimir (1355-1371), ruda lor.

Radu și Vladislav, ar fi vrut ca și în Țara Românească viața monahală să fie organizată prin construirea unor puternice centre mănăstirești. Pentru acest lucru, Nicodim ar fi fost omul cel mai potrivit, la cei peste 30 de ani de experiență ai săi de la tunderea la monahism și deplină recunoaștere și cinstire în toate Patriarhiile din Balcani.

Tocmai de aceea, pe la 1369, Nicodim este chemat  în Țara Românească și întemeiază cu ceata lui de frați călugări, mănăstirea de piatră de la Vodița, la Dunăre, lângă Porțile de Fier. Era o biserică frumoasă, cu plan sârbesc, asemănătoare cu cea de la Crușevaț a cneazului Lazăr. Bucurându-se să vadă această operă evlavioasă pe pământ românesc, Vladislav Vodă îi dărui sate și mertic de hrană din casa domnească.

Dar din păcate, în 1375, Nicodim se întoarce iar în Serbia și e însărcinat să ia parte la misiunea trimisă de cneazul Lazăr la Bizanț pentru împăcarea bisericii sârbești cu patriarhia. Mânăstirea Vodița se afla însă lângă Vârciorova, deci pe teritoriul Banatului Severinului, cedat de unguri lui Vladislav Vodă. Astfel că, în scurt timp, el este pierdut din nou împreună cu Severinul, de către domnii munteni, după numai câțiva ani. La întoarcerea lui Nicodim din Serbia, el găsi pe frații lui călugări sub stăpânirea regatului catolic. Dar Nicodim nu vru să-și lase frații sub regatul maghiar și hotărând să-și găsească loc nou de mănăstire, în anul 1378, întemeiază mânăstirea cea nouă de la Tismana. La data aceea nu mai domnea Vladislav, ci Radu (1377-1383), tatăl lui Mircea, hrisoavele Tismanei atestând că Radu e cel dintâi care a dăruit această mănăstire.

„Se zice că în acel loc, unde s-a clădit Tismana, erau mari pustietăți  între păduri și stânci și sfântul a fost călăuzit de un vis spre acele locuri. În peștera de acolo era un balaur, zice legenda, care a fost ucis când sfântul i-a înfățișat crucea cea de plumb ce o ținea la dânsul. Și astfel înaintea peșterii celei mari, din care izvorăște apa, s-a făcut întâi o biserică din lemn de tisă, dintr-un tis mare, din rădăcinile căruia s-a făcut altarul.”

Astfel  începe enumerarea legendelor, legate de venirea lui Nicodim la Tismana, istoricul P. P. Panaitescu dar noi recomandăm cu căldură lucrarea Ieromo-nahului Ștefan, care a fost și va rămâne un povestitor de neegalat în detalierea minunilor pe care Nicodim le-a săvârșit înainte și în timpul viețuirii sale la Tismana.

Misiunea lui Nicodim la Bizanț

Despre misiunea lui Nicodim la Bizanț, în vederea ridicării anatemei asupra bisericii sârbești există mai multe variante, atât din surse românești cât și din surse sârbești.

Să vedem mai întâi varianta istoricului român P. P. Panaitescu dar folosind surse sârbești: În fruntea misiunii se afla starețul Isaia, iar ca membri, Teofan fost protos la Sfântul Munte cu doi ucenici, Silvestru și Nifon, și la urmă e pomenit ,,și cu aceștia și Nicodim ca tălmaci de cuvinte" . Nicodim avea deci un rol secundar în această misiune, fusese luat ca un cunoscător al limbii grecești. Misiunea călători întâi la Athos și de acolo cu corabia la Bizanț, unde fu primită de împăratul Ioan V Paleolog, de fiul său Manuel și de patriarhul Filotei. Ea avu succes deplin și blestemul aruncat asupra bisericii sârbești a fost ridicat.

Să extragem și câteva fragmente din varianta lui Ștefan Ieromonahul: „Apoi nu după multă vreme a egumeniei sale s-a pus împărat Serviei Cneaz Lazăr rudenia sa, (după feciorul silnic Ștefan) la anii, ce sau zis mai sus. Și șciind numitul Cneaz Lazăr, că împărăția și toată țara Serbiei este sub anatema Patriarchiei și a tot soborul Bisericei cei mari a Țarigradului, pentru o mare sâlnicie, ce a fost făcut silnic Ștefan, împăratul Serbiei…” … „a mers la sântul Munte, căutând mai întăi pre rudenia sa, adecă pre sântul” … „a făcut scrisori de rugăciune, întăi cătră împăratul, cătră Patriarchul și cătră tot soborul Bisericei cei mari  de acolo din  partea sa. Și alegând trei părinți mai iscusiți și mai învățați în sântele Scripturi d'ai sântul Munte, adică, întăii pe sântul, ca pre cel ce era învățat desăvârșit întru amândouă sântele Scripturi și limbi în cea slovenească a Serbiei patriei sale, și în cea elinească (grecească): Iar mai vârtos ca pre o rudenie a numitului Cneaz Lazăr; și doi din Părinți anume : Isaia și Partenie și pe trei serbi din boerii numitului Cniaz.”

După cum lezne se observă, în varianta românească a lui Ștefan  Ieromonahul, rolul principal îl are „sântul” Nicodim, și ca bun tălmaci, dar și în calitate de rudenie a cneazului, lucru care-i folosește nu numai la ridicarea anatemei dar și la alte beneficii personale: „Iară pre sântul, eticii, că înțelegând Prea Sfânțitul Patriarch, că este rudenie cu numitul Cneaz l'a cinstit de l’a făcut Archimandritu, hărăzându-i și o cârjă a sa, ce'o purta, și trei părticele de sânte moaște ca o părticică din sântele moaște ale Sântului Ioan Gură de Aur, și alta dintr'ale sântului Ignatie, purtătorul de D-zeu, și a treia dintr'ale sântului Mucenic  Theofil…”

Și istoricul sârb Ilarion Ruvaraț este de părere că Nicodim ar fi fost inclus în misiune, având mai de mult timp o înțelegere cu Patriarhul Filotei și sinodul său, pentru ca să le fie interpret: „Bătrânul atonit Isaia călători pe la sfârșitul anului 1374 sau la începutul anului 1375 la Constantinopol, după însărcinarea prințului Serbiei Lazăr și a patriarhului sârbesc Sava IV, pentru a restabili unitatea între ierarhia sârbească și partiarhul ecumenic. Spre acest scop, el luă cu el afară de alții și pe ieromonahul Nicodim cu sine, care avea în tratativele de altădată cu patriarhul Philoteu și sinodul său, să-i servească de interpret.”

Pare sigur că sârbii dețin date exacte, mai ales în privința datei, pentru că într-adevăr la 1375, patriahul Filotei a ridicat anatema și a recunoscut patriarhia sârbă. Dar Ștefan Ieromonahul mai consideră și că misiunea a avut loc pe când Nicodim era la Athos, lucru care nu se putea întâmpla decât înainte de 1360. De unde să provină confuzia? În tradiția monastică a Tismanei, se știe că Ștefan Dușan, țarul sârbesc a venit la Sfântul Munte și a rugat, dar nu pe Nicodim ci pe Grigorie Palama, să meargă în Serbia și să-i fie sol în Constantinopol și mijlocitor la curtea bizantină, după care îl va face arhiepiscop. Palama a refuzat însă să meargă în Serbia. Privitor la tratativele de la Athos, Ștefan Ieromonahul  știa deci ceva vag, iar ce știa precis, era că doar Cneazul Lazăr reușise să ridice anatema, în misiune fiind și Nicodim.

Un interes aparte îl au relatările istoricilor sârbi atunci când, vorbind de misiunea de la Constantinopole, afirmă că Nicodim „Era un bărbat literat, orator și cu viața sfântă și-i de mare merit că el în Ungro-Vlahia a întemeiat două mari mănăstiri, Tismana și Vodița, cu mare râvnă și cu multă osteneală, susținut cu sfatul și fapta de onorabilul părinte Isaia, că a adunat mulți frați călugări împrejurul său, fiind un conducător ce strălucea ca un luceafăr de dimineață de virtuțile duhovnicești.”

Aceste relatări din surse sârbești afirmă un lucru interesant: în 1375, cu trei ani înainte de sfințirea din anul 1378, Mănăstirea Tismana fusese întemeiată.

Dar de unde provenea anatema asupra bisericii sârbe? In anul 1346, cu învoirea patriarhului de Târnova și a celui din Ohrida, într-o adunare la Skoplie, Ștefan Dușan proclamase pe mitropolitul sârbesc, Ioanichie al II-lea ca patriarh sârbesc, a cărui autoritate sârbească se întindea peste toate țările cucerite de el. Deși Calist patriarhul Constantinopolului protestase, sârbii nu ținură seama de el. Calist aruncă atunci anatema asupra bisericii, patriarhului, țarului și poporului sârb.  In toamna anului următor, Ștefan Dușan întreprinde la Sfântul Munte prima tentativă (eșuată) de formare a unei solii pentru împăcarea cu Bizanțul. Ea eșuează și ridicarea anatemei va fi împlinită abia în anul 1375 de cneazul Lazăr cu ajutorul lui Nicodim.

Satele donate lui Nicodim în Serbia

Nicodim se întoarse la Tismana pe vremea lui Radu (1377-1383), deci după 1377, păstrând legăturile și cu ținuturile din sudul Dunării. Cneazul Lazăr nu uitase slujbele sfântului Nicodim și faima faptelor săvârșite de el în Țara Românească ajunseseră și la urechile lui. De aceea, el dădu starețului Nicodim și călugărilor lui un hrisov de danie, în care, pe lângă ajutorul dat pentru clădirea locașurilor de închinare în Țara Românească, îi dăruiește și zece sate în Serbia.

Hrisovul lui Lazăr s-a pierdut, dar la 1406, în vremea lui Mircea, fiul său, Ștefan Lazarevici (1389-1402 prinț, 1402-1427 despot), confirmă dania tatălui său: ,,Am aflat și mănăstirile în Țara Românească, care au fost zidite cu ajutorul fericitului meu părinte, locașul Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu de la Tismana și al lui Andonie cel Mare la Vodița. Metoașele ce le-au avut în țara împărăției mele… sunt acestea: Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva, Poporate" . Din aceste zece sate mai sunt cunoscute azi cinci, celelalte au fost pustiite sau și-au schimbat numele. Cele cinci sate: Tri Brodi, Crusevita, Ponicva, Bichini și Barici se aflau în Serbia aproape de Dunăre, la apus de Craina, adică de vechea graniță cu statul bulgar de la Vidin și anume între cetatea Golubaț și râul Pek, afluent al Dunării. Această regiune purta numele de Branicevo, regiune bogată cu mine, a cărei capitală era cetatea Golubațului.

Cât se întinsese cnezatul lui Lazăr dacă acesta putea să facă danii lui Nicodim?  Dacă privim imaginea cu harta Serbiei, cnezatul lui Lazăr nu cuprindea decât valea Moravei cu lanțurile de munți  Novo Brdo și Rudnic. Capitala era la Crușevaț pe Morava. Dar până în anii 1378-1379, el supune și cnezatul  lui Nicola Altomanovici spre apus, la Ipek și pe al lui Radici Brancovici jupânul acestui ținut, fiul lui Branco Rastislavici care este bătut și învins de cneazul Lazăr. Tot ținutul Branicevo încape în stăpânirea acestuia. În sud, regiunile Priștina, Prizeren, și Kossova erau ocupate de Vuk Brancovici, ginerele lui Lazăr. Atunci Lazăr se întitulează, pentru prima oară, gospodar al sârbilor și Podunaviei.

El nu face danii numai Tismanei dar și mănăstirii Zdrelo Branicevska, zisă și Gorniak, lângă vărsarea Plavei. Între satele pomenite în dania cneazului către această mănăstire la 1 august 1380, este și Crusevița de pe râul Pek , același sat pe care mai târziu îl dărui Tismanei, probabil în urma unui schimb cu mănăstirea Gorniak. Istoricul P. P. Panaitescu trage concluzia că dania lui Lazăr pentru popa Nicodim s-a făcut după 1380, dar dacă sfințirea Tismanei avusese loc la 1378, e de presupus că Lazăr n-ar fi putut lăsa neobservat evenimentul.

Mănăstirea Tismana n-avu parte însă prea mult timp de această danie. În anul 1389, o mare nenorocire se abătu asupra Serbiei ca urmare a pierderii luptei cu turcii la Câmpia Mierlei în Kossovo. Mai mult, cneazul Lazăr muri vitejește în luptă iar satele Tismanei în Serbia ,,au fost date uitării și cu totul pustiite", cum spune Ștefan Lazarevici în hrisovul său. Acesta fu nevoit să reînnoiască, în vremea lui Mircea, dania cea veche către „popa Nicodim” și îngăduie tuturor, ,,care au fost oameni bisericești înainte de pustiire… cine a fugit din țara împărației mele în țara ungurească sau în cea bulgărească", să se poată întoarce fără grijă.

Ștefan Lazarevici muri la 1427 iar urmașul său Gheorghe Brancovici trebuia să împlinească înțelegerea cneazului Lazăr cu regele Sigismund a Ungariei. Potrivit acesteia, Belgradul și Golubațul cu ținuturile înconjurătoare reveneau regelui ungur, lucru care nu fu pe placul lui Iremia comandantul Golubațului. Decât să se supună ungurilor, el preferă să deschidă porțile turcilor. Încercarea lui Sigismund de a lua cetatea Golubaț eșuă iar turcii puseră mâna pe tot ținutul Branicevo.

Cetatea Golubaț a regiunii Branicevo

Sigismund, ca un domn adevărat, având și o dragoste deosebită pentru amintirea lui Nicodim, seziză că pierderile sunt și ale Tismanei, nu numai ale lui. Așa că, la 1428, întărește din Bratislava popii Agathon, urmașul lui Nicodim, toate stăpânirile sale: ,,Și am aflat adevăr, scrie împăratul, cum că părintele despotului Ștefan, cneazul Lazăr, a dat acelor biserici satele din țara sârbească… satele numite: târgul Kiselevo cu vama și viile și livezile și cu tot hotarul și venitul liber, de asemenea și alte sate, Popovți și Mariiani și Dramni pe Mlava și Clicevaț pe Dunăre și aceste sate le-a dat cu vii și mori și ogoare și livezi și cu tot hotarul și venitul liber".

Sigismund, după cum se vede, dă Tismanei  numai cinci sate din zece dar probabil că erau ceva mai dezvoltate. Normal ca ele că nu mai puteau fi cele dăruite de Lazăr, ci cu totul altele, mai la apus, unde Sigismund stăpânea. Kiselevo este la vărsarea râului Giurcavicica în Dunăre, Popovți este așezat puțin mai sus pe același râu, Clicevaț este mai la apus pe Dunăre, între Giurcavicica și Mlava, iar Dramni este pe Mlava. Mariiani, azi nu se mai știe, probabil că a fost pustiit mai târziu de turci.

Astfel rămaseră aceste sate în stăpânirea călugărilor din Țara Românească  până la supunerea desăvârșită a Serbiei sub turci la 1459.

Dar deși Mănăstirea Tismana își pierdu definitiv privilegiile din Serbia, ea deveni scurt timp în Țara Românească un adevărat stat în stat. De ea țineau cinci munți, Vama Vâlcan, bălțile Calafatului și nenumărate sate de la Severin până la Novaci.

Și totul se datora acestui mare sfânt Nicodim, care fusese o mare figură a Orientului ortodox, cunoscând personal pe toți cnezii și craii țărilor vecine.

Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost întemeietorul vieții mănăstirești în Țara Românească și poate, prin ucenicii lui, și în Moldova. Începutul culturii noastre medievale, își are originea în mănăstiri. Ele au păstrat aceea atmosferă de credință ortodoxă fără de care neamul nostru n-ar fi trăit veacuri de-a rândul.

(Un articol scris de prof. Nicolae N. Tomoniu – Tismana – Apărut în revista „Portal MAIASTRA” din Tg-Jiu)

Înființarea Mitropoliei românești – Șase secole de la întemeierea bisericii ortodoxe românești neatârnate

Cronologie

Anul 1359: Întemeierea Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Domnitorul  Nicolae Alexandru – Vodă (1352-1364), dă asigurare scrisă Bizanțului că biserica Țării Românești va fi supusă patriarhiei Bizanțului. Episcopul Iachint de la Vicina pe Dunăre se strămută la scaunul domnesc din Argeș. După Iachint va urma episcop grecul Hariton, fost protos al Muntelui Athos.

Anul 1364: Sosește în Țara Românească prea cuviosul părintele nostru Nicodim, chemat de rudele sale domnitorul Vlaicu (1364-1377) și  Radu Vodă (1377-1383) în aceea vreme, Ban de Severin.

Anul 1369: Împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul aderă la unirea cu Roma în speranța obținerii unui ajutor în fața pericolului otoman.

Anul 1369, 25 noiembrie: Vlaicu Vodă (1364-1377) recunoaște și el liberul exercițiu al credinței catolice în Țara Românească de îndată ce obține zona Severinului. Totuși, destul de diplomatic, în vederea stopării tendințelor hegemonice ale regatului maghiar, asociază la domnie pe Radu până atunci Ban al Severinului.

Anul 1370: Continuând demersurile pentru a întări autoritatea asupra zonei, Vlaicu împarte în două mitropolia Ungro-Vlahiei, înființându-se scaunul Severinului. Este numit mitropolit grecul Antim Critopol de către patriarh.

Anul 1381: Hariton moare, Antim al Severinului îi ia locul la Argeș. La Severin este numit mitropolit Atanasie, alt grec.

Anul 1386: Mircea cel Bătrân îi urmează lui Dan I Vodă (1383-1386) la tronul Tării Românești.

17 iulie 1393: – Imperiul Otoman cucerește Țaratul de Târnovo și se învecinează acum cu Țara Românească, pe Dunăre. Un context politic nefavorabil Bizanțului, tot mai amenințat de otomani. In speranța realizãrii unui front antiotoman, în cadrul cãruia cele două state românești urmau să aibă un rol important, se prefigurează un sprijin necondiționat dat mitropoliilor Ortodoxe ale Moldovei și Tării Românești

Anul 1401: Moare grecul Antim.  Sub Mircea cel Bătrân având ca duhovnic pe „kir popa Nicodim, rugătorul domniei meale” are loc înscăunarea primului ierarh român, Teodor, înscris în pomelnicul Mitropoliei Române. Biserica Ortodoxă Română devine independentă.

Mircea cel bătrân (1386-1418) și Sfântul Nicodim de la Tismana (1320-1406)

Întemeietorii bisericii ortodoxe românești neatârnate

Biserica sub Mircea cel bătrân

Lectură-P.P. Panaitescu

„Mircea cel Bătrân”, București, 1944

Coperta tetraevangheliarului lui Nicodim

Mitropolia Ungro-Vlahiei

Mitropolia Ungro-Vlahiei fusese întemeiată la 1359, la rugămintea evlaviosului domn Nicolae Alexandru voievod, prin strămutarea episcopului Iachint de la Vicina pe Dunăre la scaunul domnesc din Argeș. Patriarhul ecumenic de la Bizanț îngăduise strămutarea și întemeierea unui scaun nou, numai cu anume condiții: biserica Țării Românești va fi supusă patriarhiei (domnul dăduse ,,asigurare cu jurământ și înscris că va rămâne… toată Ungro-Vlahia sub Marea Biserică"). Aceasta înseamnă că numai patriarhul va numi la orice vacanță a scaunului pe noul mitropolit (,,să se trimită de aci ca păstor și arhiereu legiuit a toată Țara Românească"). Și de aceea toți mitropoliții urmau să fie greci trimiși de la patriarhie, cum au și fost primii ierarhi ai bisericii muntene: Iachint, Antim Critopol, Hariton fost protos al Muntelui Athos și Atanasie. Toți semnează în grecește în actele cunoscute de la dânșii. De altfel, hirotonia urma s-o primească mitropolitul muntean numai prezentându-se personal la Bizanț (,,ei <românii> să nu voiască vreodată a primi vreun arhiereu de aiurea, decât numai hirotonia și trimiterea prea sfințitei Mari Biserici"). Tot între condițiile puse la întemeierea mitropoliei este și aceea ca mitropolitul de la Argeș ,,sa facă parte din dumnezeescul și sfântul sinod" (adică al patriarhiei), deci să călătorească regulat la Bizanț.

Aceste condițiuni, care însemnau o situație subalternă a bisericii românești față de patriarhie, au fost întocmai până în domnia lui Mircea. În adevăr, când la 1370 s-a împărțit în două mitropolia Ungro-Vlahiei, înființându-se scaunul Severinului, a fost numit mitropolit Antim Critopol de către patriarh. După moartea lui Iachint, în scaunul de la Argeș a fost numit tot de patriarh grecul Hariton protosul de la Athos, iar către 1381, murind acesta, Antim de la Severin a trecut în locul său, iar Atanasie, un alt grec, e numit la Severin. Pe acești doi ierarhi greci îi găsește păstorind Mircea la urcarea lui în scaunul Țării Românești.

În toată această vreme mitropoliții Țării Românești, câteodată amândoi împreună, se înfățișează regulat la Constantinopol, iau parte la ședințele sinodului patriarhal, ale cărui hotărâri poartă iscăliturile lor și rămân în capitala Imperiului Bizantin luni, ba chiar ani întregi. Astfel, între 1379-1383,12 acte sinodale poartă semnătura mitropolitului Antim. La 1389, din februarie până în martie, Antim este la Constantinopol, iar în iulie apare acolo, în locul lui, Atanasie al Severinului. Dacă la 1392, în ianuarie, ambii mitropoliți ai țării, Antim și Atanasie, se înfățișează ca martori în marele hrisov al lui Mircea pentru mănăstirea Cozia, Atanasie pornește iar la Constantinopol, unde șade din noiembrie 1396 până în martie 1397 și apoi iar din 1400 până în 140. Acești ierarhi greci nici nu erau exclusiv ai Țării Românești, ci împlineau și anume funcții în Răsărit. Hariton continua sa fie protos la Muntele Athos, iar Antim poartă titlul de ,,locțiitor al Nicomediei" (în Asia Mică). Această situație a continuat în prima parte a domniei lui Mircea cel Bătrân. Mitropolitul Antim se făcuse bătrân și bolnav; la 1389 se retrasese din scaun și îmbrăcase schima de pustnic, însă peste câtva timp, simțind că-i revin puterile, se instalează din nou în scaunul arhipăstoresc al țării. Acest lucru provocase oarecare turburare, căci se călcaseră canoanele patriarhului Fotie, care nu îngăduiau așa ceva. Totuși, patriarhia primi reînscăunarea lui și se pare că Antim a mai trăit până la adânci bătrânețe, până la 1401. Așadar, mitropoliții noștri porneau adesea pe cale lungă cu corabia pe mare până la Bizanț, stăteau acolo un an, doi și se întorceau, poate mai învățați.

„Adormirea Sfântului cuvios Nicodim cel sfințit de la Tismana”

Pictură din pridvorul Sfintei Mânăstiri Tismana

Dar la un moment dat se produce o schimbare radicală în situația bisericii române: mitropoliții Ungro-Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar sa fie hirotonisiți acolo, ci sunt unși în țară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiți de către patriarh, ci de către domn și de către ceilalti ierarhi ai țării și anume nu dintre greci, ci dintre români. Aceasta este situația bisericii române în veacul al XVI-lea până în epoca contemporană.

Când și de către cine s-a făcut această mare reformă, care înseamnă independența scaunului muntean fața de cel patriarhal și în același timp romanizarea ierarhiei bisericești? După 1401, nu mai avem nici o dovadă despre prezența vreunui ierarh român în sinodul din Bizanț, dar aceasta nu este o dovadă peremptorie că de atunci datează reforma, pentru că actele patriarhiei din secolul al XV-lea, de la 1402 înainte, s-au pierdut, iar istoria bisericii muntene în acel veac e foarte rău cunoscută. Fără a avea izvoare precise, credem totuși că cel care a făcut această reformă și a obținut de la patriarh recunoașterea ei este Mircea cel Bătrân și iată pe ce temeiuri:

În iulie 1401 patriarhia recunoaște aceste drepturi bisericii Moldovei după un lung conflict. Iosif e recunoscut ca mitropolit al Sucevei, deși era moldovean, ales de țară și hirotonisit în afară de autoritatea patriarhului. E probabil ca Mircea să fi obținut cu acest prilej aceleași drepturi pentru biserica lui.

Tot în acel an patriarhul recunoaște pentru prima oară mitropolitului Ungro-Vlahiei, un nou titlu, acela de ,,exarh al plaiurilor", adică al ținuturilor românești de peste munți, poate chiar peste toți românii ortodocși din Ardeal, care nu aveau mitropolie . E posibil ca această înălțare în grad și acordare de privilegii pentru mitropolia munteană, tocmai în anul când se recunoaște independența celei de la Suceava, să fi corespuns și cu recunoașterea reformei amintite. La 1401 sau în jurul acestei date a murit bătrânul mitropolit Antim, care păstorea de la 1370. El este ultimul mitropolit grec cunoscut al țării. După el urmează mitropolitul Teodor, însemnat în pomelnicul mitropoliei. Poate cu ocazia stingerii lui Antim s-a făcut alegerea noului ierarh român.

Mircea, luptător pentru credință, stăpânitor cu mare faimă, aliat cu suveranii vecini, a avut mai multă vază și trecere ca să obție de la patriarh recunoașterea independenței bisericii române, așa cum a avut și Alexandru cel Bun în Moldova, decât oricare din palizii lui urmași din veacul al XV-lea, cărora ar trebui să le atribuim, în caz contrar, această reformă capitală.

Dacă aceste deducții sunt îndreptățite, atunci putem să numim pe Mircea întemeietor al ierarhiei bisericii naționale și independente, un nou titlu de glorie, pe lângă cele cunoscute ale marelui domn.

Mânăstiri și biserici construite de Sfântul Nicodim de la Tismana în Țara Românească

Nimeni nu și-a luat până acum, dificila sarcină de a identifica, foarte exact, mănăstirile construite de Nicodim în Țara Românească. A alege din salba de peste 20 de mănăstiri și biserici care-și arogă onoarea de a fi construite de însuși Nicodim (sau ucenicii lui), pe acelea care sunt cu adevărat construite de către acesta, e destul de hazardat.

Dar cu toate acestea, nu este greu de a separa pe categorii, legendele tradiționale legate de construirea de către Nicodim a acestor mănăstiri și biserici. Unele mânăstiri sunt construite pe vechi lăcașuri de cult, iar bisericile lor Nicodim fie le-a reparat sau le-a adăugit, fie că le-a construit din zid dacă ele erau din lemn. Altele sunt ctitorii ale voievozilor, construite special de ei, pentru a se îngropa acolo. Mai sunt altele care de fapt sunt metoace, adică vechi fundații boierești care au fost ulterior închinate Tismanei: Gura Motrului, Cerneți, Topolnița, Valea cu Apă.

Un alt grup, mai ales pentru vremurile mai apropiate nouă,  provenea din roirea călugărilor care, în căutare de locuri pustii, prielnice sihăstriei, părăseau incinta mănăstirii și-și formau chilii izolate (cele două Cioclovine, Ploștina Drăgo-eștilor, schitul Aninoasa).

In sfârșit, urmează marele grup al bisericilor și mânăstirilor aflate pe traseul urmat de Nicodim în căutarea locului sfânt de la Tismana și descris de Ștefan Ieromonahul. De-a lungul timpului acesta s-a tot lărgit, cuprinzând o salbă de lăcașuri de cult de la Izverna și Ponoare până la confluența râului Tismana cu Jiul, ba chiar și până în Banat.

Aceste întemeieri de legendă, ținând deci mai mult de tradiția orală decât de realitate, nu sunt altceva decât o probă indubitabilă a puterii și respectului de care s-a bucurat, la început Nicodim și ucenicii lui, apoi egumenii mănăstirii Tismana, mânăstirea însăși ca vechi locaș de cult creștin.

În rezumat, nu toate ctitoriile lui Nicodim se confirmă prin cercetările ulterioare și nici nu au aceiași importanță.Să le trecem în revistă.

Vechi lăcașuri de cult dinaintea venirii lui Nicodim

în Țara Românească

Cele mai vechi biserici din Țara Românească existente până la venirea lui Nicodim se presupun a fi tot atâtea ctitorii ale voievozilor dinainte de Basarab I Întemeietorul (1310-1352) și anume, Câmpulung (1215), Tismana (1230), Vodița (1247) și Cotmeana (1292)

Astfel, biserica lui Radu Negru (1215-1241) de la Câmpulung, a fost construită în 1215 (Ulterior, ea a fost datată la 1291 după o reparație provocată de un cutremur, când meșterii au rescris greșit litera omega.)

Tismana a fost și ea începută, până la 1230, de un voievod anterior lui Litovoi sau tot de Radu Negru (1215-1241) dar distrusă la puțin timp de regele Ungariei Bela al IV-lea, în vremea cruciadei asupra lui IoanAsan al II-lea (1218-1241) la îndemnul papei Grigore al IX-lea.

Vodița a fost construită după 1247 de Litovoi, căruia i se confirma prin Diploma Ioaniților, Banatul Severinului ca recompensă pentru lupta sa, dusă alături de regatul maghiar, contra tătarilor.

Cotmeana se pare că ar fi ctitoria lui Seneslau (1247-1290) sau a lui Tihomir (1290-1310) data construcției, 1292, fiind avansată pe baza trăsăturilor arhitectonice ale mânăstirii.

Mânăstiri sau biserici construite de Nicodim

Vodița. Ruinele primei mânăstiri construite de Nicodim în Țara Românească

Mănăstirea Vodița

Mănăstire de călugări, reînființată in 1991, la început cu 3 viețuitori. Are hramul "Sfântul Antonie cel Mare" (17 ianuarie) și se află în satul Vârciorova – Municipiul Drobeta Tr. Severin, jud. Mehedinți, la circa 20 km NV de acest oraș. Se ajunge acolo pe drumul modernizat Drobeta Tr. Severin – Orșova (25 km), 4 km N de apele Dunării.

Ctitorită de Sfântul Cuvios Nicodim, cu sprijinul material al lui Vlaicu Vodă (1364-1377). Construcția începe în 1369 („ante 1374” spune cercetătorul V. Drăguț, 1976). „Pe temelia unei biserici mai vechi din secolul XIII, atribuită lui Litovoi, voievodul din 1247”, este de părere arheologul Virgil Drăghiceanu.

Concluzie contestată de cercetătorii mai noi (C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu, 1975).

Este dărâmată în sec XV, refăcută de Radu cel Mare (cca 1500) și de Cornea Brăiloiu, în 1689.

Biserica reconstruită în arhitectura chipului originar.

Zonă turistică importantă, în apropiere aflându-se lacul de acumulare, hidrocentrala Porțile de Fier si Defileul Dunării.

Mânăstirea Tismana

Mânăstire de călugărițe, circa 60 viețuitoare, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" (15 august). Se află la 5 km de centrul orașului Tismana, jud. Gorj, la 37 km NV de Târgu Jiu și la 19 km E de Baia de Aramă.

Prin tradiția monastică, este ctitorită din lemn de tisă de Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana, sub Vladislav Vodă (1364-1377), apoi din zid între 1375 și 1378, ajutat de voievozii Radu I (1377-1383) și Dan I (1383-1386), sub care „s-au desăvârșit” cele neterminate.

Sfânta Mănăstire Tismana este cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească – un important monument de reculegere și închinăciune, de cinstire a credinței noastre ortodoxe.

Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei Mănăstirea Vodița, a fost distrusă puțin timp după construire, singura citadelă a ortodoxiei noastre cu o neprețuită și neobosită activitate rămânând, timp de peste șase veacuri, Mănăstirea Tismana.

Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364-1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Al. Ștefulescu susținea că la începutul domniei lui Vlaicu Vodă între anii 1364-1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn și s-au făcut danii prin hrisov și mai târziu ele s-au construit din zid.

"Tot ceea ce se  făcea danie mănăstirii Vodița s-a dat și Tismanei – scria istoricul – amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia și aceluiași stareț, Nicodim".

Biserica din zid a fost sfințită în 1378. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541 domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele și ușile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserică mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotnița și a dăruit un clopot mare; marele ban al Craiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile și casele egumenești, de asemenea a făcut mari donații mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 și 1766) și ușile bisericii (1782). Importante danii și obiecte de cult a făcut și Constantin Brâncoveanu.

Alte intervenții au fost făcute între 1844 și 1849 iar la recenta intervenție, i s-a asigurat înfățișarea de astăzi, după forma avută în 1855,  deosebită de ceea ce a fost în vremea lui Matei Basarab.

Picturile murale cu valoare artistică deosebită, au fost executate de Dobromir cel Tânăr din Târgoviște, în 1564,  și împodobesc pronaosul.În 1732, alte picturi sunt executate de echipa Ranite Grigorie, în naos. Fresca afost repictată în 1766 de zugravul Dumitru Diaconu.

Aici și-a petrecut, cu mici plecări temporare, ultimii săi 30 de ani de viață, Cuviosul Nicodim de la Tismana (†1406), prăznuit la 26 decembrie, reorganizatorul monahismului românesc.

Locul de rugăciune, priveghere și odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire.

Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei  părticele de sfinte moaște  și l-a făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Mare  Lavră” și prima arhimandrie din țară.

La Mănăstirea Tismana, cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită școală de caligrafie cu copiști de cărți bisericești în diverse limbi. El însuși în anul 1405 a caligrafiat și miniat un Tetravanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București.

Mănăstirea Tismana a fost cel mai bogat așezământ al Țării Românești găzduind părticele din moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teo-logul și ale Mucenicului Teofil aduse de la Constantinopol de cuviosul Nicodim.

Pe lângă nenumăratele sate ce le avea în Țara Românească mănăstirii i-au fost dăruite de cnezii sârbi și 10 sate în Serbia.

Muzeu cu obiecte de artă, icoane, argintărie, vitralii, bederenițe din sec. XIV și alte odoare,  paraclis din piatră cu o turlă, clădit în vremea lui Matei Basarab, două frumoase schituri pe muntele Cioclovina, atelier de covoare și de icoane pe sticlă, toate acestea o îndreptățesc a fi cel mai important centru mănăstiresc al Olteniei.

Mănăstirea Cozia

Mănăstirea Cozia, ctitorie  a lui Mircea cel bătrân, a fost zidită între anii 1386-1388 și 1393.

De pe situl mânăstirii se poate afla că Mircea și-a ales locul de odihnă veșnică, în biserica mănăstirii precum și loc pentru portretul votiv de “mare voievod și domn” pictat în partea dreaptă a naosului. La 20 mai 1388 voievodul Mircea scrie: “De aceia, am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mânăstire în numele sfintei și de viață începătoarei și nedespărțite Troițe, dumne-zeire nezidită… la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia…”

Cel care l-a sfătuit pe Mircea să ridice ctitoria de la Cozia pe locul unde se află astăzi, a fost călugărul cărturar Nicodim de la Tismana “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeiești”.

“Nicodim sfințitul” a fost duhovnicul lui Mircea încă din tinerețe iar mai târziu, când Mircea a ajuns domn, era mâna lui a dreaptă luându-l cu el peste tot.

De aceea Mănăstirea Cozia a fost târnosită de însuși Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului și s-a organizat ca mănăstire, sub directa supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El numește și pe cel dintâi stareț cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fără îndoială un ucenic al său.

Vechile fresce au păstrat chipul lui Mircea cel mare zugrăvit în naos, pe zidul din dreapta, în înfățișarea sa de ctitor, îmbrăcat în costum de mare cavaler medieval apusean, alături de fiul său Mihail. În hrisovul dat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Cozia în anul 1406, se pot vedea titulatura voievodului român și granițele stăpânite de el: “Eu cel în Hristos Dumnezeu, bine credinciosul și  bine cinstitorul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea, mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Herțeg al Almașului și Făgărașului și domn al Banatului Seve-rinului și pe amândouă părțile, pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dîrstorului…”.

Mănăstirea, cu hramul Sfânta Treime, se află în comuna Cozia, 23 km de Râmnicu Vâlcea și 5 km de Călimănești.

Biserica sinteză arhitecturală sud-est europeană din veacul al XIV-lea, a fost sfințită în 1388, pictată între 1390-1391, modificată, ca și Tismana, sub Neagoe Basarab (1517).

Șerban Cantacuzino, mare ban, aduce alte îmbunătățiri. Sub Constantin Brân-coveanu (1706-1707), se execută picturile din naos și pridvor (1708). Bolnița cu hramul Sfinții Apostoli este ctitorită de Radu Paisie (1542-1543), cu fresce interioare executate de David și Rodoslai. Paraclisul sudic cu hra-mul Adormirea Maicii Domnului, este ctitorit în 1584 de Amfilihie, egu-menul Coziei, paraclisul nordic, cu hramul Duminica Tuturor Sfinților, este zidit în 1710 de arhimandritul Ioan de la Hurez.

Muzeu cu valoroase seturi de odăjdii din secolele XVI-XIX, vechi manuscrise, tipărituri, broderii, obiecte de cult, mormântul lui Mircea cel Bătrân (1418) și al monahiei Teofana (1605), mama lui Mihai Viteazul, Cerdacul lui Mircea la Cozia, fântâna lui Neagoe (sec. XVI), Cozia Veche 1km N, ctitorită de Radu, tatăl lui Radu cel Mare, la sfârșitul sec XIV – începutul sec. XV sunt principalele repere de atracție ale mănăstirii.

Mănăstirea Prislop

Astăzi Mănăstirea Prislop este o mănăstire de călugărițe, cu 28 de viețuitoare. Are hramul "Sfântul Evanghelist Ioan" (26 septembrie), sărbătorit cu pelerinaj pe 14 septembrie. Ea se află în satul Silvașu de Sus, localitate componentă a orașului Hațeg, 14 km NV de Hațeg și 19 km S de Hunedoara.

Ctitorie atribuită de tradiție cuviosului Nicodim de la Tismana (conform cercetătorului V. Drăguț, 1976) sau ucenicilor lui, cu sprijinul material dat de Mircea cel bătrân și de românii din Țara Hațegului.

Cercetând biografia Sfântului Nicodim de la Tismana, este de presupus însă, că lăcașul de cult exista înainte ca Nicodim să se ascundă la Prislop. Se știe că el a scris tetraevangheliarul său slavon aici și pe ultima filă și-a notat: "Acea-stă sfântă evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în al 6-lea an al acestei persecuții, (șesto togova gonenia) iar socotit de la începutul lumii 6913 (1404-1405)".

Nu e vorba însă de o "gonire" a lui Nicodim din Ungrovlahia. Mircea cel Bătrân pierduse alături de Sigismund bătălia de la Nicolole iar aceasta a permis năvălirea turcilor în  Serbia la 1398/99 iar până la 1404/1405 când Nicodim revine la Tismana, sunt exact șase ani! Se știe că după pierderea luptei de la Câmpia Mierlei (1389) Nicodim ascunsese în mănăstirile sale pe Milena fiica cneazului Lazăr. Cum turcii porniseră persecuțiile și erau la Dunăre, Mircea consideră că ar fi bine să-l trimită peste munți. E de înțeles că în afară de tetraevangheliar el a organizat acolo și o viață de obște după modelul de la Tismana (inclusiv cu retragerea într-o peșteră din apropiere pentru rugăciune).

Era cel de-al treilea lăcaș zidit de el pe pământ românesc, primele două fiind monastirile Tismana și Vodița.

Mânăstirea este zidită într-o poiană din apropierea munților Retezat, în care izvora un mic fir de apă, care în 1564 se dovedește a fi făcătoare de minuni și o vindecă pe Domnița Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Vodă Basarab. Astfel, o domniță din Țara Românească devine cel de-al doilea ctitor al mânăstirii ardelene. Ea restaurează biserica, reface picturile, dăruie mânăstirii o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. În 1580, ea se săvârșește din viață. Piatra sa funerară cu stema Țării Românești, aflată aici, nu este scrisă, după obiceiul vremurilor, în slavonă, ci în latină, limba din care s-a născut graiul românesc.

Arhitectura are structuri asemănătoare bolniței de la mânăstirea Cozia. Picturile murale interioare în frescă din anul 1759 au fost realizate de meșterii Simion și Nicolae ot Pitești. Școala de cultură bisericească din a doua jumătate a sec. al XVI-lea, reședință a Episcopilor de Silvaș în sec. al XVI-lea.

Într-o peșteră din apropiere se află lăcașul de nevoință și pustnicie a Cuviosului Ioan de la Prislop, prăznuit pe 13 septembrie. Sfântul Ioan de la Prislop fusese pe la jumătatea secolului al XVI-lea stareț al acestei mânăstiri și în memorabilul an 1600, îl întâmpinase pe Mihai Viteazu cu ocazia intrării sale triumfale în Alba Iulia. Ioan de la Prislop va deveni apoi, mitropolit al Transilvaniei.

Mânăstiri sau biserici a căror organizare sau întemeiere este, probabil, legată de activitatea Sfântului Nicodim

Mânăstirea Cotmeana

Mânăstire cu hramul Buna Vestire, aflată în comuna Cotmeana, județul Argeș, la 30 km. E de Râmnicu Vâlcea și 32 km NV de Pitești, pe drumul modernizat Pitești – Râmnicu Vâlcea.

Ctitorită pe locul unei construcții mai vechi, de Radu I Voievod în 1385 și terminată în vremea lui Mircea cel bătrân (1386-1418). A fost reînființată în 1991fiind un monument de sinteză reprezentativ pentru asimilarea și dezvoltarea arhitecturii muntenești din sec. 14.

Prima atestare documentară a Mânăstirii Cotmeana datează din 20 mai 1388, din timpul lui Mircea cel Bătrân, care printr-un hrisov anunță existența acestui sfânt lăcaș odată cu ridicarea Coziei. Se presupune însă că mânăstirea este mult mai veche, însuși termenul Cotmeana provine, pare-se, de la hoardele cumane care au trecut prin aceste locuri. Reconstruită de Radu I (1377-1383), biserica era una dintre ctitoriile de seamă ale voievodului Mircea cel bătrân până la ridicarea mânăstirii Cozia. Probabil că obștea a fost organizată aici de ucenicii Sfântului Nicodim având în vedere că săpăturile arheologice din jurul bisericii au scos la iveală morminte de tip athonit, de o mare sobrietate, călugării fiind înmormântați doar cu o cărămidă drept căpătâi.

Sub faima Coziei, Cotmeana a apus din strălucire, devenind, timp de secole, metoc al celebrei mânăstiri de pe valea Oltului. Totuși, ea a fost restaurată în 1711 de Constantin Brâncoveanu (1699-1714), iar în timpul ieromonahilor  Ilarion și Sofronie de la Cozia se lărgește pronaosul și se adaugă un pridvor cu arcade pe latura nordică.

În patrimoniul mânăstirii se află cel mai vechi clopot din Țara Românească, dăruit de jupânul Dragomir în anul 1385. După mai mult de 600 de ani, sunetul clopotului este și astăzi o frumusețe, dar și un simbol, o pagină de istorie, de  rezistență împotriva păgânilor de orice fel.

Mănăstirea Topolnița

Mănăstire de călugări, cu 8 viețuitori, cu hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" (29 august). Se află în comuna  Izvorul Barzii, jud. Mehedinți, la 27 km N de Drobeta Tr. Severin, cu ramificație din DN Drobeta Tr. Severin – Motru.

Tradiția o atribuie lui Radu I Voievod dar ea e ctitorită de boierii Craiovești, în sec. XVI. Se mai spune că a fost ridicată pe locul unei biserici din lemn întemeiată de Sfântul Cuvios Nicodim.

Biserica a fost reconstruită între 1645 și 1646 de marele căpitan Lupu Buliga. Biserica are picturi murale în frescă în stil bizantin, la inițiativa fiului său Curia vel paharnic, realizate de Gheorghe "grecul" și Dima"românul" în 1673. Se remarcă tabloul "Judecata de Apoi" de pe fațada de vest, rar întâlnit în iconografia Țării Românești (V. Drăguț, 1976).

Catapeteasma din lemn a fost executată în 1762. Turnul-clopotniță și încintă din zid datează din sec. XVII.

Pietrele funerare ale ctitorilor sunt împodobite cu înaltă măiestrie.

Mânăstirea Gura Motrului

Mânăstirea Gura Motrului, cu hramul cuvioasa Paraschiva, se află în comuna Butoiești, la 62 km est de Tr. Severin și la 50 km vest de Craiova, așezată pe malul Motrului, la vărsarea acestuia în Jiu.

Tradiția zice că inițial a fost un schit atribuit Sfântului Nicodim de la Tismana. Oficial, s-a construit prin contribuția unui logofăt, al lui Neagoe Basarab,  Harvat, care a fondat biserica în 1515.

Actuala mânăstire a fost ctitorită în 1653 de Preda Brâncoveanu și pictată prin dania lui Constantin Brâncoveanu.

Mânăstirea este înconjurată de un zid cu porți ferecate, elemente de fortificație adăugând și Tudor Vladimirescu în anul 1821.

Alte refaceri au fost întreprinse în anii 1841-1853, grație lui Eufrosin Poteca, filosoful iluminist exilat aici în 1830. Sfințind locul prin prezența sa, mânăstirea a devenit un centru de învățătură și spiritualitate emulativă.

Se păstrează aici o colecție de icoane pe lemn, cărți vechi și obiecte de cult, multe provenind din donații ale domnitorilor.

Mănăstirea Vișina

Mănăstirea Vișina face parte din mănăstirile și bisericile aflate de-a lungul defileului Jiului. Dintre aceste lăcașe de cult, Mânăstirea Lainici este liantul credincioșilor din Oltenia cu cei din Ardeal și face parte, jurisdicțional, din Arhiepiscopia Craiovei, fiind cea mai mare mânăstire de călugări din această eparhie.

În marea Sa milă față de poporul român, Dumnezeu l-a trimis în secolul al XIV-lea în Țara Românească pe Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, pentru a da un suflu nou Bisericii, a o reînvia și a o organiza.

Cu sprijinul nemijlocit al domnitorilor Țării Românești, Vladislav Vodă (1364-1377), Radu I (1377-1383), Dan I (1383-1386) și Mircea cel Bătrân (1386-1418), Sfântul Nicodim a ctitorit o mulțime de mânăstiri de la poalele  Carpaților, ce au constituit adevărați piloni de susținere ai Ortodoxiei și românismului în fața prozelitismului catolic de după Marea Schismă.

Începând cu cruciadele, în secolul al XIII-lea, invazia de catolicizare a Ardealului de către Biserica Catolică se afla în plin avânt.

Marele apărător al ortodoxiei noastre a fost Sfântul Nicodim de la Tismana, duhovnicul voievodului Mircea cel Bătrân amândoi realizând acum șase secole un vis de libertate al locuitorilor Țării Românești: Biserica Ortodoxă Română neatârnată, independentă de Bizanț. Este pentru prima dată când nu mai sunt numiți de la Constantinopol, mitropoliți greci care conduceau de departe, din țara lor, Mitropolia Română.

Cronica rimată de la Mânăstirea Prislop arată că Sfântul Nicodim s-a așezat într-o peșteră pe Valea Jiului, la Surduc, deci lângă Mânăstirea Lainici și a ctitorit Vișina. Istoricul I. Donat este cel care, în lucrarea „Fundațiile religioase ale Olteniei” a emis ipoteza că Mânăstirea Vișina a fost ctitorită de Nicodim.

Documentul din 14 decembrie 1514 semnat de Neagoe Basarab amintește de primul egumen cunoscut al Mânăstirii, Grigorie.

Reconstrucția Mânăstirii, așezată pe malul drept al Jiului la intrarea din Gorj în defileu, a început după anul 1990, sub strădania starețului Melchisedec Sup-arschi.

Hramul Mânăstirii este la Sfânta Treime.

Prof. Nicu Tomoniu, fondator Fundația Tismana

Președinte al comisiei pentru învățământ, cultură, culte și

turism a Consiliului Local Tismana

Tismana, 12 august 2006

Mănăstirea Tismana

Mănăstirea Tismana

Mănăstirea Tismana, situată la 30 de kilometri vest de orașul Târgu Jiu și la 5 kilometri N de comuna Tismana, acest așezământ monahal este printre cele mai vechi din țara Românească, având un rol primordial în menținerea credinței ortodoxe de-a lungul veacurilor. Toponimul cuvântului Tismana vine de la "loc fortificat de ziduri". Însă, numele poate fi luat și de la arborele "tuia" care împădurea pe vremuri aceste locuri.

Mănăstirea Tismana este "cea mai veche și mai măreață dintre mănăstirile de peste Olt" (cum a numit-o Grigore Alexandrescu), "măreț cuib al Basarabilor" (cum a socotit-o George Coșbuc), "o lume de închipuiri, de basme" (cum a deslușit-o Alexandru Vlahuță), “fără seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea naturală pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare" (cum a descris-o celebrul călător Paul de Alep – arhidiaconul și însoțitorul Patriarhului Macarie al Antiohiei în călătoria din 1657).

În stânca din sudul bisericii se află și peștera Sfântului cuvios Nicodim (26 dec. 1406), care a dus viața de schimnic. Acesta a întemeiat mănăstirea în secolul al XIV-lea cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi, Radu I (1374-1385) al fiilor săi, Dan I (1385-1386) și Mircea cel bătrân (1386-1418), fiind ridicată pe locul unui schit din lemn.

Mănăstirea Tismana – istoricul complexului monahal

Istoria celei mai vechi mănăstiri din Țara Românească – Tismana – ca și viața ctitorului ei Sfântul cuvios Nicodim, au intrat de mult în legendă. La faima de care s-a bucurat neîntrerupt mănăstirea a contribuit în mare parte și farmecul așezării sale.

Tradiția susține chiar că frumusețea împrejurimilor a fost hotărâtoare în alegerea locului și că Sfântul Nicodim a căutat timp îndelungat pe valea "râului cu apă vie" stânca Starminei cu cascada sa. Într-adevăr, toate frumusețile și bogățiile naturii par să se fi strâns aici: șiruri de culmi cu reliefuri capricioase, râuri bogate în păstrăvi, nuceturi și livezi de castani care aveau să intre pe rând în domeniul manăstiresc. Alegerea cuviosului Nicodim a fost determinată, însă, și de rațiuni mai importante.

În desișul legendelor care învăluie atât întemeierea mănăstirii, cât și personalitatea întemeietorului ei, în datele adesea contradictorii cuprinse în primele studii asupra monumentului, cercetătorul poate face cu greu lumină.

Deși documente legate de monument s-au păstrat cu prisosință, mai cu seamă pentru vremurile mai apropiate nouă, Tismana nu are nici pisanie săpată în piatră – actul de naștere al bisericilor noastre – nici primul hrisov domnesc de înzestrare. Cât despre cuviosul Nicodim, datele legate de activitatea sa înainte și după venirea pe pământ românesc sunt extrem de sărace, iar redactările legendei vieții lui, cu totul târzii.

Documentele Tismanei trebuie considerate nu în mod izolat, ci strâns integrate complexului de evenimente care străbat istoria Țării Românești în ultima treime a veacului al XIV-lea. Pentru această vreme, însăși întemeierea unei mănăstiri nu este decât reflectarea unuia din aspectele luptei pentru păstrarea independenței naționale și pentru stăvilirea penetrației catolicismului la sud de Carpați.

Ultimele trei decenii ale secolului al XIV-lea reprezintă tocmai momentul în care domnul grupează sub conducerea sa acțiunile de rezistență ale popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei împotriva încercărilor de ocupare și catolicizare forțată ale regatului maghiar, încurajat de papalitate.

În aceste condiții, orice efort de întărire a vieții bisericești, fie și sub aspectul ei monastic, însemna implicit o măsură de contra ofensivă ortodoxă. Așa se explică sprijinul deosebit pe care Vladislav-Vlaicu l-a acordat călugărului greco-sârb Nicodim refugiat din sudul Dunării, de-a lungul întregii lui activități pe pământul țării noastre.

Din cercetări rezultă că viitorul stareț al Tismanei a trecut în Țara Românească din ținutul Crainei, pe atunci în taratul bulgăresc al Vidinului, unde desfășurase o bogată activitate pe tărâm monastic, în momentul în care acest ținut cade – temporar – sub ocupația regatului catoloc maghiar – 1370. O dată cu el a trecut Dunărea o mică obște de 11 călugări.

Vladislav-Vlaicu primește pe cuviosul Nicodim ca pe reprezentantul opoziției ortodoxe din Balcani, și, când i se solicita, acorda sprijin pentru întemeierea unei mănăstiri la nord de Dunăre. Această primă fundație, Vodița, a fost bogat înzestrată de domn cu sate și venituri.

Colaborarea dintre conducătorul statului și reprezentantul monahismului sud-dunărean are o explicație simplă. Așezarea unei fundații ortodoxe la marginea vestică a țării, în acel Banat al Severinului atât de disputat de Țară Românească și Ungaria, trebuia să joace rolul unui punct de sprijin al religiei de stat printre supușii ortodocși ai ținutului, reprezentați prin cnezii români din Banat, pe care documentele vremii îi semnalează într-o stare de continuă neascultare față de coroană maghiară.

Dar numai peste câțiva ani de la așezarea lor aici, "cinstitul între călugări Nicodim" și obștea sa, sunt siliți să-și părăsească ctitoria deoarece Banatul de Severin și o dată cu el Vodița cu toate posesiunile ei, sunt pierdute vremelnic de Țara Românească în favoarea regatului maghiar, probabil către 1375.

Pierzând speranța continuării activității pe pământ unguresc și catolic, rămas totodată fără resurse materiale, cuviosul Nicodim trece în Serbia. Peste mai puțin de un an revine în Țara Românească și se adresează din nou domnului – de data aceasta Radu I – cerându-i ajutor pentru a întemeia un alt lăcaș monastic pe pământul românesc. Sprijinul i-a fost acordat de îndată și pentru motive ușor de intuit: noua mănăstire trebuia să preia rolul care fusese încredințat Vodiței.

Lui Nicodim "i s-a poruncit ca să meargă deci mai înăuntrul țării aceștia a Ungro-Vlahiei, Băniei Severinului", nu numai pentru a alege un loc frumos, potrivit "intru viețuirea de obște". Locul așezării trebuia să fie în același timp mai puțin primejduit ca cel al Vodiței și nu prea depărtat de granița Banatului, la care domnul român nu renunțase de fel la acea dată.

Radu I acordă cuviosului Nicodim o serie de danii ca despăgubire pentru posesiunile pierdute pe teritoriul unguresc și mica obște, numărând acum numai 10 călugări, începe să zidească biserica pe apa Tismanei, la locul ales după îndelungi căutări, lângă o cascadă.

Legenda, pe deplin constituită încă din secolul al XVII-lea, susține că primul lăcaș ridicat pe stâncă de sub Stârmina a fost construit din lemnul unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, roșietic, de la care ar proveni și numele mănăstirii. Este însă mai probabil, dată fiind importanță ce i se acorda, că biserica a fost de la început o construcție de zid care trebuie să fi avut mari asemănări cu cea a Vodiței.

Ridicarea ei se poate plasa între anii 1375 – momentul refugierii obștei călugărești de la Vodița – și 1377- 1378 dată sfințirii ei, cunoscută dintr-o notiță scrisă pe spatele unui document de la Dan al II-lea. Acesta consemnează două date care pot fi luate ca sigure: "S-a sfințit biserica în anul 6886 (1377-1378); a murit sfânt părintele nostru Nicodim în anul 6915 (1406)".

Domnul a înzestrat încă din primele momente fundația cu danii în pământ și venituri care să asigure întreținerea fraților conduși de cuviosul Nicodim. Un hrisov de la Radu I însă nu s-a păstrat, fie că donația nu a primit o confirmare în scris, fie ca aceasta s-a pierdut. Se cunoaște însă în ce au constat acele donații dintr-un hrisov de la 1385 al fiului lui Radu I, Dan I.

Din același hrisov reiese că "am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire nu întru toate părțile ei terminată, pe care sfânt răposatul, binecredinciosul voievod Radu, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârșit-o din pricina scurtimii vieții. De aceea a binevoit domnia mea ca, precum în domnie, să-i fiu urmaș și în aceasta, așadar să înnoiesc pomana părintelui meu și să-i întăresc cu toate darurile și veniturile, nu numai acestea, dar și câte au fost dăruite mănăstirii în vremea părintelui meu, pe toate să le întăresc și să le împuternicesc."

Tot prin acest document Tismanei i se întărește stăpânirea asupra tuturor posesiunilor pe care le-a avut Vodița în ținutul Severinului recucerit de Dan I în preajma acelui an. Astfel obștea devenea posesoarea unor întinse domenii și administratoarea ambelor fundații (Vodița și Tismana), iar cuviosul Nicodim, stareț al amândurora.

Următorul document referitor la Tismana este datat 1387, primul an al domniei lui Mircea cel mare. Reconfirmându-i posesiunile și drepturile, Mircea adaugă faptul că lui i-a revenit datoria de a împlini "cele nedesăvârșite", formulare neclară care se referă probabil la terminarea chiliilor sau a altor construcții monastice.

Sub conducerea "părintelui și rugătorului, popa Nicodim", colaborator prețios a trei voievozi, care întrunea calități de cunoscător în meșteșugul zidirii, de caligraf și miniaturist, cu cele de organizator de viață bisericească, dar și de bun gospodar al averii mănăstirești, comunitatea de la Tismana se întărea an de an.

Mănăstirea Tismana – important centru cultural și religios

Ca instituție religioasă, Tismana s-a bucurat încă de la început de o situație aparte. Ea reprezenta o samovlastie, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin, fiind condusă numai de propriul ei sobor, rânduială pe care cuviosul Nicodim a adus-o de la Muntele Athos: "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareț nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim și cum va așeza, așa să țină călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț".

Această rânduială se păstrează până târziu, fiind reamintită în toate hrisoavele domnești. În afară de aceasta, starețului Tismanei i s-au conferit distincții speciale: Cuviosul Nicodim a primit de la patriarhul Constantinopolului, Filotei, rangul de arhimandrit, precum și dreptul de a face slujbă cu bederniță (mică piesă de broderie liturgică cu semnificație specială în ierarhia preoțească).

Până în secolul al XVI-lea, când aceeași distincție este acordată Episcopiei de la Curtea de Argeș, Mănăstirea Tismana este unica arhimandrie din Țara Românească. În ceea ce privește averea mănăstirii, Tismana era posesoarea, la un veac de la întemeiere, a celui mai mare domeniu mănăstiresc din voievodat.

Călugării ei stăpâneau 10 sate pe pământul Țării Românești și alte 10 sate în Serbia (donații ale cneazului Lazăr), 40 sălașe de "atigani", grâul din județul Jaleșului (Gorjul de azi), veniturile vămilor de la Calafat, Balta Bistrețului și Vâlcan, zeciuiala minelor de aramă de la Bratilovo, iazuri de pește, monopolul pășunatului în munții Sorbele, Oslea, Boul și Parângul, precum și o serie de venituri anuale din casa domnească.

Ca un adevărat stăpân feudal, Nicodim cere sprijinul domniei pentru a-i apăra bunurile. Chiar din timpul lui Mircea cel mare anumite sate mănăstirești sunt scutite de dări în schimbul obligației de a "face de strajă" la mănăstire.

Existența bisericii cuviosului Nicodim nu a fost de prea lungă durată. Deși din marele număr de hrisoave de întărire păstrate din secolul al XV-lea (de la Vlad Țepeș, Radu cel frumos, Vlad călugărul) reiese că mănăstirea și-a continuat neîntrerupt activitatea ca instituție, o cauză nedeslușită până acum a dus la ruinarea lăcașului și a făcut necesară o refacere totală a lui.

De altfel, însăși "Viața preacuviosului Nicodim sfințitul" scrisă în mănăstire în 1839 de Ștefan ieromonahul, consemna tradiția orală conform căreia "nu este aceasta cea din întâi care s-a făcut prin strădania Sfântului Nicodim, de către Radu Vodă Negru" (adică Radu I). În privința acestui al doilea ctitor există multe discuții. Pisania pictată în naos, la zugrăvirea noii biserici în 1564, amintește de un domn tot cu numele Radu. Dar de care Radu poate fi vorba?

El este identificat când cu Radu I, întemeietorul primei biserici, când cu Radu cel frumos (în "Viața prea cuviosului Nicodim sfințitul" scrisă de Ștefan iero-monahul), când cu Radu Paisie (consemnat în inscripția din 1541 a chenarului ușii principale).

Ștefan ieromonahul reține însă un prețios element de identificare: acest Radu era tatăl lui Mircea ciobanul, pe care-l cunoaștem a nu fi altul decât Radu cel mare. Coroborând datele istorice cu argumentele de ordin stilistic, se poate afirma că cea de-a doua construcție de la Tismana datează din vremea domniei lui Radu cel mare (1495-1508). Ea reprezenta unul din monumentele de seamă ale arhitecturii muntenești de la începutul secolului al XVI-lea, o biserică de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusă din altar, naos, pronaos și exonartex deschis, încununată cu trei turle.

Dar Radu cel mare nu a reușit probabil să termine construcția. Numai așa se explică cea de-a doua lacună în istoria monumentului – lipsa pisaniei cioplită în piatră încastrată după obicei pe fațadă, cum se vede spre exemplu la Mănăstirea Dealu, ctitorie a aceluiași voievod. Lucrările de construcție la Mănăstirea Tismana au continuat deci și sub următorii domni.

Neagoe Basarab "toată biserica o au acoperit cu plumb și alte lucruri au obârșit". Cum tot el a dăruit Tismanei și o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune că în timpul domniei lui a început să se slujească în noua biserică, deși interiorul nu fusese încă zugrăvit. Pentru a-i da o podoabă provizorie, pe tencuiala încă udă fuseseră desenate dungi de culoare roșie.

În vremea lui Radu Paisie (numit în documente și Petru Vodă), egumenul Vasile așează frumoasele chenare de piatră ale ușilor (1541). În anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, vornicul Nedelco Bălăceanu zugrăvește interiorul bisericii. Atunci se așează și pisania pictată, importantă atât pentru faptul că este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cât și pentru faptul că a consemnat numele meșterului zugrav "Dobromir ot Târgoviștea".

La 1610-1611, o cumplită prădăciune a oștilor principelui Gabriel Bathory a adus stricăciuni zidurilor înconjurătoare ale mănăstirii. Înainte de a lua domnia, închis între zidurile Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului oștilor trimise împotriva lui de Leon-Vodă.

Cronica spune că "Matei aga și cu ceilalati s-au închis în Mănăstirea Tismana și trei zile stând împrejurul mănăstirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au ieșit și au trecut din nou Transilvania".

De îndată ce devine domn, Matei Basarab reface incinta și clădirile mănăstirești (1646-1651). Tot el construiește paraclisul, așezat în afara incintei, la marginea platoului de răsărit. Câțiva ani după aceste transformări, în 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul și secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitând așezările monastice românești, face o primă desriere a Tismanei. Însemnările sale de călătorie sunt prețioase informații despre multe din monumentele acelei vremi.

Descriind intrarea în mănăstire, Paul de Alep spune că a mers "pe o potecă îngustă de jur împrejurul clădirii, înainte de a ajunge la prima fereastră cu fier. În acest loc este o fântână cu apă țâșnitoare, și de deasupra unui turn mare care slujește de poartă, sunt numeroase creneluri. După ce am trecut prin această poartă, am ajuns la o a doua, tot de fier, deasupra căreia este clopotniță". La 1698 Cornea Brăiloiu, banul Craiovei, construiește casele egumenești.

O epocă de primejdii și pustiiri repetate începe pentru Tismana odată cu conflictele dintre turci și austrieci. În 1716 mănăstirea este jefuită de turcii întorși de la asediul Timișoarei.

Mai târziu, între 1718 și 1739 Tismana cade, o dată cu întreaga Oltenie, sub ocupație austriacă. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale inspectează provincia pentru a alege punctele strategice care urmau să fie întărite cu fortărețe. Planul și vederea de ansamblu făcute cu această ocazie de inginerul Johann Weiss, reprezintă primul document grafic cunoscut asupra incintei Mănăstirii Tismana (1728-1731).

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, când vechile fortărețe ale Țării Românești fuseseră distruse din ordinul Porții, să servească și drept cetate. Începând cu anul 1605, documentele menționează existența armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dublă obligație de a "păzi plaiul", adică hotarele dinspre Transilvania și de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.

La începutul secolului al XVIII-lea, vechea zugrăveală a lui Dobromir din Târgoviște "se foarte învechise". Egumenul Ioan, ajutat de jupâneasa Stanca Glogoveanu, care a dat "aorul și văpseli", reface în întregime pictura bisericii. Pisania din 1732 pomenește pe zugravii Ranite, Gligorie, Ghiorghie și Tudor.

Trei ani mai târziu, alți meșteri printre care Vasile Diaconu, s-au iscălit pe turla principală a bisericii. Tot în decursul secolului al XVIII-lea s-au efectuat o serie de lucrări mai mărunte, ca așezarea rozetelor de la absidele laterale, mărirea unor ferestre, precum și dotarea bisericii cu uși din lemn sculptat, cu tâmplă și diferite obiecte de mobilier.

În 1766 se execută, într-o a doua campanie, o nouă serie de picturi, probabil cele din pronaos și din exonartexul ulterior dispărut. Ctitoriță este și de data aceasta Stanca Glogoveanu, iar meșterul zugrav Dimitrie Diaconu.

Între anii 1787 și 1792, când au loc noi conflicte între turci și austrieci, ostași turci sunt "orânduiți în mănăstire spre iernatic și pentru paza despre munți". Tismana suferă cu acest prilej pagube însemnate: ușile ferecate ale clopotniței sunt luate și duse la cetatea Vidinului, plumbul de pe acoperiș (4600 de oca) este ridicat, tezaurul de obiecte de preț este ascuns în peșteri. Multe dintre acestea s-au pierdut. Călugării au trăit aproape 10 ani risipiți de groază pe muntele Cioclovina. Abia în 1798 egumenul Ștefan Mănăstireanu reușește să facă unele reparații la zidurile incintei și să reorganizeze viața monahilor.

Peste două decenii, la începutul mișcării pandurilor, Tudor Vladimirescu folosește zidurile mănăstirii pentru a "ține în pază" pe ispravnicii din plășile Olteniei. Mai târziu aici se vor uni două detașamente de panduri conduse de D. Macedonski și D. Garbea, însumând vreo 3500 de oameni. Dacă la anul 1821 multe mănăstiri ca Strehaia, Cozia, Bistrița, Polovragi, au servit ca baze de rezistență ale răsculaților, Tismana a fost fără îndoială cea mai importantă dintre ele.

La 1 iunie 1971, cu prilejul aniversării unui secol și jumătate de la revoluția lui Tudor Vladimirescu, aici s-a fixat o placă comemorativă cu următoarea inscripție: "Tudor Vladimirescu a organizat la Mănăstirea Tismana o bază de pregătire a mișcării revoluționare din 1821".

În 1844 începe o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din inițiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi și însemnate monumente istorice ale țării, aceste lucrări au fost executate de arhitecți străini și într-o vreme când în Europa preponderent era stilul neogotic, de asemenea străin și fără rădăcini în tradițiile noastre. Bibescu năzuia să transforme partea de sud a incintei mănăstirii în palat domnesc.

Arhitectul Schlatter și meșterii săi au ridicat pe locul vechilor clădiri în stilul arhitecturii monastice tradiționale, fațade încărcate cu ornamentica neogotică apuseană, în vădit contrast cu lăcașul din centrul incintei.

Mănăstirea Tismana – biserica centrală

Cât despre biserica propriu-zisă, prin dărâmarea în 1855 a exonartexului deschis, ciuntind trupul bisericii și eliminând camerele și gangul ce sprijinea de ambele părți pronaosul și o parte din naos, Schlatter a provocat o pierdere ireparabilă.

În afară de acesta el a dărâmat contraforturile altarului, a cioplit vechea modenatură a fațadelor înlocuind-o cu o tencuială inexpresivă imitând piatra, a mărit ferestrele, a deschis altele noi, a modificat așezarea firidelor de pe abside și a construit o intrare nouă, nepotrivită cu vechiul monument.

Numai comparând aspectul rezultat cu desenul în peniță executat de Dionisie diadoh ieromonahul pe pomelnicul mănăstirii din 1840 și cu vederea de ansamblu a inginerului Weiss, se poate constata cât de schimbată a ieșit Tismana în urma acestei campanii. Nici pictura monumentului nu a rămas neatinsă. În 1844 un zugrav fără talent, Alecsie din Câmpulung, a repictat în ulei registrele inferioare până deasupra ferestrelor.

Comisia Monumentelor Istorice a efectuat primele cercetări în spiritul restaurării științifice moderne în anul 1934. Ele au avut ca rezultat precizarea vechilor forme ale bisericii.

Lucrările de restaurare au fost reluate abia în 1954. În răstimpul unei decade, Direcția Monumentelor Istorice cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, sub arhipăstoria mitropolitului Firmilian, a terminat decapările fațadelor și a dat la iveală picturile lui Dobromir din Târgoviște din pronaosul bisericii, procedând în același timp la extragerea și expunerea muzeală a picturilor stratului suprapus din secolul al XVIII-lea. Numai din sinaxar au fost recuperate 304 tablouri.

În 1970 s-au făcut importante săpături arheologice de sondaj, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt locaș de cult de plan trilobat, construit din bolovani de râu și cărămidă romană, anterior construcției cuviosului Nicodim.

S-au făcut lucrări de restaurare a celor două biserici, a chiliilor, a acoperișului și pardoselilor sub directa supraveghere și îndrumare a mitropolitului Olteniei Dr. Nestor Vornicescu, cercetător istoric și pasionat descoperitor al trecutului.

Prin reconstituirea pridvorului bisericii mari în 1983, Mănăstirea Tismana a revenit la forma arhitecturală originală, autentic românească. Cu acest prilej s-au refăcut acoperișurile turnurilor, au fost îndepărtate elementele decorative străine arhitecturii românești, s-au consolidat aripile de sud și vest, s-au modernizat condițiile de găzduire a credincioșilor și a personalului monahal.

Mănăstirea Tismana – arhitectură și podoabe

Arhitectura mănăstirii Tismana este în stil bizantin, specific secolului al XIV-lea, apropiindu-se ca arhitectură de bisericile contemporane din Macedonia și Muntele Athos, reprezentând caracteristici constructive românești.

Actuala biserică a mănăstirii este zidită direct pe stâncă în plan triconic, cu turle pe naos, pronaos și pridvor. Catapeteasma este din stejar (1765-1766), în stil post-brâncovenesc, cu ornamente florale suflate în aur.

Altarul este luminat de o fereastră mare în centrul peretelui dinspre răsărit, de alta mai mică pe dreapta aceluiași perete și de încă o fereastră dublă pe fiecare parte, prevăzută cu grilaj metalic, și de câte o fereastră mică pe fiecare perete, sub boltă.

Pronaosul este slab luminat pentru că cele două ferestre sunt așezate în partea superioară a zidurilor. Pridvorul are câte patru ferestre mari pe fiecare perete din vest, nord și sud. Fațadele exterioare nu au pictură, sunt văruite în alb ca și pereții clădirilor din jur.

Biserica mare a fost pictată în 1564, de zugravul Dobromir din Târgoviște, acțiune subvenționată de marele vornic Nedelea. Este stil bizantin, în fresca aplicată peste prima tencuială cu fresca monocromă. În anul 1732 a fost refăcută pictura din altar și naos.

În pronaos, fresca din 1564 n-a fost distrusă, ci peste ea a fost aplicată noua frescă datată 1766, pictor fiind Dimitrie Diaconul. În anul 1814, primul registru din altar și naos, icoanele și ușile împărătești au fost pictate în ulei peste pictura din 1732, de Alexe Zugravul din Câmpulung Muscel.

Începând cu anul 1955, s-a decapat pictura din pronaos executată în 1766 și s-a încastrat pe pereții din muzeul mănăstirii și pe coridoarele chiliilor. Paraclisul, care deține câteva vitralii donate de poetul George Coșbuc, a fost pictat în 1948 de pictorul Dimitrie Nicolaide. În anul 1994 este pictat pridvorul bisericii de pictorul Grigore Popescu din Câmpulung Muscel, în stil bizantin. Aici, pentru prima dată sunt pictați sfinții straromânii descoperiți și canonizați în ultimii ani.

În anul 1979, prin osârdia soborului de maici și a maicii starețe Ierusalima Gligor, s-a realizat o raclă din argint, executată de artistul plastic Gheorghe Stoica, din București. În interiorul ei se găsesc trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Nicodim (degetul), Sfântului Ignatie Teoforul și Sfântului Ioan Gură de Aur, împreună cu crucea de plumb purtată de Sfântul Nicodim. Pe capac sunt prezentați în medalioane emailate acești sfinți. în exterior, pe raclă, sunt redate scene din viață și minunile Sfântului Nicodim. Racla este așezată în naos pe partea stângă, în față.

În pronaos se află mormintele a doi fondatori: Matei Gloveanu (+1731), în dreapta, și Rositei Brăileanu (+1747), pe stânga. Mormântul Sfântului Nicodim, trecut la cele veșnice în 26 decembrie 1406, este în pridvorul bisericii la această dată sărbătorindu-se al doilea hram al bisericii.

O mare parte din obiectele de valoare ale Mănăstirii se găsesc la Muzeul de Artă al României, printre care cel mai important este Tetravanghelul Sfântului Nicodim. Muzeul mănăstirii are o bogată colecție de picturi murale (pictură din 1766, provenită din pronaos), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărți vechi, un orar, bedernița și un epitrahil ce a aparținut Sfântului Nicodim.

Mănăstirea Tismana – localizare și căi de acces

Către Mănăstirea Tismana duc drumuri desfătătoare, de neuitat. Unul din aceste drumuri pornește din Drobeta Turnu-Severin, prin poarta Motrului. Din cetatea de pe malul Danubiului, pe DN 67 se ajunge la noua așezare minieră Motru.

Un drum județean face legătura cu localitatea Apa Neagră aflată la o distanță de 29 de kilometri, de unde se urmează ramificația spre dreapta, până în zona Tismanei. Celălalt drum pornește din Craiova spre Târgu-Jiu și în continuare pe DN 67. La kilometrul 82 se face ramificația spre Tismana și Baia de Aramă.

Mănăstirea Tismana

Mănăstirea Tismana, cunoscută și ca "Steaua Ortodoxiei", este una dintre cele mai vechi și cele mai reprezentative mănăstiri ortodoxe din România.

Cuvântul "Tismana" este de origine traco-dacică și înseamnă "loc fortificat cu ziduri". Sfântul Nicodim (1310-1406) este cel care a fondat această mănăstire; el a decis locul construcției, arhitectura, precum și decorațiunile specifice care au individualizat mai târziu această mănăstire.

Originar din sudul Dunării, dorința Sfântului Nicodim a fost să facă ceva pentru Dumnezeu, ceva care va dura și va fi amintit. Dorința de a-și dedica viața lui Dumnezeu îl determină să își părăsească casa din Prilep, Macedonia, de la vârsta de 16 ani. Ajutat de niște călugări generoși, el a parcurs drumul spre Mănăstirea Hilander de pe Muntele Athos. Aici, Sfântul Nicodim a învățat greacă, slavă și a devenit inițiat în arhitectură, caligrafie, pictură, argintărie, zidărie și fabricarea barilului. Sfântul Nicodim a venit în Țara Românească cu misiunea de a construi aici o mănăstire.

După o stăpânire temporară maghiară a Severinului, Sfântul Nicodim și un grup de călugări de la Mănăstirea Vodița au venit la Tismana. Aici, în Tismana, pe ruinele unei foste biserici distruse de invadatori, Sfântul Nicodim a construit ceea ce putem vedea azi ca Mănăstirea Tismana. Desigur, nu a reușit s-o construiască pe baza posesiunilor sale materiale. Voievodul Radu (1377-1383) i-a oferit sprijinul material necesar.

Mănăstirea Tismana, mănăstire ortodoxă reprezentativă în România

La 15 august 1378, Mănăstirea Tismana a fost oficial sfințită. Inițial, biserica a avut o pictură monocromă de desene simple, geometrice sau florale, care poate fi încă văzută. După ce mănăstirea a fost construită, Sfântul Nicodim a inițiat o "scenă culturală". Inițiatorul acestui proiect, Sfântul Nicodim, a fost și o minte strălucită, care a știut să folosească resursele disponibile. El este, de asemenea, fondatorul unei școli de caligrafie unde cărțile ecleziastice au fost copiate în diferite limbi, aducând o mare binecuvântare pentru cei interesați de ele la momentul respectiv. Pe lângă organizarea și activitatea spirituală, Sfântul Nicodim a ținut corespondența cu mulți oameni. Aceasta nu este păstrată, cu excepția scrisorilor primite din partea Patriarhiei din Târnovo și a discursului scris care impresionează cititorul prin stilul cultural și teologic.

Moaștele Sfântului Nicodim de la Tismana

Însă a apărut un conflict între Mitropolitul Athanasie al Severinului și Sfântul Nicodim. Acesta din urmă a trebuit să părăsească mănăstirea pe care a fondat-o; acesta este motivul pentru care s-a îndreptat spre Prislop, un centru român în Țara Hațegului. Acolo, pe fundația unei biserici mai vechi, el a construit o nouă biserică, singurul monument din Transilvania proiectat cu "trei conuri".

Moartea mitropolitului Athanasie al Severinului a avut loc în 1404, astfel Sfântul Nicodim întorcându-se la Tismana în anul 1406. Șederea sa în mănăstire nu a fost menită să fie de lungă durată deoarece nu după mult timp a murit, pe 26 decembrie în același an. A fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, care a fost săpat de el.

Persecuția nu a ajuns în jurul mănăstirii Tismana, astfel că, după numeroase distrugeri provocate de turci, mănăstirea a cunoscut mai multe perioade de restaurare și schimbări realizate cu ajutorul conducătorilor basarabi.

Mai multe personalități importante au participat la restaurarea mănăstirii de-a lungul timpului. Neagoe Basarab (1520) a fost cel care a sponsorizat acoperirea bisericii cu plumb. Radu Paisie (1541) a finalizat cadrele și ușile mănăstirii. Matei Basarab a fost cel care a construit o biserică mică pentru bolnavii mănăstirii în anul 1650. El a făcut, de asemenea, turla mănăstirii Tismana și a oferit un mare clopot.

Cornea Brăiloiu a fost o altă personalitate care a contribuit la reconstrucția mănăstirii Tismana. Stanca Glogoveanu a restaurat pictura de două ori: o dată în anul 1733 și a doua oară în 1766. Constantin Brancoveanu, care a domnit între 1688 și 1714, a contribuit financiar la restaurarea acestei mănăstiri. Acesta este locul unde Tudor Vladimirescu a conceput Proclamația de la Padeș (22 ianuarie 1821) a legii justiției.

Tezaurul Mănăstirii Tismana

O mare parte din tezaurul mănăstirii Tismana s-a pierdut; tezaurul său a constat în arta complexă implicată în decorarea bisericii. După cum probabil ați văzut, bisericile ortodoxe tradiționale sunt decorate cu măiestrie, iar pictura de icoane joacă un rol important în credințele creștinismului ortodox. Obiectele de cult, unele din argint și aur, sunt, de asemenea, o parte semnificativă a moștenirii de artă. Obiectele de cult care au fost conservate de la Mănăstirea Tismana pot fi văzute la Muzeul Național de Artă. În Muzeul Mănăstirii se găsește o colecție vastă de picturi murale, icoane vechi din lemn, obiecte de cult, cărți vechi, veșminte și vechile uși ale bisericii care datează din 1782.

Celebrul poet român George Coșbuc a asigurat două ferestre de sticlă colorată pentru Capela mănăstirii, care a fost construită de Matei Basarabov. George Coșbuc a fost, de asemenea, implicat în traducerea operei lui Dante, "Divina Comedie", la această mănăstire finalizând munca laborioasă de traducere, stimulat de strălucirea mediului natural al acestei regiuni.

În 1949, mănăstirea Tismana a devenit o comunitate de coabitare pentru călugărițe, care duc o viață comunală ce îmbină munca cu rugăciunea. Slujbele se desfășoară în conformitate cu ritualul tradițional: zilnica Liturghie Sfântă, seara Vecernia, la miezul nopții slujba Miezonoptica.

Istoria

Între liniști și vifore, în matca verdelui înconjurător, stă MănăstireaTismana, ca una dintre cele mai luminoase vetre de cultură veche românească, ca un uriaș muzeu al trecutului, cu inegalabile mărturii de iscusință umană și glorie  istorică.

Tismana nu este o mănăstire construită întâmplător sau în urma unui sfat lumesc, ci este zidită prin descoperire dumnezeiască și numai după zeci de ani de căutări ale unui om sfânt, Cuviosul Nicodim cel sfințit.

Sfântul Nicodim, copil

Este îndeobște cunoscut că Sfântul Nicodim, plecat din tinerețile sale în Sfântul Munte (de la 16 ani), ajunsese repede – datorită sfințeniei vieții sale – proto-epistat al Hilandarului.

Mănăstirea Hilandar, Sfântul Munte Athos

El a lăsat toate ale Athosului și a plecat din Sfântul Munte la îndemnul Maicii Domnului, care i s-a arătat în chip minunat și i-a cerut să-i zidească mănăstire „lângă cascadă”.

Descoperirea făcută de Maica Domnului Sfântului Nicodim

Tot căutând locul arătat de Maica Domnului, Sfântul Nicodim a zidit în Krajna sârbească cel puțin două mănăstiri: Vratna și Mănăstirica și o biserică închinată Sfintei Treimi. Se spune că în acele vremuri i s-a arătat chiar Sfântul Antonie cel mare care l-a sfătuit să treacă Dunărea la poporul său. Negăsind locul căutat cuviosul Nicodim lasă ținutul vlahilor sârbi din Krajna și întră în țara noastră în chip minunat: trece Dunărea de la Tekija mergând pe ape, dar, ca să nu-i fie spre oarece ispitire și să-i aducă aminte de umblarea pe mare a Mântuitorului, el și-a întins mai întâi rasa pe ape și apoi pășind pe ea, a purces spre pământul românesc!

Arătarea Sfântului Antonie și trecerea Dunării pe rasă a Sfântului Nicodim

Vladislav I, doar ce-și începea domnia sa și avea deci toate motivele să susțină ortodoxia în ținutul de graniță al Severinului, unde latinii catolici făceau presiuni puternice asupra poporului, pentru lepădarea dreptei-credințe.

Ceas de taină cu Voevodul Vladislav I

Este lesne de înțeles de ce Vladislav îl va fi ajutat pe cuviosul Nicodim să clădească mănăstiri și sfințenie ortodoxă pe aceste pământuri. Așa a apărut  samovlastia Vodiței – cu hramul Sfântul Antonie cel mare – în 1370, prin osârdia Sfântului Nicodim și a celor 11 ucenici ai săi, dar și prin purtarea de grijă și daniile voievodului Vladislav I.

Sfântul însă va părăsi mănăstirea în 1375, alegând să-și ajute „ruda sa”, cneazul Lazăr Hrebeljanović (1371-1389), în încercarea de a ridica anatema aruncată asupra noii Patriarhii sârbe de către Patriarhia de Constantinopol. Va pleca astfel la Țarigrad, dimpreună cu egumenul Isaia de la Hilandar și alți părinți îmbunătățiți sârbi și athoniți și va restabili comuniunea cu Bizanțul creștin, întreruptă în 1346.  Fiind bărbat cinstit și sfânt, tare în cărți și mai tare în judecată, cuvinte și răspunsuri (cum îl descrie cronica vieții lui Isaia de la Hilandar), cuviosul Nicodim va fi hirotesit arhimandrit, având drept de a sfinți biserici și de a purta nabederniță, patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (+1379) dăruindu-i părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Ignatie Teoforul și Sfântul mucenic Theofil. Desigur că această prețuire sfântă nu va fi trecut neobservată astfel că însuși cneazul Lazăr a insistat ca Sfântul Nicodim să accepte păstorirea întreagii Biserici sârbe, dar Cuviosul va trece din nou Dunărea cu câțiva ucenici și va căuta din nou pe pământul Ungro-Vlahiei acel loc „de lângă cascadă”, unde-i ceruse chiar Maica Domnului – pe când era egumenul Hilandarului – să-i înalțe lăcaș de închinăciune.

Având sprijin material valah, dar și sârbesc, și ajutat fiind de Dumnezeu, el va reuși să ridice prima arhimandrie din Valahia ctitorind mănăstirea Tismana.

Tradiția Tismanei spune însă că atunci când cuviosul Nicodim a ales locul pentru mănăstire, pe platou exista un copac mare de tisă, pe care l-a tăiat și din lemnul căruia a construit prima biserică, trunchiul retezat folosindu-l drept prima masă a altarului. Mănăstirea își trage numele de la acest arbore de tis, conifer ce împădurea pe vremea aceea aceste locuri.

Oprindu-ne asupra bisericii mănăstirii Tismana, toate știrile istorice concordă în sensul că biserica actuală este zidită de Radu-Vodă, tatăl lui Mircea cel bătrân, la finele veacului al XIV-lea.

Ridicarea bisericii cu ajutorul domnitorilor Basarabi

Clădirea întemeiată de Radu Negru Basarab, ființează de pe la sfârșitul domniei acestuia, rămânând neterminată. Deși o inscripție din biserică a lui Nedelecu Bălăceanu din 1564 spune că Radu voievod a zidit-o din temelie până la sfârșit, totuși hrisovul lui Dan I din 1385, arată lămurit că mănăstirea a rămas neisprăvită și că a continuat-o el mai departe.

„Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredincios Io Dan Voievod și cu mila dumnezeiască, domn a toată Țara Românească, la începutul domniei dăruite mie de Dumnezeu, am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire întru toate neisprăvită pe care răposatul întru fericire piosul voievod Radu, părintele domniei mele, a înălțat-o din temelii, dar scurtândui-se viața, n-a sâvărșit-o.

Ridicarea bisericii cu ajutorul domnitorilor Basarabi

De aceea, am binevoit domnia mea, după cum i-am urmat în domnie, tot așa să-i fiu următor și la această faptă, pentru înnoirea pomenirii părintelui meu și pentru mântuirea sufletului meu, isprăvind cu zidirea și întărind cu daruri și venituri acest hram al Prea Sfintei Stăpânei Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria …. dar încă și a confirma și a întări mănăstirii și toate câte s-au dăruit….”

Ba chiar Mircea cel bătrân, spune hrisovul din 1387 că „a mai avut de isprăvit cele nesăvârșite”:

hrisovul lui Mircea cel bătrân

„Pentru că eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredincios Io Mircea Voievod, din mila lui Dumnezeu…. am aflat în țara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire pe care sfânt răposatul părinte al domniei mele, Io Radu Voievod a ridicat-o din temelie și sfânt fratele domniei mele Io Dan Voievod a intărit-o cu multe lucruri. De aceea am binevoit domnia mea  ca să le fiu urmaș precum în domnie ăi în aceasta….. și să întăresc cu toate darurile și veniturile și cele neterminate să le împlinesc.

Mircea cel mare (1386-1394 și 1397-1418) – singurul domnitor valah care a încheiat numai tratate de alianță nu și de vasalitate și singurul om din istorie care l-a înfrânt pe Bayazid Yldârâm de două ori – confirmă darurile făcute de mama sa Calinichia și mai acordă mănăstirii și o parte însemnată din veniturile minelor de aur și aramă ale țării.

Așadar Radu I Basarab este începătorul din temelie al Tismanei pe care, cu dărnicie o va înzestra cu multe sate și moșii, case, vămi, odoare și veșminte liturgice, întărind de asemenea și daniile fratelui său Vladislav făcute Vodiței, ce se afla sub ocârmuirea aceluiași sfânt stareț. Cuviosul a fost ajutat și de daniile „rudeniei sale”, cneazul Lazăr, care, neuitând binele pe care i l-a făcut Sfântul Nicodim a înzestrat Tismana cu zece sate din Serbia.

Hrisovul lui Mircea cel bătrân

Ultimul hrisov care-l pomenește pe sfânt în timpul vieții lui este cel al voievodului Mircea care, la 23 noiembrie 1406, dădea un ucaz „părintelui și rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, se năștea în cer un sfânt al neamului acesta: cuviosul Nicodim cel sfințit de la Tismana, „bărbat literat, orator și cu viața sfântă”, care cu „cu mare râvnă și cu multă osteneală, a întemeiat două mari mănăstiri în Ungro-Vlahia: Tismana și Vodița”. Sfânt fiind încă din timpul vieții, acestui călugăr de „os domnesc” tradiția îi mai atribuie ctitorirea câtorva mănăstiri: Topolnița, Coșuștea-Crivelnic, Gura Motrului și Vișina, în Ungro-Vlahia, iar în Ardeal, Prislopul Țării Hațegului.

De la Tismana, prin Sfântul Nicodim și ucenicii săi a pornit o mișcare de reorganizare a vieții monahale din Muntenia, Moldova și Transilvania, întemeindu-se de aceștia adevărate centre de viață duhovnicească și culturală în mai toate ținuturile locuite de români.

Cetatea Tismanei a suferit în cursul atâtor veacuri de la fundație o mulțime de prefaceri, până când, în ziua de astăzi nu i se mai văd urmele. Deși monumentul este departe de a ne fi predat tainele pe care le ascunde în bătrânele lui ziduri, cert este că biserica de astăzi este cea de la Radu I, însă transformările și remanierile, mai ales cele din fațade, refăcute de atâtea ori, i-au schimbat înfățișarea arhitectonică.

Biserica Mănăstirii Tismana

Se amintește doar de cetatea Tismanei, fără altă indicație din care s-ar putea deduce forma ei, într-un document din 1493 al lui Vlad Vodă, călugărul. În jumătatea a doua a secolului XV, toată Valahia a suferit jafuri și prădăciuni din partea otomanilor și ungurilor și tot Vlad, călugărul amintea în 1491, întărind stăpânirea mănăstirii Tismana peste mai multe sate oltenești, de dezastrul abătut asupra românilor: „ iar ce-au luat turcii și ungurii … domnia mea nu am ce face”.

După orice invazie, călugării coborau din ascunzișurile munților și își reluau viața monahală obișnuită.

Radu cel frumos (1462-1475), fratele lui Vlad călugărul, se îngrijește să restabilească starea mănăstirii și a hotarelor ei, la stăruința egumenului de la acea dată, care i se plânsese că marea lavră fusese jefuită de otomani și de unguri, iar satele îi fuseseră cotropite. La porunca domnului, Detcu paharnicul, cercetează să reașeze hotarele pe locurile dinainte. Începând cu 1475, ultimul an al domniei lui Radu cel frumos și până la 1488 poate chiar până la 1491 mănăstirile de zid au fost în parte distruse, în special porțile, zidurile incintelor și ușile bisericii.

După cum relatează Gavriil Protul, unele lucrări de restaurare la Tismana au fost executate din inițiativa Sfântul Neagoe Basarab (1512-1521). Cronicile menționează însă lapidar că la „arhimandria sfântului și purtătorului de Dumnezeu, părintelui nostru Nicodim [..], toată biserica o au acoperit cu plumb și alte lucruri au obârșit”. Gavriil Protul, autorul cronicii principale, nu ne spune în ce au constat celelalte lucrări pe care le’ a făcut marele voievod și doamna sa Despina. Afirmația cronicarului că „și alte lucruri au făcut de la început”, fără îndoială că se referă la clădirile anexe, la fortificațiile de centură, cum și la unele reparații făcute bisericii mari, catapetesmei (ce fusese arsă) și bisericii spitalului mănăstiresc.

Împodobită la sfințire numai cu desene simple, în ocru, biserica închinată Adormirii Maicii Domnului va fi zugrăvită policrom în 1564, în timpul domniei lui Petru cel tânăr, de către Dobromir din Târgoviște cu cheltuiala marelui vornic al voievodului, Nedelcu Bălăceanu.

Frescă pronaos – ansamblu

Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele al XVII lea și al XVIII lea, când vechile fortărețe ale Tării Românești fuseseră distruse din ordinul Porții, să servească și drept cetate. Începând cu anul 1605, documentele menționează existența armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligație de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania și de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.

În urma conflictului dintre boierii olteni și Leon Vodă, care venise domn în Țara Românească (cca 1629), o cronică spune că „ Matei Aga și cu ceilalți s-au închis în mănăstirea Tismana și trei zile stând împrejurul mănăstirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au ieșit și au trecut din nou în Transilvania prin canalele subterane din pivnița mănăstirii”. Letopisețul Cantacuzinesc spune că „boierii olteni, în frunte cu Matei aga, au stat în Tismana 10 zile, după care asediații s-au retras la munte”.

Hrisovul lui Matei Basarab

Ajuns domn, Matei Basarab, ca o recunoștință pentru locul ce îi oferise adăpost, cât și pentru a întări cetatea Tismana pentru eventualele vremuri grele, a făcut aici o serie de îmbunătățiri: a consolidat vechile fortificații ale cetății Tismana și a refăcut din piatră actuala biserică a spitalului mănăstiresc. Matei Vodă Basarab, dăruiește mănăstirii Tismana și numeroase obiecte de valoare.
În urma luptelor purtate în Oltenia împotriva otomanilor și tătarilor în prima jumătate a sec al XVIII-lea, dar mai ales în urma luptelor dintre otomani și austrieci, mănăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni. În 1716, ea „a fost centrul de operație al oltenilor”, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu (frate al monahului Dositei) și a căpitanului Rosseti, au izbutit în acest an să curețe țara până la Olt de otomani și tătari. În același an 1716, Mănăstirea Tismana a fost ocupată de austrieci iar Oltenia era administrată de un ban cu reședința la Craiova și 4 boieri sub denumirea de consilieri împărătești – toți ctitori ai mănăstirii Tismana.

După ce prin pacea de la Passarowitz în 1718, austriecii iau în stăpânire Oltenia pe care au guvernat-o până în 1739, aceștia se gândesc să fortifice această provincie, în eventualitatea unor atacuri din partea turcilor și a tătarilor. Releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în 1730, compus dintr-un plan și o vedere de ansamblu, furnizează o imagine veridică și elocventă asupra caracterului de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mănăstirea  la acea vreme.

Releveul lui Johan Weiss – 1730

Un document din acea vreme menționează însă că mănăstirea fusese arsă de tătari în luptele cu austriecii, înainte de 1720. În urma incendiului, chiliile au fost aduse în stare de ruină, iar biserica a fost avariată, pictura a fost afectată atât datorită incendiului, cât și de sulițele cu care păgânii au scos ochii sfinților.

Releveul lui Johan Weiss – 1730

În Sfântul Atlar și în naos, după ce fresca împreună cu tencuiala din 1563-1564 a fost decupată și aruncată, s-a aplicat o tencuială nouă peste cea cu ornamentația în ocru, pe care s-a executat fresca din 1733 de către un colectiv de pictori formați în școala de la Hurezi.

În februarie 1788 Austria aliată Rusiei, a declarat război Turciei și luptele s-au dat, ca de obicei, pe teritoriu românesc. Mănăstirile de sub munte, între care și Tismana, au fost ocupate de trupele austriece. În urma luptelor din august aceste armate se retrag fiind învinse și turcii ocupă și cetatea Tismanei, provocându-i cele mai mari pagube. Pagubele ocazionate atunci, ne pot da o idee aproximativă de pierderile colosale pentru istoria și arta română, dacă ne gândim prin câte invazii năprasnice și războaie necurmate a trebuit să treacă neamul acesta. Tot atunci a fost luat și plumbul de pe biserica cea mare și de pe biserica bolniței, toate obiectele de valoare și armele ce se găseau la acea vreme în mănăstire.

Placa comemorativă

În cetatea Tismana, Tudor Vladimirescu a organizat o bază de pregătire și rezistență a mișcării revoluționare din 1821. Aici s-a scris și s-a multiplicat Proclamația de la 1821. După înfrângerea răsculaților, la Tismana s-au regrupat și consolidat forțele rămase, mănăstirea căpătând astfel rolul unui puternic centru de rezistență, în mănăstire rămânând numai un călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei. Mănăstirea Tismana a fost ultimul bastion de care s-au izbit armatele otomane. Aici s-au dat ultimele lupte între panduri și otomani, când mănăstirea a fost asediată. În acele vremuri grele, schiturile Tismanei, au fost adăpost pentru călugări, dar și pentru pandurii învinși. De-abia în 1822 biserica a fost redeschisă cultului.

În 1843-1844, s-au efectuat importante reparații bisericii, sub ocârmuirea arhimandritului Spiridon, consemnate în inscripția din 1844 a lui Alexie zugravul din Câmpulung. Tot în 1843, piatra de pe mormântul Sfântului Nicodim, spartă de otomani și austrieci la finele sec. XVIII, în căutare de comori, va fi înlocuită cu cea actuală.

Mănăstirea Tismana înainte de restaurarea de la 1844

În 1844 începe o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din inițiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi și însemnate monumente istorice ale țării, aceste lucrări au fost executate de arhitecți străini și într-o vreme când preponderent în Europa era stilul neogotic, de asemenea străin și fără rădăcini în tradițiile noastre.

Mănăstirea Tismana după restaurarea de la 1844

Bibescu dorea să transforme partea de sud a incintei mănăstirii în palat domnesc. Arhitectul Schlatter și meșterii săi Scarlat Benis și Olein au ridicat fațade încărcate cu ornamentică neogotică apuseană, în vădit contrast cu lăcașul din centrul incintei. Cât despre biserica propriu-zisă, prin dărâmarea în 1855 a exonartexului deschis, ciuntind trupul bisericii și eliminând camerele și exonarthexul ce sprijinea de ambele părți pronaosul și o parte din naos, Schlatter i-a provocat o pierdere ireparabilă.

Biserica Mănăstiri Tismana după 1855

Restaurările lui Schlatter abia se terminaseră când au fost înghițite în mare parte de un incendiu în 1861 ( în special casele „domnești” au fost grav afectate).

Aripa de sud după incendiul de la 1861

Au urmat reformele în timpul domnului Al. I. Cuza, Războiul de independență și abia în anul 1888, statul a început restaurarea palatului ars. Tot acum, acoperișul bisericii, sfărâmat de o grindină puternică a fost refăcut. Aceste lucrări s-au terminat în anul 1891.

Mănăstirea Tismana la sfârșit de secol XIX

Spitalul mănăstiresc de la Tismana a rămas în ruină până în 1909, dată la care s-au început reparațiile, dar lucrările au fost întrerupte până în anul 1915. Nu s-au putut continua nici de data aceasta întrucât în 1916 a intervenit „marele război”, așa încât abia în 1919 ctitoria basarabă a fost târnosită ca paraclis.

Paraclisul

Îndurerata familie a poetului George Coșbuc a oferit bisericii cu vechiul hram al Sfântului Nicolae, trei vitralii – care actualmente se află în colecția muzeistică a mănăstirii.

detaliu din vitraliu dăruit de George Coșbuc

detaliu din vitraliu dăruit de George Coșbuc

În 1934 au fost întreprinse săpături arheologice, care au cuprins o mare parte din interiorul edificiului și s-au extins ulterior și în afara sa.

Între anii 1943-1947 mareșalul Antonescu ascunde o parte din tezaurul României la Tismana. Au fost depozitate mai întâi în beciul mănăstirii, iar mai apoi în stânca Stârminei 212 tone de aur. Pe lângă comoara românilor mai fusese tăinuită aici și o parte din tezaurul polonezilor – pe care ni-l încredințaseră în 1939, când Germania invadase Polonia.

Intrarea in peștera din muntele Stârminei

După al doilea război mondial, călugării Tismanei au sprijinit rezistența anti-comunistă, drept pentru care au fost siliți să părăsească mănăstirea. Ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, a murit mucenicește în închisoare.

Soborul Sfintei Mănăstiri Tismana – 1936

Pentru a nu fi închisă Tismana devine chinovie de maici.

Biserica Mănăstiri Tismana – după 1950

Timp de zece ani, între 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a susținut lucrările de reconstituire a vechii înfățișări a Tismanei.

Incinta în timpul lucrărilor de restaurare

Elementele decorative străine arhitecturii românești, au fost deci îndepărtate, redându-i-se Tismanei o înfățișare cât mai apropiată de cea de odinioară.

Turnul clopotniță și intrarea în mănăstire

Tot în acea perioadă, 1955, fresca lui Dimitrie diaconul din 1766, a fost îndepărtată din pronaos, scoțându-se la iveală pictura lui Dobromir din Târgoviște. Fresca decupată împodobește friza ce înconjoară astăzi parterul clădirilor incintei și pereții muzeului.

Interior muzeu

Începând cu 1970, s-au reluat lucrările arheologice la mănăstirea Tismana, lucrări ce au scos la iveală zece morminte, în afara celor două cunoscute (Dositei Brăiloiu și Mihai Glogoveanu). În colțul de sud-est al pronaosului se află un mormânt – construit din piatră de sigă cu acoperișul în pantă pe care cei mai mulți cercetători l-au identificat ca fiind al lui Vladislav I, fapt întărit de coroana de aur găsită aici cu câteva zeci de ani în urmă. Tradiția îl știe îngropat la Tismana, iar Pomelnicul mănăstirii Tismana începe șirul domnitorilor cu Vladislav voievod.

În 1983 se reconstruiește pridvorul bisericii pe vechile temelii, conducătorul lucrărilor fiind inginerul Ioan Sălăjan, actualul episcop al Harghitei și Covasnei. Acesta a fost pictat în tehnică al fresco, între 1994 și 1996, de către maestrul Grigore Popescu-Muscel.

Ansamblu pronaos

Cetate și mănăstire, sediu al mitropoliei Severinului (un timp scurt), arhimandrie, sediu politic al mai multor domni, spital, școală, lăcaș de rugăciune și apărare, loc de refugiu în vreme de restriște  pentru obidiți și răsculați și vatră de cultură, Tismana  a fost o prezență  statornică în istorie.

Mănăstirea Tismana iarna

Ea își etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă și există în ea; a fost și rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaș muzeu al trecutului, un sanctuar al marilor arderi ale prezentului și o fereastră deschisă spre aspirațiile viitorului.

Tezaurul Mănăstirii Tismana

Gustul pentru frumos se manifestă nu numai în ornamentarea interioară și exterioară a monumentelor, ci și prin mulțimea obiectelor – broderii liturgice, argintării, obiecte de mobilier, scluptură în lemn sau piatră, manuscrise etc. – care până astăzi, rămân piese doveditoare a unei rare și strălucite puteri de creație.

Cum la 13 decembrie 1863 se secularizează mănăstirile, toată averea acestora a intrat în bugetul statului.Tot atunci din marile mănăstiri ale țării au fost ridicate de Tocilescu toate obiectele de valoare pentru înființarea Muzeului de Antichități. Dar tezaurul României a fost trimis în Rusia în toamna anului 1916. În acest scop se încheie în grabă o convenție cu Rusia din acele vremuri, urmând ca aceste comori să-i fie încredințate spre păstrare, până la sfârșitul războiului și așa se strâng la repezeală, se împachetează în lăzi, tot ce se găsesc în muzee și în colecțiile publice, precum și unele instituții și chiar de la particulari și se expediază dincolo de Prut.

În urma revoluției din octombrie 1917, situația Rusiei, luând o nouă întorsătură, relațiile dintre guvernele burghezo-moșierești de la noi și vecina de la Răsărit, s-au rupt cu totul. Nimeni nu s-a mai interesat de tezaur; dar acesta a fost păstrat, îngrijit și bine conservat, unele piese chiar remaniate, până în anul 1956, când o foarte mică parte a fost restituit României și expus în Muzeul de Artă în vara aceluiași an.

Dintre operele de mare valoare ale Tismanei revenite în țară, remarcabile sunt: cădelnița și tetraevanghelia Sfântului Nicodim ambele din secolul al XIV–lea, epitrahile de secol XV, chivotul și racla Sfintelor Moaște ale Cuviosului Nicodim din 1670–1671, epitaful lui Șerban Cantacuzino, candela dăruită de Matei Basarab în 1650, ripide făcută din chiar argintul mănăstirii în anul 1639, un taler de la Neagoe Basarab din 1514, panaghiare, cățui și multe altele.

Este lesne de imaginat ce imens tezaur de obiecte de cult – cărți liturgice, argintării, broderii – s-a putut aduna între zidurile Mănăstirii Tismana în decurs de șase secole. Dacă toate s-ar fi păstrat, colecțiile mănăstirii ar fi putut înfățișa, ele singure, o istorie a tuturor genurilor de arte minore pentru tot acest interval de timp. Din nefericire, multe s-au pierdut în timpul deselor războaie și bejenii. Unele dintre obiectele acestui tezaur se găsesc astăzi în colecțiile Muzeului de Artă al României și numai o foarte mică parte se mai află în colecția mănăstirii.

Nabedernița mitropolitului Antim Critopulos

În vechime preoții purtau la brâu un ștergar ajutător, ca să-și păstreze mâinile curate; în timp acesta a devenit veșmânt preoțesc și simbolizează ștergarul pe care l-a folosit Mântuitorul ca să șteargă picioarele ucenicilor săi.

Nabedernița este o distincție oferită de Biserică preoților și constă dintr-o bucată de stofă prețioasă, de formă romboidală, care se atârnă la coapsa dreaptă, cu o panglică trecută peste umărul stâng.

Nabedernița de la Tismana, lucrată la sfârșitul secolului al XIV-lea, se păstrează fără panglică și măsoară 32,5 cm pe fiecare latură. Această odajdie înfățișează scena Coborârii la Iad a Mântuitorului sau Învierea, fapt întărit și de cuvintele grecești brodate: „Sfânta Înviere a lui Hristos”.

Broderia este realizată din fir de aur, argint și mătase colorată pe fond de mătase albastră. Contururile sunt realizate din mătase roșie și verde iar nimburile păstrează încă perle. Marginea nabederniței, este împodobită cu motive florale, sub forma unor vrejuri întoarse în chip de opt. Semi-palmete sunt așezate câte patru pe fiecare latură. În colțuri, patru rotocoale încadrează monograma mitropolitului Antim Critopulos, de fiecare din acestea – mai puțin cel de sus – atârnând câte un ciucure făcut din fire de argint și aur, cu franjuri de mătase cafenie, printre care sunt presărate fire de aur foarte subțiri.

Din tradiția mănăstirii Tismana, știm că Sfântul Nicodim a purtat nabedernița aceasta. El primise de la patriarhul Filotei cinstirea cu nabederniță ca o recompensă pentru sprijinul dat în aplanarea conflictului cu Biserica sârbă.

Se pune firesc întrebarea, când și cum a putut ajunge la Mănăstirea Tismana, nabedernița lui Antim Cristopulos?!

Se știe că Daniil Cristopulos, dicheofilaxul Patriarhiei ecumenice, a fost ales mitropolit al unei părți din Ungrovlahia și locțiitor al scaunului Meletinei, luând la călugărie numele de Antim. El ajunge mitropolit a toată Ungrovlahia abia în 1381, dar după câțiva ani, în 1389, se îmbolnăvește și pregătindu-se de moarte, se retrage din arhierie pentru a se face schimonah cu numele Timotei și astfel și-a dăruit toată averea – deci și odăjdiile sale arhierești – Mănăstirii Tismana.

Orarul Sfântului Antonie, ucenicul Sfântului Nicodim

Pe o hârtiuță prinsă pe spatele acestei odăjdii, o mână din veacul trecut a lăsat aceste rânduri: „Orarul Sfântului Antonie, ucenicul Sfântului Nicodim care au trecut prin foc cu el înaintea regelui Sigismund cu Sfântul Nicodim”.

Însă în 1657, patriarhul Macarie al Antiohiei și Paul de Alep, au văzut un omofor, după cum era cunoscută odăjdia în acel timp de călugării din Tismana; cu alte cuvinte, broderia nu era pusă încă pe seama unui ierodiacon, ea fiind folosită numai de arhierei.

Doar o privire îți ajunge pentru a te îndoi că este vorba de un orar, doar chipul lung de panglică a odăjdiei ar îndreptății oarecum afirmația.

Reputatul specialist în domeniul broderiilor bizantine, G. Millet, a ajuns la concluzia că orarul este de fapt un epitrahil de mare valoare artistică. Această părere o împărtășește și P. Năsturel, în timp ce Al. Ștefulescu și V. Vătășanu consideră că odăjdia este de fapt un omofor. A. Musicescu, se mulțumește doar să menționeze veșmântul liturgic sub două forme: orar / epitrahil.

Și astăzi în B.O.R., sunt două feluri de epitrahile: o formă mai veche, ca un orar îndoit și o alta mai nouă, dintr-o singură bucată de stofă, având o deschizătură în partea superioară.

Broderia este lucrată cu fire de mătase și suprabrodată cu fire de aur.

Odăjdia cuprinde 80 de medalioane împletite ce cuprind busturi de sfinți. La capete, ornamentele se compun dintru-un lănțișor purtând în centru un cap de leoaică, iar în celelalte părți, verigi, frunze cu vârfuri ascuțite, precum și diferite împletituri geometrice, uneori purtând cruciulițe înscrise.

Între medalioane sunt brodați serafimi, iar la gât, în mici medalioane apare monograma mitropolitului Antim Critopulos. Monogramele poartă slove de aur, suprabrodate pe roșu; dreptunghiurile rotunjite dintre aceste slove sunt de asemenea de aur. Medalioanele, constau într-un rotocol brodat cu aur și înconjurat pe dinafară cu un altul brodat cu fir de argint. Fețele serafimilor brodați între medalioane, sunt lucrate din fire de mătase, iar aripile lor sunt de aur.

Lucrată într-un „atelier de cultură slavonă”, dar după un prototip bizantin, odăjdia este singura de acest fel ce se mai păstrează din toată arta broderiei bizantine.

Epitrahilul Sfântului Nicodim

Acest epitrahil, legat de amintirea vremurilor de început ale Tismanei, a rămas pe loc, în Mănăstirea Tismana, împreună cu celelalte odoare ce au aparținut Sfântului Nicodim; aceste odoare au fost păstrate cu mare sfințenie. Despre epitrahilul acesta, tradiția mănăstirii Tismana este mută, nici o hârtiuță nu este prinsă de el, care să ne șoptească măcar o frântură din istoria lui, dar călugării știu că a aparținut Sfântului Nicodim, fapt mărturisit și de o mică gaură făcută de un tăciune, ca mărturie a faptului că Sfântul Nicodim a stat în foc purtând acest epitrahil. Balaurii brodați pe epitrahil vorbesc de balaurul găsit în peșteră la venirea Sfântului în Tismana, al cărui chip a rămas săpat în piatră deasupra peșterii.

Lung de 160 cm (împreună cu franjurile) și lat de 28,5 cm, acest epitrahil se caracterizează prin decorații florale și animaliere. La mijloc este cusută o panglică brodată cu fir de aur. Șapte nasturi auriți, așezați doi câte doi, încheie odăjdia. Fondul, dintr-o pânză roșu închis, bate spre frunze de toamnă; pe acest fond s-a brodat cu fire de mătase de un roșu când mai închis când mai deschis. Florile și arabescurile întortochiate cu o deosebită măestrie par a fi brodate peste broderii, fiind lucrate cu fire de mătase galbenă bătând spre castaniu. În niște hexagoane rotunjite, alternează câte unul, acvile și balauri. Spre mijlocul epitrahilului, fiecare fâșie poartă o dungă lată de 3,5 cm, împodobită cu vrejuri – motivele entrelacului. Hexagoanele cu păsări au pe dinafara chenarului lor, câte patru medalioane din mătase.

Pentru motivele sale fitomorfe și zoomorfe, acest epitrahil este cu totul neobișnuit și istoricii de artă nu au izbutit să-i găsească asemănări vreunuia. Dacă acvilele ce împodobesc epitrahilul ar purta cruci în plisc, s-ar crede că este o lucrare românească.

Felonul Sfântului Nicodim

Acest veșmânt, după spusele arhimandritului Glicherie Lovin, a fost ridicat și împreună cu alte odoare ale mănăstirii a fost trimis la Moscova în 1916 de unde nu s-a mai întors. Singura reproducere a felonului Sfântului Nicodim a fost făcută de Al. Ștefulescu în lucrarea sa „Istoricul Mănăstirii Tismana” publicat în 1909.

Deși Nicolae Iorga nu îi acordă nici o importanță, considerându-l doar „o bucată de stofă oarecare”, pentru cercetători rămâne unul dintre cele mai vechi veșminte din B.O.R., iar pentru cei ce cred în Hristos, stă ca o mărturie a sfințeniei Sfântului Nicodim, căci a stat în mijlocul văpăii purtând acest felon.

După descrierea făcută de Paul de Alep în „Călătoriile patriarhului Macarie al Antiohiei”, felonul se afla în Mănăstirea Tismana la sosirea lor aici și era „din pânză roșie ornată cu galben”.

În catagrafia Mănăstirii Tismana din anul 1735, se arată că în visteria mănăstirii s-ar fi aflat „sfita cu care Sfântul Nicodim a trecut prin foc”.

Felonul de culoare roșie, se poartă doar în timpul Postului mare. El este ultimul veșmânt și simbolizează hlamida roșie cu care L-au îmbrăcat pe Domnul în Pretoriul lui Pilat, ca să-L batjocorească; nu are mâneci, iar Sfântul Cosma Etolianul ne spune că forma lui arată că preoții nu au voie să se amestece în treburile lumești.

Nu putem spune multe despre acest felon (ne mai fiind în țară), dar el rămăne în amintirea călugărilor cel mai prețios veșmânt al Sfântului Nicodim.

Epitrahile de sec. XV

Alte două epitrahile, de la Tismana, fără a purta vreo dată sau alte mențiuni asupra donatorilor, se situează însă, prin tehnica, compoziția și stilul lor, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea.

Tratarea monumentală a figurilor, știința artistului în redarea draperiei, siguranța liniei și simplitatea plină de noblețe a atitudinii personajelor sunt grăitoare pentru înțelegerea perfecțiunii pe care o atinsese broderia în Țara Românească în această perioadă.

Epitaful dăruit Tismanei de Șerban Cantacuzino în 1681

Epitaful de la Tismana, păstrat astăzi în colecția Muzeului de Artă al României, a fost dăruit Mănăstirii Tismana de domnitorul Șerban Cantacuzino în anul 1681, fiind lucrat de Doamna Maria și fiii săi.

Două exemplare similare ale acestei broderii, sunt cunoscute în țară – epitaful de la Cotroceni și acela păstrat la Biserica Doamnei. Deși este evidentă decadența artei tradiționale, epitaful de la Tismana este superior celorlalte două similare, prin finețea execuției, sobrietatea ansamblului,  prin subtilitatea execuției de detaliu în realizarea figurilor, desenarea siluetelor și a atitudinii personajelor.

Cele trei epitafe, ieșite din același atelier, sunt cu evidență, transpunerea din pictura monumentală a scenelor Coborârii de pe Cruce și a Plângerii lui Iisus pe piatra de la Efes.

Epitaful de la Tismana este pe fond de mătase roșie brodat cu fir de aur și argint și mătase colorată; chenarul este din catifea verde.

În partea stângă jos, sub scena Plângerii a fost brodat tabloul votiv al familiei domnitorului Șerban Cantacuzino care apare alături de doamna Maria și cei doi copii, Gheorghe și Casandra. Donatorii, în costum de mare ceremonie, evocă prin atitudine personajele cizelate fin de pe piesele de argintărie.

Aparenta întoarcere către tradiție, sugerată de sobrietatea decorativă a ansamblului este contrazisă de sensul discursiv al atitudinii personajelor.

Argintărie

Mănăstirea Tismana, a fost înzestrată odinioară cu un bogat tezaur de obiecte de metale prețioase, a căror existență o cunoaștem încă din secolul al XIV-lea.

Mănăstirea deținea pe lângă obiectele de metal servind cultului (ferecături de cărți, potire, cruci, candele, etc.) și o serie de obiecte cu caracter laic, de uz casnic, podoabe pentru mesele ce se dădeau cu ocazia hramului sau a primirii domnitorului. Sunt daruri făcute de ctitori fundației lor, fără ca ei să le fi atribuit un rol religios.

Amintim spre exemplu marea recepție a lui Mircea cel bătrân dată în anul 1406 la Tismana, unde domnul, însoțit de toată curtea sa, a poposit în drum spre Severin însoțit de regele Sigismund de Luxemburg. Desigur că în acest cadru, pocalele luxoase, paharele, cupele și talerele erau necesare pentru marile ospețe. Astfel de pocale erau așezate numai în fața domnului sau a oaspeților de onoare, iar păstrarea și folosirea lor era în grija paharnicului sau ceașnicului.

Aceste obiecte erau legate de fastul vieții feudale, căci alături de valoarea artistică, aveau și o valoare intrinsecă. Din această pricină, obiectele de argintărie au reprezentat un mijloc de tezaurizare al domniilor și marilor mănăstiri. Remarcabil este faptul că aveau valoare foarte mare în raport cu averea imobiliară (ex: un pocal mare valora 60-70 de florini – echivalent cu prețul de cumpărare a unei treimi de sat).

Făcând cunoscute câteva aspecte ale artei prelucrării metalelor prețioase, am încercat să facem inteligibilă o lume demult dispărută, cu tradițiile, obiceiurile și mentalitățile ei.

Cădelniță

Cădelniță din argint ciocănit, gravat, aurit. Statuile și elementele gotice sunt turnate; Se păstrează la Muzeul Național de Artă al României București.

În Biserica Ortodoxă, cădelnița simbolizează umanitatea lui Hristos în pântecele Maicii Domnului; cărbunii aprinși sunt simbol al focului dumnezeirii „rugul cel aprins și nears”, iar fumul bine mirositor – mireasma Sfântului Duh.

Cădelnița Tismanei, datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV, este cea mai veche cădelniță ce se mai păstrează. Ea este unică prin faptul că reproduce macheta unei biserici, de plan central, având o cupolă octogonală și patru turnulețe circulare la colțuri.

Absența unei inscripții face dificilă cercetarea piesei. Teodora Voinescu, emite părerea că modelul cădelniței a respectat indicațiile Sfântului Nicodim, familiarizat cu arta athonită și sârbo-bizantină. Vătășanu consemnează că Sfântul Nicodim ar fi primit cădelnița de la regele Sigismund al Ungariei în timpul călătoriei sale de la Buda în anii 1404-1405. Pe de altă parte, Paul de Alep, în „Călătoriile patriarhului Macarie”, scrie în 1654 că „a văzut la Tismana o cădelniță dăruită Sfântului Nicodim la 1390 de împăratul Sigismund, având turnuri în forma castelului de la Buda”.

Piesa este un amestec de elemente de structură bizantină și de decorație gotică. Prin decorația sa gotică târzie, ea se leagă de lumea apuseană. Prin forma și decorul ferestrelor, turlele mici sunt aidoma castelelor medievale iar fațadele ornamentate cu ferestre geminate și arcade gotice în acoladă, adăpostesc în nișele din partea inferioară, siluetele unor călugări, inspirându-se din decorația bisericilor occidentale.

Prin monumentalitatea formei, perfecțiunea execuției, remarcabilă pentru acea vreme, cădelnița de la Tismana rămâne una dintre piesele cele mai valoroase, un model tipic de cunoaștere a nivelului artistic de la sfârșitul veacului al XIV-lea, lucrarea putând fi datată între 1387 – anul sfințirii Mănăstirii Tismana și 1390.

Tetraevanghelia Sfântului Nicodim 1404 – 1405 – ferecătura

Copiat, potrivit  însemnării autografe, în anul 6913 (1404) și ferecat imediat după aceea, tetraevanghelul Sfântului Nicodim este o operă de artă complexă, valoroasă atât prin frumusețea scrierii și ornamentației miniate, cât și prin legătura de argint; este în același timp o mărturie palpabilă, păstrată în forma ei originală, privind activitatea de cărturar al Sfântului Nicodim.

Ferecătura manuscrisului vădește prin iconografie și inscripții că a fost realizată în mediul călugăresc, fiind atribuită Sfântului Nicodim.

Legătura este formată din două coperți din lemn de tisă îmbrăcat în argint. Ferecătura metalică este din argint ciocănit în relief (repousse) suflat în aur, iar cotorul și el din argint este realizat în tehnica „za”.

Ferecătura manuscrisului, reprezintă pe cele două fețe, două compoziții diferite.

Pe una din coperte, într-o compoziție echilibrată, este reprezentată scena Răstignirii. Mai rar întâlnită în iconografia copertelor de manuscris este încadrarea scenei Răstignirii cu figurile Sfinților Apostoli împreună cu îngeri și serafimi; în arcade treflate apar aici busturile a 16 apostoli dintre care lipsesc Sfântul Simeon și Sfântul Andrei.

Excepțional, pe coperta posterioară a ferecăturii este reprezentată Învierea sub forma Coborârii la iad, având de jur-împrejur un chenar cu motiv floral și șapte rozete în relief; o altă rozetă mică este situată central în partea inferioară.

Figurile în general, deși tratate cu oarecare stângăcie, au o anumită expresivitate. Nasul proeminent este legat direct de fruntea mică și teșită, uneori aproape inexistentă, gura este redusă la o linie, bărbia este unghiulară, iar ochii, dispuși uneori asimetric, șterși parcă, înlătură orice notă carnală și naturalistă.

Ferecătura are o anumită expresivitate aspră, dată tocmai de adâncimea reliefului faldurilor de veșminte fără planuri intermediare, expresivitate la care contribuie masivitatea anatomică a trupului lui Hristos de pe coperta I. Contururile unghiulare, dau desenului siguranță și o putere de sinteză deosebită. Artistul reușește în câteva linii să imprime siluetelor mișcare și figurilor sentiment.

Considerată în ansamblu, această ferecătură are câteva însușiri majore, care o situează printre operele de mare valoare artistică din argintăria românească.

Tetraevanghelia Sfântului Nicodim – manuscris miniat

Tetraevangheliarul Sfântului Nicodim, primul codice ornat cu dată certă, scris pe teritoriul țării noastre se leagă de începuturile artei Țării Românești.

Prin caracterul decorației, acest manuscris rămâne singurul în contextul miniaturii muntenești și moldovenești din secolele XIV-XV, dar tipul de ornament ce–l prezintă, derivă din formele stabilite în arta bizantină încă din secolele X-XI perpetuate și în manuscrisele sud-dunărene până în secolul XIV.

Scrierea este de o remarcabilă cursivitate și eleganță. Punerea în pagină este aerată, iar ornamentica se menține în limitele sobrietății.

Codicele este scris cu o semiuncială măruntă, cu tuș negru.

Decorația pictată este redusă numai la paginile de titlu ale celor patru evanghelii, împodobite cu câte un frontispiciu și o inițială policromă ornată. Ea este remarcabilă prin bogăția, eleganța și delicatețea motivelor florale și animale – păsări – și mai ales prin calitatea ei propriu-zis picturală.

Unii cercetători ai manuscrisului au comparat frontispiciile și inițialele decorate cu flori și păsări, cu o minusculă grădină. Păsări exotice, păuni și alte păsări de pradă, se plimbă sau se joacă, liniștit, alături sau deasupra acestei grădini în mic.

În frontispiciul evangheliei lui Luca, motivul ornamental este o rețea în x-uri. Rețeaua devine doar cadrul rigid prin care își face loc floralul. Parcă ar vrea să fie geometrie, însă nu este altceva decât o fereastră de gineceu oriental cu ochiuri în chip de fier – de – lance, în dosul cărora niște albăstrele își gugurează năstureii. De această grădină, prea înțepenită în geometric, păsările nu se apropie.

În frontispiciul evangheliei lui Ioan, construit după aceiași schemă a romburilor și triunghiurilor, locul albăstrelelor l-au luat buchețele de flori necunoscute, specifice poate îndepărtatei Armenii. Pe tulpinile cu frunze ce cresc din colțurile superioare ale frontispiciului, două păsări au poposit pentru o clipă, mirate nelămurite și îngrijorate parcă de această floră neobișnuit îmbinată.

Înițialele sunt vrejuri împletite și înnodate, cu frunze și flori pe ele, ghirlandele meșteșugit împletite de flori sau îmbinări de mari frunze exotice. O dată, în cazul k-ului cu care începe evanghelia lui Matei, un păun se cațără pe o ghirlandă și curbele elegante ale gâtului și cozii sale completează liniile literei.

Tetraevanghelia Sfântului Nicodim este un codice remarcabil pentru decorația de manuscris și totuși nu a făcut școală, nu a servit ca model copiștilor din țările române.

Însemnarea de la sfârșitul Tetraevanghelului Sfântului Nicodim face mărturisire despre chinuitoarea năzuință („gonenie”) după liniște, „mai aproape de sihăstie decât de chinovie” pe care sfetnicul atâtor domni o va fi căutat în ultimi ani ai vieții sale.

Panaghiar

Este lucrat din mai multe bucăți deteșabile; figurile din interior și exterior sunt turnate și cizelate, iar ulterior așezate pe taler, la fel ca și motivele vegetale. Urme de smalț colorat. Motive florale din interior și inscripția, sunt fin gravate.

Panaghiar este un obiect liturgic  ce astăzi nu se mai folosește în cult, format din două discuri metalice adâncite, prinse în balamale, purtat pe piept de către arhierei.

Cele două panaghiare dăruite de frații Craiovești mănăstirilor Bistrița și Tismana sunt asemănătoare ca decor și manieră de execuție, imitându-l pe cel dăruit la 1490-1491 mănăstirii Snagov.

Respectând programul iconografic, pe panaghiarul de la Tismana sunt reprezentate Înălțarea Domnului și Iisus Emanuel – în exterior, iar în interior, Deisis și Adormirea Maicii Domnului.

Primele trei reprezentări au semnificații liturgice legate de pomenirea morților și mântuire și beneficiază de aceeași concepție compozițională. Siluetele prelungi ale sfinților, cu fizionomii bizantine, stângaci modelate, cu drapaje în cute paralele și surprinși în atitudini sobre, ușor dramatizate, sunt realizate plastic în metal turnat, cizelat și gravat și montate pe structura piesei.

După cum aflăm din inscripție: „Acest panaghiar l-au făcut fiii jupânului Neagoe, jupân Barbul, Pârvul, Danciul, Radul și l-au făcut la mănăstirea Tismana”.

Ferecătura de carte

Două plăci de argint ce au aparținut Tetraevangheliei dăruită la 1566 de Mircea Ciobanu, îmbracă scoarțele de lemn ale unei tipărituri românești făcută la Râmnicul Vâlcea, în 1794.

Considerată în ansamblu, ferecătura evangheliei de la Tismana (1566) se caracterizează prin modelajul discret, dar expresiv, prin accentuarea efectelor grafice și mai ales, prin viziunea prevalent decorativă de nuanță orientalizată.

Pe fața ferecăturii, sub scena „Adormirii Maicii Domnului”, sunt îngenuncheați Mircea ciobanul și Chiajna de o parte și de alta a arborelui vieții.

Chivot

Acest chivot are forma unei biserici pe plan treflat cu absidele pentagonale, precedată de un pridvor, încununată de o cupolă centrală pe naos, două cupole pe pronaos și câte o turlă mai mică pe pridvor și pe altar. Fațada absidelor este împărțită în două registre de un brâu decorat cu motive vegetale. În fiecare registru sunt nișe – cele de jos semicirculare, cele de sus în arc trilobat – în care este gravat câte un sfânt.

Soclul decorat cu flori de lalea prinse de un vrej, în partea superioară o cornișă formată din fleuroni ajurați.

Pe laturile pridvorului sunt gravate scene din viața Maicii Domnului; în nișe Apostoli, Sfinți militari, Episcopi și părinți ai bisericii.

Din inscripție aflăm că: „Acestu chivotu alu Sfintei Mănăstiri Tismenii făcutu-l-au Egumenu Petronie cu a totu argint și cheltuiala Mănăstirii… în anul 7179”, de la nașterea lui Hristos 1671.

Raclă pentru Sfintele Moaște

Raclă pentru Sfintele Moaște lucrată de meșteri din Chiprovăț. Atelier din Țara Românească.

Aceasta a fost dăruită Tismanei de egumenul Petronie și de arhidiaconul Nicodim. Cel dintâi egumen al mănăstirii, a fost un sprijinitor al culturii; aprecierea de care s-a bucurat a determinat chiar, desemnarea sa printre cei trei candidați la Scaunul mitropolitan al Țării Românești. Cel de al doilea donator, Nicodim, este viitorul egumen al mănăstirii.

Forma asemănătoare unui sarcofag antic dată mai ales de linia capacului. Fiecare latură este împărțită în panouri prin colonete legate între ele prin arcade trilobate. În aceste panouri sunt gravate scene din viața Sfântului Nicodim, însoțite de inscripții.

Cutia în forma unei lădițe din vremea renașterii, a fost destinată a păstra Sfintele Moaște ale Sfântului Nicodim, după cum arată inscripțiile sale.

Aceasta a făcut parte din patrimoniul Tismanei până la primul război mondial.

În 1956, o parte din tezaur revine în țară, iar cutia, ca atâtea opere de valoare, intră în patrimoniul Muzeului de Artă.

Cercetarea acestui odor de argint, prezintă un interes aparte: el cuprinde cea mai veche ilustrare a tradiției despre întemeierea Tismanei cât și a vieții Sfântului Nicodim, cu pitorești detalii din viața societății secolului al XVIII-lea (costume, vase pentru masă, mobilier);

Opera de artă, datorată unui argintar anonim, îmbină elementele tradiționale și înnoitoare, ilustrând totodată influența meșterilor de argintărie munteană, din a doua jumătate a secolului XVII.

Pe suprafața laterală a cutiei, mărginite de arcade lobate de factură orientală și coloane bogat ornamentate se înșiruie opt scene din viața Sfântului Nicodim.

Concluzionând, putem afirma că, iconografia scenelor și a figurilor ține în mod precumpănitor de aceea bizantino-slavă, legând argintăria Tismanei și prin această latură, de cea a Țării Românești (din Evul Mediu).

Alături de ilustrarea vieții Sfântului Nicodim, ornamentica formează trăsătura principală a cutiei. Ea se compune din motive vegetale, frunze și flori pe tije subțiri sau pe vrejuri ondulate și îmbracă întreaga suprafață dintre gravuri, formând un cadru și un fundal, bogat împodobit.

Cutia dăruită Tismanei în 1670-1671, rămâne o operă valoroasă în argintăria secolului XVII; ea cuprinde ilustrarea unei vechi tradiții a Țării Românești, în care faptul istoric se îmbină cu tradiția și cu reprezentările consacrate ale iconografiei bizantino-slave, realizate într-un armonios decor de motive ornamentale vechi și noi în care, prin măiestria meșterilor munteni, se însumează și tendințe noi, aduse în nordul Dunării de argintarii chiproviceni.

Argintăria laică

Pocale

După formă și ornamentație – având cupa ca un clopot, decorată au repousse în formă de ciorchine de strugure, cu piciorul canelar sau tors sprijinit pe o bază hexagonală, pocalele de la Tismana își găsesc modele în argintăria germană a secolelor XIV-XVI. Piese asemănătoare se păstrează în Ungaria și Austria.

Pahar

Inscripție de danie slavonă ne spune că: „Acest pahar l-a făcut jupân Arsenie, fiul lui Mihail și l-a dat Sfintei Mănăstiri numită Tismana”.

Cupa are formă conică și în cea mai mare parte este decorată cu trei frunze mari, festonate, model de sorginte orientală, formând în restul spațiului triunghiuri în care sunt reprezentate compozițiile: doi păuni afrontați bând dintr-un caliciu, doi cu gâturile încolăcite și un urs față în față cu un leu, hrănindu-se reciproc.

Piciorul tronconic are același décor de frunze și motive florale. În concepția și ornamentația paharului se îmbină elementele de origine orientală cu cele balcanice (reprezentările zoomorfe).

E posibil ca donatorul să fi destinat această piesă cultului. Ursul și leul, simboluri complementare în tradiția orientală, fac un gest de împăcare; păunii sunt simbol al luminii și vieții veșnice iar în iconografia creștină, reprezentarea păunilor bând dintr-un caliciu semnifică mântuirea.

Tetrapoadele

Tetrapoadele de la 1732, 1734, din lemn sculptat și policromat au o decorație de motive vegetale în relief mărunt… Autorul, monahul Ghenadie, dovedește înaltul nivel artistic atins de atelierul mănăstirii.

Analoghionul  sau Iconostas mic

Cel mai vechi iconostas cunoscut la Tismana, este cel din 1742, făcut din lemn de stejar în stil post-brâncovenesc, elegant sculptat, având inscripția în relief aurită. Caracteristic este iconostasul aflat în fața tâmplei pentru expunerea icoanei zilei, aici ornamentul lasă loc unor panouri pictate și aurite, adevărate icoane. Ca și la tetrapoduri, literele inscripției din partea superioară sunt perfect integrate ansamblului ornamental Coroana de deasupra iconostasului este făcută de monahul Gavril la 1844.

Catapeteasma

Actuala catapeteasmă, existentă în biserica mănăstirii, este cea de la 1766, sculptată de egumenul Gherasim; icoanele ce împodobesc tâmpla sunt realizate în ulei de Alexie zugravul din Câmpulung la 1844.

Ușile

Vechile uși ale bisericii dăruite Tismanei de domnul Brâncoveanu la 1698, sunt opera meșterului Nichita; astăzi ele sunt expuse în MNA.

Ușile bisericii din veacul al XVIII- lea expuse în

muzeului Mănăstirii Tismana

Ușile sunt din lemn de stejar, în două canaturi și închid chenarele de piatră. Cele vestice sunt o donație a Stancăi Glogoveanu iar cele nordice ale egumenului Mihail. Actualmente, ambele sunt înlocuite pe monument cu copii, pentru a se asigura păstrarea în condiții muzeale a originalelor.

Ușile de pe fața de vest sunt ornamentate nu numai cu vrejuri și flori, în stil brâncovenesc contaminat cu multe motive baroce târzi, dar și cu medalioane figurative, dispuse perechi între care ultimele îl reprezintă pe Sfântul Nicodim – fondatorul mănăstirii – față în față cu Sfântul Antonie (hramul mănăstirii Vodița).

Canaturile intrării nordice sunt împodobite numai cu vrejuri și flori, îmbinate cu aceleași elemente baroce târzi, tratate într-un spirit mai apropiat de ornamentul popular.

Toaca

Toaca metalică, din fața bisericii mari are forma unui vultur bicefal cu aripile întinse și cuprinde trei medalioane, câte unul pe fiecare aripă și altul pe piept.

Vulturul ține cu ghearele câte o filacteră ce ne spune că „această toacă s-a făcut pentru Sf(â)nta Mănăstir(e) Ti(s)ma(n), p(r)in osârdia și kiă(l)tuiala lu(i) Ștefan Ieromonahul, la anul 1840”.

Inscripțiile au literele în relief și la turnare s-au produs unele deformări care îngreunează citirea. Acesta este și motivul pentru care nu a fost publicată decât în parte. Piesa este un unicat, de o originalitate și frumusețe deosebită, în patria noastră.

Racla Sfintelor Moaște

În biserica mare se găsește o raclă de argint, executată de meșterul Gheorghe Stoica din București în 1980 care conține degetul arătător al Sfântul Nicodim, crucea de plumb ce sfântul o purta la gât, precum și părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Ignatie Teoforul.

Racla are pe capac, în interior, prezentați în medalioane sfinții ale căror sfinte moaște sunt venerate, iar în exterior sunt scene din viața și minunile Sfântului Nicodim.

Viața și minunile Sfântului Nicodim în pictura Sfintei Mănăstiri Tismana

Nașterea, botezul, hirotonisirea ca diacon, apoi hirotonisirea ca arhimandrit

Viziunea dumnezeiască

Dumnezeu îi dă lui arhimandritului Nicodim puterea să facă minuni

Încearcă puterea dată de Dumnezeu: „ a rostit cu voce tare cuvintele lui Hristos din Evanghelie: "Trebuie să fac până este ziuă lucrurile Celui Ce M-a trimis pe Mine, că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Facă-se voia Ta, Doamne!"

După care s-a închinat, a aruncat rasa călugărească pe suprafața apei, a pășit pe ea, și a plutit astfel pe valurile mărunte ale Dunării până la malul celălalt!”

Aceasta a fost prima minune a Sfântului Nicodim.

Clericii catolici ai lui Sigismund aducând vasul acoperit cu carne de porc

Sigismund: ”Binecuvântează cinstite Părinte păstrăvul acesta!”

Sfântul Nicodim: „Fie după cuvântul tău împărate!”

Când au descoperit tava, înăuntru nu mai era purcel, ci păstrăv… și tare s-a înspăimântat împăratul de această minune!

Minunea trecerii prin foc. În stânga Sigismund iar în dreapta Mircea cel bătrân

Sigismund: ”Am citit în Sfintele Scripturi că Dumnezeu pe cine iubește îl scoate nevătămat din foc și din apă!”

Sfântul Nicodim: „Îl voi ruga pe Stăpânul să facă milă de tine și cu toți cei împreună cu tine și să-Și arate puterea.”

Atunci împăratul Sigismund a cerut sfântului să-l boteze în legea ortodoxă…

Apoi Sfântul Nicodim blagoslovind pe împărat, se retrase să-și scrie tetraevanghelul …

Mănăstirea Tismana, ctitoria Sfântului Nicodim – galerie foto

https://doxologia.ro/imagine/manastirea-tismana-ctitoria-sfantului-nicodim-galerie-foto

Raclă pentru moaștele Sfântului cuvios Nicodim de la Tismana, confecționată din argint, cizelată manual, aurită. Dimensiuni L 92 / l 35/ H 44 cm.

http://atelierelepatriarhiei.ro/product_info.php?products_id=588

Paraclisul cuviosului Nicodim cel sfințit de la Tismana (CD audio)

Cu o origine controversată, ce oscilează între rădăcinile sârbești, valahe și grecești, prea cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Nicodim, sfințitul arhimandrit, cel din Lavra Sfintei Mănăstiri Tismana, s-a născut, după cele mai multe ipoteze, în localitatea Prilep din sudul Dunării (Macedonia Sârbească), în jurul anului 1310. În sânul familiei are parte de o educație aleasă, atât referitor la științele vremii, dar mai cu seamă în ceea ce privește latura sa spirituală.

Astfel, în preajma vârstei de 16 ani părăsește casa părintească și pleacă în Sfântul Munte Athos cu un grup de monahi sârbi. Aici ucenicește trei ani în Mănăstirea Hilandar, ctitorie a Sfinților sârbi Simeon și Sava, fiind apoi tuns în monahism, hirotonit diacon și, în cele din urmă, preot. Dată fiind râvna sa pentru cele sfinte și arătându-se un neobosit și înțelept cercetător al Sfintelor Scripturi, atât în limba slavonă, cât și în cea greacă, a fost ales ca egumen de către părinții mănăstirii, împotriva voii sale, după trecerea la Domnul a înaintașului său. Atunci când pe tronul Serbiei a venit împărat cneazul Lazăr, considerat a fi văr cu sfântul, acesta din urmă este trimis la Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, mijlocind și reușind să obțină ridicarea anatemei sub care se afla poporul sârb. Întors în Serbia, Sfântul Nicodim află planurile vărului său de a-l așeza ca arhipăstor al Bisericii poporului sârb, și, nedorindu-i acest lucru, ia drumul sihăstriei prin ținuturile Cladovei, construind mai multe mănăstiri.

În jurul anului 1370, trece Dunărea în Țara Ungrovlahiei, prin dreptul localității Orșova, începând șirul de nestemate monahale valahe cu construcția Sfintei Mănăstiri Vodița, prima sa ctitorie. Pe firmamentul monahal al Olteniei, documente palpabile sau care țin de tradiție îi atribuie Sfântului Nicodim Mănăstirile Mraconia, Topolnița, Coșuștea-Crivelnic, Gura Motrului, Corcova, Vișina, Tismana și, dincolo de munți, Prislop. Dintre toate acestea, cea mai strălucitoare rămâne Mănăstirea Tismana, locul unde sfântul și-a petrecut cea mai mare parte din anii săi de monahism valah și de unde a fost chemat de Domnul la Sine în cea de-a doua zi a praznicului Întrupării Sale, din anul 1406.

După o viață sfântă pe altarul slujirii neîncetate, încununată de laurii facerii de minuni, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a bucurat de o cinstire neîntreruptă în rândul a zeci de generații, de-a lungul celor aproximativ 550 de ani care separă nașterea sa în ceruri de canonizarea sa oficială în Biserica Ortodoxă Română, din anul 1955.

Îndeplinind toate cele trei condiții pentru a fi trecut în rândul Sfinților (viața sfântă, dăruirea cu sfinte moaște și cinstirea neîntreruptă în conștiința populară), marelui monah Nicodim i s-a atribuit calitatea de “cel sfințit” încă din timpul vieții, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea tipărindu-i-se slujba și fiind așezată chiar și în Mineiul lunii decembrie, începând cu anul 1846 (Mineiul tipărit la Neamț), Sfântul fiind astfel cinstit în Sfintele lăcașuri cu mai bine de un secol înaintea canonizării sale.

Făcând referire la Slujba Paraclisului Sfântului Nicodim, aceasta este alcătuită încă de la început, fiind tipărită alături de cele ale Vecerniei (mari și mici) și Utreniei, în “Slujba osebită a Sfântului prea cuviosului Părintelui nostru Nicodimu sfințitulu, celu dinu lavra Sfintei Mânăstiri a Tismeanei”, apărută la Râmnic în anul 1767. Alcătuitorul ei este necunoscut, la început, tipăritură având doar însemnarea: “Acumu întâi tipărită, în zilele luminatului și preaînvățatului domn:/Io Alexandru Scarlat Ghica Voievod/Cu blagoslovenia și osârdia și cu toată cheltuiala Sfinții sale iubitoriului/de Dumnezeu Kiru Parthenie episcopulu Râmnic:/În sfânta episcopie a Râmnicului:/la anul de la Hristos 1767/S-au tipărit de popa Kostandinu Tipo(graful).” Acest lucru ne face să credem că slujba a fost alcătuită cu mult mai înainte. Cert este faptul că Paraclisul Sfântului Nicodim nu aparține Sfântului Calinic de la Cernica, după cum mulți cred astăzi, acesta doar retipărindu-l în anul 1857, la București.

Având ca temelie tipăritură de la 1767 și îndrumarea Părintelui Arhid. Lect. Univ. Dr. Gabriel Constantin Oprea, precum și sprijinul ostenitorilor din Sfânta Mânăstire Stavropoleos, prin lucrarea de față s-a încercat completarea, potrivirea și așezarea pe note a Paraclisului, după regulile tipiconale și modelele imnografice tradiționale ale Bisericii noastre Ortodoxe, spre folosul creștinilor și spre lauda Sfântului Nicodim de la Tismana.

Piesa nr. 18 de pe acest disc,“Veniți cu toții la Tismana…” este alcătuită în 2006, cu ocazia împlinirii a 600 de ani de la trecerea la cele veșnice a Sfântului Nicodim, ocrotitorul Olteniei. Versurile sunt alcătuite de Pr. Sever Negrescu și așezate pe melodia colindului: “Veniți cu toții dimpreună…”, glas 1, după Anton Pann, din culegerea Ierom. Dometie Ionescu.

Sursa: http://www.sinaxar.ro/comenzi.html

Icoane

Sfântul Nicodim. Acuarelă din anul 1840

Bucură-te, Sfinte cuvioase Nicodim de la Tismana!