Specializarea Profesor de Istorie [306108]

[anonimizat] I

Conducător științific: Lector. univ. dr. Sfrengeu Florin

Autor: prof. [anonimizat]: Școala Gimnazială nr 2 Călacea

Localitatea: Călacea

Județul: Bihor

– Oradea 2018 –

[anonimizat], TRADIȚII ȘI OBICEIURI.

[anonimizat] (CLASA A VIII A)

Conducător științific: Lector. univ. dr. Sfrengeu Florin

Autor: prof. [anonimizat]: Școala Gimnazială nr 2 Călacea

Localitatea: Călacea

Județul: Bihor

– Oradea 2018 –

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………….

Argument …………………………………………………………….

I. [anonimizat] ……………………………………………………..

II. Istoria Comunei Olcea:

II.1 Realități arheologice preistorice și protoistorice ……….

II.2 Atestări documentare. Apariția localităților ……………..

II.3 Comuna Olcea în Epoca Modernă ………………………….

II.4 Comuna Olcea în Epoca Contemporană ………………….

III. Biserica și școala …………………………………………………………….

IV.Tradiții și obiceiuri locale …………………………………………………

V. [anonimizat] (CDȘ).

V.1 Ce este CDȘ? Generalități …………………………………..

V.2 Propunerea și stabilirea opționalelor …………………….

V.3 Proiectarea și documentația opționalelor ………………

V.4 Disciplina opțională de istorie locală ”[anonimizat], tradiție și obiceiuri”- clasa a VIII a. Argument……………………………………….

V.5 Realizarea programei pentru disciplina opțională ”[anonimizat], tradiție și obiceiuri”. ………………………………………………………………………….

V.6 Planificarea calendaristică anuală; proiectarea unităților de învățare

V.7 Proiectarea demersului didactic ……………………………..

VI. Anexe. …………………………………………………………………………

[anonimizat]-a lungul timpului despre aceste meleaguri.

[anonimizat] a [anonimizat] ( după cum se știe in acea perioadă toate scrierile erau închinate partidului), însă după 1990 [anonimizat], [anonimizat].

Satele românești reprezintă un izvor nesecat de bogăție istorică, a [anonimizat] a [anonimizat]-[anonimizat].

Istoria satului românesc este, de fapt, despre oamenii care au creat, au îndurat și au mers mai departe,indiferent de situație și care, generație de generație, au dus mai departe tradiția, cultura, religia și aspirația înaintașilor, creând și întregind, în același timp, toate acestea prin lărgirea orizontului creativ, a muncii cinstite și a aspirațiilor naționale.

Spiritul creativ al țăranului român needucat la școli înalte (am putea spune), este reflectat în numeroasele creații orale, tradiții și obiceiuri care marchează cele mai importante etape ale vieții omului; nastere, botez, căsătorie, moarte.

De asemenea, respectul omului satului, pentru carte și ”intelectuali”,se reflectă azi în viața comunităților prin faptul că școala, cartea și educația nu mai sunt privite cu neîncredere (neîncredere că ei nu pot, că nu sunt capabili),ci ,dimpotrivă, lupta lor de azi este să-și educe copiii până la cele mai înalte niveluri. Astfel, satul românesc, în general, și satele Comunei Olcea în particular, a dat acestei țări, elite în cele mai diverse domenii, dorind să amintesc aici câteva nume: Florian Gh. Todor – general de brigadă (din Călacea), Mateaș Moisa – medic (din Calacea), Florentina Ștefan – lector universitar ( din Ucuriș), Lia Maria Pop – profesor universitar doctor (din Ucuriș), Flore Bocșe –inginer agronom (din Călacea), Ioan Pantea- profesor (din Olcea) ș.a. Aceste nume reprezentând exemple de urmat pentru generațiile tinere și ambiționându-i, că prin muncă, strădanie și perseverență, poți să te realizezi.

Biserica și religia, element de unitate și legătură, nu trebuiesc uitate din acest conglomerat al istoriei și al evoluției societății românești și în special al societății rurale românești. Lumea rurală este cunoscută ca fiind una bine înrădăcinată în credință și tradiție, lucru care guvernează viața socială a comunității și care dictează cursul evenimentelor din viața omului.

Tradițiile, obiceiurile, credințele, superstițiile, calendarul agricol etc. toate sunt într-o strânsă legătură cu religia, toate având corespondent în viața religioasă.

Deasemenea această credință vie într-un Dumnezeu atotputernic, le-au dat putere să treacă peste toate greutățile vieții, indiferent de epoca istorică la care facem referire.

Lucrarea de față are în vedere respectarea adevărului istoric, un adevăr nealterat, pe baza documentației și a bibliografiei aferente, raportat la realitățile diferitelor epoci ale spațiului bihorean, în general și al satelor comunei Olcea,în special.

Un impendiment în prezentarea evoluției epocilor istorice ale Comunei Olcea îl reprezintă faptul că, există foarte puține informații, privind urmele activității umane din diferite epoci, și aceasta nu din cauză că în acest spațiu nu a existat o locuire și o evoluție istorică continuă, ci mai ales din lipsa cercetării acestui colț al județului Bihor.

Prin lucrarea de față vreau să contribui și eu la dezvoltarea imaginii de ansamblu a evoluției istorice a acestui spațiu bihorean.

Argument

Un prim indemn în a întocmi această lucrare este o dorință mai veche, încă de la începuturile carierei mele didactice, de a realiza un opțional la decizia școlii prin care mărturiile istorice privind Comuna Olcea, să fie integrate în lecția de istorie.

Din experiența de la catedră am putut observa faptul ca elevii devin, cu fiecare generație ce trece, tot mai puțin interesați de studiu, în general și de studiul științelor socio umane în special ( exemplele și modelele oferite de mass media îi fac dornici să devină celebri într-un timp scurt și dacă se poate,cu cât mai puțină învățătură). În aceste condiții, am considerat că, dacă elevii vor auzi la ora de istorie vorbinduse despre locurile natale, despre satul lor, când vor auzi numele bunicilor și al rudelor lor ,vor fi mult mai interesați, iar ora de istorie va fi mult mai atractivă.

Un proverb din ”bătrâni” spune că ”cel care nu a plantat un copac și nu a construit o casă a trecut degeaba prin viață”; ca și ”intelectual al satului” consider că este o datorie de suflet de a scrie despre satul natal, locul acela unde ne-am născut, unde am copilărit ”ca-n poveștile lui Creangă”, unde ne-am format ca oameni și de care suntem și vom fi legați pentru totdeauna, de a ne intoarce la origini, ”o gustare din prima pâine pe care ai mâncat-o în casa părinților tăi, de a-ți aminti de ei și înaintașii lor”.

Această lucrare nu-și propune să trateze în detaliu toate aspectele evoluției istorice ale Comunei Olcea. Menirea ei este de a oferi elevilor un suport în cunoașterea realităților istorice, ce au stat la baza dezvoltării, evoluției și constituirii societății rurale din Comuna Olcea. Această menire rezidă din nepăsarea (neștiința) tinerei generații față de trecutul lor, față de identitatea lor, a stămoșilor lor, din necunoașterea tradițiilor și obiceiurilor care au închegat societatea românească rurală, într-o armonie rodnică și de ajutor reciproc.

Din paginile acestei lucrări, elevii vor putea învăța despre obiceiurile frumoase de întrajutorare a aproapelui, despre poveștile de viață a unor oameni simpli( țărani fără școală), care au fost gata să-și jertfească viața pentru pământul strămoșesc și pentru libertatea neamului românesc. Vor avea ocazia să descopere exemple de urmat a unor oameni de caracter, care și-au făcut un rost muncind din greu pentru familiile lor, fără a se plânge de greutăți. Vor putea pune în balanță și vor cântări argumente pro și contra perioadei ”de aur”,dar și a democrației post decembriste. Să nu uităm, pentru a nu fi condamnați să retrăim, s-au cum spunea un bătrân ”retrăiți voi comunismul că eu nu mai vreau să trăiesc acele vremuri”.

Domnul profesor Barbu Ștefănescu caracteriza lumea rurală cel mai elocvent ”o lume care înainte de orice altceva, a trăit la nivelul fiecărei generații, cu credința în Dumnezeu, muncind, întemeindu-și familii, crescându-și copii în spiritul moralei creștine, respectându-și bătrânii, având grijă să transmită intactă, moștenirea culturală, matearializată în mituri și ceremonii, în cântece și colinde, în crestăturile făcute pe lemnul uneltelor de zi cu zi ori în semnificațiile simbolice ale motivelor cu care fetele și femeile măritate își înfrumusețeau, în lungile nopți de iarnă, spăcelele, o lume care nu a putut evita tragediile vremurilor pe care le-au trăit, fie că acestea au fost foametea, ciuma cumplită,ori războaiele nimicitoare.” Pentru toate acestea, pentru a pune un ”zid” în calea uitării lor, pentru a perpetua aceste credințe (chiar dacă numai la nivel ideatic), pentru a păstra aprins în noi spiritul moral și creștinesc al strămoșilor noștri, consider că am datoria morală de a scrie despre noi și strămoșii noștri.

Citându-l pe marele N. Bălcescu care spunea: ”Istoria este cartea de căpătâi a fiecărui

neam”, avem datoria, cel puțin morală, de a păstra vii evenimentele, obiceiurile și tradițiile, pentru a ști de unde venim și încotro ne indreptăm, deoarece ”fără trecut nu există viitor„.

I. Cadrul fizico – geografic.

1. 1. Așezarea geografică

Comuna Olcea, situată în sudul județului Bihor este este alcătuită din patru localități și anume: Olcea, Călacea, Ucuriș și Hodișel. Din punct de vedere administrative, Comuna Olcea se învecinează cu: Comuna Tinca (la Nord), Cociuba Mare (la Nord-Est), Comuna Șoimi (la Sud-Est), Comuna Craiva din Județul Arad (la Sud) și comunele Apateu și Batăr (la Vest) (figura 1).

Din punct de vedere morfologic, arealul aferent Comunei Olcea se suprapune peste partea de Est a Câmpiei Cermeiului, subunitate a Câmpiei de Vest (figura 1).

Așadar, amplasarea Comunei Olcea în estul Câmpiei Cermeiului, la Contactul cu Munții Codru Moma, în partea sudică a Județului Bihor, între Râul Crișul Negru la Nord și Râul Crișul Alb la Sud, îi imprimă acestui spațiu o serie de caracteristici și trăsături (de ordin climatic, hidrologic și bio-pedo-geografic), care vor fi analizate în capitole distincte, în materialul care urmează.

Figura 1. Localizarea geografică a Comunei Olcea, Județul Bihor

1. 2. Relieful

Comuna Olcea este situată în Câmpia de Vest, la o altitudine cuprinsă între 110-320 m.

În ceea ce priveste geneza, teritoriului aferent Comunei Olcea, acesta s-a format la întîlnirea a două unități majore de relief, respectiv spațiul înalt al Munților Pădurea Craiului în Est si Depresiunea Panonică în Vest. Formarea lor trebuie pusă în legătură cu evoluția geologică si paleogeografică a părții de Nord-Est a bazinului panonic, si mai ales cu evoluția rețelei hidrografice a acestui sector. Înclinarea generală a dealurilor spre Vest (spre Câmpia Cermeiului), „desfăsurarea convergentă si divergentă a văilor si a culmilor, prezența unor resturi de cuvertură piemontană sunt suficiente mărturii ale provenienței dealurilor dintr-un piemont de acumulare pliocen, erodat si nivelat prin procese de glacis, apoi fragmentat într-un relief deluros”.

Fundamentul regiunii este constituit din „sisturi cristaline reprezentate prin micasisturi cu granați și paragnaise”. Structural, cristalinul este interceptat peste tot în foraje „la diferite adâncimi, în raport cu modul în care au evoluat subsidențele” . ”Aceste depozite au fost fragmentate de o rețea de falii principale si secundare, perpendiculare unele pe altele, într-o asociere de horsturi si grabene. Grabenele rezultate în urma acestei fragmentări au fost umplute cu o cuvertură sedimentară constituită din depozite mezozoice (triasice, cretacic superioare), neozoice (tortoniene, sarmațiene, pliocen-panoniene) si cuaternare (pleistocen-holocene)”.

Ca formă geometrică, Comuna Olcea este neregulată, având un perimetru de 62220 m și o suprafața de 8609 ha.

Urmărind distribuția treptelor hipsometrice (figura 2), se poate observa o coborâre ușoară și continua, dinspre partea de Est (320 m altitudine) spre Vest (110 m altitudine). Așadar, înclinarea generală a terenului aferent Comunei Olcea este de la Est spre Vest. Aceasta a imprimat rețelei hidrografice din acest areal, direcția generală de curgere, dinspre Est spre Vest (Valea Răchest, Valea Frunzii, Valea Călacea, Valea Fetei, Valea Stupinei, Valea Bârnei etc.).

Din punct de vedere orografic, Comuna Olcea este dominată de treapta dealurilor (Dealul Bichii, între 140 – 150 m; Dealul Hărpătag, între 150-170 m; Dealul Olcea, între 170 – 190 m; Dealul Olcei, între 180 – 200 m; Măgura Olcei, între 180 – 210 m; Dealul Lupoaia, între 150 – 190 m; Dealul Gaurichii, între 150 – 200 m; Dealul Surana, între 160 – 180 m; Dealul Siaoului, între 200 – 210 m; Dealul Birnei, între 200 – 250 m; Dealul Bodiului, între 200 – 210; Dealul Marginea, între 300 – 330 m; Dealul Burețul Ogrăzei, între 300 – 320 m; dealul Dușe, între 300 – 320 m; dealul Țarina, între 300 – 320 m; Dealul Gogota 357,5 m), urmată fiind de cea specifică câmpiilor înalte, reprezentată prin Imașul Călăcii, cu altitudini cuprinse între 110 – 130 m (fig 2).

Figura 2. Harta topografică a Comunei Olcea

(Sursa: Harta Topografică 1 : 100 000)

1. 3. Hidrografia

Teritoriul Comunei Olcea este brăzdat de o rețea hidrografică (constituită dintr-o mulțime de pârâuri, cu caracter sezonier, care seacă vara), orientată Est-Vest. Evoluția acestor pârâuri a fost condiționată, de-a lungul timpului, de factorii naturali, între care s-au remarcat: mișcările izostatice, relieful și clima. Pe acest fundal, oamenii locului s-au adaptat condițiilor de viață, prin colectarea apei de ploaie, din sezoanele cu precipitații abundente în ”fântâni sau gropoaie (tăuri), acestea funcționând ca niște rezervoare necesare gospodăriilor. Fântânile cu izvor sunt puține la număr, aproximativ 2-3 în fiecare comunitate. De asemenea pâraiele sunt fără izvoare, văile acestora funcționând mai mult ca niște canale colectoare, merită menționate dintre acestea Chiceră, Valea Satului, Valea Ucurisului și Pertu. În lipsa elementului vital al vieții, membrii comunității, crescători de animale, au amenajat pe pășune bălți cu suprafețe cuprinse între 0,50 ha și 3 ha pentru a putea fi asigurată apa destinată adăpatului animalelor”.

1. 4. Clima

În vederea surprinderii aspectelor climatice aferente Comunei Olcea, am utilizat datele obținute de la Stația Meteorologică din Oradea, precum și unele informații din diverse lucrări de specialitate, între care se remarcă cele publicate de Herman (2011), I.N.M.H., 1995, Clima R.P.R., vol. I, 1962.

Clima comunei Olcea este determinată de așezarea acesteia în partea vestică a țării, fiind adăpostită de Munții Apuseni, care se opun pătrunderii maselor de aer polar continental dinspre Est.

Temperatura aerului este condiționată, în principal, de circulația generală și locală a atmosferei, și, într-o măsură mai mica, de vegetație, sol și hidrografie. Temperatura medie multianuală din Comuna Olcea între anii 1981 – 2010 a fost de 10,3 șC. În ceea ce privește temperatura medie lunară a aerului, aceasta variază în raport direct cu cantitatea de energie solară recepționată de suprafața terestră în decursul unui an. În cursul anului, temperatura aerului crește ușor – odată cu creșterea radiației solare – din luna ianuarie până în luna iulie, când înregistrează valoarea cea mai mare (20,8 șC), după care aceasta scade treptat. Minimul termic (- 1,7 șC) se produce în luna ianuarie și se datorează advecțiilor frecvente de aer rece, arctic sau continental polar, aduse prin intermediul Anticiclonului Est-European. Acest tip de regim termic anual este specific climatului temperat continental.

”Precipitațiile atmosferice cuprind totalitatea produselor de condensare și cristalizare a vaporilor de apă din atmosferă care cad pe suprafața pământului sub formă lichidă (ploaie și aversă de ploaie, burnița etc.), solidă (ninsoare și aversă de zăpadă, grindină, măzariche etc.) sau sub ambele forme, în același timp (lapoviță și aversă de lapoviță). ”Totodată ele constituie unul dintre elementele cele mai semnificative care defininesc regimul climatic al oricărui areal și constituie una din verigile principale ale circuitului apei în natură. Repartiția globală a precipitațiilor este dependentă de repartiția temperaturilor (care influențează capacitatea de evaporare a apei), de dispunerea centrilor barici de acțiune (care condiționează procesul de formare a precipitațiilor), de proximitatea oceanelor deasupra cărora masele de aer primesc un aport suplimentar de vapori de apă și de orografie, respectiv a formelor de relief, care facilitează declanșarea precipitațiilor”.

În intervalul 1981 – 2010, precipitațiile medii anuale au oscilat între 440,3 mm în 1991 și 869,7 mm în 1997. Din evoluția cantităților anuale de precipitații, între anii 1981 – 2010, se observă faptul că anii cu precipitații deficitare au fost destul de rari, în timp ce anii cu cantități mari de precipitații au fost mai numeroși. Cele mai mari cantități anuale de precipitații s-au înregistrat în anii 1997 (869,7 mm), 1994 (1884 mm) și 1995 (712,9 mm). Cele mai scăzute cantități anuale de precipitații s-au înregistrat în anii 1998 (364,2 mm), 1988 (440,3 mm), 1990 (449 mm), 1981 (481,3mm) și în anul 1991 (505,5 mm).

Repartiția precipitațiilor este diferită de la un sezon la altul, astfel că, în sezonul rece (octombrie-martie) s-au înregistrat 254,62 mm (42 % din cantitatea totală a precipitațiilor) în timp ce în sezonul cald (aprilie-septembrie) s-au înregistrat 358,12 mm (58 % din cantitatea totală a precipitațiilor). Această repartiție inegală a cantităților de precipitații, pe sezoane, ne arată gradul de dependență a acestora de temperatura aerului, care generează convecția termică. În ceea ce privește repartiția precipitațiilor pe anotimpuri, trebuie să subliniem faptul că acestea sunt determinate de regimul radiației solare și al circulației generale a atmosferei. Cele mai mari cantități de precipitații se înregistrează vara (211,6 mm, 34 %), urmând în ordine descrescătoare, primăvara (146,52 mm, 24 %), toamna (138,13 mm, 23 %) și iarna (116,49 mm, 19 %). Vara, precipitațiile sunt mai mari și se datorează convecției termice care generează instabilitatea maselor de aer. La această cauză se mai adaugă, în special în luna iunie, intensificarea activității ciclonice de-a lungul frontului polar. Vântul reprezintă mișcarea pe orizontală a maselor de aer, generată de apropierea a două mase de aer cu caracteristici termice și barice diferite. În Comuna Olcea, vântul este determinat de circulația generală a atmosferei, mai ales de acțiunea centrilor barici principali, care își pun amprenta asupra principalelor caracteristici ale regimului sezonal și anual (frecvență și direcție). Din analiza vântului pe direcții reiese că cea mai mare frecvență anuală o au vânturile din direcție sudică (18 %), urmate de cele din direcție sud-vest (14,5 %), sud-est (11 %). Cele mai mici frecvențe ale vânturilor sunt din direcția nord-estică (4,9 %) și nord-vestică (5,2 %). Din analiza frecvenței vântului pe anotimpuri se observă, că în toate cele patru anotimpuri cea mai mare frecvență o înregistrează vântul din direcție sudică, cu o pondere ușor mai ridicată în sezonul rece, când are o frecvență de 22,1 % din cazuri, față de numai 17,7 % primăvara, 14,1 % vara și 18,5 % toamna. Acest fapt se explică prin frecvența mai ridicată a circulației din sud în anotimpul rece, când în acest spațiu pătrund mase de aer din bazinul mediteranean, care sunt transportate către ciclonii mobili mediteraneeni. În concluzie, putem spune că viteza vântului, indiferent de direcții, are în Comuna Olcea o valoare medie de 2,9 m/s.

Aceasta prezintă o variație diurnă semnificativă, în sensul că viteza sa crește odată cu creșterea radiației solare. Creșterea vitezei vântului se datorează curenților de convecție termică ce antrenează aerul în mișcare, provocând turbulență. Pe timpul nopții, viteza vântului scade din cauza încetării convecției termice .

1. 5. Solurile, vegetația și fauna

Solurile comunei Olcea, rezultat al evoluției paleogeografice, sunt cu preponderență brun roșcate de pădure și pozdolice.

Comuna Olcea este flancată la Nord și Nord-Est de păduri de foioase (cu diferite specii de arbori: carpen (Carpinus betulus), stejar (Quercus robur), fag (Fagus sylvatica), frasin (Fraxinus excelsior L.), salcâm (Robinia pseudoacacia L.), tei (Tilia europea), cires sălbatic (Cerasus avium var. silvestris), măr sălbatic (Malus sylvestris), păr sălbatic (Pyrus pyraster) și rășinoase reprezentate prin: molid (Picea abies) și pin (Pinus sylvestris var. hamata). Cele mai reprezentative corpuri de pădure sunt: Pădurea Călacea, la Nord de localitatea omonimă; Pădurea Olcea, situate în Nordul comunei, între Pădurea Călacea și Pădurea Cociubei; Pădurea Cociubei, la est de localitățile Olcea și Ucuriș (figurile 2, 3). Din categoria vegetației arbustive amintim: alunul (Corylus avellana), conul (Cornus mas), maciesul (Rosa canina), murul (Rubus fruticosus L.), ghimpele (Ruscus aculeatus) etc.

În pădurile pe care Comuna Olcea le deține, există un număr foarte însemnat de animale sălbatice cum ar fi: cerbul (Cervus elaphus L., familia Cervida), mistrețul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus), iepurii (Oryctalogus cuniculus), fazanii (Phasianus colchicus), șoarecii (Apodemus silvaticus), etc. Dintre animalele de pradă reprezentative sunt: vulpile (Vulpes vulpes crucigera), lupii (canis lupus) etc.

Figura 3. Ortofotoplanul Comunei Olcea

(Sursa: https://www.google.ro/maps/@47.0489661,21.9277609,5807m/data=!3m1!1e3?hl=ro)

II. Istoria Comunei Olcea

II.1 Realități arheologice preistorice și protoistorice

Studiul preistoriei în aceste regiuni ale țării, și în special în Comuna Olcea, ca de altfel și în alte localități din regiune, este unul puțin dezvoltat, având foarte puține informații despre urmele omului preistoric.

Această perioadă este una foarte îndelungată și dificil de reconstituit, începuturile istoriei fiind întunecate. Ființa umană s-a desprins de animale și plante, pentru a deveni om, prin gândire, comunicare și sociabilitate, prin conștiință economică, etică și estetică, și prin credință.

Evoluția istorică a acestei zone în preistorie se poate înscrie în imaginea de ansamblu a evoluției societății umane, de pe întreg teritoriul României, o societate aflată în permanentă mișcare, ce a determinat dezvoltarea unor culturi arheologice, ce a lăsat urme, ce pot fi luate ca repere pentru reconstituirea, cel puțin ipotetic, a evoluției în această zonă.

Paleoliticul, cea mai îndelungată perioadă a preistoriei umane, este și cea mai puțin cunoscută. Primele urme ale paleoliticului pe teritoriul României apar pe valea Dârjovului (Jud. Olt) unde s-au descoperit silexuri cioplite aparținând culturii arheologice ”cultura de prund”.

Omul acelor vremuri avea ca principale activități vânătoarea și culesul, un mod de viață nomad, de continuă căutare a vânatului și rădăcinilor sau fructelor, iar către sfârșitul mezoliticului se pare că a fost domesticit câinele.

Cel mai adesea, oamenii paleoliticului se adăposteau în peșteri sau lângă peretele unei stânci, acestea necesitând un minim de efort în vederea amenajării spațiului de locuit.

Epoca nouă a pietrei , Neoliticul, reprezintă răstimpul în care aceste locuri sunt populate dens și durabil, fapt devenit posibil acum datorită faptului că omul se transformă din culegător în producător de hrană, cultivă plante și crește animale.

Primele realități preistorice aparținând neoliticului, se manifestă prin cultura Starčevo – Criș. Această cultură ocupa o zonă foarte vastă situată între Dunăre la Vest, Nipru la Est, Sava și Dunărea în sud, iar în Nord până la Carpații Păduroși.

Culturii Criș îi este caracteristică o ceramică destul de dezvoltată, în care este prezentă și ceramica pictată.

Se pare că mai multe fragmente ceramice neolitice, care însă nu erau suficient de mari pentru a putea fi reconstituite, formele unor vase au fost descoperite în capătul de jos al satului Călacea, în locul numit ”la valău”.

Locuințele erau familiale cu un număr mic de membri. În general, bordeie săpate în pământ 60 – 90 cm, peste groapă fiind ridicată o structură de lemn ca și acoperiș, uneori cu două încăperi, și vatră de foc în interior. Locuințele de suprafață, uneori cu două încăperi și o groapă de provizii, aveau podeaua de lemn despicat, pământ bătătorit sau pietre de râu. Acoperișurile în două ape cu stuf, și cu vatra focului in interior.

Viața religioasă a acestei culturi este reprezentată de descoperirea unor idoli antropomorfi și zoomorfi, care redau foarte realist animalele domestice, sălbatice și păsările. Idolii antropomorfi sunt mai stilizați și respectă anumite canoane , fiind în general idoli feminini, reprezetând cultul fertilității și fecundității.

Morminte specifice acestei culturi au fost descoperite în toată aria culturii, scheletele fiind plasate sub podeaua casei sau între între locuințe. Locuința unde s-a depus cadavrul este părăsită, fiind un loc tabu. Morții înhumați erau în poziție chircită cu orientare aleatorie, dar privirea spre răsărit.

Uneltele și armele erau realizate din piatră ( seceri, cuțite, răzuitoare, vârfuri de săgeți sau sulițe, topoare, ciocane, zdrobitoare etc), cele de mici dimensiuni (care nu erau șlefuite) și piesele șlefuite cum sunt două topoare descoperite pe raza satului Călacea, unul în ”Pustă” iar celuilalt nu i se cunoaște locul de descoperire. Obiectele din os și corn din aria acestei culturi sunt destul de puține, reprezetând unelte și arme: vârfuri de săgeți, străpungătoare, spatule, dălți din os și

săpăligi. Existau podoabe din os canini și de urs și cochilii precum: mărgele, pandative, inele și brățări.

Eneoliticul este caracterizat de pătrunderea unor curente mediteraneene care se manifestă și în nord – vestul Transilvaniei, unde se va dezvolta cultura Tisa.

Așezările culturii Tisa sunt așezări compacte (majoritatea) și răsfirate. Cele compacte au o suprafață relativ mică, fiind amplasate pe o formă de relief bine conturată: terasă, promontoriu etc. Cele răsfirate au locuințele împrăștiate, fără limite clare. Purtătorii acestei culturi prezintă o mare mobilitate, datorată intensificării creșterii animalelor și începutului metalurgiei.

Materialul ceramic, prin formele sale prezintă o varietate relativ mare: pahare, căni, vase, borcane, oale, boluri cu picior, pocale etc. Piesele de piatră sunt realizate prin cioplire –lamele pentru seceri, și prin șlefuire, care erau de două feluri: perforate și neperforate; topoare, buzdugane, dălți etc.

La debutul culturii Tisa începe și exploatarea cuprului, inițial la suprafață, iar mai apoi în adevărate cariere sau mine. Se pare că primele rezerve cuprifere exploatate în Europa au fost cele din Carpații Apuseni și Balcani, zona de vest a României având cea mai mare densitate de zăcăminte de cupru din Europa.

Obiectele realizate din cupru sunt în general podoabe ( inele, mărgele, brățări ), dar au fost descoperite și numeroase topoare, ceea ce poate semnifica caracterul războinic al comunităților.

Ritul funerar practicat era înhumația în poziție chircită sau întinsă, cu scheletul culcat pe partea dreaptă ( bărbații) ori pe partea stângă( femeile).

Cultura Tisa este urmată de cultura Bodrogkeresztứr, care prin apropierile tipologice, în ceea ce privește ceramica, podoabele și piesele de cult, precum și trăsăturile comune în ritualul de înmormântare, este o moștenire din mediul culturii Tisa.

Așezările sunt amplasate pe malul apelor, în locuri puțin mai înalte, cu locuințe preponderent din lemn, lipite cu pământ, aspect care denotă o locuire de scurtă durată, lucru care confirmă economia preponderent pastorală a acestei culturi.

Ceramica, principala urmă de cultură materială, este lucrată cu mâna, fiind fină, semifină

și uzuală/grosieră. Gama culorilor trage spre cele închise: cenușiu, brun, negru. De cele mai multe ori, arderea ceramicii este bună. Principalele forme ale ceramicii respective sunt: strachina, castronul, paharele, ghiveciul, farfuria, ceștile, strachina cu picior etc. Cele mai spectaculoase ornamente sunt cele incizate, prin zgârierea suprafeței moi a vasului cu un obiect ascuțit.

Uneltele sunt realizate din piatră cioplită și piatră șlefuită uneori perforate: răzuitoare și lame, lamă – fierăstrău, cuțite din silex, vârfuri de săgeți, topoare. Uneltele din os și corn sunt strpungătoare, mosoare, ace de undiță, pumnale,săpăligi.

Uneltele de cupru, în special topoarele și târnacoapele, sunt semn de prestigiu pentru posesorul lor, care mai mult ca sigur, deținea o importantă poziție în comunitatea căruia îi aparținea.

Ritul funerar arată că decedatul era îngropat după ce dispare ridigidatea cadavrului ( era presat în groapă, lucru care nu se putea face în cazul în care mortul se afla în primele 3-4 zile de la deces). Direcția cadravelor era E- V, iar diferențele dintre sexe continuă, mormintele chircite pe partea stângă aparține femeilor, iar pe partea dreaptă, bărbaților.

Sfârșitul culturii Bodrogkeresztứr reprezintă și finalul perioadei eneolitice și nașterea epocii bronzului în spațiul transilvănean. Cultura specifică acestei perioade este cultura Coțofeni care are cea mai mare arie de difuzare.

În Crișana, limita vestică este dependentă de formele de relief, astfel, acestei culturii îi corespund descoperirile din câmpia joasă, aflată în imediata apropiere a dealurilor, precum și zona teraselor mai înalte, văile intramontane, peșteri.

Așezările sunt: de joasă altitudine( situate pe grinduri, ferite de inundații); așezări deschise( de mari dimensiuni, apărate natural de apă); apoi așezări de terasă; așezări de înălțime (ce domină prin altitudine și poziție strategică); și așezări în peșteri sau adăposturi naturale (amenajate atât pentru locuire îndelungată cât și pentru treceri ocazionale).

Locuințele sunt bordeie săpate în pământ (între 0,7 m și 1 m adâncime) de formă circulară, cu un diametru de 4 m și cu vatră de foc. Există și colibe de mici dimensiuni, din împletituri de nuiele, lipite cu lut, ce sugerează locuire de scurtă durată.

Locuințele de suprafață de construcție solidă sunt dreptunghiulare de 3- 4 m lățime , 6 – 8 m

lungime, cu două încăperi și pridvor, vetre și cuptoare de foc și acoperiș în două ape.

Uneltele apar cel mai frecvent, fiind de mai multe tipuri: cu ambele capete ascuțite, cu un singur vârf, de mici dimensiuni; dăltițe – sule, daltă dublă, securi plate, undițe, cuțit.

Ceramica este fină și de uz comun. Ceramica fină este realizată dintr-o pastă bine frământată, de bună calitate, cu adoas de nisip cu grăunt mărunt, compactă și bine arsă, uneori puternic lustruită metalic. Vasele realizate sunt străchini, cești, pahare, căni, amfore, vase borcan de uz casnic.

Acum apar morminte de incinerație, iar într-o etapă recentă a culturii Coțofeni, devin numeroși tumuli. Aceste ”monumente funerare” ale noii epoci, devin simbolul familiei patriarhale – al acelora înmormântați în aceași movilă.

Epoca Bronzului este un moment de cotitură , fiind vorba nu numai de dezvoltarea metalurgiei bronzului, ci și de o profundă transformare etnică și lingvistică, în urma căreia s-a pus bazele formării triburilor tracice.

Culturile ”clasice” ale epocii bronzului în Transilvania sunt Otomani și Wietenberg. Cultura Otomani răspândită în NV Transilvaniei ( așezare eponimă Otomani, în județul Bihor). Ceramica este remarcabilă, mai ales vasele decorate cu caneluri, arcuri larg reliefate și motive spiralice. Așezările sunt de tip tell, iar în unele cazuri, fortificate cu val și șanț.

În timp ce cultura Otomani dispare, pe fondul reprezentat de elementele târzii ale acesteia, se formează cultura Ignița. Așezările acestei culturi sunt situate în zone joase, în apropierea apelor. Locuințele sunt de formă rectangulară, puțin adâncite în pământ, având la colțuri gropi, pentru stâlpi, ce urmau să susțină acoperișul. Producția ceramică este una proprie, originală. O metalurgie a bronzului în care se regăsesc mai multe piese de podoabă, și unelte, mai puțin arme. Care dezvoltă o metalurgie a aurului și care reprezintă o cultură unitară a perioadei de tranziție spre epoca fierului.

În secolele XII – XI îH, în aria intracarpatică e prezentă cultura Gava, pătrunsă dinspre N-V, reprezentativă pentru ceramica ornamentată cu caneluri, aria ei de răspândire cuprinzând și

Transilvania, descoperiri arheologice existând și în Bihor. Locuințele și anexele gospodărești sunt reprezentate de gropi, cuptoare și vetre. Gropile sunt de provizii și menajere. În sfera spirituală au fost descoperite morminte sau gropi, care conțineau o categorie aparte de inventar. În aceasta epocă domină ritul incinerației, rămășițele defunctului fiind depuse în astfel de gropi.

A doua epocă a fierului reprezintă intervalul în care, în vestul României, pătrund celții. Caracteristic acestei perioade este folosirea fierului pe scară largă, pentru confecționarea uneltelor și armelor, generalizarea ceramicii lucrate la roată, mai întâi celtică, apoi dacică, generalizarea formelor specifice dacice. Influența celților asupra dacilor s-a manifestat printr-o avansată tehnică de prelucrare a fierului și prin introducerea ceramicii lucrate la roată.

În secolul XI îH, apar cetățile fortificate dacice, care pe de o parte sunt expresia închegării unor formațiuni politice, iar pe de altă parte, dovedesc o perioadă de conflicte cu celții. Treptat, celții dispar din Transilvania, fiind înlocuiți cu puterea în creștere, a dacilor.

Așezările sunt fortificate, așezate în puncte strategice, pe înălțimi, în preajma unor văi și la intrarea în defilee, și așezări deschise, ce reprezentau comunități rurale, situate în apropierea resurselor de apă, ca de exemplu, în săpăturile arheologice din Cociuba Mare, Râpa sau Tinca, unde s-a păstrat urmele pereților din lemn și locuințele adâncite. Toate au formă patrulateră, construite din lemn și lipite cu chirpici, fiind identificate și gropi de provizii.

Ceramica este lucrată cu mâna ori la roată. Vasele sunt vase de provizii și gătit, dar și veselă pentru servit masa. Sunt prezente aproape toate tipurile ceramicii dacice: vase de gătit și de provizii bitronconice, alungite, capace, străchini, boluri adânci, vase de băut, căni și ulcioare.

Tezaurile monetare romane, descoperite în zona vestică a țării și cantitatea mare de monede, evidențiază echivalentul valoric în monedă a unei cantități apreciabile de mărfuri, destinate de autohtoni pentru schimbul cu lumea romană, precum și realitatea unei creșteri economice interne, a unui comerț local dezvoltat. Prin urmare, dezvoltarea societății dacice, economic, social și politic, a constituit factorul fundamental al apariției statului dac.

Teritoriile Crișanei au fost locuite de tribul dacilor Predavenses.

După cucerirea romană, Crișana va rămâne în aria de locuire a dacilor liberi. Istoria dacilor din Crișana și Maramureș nu este oglindită, aproape deloc, în izvoarele literare antice. Din Strabo aflăm că Marisosul curge prin țara geților, deci și prin sudul Crișanei, deci dacii au locuit și în aceste regiuni.

Teritoriul locuit de dacii liberi din Vest și Nord – Vestul Daciei romane este : Câmpia Aradului, Crișana, Sătmar, Maramureș, Oaș și pe cursul superior al Tisei până în Ucraina Ciscarpatică în Ungaria de Nord – Est și Slovacia de Est.

Descoperirile arheologice din acest areal constituie cultura materială dacică, de epocă romană, din Crișana, în secolele II – IV dh.

Începutul cunoașteri arheologice a dacilor de epocă romană din vestul țării noastre, începe cu descoperirile de la Sântana în Câmpia Aradului.

Pe valea Crișului Negru au fost cercetate, prin sondaje și săpături, mai multe așezări din depresiunea Holodului la Cociuba Mare, Rohani, Rîpa sau Tinca.

În general, conținutul principal al culturii materiale este de factură rurală, fiind determinat de tipul de locuințe, unelte și ceramică. Conform descoperirilor arheologice din localitățile mai sus amintite, se poate observa că locuințele sunt de suprafață și ”dotate” cu gropi menajere, iar uneltele descoperite sunt din fier.

Ceramica este lucrată cu mâna din pastă impură și la roată, din pastă cenușie, săpunoasă sau neagră, negricioasă, zgronțuroasă. Cele mai multe vase sunt chiupuri modelate la roată, fără prea multă grijă și neornamentate. Au fost găsite chiupuri negre plumburii, cu buza mai îngustă ornamentate cu benzi de linii simple și în val.

Toate aceste descoperiri atestă faptul că zona a fost locuită de o comunitate de daci liberi, din secolele II – III en , care-și duceau traiul modest pe malul Crișului Negru.

După anul 106, se constată o creștere bruscă a circulației monetare romane imperiale, în

teritoriile dacilor liberi din Crișana, datorită avântului economic al provinciei Dacia romană, care implică și zonele neocupate de romani. Cantitatea de monedă se datorează schimburilor comerciale, dar ținând seama de faptul că relațiile dintre dacii liberi și romani nu au fost întotdeauna pașnice, se poate spune că o parte din cantitatea de monedă a ajuns în zonele libere prin plata unor stipendii de către romani, dacilor din vecinătatea provinciei.

Retragerea aureliană 271 d H, a avut un impact și asupra dacilor liberi din Crișana, fiind un eveniment major, de natură politică și militară, cu importante consecințe economico – sociale și demografice. O epocă romană târzie, o romanitate fără imperiu, perpetuându-se chiar și în Transilvania.

Descoperirile arheologice din Crișana din secolele III – IV en, sunt de origine germanică vandalice sau gepidice. Săpăturile efectuate la Râpa și Tinca evidențiază o locuire germanică pe valea Crișului Negru.

În perioada secolelor IV – X, perioada marilor migrații, teritoriul românesc este invadat de mai multe populații migratoare. Spațiul Crișanei va intra, începând cu secolul al X – lea, sub autoritatea maghiarilor care vor cuceri Transilvania, integrând-o în structurile regatului maghiar.

II.2 Atestări documentare. Apariția localităților.

”Prima atestare documentară nu înseamnă anul întemeierii

satului, ci numai momentul în care un document face referire la el

lăsându-l în istorie.” Liviu Borcea

Secolele de început ale evului mediu, în ceea ce privește istoria Comunei Olcea, sunt caracterizate de o lipsă acută de informații. De altfel, informațiile istorice nu abundă nici pentru restul perioadei evului mediu.

Despre ținutul Olcei, primele mențiuni documentare apar abia la începutul secolului al XII – lea, odată cu intrarea zonei în atenția instituțiilor statului, recte a regatului maghiar.

Cele patru localități care alcătuiesc astăzi comuna omonimă, respectiv Olcea, Călacea, Ucuriș, Hodișel la care se adaugă alte trei, care sunt dispărute, Buzazd, Harna și Kisökres, au apărut la date diferite în documentele vremii. Prima menționată, Călacea, la jumătatea celui de-al doilea deceniu al secolului al XIII – lea, este cea mai veche localitate din cadrul comnuei.Câțiva ani mai târziu este pomenită documentar, azi dispăruta Bizazd. Jumătatea secolului al XIV – lea amintește alte două localități din regiune: Ucurișul, într-un act de hotărnâcie, și dispăruta Harna. Olcea este amintită abia la mijlocul secolului al XVI – lea, în faimoasa conscriere austriacă din acel interval, iar Hodișelul vreo trei decenii mai târziu. La finele secolului al XVI- lea apare în documente și Kisökres (poate unificată cu Ucurișul) într-o altă conscriere austriacă.

Așadar, atestarea documentară a localităților comunei Olcea, apare în documentele vremii, în perioada evului mediu, iar pentru o mai bună imagine de ansamblu, a apariției localităților, vom integra arealul Comunei Olcea în realitățile bihorene ale voevodatului lui Menumorut, zona central sudică a Bihorului făcând parte din granițele acestui voevodat.

Cucerirea voevodatului lui Menumorut de către maghiari, în secolul al X – lea, a însemnat intrarea Crișanei, și deci implicit a arealului olcean, sub stăpânirea maghiară efectivă, fapt ce a stopat procesul de geneză statală locală, început aici în secolul al IX – lea.

Secolul al X –lea este caracterizat de expansiunea maghiară spre est, în Transilvania.

Evenimentele și situațiile din secolul al X –lea sunt redate în textul cronicii lui Anonymus, notarul anonim al regelui maghiar Bela.

După cum se poate observa și pe harta de mai jos, aria comunei noastre este cuprinsă în voevodatul lui Menumorut, ce se întindea între Tisa, Mureș, Someș și Porțile Meseșului ( Carpații Occidentali) cu reședința în cetatea Biharea (Byhor), la 14 Km de Oradea de azi.

Din relatările cronicarului anonim, aflăm că regele Arpad, în numele drepturilor regelui Attila, îi cere lui Menumorut să-i cedeze pământul de la Someș până la hotarul Nirului și până la Porțile Meseșului. De remarcat este însă răspunsul dat de voevodul român: ”spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, domnul vostru, că îi suntem datori , ca un prieten unui prieten, cu toate cele ce-i sunt necesare, deorece el este străin și lipsit de multe. Pământul însă, pe care l-a cerut bunăvoinței noastre, nu i-l vom ceda niciodată, cât timp vom fi în viață. (. . .) Noi însă nici din dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământ, nici cât cuprinde o palmă . . .”

Iritat de acest răspuns, Arpad a început războiul, iar misiunea supunerii voievodatului a fost încredințată lui Tosu, Zobolsu și Tuhutum. Au loc confruntări la Zotmar (Satu Mare), după o luptă de trei zile, maghiarii pătrund în cetate și fac prizonieri pe soldații lui Menumorut, care se retrage la Biharea pentru a organiza apărarea . În fața acestei noi situații ”ducele Arpad și nobilii săi, după ce au ținut sfat împreună” au trimis o nouă armată să lupte cu ”Menumorut, ducele de Byhor”. Comandanții erau de astă dată Usubuu și Velec; confruntarea durează 12 zile, cu pierderi de ambele părți. Epilogul războiului a fost că Menumorut, ”învins și zdrobit, nu stă la îndoială să-i dea lui Arpad întregul său regat și lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa.”

În schimbul supunerii, se pare că Menumorut a rămas în continuare conducător în cetatea Byhor, ”până a părăsit lumea” în preajma anului 907. ”fără a lăsa vreun fiu, și a lăsat în întregime țara, în pace, ginerelui său Zulta.”

Secolul al X –lea reprezintă și începutul organizării arealului bihorean de către regalitatea maghiară. Astfel că, după un atac pecenego – cuman (1068) ce aduce mari distrugeri cetății de la Biharea, puternicul centru voevodal începe treptat să decadă. Noul centru care va lua ființă și își va impune primatul asupra ținutului bihorean este Oradea, acest primat fiind întărit de înființarea în 1092, de către regele Ludovic I (1077 – 1095), așa cum spune tradiția și unele mărturii, a unei episcopii latine – Episcopia romano catolică de Oradea.

Se pare că destinul localnicilor din ținutul Călacei și Ucurișului este împletit de-a lungul câtorva decenii, de existența acestei episcopii și a Capitlului de la Oradea.

Atestarea documentară a localităților ce alcătuiesc azi comuna Olcea, dar și a celor dispărute,dar aflate în evul mediu de mijloc, în preajmă, a fost foarte inegală.

O contribuție majoră la relevarea adevărurilor istorice privind realitățile monografice o are domnul profesor Mistor Ioan (actualmente pensionar), care a funcționat și ca director al școlii din Călacea, care a redactat pentru prima dată o monografie a Comunei Olcea. Este adevărat că această lucrare a fost ”închinată celei de a XXX aniversări a eliberării patriei și celui de-al XI –lea Congres al Partidului Comunist …”, rămănând nepublicată. Am amintit acest lucru,deoarece lucrarea dânsului a reprezentat o sursă de inspirație pentru toate lucrările realizate ulterior privind contribuțiile monografice despre comuna Olcea.

Astfel, aflăm că, cea mai veche localitate atestată documentar, aparținătoare comunei Olcea, este localitatea Călacea.

Într-un document cunoscut în bibliografia de specialitate sub numele de ”Registrul de la Oradea”, au fost trecute între anii 1208 – 1235, scurte notițe în care sunt menționate 389 de pricini judecate în această vreme, de către Capitlu din Oradea, prin ”proba fierului roșiu”. Modul în care acuzații erau supuși la această probă este caracteristică dreptului feudal.

Se pare că această mențiune este singura care atestă acest tip de judecată, pe actualul teritoriu al României. Judecata se făcea în fața Bisericii episcopale de la Oradea, pricinile fiind extrem de diverse, de la cele legate de proprietate la libertatea individuală, omoruri și răniri, alături de cazuri de vrăjitorie.

În fața preoților se desfășura o ceremonie menită să cheme intervenția divină, pentru a arăta adevărul sau minciuna afirmațiilor celor ce se judecau. Cel care își nega vinele aduse, afirmându-și nevinovăția, era obligat să țină în mână un fier înroșit în foc, greu de circa trei fonți (în jur de 1 Kg) și să-l poarte nouă sau doisprezece pași. Apoi, i se lega mâna cu o fașă care se sigila. După opt zile, sigiliul era rupt și examinat, pentru a vedea dacă nu s-a încercat între timp vindecarea mâinii prin fraudă. Se declara nevinovat cel care avea rana vindecată, sau era dat ca vinovat, când mâna era vizibil infectată sau sigiliul rupt.

Multe dintre judecățile cu fierul roșu sfârșeau prin frauda celui care se supunea supliciului, prin refuzul de a permite examinarea rănii, prin fuga acestuia în biserică, unde era absolvit de vină, prin protecția divină sau observația preoților asupra desfacerii premature a sigiliului.

Într-unul din aceste procese judecate la Oradea, se atestă pentru prima oară satul Călacea, documentul fiind datat 1241, pricina judecată în acest proces este o învinuire de furt adusă de soția lui Laurențiu, din satul Dolman, pentru trei locuitori ai satului Călacea, iar în urma procesului doar unul s-a dovedit a fi nevinovat, la ceilalți pecețiile fiind rupte.

Textul complet al documentului respectiv este următorul:

”Soția lui Laurențiu din satul Dolman a învinuit de furt pe câțiva din satul Călacea,

anume pe Naluc, Ceca și Vid, judecător fiind Neuethlen – comitele curial de Zarand, pristav fiind

Teca din satul Sciguete. Purtând fierul, Vid și-a dovedit nevinovăția. Mâinile lui Naluc și Ceca n-au fost cercetate deoarece pecețile au fost găsite rupte.”

Textul documentului denotă mentalitatea tipică lumii medievale, însă este și un document care atestă satul Călacea ca una dintre cele mai vechi localități din regiunea cuprinsă între Crișul Negru și cel Alb.

În acest context, amintesc și tradiția orală a întemeierii satului Călacea, după cum a fost ea transmisă din generații în generații. Astfel, se spune că un țăran din regiunea Beliu, acuzat de nobilul său de furt, a fugit de pe domeniul stăpânului său, ascuzându-se în pădurile de pe amplasamentul actual al satului Călacea, undeva în zona fermei de pui de astăzi. Numele țăranului era Kolochs ( coincidență sau nu, numele satului Călacea în documentul din 1241 este trecut în limba maghiară Kalacha), el întemeindu-și o gospodărie în aceste locuri, a defrișat teren pentru a putea face agricultură. În cele din urmă a fost descoperit și a fost supus probei focului pe care o trecut-o. Atunci, nobilul său i-a dat voie să să se așeze aici, să defrișeze teren pentru agricultură, întemeind o nouă așezare, care va lua numele Călacea, de la numele țăranului. Tradiția orală așează întemeierea satului undeva în jurul anului 1300.

Având acum la dispoziție documentarea istorică, putem observa unele similititudini între documentul istoric și tradiția orală, încât putem spune că și în acest caz, poate exista ( de ce nu ) ”un sâmbure de adevăr.”

A doua localitate a comunei atestată documentar este satul Ucuriș, care a luat ființă în urma fenomenului de mutare dintr-o parte în alta, conform lucrării d-lui profesor Ardelean Petru în lucrarea Terra Ucrus, un fenomen generalizat la nivelul obștilor sătești. Astfel,din analiza numelor primelor familii care s-au așezat în aceste locuri, putem primi niște răspunsuri.

Primele familii sunt Sârb și Popa, nume date, probabil, de alte comunități, care au intrat în contact cu ei. Prin ”sârb” se poate înțelege apartenența la un popor, sau aparteneța la religia sârbă, adică de confesiune ortodoxă ( cel mai probabil în cazul acesta). Celălat nume ”popa” vine cel mai probabil de la ”popas”, adică oprire pentru odihnă în timpul unui drum lung.

Așadar, cei din ”familia” sârbeștilor au fost de origine sârbă, crescători de animale, păstori, care au găsit aici locuri prielnice pentru creșterea animalelor. Familia Popeștilor provine probabil, tot din rândul păstorilor care au făcut aici un ”popas” în timpul transhumanței lor, dinspre munți înspre zona de câmpie a Tisei. Sau o altă explicație ar fi că, din cadrul familiei lor s-au ridicat în timp preoți.

Tot tradiției orale, îi sunt atribuite și alte ”familii”, cea a Mateceștilor și Boțocheștilor, la care, ca și în cazul primelor, avem o explicație a numelor lor. Probabil prima era o familie de meșteșugari care produceau parâme, de sfori pentru crescătorii de animale.

O altă familie a fost Bodenii, existența ei fiind legată de existența în apropierea satului a unui cătun Bodiu, care mai târziu se va contopi cu Ucurișul.

Actul de ”naștere” al satului Ucuriș este un document datat 4 iulie 1344, emis de Capitlul din Cenad, în care se hotăra întinderea moșiei Chanazeu.

Documentul este unul important și datorită faptului că alături de Ucuriș mai este pomenit și Harna, azi dispărut, alături de o nouă menționare a Călacei.

Din textul documentului reiese delimitarea moșiei Chanakezu, care se întindea între alte patru moșii: ”Apateu, dinspre răsărit, Varaskezu, dinspre miazăzi, Teleky, dinspre apus și pământul mănăstiri Batăr dinspre miazănoapte” stabilindu-se semne de hotar după care să se poată ghida: copaci, valuri de pământ, șanțuri, mlaștine și valea crișului.

După ce s-au hotărât marginile moșiei, au fost amintiți și vecinii: ” Harna, Meheleu și Ucuriș și alte câteva și anume pământul de sesie numit Șiad, cât și satele Călacea și Berechiu au fost găsite în afara ziselor patru moșii”.

Prin intermediul acestui document sunt amintite documentar satele Ucuriș și Harna, alături de Călacea (foarte des amintită) , mai veche cu 130 de ani decât celelalte localități amintite. Ucurișul este precizat indirect prin precizarea semnelor de hotar, a ”pământului” și ”râului” omonim.

Râul ”Ucuriș”, ca semn de legătură între ”locul numit Mehleu” și satul Călacea, a fost probabil o apă curgătoare care astăzi nu mai există, decât cu numele, sub forma ”valea Ucurișului”, cum este cunoscută de locuitorii din Călacea și Olcea, și ”valea Olcii” cum o numesc ucurișenii,

rămânând până astăzi un semn de hotar între Călacea, Olcea și Ucuriș.

Se pare că, la început, Ucurișul avea vatra amplasată pe un alt loc, în dealul viilor, la liziera pădurii, loc numit azi ”Ceala sat” (celălalt sat). Actuala vatră a satului datând din secolul al XVIII – lea, odată cu realizarea drumului de legătură Oradea – Tinca – Ineu, când se înființează un poștalion, și în urma legilor tereziene, de aliniere a satelor.

Cea de-a treia localitate atestată a comunei este localitatea Olcea. Dacă in cazul primelor două localități, avem câte o singură ”legendă” a apariției lor, în cazul localității Olcea există două ipoteze. Astfel,din lucrarea preotului Teodor Cios, aflăm că,din spusele bătrânilor denumirea de Olcea vine de la ulcea, acel vas de pământ nelipsit din nici-o casă în trecut. Olarii din satele Vidicului, Leheceni, Criștior, Săliște de Vașcău și Lelești veneau cu oale în satele din ”jos” în schimbul cerealelor. În mijlocul satului este un loc mai larg unde se întâlnesc ulițele Susanilor, Josanilor și Ciocoiul, aici olarii expunandu-si vasele. De aici se pare a-și fi împrumutat olcenii, denumirea satului lor.

Domnul profesor Mistor Ioan, în lucrarea sa monografică, prezintă o altă ipoteză a înființării satului Olcea. Astfel, se presupune că localitatea ar fi fost înființată de haiduci, presupunere întemeiată pe locația sa într-o pădure, departe de o sursă de apă potabilă.

Documentar, localitatea Olcea apare menționată pentru prima dată în registrele de dijmă în anul 1552, cu ocazia conscrierii realizate în Bihor de administrația austriacă, sub denumirea de Olchea.

A patra localitate aparținătoare comunei Olcea este satul Hodișel, care este amintit documentar abia în anul 1580 sub numele de Kyskodos.

Și în cazul Hodișelului există o tradiție orală a întemeierii sale, conform căreia localitatea ar fi fost întemeiată de către crescătorii de animale ( în special oi), veniți din Olcea, în căutare de pășuni. Acest lucru poate fi plauzibil datorită aspectului de astăzi al satului, cu locuințele așezate în mici cătune, într-o formă oarecum circulară, cuprizând terenurile agricole în interior.

Ultima localitate din regiune atestată documentar în 1692, cu ocazia primei conscrieri făcute de noua administrație austriacă instalată de curând în regiune este Kisökres sau Kis Őkres (Ucurișul mic) cel mai probabil este vorba despre cătunul Bogy de lângă Ucuriș, contopit cu acesta in secolul al XVIII – lea.

Menționarea documentară a localităților, relativ târzie, se datorează faptului că ele au intrat în atenția instituțiilor oficiale în momentul în care au intrat și în interesul marilor proprietari funciari, acest lucru cu siguranță necorespuzând cu momentul costituirii propiu zise a respectivelor așezări. Astfel că, localitățile de câmpie (unde s-a organizat mai devreme marile domenii funciare) au fost mult mai de timpuriu amintite documentar decât cele retrase din arealele mai înalte.

Pe lângă primele mențiuni documentare, cele patru localități ce alcătuiesc comuna Olcea, mai apar menționate și în alte documente ale perioadei medievale.

Astfel, în 1332, un act vorbește din nou despre satul Călacea. Este vorba despre conscrierile de dijmă, plăți pe care satele trebuiau să le plătească Papei, din care reiese că în perioada 1332 – 1337, în districtul Beliului, nu existau decât trei așezări care aveau și populație maghiară: Beliu, Chișlaca și Călacea.

Colectarea dărilor de către marii feudali a fost tot timpul o problemă, astfel ei au împărțit domeniul în subdiviziuni teritoriale cu caracter administrativ local numite pertinențe. În sudul Crișanei sunt cunoscute mai multe pertinențe românești la sfârșitul secolului al XIV – lea: Suplac, Cărăsău, Cărăndeni, Beliu, Dolom și Rogoz care era alcătuită din Olcea, Călacea, Ucurișul Unguresc, Ucurișul Românesc, Harna (probabil dispăruta Harna) Șiad, Sypolth.

Pe tot parcursul stăpânirii maghiare în Transilvania, regalitatea maghiară (și feudalii) a încercat oprirea formării și apoi a dezvoltării unei nobilimi românești. În acest sens, în anul 1366, regele Ludovic I de Anjou, dădea drept nobililor să oprime orice formă de revoltă locală, prin alungarea sau răpunerea răufăcătorilor, mai ales a românilor. Așadar, românii organizau răscoale. La sfârșitul anului 1344 în Ucuriș are loc o răscoală împotriva ordinului captalan de Vălani, iar în 1371, locuitorii Ucurișului vor participa la o altă răscoală din satul Cărăsău.

În anul 1552, cu ocazia realizării primei conscrieri a comitatului Bihorului, de către austrieci, când este atestată pentru prima dată localitatea Olcea (așa cum am arătat mai sus) este menționată din nou Călacea, sub denumirea de Kalochya, fiind recenzată cu 8 porți, deci 16 locuințe.

Tot în această conscriere este menționat și Ucurișul. În document, apare Ucurișul Unguresc (Magyar Őkress) cu 14 porți, deci 28 de locuințe, alături de Ucurișul Românesc (Olaheökress) care făcea parte din districtul românesc al Rogozului. Olcea (Olchya) este recenzată cu 12 porți,adică 24 de locuințe.

Pe baza acestui document, al conscrierii,se poate deduce,cu aproximație,populația localităților comunei Olcea la mijlocul secolului al XVI – lea. Astfel, demografia istorică a socotit că, la o locuință, media era de 4,5 suflete, deci Ucurișul număra circa 126 de locuitori, Olcea – 108 ,iar Călacea – 72, un total de 306 locuitori.

Tot la mijlocul secolului al XVI – lea,apare menționat un knez (cneaz) de Olchya (Olcea), un nobil român local.

Apoi, în 1645, după cucerirea Bihorului de către turci, într-un document care stabilea obligațiile față de noua stăpânire, apare Ucurișul Unguresc, Ucurișul Românesc și Olcea.

În 1721 este amintit și Hodișelul care, împreună cu Poclușa,aveau ca jude comun pe Jan Vid, iar în 1758 aflăm că locuitorii din Olcea se plâng de pedepsele aplicate pentru neexecutarea la timp a cărăușiilor, pentru fabrica de bere de la Beliu.

Odată cu recucerirea Transilvaniei de către habsburgi și reînființarea Episcopiei Oradea, bagajul informațiilor documentare devine tot mai bogat. Rămâne de amintit și faptul că,de cele mai multe ori, viața cotidiană a satului s-a desfășurat fără a fi înregistrată în acte.

II.3 Comuna Olcea în Epoca Modernă.

Zorile modernității.

Secolul al XVIII – lea începe și pentru locuitorii comunei Olcea cu tendințele de modernizare ale reformelor adminitrației austriece determinate de constatările lui Iosif al II- lea în urma călătoriilor sale în Transilvania (1773) potrivit cărora românii sunt ”cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori (…) chinuiți și încercați la nedreptăți,la dispoziția nobilimii zi de zi și poate în fiecare ceas”.

După 1692, reinstaurarea autorității habsburgice în regiune, a hotărât reînființarea Episcopiei Romano-Catolice de Oradea și a Capitlului și,de asemenea, printr-un rescript regal (1693), restituirea bunurilor de acum aproape un secol și jumătate.

Organizarea domeniului episcopiei catolice de Oradea în a doua jumătate a secolului al XVIII –lea înregistra 8 târguri, 159 sate întregi, 3 jumătăți de sat, 2/3 dintr-un alt sat și 44 de predii.

Domeniul episcopal era subdivizat în patru domenii: Oradea, Beiuș, Vașcău și Beliu. Fiecare domeniu avea în subordine șpanatele (o unitate economică mai măruntă). Domeniul Beliu avea în anul 1764 trei șpanate cu sediul la Beliu, Hășmaș și Ucuriș. Șpanatele erau conduse de un jude cu atribuții administrative, ceea ce îi făcea să abuzeze de puterea lor, cum s-a întâmplat de exemplu în Olcea, unde locuitorii s-au plâns în 1758, de pedepsele aplicate pentru neexecutarea la timp a cărăurișiilor pentru fabrica de bere de la Beliu.

Conscrierea tuturor bunurilor și veniturilor Episcopiei Romano – Catolice de Oradea, din 1733, numără șase târguri, 163 de sate și 44 de predii cu centre la Oradea și Beiuș. Șpanatul Beliu – Groșeni făcea parte din domeniul Beiușului și avea 22 de sate și 22 de predii. Din cele 22 sate făcea parte Ucurișul și Bodiu, iar dintre predii Călacea, Olcea și Hodișelul. Satul Ucuriș este menționat ca având drept jude pe Mihai Lupu, care deținea o treime de sesie, un cal și o vacă. Averea întregului sat număra 4 cai, 10 boi, 5 vaci, 19 oi și capre și 7 porci.

În anul 1749 domeniul Beliului este cuprins de tensiuni sociale, tulburări țărănești.

Astfel, în 23 de sate de pe domeniu, au fost înregistrate plângeri; locuitorii satului Călacea s-au plâns de abuzurile șpanului Sebeșan Florea, care sub pretext de cheltuieli personale, le-a luat 60 de florini între 1748 – 1750, iar în 1749 au plătit un taler pentru instalarea judelui lor. De asemenea, locuitorii din Călacea s-au plâns de numărul mare de zile în care efectuează claca, dar și pentru faptul că erau obligați să lucreze și pentru preoții catolici din Beliu, cât și pentru șpan. În Olcea, plângerile se refereau la faptul că, în fiecare an ,oamenii trebuiau să facă clacă la ordinul administratorului domenial.

Țăranii din Ucuriș s-au plâns ca au lucrat patru ani pământul șpanului Pater Petru, iar cei din Bodiu susțineau că obligațiile domeniale nu le mai îngăduiau să-și lucreze propiul pământ. Totodata, locuitorii Ucurișului se plâng de faptul că administratorul domenial le promisese că în schimbul întreținerii hanului din localitate, trebuiau să fie scutiți de muncă la manufactura de sticlă de la Hășmaș, lucru care nu s-a întâmplat.

Locuitorii din Olcea și Călacea s-au plâns,de asemenea, de cheltuielile foarte mari pe care le aveau de pe urma prezenței, în satele lor, a soldaților domeniali, cei din Călacea apreciind suma de 100 de florini, la care se adaugă și brutalitatea soldaților care săvârșeau violențe.

În anul 1778, conform conscrierii domeniale ,satul Ucuriș devine șpanat în care erau incluse prediile Călacea, Olcea și Bodiu. Un important proces al reformismului austriac l-a reprezentat alinierea satelor în contextul scăderii veniturilor Episcopiei Romano – Catolice. În acest sens, se cerea de către Adam Patachich, episcopul romano-catolic de Oradea, măsuri extreme, pentru a obliga locuitorii satelor să părăsească zonele de pădure, să micșoreze distanța dintre localități și să se ordoneze micile loturi.

Prima mențiune cu privire la mutarea unui sat datează din anul 1744 și se referă la satul Ucuriș.

În acest sens al alinierii satelor Episcopia Romano-Catolică hotăra în ședința din 16 Februarie 1772, ca în locul caselor răsfirate să se treacă la aliniere, asigurându-se suficient teren pentru noile locuințe, marginile noilor așezări rămânând țarine sau fânețe. Astfel, satul Hodișel, cu 22 de intravilane se dorea a fi reamplasat pe un loc nou, cu o singură uliță, orientată sud-est, cu 12 respectiv 10 case, pe ambele părți.

Într-un document datat 2 Ianuarie 1799, se hotărăște ca satele Bodiu, Boftei și prediul Susag să se contopească cu Ucurișul, pământul Susagului și Tălmaciului fiind folosite pentru subsistență. În cazul șpanatului Beliu, pe drumul unde se găsea crâșma, urmau să fie aliniate localitățile Olcea, Călacea și Buzazd ( azi dispărută).

O altă problemă cu care se confruntau pe domeniul episcopal era cea a haiducilor. Mulții iobagi au fugit în păduri, în pofida dispozițiilor comitatului și a stăpânului de pământ, ”răufăcătorii nu au putut fi prinși și nimiciți”. Răufăcătorii erau acei haiduci numiți și ”lotri” care se ridicaseră la luptă împotriva asupririi feudale. Se insista cu mutatul caselor în mod cu totul special în satele de pe domeniul Beliu, ”în care se găsește cuibul răufăcătorilor”.

Reconstituirea domeniului Episcopiei Romano – Catolice de Oradea, așa cum fusese înainte de 1557, nu a fost un fapt chiar așa de ușor de realizat. Domeniul a fost împărțit în patru domenii mai mici. Arealul comunei Olcea se afla în domeniul Beiușului, în cadrul șpanatului Beliu. Domeniul Beiușului este donat Episcopiei greco – catolice de Oradea, înființată după 1777, ca urmare a încercărilor de atragere a românilor la catolicism.

Ca urmare,domeniul Beliu rămâne o unitate distinctă,în cuprinsul căruia intrau satele Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș. În 1772, posesiunile domeniului Beliu sunt cuprinse în reglementarea urbarială ce a rămas valabilă până în 1848. Reglementarea a urmărit raporturile stăpân-iobag, calitatea și cantitatea pământului, obligațiile feudale, avantajele și dezavantajele locului. Au fost realizate clasificatorul localităților comitatului, precizându-se cele patru clase în care urma să fie încadrată fiecare așezare, satele Călacea, Olcea, Hodișel și Ucuriș au fost clasificate în clasa I și a II a.

În prima jumătate a secolului al XIX –lea, în satele domeniului Beliu, se observă cât se poate de clar procesul general al sărăcirii locuitorilor. Majoritatea țăranilor alcătuiau țărănimea dependentă; iobagii, jelerii cu casă și jelerii fără casă. Aceștia erau supuși obligațiilor feudale: 1. renta în muncă care conform reglementării urbariale din 1772 din Bihor ,stabilea cuantumul robotei la o zi pe săptămână cu animale, sau două cu palmele, pentru un iobag cu sesie întreagă. La arat erau obligați la patru zile, plug și grapă, iar la alte munci cu două vite și car. Pentru jeleri cu casă au fost fixate 18 zile pe an cu animale, iar pentru jelerii fără casă 12 zile/an.

2. renta în natură consta în dijma, nona și daturile în natură; unt, claponi, pui, ouă.

3. renta în bani care însemna convertirea unei părți a rentei în muncă sau produse în bani. Țăranii dependenți mai erau nevoiți să plătească censul, care însemna 1 florin Episcopiei, pentru fiecare cap de familie de iobag și jeler cu casă.

Așa, cum ușor, se poate deduce, principala activitate a locuitorilor era agricultura, principala preocupare fiind obținerea hranei. În acest sens munca pământului și creșterea animalelor sunt ocupațiile de bază, viața de zi cu zi a țăranului se desfășoară în limitele practicării agriculturii, a superstițiilor și credințelor, a calendarului agricol și creștinesc. Așadar, condițiile de viață erau foarte grele. Productivitatea pământului era destul de scăzută, datorită atât condițiilor naturale, cât și factorilor economici și sociali.

Asolamentul, tehnica de refacere a fertilității solului, adică modalitățile de succesiune a culturilor pe o suprafață pentru asigurarea unei cât mai bune productivități a pământului cultivat, folosit în secolul al XVIII – lea la Hodișel, constituie sistemul cu două câmpuri.

Pentru secolul al XVIII –lea, începutul secolului al XIX –lea,agricultura se bazează pe vitele de tracțiune. Boul, animalul de tracțiune, este măsura tuturor posibilităților economice, este unitatea de măsură și de apreciere a stării materiale a țăranului. De cele mai multe ori de calitate scăzută, ceea ce făcea ca principalele munci agricole, în special aratul, să se realizeze cu 6 – 8 boi, așa cum se întâmpla la Hodișel.

Am menționat mai sus că productivitatea pământului era redusă și datorită factorilor economici. În acest sens, amintim și utilajul agricol rudimentar folosit în munca câmpului. Astfel, mijloacele de transport erau carul (mijlocul tradițional), iar pentru perioada de iarnă sania. Pentru gunoire erau folosite furca și lopata (de cele mai multe ori de lemn) însă uneori se foloseau chiar de mâini, iar pentru căratul gunoiului pe distanțe mici se folosea roaba sau tărăboanța. La arat se foloseau fie unelte de mână:hârlețul (harșeul), sapa ,fie instrumente atelate precum plugul de lemn sau cu brăzdar de fier. Pentru mărunțire și nivelarea pământului

se foloseau maiul de lemn, grebla (de lemn sau metalică) grapa de spini (târși), grapa cu colți de lemn. De altfel și însămânțarea era un procedeu rudimentar, de cele mai multe ori se făcea cu mâna prin azvârlire (inclusiv porumbul) din repiciente precum sacul, fățărița, straița, zadie. Introducerea culturilor americane au favorizat tehnica însămânțării prin cuib cu bățul de plantat, cu călcâiul, cu sapa (după ochi sau după șiruitor). Întreținerea culturilor presupune plivitul (cu mâna sau oticul) prășitul ( cu sapa: sapa întâia și sapa a doua), iar principala pentru recoltat era secerea și coasa (la păioase).

Secolul al XVIII- lea explodează cantitativ, nu numai prin numărul oamenilor, cât și prin spațiu, de aceea se recurge la vechea modalitaate, de sporire si diversificare (s.n) a masei alimentare ,prin creșterea suprafeței cultivate.

În anii 1771 – 1772, pe domeniul Episcopiei se plantează via alodială de la Holod, la care au participat, contra plată, și locuitorii din Olcea, Călacea și Ucuriș. Zilele de prestație au fost în număr de 330 de zile de muncă, pentru care țăranii primesc 67 de florini și 30 creițari.

Pentru a câștiga terenuri pentru agricultură,continuă defrișările, dar pe lângă defrișărea propiu-zisă se practică și târșitul ( cu târșița – un topor cu lamă perpendiculară pe axul cozii); rezultatul unei astfel de operațiuni este obținerea unei târsale sau târșituri, acest lucru reflectându-se in toponomia locală după cum se poate vedea pe hărțile cadastrale ale Primăriei.

În ceea ce privește calitatea solului, la 1720, există observții privind calitatea hotarului satului Hodișel și anume, se specifică arabil steril, fânaț suficient și pășune pentru uz comun

suficientă,situația fiind la fel și pentru celelalte sate ale comunei (s.n).

Principalele plante cultivate în zonă erau grâul și ovăzul. Se mai cultiva porumb, cartofi, fasole,

dovleci, linte și mazăre, cânepă și lucernă. În ce privește randamentul cerealier, conscrierea din 1720 consemnează pentru satul Hodișel, un randament de 2,5 la 1. Deși pentru celelalte sate ale comunei nu există nici o consemnare în acest sens, credem că situția este la fel, având în vedere caracterul rudimentar al muncii agricole.

La începutul secolului al XIX – lea, cererea crescândă a ”ierbii de fumat”, conduce în mod automat la creșterea suprafețelor cultivabile, iar datorită scăderii traficului de tutun american spre Europa (unde se iau primele măsuri antitabag), această cultură cunoaște un avânt deosebit. Se pare că acest avânt al tutunului s-a manifestat și în culturile agricole din comuna Olcea, astfel că pe piața din Oradea se desfăcea tutun de bună calitate din Călacea, fiind ,se pare, un produs foarte căutat; așadar Călacea era un producător important de tutun.

În prima jumătate a secolului al XIX – lea, o altă categorie de fenomene care a influențat viața materială,dar mai ales psihologia oamenilor, au fost calamitățile naturale, care se pare că nu au ocolit nici spațiul comunei Olcea. Astfel,la nivelul județului Bihor au fost consemnate mai multe astfel de calamități. De exemplu în 1808, în Bihor după o iarnă grea, geroasă,a urmat ”moarte mare pe marhă”.

Numeroși sunt și numărul anilor cu veri răcoroase, ploi excesive, adesea cu inundații catastrofale, cu consecințe negative asupra stării recoltelor, asupra psihicului uman, mărind starea de insecuritate a lumii țărănești, în 1740 în luna Mai,în toată Crișana ”au puhoiat apele mari, în toate lunile peste an și multe holde au stricat”.

Seceta este și ea aducătoare de pagube, de foamete, de sete, pentru oameni și animale, și nu de puține ori de epidemii. Cumplită prin consecințele ei,a fost seceta din anii 1717 – 1718, când în Câmpia de Vest n-a plouat,”așa încât râurile și chiar izvoarele au secat cu desăvârșire” și a dus la o foamete îndelungată ,1717 – 1719 ,ce a favorizat extinderea epidemiei de ciumă.

Anii secetoși aduc cu ei o altă calamitate, invaziile de lăcuste, care vin și ele să-și revendice partea dintr-o recoltă redusă; în 1782 lăcustele pătrund în Crișana dinspre Banat trecând ”întunecând soarele”.

Aceste fenomene coroborate cu factori social-economici, duc adesea, la diminuarea

resurselor de hrană, ceea ce îi determină pe țărani să-și consume sămânța sau să-și sacrifice vitele, instalându-se astfel foametea, cum este ”foamete mare în Bihor” într-o însemnare din 1817: ”mureau oamenii de foame ,de abia au rămas dintre oameni a treia parte”.

Așadar, deși nu avem nici o consemnare directă pentru satele comunei Olcea referitor la aceste fenomene, este greu de crezut că ele nu au afectat acestă regiune, dacă nu imposibil. În susținerea acestui punct de vedere facem referire la o însemnare a diacului Teodor Vidican din Călacea,care consemna (pe o carte religioasă) un cutremur pe 13 August 1830, astfel ”încât și turnurile bisericii s-au clătinat”.

Episcopia romano – catolică de Oradea, stăpânul propriu zis al arealului comunei Olcea, a fost preocupată de creșterea profiturilor. În acest sens, a început să introducă pe domeniile sale unelte agricole mai performante, soiuri noi de animale, să cultive plante industriale, să îmbunătățească condițiile de păstrare a recoltei, a animalelor și a băuturilor, în acest scop fiind construite hambare, pătule, pivnițe și grajduri.

O altă sursă de venit pe domeniul Episcopiei erau morile. Întrucât prin comuna Olcea nu trece nici o apă curgătoare, aici au existat mori seci, astfel în satul Ucuriș este menționată în 1771 o moară seacă (mola sica), adică acționată prin tracțiune animală. Morile seci au avut un randament scăzut, slab aducător de venituri, de aceea probabil nici nu sunt consemnate. În acest sens localnicii își amintesc din spusele bătrânilor, că și în satul Călacea a existat o moară situată pe drumul către Talpoș, în zona în care astăzi este locuința localnicului Țărău Teodor.

Din pădurile din vecinătatea localității Călacea se obținea materia primă, cenușa, folosită la fabricarea sticlei, în manufactura de sticlă de la Beliu, țăranii asigurând și transportul.

Printre cele mai profitabile afaceri ale Episcopiei din zonă era joagărul de la Cociuba Mare,

sat vecin comunei Olcea. Țăranii din Călacea, Hodișel, Olcea și Ucuriș recurgeau adesea la serviciile acestuia. Acesta era pus în funcțiune de apa Crișului Negru, și tăia trunchiuri, scânduri și alte materiale lemnoase. Lemnele tăiate erau transportate de iobagii și jelerii satelor, inclusiv cei din satele comunei Olcea, în contul obligațiilor domeniale.

În fața agravării sarcinilor feudale, țăranii și liderii lor din satele Olcea, Călacea, Hodișel, Ucuriș

au reacționat printr-o serie de petiții și memorii adresate oficialităților locale și centrale,în speranța îmbunătățirii situației lor.

Frământările și mișcările țărănești din prima parte a secolului al XIX – lea au fost completate de evenimentele revoluționare din 1848 – 1849, care ,deși nu avem documente certe, cu siguranță au cuprins și aceste regiuni transilvănene. Având în vedere că populația majoritară era cea românească, putem afirma, fără a greși, că și aici lucrurile au decurs la fel ca peste tot în Transilvania, unde populația românească este supusă unor samavolnicii și atrocități neomenești. Nobilii maghiari și secui au organizat în Transilvania ”echipe de vânători” și ”tribunalele de sânge” împotriva celor care respingeau uniunea (alipirea Transilvaniei la Ungaria). Lozincile secuilor erau ”uniune sau moarte” și se vorbea despre ”Dumnezeul ungurilor”,secuii spunând că Dumnezeul românilor a murit. De altfel, la Uioara, 150 de români au fost împușcați,iar după fiecare împușcătură, românului mort i se striga ” no, acuma cântă Deșteaptă-te române”.

Pe măsură ce armata maghiară înainta,s-au organizat expediții de pedepsire și s-au înființat tribunalele de sânge. Aceste tribunale, înființate la 20 iunie 1848, numite tribunale statariale aveau ca scop eliminarea adversarilor și potențialilor adversari ai revoluției maghiare, iar legea recrutării din 11 iulie 1848 pentru crearea armatei maghiare, aducea în vizorul acestor tribunale pe cei ce refuzau înscrierea în armata maghiară, din acest punct de vedere, în satele românești existând o largă rezistență populară. Credem că și țăranii românii ai comunei Olcea au fost victimele acestor tribunale, deoarece în zonă exista două asemenea tribunale dintre care cel mai aproape era la Gurbediu.

Deși înfrântă revoluția de la 1848 – 1849, programul revoluționar a constituit un permanent izvor ideologic – politic, toate marile inițiative naționale avându-și originea în acest moment de sinteză a gândirii revoluționare și progresiste românești.

După 1849 absolutismul habsburgic a adus măsuri de organizare a provinciilor, ce au vizat divizarea populațiilor din monarhie. Astfel, românii au fost împărțiți în trei provincii: Transilvania, Banat și Ungaria, în aceasta din urmă intrând și Bihorul.

Un puternic ecou în rândurile românilor din Transilvania, l-a avut Războiul de Independență al României 1877, ecou reflectat în presa străină: ”românii din Transilvania nu pot face altceva decât să nutrească aceleași sentimente care domnesc în țara mamă și care sunt în favoarea rușilor” sau ”românii urmăreau cu sentimente de cea mai intimă participare sufletească acest război glorios al fraților lor” ,titra presa austriacă.

În pofida tuturor persecuțiilor și opreliștilor stăpânirii austro-maghiare, toată suflarea românească a Transilvaniei a vibrat profund pentru acțiunea politico – militară de însemnătate crucială a patriei mamă. Impresionanta solidaritate, izvorâtă din convingerea fermă că evenimentul reprezintă cauza întregului neam, a cunoscut variate forme de manifestare chiar și în arealul nostru de studiu (s.n).

Acesta a fost un moment de puternică solidaritate națională. Românii din vestul Crișanei și-au manifestat adeziunea la cauza generală a poporului nostru, înrolându-se ca voluntari în armata română sau organizând comitete de strângere a ajutoarelor pentru susținerea frontului și a victimelor războiului.

Un alt moment de importanță majoră în viața politică a bihorenilor a fost Memorandumul din 1892, redactat de Iuliu Coroianu. La patru luni de la prezentarea memorandumului, ministrul de interne atrăgea atenția prefecților asupra unor ”încercări ce se fac în România, ca prin mijlocirea persoanelor sărace ce se întorc în părțile Ardealului, să se introducă manifeste antistatale decurgând din cunoscutul Memorandum românesc”, precizând totodată că ”unele din aceste proclamații se găsesc deja aici”.

Sunt informații despre ”adunările secrete ale românilor” care potențează nemulțumirile, ba chiar sunt deja pe drum indivizi care urmăresc să ațâțe regiunile locuite de români. Se recomandă de către prefect ca primpretorii să procedeze în mod diplomatic pentru surprinderea și confiscarea materialelor amintite. De asemenea, li se cere primpretorilor să raporteze în termen de trei zile despre măsurile preconizate. Primpretorul plasei Beiuș anunță că a recurs la prudență și precauție, punând sub urmărirea jandarmilor și a funcționarilor comunali pe preoții Botnariu Gavril, care a călătorit de mai multe ori prin România și cultivă sentimente de mare român, și Leucuța Vasile (din Olcea) atitudinea și comportarea lui fiind suspectă.

Gavril, care a călătorit de mai multe ori prin România și cultivă sentimente de mare român, și Leucuța Vasile (din Olcea) atitudinea și comportarea lui fiind suspectă.

Așadar evenimentul Memorandumul-ui a implicat (documentar) pe preotul Leucuța Vasile din Olcea, ceea ce ne determină să credem că el a avut influență și asupra celorlați intelectuali (cel puțin peroți) din comună.

Implicarea preoților și învățătorilor români în răspândirea ideiilor memondariale l-a determinat pe ministrul de interne să ceară ”numele tuturor preoților și învățătorilor care au îndrumat poporul să participe la manifestații și să facă agitații.”

Din 1905 se trece, de la pasivism la activism politic, acest lucru văzându-se cel mai pregnant în 1906, când s-a reluat propaganda electorală. Cu prilejul acțiunilor preconizate a fost tot mai evidentă ideea unirii politice a românilor de pretutindeni. În timpul campaniei electorale din plasa Tinca s-a strigat ”Trăiască România”.

În cercul electoral Tinca, candidatul național român Aurel Lazăr, avocat în Oradea, trece prin satele românești ținând discursuri în fața sătenilor, ajungând și în Ucuriș pe 8 mai 1910, unde a fost primit cu banderii: ”după amiază s-a ținut adunarea în Ucuriș. În hotarul comunei, dl. Aurel Lazăr a fost așteptat de popor imens. La această adunare a vorbit poporului, în afară de candidat și preotul Dimitrie Popoviciu din Cermei. În urma vizitei în localitatea Olcea, sătenii au plantat 2 stejari la intrarea în localitate în amintirea evenimentului.”

Din păcate, însă, la alegerile din 1 iunie 1910 în cercul Tinca, candidatul Aurel Lazăr nu reușește să se impună, deși din cei 3984 de alegători din 72 de localități, 3197 erau români. Eșecul se datorează reacțiunii maghiare care prin funcționarii domeniului Episcopiei Romano-

Catolice desfac contractele de arendă ale alegătorilor români care au arătat sprijin pentru Aurel Lazăr.

Deși au reușit să blocheze accesul în parlament al candidatului pentru deputați,ai susținătorilor PNR din Bihor, autoritățile locale și-au continuat activitatea de supraveghere și persecuții asupra acelora mai înflăcărați militanți pentru cauza națională, între care s-au remarcat intelectualii din sate, adică învățătorii și preoții. Reține atenția numele intelectualilor români, cu intenția de a fi sever urmăriți, precum Alexandru Popovici din Ucuriș, care se ”comportă sub orice critică din punct de vedere politic și social, fiind radical și făcând agitație împotiva statului.”

Începerea primului război mondial în anul 1914, a însemnat pentru românii transilvăneni un alt moment de încercare și durere. Guvernul de la Budapesta, în frunte cu contele Tisza, au găsit în acest eveniment prilejul unei epurări etnice. În acest sens, ei au inițiat și aplicat un plan de exterminare în masă a bărbaților români din Transilvania înrolați în armata austro-ungară, în total 400.000 de soldați români, care au fost trimiși să lupte în prima linie a frontului în sectoarele cele mai grele, astfel că între 1914 – 1916 au căzut pe diferite fronturi peste 100.000 de români. De asemenea tinerii români de la 17 ani erau ridicați și trimiși în detașamente de muncă în spatele frontului,până împlineau vârsta înrolării.

O situație particulară în acest sens este și martirajul a cel puțin 12 olceni ce au murit în primul război mondial ca și soldați ai armatei austro-ungare.O situație aparte este cea a lui Anton Iliș (Râpanu) tot din Olcea, născut în perioada memorandistă. În timpul războiului se remarcă prin istețime, avansând la gradul de sergent – major, dar în același timp se pune în contact cu realitățile oprimării naționale a românilor, ceea ce îl determină ca,spre sfârșitul războiului să dezerteze și să se întoarcă acasă, unde vorbește sătenilor despre Ardealul românesc și România, ca despre o singură țară, practic prin aceasta contribuind la redeșteptarea națională a românilor din această localitate.

”Pentru noi soarele de la București răsare.”

Anul 1918 este de o importanță deosebită deoarece este anul unirii celei mari. Este anul în care românii bihoreni, în frunte cu elitele intelectuale, au contribuit în chip major la înfăptuirea unirii cu România și ruperea pentru totdeauna de Ungaria. Astfel că, la 12 Octombrie 1918, la Oradea în casa avocatului Aurel Lazăr, este redactată Declarația de autodeterminare, în care se exprimă dorința de libertate a românilor din Ungaria și Ardeal, năzuința de veacuri a națiunii române, să hotărască singură așezare a ei printre națiunile libere.

Văzând vigoarea spiritului de unitate națională care cuprinde satele bihorului, notarii comunali încearcă o manevră politică, prin care să-i păcălească pe unii țărani să semneze anumite declarații, conform căruia n-ar manifesta dorința de a se uni cu România. Așa s-a întâmplat în Beiuș, unde se bătea toba în piață, românii fiind chemați la primărie, pentru ca să iscălească declarația de fidelitate față de Ungaria și de protest împotriva unirii cu România.

La 12 Noiembrie 1918, s-a constituit Consiliul Național Român din Oradea și Bihor, care se declară îndreptățiți să preia guvernarea în Transilvania. În urma tratativelor româno-maghiare, în care românii și-au reafirmat dorința de a prelua controlul administrativ, în teritoriile locuite de ei, delegația maghiară s-a situat pe vechile poziții, tratativele eșuând.

Poziția părții maghiare s-a matearializat, din păcate, în spiritul revizionist maghiar, prin adevărate masacre în diferite sate bihorene. La 11 Noiembrie 1918, dr. Sever Erdely declara în numele Consiliului Militar Român că directorul intreprinderii de prelucrare a lemnului din Boftei, locotenentul Halasz, locotenentul Gorombey, au intrat în satele Ucuriș și Olcea cu o așa zisă Gardă Națională Maghiară, de aproximativ 50 – 60 de persoane, unde au tras în populația românească,”până acum sunt doi morți și mai mulți răniți. Nu au luat în seamă Garda Militară Română și au declarat că au fost trimiși de către comandantul Gărzii Naționale Maghiare. Au jefuit complet satul și au dus bunuri cu ei în valoare de 30.000 de coroane. Au folosit arme fără nici un motiv legal. Acest fapt îl adeveresc locotenetul Petrovan, voluntarul Popovici și preotul din Rogoz.”

După aceasta au atacat satul Șiad, împușcând cu mitralierele mai mulți țărani, unul murind, iar ceilalți răniți. Nu s-au mulțumit cu atât, ci ” au aprins paiele a mai multora din comună și la lumina focului, au dat poruncă să nu fie iertat nimeni să iasă din casă”, iar dacă va încerca, să fie împușcați pe loc.

Pe 16 Noiembrie 1918, CNR central a convocat o consfătuire în urma căreia s-a hotărât că era necesară întrunirea unei adunări naționale constituante, la Alba Iulia pe 1 Decembrie 1918, la care urma să ia parte 1228 de delegați aleși din toate zonele Transilvaniei.

Astfel au fost aleși 60 de delegați, așa ziși oficiali, care au primit mandate de reprezentanți a tuturor românilor din această parte a spațiului românesc pentru a vota unirea cu România. Cea de-a doua categorie a delegaților români din Bihor a fost a delegaților de drept ca reprezentanți ai instituțiilor ecleziastice, școlare, culturale și economice; instituțiile ecleziastice au trimis 17 delegați, societățile culturale 16, instituțiile de învățământ 4. Pe lângă aceștia, fiind și reprezentanții țărănimii. Astfel că, în total, numărul delegațiilor bihoreni a fost 130 de delegați.

Pe lângă numărul oficial al delegaților, este sigur faptul că au participat la acest măreț eveniment un număr mare de țărani din sate, care și-au însoțit preoții sau învățătorii prezenți aici. Judecând după acest lucru cu siguranță că și locuitorii satelor comunei Olcea au participat la eveniment, mai cu seamă cei din Ucuriș, care și-au însoțit preotul, Anania Sârbu, membru al delegației bihorene. De asemenea avem informații certe că și din localitatea Olcea au participat, Anton Iliș (fost soldat în armata austro-ungară), Savu Cios, Alexandru Plev și alții.

De altfel tot în acest sens, ne atrage atenția ediția din 30 Noiembrie 1918 a ziarului Nagyvarodi Naplo, care scria că din gara Oradea, sub conducerea dr. Vasile Chivari, din comitatul Bihor au plecat 200 de români la Alba Iulia, iar pe 30 Noiembrie se anunța un nou grup care va pleca spre Alba Iulia, în jur de 100 de persoane.

Marea Adunare Națională a aprobat rezoluția și a proclamat solemn unirea Transilvaniei cu țara mamă.

În urma mărețului eveniment la care au participat peste 100 000 de oameni,reprezentanții românilor aveau datoria de a duce ”vestea bună” în satele lor. În acest sens delegatul comunei Olcea, Anania Sârbu, a referat consătenilor hotărârile luate acolo. De asemenea, pentru fortificarea conștiinței naționale au fost organizate adunări poporale în satele Bihorului, pentru a se explica locuitorilor deciziile luate la Alba, și deasemenea ca mărturie a împlinirii idealului unității naționale, arborarea drapelelor naționale.

Anania Sârbu (din Ucuriș) a avut partea leului, nota notarul comunei Beliu, în propagarea ideii naționale. Astfel, el a venit de la Marea Adunare Națională cu drapelul tricolor.

Drapelele reprezentau pentru români un lucru sfânt, aceasta văzându-se în serbările de sfințire a steagurilor tricolore românești în fiecare comună, la care participau ofițerii comandanți de gărzi, intelectualii, localnicii și populația din satele vecine. Sfințirea steagului național român era o sărbătoare a tuturor. Preoți îmbrăcați în odăjdii săvârșeau slujba de sfințire, poporul dând răspunsurile. Apoi procesiunea cu steagul sfințit prin comună, poporul cântând cântece naționale, masa comună și apoi tineretul la dans până noaptea târziu.

Neșterse din amintirea românilor din plasa Beliu vor rămâne sărbătorile de sfințire a steagului tricolor ținute în comuna Beliu, și aceea din Ucuriș, la care a participat lumea din toate comunele plasei.

Bucuria și manifestările naționale românești au fost din păcate umbrite de mișcările revizioniste maghiare prin maltratări, arestări, jafuri și injurii.

O imagine foarte concludentă o face Roman Ciorogariu în lucrarea ”Zile trăite”: ”rând pe rând se ivesc secui cu deviza ”Pentru Ardeal” la chipiu, legiunea morții cu craniu la chipiu, gărzile de oțel, honvezii, poliția de graniță unii mai turbați ca alții și împopoțonați cu fel de fel de pene ca niște indieni, noi eram oaia sângeroasă acestei tabere. Nu stăteau în poziții stabile pe front ci făceau incursiuni pe sate unde ucideau și jefuiau satele de alimente și de ultima cămașă ori pernă ce-o aflau în case …”

Asemenea incursiuni au făcut și în satele comunei Olcea. Într-o însemnare a notarului

Popoviciu din Ucuriș ,aflăm că ”arestat, batjocorit, chinuit ori ucis în comuna noastră de către armata maghiară nu a fost nimenea, fără numai învățătorul Ioan Boțoc, a fost deținut și era să fie pușcat dacă nu intervenea doamna Elisabeta Szilaghy fostă magistră poștală, pentru simplu fapt că a fost președintele forumului consiliului comunal român. Garda națională a dezarmat un detașament din armata ungurească, de sub conducerea unui locotenent cu numele Tury, în ziua de 20 Februarie 1919.”

De asemenea, în localitatea Olcea, gărzile roșii maghiare și secuiești căutau pe cei care au desfășurat o activitate națională, unul dintre ei fiind Anton Iliș (pe care l-am mai amintit în câteva rânduri). Gardiști l-au surprins în ogradă, unde vorbind cu ei în maghiară profită de un moment de neatenție și fuge spre valea satului, cu gardiștii pe urmele sale. Rănit se ascunde. Cei doi gardiști renunță sa-l mai caute însă acesta simțind că e rănit grav iese din ascunzătoare hotărând să moară cu demnitate, și strigă în maghiară ”aici sunt”. A fost zdrobit cu paturile puștilor și ucis. Astfel a murit un luptător al nemului, alăturându-se atâtor martiri din Bihor. Deși astăzi mormântul lui nu se mai cunoaște, crucea lui de lemn a putrezit de mult, idealul pentru care el a murit a rămas.

Înaintarea armatei române de la sfârșitul anului 1918 și primăvara 1919 în Transilvania și spre Budapesta, a fost privită și primită de către populația românească ca și o misiune mesianică de eliberare și finalizare a înfăptuirii unității statale. Astfel, armata română este primită cu bucurie și emoție sufletească, cu compasiune și încredere, că de acum nimic și nimeni nu mai poate atenta la unitatea românilor.

Rămâne în istorie momentul intrării armatei române în Ucuriș, dar să dăm curs însemnării notarului Popoviciu: ”armata română a intrat în ziua a doua a Sf. Paști din 1919, când tocmai făceam serviciul de înmormântare pe consăteanul Vasile Mârnea a Gruiului. Însuflețirea noastră a fost așa de mare, încât am lăsat mortul să fie dus la groapă de familia sa, fără ca noi să-l petrecem numai până la ulicioara de lângă biserică ce duce la morminte, iar de acolo toată asistența în frunte cu praporii, preotul în odăjdii, am întâmpinat o patrulă a armatei care ne-a spus că și armata (grosul ei) vine. Sosind armata română sub conducerea unui colonel, nu a fost ochii de român care să nu lăcrimeze de bucurie la vederea lor, cari cu cântece patriotice ca ”Nainte, nainte…, Ne-așteptă frații …, Pe-al nostru steag …” și alte cântece frumoase, cântate de grupuri de soldați români, care veneau așa de voioși și frumoși, de cu toți sătenii ne-am ținut mândri că facem parte din poporul acestor fii vrednici ai țării noastre.Impresiile acelea nu se vor șterge din sufletul niciunui consătean care i-a văzut și admirat.

O parte din armată a trecut inainte în Olcea și Călacea, iar tumultul armatei a fost încarturuit pe la școală, primărie, case particulare pentru mâncare și odihnă, iar mâine zi au plecat mai departe pentru dezrobirea tuturor românilor, de sub stăpânirea ungurească”.

Deci, din însemnarea notarului Popoviciu, vedem că armata română a intrat și în Olcea și Călacea, însă de aici nu avem nici o însemnare. Acest lucru însă, nu înseamnă că locuitorii celor două sate nu le-au făcut aceași primire și putem afirma (fără teama de a greși) că aceleași emoții le-au trăit și ei la vederea soldaților.

Așadar, înaintarea armatei române spre Budapesta și eliberarea localităților românești de sub teroarea trupelor revizioniste iregulate, a consfințit mărețul eveniment de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, de unire a tuturor românilor din Ungaria și Transilvania cu țara mamă, odată pentru totdeuna. A fost momentul în care și pentru românii din această parte ”soarele a răsărit de la București”.

În încheierea acestui capitol aș vrea să aloc câteva rânduri preoțimii, cei care au menținut vie flacăra credinței naționale în dăinuirea poporului român, pentru că, în perioada până la 1919,ei au trăit o cumplită dramă, fiind supuși unei furii oarbe a autorităților maghiare, pentru simplul fapt că și-au exprimat bucuria la pătrunderea trupelor românești în Transilvania sau pentru că s-au rugat pentru victoria adevărului și dreptății neamului lor, au menținut trează speranța dezrobirii. Au suferit schingiuiri și umilințe inimaginabile, iar alții au fost omorâți în chip barbar ( a se vedea cazul episcopului de Huedin). Credem că de suferit, și umilințe au avut parte și preoții din comuna Olcea, Vasile Leucuța din Olcea, despre care primpretorul plasei Beliu afirma că ”cultivă sentimente de mare român” și are o atitudine și comportare suspectă. De asemenea, preotul Anania Sârbu din Ucuriș, care a fost și unul din delegații bihoreni de la Alba, nu se poate ca pentru activitatea lor națională să nu fi avut de suferit. Desigur, deși nu avem documente clare despre preoții din Călacea și Hodișel în ceea ce privește activitatea lor patriotică, credem că aceștia au susținut și ei lupta pentru unitate națională.

Aplicarea Reformei Agrare din 1921 în localitățile comunei Olcea

Reforma agrară din 1921, o promisiune din timpul războiului, a fost realizată pentru că toate clasele sociale, inclusiv moșierii și conservatorii au recunoscut inutilitatea vechilui sistemagrar. Prin această reformă s-a realizat un transfer masiv al pământului din proprietatea marilor moșieri în cea a micilor gospodari.

De ce ar fi moșierul de acord cu reformă agrară, în urma căreia ar pierde o parte din suprafața moșiei? Pe de-o parte se temea de frământările sociale în creștere și dorea o oarecare liniște în acest sens, iar pe de altă parte, reforma dădea posibilitatea moșierului de a scăpa de unele terenuri slab productive , primind în schimb de la țăranii care urmau a fi împroprietăriți, apreciabile sume de răscumpărare.

În plasa Beliu, din care făcea parte și satele din aria noastră de studiu în acea vreme, se

intensifică tăierile fără permis din păduri după 1918, luând amploare un braconaj forestier, în hotarele comunelor Călacea, Coroi, Craiva, Olcea, Susag și Ucuriș, acest lucru datorându-se faptului că Episcopia Romano – Catolică se aștepta ca aceste suprafețe să fie expropiate.

Suprafața de pământ vizată de reforma agrară, pentru plasa Beliu, era cuprinsă în hotarul a 32 de localități din 33, expropierea și împroprietărirea costând în trecerea pământului din proprietatea Episcopiei în cea a statului, constituirea pădurilor și pășunilor comunale. Suprafața totală a plasei era 85325 iugăre cu o populație de 18733 locuitori dintre care 17696 români, 792 unguri, 54 germani și 191 alte naționalități.

Lucrările de reformă agrară au debutat în Olcea, centrul administrativ al comunei, pe 16 Ianuarie 1923, prin Hotărârea nr 10120, când Comisia de Expropiere Tinca – Beliu a dispus expropierea unei suprafețe de 24 iugăre și 598 stânjeni teren neproductiv cu un preț de răscumpărare de 15 lei/iugăr. Erau expropiate și 1527 iugăre și 1521 stânjeni de pădure cu sume de răscumpărare cuprinse între 250 și 1200 lei/ iugăr în funcție de vechimea și destinația lemnului. Valoarea totală pentru expropierea pădurii fiind de 931 147 lei și 65 bani.

În Călacea, lucrările de reformă agrară au început în aceeași zi cu cele din Olcea . Prin

hotărârea nr 283 din 16 Ianuarie 1923, Comisia de Expropiere Tinca – Beliu a dispus expropierea unor suprafețe de 1650 iugăre și 1197 stânjeni de pădure, 231 iugăre și 769 stânjeni de pășune, și 15 iugăre și 199 stânjeni de teren neproductiv din moșia Călacea a Episcopiei Romano – Catolice de Oradea. Valoarea despăgubirilor pentru un iugăr de pășune fiind de 25 lei, iar pentru un iugăr neproductiv de 15 lei. Pentru suprafețele silvice valoarea despăgubirilor era fixată în funcție de vârsta și destinația lemnului între 250 lei și 1200 lei/iugăr. În total,valoarea ridicându-se la 593 147 lei și 3 bani.

Tot din acest desfășurător aflăm că și localitatea Hodișel a fost împroprietărită în Hotarul Călăcii, din expropierea Episcopiei, cu 185 iugăre și 1286 stânjeni, dintre care 22 iugăre și 1285 stânjeni au fost atribuite pentru interes obștesc; 5 iugăre lot zootehnic (păsune), 8 iugăre sesie cantorală și 9 iugăre sesie bisericească, iar restul de 163 de iugăre și 2445 stânjeni urmau a fi împărțite unui număr de 70 de săteni săraci.

În Călacea au fost împroprietăriți 98 de călăceni săraci cu loturi individuale cu câte 2, 3

sau 4 iugăre, iar parohia ortodoxă Călacea a fost dotată cu o sesie parohială de 14 iugăre, cu o sesie bisericească de 10 iugăre,cu o sesie cantorală de 8 iugăre cu o sesie școlară de 16 iugăre și o grădină școlară de 2 iugăre.

În cazul localității Ucuriș, pe 24 Ianuarie 1923, prin Hotărârea nr 316 Comisia pentru Expropieri și Împroprietăriri a județului Bihor,a dispus expropierea unei suprafețe agricole de 1612 iugăre și 1554 stânjeni precum și a unei suprafețe silvice de 1208 iugăre și 1504 stânjeni, din moșia Ucuriș a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea.

Pământul a fost distribuit astfel: 170 de persoane au fost împroprietărite cu teren de cultură, în total 353 iugăre și 1293 stânjeni, 25 iugăre au fost împărțite ca locuri de casă pentru 100 de îndreptățiți, 859 de iugăre și 148 stânjeni au reprezentat pășunea comunală, iar 30 iugăre pentru inters obștesc. Pădure comunală 823 iugăre și 41 stânjeni.

Așadar, după câteva secole în care o parte din pământurile satelor comunei Olcea au fost ale Episcopiei, în urma reformei, țăranii români au fost împroprietăriți cu diferite suprafețe agricole, pe care le-au muncit până le-au fost din nou ”confiscate” de comuniști.

II.4 Epoca contemporană

Perioada interbelică este caracterizată printr-o oarecare stabilitate politică, până în preajma celui de-al doilea război mondial, situație care se reflectă și în viața de zi cu zi a satului și a comunităților sătești. Astfel, după realizarea unirii și a reformei agrare, viața își urmează cursul. Agricultura va continua să dețină prim planul vieții sociale. Se observă menținerea muncii manuale (rudimentare), cât și a inventarului rudimentar. Animalele continuă să reprezinte principalul mijloc de tracțiune și lucru a pământului, iar carul principalul mijloc de transport. Aratul se face cu vacile, iar noaptea, în perioadea de arat, se doarme la ”holdă” (parcelă),încât dimineața se trezeau direct pe câmp, și aceasta pentru a evita căldura (canicula) de peste zi, care sleia animalele de putere (mergeau cu limba scoasă) ”uneorii ne murea bou în brazdă”.

Însămânțarea rămâne, deasemenea, rudimentară, astfel că, până la venirea CAP-ului, în satul Călacea (cel puțin) se semăna cu mâna prin azvârlire, inclusiv porumbul, iar prășitul se făcea, în totaliate, manual, cu sapa.

Primele tractoare, monomaguri (cum erau numite de localnici), cu roți de fier dințate, apar în zona noastră abia după 1950. Aveau pluguri lungi, de 4 – 5 m, care nu puteau fi ridicate la capătul parcelei, trebuindu-le o suprafață mare să se întoarcă, iar holdele erau mici ( 30 sau 60 ari), de aceea se prefera munca cu animalele (în plus, la aratul cu tractorul trebuia plătit, oamenii fiind în general săraci).

O problemă majoră pentru lumea satului în general, dar și pentru satul Călacea, în special,era penuria personalului medical și a medicamentelor, ceea ce determina moartea multor copii, dintr-o simplă răceală (astăzi, expresia fiind ”rata ridicată a morții infantile”). Nașterile se făceau acasă (uneori chiar în câmp, la muncă) ,cu moașe, ”școlite în școala vieții” cum a fost moașea Catița Ghinghii, iar mai apoi moașea Chișului. Singurul doctor era la Talpoș, însă și acolo se ajungea foarte greu, datorită lipsei mijloacelor de transport, dar mai ales, stării foarte proaste a drumurilor de pământ, impracticabile chiar și pe jos, pe timp ploios.

Singurele medicamente erau ceaiurile și ”leacurile băbești”. Cele mai frecvente boli erau cele

respiratorii, simple răceli, care se complicau în pneumonie, în proporție de peste 90% însemna moarte sigură, bolnavii de plămâni erau numiți ”hipticași”.

Medicamentele erau greu de procurat și foarte scumpe, de exemplu, Iagăr Maria a Petrii Martii povestea că soră-sa ”avea cu plămânii”, iar soțul și-a vândut boii să poată cumpăra penicilină.

În timpul războiului ”erau la modă” păduchii și râia, iar singura soluție ca să se scape de ele erau leșia și pucioasa.

După 1950, crește interesul pentru om și, în special pentru copii. La Călacea,de exemplu, nu era medic (în perioada anilor 1950), dar exista circă (dispensar) la Ucuriș, și de două ori pe săptămână venea medicul la Călacea, și, de fiecare dată, vizita acasă femeile însărcinate, iar după naștere, de două ori pe săptămână venea doctorul acasă la copil, timp de 1 an, ”și venea cu cocia”, iar ”dacă murea un copil era bai”.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial va afecta și satele Călacea, Ucuriș, Olcea și Hodișel, lăsând urme adânci în sufletele oamenilor. Din păcate, din nou, a trebuit ca românii să-și jertfească viețile pentru libertatea și salvarea ființei naționale. Din nou războiul va despărți familii, lăsând văduve și orfani. Astfel, satul Călacea și-a plătit tributul de sânge pentru libertatea și propășirea neamului și a limbii române. Dagău Teodor (Toderea Ilenii), Haidu Gheorghe (Grana),Sabău Teodor (Sâmu), Mateaș Gheorghe (Ghiurii Curtului), Râpan Gheorghe (Ghiurii Petrii), Coste Flore (a delii Hudrii), Torsan Ioan (a lui Gabor), Raț Alexandru, Mateaș Sav, Balaj Nicolae, Matei Teodor, Ghișe Flore, Ștefan Flore și-au jertfit viețile pe altarul libertății și neatârnării. Majoritatea dintre ei au fost tineri,cu vârste cuprinse între 19 și 30 de ani, cu familie (soție și copii), cum este cazul lui Sabău Teodor, care a fost încorporat la 19 ani, lăsând acasă soția Tiana și pe fiul său Teodor, el a murit pe câmpul de luptă pentru eliberarea Basarabiei. La fel este și cazul lui Haidu Gheorghe, încorporat la 21 de ani :a lăsat acasă soția și pe fiul său de numai 2 ani, a murit în lupta de la Sevastopol.

Au fost și supraviețuitori dintre participanții la război: Mic Teodor (Ciutica), Râpan Pavel (Pavelea Petrii), Ștefan Ioan (Chișu), Popa Gheorghe (curna), Costea Crăciun (Crăciunea),

Ile Ioan a Largului, Mic Gheorghe (Sula) și Mic Gheorghe (Diștu). Trauma războiului li s-a întipărit atât de puternic, încât în orice discuție pe care o aveau, povesteau doar despre război, iar Ștefan Ioan (Chișu), la moartea soției nu a putut vărsa nici măcar o lacrimă, întrebat fiind cum poate rezista așa tare în fața pierderii suferite, ar fi răspuns ”în război am fost nevoit să calc de pe un cadavru pe altul”, astfel încât nimic nu-l mai poate mișca.

Războiul a lăsat urme adânci, nu numai celor plecați pe front, ci și celor rămași acasă. Viața din timpul războiului la Călacea, așa cum și-o aduce aminte localnicul Mic Moisă, astăzi la 79 de ani, prin ochii copilului de 5 ani de atunci, nu se poate explica decât prin faptul că, această perioadă a fost una traumatizantă.

Cu tatăl, Mic Teodor (Ciutica), plecat la război din 1942, a rămas acasă cu mamă-sa și o soră de câteva luni. Tatăl, Mic Teodor, a luptat pentru eliberarea Basarabiei până la Sevastopol. Când au plecat au fost două trenuri ”că nu li se vedeau capătul”, iar când s-au întors,au venit doar 2 vagoane. În 1943 a fost rănit și lăsat acasă, iar după vindecare a trebuit să-și reia statutul de soldat.

După luptele de la Sevastopol, s-a întors acasă pe jos, pe drum întâlnindu-se cu alți români. La Dej au fost surprinși de o patrulă germană,care i-au luat prizonieri și i-au dus, pe jos, până în Germania, la Dachau. Aici erau folosiți la muncă până la epuizare. În lagăr,erau elemente legionare care încercau să-i convingă să lupte pentru Germania, însă singurul lor dor era să se întoarcă acasă. Astfel că, împreună cu un alt român, au evadat. În fuga lor au dat peste armata americană, care se apropia rapid dinspre Vest, fiind luați în custodie de către americani, până la sfârșitul războiului. Când au ajuns în tabăra americană cântereau 37 de Kg. La terminarea războiului (la 3 luni după evadare), li s-a oferit posibilitatea de a merge în SUA, cu promisiunea că li se vor aduce și familiile, însă au refuzat, venind pe jos, din Germania până acasă. Emoția revederii, cu familia, a fost așa puternică încât nu știau cum să se bucure, au curs lacrimi și au fost îmbrățișări.

Mic Gheorghe (Sula) a luptat pentru eliberarea N-V –ului Transilvaniei, mai apoi participând la campania din Vest până în Cehoslovacia. În Ungaria a fost rănit la picior (superficial) și internat într-un spital de campanie, unde i s-a spus că pentru el războiul s-a terminat. Dar nu a putu să se împace cu ideea că frații lui luptă și el stă în spital, astfel că, profită

de neatenția personalului medical, fuge din spital, să ajungă din urmă armata română.

În timpul războiului s-a remarcat prin istețime (deși era autodidact, știa citi și scrie), de aceea a fost folosit la transmisiuni. Împreună cu alți doi soldați au pus pe fugă o patrulă germană, care și-au abandonat armamentul și echipamentul. Pentru această faptă a fost decorat cu Steaua lui Stalin pentru Curaj.

Ile Ioan a Largului, povestea că lipsa hranei pe front ii determina să mănânce orice, astfel că despărțiți fiind, pe front, de restul plutonului și fără resurse de hrană, aruncau oase în foc, prăjindu-le, iar apoi le mâncau (nu a știut niciodadă dacă au fost oase de animale sau umane).

Acestea sunt câteva experiențe personale din timpul războiului, pe care consider că merită șă fie amintite, ca o piedică în calea uitării.

Actul de la 23 august 1944, a fost considerat semn de pace, în toate satele s-au tras clopotele, oamenii se bucurau și aplaudau. Însă nu avea să fie sfârșitul suferințelor, ci din contră, pentru satul Călacea, avea să fie chiar începutul chinului pentru populația civilă. Astfel, la începutul lunii Septembrie 1944, dinspre Talpoș veneau țăranii români care se refugiau din calea ungurilor (în hotarul satului Călacea, la Colteu erau săpate tranșee, semn că aici a fost linia frontului). Călăcenii au început și ei să facă pregătirile pentru a se refugia din calea ungurilor. Cu mic, cu mare, și-au pus toată avuția în car, și au plecat spre Hodișel, unde erau refugiați țăranii din toate satele de primprejur.

Carăle cu refugiați erau înșirate pe distanțe mari, ”nu se vedea capătul”, iar copiii, neconștiientizând momentul, se jucau și cântau ”7 mere într-o basma noi mergem la Moscova”. Avioanele Germane și maghiare survolau zona la înălțimi joase, amplificând teama și groaza. Mulțimea de refugiați se adăposteau care pe unde au putut, doar femeile și copiii erau cazați în casele localnicilor. Refugiații erau din toate categoriile sociale, așa că pe timpul nopții ,”două doamne” s-au arătat nemulțumite din cauza faptului că plâng copiii, fiind imediat puse la respect și ”alduite” că lor le pasă de odihnă, când le stă moartea deasupra capului.

În satul rămas gol, animalele au fost lăsate libere,”numa să nu le mânce ungurii”, iar în case, sub vatră, au fost ascunse bruma de cereale și făină. Ungurii au venit, însă nu au staționat, stabilindu-și linia frontului în pădurea Beliului. Au rămas, însă, în sat, oameni ascunși, până la

trecerea ungurilor, iar apoi au intrat prin case și au furat ce au găsit.

În satul Olcea, locuitorii s-au refugiat și ei spre Hodișel, rămânând în sat doar Floarea Guț și Ana Boienița. Cele două erau bătrâne și neajutorate. Au fost ucise mișelește ; Floarea Guț a fost împusă cu baionetele și aruncată într-o groapă cu apă, iar cealaltă împușcată. Cele două au avut o singură vină: aceea că nu și-au părăsit casele.

Organizarea liniei frontului în pădurea Beliului, de către maghiari, unde doreau să opună rezistență, a fost dată peste cap de piloții români, care pilotau avioane germane și însemne germane, lăsate sau abandonate de aceștia în timpul retragerii. Soldații maghiari, văzând avioanele germane, au ieșit să-și salute aliații, strigând de bucurie și făcându-le cu mâna, însă, din avioane, piloții români au început bombardamentul pozițiilor maghiare, rupând linia frontului.

În toamna lui 1944, în retragere, au trect și germanii prin satele Olcea, Ucuriș și Călacea, elemente răzlețe dezorganizate. Mic Moisă își aduce aminte, copil fiind, că salutau (erau învățați de bătrâni) soldații germani, cu salutul nazist ”Heil Hitler”, de după garduri, iar aceștia le aruncau ciocolată.

Dintre toate armatele ce au trecut pe aici , cea mai rea a fost armata sovietică, de fapt, soldați desprinși de grosul armatei, întrucât localnicii își amintesc că veneau grupuri de ”derbedei”.

Deși era considerată ca armată ”eliberatoare” și ”aliată”, comportamentul acesteia nu a fost nici pe departe a unor aliați. Primii militari sovietici au ajuns în vestul țării în a doua jumătate a lunii septembrie 1944. Ei făceau parte din unități ale armatei Roșii, care au acționat în cadrul frontului II ucrainian, al cărui comandant era mareșalul Rodion Malinovski.

Locuitorii satelor Olcea, Călacea, Hodișel și Ucuriș au avut la rândul lor de suferit, de pe urma prezenței sovietice în zonă, soldații sovieticii contribuind din plin la întipărirea în memoria oamenilor a unor drame psihologice . Imediat după ce au ajuns în zonă la Ceica și Tinca, s-au

constituit comandamente sovietice locale. Între numeroasele abuzuri săvârșite de soldați,

violurile, bătăile, rechizițiile forțate și chiar omorurile erau la ordinea zilei.

În satul Călacea, oamenii își amintesc (deși erau doar copii atunci) trecerea soldaților sovietici. Faptele comise de ei în Călacea nu au fost raportate și consemnate, întrucât aici nu exista post de jandarmi, ci doar la Ucuriș, iar sătenii de teamă sau rușine, nu au reclamat cele întâmplate.

Astfel, Mic Moisă a Ciutichii, își amintește că,deși era copil, a înțeles că sovieticii ”umblau după femei”. Își aminteșete că un soldat rus (cu o barbă lungă) a intrat la ei în casă, mamă-sa stătea ascunsă în grajd, în casă fiind numai copiii, soldatul a plecat.

De la Mic Teodor (Golea), un grup de cazaci, i-au luat iapa de la cocie, în timp ce venea de la câmp, lăsându-i în schimb calul lor slăbit.

Undeva în luna Decembrie 1944, un grup de soldați sovietici au poposit la gospodăria lui Săudan Teodor, care tocmai sacrificase un porc (taman pentru ca să nu i-l ia rușii). Soldații au luat cât au vrut ei, deoarece, de teamă, cetățeanul nu a avut curaj să li se opună. S-a opus însă vecinul său, care tăiase și el porcul. Nevrând să le dea carne din porc, un soldat a încărcat pușca, moment în care el cedează, iar soldații i-au luat tot porcul.

De asemenea, tot din gospodăria lui Săudan Teodor, un alt grup de soldați, au luat o junincă (vacă) pe care au tăiat-o și au mâncat-o, iar pe fratele gospodarului, Săudan Gheorghe, l-au luat la muncă forțată, la cărat bușteni, și fiind iarnă, a murit de frig și foame.

Ștean Ana (Mihăieș de fată) a Pavelii Huzî, își amintește că mamă-sa, pentru a o proteja de soldații ruși, a îmbrăcat-o cu zdrențe și a murdărit-o cu funingine, pentru a fi cât mai respingătoare, iar uneori dormeu în podul casei. Aceste practici se pare că erau des folosite, pentru a-i determina pe ruși să nu le violeze.

În satul Ucuriș, în seara zilei de 28 Ianuarie 1945, au sosit trei soldați ruși, cu o sanie condusă de un civil. Au trecut apoi în Susag, unde au ridicat din gospodăria lui Teodor Stanca, toate obiectele casnice și de îmbrăcăminte în valoare de 400.000.lei.

Pentru a reda imaginea de ansamblu a situației redăm un pasaj dintr-o scrisoare a lui Gavril Vidican din Lecheni: ”toți locuitorii au fost jefuiți și devastați, dar nu de trupe regulate, ci

de soldați singuratici, pe care noi îi credem dezertori. Aceștia terorizează comuna aceasta nenorocită și cele din regiune. Fetele și nevestele tinere se ascund prin păduri, altele au fugit în alte sate. Bătrânii cu copii mici tremură toată noaptea de frică ca să nu intre în casele lor, să le ia și ultimile perini și brumă ce le-a mai rămas. Autoritățile sunt neputincioase. Jandarmii nu îndrăznesc să-i aresteze pe răufăcători.”

Un fenomen larg întalnit în plasa Beliu, a fost furtul și demontarea liniilor telefonice. Șeful Secției de jandarmi din Beliu, raporta la 21 Octombrie 1944 ,Legiunii de Jandarmi Bihor, că în plasa Beliu, legăturile telefonice nu se restabiliseră în urma furtului liniilor telefonice realizate de armata sovietică ,aflată în terecere.

În general, satele plaselor Tinca și Beliu, între care și Călacea, Olcea, Hodișel și Ucuriș au avut mult de suferit de pe urma prezenței sovietice în zonă. Existența comandamentului sovietic din Tinca facilitând acest lucru.

În tot acest timp, la București, sovieticii îi sprijineau pe comuniștii români să preia puterea. În acest sens, comuniștii, au folosit presa ca mijloc de informare (dezinformare de fapt),cu scopul de a-și asigura sprijinul unei mulțimi amăgite de sloganuri proletare, universaliste la început, devenite cu timpul naționaliste.

Astfel, din paginile cotidianului Crișana, aflăm că a luat ființă Asociația Română pentru strângerea legăturilor cu URSS, care se ocupă și cu imaginea Rusiei și Armatei Roșii în România, iar „masele largi țărănești (care suferiseră cel mai mult de pe urma Armatei Roșii) au început să cunoască adevărul despre URSS”, iar un țăran ajunge la concluzia că ”colhozurile au fost pur și simplu o minciună”.

Cu toate măsurile și acțiunile întreprinse de comuniști, abuzurile și nenorocirile produse de ruși, au rămas întipărite în mintea oamenilor, care simțeau un sentiment de respingere față de ruși, și nimeni nu a reușit vreodată să le schimbe părerea.

Impunerea comunismului în România s-a făcut, din ”bunăvoința” bunului vecin de la est, cu prezența în țară a peste jumătate de milion de soldați sovietici (porniți pe furturi și alte nenorociri), cu tancurile pe străzile Bucureștiului și un Vâșinski (un Stalin mai mic) foarte hotărât, au determinat factorii politici ai vremii să cedeze, regele anunțând formarea guvernului

„de largă concentrare democratică„ condus de P. Groza, la 6 Martie 1945.

Acțiunile propagandistice, reflectate în presa vremii, punea realizarea acestui eveniment pe seama maselor populare : „atitudinea netă și hotărâtă a maselor populare, care, prin lupta lor au adus la cârma țării primul guvern consecvent democratic din istoria României”.

Acest guvern reprezenta, de fapt, instaurarea regimului comunist în România, iar PCR-ului îi revenea forța politică conducătoare „fiindcă se bucura de sprijinul Moscovei„.

Pentru câștigarea încrederii românilor și pentru a se putea lăuda cu realizări mărețe în contul acestui guvern, va fi trecută reinstaurarea administrației românești în Transilvania ”datorită politicii de consecvență democratică a guvernului Groza și datorită încrederii URSS în România”. Instaurarea deplină a „noii orânduiri sociale„ comuniste, s-a făcut odată cu alegeriile trucate din Noiembrie 1946.

Începând cu primăvara lui 1946, forțele „democratice”, grupate în jurul comuniștilor a întreprins numeroase acțiuni de propagandă, arătând că ”alegerile vor fi marele examen al poporului român”.

În toiul campaniei electorale, au fost organizate zeci sau sute de adunări poporale, în comune și sate, la care liderii comuniști arătau ”binefacerile” comunismului ,”numai un guvern democrat poate asigura o pace dreaptă, o României liberă”. De asemenea, se insista mult și asupra mărețelor reforme ale guvernului Groza, în special asupra reformei agrare, astfel că, din prima pagină a cotidianului Crișana (oficiosul PCR în Bihor), din 19 Noiembrie 1946, aflăm că ”10 000 de plugari au primit titlurile de propritate”. Se insista asupra acestui lucru, pentru a demonstra țăranilor că, de fapt,comuniștii nu vor să le ia pământul, cum credeau ei, ci de fapt să le dea pământ. Acest lucru, demonstrându-se, mai tărziu,a fi doar o minciună, iar acele titluri vor fi doar niște simple hârtii fără valoare.

Erau organizate, de asemenea, caravane culturale și cinematografice,susținute de aproximativ 800 de echipe de teatru, 253 echipe artistice, fanfare și filme agitatorice.

De asemenea, foarte eficiente erau și caravanele sanitare, care, din ordin guvernamental, erau trimise în toate satele, oferind consultații gratuite, ”cu acest prilej era explicat pe larg programul BPD”, eficiența lor consta în faptul că oamenii veneau în număr mare, de bună voie, pentru consultații, dar înainte trebuiau să asculte propaganda comunistă.

O astfel de caravană a ajuns și la Olcea în iulie 1946, în urma căreia ”plugărimea a rămas foarte mulțumită și a cerut insistent să mai vină caravana pe la ei.”

În perspectiva alegerilor care trebuiau câștigate neapărat de comuniști, s-a trecut la epurarea unor primari și viceprimari considerați nesiguri, între aceștia numărându-se și Ioan Pele, primarul din Hodișel, înlocuit cu Alexandru Pele, deoarece s-a izolat de mase, iar populația nu-l agrează.

De asemenea,s-a procedat la curățarea aparatului administrativ, de elemente care ar fi putut pune în pericol câștigarea alegerilor. Așa a fost cazul plutonierului major Becheru,de la postul de jandarmi din Ucuriș, la fel și judecătorul dr. Stelea din aceași localitate, ambii fiind considerați necorespunzători de autoritățile comuniste.

La 1 Noiembrie, regionala PCR Oradea, finaliza un raport în care erau specificate localitățile din Bihor în care ”reacțiunea” PNȚ – istă este extrem de periculoasă pentru succesul în alegeri, între acestea regăsindu-se Ucurișul,cu puternice nuclee național-țărăniste. În ziua alegerilor, autoritățile fiind foarte atente la reprezentanții partidelor istorice din secțiile de votare, care au fost evacuați,înainte de închiderea scrutinului.

Atent monitorizați erau și membrii mișcării legionare din satele comunei Olcea. În Călacea era semnalată existența unor elemente legionare, la fel în Hodișel, iar în Olcea au fost identificați 9 membri. Cea mai consistentă organizație legionară era la Ucuriș, 87 de aderenți, dintre care cel mai periculos era considerat Gheorghe Sârbu.

În ziua alegerilor ”în urne au intrat Maniu și a ieșit Groza”, iar Stalin le cerea comuniștilor români să stea calmi pentru că ”va ieși cine trebuie să iasă”.

Falsificarea grosolană a alegerilor în Bihor, deci și în satele comunei Olcea, a fost

denunțată într-o plângere adresată Biroului Electoral Județean, de Teodor Roxin, președintele PNȚ Bihor, care sublinia despuierea scrutinului început la ora 17:30 ,deci contrar legii, și mai ales că mai erau votanți, iar reprezentanții PNȚ au fost scoși din sală cu forța.

Presa comunistă titra pe prima pagină ”victoria strălucită a BPD în alegeri”, a ”mobilizat masele, care au sărbătorit cu entuziasm”,astfel, ”victoria” alegerilor era încărcată în spatele poporului.

După câștigarea alegerilor, comuniștii au trecut la epurări în cadrul administrației locale, a celor considerați nesiguri și fideli vechiului regim. Epurările au vizat toate domeniile, între acestea și învățământul. Astfel învățătorul Florian Lăzureanu din Ucuriș a fost schimbat deoarece făcea parte din PNL Tătărescu, iar Petru Nicolăuș, de asemenea învățător în Olcea, a avut aceași soartă, el fiind membru PSD.

Anul 1946 a fost dominat de lupta electorală și politică, de preluarea deplină a puterii de către comuniști, însă de netrecut cu vederea este și seceta din Moldova, din vara anului 1946, cea mai crâncenă din ultimul secol, ce a determinat populația din această zonă să-și părăsească casele, ca să nu moară de foame. Numeroase sunt articolele din Crișana, în anul 1946, în care oamenii erau îndemnați să dăruiască ajutoare pentru zona Moldovei, prezentându-se amplu ”aspecte și impresii din țara în care n-a rodit pământul”. În acest context, numeroși copii ( de vărste fragede cei mai mulți) au fost aduși în vestul țării și dați în grija unor familii pentru îngrijire, până la revenirea situației la normal. În satul Călacea se pare că au ajuns, prin primărie, mai mulți copii. Acești copii erau dați acelor familii de chiaburi si familiilor ce nu aveau copii. Ne reține atenția, însă, o familie venită din satul Munteni, raionul Tecuci. Rămasă văduvă, cu trei copii, (soțul,ofițer de aviație, a murit în război) Nasie Mina, oarbă de un ochi (s-a rănit în timp ce a fugit, să nu fie violată de un grup de soldați sovietici) ,a luat calea pribegiei. Au ajuns în Călacea, unde primăria le-a repartizat o casă. Toții cei trei copii au fost băieți. Cel mai mare, Nasie Mitica a fost luat de Florea Mitrii,pe Nasie Vasile (mijlociul) l-a luat Eva Petrii, iar mezinul Nasie Alexandru a fost luat de Petruț Sandu (Sandrea Precupii),care de altfel, pentru a

nu-și pierde pământul în 1962 (colectivizarea), îl trece pe numele său, Petruț. Aceste familii,

considerate chiaburi, au fost oarecum siliți să accepte copiii, pentru a nu fi deportați.

Calvarul satului românesc continuă. După război, cu resursele epuizate, satele comunei Olcea au avut puterea de a merge mai departe, în speranța unui orizont de viață mai bun . Țăranii avuseseră o viață grea, agravată de război, și sperau într-o îmbunătățire a condițiilor lor de viață.

Guvernul Groza promisese o largă reformă agrară. Dezideratul țăranilor de secole ,”noi vrem pământ”, avea să fie transformat de către comuniști într-un atu, pe care au știut foarte bine să-l valorifice. De fiecare dată când se dorea să se câștige simpatia țărănimii, li se promitea că vor primi pământ, acesta fiind și dorința comuniștilor în 1945, în perspectiva câștigării alegerilor; ”chestiunea reformei agrare este pârghia cu care mișcăm majoritatea populațiunii țării”.

Faptul că în 1946 lucrările de reformă agrară erau încă în faza de început , demonstrează că autoritățile nu aveau de gând să realizeze înt-adevăr o împărțire a pământurilor la țărani, lucru întărit și de faptul că la 1949 începe procesul colectivizării.

În satul Călacea au fost împroprietăriți veteranii de război, primind o holdă de 66 arii în Peștanu, doar primarul Aronea și Pârcu (venit din război cu un picior de lemn) au primit 2 holde. Iar posesiunile Bisericii Ortodoxe din Colteu și Luncă au fost naționalizate.

Ceea ce nu au anticipat însă comuniști a fost faptul că reforma agrară le-a întărit țăranilor sentimentul de proprietate, le-a trezit ”foamea” de pământ,ceea ce îi va determina ulterior,să opună o și mai mare rezistență colectivizării. Acest lucru este confirmat de nemultumirile care au culminat cu răscoalele din vara anului 1949.

Cea mai importantă cauză a răscoalelor a fost cotele, impuse de regimul comunist țăranilor pentru a plăti paguba de război către Rusia, stabilită prin convenția de armistițiu, care ”ne-a asigurat o serie de ușurări”,adică 300 milioane de dolari către URSS (dacă asta înseamnă ușurare). Cotele încep încă din 1945, când prin decizia președintelui Consiliului de Miniștrii 2339 din 19 Iulie, se hotăra ca, cultivatorii de cereale să predea satului cote de grâu, orz, secară

și ovăz. La 31 decembrie 1947,Gh. Dej afirma că s-a introdus predarea unei cote de grâu obligatorie către stat, pentru a asigura pâinea populației orășănești.

Însă cota nu era doar din grâu ci din ”tot ce producea pământul”: grâu, porumb, carne, lapte, lână etc. Erau eliberate carnete de cotă, neținându-se cont de inventarul agicol înapoiat, de condițiile de muncă grele, de recoltele slabe (în jur de 1 tonă la hectar). Când se treera, cota era luată direct de la batoză, omul nu mai avea cu ce veni acasă decât cu ciubărul (gol), pe care-l ducea de acasă să-l umple cu apă în caz de incendiu. După aceasta,grâul de cotă trebuia dus tot de către țăran la Tinca, cu carul în convoi, însoțit de un delegat.

Nu se ținea cont că producția agricolă era slabă, si că se lucra totul manual: recoltatul cu coasa, se legau snopii, care apoi erau puși cruce. Când se adunau 12 cruci la hectar era un an foarte bun (o cruce însemnând cca 100Kg), din această cauză de cele mai multe ori ,recolta nu acoperea nici măcar cota obligatorie,ceea ce îi determina pe țărani să caute cereale în satele vecine (Batărul fusese colectivizat mai devreme și nu mai aveau cote) ”mergeam din casă-n casă ca un cerșetor”.

Pentru că erau foarte mulți cei ce căutau cereale în Batăr, prețul era fixat de bătărani, iar dacă ”nu-ți convenea nu aveai ce face, că venea Ivan și lua vaca din iștalău”.

Existau echipe de colectori care veneau prin sat, intrau în case să percheziționeze, chiar și podul casei. Dacă nu putea plăti cota, luau duna (plapuma) de pe pat și o duceau la primărie. Pentru transport luau o cocie din sat, cocieșu mergea oarecum bucuros, pentru că el scăpa în ziua respectivă. Practica cea mai uzuală a sătenilor era fuga, când știau că vin după cotă închideau ușa și se ascundeau( sub pat): ”noi mâncam mălai, iar pita le-o dădeam lor”.

Colectorii erau și din alte localități. Cei mai temuți erau cei de la raion: Jolța (când auzeau sătenii că vine el ,se golea tot satul, deoarece ducea tot ce găsea), Ungur, Ivan, Ciuciu. Dintre toți, Ivan era cel mai rău, ceea ce i-a atras și prolecla Ivan cel rău.

Iertați de cotă erau doar cei care aveau copii mulți, și au luptat în război, însă oamenii de rând, fiind neinformați, au avut de suferit pentru că funcționarii descărcau cota în numele lor . Pentru 2 vaci se impunea o cotă de 400 – 500 l lapte, iar la lăptărie i se făcea o așa zisă analiză (nu exista nici un aparat de măsurare), fiind trecut la categoria a II a, astfel încât erau nevoiți să dea în plus (aproape dublul cantității) pentru a-și atinge cota. Iar sacii cu care erau duse cerealele la bază, nu li se dădeau înapoi, ci colectorul îi vindea pentru el. Această situație a durat, în satul Călacea, până în 1962 când este înfăptuită colectivizarea.

Așadar, cotele sunt principala cauză a răscoalelor țărănești, însă acestea au fost alimentate și de hotărârea guvernului comunist de a plăti în bani secerișul, și treierișul să se facă la arie, și predarea cotelor. Ei doreau ca plata să se facă în natură și treierișul să se facă în gospodărie, după ce fiecare își va fi dus acasă recolta.

La 31 iulie, răscoala țărănească a cuprins și Ucurișul. Fiind sezonul treieratului, grâul a fost adunat în stoguri, batozele erau scoase la arie, dar le era interzis să treiere. Țăranii s-au rugat de primarul Teodor Cotuna să de-a drumul la călcatulu grâului, măcar pentru ”pită”. Primarul le-a răspuns, înfuriindu-i pe țărani, ”mâncați prune și castraveți”, ceea ce a provocat o altercație cu primarul (acesta ascuzându-se într-o ladă de făină). Mai multe zeci de persoane au atacat sediul Comitetului Provizoriu, au ars arhiva și procesele verbale de impunere a cotelor și au distrus tablourile conducătorilor comuniști. Au distrus de asemenea și căminul cultural, școala, cooperativa și poarta triumfală, terorizînd pe șefii organizației comuniste din localitate și pe cei ai Comitetului Provizoriu.

S-a format un comitet de apărare, care hotărăște să opună rezistență în fața colectivizării, format din oamenii cu pământ mult:preotul Lazie Teodor, Mateoc Ioan (Tureac), Mateoc Flore, Mateoc Alexandru, Bodean Ioan și Popa Teodor (Pițu).

Securitatea, care avea informații mai dinainte despre ”agitatori”, au infiltrat agenți în pădurea din apropierea satului, dându-se drept partizani. Unul sau mai mulți din comitetul de apărare ținea legătura cu ”partizanii”, informându-i pe aceștia despre evenimente și tensiunile din sat, iar securiștii, la rândul lor, îndemnându-i la revoltă,spunându-le că ”vin americanii”.

În dimineața de 1 august 1949, când ”revoluționarii” erau obosiți, pentru că au cântat toată noaptea cântece patriotice( Deșteaptă-te române, Trăiască regele, Sfântă tinerețe legio-nară), satul a fost înconjurat de armată, miliție și securitatea din Oradea. Au fost arestați în jur de 300 de locuitori, bărbați și femei. Au fost ținuți în picioare, cu mâinile sus, în beciul primăriei (probabil capii revoltei s.n) în apă până la brâu, și în curtea postului de poliție. Cei arestați au fost trecuți prin filtre și au fost reținuți doar cei ”vinovați”.

Acțiunea de suprimare s-a desfășurat în 2 etape. În prima etapă trebuiau lichidate ”acțiunile contra revoluționare chiaburești” și împiedicarea extinderii dezordinelor în regiunile din jur, iar în faza a doua ”asigurarea treierișului și colectării în condiții normale, pe toată durata campaniei de lucru”.

Pe 3 august 1949 (Miercurea) au fost împușcați 5 dintre agitatori; Mateoc Flore – Florea Ioanii Gherii în fața școlii (pe strada principală), Mateoc Ioan a Tureacului (tatăl) a fost împușcat pe la spate, în fața fântânii lui Ciublea (azi Aiu) sub escortă; Mateoc Ioan a Tureacului (fiul) a fost împușcat pe duleul Boglii; în fața bisericii a fost împușcat Mateoc Alexandru Șumar, iar Bodean Ioan zis Gheorghia Haii a fost împușcat în fața casei lui Golea.

Preotul Lazie Teodor trebuia să fie a șasea victimă împușcată în cimitir, însă a scăpat cu viață. Există mai multe variante în acest sens: cum că ar fi devenit informator, altă variantă este că și-ar fi cumpărat libertatea cu 2000 de lei, iar o altă variantă e că, cel ce trebuia să-l împuște s-a temut de Dumnezeu, și nu a vrut să omoare un preot.

Cei împușcați au fost lăsați până la ora 16:00 pe loc. Pentru fiecare a fost făcută o ladă (nu sicriu),în care au fost puși și îngropați. Familiile capilor revoltei, au fost ridicate, în noaptea de 3 spre 4 August și deportate, cu domiciliul forțat, în Bărăgan, în total 12 familii (31 de persoane). Gospodăriile lor, cu animale cu tot, au fost date în grija primăriei,care la rândul ei, le-au dat unor familii foarte sărace din sat (culdușii).

Familiile deportate în Bărăgan, unele au fost date în ”grija” unor familii cărora li se spusese dinainte că vor veni niște oameni foarte periculoși, iar alte familii au fost lăsate pur și simplu în mijlocul câmpului, fiind dați jos din camioane fără nici o explicație. Când au fost luați de acasă nu au avut voie să ia nimic cu ei, decât hainele de pe ei.

În celelalte sate ale comunei nu au existat revolte anticomuniste, în satul Călacea doar Muscu și Laia , ”bețivii satului”, la auzirea celor întâmplate în Ucuriș, au spart cooperativa, au

luat băuturile alcoolice și au pus o masă în mijlocul drumului (acolo era granița spuneau ei), însă au fost rapid calmați de familie.

Asigurarea pâinii către populația orășenească, așa cum explica Gh Dej cotele, a însemnat însă pentru populația rurală, adică chiar pentru cei ce produceau ”pita”, lipsa alimentului de bază. Astfel că, țăranii erau obligați să meargă la oraș să cumpere pâine. În satul Călacea oamenii erau nevoiți să meargă cu bicicleta (sau pe jos) la Arad, Oradea sau Băița, pentru a aduce pâine. O aduceau cu sacii pentru 3-4 săptămâni, iar pentru a face rost de pâine trebuiau să mituiască persoane. De asemenea, de cele mai multe ori, bărbații fiind plecați la muncă la Hunedoara, această responsabilitate revenea femeilor (mamelor): ”venea mama cu sacu de pită în spate de la Tinca de la gară pe jos”.

După evenimentele din 1949, locuitorii satelor comunei Olcea au început să se înscrie în colectiv. Mai întâi, a fost realizată la 6 august 1950, Cooperativa Agricolă de Producție (CAP) Ucuriș sub numele ”Drapelul Muncii”. Primul președinte fiind Ioan Sârb (Esteme).

Au fost și dintre aceia care au refuzat vehement să se înscrie în colectiv: Floarea Petrii Ioșchii, văduvă săracă din Ucuriș, a refuzat categoric să se înscrie trândindu-le ușa în nas de fiecare dată, delegaților cu munca de lămurire trimiși să o convingă. Chemată zilnic la Olcea la ”sfat” (primărie), făcea 14 km pe jos, pentru a da ochii cu oficialii care, o sâcâiau întruna, o amenințau și o bruscau. A fost sechestrată timp de câteva zile într-o încăpere foarte stâmtă și întunecoasă, fără hrană , numai apă, să nu moară de sete. Au scos-o de acolo mai mult moartă, decât vie. Epuizată fizic și cu moralul zdruncinat, în cele din urmă a cedat și a semnat.

În satul Călacea, colectivizarea s-a realizat mai târziu decât în Ucuriș. Deșii aici rezistența anticomunistă nu a fost atât de puternică, neexistând revolte sau ”revoluționari”, totuși țăranii erau rezervați în a se înscrie în colectiv. Cei ce au refuzat au fost trimiși la muncă (cu carul) la săparea dealului de la Buzaș (între Olcea și Belfir), unde se lucra la construirea șoselei Tinca – Ucuriș, fiind puși să sape cu hârlețul, din vârful dealului și să ducă pământul în vale, unde se construia un pod. Așa au fost ”lămuriți” să semneze intrarea în colectiv: Boțoc Gheorghe, Mic Moisă, Bogluț Ioan (Ioanea Lolii), Râpan Gheorghe (Ghiurca Jetii) și Ile Moisa (Moisa Largului), care s-ar fi adresat unuia dintre copiii săi ”du-te Savetă înscrie-te că și noi ne-om înscrie numa prima dată gătăm drumul”. În 1962 când s-a încheiat colectivizarea Călăcii, au fost aduse utilaje (buldozere) și în câteva zile au terminat lucrarea.

Înscrierea în colectiv s-a făcut prin ”lămurire”, oamenii erau chemați la primărie și convinși (lămuriți) să semneze cererile de înscriere în colectiv. Nu se știe să fi fost cazuri de violență, doar șicane, adică cei ce refuzau și aveau cai și cocie, erau treziți în plină noapte și li se cerea să transporte diferite persoane la Ucuriș sau Olcea, iar când ajungeau veneau înapoi imediat, însoțiți de aceleași persoane.

Mic Teodor zis Delea Mării (tatăl lui Mic Ionel) ,a ezitat să se înscrie și după mai multe vizite la primărie a spus ”văd că chiar trebuie să mă înscriu”, iar primarul i-a răspuns ”nu-i musai, ci de bună voie” ,iar omul le răspunde ” no, dă bună voie nu mă înscriu”. L-au ținut închis toată noaptea la primărie și dimineața a semnat ”de bună voie”.

La fel ca și în Ucuriș, și în Călacea au fost doi țărani care nu au vrut nici în ruptul capului să intre în colectiv. Este vorba despre Haidu Flore (Florea Mițului) și Popa Dumitru (Mitrea Schintii).

Haidu Flore susținea că el nu se compromite cu comuniștii, refuzând orice era ”de origine comunistă”. Nu accepta nici măcar să-și transporte grâul la moară la Belfir cu mașina colectivului, ci mergea cu bicicleta, cu câte jumătate de sac de grâu. Nici măcar lemne pentru foc din pădure nu accepta, ci mergea pe vale și aducea spinii cu spatele. Unul dintre copii săi fiind angajat la GOSTAT la Tinca (la crescătoria de porci) îi mai aducea și lui câte ceva, însă se lovea de refuzul total al tatălui.

Nu s-a împăcat niciodată cu ideea că i-a fost luat pământul, de aceea nu a încetat să facă cereri de restituire a pământului. Spre surprinderea lui, a primit răspuns favorabil, însă urma să i se dea pământ undeva la marginea hotarului, el neacceptând decât ”holdele de la tata”.

Exemple de acest fel au mai existat, unii care nu au putut fi lămuriți nici cum să intre în colectiv, din satele vecine Cociuba, Petid, Olcea au primit pământ în hotarul Călăcii în locul numit la Hodișelani, pământul primit de satul Hodișel în hotarul Călăcii în urma reformei agrare din 1923.

Haidu Flore a rămas necolectivizat până la moarte, deși în urma șicanelor (povestea că era chemat la primărie unde încercau să-l intimitedeze, sau alteori l-au călcat pe picioare) uneori avea tendința de a se lăsa ”lămurit”.

Popa Dumitru (Mitrea Schintii), cel de-al doilea țăran ce se opunea intrării în colectiv, nu era chiar atât de intrasegent, el având cocie și cai, însoțea uneori colectorii de cote cu cocia, să ducă la primărie lucrurile adunate de aceștia din sat. Repulsia și resentimentele sale s-au datorat faptului că a executat o pedeapsă de 3 ani de închisoare, deoarece l-a ajutat pe Sârb Gheorghe din Girișul Negru, căutat de comuniști pentru rebeliune.

În anul 1955 ,în satele vecine, Berechiu (jud. Arad) și Giriș existau ”legionari” (de fapt capi ai revoltelor țărănești anticomuniste) care se ascundeau prin pădure și pe hotar, fiind căutați de securitate. Aceștia aveau rudenii sau prieteni în Călacea. Cei suspectați că îi ajută pe fugari cu mâncare sau le oferă cazare, erau duși la primărie cu mașina neagră a securității.

În satul Berechiu era ”legionarul” Haiduc Mihai zis Bucși, care avea rudenii în Călacea pe Lucaci Petre zis Mura și prieten pe Boțoc Gheorghe. Cei doi au fost duși la primărie, iar Lucaci Petre a întrebat pentru ce au fost aduși, moment în care ofițerul de securitate s-a enervat și la pălmuit pe ”Mura, care era om bătrân”. Bucși a fost prins în cele din urmă, fiind surprins într-un lan de porumb de către paznicul de câmp (cios), care a anunțat imediat primăria, iar aceștia securitatea,care a înconjurat lanul de porumb. L-au somat să se predea, că nu i se va întâmpla nimic, dar neavând încredere în comuniști, înarmat cu un revolver, deschide focul, în schimbul de focuri este rănit, iar securitatea l-a îngropat de viu, chiar în lanul de porumb (de fapt a fost îngropat în cimitir, fără slujbă, iar groapa a fost săpată de un soldat).

Un alt exemplu în acest sens este cel al lui Sârb Gheorghe din Giriș, anticomunist convins, implicat în revolta din Giriș, rudenie prin alianță cu Țărău Teodor (Toderea Hidii, tatăl d-lui ing. Țărău Teodor), și prieten cu Popa Dumitru (Mitrea Schintii), era urmărit și căutat de securitate. Acesta călătorea mult la Beiuș și Arad, iar în trecere, rămânea peste noapte la cei doi mai sus amintiți, precum și la Meșter Teodor zis Dinu (îi cumpăra țigări). Popa Dumitru, știut ca anticomunist, îl ascundea în podul casei și cumpăra ziare (acest lucru fiind bătător la ochi, deoarece el nu știa să citească) pentru a fi ținut la curent cu ceea ce se întâmplă în țară, iar Țărău

Teodor ”îl culca în camera de la uliță”.

Sârb Gheorge a întocmit un jurnal în care notase persoanele care l-au ajutat (probabil promițându-le avantaje). Urmărit fiind de securitate, undeva în zona Crișului Negru, între Tinca și Gurbediu, ca să scape s-a aruncat în Criș, însă a pierdut jurnalul pe care l-au găsit ofițerii de securitate. În jurnal erau notați cei trei, plus încă alte 10 persoane din Giriș. Lotul ”Sârbu” a fost condamnat de judecătoria Oradea la închisoare, cu pedepse între 1 și 25 de ani, fiind considerați ”deținuți politici”; Țărău Teodor – 1 an, Meșter Teodor și Popa Dumitru câte 3 ani, toți cu executare.

În anul 1950 s-a trecut la organizarea administrativ-teritorială calchiată, după modelul sovietic, în raioane și regiuni, între 1950 – 1968 cele patru sate ale comunei Olcea făceau parte din raionul Beliu, iar după 1968 au trecut în componența județului Bihor.

Organizarea administrativă din 1950 a însemnat și mutarea primăriei din Ucuriș (motivul fiind distrugerea primăriei și arhivei în 1949 în timpul revoltei) la Călacea, având sediul pe locul actualei Grădinițe de copii. Sediul primăriei era o casă (numită de localnici casa satului) cu trei camere si coridor. Primul primar din Călacea a fost Țapiș Teodor (Usturoiu) deși avea doar două clase, ”când au venit comuniștii au numit în conducere oameni fără pregătire”.

Sediul primăriei este mutat apoi la Olcea,din considerentul că este situat mai central, între satele comunei și pe drumul de legătură Tinca – Ucuriș. Acest eveniment a avut loc in timpul mandatului primarului Bora în 1958.

În anul 1962 se încheia procesul de colectivizare și în satul Călacea. Primul președinte al CAP –ului a fost Gomboș Gheorghe (Ghiurca) 1962 – 1967. Fiind la început, încă se muncea cu animalele și carul, randamentul muncii fiind foarte scăzut. Autoritățile centrale, raionale, fiind nemulțumite de prestația ”tovarășului Gomboș”, au hotărât convocarea unei adunări generale a membrilor CAP-ului Călacea și Olcea în 1967, ocazie cu care cele două CAP-uri sunt unite, având sediul la Călacea. Adunarea a avut loc în pădurea dintre Olcea și Călacea, și din partea Călăcenilor a fost propus ca președinte al celor două CAP – uri unite bocșe Flore (Șoie), care

ulterior va da dovadă de instinct de lider și reale calități manageriale.

Anul 1962, primul an de colectiv, a fost și ultimul an în care li s-a dat voie oamenilor să își taie fiecare grâul din holda lui, acest lucru ”lămurindu-i pe unii că, comuniștii nu sunt chiar atât de răi: ”a fost primul an după impunerea cotelor când nu a mai trebuit să cerșim după grâu și pâine prin alte părți”. După 1962 pămâtul este lucrat la comun.

Venirea la conducerea CAP-ului a lui Bocșe Flore a însemnat începutul” epocii de aur” pentru satul Călacea. În 1970 se înființa SMT-ul, dotat cu tractoare UTB și utilaje agricole, astfel luând naștere și prima ”promoție” de tractoriști: Treaba Teodor (Brișca), Vlad Teodor, Huț Cornel, Mic Ioan(Ionel), Treaba Constantin (Costea), Ile Teodor (Mititelu), Todor Gheorghe (Gheorghia Fanii), Ilonca Gheorghe, Crăciun Sive (Dila) și Madear Teodor.

Responsabil la SMT era Mic Gheorghe (Sula), pontator în același timp, se ocupa cu încheierile de lună și măsura cât a muncit fiecare tractorist. Tot el se ocupa și cu aprovizionarea cu combustibil, pentru fiecare campanie agricolă primind o anumită cantitate de motorină ,pe care dacă nu o consuma, se considera că ori nu s-au făcut lucrările ori au fost făcute superficial, așa că, uneori, motorina era aruncată pur și simplu în vale, doar pentru a putea raporta datele pe care le aștepta partidul.

Prima măsură luată de Bocșe Flore a fost mărirea plății pentru ziua de muncă de la 50 de bani /zi la 3 lei/zi (1969), 5 lei în 1973 și 10 lei după 1980.

În 1973 directorul direcției agricole Bihor, Laza Gheorghe, îi propunea lui Bocșe (văzând că e gospodar) cultivarea de roșii hibride pentru semințe. Propunerea era pentru 1 ha, însă Bocșe insistă pentru 3 ha, exprimându-se că ”dacă nu imi dați 3 ha nu-mi dați nimic”. A fost momentul în care colectivul a început să prospere. S-a construit barajul pe Valea Ucurișului (1973 – 1974) pentru irigat.

Fiecare femeie avea o porție, patru rânduri, în jur de 1000 de plante de roșii,pe care trebuia să le îngrijească. Se plantau roșii ”mamă” și ”tată”. De la plantele tată erau recoltate florile în fiecare dimineață, se desfăcea pistilul, care apoi era uscat, măcinat și apoi cu praful obținut erau polenizate artificial (cu pipeta, fiecare floare în parte) florile de la plantele ”mamă”. De la pregătirea răsadului și până la obținerea semințelor, era prezent în rând cu oamenii, un inginer

trimis de la Oradea, care supraveghea toate etapele. De supravegherea și îndrumarea muncii se

ocupau 2 inginere, Avram Floare și Bocșe Maria ajutate de 2 tehniciene, Mateaș Ana (Nuța Nișcului) și Mic (Balaj) Dorina (Dorina Sulii).

Succesul obținut cu roșiile i-a încurajat să extindă legumicultura. De asemenea profitul mare a făcut ca munca la zi să fie plătită cu 20 și chiar 25 lei/zi.

În anul 1974 au fost construite grajdurile pentru vaci, 3 grajduri la Călacea și două la Olcea. La Călacea s-a concentrat mai mult pe tineret bovină, asta însemnând un nou succes pentru CAP. Acest lucru l-a determinat pe președintele Bocșe să construiască un grajd și pentru porci, CAP-ul Călacea devenind unul dintre cele mai importante CAP-uri din județ.

Dintre toate reazlizările însă, momentul de referință al anilor comunismului rămâne anul 1976, în luna Iiunie, la Ucuriș poposind, în vizită de lucru, ”tovarășul” Nicolae Ceaușescu. Acesta deplasându-se cu elicopterul de la Beiuș la Oradea, s-a oprit la Ucuriș să viziteze lanurile de grâu în zona de deal. Era însoțit de ministrul agriculturii Petre Găvan, Ilie Verdeț, prim secretarul județului Bihor, Gheorghe Blaj, directorul Direcției Generale Bihor Gh. Laza, primarul comunei, Teodor Mateoc și președintele CAP Ucuriș, Popa Ioan.

În 1975 a fost construită brutăria Călacea, astfel încât vremurile în care oamenii erau nevoiți să meargă cu sacul la oraș după pâine au fost uitate. Fiecare familie primea 30 de bonuri de pâine într-o lună (1 pâine =3kg), având în fiecare zi pâine caldă și moale. La începutul fiecărei Lluni venea la ușa omului, Bogluț Ioan (Lola) și Ile Ioan (Ioanea Largului) și împărțeau bonurile. La brutărie munceau Mic Mărioară (Beji) –care a renunțat la recomandarea medicului, deoarece contactase un microb-, Ștean Teodor (Jabghii) ca și fochist, Ile Teodor (Delițoi) fochist, Pantea Teodor (Delea Manii), Ștefan Mărioara (Mărioara Ghiurghii Vetii), Gavra Floare (Floarea Firii).

CAP-ul Călacea avea magazin de pâine, ouă (la Călacea exista și o fermă de pui), tăieței și carne în Oradea, Mic Florica (a lu Bejii) era vânzătoare. Se stătea la rând, ca peste tot de altfel, până venea mașina colectivului cu marfa. Pâinea de Călacea era la mare căutare, ”cu o pită deschideai orice ușă”.

Întrucât exista brutărie, dar făina trebuia să o aducă din Tinca, în 1978 – 1979 ,se

construiește moară la Călacea, responsabil fiind Ile Ioan (Ioanea Țâcului).

Dintre toate avantajele pe care le-a adus CAP-ul satului Călacea, de departe se remarcă cultura sorgului. Sorgul, o plantă rezistentă la secetă, nepretențioasă la sol, s-a adaptat foarte bine în pământurile comunei. În 1968 -1969 președintele CAP-ului trimitea la Salonta (singurul CAP ce cultiva sorg în județ) câțiva oameni: Ile Teodor (Delcea), Clitan Teodor, și Ilonca Gheorghe ca să învețe să facă mături (cei patru au deprins repede meșteșugul). CAP-ul însămânța sorgul (tătarca), oamenii îngrijeau cultura și recoltau, iar apoi, pe timpul iernii se făceau mături la CAP în seră (construită inițial pentru plante, apoi ca și crescătorie de pui, și-a găsit menirea ca atelier de mături), unde aproximativ 200 de oameni făceau mături.

Trecerea la acordul global, după 1970 (adică plata muncii nu se mai face în bani ci în natură, cotă parte – 10%), face ca sorgul să cunoască un avânt și mai mare. Măturile nu se mai confecționează la CAP, ci acasă în gospodăria omului. O mătură costa echivalentul unui litru de benzină (adică 3 lei) și erau vândute prin CAP, care încasa 50 bani/bucată. Așa au ajuns locuitorii Călăcii să producă chiar și 10.000 de mături (pe familie) într-un an,ceea ce le asigura un venit consisten,t din care si-au reconstruit casele, și-au cumpărat mașini (Dacia) și și-au trimis copiii la scoală la oraș.

Având în vedere că în urmă cu 30 de ani (1950 – 1962) călăcenii mergeau la lucru la GOSTAT la Batăr,pentru 7 lei/săptămână, unde dormeau în paie, în grajduri,cum a fost cazul lui Mic Moisă (a Ciutichii), Iagăr Petru (Pătru), Ile Ioan (Ioanea Ghiurchii Țîcului), Balaj Petru (Clociumbu), Hodiș Teodor (Toderea Lichii lu Hodiș) etc, toți cu vârste între 12 – 15 ani. Sau la combinatul siderurgic de la Hunedoara (1950 – 1956), unde Mic Moisă la 16 ani, când a apărut în fața comisiei medicale i se spune ”mergi acasă și mai mănâncă”, le răspundea ”de asta am venit de acasă, că nu este ce mânca”, este lesne de înțeles de ce perioada colectivului (comunistă) pentru generația aceasta este ”Epoca de aur”. Ba mai mult, s-a ajuns acum în perioada anilor 1970 – 1980, să vină oamenii din alte părți ale județului să lucreze la CAP, așa cum fusese ei înainte la GOSTAT.

Dezvoltarea CAP-ului a continuat, luând ființă alte unități de producție: secția de sudură,

fierăria, ateliere de tăieței și de tâmplărie. Se avea în vedere spre sfârșitul anilor ’80, chiar construirea unei fabrici de produse lactate.

Calitățile manageriale și relațiile președintelui Bocșe (se vorbește în folclorul local că avea linie telefonică directă cu Bucureștiul) și dezvoltarea exemplară a CAP-ului Călacea sub conducerea sa (al doilea CAP din județ sau chiar la egalitate cu Salonta), a determinat conducerea județeană ca, în anul 1984,să unească și CAP-ul Ucuriș cu Călacea, sub conducerea lui Bocșe Flore.

Înflorirea economică a satului Călacea, a făcut ca numeroși tineri să aleagă să se stabilească în sat, ba mai mult unii care se stabiliseră la oraș (Arad, Oradea) să se întoarcă, astfel că la începutul anilor `90, școala Călacea avea clase cu un efectiv de 23 – 30 elevi.

Dezvoltarea economică a satului Călacea s-a matearealizat și sub aspectul modernizării satului, în ceea ce privește utilitățile. Astfel, înainte de anul 1960, în sat nu exista decât 2 fântâni, iar fiecare gospodărie avea tău (băltoacă) pentru a strânge apă pentru vite. Oamenii mai învârstă își amintesc că atunci când erau copii, beau apă din ”urma boului”.

Lipsa apei în sat s-a reflectat și în folclorul local, Elisabeta Pavel, cântăreață de muzică populară, din Giriș, cânta ”merge-o dracu-n Călacea că nu-i apă de băut și nici feciori pe sama mea”.

Începând cu anul 1960, comuniștii au extins rețeaua de apă și în satele Călacea și Olcea, aceasta fiind privită ca o mare realizare pentru locuitorii satului. Comuna Olcea este situată într-o regiune cu apă freatică la mari adâncimi (fântânile din Călacea fiind săpate la 25 m adâncime), toate încercările de forare a unui puț la Olcea, au fost sortite eșecului, întrucât nu s-a putut trece de un strat de piatră foarte dură cu nici un burghiu, situația repetându-se și în 2001. Localnicii din Olcea își amintesc că ”beau apă spânzurată ” ,adică se strângea zăpadă într-un sac ce era agățat de grinda casei, apa scurgându-se într-o căldare.

Lucrările pentru aducțiunea conductei de apă de la Belfir s-a făcut manual. Nu a fost o muncă ușoară, însă a meritat. Șanțurile săpate manual, aveau și adâncimi de 2 m. Fiecare cap de familie a avut de săpat un anumit număr de metri liniari (porție). Când s-a ajuns cu conducta în sat, fiecare a săpat șanțul în fața casei lui. Racordarea la rețea s-a făcut însă, contra

cost, și mulți nu și-au permis atunci racordarea, pentru aceștia au fost realizate cișmele din loc în loc. Astfel că și folclorul s-a schimbat, la ”ștab” la Susag se cânta acum ”fetele de la Călacea beau apă de pe conductă și gura le ele pute”.

În 1973 este introdus curentul electric. În 1974 într-un inventar al aparatelor electrice și electronice situația era următoarea:

Situație apărută într-o lucrare închinată partidului comunist

”ceea ce denotă încă o dată condițiile deosebite de trai ale țărănimii, ne arată încă odată că politica partidului de transformare, urbanizare a satelor este justă”. Chiar dacă e numai propagandă, trebuie să recunoaștem că electrificarea a fost o mare realizare.

Asfaltarea drumului, 1975 – 1976, este o altă mare realizare a perioadei comuniste. Această lucrare s-a realizat cu ajutor financiar sătesc. Fiecare familie a contribuit cu 100 de lei, pentru motorina mașinilor ce aduceau piatra. De asemenea, mai trebuiau să participe ca forță de muncă la încărcarea mașinilor din Criș. Înainte de asfaltare, drumul era de pământ, impracticabil, mai ales când ploua.Drumul era mai jos decât nivelul șanțului, între Călacea și Olcea nu se circula pe drum,ci pe cale prin pădure, iar mașina colectivului nu intra în sat, pentru că se împotmolea. Să treci drumul la vecinul de vizavi, se făcea pe o cale din tulei (tulpini de porumb). Realizarea asfaltării credem că a fost încununarea președintelui Bocșe.

În toată perioada comunistă, fiecare familie avea dreptul la 30 arii de pământ,pe care-l folosea în interes propiu. Întrucât nu le era suficient (mai ales după ce au început să manufacturieze măturile acasă) erau arate drumurile forestiere, și se semăna sorg.

La început s-a permis o singură vacă de gospodărie pentru trebuimțele personale, dar spre sfârșitul anilor `80, în satul Călacea ”ciurda satului” (cireada) număra cca 800 vaci, adică câte 3-4 vaci de gospodărie. Vițeii nu puteau fi sacrificați, însă erau preluați de CAP, la prețul pieții. De asemenea,prin primării, se contractau așa numitele contracte pentru porci, adică primăria încheia un contract prin care cetățeanul se obliga să crească un porc pentru stat, la prețul stabilit de stat.

În condițiile în care la oraș se stătea la coadă pentru orice, se oprea curentul electric, gazele și apa, iar căldura (iarna) pentru populație cu porția, în comuna Olcea, dar mai ales în satul Călacea existau din belșug de toate: pâine proaspătă în fiecare zi ( copiii mergeau la brutărie și dacă la atingere era pâinea rece sau tare,așteptau până la următorul cuptor), curentul nu se oprea aproape deloc pentru că era nevoie de energie electrică la ferma de pui (de unde atunci când doreau,fiecare își aduceau pui și ouă), iar toamna se împărțeau lemnele de foc, epoca comunistă va rămâne în memoria acestei generații ca ”epoca de aur”.

Anul 1989 și evenimentele sale au cuprins și satele comunei Olcea. Fuga dictatorului a descătușat ”curajul” tinerilor, în special Clitan Dan și Hâpa Flore, care au tăiat stema din steagurile școlii, plimbându-se prin sat și strigând libertate. Cei mai în vârstă stăteau în fața televizorului neclintiți, înmărmuriți, neștiind ce să facă; să se bucure că au scăpat de dictatură sau să privească cu teamă viitorul, pentru că nu știau ce le va rezerva democrația. Imaginile de la televizor grăiau un cuvânt parcă rostit în lumea satului cu nod în gât, ”Libertate”. Prin ochii copilului de 8 ani, cât aveam eu în 1989, care până atunci nu a auzit decât ”mânca-l-ar moartea pe Ceaușescu sau mănâncă-l ciuma”, era greu să conștientizeze cuvântul libertate. Astfel,libertate pentru noi, copiii, însemna libertatea de a rupe portretul Ceaușeștilor din manualele școlare și afișarea lor în cotețul porcului, și desigur renunțarea la cravata roșie, pentru care doamna învățătoare ne-a pedepsit de atâtea ori fie că nu o aveam, fie că nu e călcată.

Pe 16 Decembrie 1989, familia mea participa, împreună cu alte rudenii, la tăierea porcului în familia unchiului meu, Mic Moisă. Erau în jur de 15 persoane, când a venit cineva și a strigat ”a fugit dictatorul”, toți au crezut că e o glumă. Au aprins televizorul și toți stăteau în fața televizorului, cu răsuflarea tăiată.

A urmat perioada de tranziție a anilor `90, când CAP-urile s-au desființat, bunurile colectivului fiind valorificate și împărțiți bani fiecărui cetățean (președintele comisiei de valorificare a bunurilor, Purceag, a devenit cel mai bogat om din sat în perioada imediat următoare, însă cum spune o vorbă din popor ”cum au venit, așa s-au dus”).

În satul Ucuriș au intrat oamenii în grajduri și au luat vacile de lanț și le-au dus acasă. Au fost și dintre aceia care la colectivizare au intrat cu mâna goală, iar acum strigau ”să nu rămână

piatră pe piatră” și cam așa s-a întâmplat.

Tranziția și-a pus amprenta foarte puternic pe evoluția social economică a satelor comunei Olcea, astfel că din gloria de altădată, nu a mai rămas decât amintirea. Anii `90 sunt caracterizați de retrocedarea pământului. Prin legea 18/1991, guvernul reîmproprietărea cetățenii, eliberând titlurile de proprietate, valabile și azi. Însă retrocedarea pământului nu a însemnat pentru populație ceea ce credeau ei, adică o îmbunătățire a situației economice a gospodăriei, ci din contră. Deși acum aveau pământul, nu aveau tractoare, până după anul 2000,majoritatea locuitorilor efectuau muncile agricole folosindu-se de animale (cai), lucru confirmat de existența în stava satului a peste 200 de cai.

În perioada 1995 – 1999, a existat o oarecare revigorare economică, datorită cererii de mături, ceea ce a permis locuitorilor să investească în mașini și agregate agricole, astfel, caii au fost înlocuiți cu tractoare . Însă situația nu a mai durat mult,pentru că fiscul a impus taxe exorbitante pentru prelucrarea sorgului (erau necesare autorizații pentru confecționarea și vânzarea măturilor), situație care i-a determinat pe cei mai mulți să renunțe la această ”meserie”. Din 1997, fostul CAP din Olcea (grajdurile),a fost preluat de un investitor italian, care a deschis o fabrică de mături, de altfel până nu demult, singura unitate de producție ce oferea locuri de muncă. Astăzi, afaceristul italian, cumpără toată producția de sorg pentru fabrica sa.

Lipsa locurilor de muncă, starea deplorabilă a drumurilor i-au determinat pe tineri să emigreze la oraș sau în străinătate, accentuându-se procesul de îmbătrânire demografică.

O revigorare social-economică a comunei s-a cunoscut după 2004,când Florin Bocșe (nepotul lui Bocșe Flore) a câștigat alegerile pentru primărie, ca și unchiul său ,denotă calități manageriale, acest lucru fiind demonstrat de faptul că din 2004 până în prezent a fost reales de fiecare dată în fruntea Primăriei. În timpul mandatelor sale au fost reabilitate drumurile comunale, s-a asfaltat drumul Olcea – Hodișel, s-a arătat foarte interesat de școală, reabilitând localurile școlilor din toate satele comunei, ba chiar în Olcea s-a construit un corp nou de școală cu 4 săli, grupuri sanitare și laboratoare. De asemenea s-a construit un local nou pentru căminul cultural din Olcea, iar din 2007, de când România a intrat în UE, primăria a depus o serie de proiecte cu finanțare europeană, care au îmbunătățit utilitățile și infrastructura.

III. Biserica și școala

III. 1 Biserica.

Lăcașele de cult au apărut pe aceste meleaguri odată cu creștinismul, inițial majoritatea construite, probabil, din lemn,sau având pereții confecționați din nuiele împletite, interdicțiile silindu-i pe români să nu-și înalțe biserici de zid, construind, însă, din lemn, frumos, trainic, adăugând cu fiecare etapă istorică alte elemente, care au îmbogățit repertoriul artistic al civilizației noastre populare.

Biserica reprezintă mărturia tenacității poporului român, care, în vremuri vitrege, a știut să-și păstreze tradițiile, specificul său de viață, credința și limba străbună, stând neclintit în bătaia atâtor vânturi, n-a cedat niciodată presiunilor, menite a-l dezmoșteni de trecut, ori a-l desființa ca națiune.

Importanța bisericii este dată și de poziția sa în vatra satului. În toate satele,biserica ocupă locul central, astfel încât să domine satul prin așezare (prin proporții nu prea putea). Deasemenea biserica are și o funcție de pază, din turnul bisericii puteau fi observate viiturile de apă, invaziile de lăcuste, incendiile etc, clopotele alertând cu rapiditate întreaga comunitate sătească.

Cel mai vechi lăcaș de cult din cuprinsul satelor comunei Olcea, a fost în Ucuriș, unde conform tradiției, în ”ceala sat” mica comunitate de locuitori ”fiind frați cu pădurea” și-au costruit o biserică integral din lemn de stejar și grinzi groase,dispuse orizontal, în coadă de rândunică, și păstorită de preot Ioan din Șiad.Planul ei este clasic pentru bisericile ortodoxe din lemn, cu: altar, naos, pronaos și clopotniță pe partea dinspre apus.

În 1752 are loc Vizita canonică a lui Melentie Covaci în zona Bihorului, prilej cu care se vor face unele notări despre parohii. Astfel,în Ucuriș,era o biserică de lemn acoperită cu șindrilă, la fel și în Călacea, Olcea, Mărăuș, iar în Chișlaca, Beliu și Șiad erau din lemn acoperite cu paie.

În 1786 s-a făcut conscrierea bisericilor din districtul Oradea. În această conscriere se poate

observa faptul că parohia Ucuriș avea o biserică de lemn, cu preot slujitor și un număr de 86 de case, iar filia Bodiu nu avea biserică proprie și nici preot, ei aparținând de parohia Ucuriș. Hramul bisericii era ”Adormirea Maicii Domnului”, preluat și de biserica de azi.

Iconostasul era construit din scândură de brad, foarte simplu și era acoperit deasupra ușilor cu prosoape albe, lucrate de mână. Avea trei uși, una puțin mai mare la mijloc, care se deschidea în două părți numită ”împărătească”, iar în părți două mai mici ”diaconești”. Erau doar trei icoane: icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului și Cina cea de Taină.

Interiorul bisericilor de lemn se remarcă prin prezența unei largi game de elemente decorative, pictate sau crestate; credem că bisericile din cele patru sate nu au făcut notă distinctivă. Tematica iconografică este comună tuturor bisericilor de lemn din Bihor, ea fiind realizată pe pereți de bârne,după ce, în prealabil, erau neteziți cu un strat subțire dintr-un amestec de var și ghips, iar la intersecția bârnelor, prin lipirea unor fâșii de pânză de cânepă sau in. Scenele biblice ale ”Răstignirii” erau completate cu imaginile trinității: Dumnezeu Tatăl, Isus Cristos și Duhul Sfânt și ,deasemenea ,Maica Domnului, iar în medalioane ,cei patru evangheliști. De la nord la sud, pereții aceleași încăperi sunt pictați cu portretele sfinților părinți ai bisericii răsăritului.

La 1884, călugărul ungur Nagy Șandor, spunea că Ucurișul este satul cel mai răsărit din zonă, iar despre biserică,spunea că este zugrăvită în culorile naționale românești.

În cadrul comunităților tradiționale, biserica era cea care anunța perioadele unei zile, prin clopot. Clopotul, nu era numai un element de anunțare a orelor zilei, ci era și sistemul principal de comunicare între oameni, a diferitelor evenimente.

Clopotele însemnau,în cadrul comunității, acel sunet care acoperea întotdeauna hărmălaia acelei vieți intense, un sunet care nu era niciodată confuz. Clopotele erau în viața de toate zilele ca niște duhuri bune, care avertizau și care, cu glasul lor familiar, vesteau ba jale, ba veselie, ba liniște, ba neliniște, care chema sau îndemna,întotdeauna,oamenii știind ce înseamnă,când zăngănesc sau când sună.

Clopotele erau folosite pentru punctarea momentelor zilei (dimineață, amiază, seara), în

sărbători, și duminica, și pentru semnalizarea morții (aceasta se face codat, comunitatea putând ști dacă cel mort e bărbat sau femeie, după modul cum sunt ”rupte” clopotele). Deasemenea, mai erau folosite pentru protejarea și înlăturarea ”duhurilor rele”, a furtunilor sau anunțarea incendiilor.

În 1899, biserica din Ucuriș avea un nou clopot pe care este inscripționat:”s-au gătitu pe spesele Bisericii Ortodoxe din Ucuriș”. Noul clopot are 150 Kg, fiind fabricat de firma germană Hӧning din Arad.

În anul 1900, satul Ucuris avea 1264 de enoriași. În 1909 au început zidirea noii biserici, cu contribuția benevolă a credincioșilor, care a durat până în 1911. Biserica veche de lemn a fost dezmembrată, iar lemnul a fost folosit la construirea unui găbănaș pentru cereale la casa parohială. Construirea noii biserici a primit aprobarea din partea Consistoriului din Oradea, pe 24 martie 1909 cu numărul 851.

În 1929 s-a făcut un clopot nou, de 250 Kg, tot la firma din Arad, pentru care s-au plătit 40.000 lei și s-a dat spre topire clopotul mic de 50 Kg. Clopotele au fost sfințite pe 5 iunie 1930 de protopopul Ioan Catone din Tinca.

În 1923, se execută tencuiala exterioară, cu o cheltuială de 28.000 lei, iar în 1930,se face zugrăvirea în interior pentru 22.000 lei, tot din contribuția benevolă. În 1937, cu ajutorul senatorului Iosif Bica, biserica este pictată (pictură în ulei, în stil oriental) cu scene biblice: Nașterea mântuitorului, Isus Cristos în templu la 12 ani, Botezul Domnului, Rugăciunnea din grădina Ghețimani, Răstignirea și învierea. Pe boltă este Isus Cristos Pantocrator și Sfânta Treime, iar în altar Cina cea de Taină și Sfinții Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan. Pe bolta din altar este pictată Maica Domnului pe tron. Tot atunci s-a făcut iconostasul din lemn cu ornamente frumos lucrate.

De-a lungul timpului, biserica a suferit mai multe lucrări de reparație și întreținere. În anul 1994, în fața bisericii s-a ridicat o troiță în cinstea eroilor neamului.

Lista preoților care au slujit în parohia Ucuriș este deschisă de un anume Ioan din Șiad care a slujit între 1480 – 1500. După el a urmat un anume Florian, neștiindu-se mare lucru despre el,

fiind amintit doar în pomelnicul preoților. Urmează o perioadă neagră în această listă, în care, prin parohie,au trecut mai mulți preoți misionari din părțile Aradului, deoarece, sublinia Roman Ciorogariu, preoții erau puțini la număr și persecutați (un preot la 5-6 sate).

La mijlocul secolului al XVIII lea și începutul secolului al XIX lea, sunt amintiți doi preoți în însemnările de pe cărțile de cult, astfel în 1747 este amintit ”popa Ionu”, iar celălalt ”Moise – paroh satului Ucuriș”.

Între 1853 – 1856 preot paroh este Mihail Popoviciu, urmat de Damaschin Pop, până în 1862, când moare, iar parohia este preluată de Mihail Popoviciu și Petru Popoviciu până în 1869. Între 1869 – 1871 parohia este suplinită de preoții din satele vecine, Olcea, Șiad, Ciuntăhaz. În 1872 parohia are un nou preot, pe Ioan Crișanu,care slujește până în 1874.

Zaharia Țiereu preia parohia în 1876 și slujește până în 1884. Din 1885 vine Petru Suciu din Sepreuș (Arad), care va slujii până la pensie, în 1889. După el urmează Alexandru Popovici, până în 1923. Din 1924 îi urmează Anania Sârbu,din Girișul Negru,care slujește până în 1947. În 1948 este numit Lazie Teodor,care slujește până în 1976, când paroh este numit Florian Țenț, din Fonău, însă în urma unor probleme de comportament, este mutat în satul natal, fiind înlocuit cu Petru Ardelean, care slujește până astăzi.

În satul Olcea, tradiția locală spune că, undeva prin 1750,în cimitir exista o bisericuță făcută din împletituri de nuiele și lipită cu pământ. Având în vedere, așa cum am subliniat încă de la început, că,bisericile de lemn românești erau înconjurate de morminte și din lemn și pereți din nuiele, putem da crezare acestui ”folclor” local.

Cert este faptul că în 1864, parohul Vasile Leucuța scrie o cronică a bisericii, în care nota existența unei bisericii construite în 1775 și că ”la sfințirea ei au fost mulțime mare de popor și preoți și mare petrecere”,

Pe ”Valea Satului” există un loc cunoscut de săteni ”Bisericuța”, se pare că toponimul provine de la existența în acel loc a unei mănăstiri, a cărei existență este plasată înainte de 1526. Oarecum și acestei supoziții îi poate fi dată crezare,deoarece, odată cu colectivizarea, când se ara cu tractoarele, au ieșit la suprafață bucăți de cărămizi, pietre, și cioburi de ceramică.

În anul 1824, din ”Cronica” amintită, aflăm că biserica a suferit o reparație la acoperișul de șindrilă, meșter fiind Mateaș Costan din Călacea. În anul 1866, turnul bisericii este dărâmat de o furtună în ziua de Precup și este refăcut. În anul 1882,fundația bisericii este reînoită, din piatră, iar în 1902 se zidește un turn de cărămidă existent până astăzi. Între 1946 – 1949, din contribuția–benevolă a enoriașilor este construită o nouă biserică din cărămidă, pe locul fostei biserici din lemn.

De la vechea biserică s-a păstrat iconostasul cu icoane grecești de mare valoare istorică și artistică. În 1972 este acoperită cu tablă și zugrăvită. Între 1994 – 1995, deoarece ”Bisericilor se cade să strălucească întocmai ca niște lumânări în lume”, sub păstorirea preotului Dumitru Tocuț, biserica a fost tencuită în exterior în terasit, iar interiorul a fost împodobit cu o frumoasă pictură murală. Iconostasul vechi a fost înlocuit cu unul nou, sculptat în lemn de stejar. Acum biserica apărea ca o adevărată Biblie în imaginii, pe înțelesul tuturor.

Biserica din Olcea, în 1799, avea două clopote. Unul se păstrează până astăzi, și este inscripționat cu litere slavone ”Clopotul este făcut de satul Olcea în 1799 agonisita săracilor în birăirea lui Todericiu Toder, numele clopotarului Ioan”. Pe celălalt clopot era inscripționat: ”Kesfult Nagy Varandos. Horner Henrik altala 1842”, acest clopot fiind rechiziționat de unguri în primul război mondial și topit pentru confecționarea proiectilelor.

În anul 1923, sătenii au cumpărat un alt clopot, fabricat la București la fabrica Nicolae Ionescu.

Lista cu preoții slujitori din Olcea începe cu preotul Gavrilă Popa din Cresuia, care a slujit până în 1816. Între 1816 -1818 nu este preot, probabil, la fel ca și în Ucuriș, în această perioadă activând preoți suplinitori din satele vecine. Din 1818 până în 1855 servește aici preotul Mihai Șerb, din Ucuriș, și Damschin Șerb ,ca și capelan (tată și fiu). Între 1855 și 1863 activează preotul Teodor Popoviciu din Saca, pentru ca, din 1864, parohia să fie păstorită de preoții Gheorghiu Bronțu din Cociuba Mare, Aron Dagău din Călacea și Petru Popoviciu din Ucuriș.

Între 1864 și 1905 servește vrednicul Vasile Leucuța din Șiad, cel despre care în preajma unirii se scria că prezintă atitudini de mare român. Până în 1933 parohia are preoți suplinitori, când preotul Nicolae Turla din Husasău de Tinca, preia slujba preoției, păstorind până în 1942. Din 1942 până în prezent au mai slujit preoții: 1942 – 1945 Gheorghe Abrudan;

– 1945 – 1950 Octavian Niveld;

– 1951 – 1960 Dumitru Vucșan;

-1961 – 1967 Serafim Jora;

-1967 – 1970 Sextil Sasu;

-1971 – 1987 Ionel Florea Pană;

– 1986 – 2000 Dumitru Tocuț;

– 2000 până în prezent Mircea Pavel.

În satul Călacea, preotul Vasile Marian a realizat în 1968 un scurt istoric al bisericii ortodoxe din Călacea. În această lucrare (de doar o pagină) se afirmă că prima biserică a fost construită în jurul anului 1800. Este greu de crezut însă că, într-un sat ”locuit dintotdeauna de români care au avut religia creștină ortodoxă” să nu fi existat biserică,decât atât de târziu. În acest sens, amintim faptul că în 1752, la vizita canonică a lui Melente Covaci în Bihor, este consemnată și Călacea,ca având o biserică din lemn acoperită cu șindrilă. Așadar, atunci când Vasile Marian, paroh al bisericii Călacea, afirma că la 1800 s-a construit prima biserică în sat se baza probabil pe tradiția orală.

În 1862 a fost construit turnul bisericii de cărămidă,de către meșterul Picica din Salonta, adăugându-se la edificiul bisericii de lemn. În 1909, prin jertfa și dragostea credincioșilor, corpul bisericii de lemn a fost înlocuit cu pereți de cărămidă și acoperiș de tablă galvenizată, de către meșterul Orban Carol din Tinca. Turnul a mai fost reparat în 1967, când i s-a schimbat tabla zincată, prin meșterul Condoroș Teodor de la Cooperativa ”Deservirea” Tinca, costul lucrării fiind de 9. 000 lei.

Stilul bisericii este bizantin, cu turn ascuțit și cupolă. Interiorul a fost pictat de patru ori. Prima pictură a fost făcută în anul 1936 de către zugravul Roth din Tinca. A mai fost zugrăvită în 1948, 1956 și 1962.

Deoarece clădirea bisericii prezenta uzură ridicată, între anii 1989 – 1997, a fost zidită o nouă biserică din cărămidă, cu fundație de beton, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, și a fost târnosită de către P.S sa Dr. Ioan Mihălțean, episcop al Oradiei și un sobor de preoți. Lucrările de zidărie și pictura s-au făcut din contribuția credincioșilor din parohia Călacea, în

timpul păstoririi preotului Ioan Șandor din Tulca.

Iconostasul bisericii este cel din biserica veche, din scândură și trestie tencuită, zugrăvit în imitație de marmură gri, cu figuri geometrice, înalt de 630 cm și 16 cm grosime, are 3 registre. Primul registru cu icoanele împărătești: Adormirea Maicii Domnului și Sf. Nicolae. Al doilea cu diferite scene biblice,iar al treilea cu icoana Sf Treime, asupra căreia atârnă o candelă.

În interiorul bisericii, pe pereți și iconostas sunt puse icoane pictate în secolul al XIX lea, în ulei pe lemn: icoana Sf Gheorghe, Sf. Nicolae, Maica Domnului, Mântuitorul.

Biserica are două clopote.Primul este din bronz de 350 Kg înscripționat: ”Acest clopot păzitor în stare, din mila lui Dumnezeu s-a făcut Sf. de Dumnezeu născătoare. Călacea 1790 (inscripția este cu litere chirilice). Al doilea clopot este din aliaj, are 250 Kg și a fost fabricat la Honig Arad (nu se menționează anul fabricației).

În anul 1937,Florian Mateaș a donat bisericii un chivot din lemn de brad,vopsit gri și galben, și tot în 1937 ,avocatul Ile Ioan a donat icoana Sf. Gheorghe cu ramă și sticlă.

Biserica din Călacea nu are o listă cu preoții care au slujit aici, dar din datele pe care le avem până acum, se cunoaște despre parohul George Ille la 1923, despre Vasile Marian în timpul căruia s-au realizat listele de inventar în 1968, apoi preotul Dogaru originar din părțile Olteniei. În vremurile mai apropiate,au slujit preotul Mihai Iancu din Tinca, care va fi numit protopop și este înlocuit de Șandor Ioan care a slujit până în anul 2016 când iese la pensie, iar datoria de a păstorii parohia îi revine actualului preot Crișan Radu.

Cărțile de cult din Bisericile comunei Olcea

La biserica Călacea sunt inventariate 10 astfel de cărți, la Olcea 16 iar la Ucuriș 14. O să menționăm, mai jos, câteva dintre aceste cărți, în care s-au păstrat anumite însemnări.

Evanghelia învățătoare apărută la Mănăstirea Dealu 1644. Se găsește în Parohia Ucuriș,

avea legătură din scoarță de lemn învelită în piele și ornamentată cu motive florale și geometrice. Din însemnarea de pe pagina 788, aflăm că a ajuns la Ucuriș în 1790 : ”În știm se face cumcă în această carte au dat Boțoc Toader 6 măriași, feciorii satului 6 măriași când au sămilit corinda; au dat de la Ucuriș Popa Simion, de la Boghiu au dat 4 forinți în cartea aceasta. S-au scris în anul 1970.”

Minei copiat la 1730 – 1731 în Bărgău (Sătmar). Cartea a fost donată de un anume Crăciun ” au dat de pomană la biserica de girișu pentru sufletul lui și a tuturor celor răpăusați ai lui părinți și frați și al meu rod”.

Penticostariu care conține însemnarea ”această sfântă și dumnezeiască carte adică numită Penticostariu este a bisericii răsăritului de lege (greacă neunită) a orașului Ucuriș. Scrisoarea va trăii iar mâna va putrezi. Scris-am eu Popovici Grigore ATG sistematicesc învățător în orașul Ucuriș”.

Octoih tipărit la Buda în 1826 luat sub ”birăirea lui Goron Ioan din venite sătești în anul 1836 în luna lui iunie 6 zile cu 15 florini și 30 crețari” pentru acest lucru mărturisește ”Moise … paroh satului Ucuriș.”

Triodul (Triodion) tipărit la Blaj în 1771. Pe scoarța de început se află inscripția :”această sfântă și dumnezească carte, o am cumpărat eu Popa Dumitru pe 15 florini și au dat în trânsa Plev Ioan 4 florini.”

Strașnic, pe care preotul Mihai Șerbu nota: ”în anul 1829 a fost așa de mare neaua, cât, câți oameni ar fi fost vii pe această vreme n-au ajuns așa neaua mare. Această sfântă și dumnezească carte, anume Strașnic este a bisericii satului Olce. Deci ar îndrăznii a o tăgădui să fie anatemă”.

Penticostarion , tipărit la Râmnic. Pe ultima filă este scris: ”Cine urăște învățătura se-i să zdrobească gura cu zburătură. Se scrie cum că biserica Olcea s-o șindrălit în anul 1824 de meșterul M. Costan din Călacea, prin toată sârguința și osteneala lui Pojega Simeon, pentru care să fie pomenit și în veacul de acum și în cel ce va să fie. Scrisu-s-au prin mine Șerb Mihaiel ”.

Euhologion sau Molitfelnic tipărit în Sibiu, 1849. Pe prima filă se află scrs: ”Biografia comunei Olcea din 28 aprilie 1864 până în 1896 neplinită ulterior și de la 1896 până în pritente constatatoare din 21 puncte, de preotul Vasile Leucuța”.

Pentecostar tipărit la 1743 la Râmnic de Popa Mihai, în care diacul Teodor Vidican din Călacea a consemnat existența unui cutremur la 13 august 1829 ”încât turnurile bisericii s-au clătinat”.

În parohia Călacea se mai găsesc: Evanghelie, Strajnic, Triodion, Octaih, Ceaslov, Cazanie, Molitvelnic.

III.1.1 Cultul Baptist din comuna Olcea

Comuna Olcea este o comună mai aparte, deoarece aici își au existența mai multe culte religioase,pe lângă cel ortodox. Astfel, la Călacea și Ucuriș, comunitatea baptistă este chiar numeroasă. La recesământul din 2002,situația confesională era următoarea: din cei 2965 locuitori ai comunei 2217 erau ortodocși, 9 romano-catolici, 2 reformați, 614 baptiști și 112 penticostali.

După primul război mondial, în vestul țării, în zona Aradului și Bihorului,pătrund primele comunități de credincioși baptiști.

Necunoscuți până atunci, în spațiul românesc ,ei sunt considerați sectanți, ”după primul război mondial pătrund în Bihor cultele neoprotestante – sectele – iar primul sat afectat a fost Talpoșul”, de asemenea ,același statut îl au baptiștii și în timpul regimului comunist.

De fapt, baptiștii reprezintă o ramură a Reformei protestante din secolul al XVI lea, si se consideră continuatori ai tradiției evanghelice.

Baptiștii militează pentru libertatea religioasă a fiecărei ființe umane, J. Locke scria ”baptiștii au fost primii care au propus lumii libertatea religioasă deplină; libertatea egală și imparțială.”

În concepția baptistă, libertatea religioasă înseamnă: libertatea de a crede si de a mărturisi credința, libertatea de închinare publică și privată, libertatea de asociere în comunități religioase, libertatea de practicare a credinței, libertatea de slujire prin fapte de caritate, libertatea de interpretare a Bibliei și libertatea de schimbare a apartenenței religioase.

Deasemenea, baptiștii, ca și orice alt cult creștin, mărturisesc credința într-un singur Dumnezeu, și cred că Dumnezeu există în Sfânta Treime. Ei cred și mărturisesc dumnezeirea și umanitatea Domnului Isus Cristos, nașterea sa din Fecioara Maria, moartea și învierea sa.

În credința baptistă singurul mijlocitor între om și Dumnezeu este numai Isus Cristos, de aceea ei nu practică cultul icoanelor, al moaștelor și al sfinților.

Baptiștii își trag numele de la practica botezului nou testamental (adică botezul la vărsta adultă) ”baptizo” (baptist) în greacă care înseamnă afundare. Botezul reprezintă mărturia unui cuget curat. Copiii nou-născuți sunt dedicați lui Dumnezeu prin rugăciunea de binecuvântare.

Închinarea se realizează prin participarea tuturor credincioșilor, de regulă prin cântare, rugăciune, citirea și propovăduirea Scripturii. Biserica Baptistă are ca zi de închinare Duminica (ziua învierii Domnului) și celebrează toate sărbătorile legate de evenimentele principale ale mântuirii: Nașterea Mântuitorului, Botezul Domnului, Moartea și Învierea Domnului Isus, Înălțarea Domnului și pogorârea Duhului Sfânt.

Baptiștii cred și mărturisesc că toți cei mântuiți (din orice neam și seminție) alcătuiesc Biserica lui Cristos (trupul cosmic al lui Cristos), iar menirea bisericii locale este aceea de a împărtăși credința, speranța și iubirea creștină, iar fiecare credincios este un misionar.

Am considerat necesar să fac această introducere deoarece sunt puțini cei care cunosc mișcarea baptistă, iar realitatea este că,baptiștii nu sunt o sectă, ci, la fel ca și celelalte culte creștine, formează ”Mireasa lui Cristos”.

Începuturile cultului Baptist în satul Călacea sunt legate de un vânzător de boia, pe nume Pilat, care mergând din sat în sat, cu boia de vânzare, a cunoscut, în Cheșa, un grup de credincioși baptiști, astfel devenind și el baptist. Începând de prin 1881, organizează seri de citire a Bibliei la el acasă (locuința lui era la nr 253). În anul 1893, sunt ”culese primele roade”; Râpan Petru și Butișteanu Vasile sunt botezați de pastorul Toth Mihai din localitatea Salonta, la Tăut. Întâlnirile de rugăciune și studiu biblic continuă în casa lui Pilat, astfel încât grupul începe să crească și să primească noi adepți, în 1901 Todinca Eva și Todinca Maria au primit botezul nou testamental, oficiat de pastorul Mihai Kornya din Salonta, în localitatea Talpoș. În 1905 un alt grup este botezat tot de pastorul Kornya și tot la Talpoș.

Grupul fiind tot mai numeros, hotărăsc, în anul 1909, să construiască un locaș de închinare; astfel se construiește prima biserică baptistă din satul Călacea, pe locul de la nr. 100. Anul 1909 va rămânea an de referință pentru biserică, deoarece este organizat și primul botez în credința baptistă, în biserica locală, când un număr de 37 de persoane și-au mărturisit credința în apa botezului, pastor oficiant fiind tot Mihai Kornya din Salonta.

În anul 1909 biserica număra 50 de membri. Este membru al bisericii orice persoană, indiferent de naționalitate, etnie sau rasă (excepție făcând minoritățile sexuale s.n) care din libera sa convingere a primit botezul ,pe baza pocăinței și mărturisirii credinței.

Față de celelalte culte religioase (poate cu excepția celui penticostal),Biserica Baptistă exercită disciplinarea spirituală asupra membrilor săi care s-au abătut de la învățătura scripturii s-au faptele vieții. Disciplinarea constă în mustrarea făcută de pastorul bisericiii, mustrarea în comitetul bisericii sau suspendarea temporară a unor drepturi ce decurg din calitatea de membru, putându-se ajunge la mîsura extremă a excluderii.

Faptul că biserica pune un mare accent pe starea spirituală a membrilor săi reiese din procesele verbale, în care o serie de membri au fost disciplinați pentru consumul de alcool, pentru ceartă, bârfă etc, lucru care demonstrează seriozitatea bisericii în acest sens. Cei mustrați nu mai aveau voie decât pe ultimul scaun (bancă) din biserică (expresia folosită era ”la fotochin”) până la momentul în care credinciosul se ”pocăia”, adică regreta cele înfăptuite, și cerea să fie primit din nou cu drepturi depline.

Pe lângă membri, biserica are și aparținători, aceștia fiind copiii nebotezați ai membrilor, dar și acele persoane care și-au exprimat dorința, în scris, de a aparține bisericii.

În anul 1925,Mașcaș Ioan (Nuțu) este ales diacon al bisericii (responsabil) până în 1931 când Leucuța Vasile, din Ucuriș îi va lua locul, acesta slujind până în 1946 când este ordinat ca diacon (adică poate oficia acte de cult cum sunt botezurile, binecuvântarea copiilor etc) Ile Ioan (Ioanea Largului) ,care deține această funcție până în 2006. După această dată este ales diacon Ștefan Petru (Ițic) care se retrage în 2017, în locul său fiind ales Ștefan Ioan.

În perioada interbelică nu sunt evenimente deosebite în viața bisericii însă între 1942 -1945 regimul antonescian interzice activitatea cultului baptist, acest lucru însă nu a însemnat pentru credincioșii din Călacea încetarea practicării credinței lor. Astfel, se adunau pe ascuns în diferite familii (schimbau frecvent locul) și se închinau; atât datorită autorităților,care îi urmăreau, căt și a unor localnici de orientare legionară, cum este cazul lui Treaba Constantin (Costanea) , care ”ne pâra la miliție doar dacă fluieram o melodie pocăiască„.

Chiar și după 1945, autoritățile nu dădeau voie baptiștilor din alte localități să intre în sat (pentru a nu răspândi secta s.n) ,pentru aceasta organizând patrule speciale. Din satul Ucuriș obișnuiau, să vină în satele comunei, să propovăduiască credința baptistă, Victor Walter (originar din Basarabia), căruia șeful de post de poliție i-ar fi spus că, dacă vrea să facă pocăiți să meargă în Călacea pentru că acolo sunt oameni răi. Astfel cu un oarecare accept neoficial al poliției, W. Victor vine în Călacea, împărtășind credința lui,astfel că la numărul credincioșilor se mai adaugă alți 20 de membri.

Redeschiderea bisericii și recâștigarea libertății religioase, în 1945, s-a făcut cu o mare sărbătoare, un botez oficiat de pastor Vicaș Teodor, susținut de 7 coruri: Ucuriș, Craiva, Batăr, Giriș, Tăut, Talpoș și Călacea. Botezul a avut loc în câmp, la ”pustă” la ”rechest” (baltă).

În timpul războiului, clădirea bisericii, din lemn, a avut de suferit, astfel că această construcție este dărâmată și reclădită pe fundație de piatră (însă nesăpată, direct pe sol) cu tălpi, stâlpi și bârne de lemn.

Între anii 1962 – 1975, autoritățile statului au încercat stoparea oficierii botezurilor în bisericile baptiste,interzicând oficierea acestor servicii. Cu toate acestea însă, este perioada în

care biserica a crescut cel mai mult prin convertirea unor noi membri, botezurile fiind oficiate acasă, în cadă, cele mai multe de către Ile Ioan, diaconul bisericii. Astfel s-a ajuns de la 75 de membri în 1945, la 230 de membri și 300 de aparținători în 1983.

Tot în perioada 1962 – 1975, statul a interzis fanfarelor să participe la serviciile de înmormântare, de fapt,să însoțească cortegiul funerar cu cântece până la cimitir. Pentru a scăpa de controlul statului, membrii fanfarei Călacea au cumpărat instrumente personal și, îndrumați de dirijorul Flore Burcă din Arad, au început să facă repetiții, noaptea în câmp, ca să nu fie reclamați. În 1976 fanfara a cântat pentru prima dată la un serviciu de înmormântarea, cântând însă doar în curtea casei decedatei Ile Maria.

Tot în același an, la înmormântarea lui Ile Elena (Lina Vancului) fanfara a ignorat toate amenințările și, pentru prima dată, au însoțit cortegiul funerar până la cimitir în cântec de fanfară. Bineînțeles că acest fapt nu a fost trecut cu vederea de autoritățile locale, care i-au reclamat la județ. Așa se face că pastorul bisericii (Costea Petru) și membrii comitetului au fost nevoiți să se prezinte la Oradea, în fața comisiei de cultură, unde, spre surprinderea lor (sau voința divină) ”cele două doamne” (funcționarele) le dă aprobarea verbală, de a folosi fanfara la diferite evenimente: nuntă, botez sau înmormântare.

În anul 1977 se pune problema reparațiilor bisericii deoarece ” s-au stricat lemnele” (fundația de piatră fiind pusă direct pe pământ, fără să fi fost săpată fundația, a determinat infiltrații, igrasie, ce a dus la carbonizarea tălpilor de lemn). În timpul lucrărilor de reparație clădirea veche se fisurează, astfel că, pe 19 februarie 1978, se hotărăște demolarea vechii clădiri și rezidirea casei de rugăciune.Pe timpul lucrărilor membrii bisericii urmând să se adune în casele unora dintre membri.

Reconstruirea clădirii era necesar și pentru că numărul membrilor a crescut, clădirea veche fiind neîncapătoare. Singura problemă însă,era obținerea autorizației de construire, care nu se acorda cultului baptist.

Pentru obținerea autorizației, primarul comunei Bogluț Nicolae, le promite că îi va ajuta, dacă ”pocăiții” vor încheia acele contracte cu statul pentru porci. Deci,în 1982 (începutul lucrărilor la fundație) aproape fiecare familie baptistă (doar bătrânii și văduvele făcând excepție) a încheiat

contracte, primarul a ”uitat” promisiunea.

Au găsit însă sprijin în președintele CAP-ului, Bocșe Flore, care i-a indemnat să înceapă lucrările fără autorizație. Astfel că în anul 1982, au început lucrările de construcție la noul lăcaș, proiectul construcției fiind realizat de către ing. arhitect Dărăban din Oradea,după modelul bisericii Adventiste din Archiș.

Începutul lucrărilor a însemnat și începutul uni lung șir de probleme. Mai întâi, numeroasele reclamații au determinat autoritățile să dea numeroase amenzi(în procesul verbal din 1 mai 1983 se aduce la cunoștința bisericii că Ile Ioan a fost amendat cu 3000 lei pentru lucrările efectuate, în calitate de responsabil al bisericii). Apoi au venit în control reprezentanții PCR Oradea,care aveau să constante ce se întâmplă (reclamațiile ajunse la ei erau că se construiește un amfiteatru cu 1000 de locuri), totul culminând cu vizita Prim vicepreședintelui PCR Oradea, Eva Feder,care a ” tunat și fulgerat”, cerând să fie dinamitată construcția. În toate aceste împrejurări, președintele CAP-ului le-a acordat credincioșilor sprijin necondiționat. Se spune că i s-ar fi adresat ”tovarășei Eva”, spunându-i acesteia că, dacă vrea să dărâme construcția prima dată să-i dărâme casa lui. Ceea ce a potolit-o pe ”tovarășa” însă au fost cuvintele lui Bocșe: ”ăștia sunt cei cu care eu pot onora contractele cu statul, și pe care mă bazez de-am reușit să fac din CAP Călacea cel mai dezvoltat CAP din Județ”

În 1983,biserica hotărăște continuarea lucrărilor, indiferent de amenințări și consecințe. Pe 26 mai 1983, pastorul bisericii, împreună cu comitetul sunt chemați la ”sfat” la Olcea, unde secretarul județului,Emil Cotoi, le cere actele pentru construcție. La această întâlnire, Emil Cotoi cere conducerii bisericii ca să cedeze (doneze) construcția statului și astfel,cu materialele rămase, să se construiască un alt lăcaș pentru care vor primi autorizație de construcție. De asemenea, până la rezolvarea problemei, membrii să se retragă într-o casă, unde vor avea dreptul de întâlnire din partea statului; pastorul bisericii urmând să aducă la cunoștința ”tovarășului secretar” hotărârea bisericii în privința acestei ”oferte”. În adunarea generală a bisericii din iunie 1983 s-a luat hotărârea ca să nu se accepte ”oferta”.

Pastorul Costea Petru, însoțit de membrii comitetului, se deplasează la Oradea pentru a

prezenta secretarului județean, Emil Cotoi, hotărârea bisericii cu privire la statutul costrucției. Deși nu am găsit nici un proces verbal care să ateste această întâlnire, unul dintre participanți, Mic Moisă, își amintește că, la un moment dat, secretarul județean le-a spus ”dacă tot a-ți făcut-o, măcar să nu vă adunați în ea, că nu sunteți legali, ci să vă duceți în altă casă”. Atunci pastorul îl întreabă ”dacă ne adunăm în altă casă, suntem legali?” ,iar răspunsul, binențeles, a fost că ”nu”. Pastorul a continuat, subliniind că, ilegali aici sau dincolo, tot una-i: ”noi am închinat construcția Domnului, iar Domnul își va face voia Lui, nu a noastră”. La despărțire, funcționarul le răspunde că timpul va rezolva și problema aceasta.

În anul 1984 Biserica este terminată, de atunci până în prezent, găzduiește serviciile de închinare și laudă ale comunității baptiste Călacea.

În anul 1986 este ales ca pastor al bisericii Radu Țeț, care va păstori, în același timp si în Ucuriș.El va fi primul păstor care va primi,din partea Ministerului Cultelor, direcția Oradea, recunoașterea ca pastor pentru Călacea.

După revoluția din 1989, biserica va fi vizitată de numeroși misionari americani,veniți din SUA. Dintre aceștia se remarcă în 1993 Field William Lester (brother Bill) împreună cu familia, deoarece el va fi cel care va pune bazele Bisericii Baptiste din Olcea. Pe 6 iunie 1993 are loc primul botez la biserica din Olcea, cu doi candidați: Dagău Nelu și Dagău Florentina. Pe 1 august,același an, alte două persoane sunt botezate: Selejan Floare și Toma Aneta.

Biserica Baptistă din Olcea nu va cunoaște, însă, o creștere membrală semnificativă, locuitorii satului fiind puternic înrădăcinați în credința ortodoxă. Astăzi biserica numără doar doi membri.

În anul 1998, cu finanțare din SUA, biserica din Călacea se extinde, construindu-se mai multe anexe, sală de mese pentru nunți (cu bucătărie), grup sanitar, iar interiorul bisericii este mărit cu aproximativ 10 m.

În anul 2006, pastorul Radu Țeț preia o altă biserică, astfel că, biserica din Călacea va fi păstorită până în 2011 de către pastorul Marius Pop. Din 2011 până în 2012 biserica are pastor girant (suplinitor) pe Cosmin Marc din Oradea. Din 2012 până în prezent, biserica va fi păstorită

de pastorul Mic Teodor, un fiu al satului. Momentul de vârf al bisericii a fost anul 1998 când numărul membrilor număra 287 de persoane și 187 aparținători.

Pe data de 31 octombrie 2010, biserica a serbat 100 de ani de la înființare printr-un eveniment special.

În satul Ucuriș,primul credincios baptist a fost un maghiar, morar de meserie, care vorbea celor ce apela la serviciile sale, despre credința lui. Mărturia lui a fost întărită de doi credincioși din Curtici care veneau periodic la rudenii și propovăduiau credința baptistă. Un merit deosebit în creșterea bisericii a avut-o pastorul Groza Petru din Berechiu, astfel că în 1894 sunt botezați primii credincioși din Ucuriș: Floroncuțiu Dumitru și Mateoc Mihai în biserica din Talpoș.

În 1909 este ridicat primul lăcaș de închinare pentru serviciile bisericii. În 1942 este închisă și transformată în Cămin Cultural. În 1975 locașul de închinare a fost reconstruit și extins adăugându-se o anexă și baptistier.

Pastorii biserici din Ucuriș au fost: Mașcaș Ioan -1920, Victor Gorung -1945, Costea Petru 1972 – 1986, Radu Țeț 1986 – 2006, în prezent Marius Pop. În anul 2006 biserica număra 130 membri și 100 de aparținători.

Satul Hodișel este un caz aparte, deoarece, într-o localitate ce numără puțin peste 400 locuitori, există un mozaic de confesiuni religioase. Astfel,în satul Hodișel există: biserica ortodoxă (cea mai mare ca număr de membri), biserica penticostală, biserica baptistă (astăzi mai sunt doar două familii), biserica greco – catolică (aproximativ 30 membri) și martorii lui Iehova, care nu au un lăcaș,ci se întâlnesc în casa unuia dintre credincioși.

III.2 Școala

”Cine urăsce învățătura se i se

zdrobească gura cu zburătură”.

La începutul lumii moderne, satele nu aveau învățători calificați. În această perioadă, comunitățile sătești își angajau câte un cantor și un dascăl, închiriind câte o casă sau cameră, uneori chiar la dascăl sau la alt sătean pentru școală, unde copiii puteau să învețe de toamna până primăvara. Era perioada în care vitele stăteau la iesle și ei puteau urma școala.

În momentul în care într-o localitate, la strana bisericii a apărut o carte, a început și viața școlară; ”erau școli în fiecare loc unde se găsea o carte”, iar primii ”școlari” au fost, în multe cazuri, preoții și cântăreții, și alături de ei câte un copil mai dezghețat la minte, care începea ”buchiseala”.

Deci, începuturile în sine ale unei școli trebuiau legate de biserică, fără îndoială; acolo unde exista o biserică, exista și o formă, fie ea începătoare, de învățământ.

În anul 1868 se reglementează prin lege situația școlilor sătești, numite poporale. Acestea trec în administrarea comunelor bisericești, devenind școli confesionale. Credem că același statut l-au avut și școlile din arealul comunei Olcea, care făceau parte din protopopiatul Beliu.

La începutul secolului al XX lea, învățământul românesc a fost puternic atacat de autoritățile austro- ungare care prin legile lui Appony urmăreau practic desfințarea școlilor confesionale românești și maghiarizarea populației școlare. Astfel, introducerea obligatorie a limbii maghiare în școli și obligația ca toți învățătorii să învețe limba maghiară, s-a respectat doar formal, în satul Olcea elevii erau îndrumați de către dascăli și preot ca, atunci când văd un domn străin în sat, să-l salute în limba maghiară, iar la școală făceau tot în românește.

După 1922, după desăvârșirea statului național român, aceasta a devenit școală de stat, susținând financiar întreaga activitate educativă.

Astfel, pentru munca de luminare și îndrumare ”frunțile oamenilor s-au plecat cu recunoștință” în fața intelectualității sătești. De aceea, trebuie să ne aducem aminte de școlile noastre de odinioară, case mici și pitite, unde preoții și dascălii învățau poporul ce este frica de Dumnezeu, învățau cântecele naționale și bisericești, pline de mângâiere și împrospătare sufletească. Dascălii și preoții mâncau cu familiile lor, mălai și pâine neagră, erau persecutați, ei pregăteau luptători pentru izbânda frumoasă a neamului lor, ei învățau poporul cum să-și câștige existența pentru un trai mai bun și pâine albă.

Primele indicii despre existența preocupărilor școlare sunt din satul Ucuriș, pe un Penticostariu tipărit în 1767, în care este o însemnare; ”Popovici Grigore ATG sistematicesc învățător în orașul Ucuriș”

În 1838 se pun bazele clasei I confesionale, sub pastorația lui Iosif Marchiș, învățător fiind Teodor Drăghici.

Între anii 1843 – 1876 activează învățătorul Vasile Moțiu din Arad. În 1873 exista o clădire de școală, probabil din lemn și chirpici, studiindu-se diferite materii, mai mult sau mai puțin interesante, și nu existau rechizite. Numărul elevilor era de 68.

Din 1876 până în 1880 urmează Zaharia Boscu din Șiad, iar din 1880 Ioan Buziu din Curățele (Bihor), acesta activând ca dascăl până în 1910, adică 30 de ani. De numele lui se leagă înființarea clasei a II- a confesională. Tot în această perioadă se ridică ”casa dascălului” cu două săli de clasă și 3 camere pentru locuit, clădire ce dăinuie și azi. Aprecierea domnului învățător în randul comunității se poate observa din faptul că numele său apare pe clopotul mic al bisericii confecționat în 1899.

În 1910, la 1 octombrie, postul de învățător este ocupat de Ioan Boțoc din Ucuriș care era de ”gradațiunea înțâie, clasa a III a” cu un salariu de 548 coroane, în bucate 160 coroane, de la stat 1092 coroane.

Entuziastul învățător Ioan Boțoc a desfășurat o activitate în condiții grele, înaintea și în timpul primului război mondial, atât la catedră, privind obiectele de bază ,dar și învățând elevii cântece patriotice: Trei culori, Deșteaptă-te române. În 1919,școala, până atunci patronată de

biserică, devine instituție de stat, iar Ioan Boțoc apare în 1923, ca director al școlii primare de stat Ucuriș, având colegi alți 2 învățători tineri: Emil Pop din părțile Năsăudului, și Florian Lăzurianu, absolvent al școlii normale ”Iosif Vulcan din Oradea”.

În 1928, Emil Pop pleacă de la școală, postul vacant fiind ocupat de Lazea Cristina din Arieșeni, absolventă a școlii normale de fete din Oradea. Florian Lăzurean și Cristina Lazea se căsătoresc și vor rămâne împreună, devotați școlii până în 1951. Activitatea lor deosebită le atrage stima și respectul sătenilor. Prin îndrumarea celor doi dascăli s-au ridicat o serie de oameni care au adus cinste satului și dascălilor lor.

Din 1951, soții Lăzurean se transferă la Cociuba Mare, iar școala din Ucuriș rămâne sub conducerea lui Filip Filimon, ca director până în 1959.

Numărul de elevi înscriși la școala Ucuriș în acea vreme, in clasele I –VIII este 157.

În anul 1960 se dă în folosință noua clădire a școlii, cu cinci săli de clasă, secretariat și sală profesorală. Tot acum se trece de la ciclul de 7 ani, la opt clase. Director, începând cu 1960, va fi Procopie Zaharia,venit prin transfer din Girișul Negru. În timpul directoratului său avea colegi pe Hepuț Matei,profesor suplinitor de matematică, Statnic Nistor, Statnic Elena (învățătoare). În 1961 director al școlii este numit Vesa Ioan, profesor de științele naturii, istorie și desen, venit prin transfer împreună cu soția Vesa Iulia, învățătoare la ciclul I-îi.

În 1973 – 1974, datorită numărului scăzut de elevi, ciclul II se desfințează, elevii navetând la Olcea, centrul de comună. La ciclul I , rămâne ca invățătoare Bogluț Rafila și Rușvid Catița.

În anul 1992, se reînființează ciclul gimnazial, doamna Țapoș Lucia fiind director, preda Limba Română. Alături de ea îi găsim pe Ionasz Corina Daniela (fizică-chimie), Boldor Iosif (Biologie), Frese Daniela (Biologie, Desen, Educație fizică), Tocuț Maria (Istorie- Geografie), Floroncuțiu Isai (științe tehnice) și Marinca Lavinia (Matematică).

Scăderea populației școlare, datorită emigrării tinerilor la oraș a făcut ca, din 2006,ciclul gimnazial să fie din nou desființat, copiii navetând la Olcea. Ciclul primar a ”supravețuit” până în 2016 când este mutat tot la Olcea, la Ucuriș mai rămânând doar grădinița, educatoare fiind Goron Lucica din Olcea.

În satul Olcea nu există documente precise despre înființarea primei școli, ”urme de școală, adică de când s-au ținut prelegeri în Olcea nu sunt, ci numai în 1855 s-ar fi făcut într-o casă cu chirie”. Această casă amintită de preotul V. Leucuța în Cronica sa, se pare a fi, de fapt, chilia bisericii, dascăl fiind cantorul bisericii.

Ca așzământ de sine stătător,școala din Olcea s-a edificat în 1873, în furci și acoperită cu paie, ca apoi, în 1883 să se construiască o școală pe tălpi și acoperită cu țiglă, iar în 1904 s-a îngrădit cu gard.

În 1928 se construiește o școală, o clădire mare în centrul satului, cu două săli mari de clasă și o locuință (în incinta ei) pentru dascăl. Aceasta a funcționat până în 1965 când s-a zidit o nouă școală din cărămidă pardosită cu parchet, cu opt săli de clasă și cu laboratoare.

În anul 1961 se înființează și la Olcea ciclul gimnazial. În 1900 la Olcea erau 99 de elevi, învățător fiind Matei Dumitru.

Între 1923 – 1924, învățător este menționat Costică C. având 66 elevi, iar între 1924 – 1929 director era Ille Delițoiu. Din 1923 – 1939 este menționat director Ioan Mafteiu.

În perioada celui de-al doilea război mondial, în grădina școlii, erau săpate tranșee, iar la semnalul de alarmă aeriană, elevii se adăposteau în ele.

În anul 1974 – 1975, la școala Olcea învățau 102 copii în clasele I – VIII (cu tot cu elevii ciclului II de la Ucuriș). Clasele I – IV aveau doar doi învățători,datorită numărului mic de elevi. Cadrele didactice în această perioadă au fost: Păcală Floare –director, Bala Silvia și Rușvid Catița- învățătoare; Turla Elena, Pantea Ioan, Tocuț Octavian- profesori.

În 1989 ,director devine Pantea Ioan, care deține funcția până în 2009, când este schimbat cu Brândușe Corina, aceasta transferându-se în 2010 la Craiva, iar pe postul vacant este numită director Huț Gabriela(din Calacea), care activează până în 2017, când, în urma concursului de ocupare a funcției de director, este numit Buibaș Teodor(din Taut).

Istoricul școlii din Hodișel este mai aparte, parcă desprins din povești. Într-un manuscris păstrat în arhiva școlii, aparținând primului învățător, Dobra Florian este consemnat începuturile școlii din Hodișel: ”„trecuseră rând pe rând, veacuri de ani și satul Hodișel zăcea în întuneric, în mijlocul pădurilor, pe aceste văi și dealuri întunecoase.”

Din această descriere ne putem imagina starea înapoiată a satului, oamenii neștiutori de carte și cel mai probabil ”necivilizați”. Și totuși, din rândul acestor truditori ai pământului,se ridică un om ambițios, care știa carte și care voia să învețe și pe alții ceea ce știa el.

După mai multe demersuri, acest deschizător de drumuri, (locuitor al satului) obține aprobarea să țină cursuri într-o casă particulară. Totul era improvizat: băncile din scânduri aduse de elevi și fixate pe niște țăruși bătuți în vatra casei; drept tablă a fost folosită o ușă inutilă, iar rechizitele școlare au fost procurate de învățător de la Beiuș. Copiii scriau pe tăblițe cu condeiul de piatră. Tot prin strădania învățătorului, a luat ființă în sat, o școală generală de 4 ani.

Schimbarea aspectului și îngijirea școlii s-a făcut tot prin grija învățătorului, care a mobilizat locuitorii satului în acest sens.

După pensionarea primului învățător, a urmat învățătorul Petruț Petru, și în fiecare an,o mulțime de cadre didactice, datorită condițiilor grele de acces în sat (în acele vremuri nici măcar nu exista drum, accesul făcându-se pe o potecă prin pădure) și a condițiilor ”neprietenoase” de cazare (în principal lipsa apei potabile) s-au perindat pe la școala Hodișel.

În 1975 școala avea 85 de elevi în clasele I – VIII, iar cadre didactice erau Tocuț Teodor – director, Tocuț Floare -învățătoare la clasele I – IV, Țapoș Pavel -profesor de matematică, Țapoș Lucia-profesor de Limba Română, Iluța Elena, Cristina Ana și Pantea Maria.

Începând cu anii `80 gimnaziul se desființează, elevii fiind înscriși la Olcea și Călacea, la școală, în sat ramânând doar clasele I-IV și grădinița.

După revoluție, în 1992 este reînființat ciclul gimnazial, cadrele didactice fiind în proporție de 90% suplinitori (cei mai mulți localnici): Ciocluț Sorin –director (suplinitor necalificat), Matei Sanda- educatoare (calificată), Matei Simona- învățătoare (calificată), Ciocluț

Mirela și Pele Felicia (ambele necalificate). Anul 2003 este primul an când școala are cadre didactice calificate pentru toate disciplinele: Mic Gabriel –director, Huț Gabriela- învățătoare, Ile Marius, Plev Luminița- profesori.

În prezent clasele V-VIII au fost desființate, elevii făcând naveta la Olcea. Clasele I – IV au 12 copii și au rămas în continuare în sat, fiind cuprinși la forma de învățământ simultan, alături de grădiniță, învățătoare fiind Matei Simona, iar educatoare Matei Sanda.

În satul Călacea, nu există mărturii documentare despre existența unei școli. Credem însă, că la fel ca și în celelalte sate, și aici a funcționat pe lângă biserică, clase confesionale. Din spusele celor mai bătrâni, se pare că prima școală ar fi fost în anul 1880, iar primul dascăl ”dascălul cel bătrân”, un anume Dagău Ioan, era cântăreț la biserică și veneau inspectori maghiari și asistau la ore.

Între 1880 – 1957 prin școala Călacea au trecut 50 de cadre didactice, iar din 1957 până în 1975,alte 50 de cadre. Dintre cadrele didactice cunoscute amintim: Dagău Ioan, Țărău Ioan, Sferlea Ioan, Dogaru Victor, Balaj Floare, Băjenaru Maria, Pater Moise, Pater Eva, Borha Petru, Borha Ecaterina, Brânduș Florica, Jurjac Maria, Drăgan Florica, Petrila Mihai, Pop Dumitru.

Dintre acești dascăli, cel mai întipărit în mintea elevilor de atunci (și al bătrânilor de azi) este Dogaru Victor, cu un picior de lemn (îi fusese tăiat de tren),originar de prin părțile Olteniei, era salutat de toți elevii. Când intra în clasă, elevii întorși cu fața către biserică, rosteau rugăciunea Tatăl Nostru. Îi scotea pe toți la tablă, și pe cei mai buni,dar și pe cei mai slabi la învățătură: ”un dascăl foarte bun care i-a învățat carte pe copii”.

De asemenea și o anume Iepureana (cel mai sigur o poreclă) ,este bine reținută,deoarece îi bătea pe cei care scriau cu mâna stânga până ce scriau cu dreapta.

Un alt lucru care ne reține atenția, din relatările celor în varstă, este faptul că își amintesc că înainte de război (primul război mondial) la școală erau dascăli maghiari.

În 1937, credem că școala Călacea avea în jur de 90 de elevi, și ca învățătoare pe Marian Florica, așa cum reiese dintr-o poză de grup găsită în arhiva școlii, semnată de doamna învățătoare. De asemenea credem că existau doar două clase în acea vreme,deoarece abia după

al doilea război mondial,sunt copiii cu patru clase.

Elevii școlii Călacea 1937

În 1945, școala era o casă de pământ cu două săli de clasă, situată pe actualul amplasament al școlii. O casă mai mare (decât gospodăriile obișnuite), un singur dascăl, iar preotul preda religia. Printre metodele folosite de dascăl foarte frecvente erau pedepsele fizice: lovituri la palmă cu liniarul sau nuiaua (joapa), lovitura la”puică” (copilul împreuna degetele unei mâini, ca și atunci când face cruce, iar dascălul îi lovea cu liniarul, durerea fiind mai mare decât la palmă), trasul de urechi și de perciuni. De asemenea, pe pereți, ca materiale didactice erau planșe din perioada interbelică tipărite în Germania, cu animale sălbatice și domestice (boul, calul, măgarul etc), cei care veneau cu temele nefăcute trebuiau să poarte planșa cu măgarul și boul (erau legate planșele una de cealaltă, astfel încât se putea purta ca și vestele reflectorizante de azi) și să meargă vizavi peste drum la Primărie și să intre în birouri să de-a bună ziua. În urma lor mergea și dascălul să vadă dacă pedeapsa a fost executată.

Cei care erau ”blăstămați” (neastâmpărați) erau puși în genunchi pe boabe de porumb sau coji de nuci, ”iar noi ne jucam cu boabele de porumb”.

Tot pe acești ”blăstămați” dascălul îi punea în spatele clasei, ca să taie tulpinile de porumb (tulei) și de floarea soarelui și să le pună pe foc, pentru că nu erau lemne de foc .

Oamenii erau foarte săraci,astfel că îmbrăcămintea era făcută acasă, la război, în straiță (ghiozdan) aveau mălai în pachetul cu mâncare, iar iluminatul sălilor se făcea cu lampa pe petrol. Dacă cu dascălul nu își permitea atâtea , cu preotul erau ”blăstămați”. Preotul îi punea cu mâinile la spate sau sus, când le spunea să le ridice elevii le puneau la spate și invers. Alteori îi trimitea în grădină să aducă ”joapă” (nuia), cei care alergau primii să aducă nuiaua primeau primii cu ea.

Ciclul de clase ce a durat multă vreme , în Călacea, a fost de I-VI clase, cu întreruperi în care au fost 4 clase, între 1957 – 1964 au fost 7 clase, iar între 1965 – 1972 au fost 8 clase,pentru ca între 1972 – 1973 să fie 9 clase, după care s-a revenit la 8 clase între 1973 -1974.

O problemă mai aparte în Călacea era faptul că părinții nu puneau mare ”samă” pe școală și duceau copiii la muncă, ceea ce făcea ca frecvența să fie redusă, dascălii însoțiți de poliție făceau vizite acasă ca să-i lămurească pe părinți despre beneficiile educației. Colectivizarea și munca de lămurire a dat roade, astfel că în anul 1973,directorul școlii anunța primul an în care planul de școlarizare a fost realizat în întregime.

În anii `80, școala Călacea avea cei mai mulți elevi, numărul elevilor dintr-o clasă ajungea chiar la 25 de copii (și datorită faptului că unii elevi navetau din Hodișel) și s-a trecut de la 8 clase la 10 clase, până în 1991, când se revine la 8 clase.

În perioada 1964 – 1973, director a fost Mistor Ioan, care este înlocuit de Cărbunaru 1973 – 1984 când se transferă la Oradea, în locul lui fiind numit Avram Teodor,care însă datorită unor probleme disciplinare nu își exercită funcția decât un an 1984 – 1985. Din 1985 până în 2007, director este Ciucea Nicolae, când datorită reformelor educaționale, toate școlile cu efective de sub 200 elevi nu mai au personalitate juridică, deci, nici director, existând o singură Școală Coordonatoare pe comună și un singur director. Totuși,până la pensie, în 2012, dl prof. Ciucea Nicolae va rămâne profesor coordonator (responsabil) al școlii Călacea.

În prezent și școala Călacea se confruntă cu scăderea numărului populației școlare, datorită emigrării tinerilor la oras sau în străinătate la muncă.

III.2.1 Grădinițele

Deși, după cum o să vedem, în satele comunei Olcea au existat grădinițe încă de prin 1947 – 1948, nu se punea un accent prea mare pe educația timpurie, deoarece pe de o parte copiii erau obișnuiți să fie liberi,iar pe de altă parte, trimiși să păzească animalele pe câmp.

În 1973, prin Hotărârea plenarei CC al PCR din 18 -19 Iunie, învățământul preșcolar este integrat în sistemul de învățământ național.

Cea mai veche grădiniță este atestată în 1947 în satul Ucuriș, în casa lui Handra, educatoare fiind Gui Ana, apoi Avram Maria (1950). Din casa lui Handra este mutată în clădirea Cooperativei de Consum, în 1957 educatoare fiind Brândușe Maria, care activeză până în 1992 când se pensionează. Între 1992 – 2009 activează ca educatoare Brîndușe Floare, iar din 2009 până în prezent doamna Goron Lucica din Olcea.

În Olcea prima grădiniță e înființată în 1959, în Cooperativa de consum. Dotarea materială era slabă, mobilierul fiind confecționat de părinți. Copiii frecventau cu greu, programul desfășurându-se mai mult afară sub nuc, sala fiind mică, slab iluminată. În 1975 în grădiniță erau cuprinși 30 de preșcolari, iar educatoare era Moț Mărioara.

În anii `80, grădinița avea 2 grupe, educatoare fiind Ianoș Paraschiva (activând și azi) și Ilieș Florica (decedată în 2009). În prezent numărul copiilor s-a redus foarte mult, existând doar o grupă (10 – 12 copii).

În Călacea,grădinița a luat ființă în 1948, funcționând din iunie până în septembrie, fiind înființată de Țapiș Teodor (primar). Localul grădiniței era în școala veche și frecventau 50 de copii între 3 – 7 ani. Grădinița era cu program prelungit, având cămin și cantină, astfel programul era de la 7:30 la 17:00. Educatoare era Băjereana Mihalache, cu studii echivalente liceului pedagogic de azi.

În 1949 grădinița cu program prelungit se desființează, până în 1966, când se reînființează în casa lui Delea Florii Babii, dar din cauza condițiilor neigienice din local și curte, se desființează după câteva luni. În 1968, cu 30 de copii, grădinița este reînființată, iar

educatoare este Mînz Domnica. În 1969 se înființează grupa a II- a și în 1973 grupa a III- a de grădiniță, când sunt construite săli noi pentru grădiniță, copiii fiind în număr de 90, iar educatoare Ile Cornelia, Matei Saveta și Mistor Floare.

Satul Călacea a rămas,de-a lungul anilor, singurul dintre satele comunei cu trei grupe de copii la grădiniță, asta până în 2012 când grupele se comasează, funcționând doar două grupe, educatoare fiind Ciocluț Mirela și Mladin (Costea) Paula.

În satul Hodișel, grădinița este înființată foarte târziu, abia în 1975. Datorită accesului greoi în sat, aproape în fiecare an, educatoarele s-au schimbat, situația păstrându-se până târziu în 2011, când se titularizează pe post localnica Matei Sanda. Numărul elevilor preșcolari nu a fost niciodată prea ridicat, în prezent singura grupă având 13 copii.

În încheierea capitolului aș vrea să aloc câteva rânduri și organizațiilor de pioneri, întrucât ele au fost o realitate a perioadei comuniste, și chiar dacă astăzi stim că reprezentau un mijloc de inoculare a doctrinei comuniste, ne aducem aminte (noi cei care am trăit acele vremuri) cu o oarecare nostalgie.

Înființate în jurul anului 1950 și definite ca ”o valoroasă școală de plămădire a celor mai nobile trăsături morale ale personalității; cinstea, demnitatea, respectul față de muncă, mândria patriotică, generozitatea și dăinuirea, exigența și spiritul revoluționar comunist”, așadar crearea ”micului comunist” (s.n M.I).

Era o adevărată ceremonie atunci când elevii deveneau pioneri. Astfel, le erau puse la gât cravata de pioner (de culoare roșie) și rosteau ”jurământul” pioneresc: ”eu, tânăr pioner al RPR mă angajez în fața tovarășilor mei să fiu drept, dârz, cinstit și curajos …”. Apoi fiecare elev ce primea cravata trebuia să o sărute (în realitate elevii urau cravata, punând-o doar că erau obligați de dascăli).

La Hodișel spre exemplu în 1955 acest eveniment a avut loc în căminul cultural, unde părinții au fost prezenți pentru a privi cum le înoadă, dascălii la gât cravata de pioner (satul Hodișel fiind necolectivizat, ne putem da seama cu câtă `plăcere` participau părinții la înnodarea cravatei, simbol al ”micului comunist”).

Începând cu anul școlar 1966 – 1967 se sărbătorea an de an, în ultima zi a anului școlar ziua pionerului. În această zi, serbările aveau loc la Olcea, elevii din toată comuna se deplasau la Olcea. Se organizau festivități culturale, sportive și erau înmânate diplome pentru cei cu rezultate bune la învățătură. Serbările începeau cu ridicarea steagului pe stâlpul din curtea școlii și intonarea imnului, și se terminau cu foc de tabără.

Activitatea, în organizația de pioneri, se desfășura planificat, scopul urmărit fiind educarea ”constructorilor de mâine și ai socialismului și comunismului”.

Activitățile pionerești cuprindeau: culegerea plantelor medicinale, strângerea fierului vechi, colectarea maculaturii (hârtiei), plantarea de pomi sau, la Călacea ”pionerii plini de voioșie și dăruire au ajutat la construcția școlii”. Tot la Călacea în anul 1972, ”ca urmare a dragostei față de munca desfășurată de părinții lor” pe lotul școlar (micro CAP) s-a obținut o producție de 8400 kg porumb la ha.

De asemenea, de remarcat este și faptul că în fiecare an, aceste organizații pionerești efectuau excursii, cele mai multe de o zi, însă au fost și unele excursii de 7 zile pentru vizitarea județelor țării.

Chiar dacă erau, așa cum am subliniat încă de la început, mijloace de a produce ”mici comuniști”, tradiția lor ar fi putut fi regândită și după 1989 pentru a păstra ceea ce era bun, iar ceea ce înseamnă doctrină să fie adaptată la noile realități.

IV. Etnografie, tradiții și obiceiuri

IV.1 Elemente de etnografie. Vorbirea

Locuitorii satelor comunei Olcea, conform recesământului din 2002, sunt majoritari români; din totalul de 2965 locuitori, 2563 erau români, 8 maghiari, 2 slovaci și 389 rromi.

În consecință, limba de comunicare este limba română, însă cu puternice influențe maghiare (până în 1918 regiunea a fost sub ocupație maghiară, cursurile la școală fiind în limba maghiară) regăsite în regionalismele vocabularului local: cuptoriu – sobă, obloc- geam, ștroafe- papuci de casă, felegă – prosop, tălechi – ogradă, părădaică – roșie, piparcă – ardei, tolcer – pâlnie, păsulă – fasole, curechi – varză, tătarcă –sorg etc.

Din perspectiva localnicului, graiul local este o mângiere sufletească, mai ales atunci când este departe de casă.Alte expresii și cuvinte în graiul local sunt:scocă – brânză dulce de vacă, zamă dă părădaică – supă de roșii, tuluc – bou tânăr, firoang – perdea, nădragă – pantaloni, găci – izmene, cușmă – căciulă, chimeșe – cămașă, lacreu – sacou, leveșe – supă de pui, boți – sarmale, aituri – piftie, pită – pâine, berșoaică – tobă, jireadă – căpiță de fân, lavor – lighean, piparcă usturoaie – ardei iute, a se văita – a plânge la înmormântarea cuiva, zadie – șorț, ciumurlit – mahmur, a iscăli – a semna, plevat – creion, ciripă – țiglă, haizaș – acoperișul casei, lapoș – termen folosit pentru acoperișul casei atunci când e prea jos, a ambala (cu referire la persoane) – a înjura, a aldui – a înjura, clisă – slănină, ai – usturoi, oloi – ulei, miere – zahăr, laviță – bancă, ștraf – căruță, pălincă – țuică, ciurdă – cireada de vaci a satului, cocoși – popcorn, a înclenți – a sparge semințe de floarea soarelui, mărțoagă – cal slab, clop – pălărie, etc.

Mult folosită este prepoziția ”dă” și ”pă” în loc de ”de” și ”pe”, deasemenea și conjuncția ”șî” în loc de ”să”: exemplu ”dă inde ești” în loc de ”de unde ești” și ”pă masă” în loc de ”pe masă” sau un alt exemplu ”șî ducă” în loc ”să ducă”. La unele cuvinte se folosește ”u” final și ”î”, de exemplu ”cuptoriu” ”dî- nde”.

Prenumele folosite sunt cele tradiționale românești; Floare, Mărie, Ană (Nuță), Elenă sau Ileană, Petre, Teodor (Dele, Todere), Ioan, Moisă, Gheorghe (Ghiurcă), Flore, Pavel, Vasile (Vasalie). În perioada post decembristă, prenumele tradiționale sunt înlocuite cu cele moderne; Alin, Adrian, Călin, Corina, Carmen, Daniela, iar în prezent se remarcă prenumele cu accent occidental:Marcus, Matei, Marius, Lucas, Aida, Antonia, Isidora, etc.

În comunitățile de rromi, prenumele oscilează, în funcție de ”personajele din filme”, astfel vom întâlni: Tarzan, Zoro, Vineto, Pamela, Boby, Ghiocel, Lămâița, dar cel mai mult în aceste comunități se folosesc poreclele (chiar și copiii rromi de la școală se prezintă cu porecla când sunt întrebați cum îi cheamă) ca de exemplu: Ciuhee, Mantu, Sida, Cucu etc.

Dintre numele de familie, cel mai des întâlnite sunt: Ile, Mic, Ștefan, Todor sau Mateaș –în Călacea; Mateoc, Popa, Țapoș, Botoc sau Sârb – în Ucuriș; Ilieș, Rîpan, Pantea sau Dobra – în Olcea; Pelle (Pulle înainte de 1950, după care li se schimbă numele în Pele, din oficiu de către primărie, cel dintâi fiind considerat rușinos), Ilonca, Matei sau Ciocluț – în Hodișel.

Aproape fiecare persoană din comunitate beneficiază de trei nume: numele de familie, prenume și poreclă. În funcție de circumstanță, ele pot fi folosite simultan sau separat, alăturate câteodată altor nume sau termeni, ce conotează clasa de vârstă sau statutul social. Exemplificăm aceste situații cu porecle din satul Călacea: Ile Ioan a Largului – nume, prenume și poreclă, Pavelea Petrii – prenume și poreclă, Delcea – poreclă.

Numele de familie se transmite pe linie paternă, de la tată la copii, în căsătoriile legitime. Dacă copilul provine din concubinaj, atunci ia numele de familie al bunicului, din partea mamei. La căsătorie femeile preiau numele de familie al soțului. Sunt însă și excepții, în care femeile au vrut să-și păstreze și numele de fată, astfel numelui de familie al soțului i se adaugă și cel al soției, de exemplu Pele – Matei (în Hodișel), sau cazuri în care soțul preia numele de familie al soției, din diferite considerente ( de avere, etnice, naționalitate, etc) .

Dacă cei doi soți au trăit în concubinaj, timp în care li s-au născut copii, aceștia vor purta numele de familie al mamei. Dacă cei doi se hotărăsc să se căsătorească, și li se nasc copii după aceea, ei vor lua numele tatălui. Tot în această situație este și bărbatul care are copii dintr-o căsătorie, rămâne văduv și se recăsătorește cu o femeie care la rândul ei are copii dintr-o căsătorie ante-rioară. După recăsătorie, femeia preia numele soțului, însă copiii vor păstra numele de familie al tatălui natural. Dacă cei doi vor avea copii după aceasta, ei vor purta numele soțului. Ca să fiu cât mai concret, Rîpan Pavel, rămas văduv cu trei copii, s-a recăsătorit cu Todor Ana, tot văduvă, cu doi copii. După recăsătorie cei doi au avut împreună încă trei copii.

În comunitatea rurală porecla este cea care predomină. Acest lucru se se datorează faptului că foarte mulți indivizi poartă același nume și prenume, deseori creandu-se confuzii. Deci, tocmai pentru a elimina confuzia, au fost puse poreclele, ca de exemplu, în Călacea, unde foarte mulți sunt Ile Teodor, fără poreclă fiind imposibil de știut la cine se face referire: Ile Teodor – Delcea, Ile Teodor – Jnecu, Ile Teodor – Mititelu, Ile Teodor – Blondu sau Debu, Ile Teodor – Ciutica, Ile Teodor – Todoru Delcii, Ile Teodor – Ciuca.

Porecla informează asupra comportamentelor și atitudinilor, de exemplu șarpele – Matei Gheorghe în Hodișel. Alteori porecla informează asupra profesiei sau statutului social, ca de exemplu Dăscălea – Avram Teodor (dascăl de profesie), sau Birău – Bocșe Flore (fost președinte al CAP –ului) sau Chiaburu (cel mai înstărit) și Licheaua (pentru sărac).

De cele mai multe ori porecla este dată în derâdere, cum ar fi Tropoțel – Ile Flore (din cauza faptului că mergea cu cocia cu cai numai la trap). În majoritatea cazurilor, poreclele sunt caraghioase și oferă o imagine a umorului grupulu,i cum este în cazul lui Chereșledan Petrică, poreclit Trump. În unele cazuri, prenumele asociat cu al unei vedete din viața publică, dă naștere unei porecle, cum este cazul lui Păcurar Ion al cărui prenume a fost asociat cu marele actor Ion Besoiu, rezultând porecla Besoiu.

Uneori porecla indică locul de reședință, Ghița de la Vale, iar în cazul femeilor -au copiilor indică numele soțului sau tatălui,ca de exemplu: Măria Polii, Anuța Ciunii, Pavelea Petrii.

IV.2 Ocupațiile locuitorilor

Ocupația de bază a locuitorilor comunei este agricultura, atât cultura plantelor (în special grâu, porumb, sorg, ovăz, orz, secară), cât și cu creșterea animalelor, în special vite pentru lapte și pentru carne (vițeii ”belgă”),iar după anul 2000 ,creștere albinelor a câștigat tot mai mult teren.

Un impediment major în practicarea agriculturii, cultura plantelor în special, este calitatea inferioară a solului de tip argiloiluvial. De aceea în trecut, corelat cu tehnicile de muncă și inventarul agricol învechite, randamentul era foarte scăzut de doar 2,5 la 1.

Pământul Comunei Olcea nu e prea fertil, dar el a fost lucrat cu dragoste, cu grijă și cu trudă și a dat rod.

De-a lungul timpului, în aceste pământuri au fost cultivate diferite plante: tutunul la începutul secolului al XIX lea în Călacea, cânepa, inul, legumele în epoca comunistă și sorgul. Dintre toate acestea, cel mai mult se va impune cultura sorgului. Bătrânii satului își amitesc că ”tătarca creștea și în spatele casei, iar la uliță creștea casa”. Așa că în scurt timp cultura sorgului a devenit o tradiție, în special pentru satele Călacea și Olcea, ocupând suprafețe mari de teren ( în unii ani chiar mai mult de 50% din suprafața hotarului).

Sorgul este o plantă rezistentă la secetă, originară din India și nordul Africii. Mai este cunoscut sub numele ”durra” în Sudan și de ”gaolean” în China.

La noi mai este cunoscută sub numele de ”tătarcă” și este cultivată pentru spic (paie) din care se confecționează măturile. A fost introdusă ca și cultură în anul 1969 la CAP Călacea, devenind de atunci principala cultură agricolă.

De la pregătirea terenului și până la vânzare, sorgul necesită o sumedenie de etape. Astfel, toamna/primăvara se împrăștie gunoiul de grajd pentru o îmbunătățire a solului. Primăvara încep lucrările de pregătire a terenului pentru însămânțare: aratul, discuitul (fărămițarea brazdelor și a bulgărilor) și semănatul. Această primă etapă este și cea mai ușoară deoarece totul se face mecanizat. După semănat, cultura este stropită cu ierbicid împotriva buruienilor.

De menționat faptul că,fiind o plantă rezistentă la secetă, s-a adaptat foarte bine la solurile din comună, stiut fiind faptul că solurile argiloiluviale rețin apa mai mult timp. De asemenea semințele nu necesită o selecționare deosebită pentru însămânțare, folosindu-se semințe din cultura proprie în fiecare an ( pur și simplu se vântură pleava și apoi se spală cu apă pentru a îndepărta semințele seci). Cel mai mare ”dușman” al plantelor de sorg este viermele de sârmă, de aceea înainte de a fi însămâțate semintele sunt tratate cu un insecticid împotriva acestui dăunător.

Prășitul se face mecanizat, cu tractorul, în termeni locali se spune”șirălit”.Unii agricultori

mai conservatori, efectuează prășitul manual,cu sapa, după ce în prealabil au ”șirălit” cu calul (aceștia sunt puțini și au o suprafață mai mică cultivată).

Adevărata corvoadă (muncă) începe spre sfârșitul verii, la mijlocul lunii august, când începe recoltarea, ”se începe la tăierea tătărcii”. Este o perioadă grea, pentru că toată operațiunea se face manual și într-o perioadă relativ scurtă de timp, 3-4 săptămâni maxim, când este foarte cald (35 – 40̊ C sau chiar mai mult, la soare),cu o protecție minimă împotriva insolației (o simplă șapcă pe cap și apă).

Se taie fiecare plantă în parte, recoltându-se spicul (paiele), pe care se găsesc și semințele, la 4-5cm sub nodul spicului. Într-o zi normală un om taie aproximativ 200Kg. Întrucât producția este în jur de 2500 Kg/ha, este nevoie de cel puțin 12 oameni ca să taie un ha. Cei mai mulți agricultori au între 5 și 8 ha (excepții cu 15 – 20 ha fiind puțini), de aceea recoltatul necesită foarte multă forță de muncă, în general sezonieri aduși din satele vecine (în special rromi din Talpoș, Tinca, Fonău și Gepiu), cărora li se asigură transportul, masa și plata muncii 70 de lei/zi.

Dacă, în ce privește înființarea culturii, sorgul nu este pretențios, este pretențios în ceea ce privește recoltatul. Astfel, spicele sunt înșirate pe jos pentru a se usca (de aceea se taie în august când e foarte cald) ”dacă se pune pe olaltă să încinge și își schimbă culoarea”, adică dacă s-ar strânge așa verde cum se taie, s-ar transforma în siloz.

Cultură de sorg. Aspecte de la recoltat.

Spicele au nevoie de trei patru zile pentru a se usca, timp în care spicul primește o culoare galben verzuie, aceasta fiind de cea mai bună calitate. Dacă în timpul în care este înșirată la uscat este udată de ploaie, își ”pierde culoarea” ,spicele devenind cenușii spre negru, de calitate inferioară, deci și un preț mai scăzut.

La 3 -4 zile se strâng spicele snopi (jupi), este dusă acasă în gospodărie, unde este depozitată sub forma unei căpițe de fân (jireadă) și acoperită cu nailon pentru a nu fi udata de ploaie.

După aceasta, începe o altă etapă dificilă, pe care localnicii o numesc ”drișcuit” sau ”periatu tătărcii”. Practic, asta înseamnă îndepărtarea semințelor de pe spice cu ajutorul unei mașinării, numită ”drișcă”, acționată mecanic de un motor electric. Este dificil deoarece, în momentul în care se pune în ”drișcă”,tatarca emană un praf foarte iritant, care produce mâncărimi la nivelul pielii, secreții nazale, usturime ale ochilor, în unele cazuri facilitând instalarea astmului.

”Drișcuitul” –indepărtarea semințelor de pe spice.

.În această etapă este nevoie de cel puțin trei oameni; ”unul bagă pă drișcă, altu dă la brâncă (mână) și altu leagă”. Adică se i-au snopii din căpiță, se pun 4-5 spice împreună (se dă la brâncă) și ținându-se de partea opusă semințelor sunt introduse în drișcă (bagă pe drișcă),care îndepărtează semințele, după care se face din nou snopi, se leagă, depozitându-se până la vânzare (depozitarea se face în șoproane acoperite).

Semințele rezultate constituie un excelent nutreț pentru animalele din gospodărie, fiind folosite de la găini până la vite. În ultima vreme există chiar și unele unități de panificație care folosesc semințele pentru a produce pâine, fiind foarte bună pentru diabetici.

Cei mai mulți fermieri valorifică sorgul în stare brută, la fabrica de mături din Olcea, deținută de un italian, cu o sumă cuprinsă între 2,5 și 3,5 lei/Kg.

Există, puțini ce-i adevărat, și câțiva întreprinzători care continuă tradiția manufacturierii măturilor. Aceștia trebuie să desfășoare câteva etape suplimentare pentru a produce mătura. În primul rând sorgul periat trebuie selectat (ales) pe trei categorii: a III a – spicele mai puțin frumoase (din ele se face partea interioară a măturii ,care nu se vede), a II a – se aplică peste și a I-ia care dă fața (aspectul) măturii, adică spicele cele mai frumoase.

Pentru a produce mătura, producătorul are nevoie de coada de lemn pe care o procură de la persoane autorizate în prelucrarea lemnului, apoi mai are nevoie de cuie mici și sîrmă. Coada de lemn este introdusă într-o mașinărie artizanală, ”mășina dă mături” și se ”învârte mătura”.

Mașina de mături.

Odată produsă, mătura are nevoie să fie cusută cu ață, pentru aceasta se folosește o ”presă” acționată manual și un ac confecționat dintr-o coadă de lingură (ascuțit la un capăt și găurit la celălalt). Măturile sunt valorificate la diferiți agenți economici cu sume cuprinse între 5 și 6 lei.

Mătură în presa de cusut

Dacă în anii 90 aproape în fiecare gospodărie exista o mașină de făcut mături, astăzi au mai rămas foarte puțini, aproximativ 3 în Călacea și 2 în Olcea (persoane autorizate).

Pomicultura este destul de răspândită pe lângă cultura plantelor , în special în Hodișel și Ucuriș, zone deluroase (specifice pomiculturii). Plantarea livezilor urmărea atât producția de fructe pentru poame, cât și pentru țuică. În acest sens grăitoare sunt numărul mare de cazane de țuică din zonă.

Creșterea animalelor reprezintă o altă ramură a agriculturii, fiind o îndeletnicire bine dezvoltată. Ca dovadă în acest sens stau mărturiile oamenilor în vârstă, care cu o oarecare nostalgie, își amintesc vremea copilăriei lor, când erau trimiși cu animalele la păscut, și dacă ținem cont de faptul că principalul mijloc de tracțiune era animalul, cu siguranță că această

îndeletnicire avea o pondere ridicată,”familia care avea o vacă era socotită săracă”.

Vitele erau bine îngrijite și protejate, fiecare se lăuda cu frumusețea și greutatea lor. Când făta o vacă era sărbătoare în familie, chiar și în vecini. Imediat vițelului i se preciza un destin; pentru jug (dacă era vițel), pentru lapte dacă era vițică, pentru a fi vândut, pentru o zestre etc.

Cei mai învârstă își amintesc că, până nu demult, în fiecare sat exista ”ciurdar” pentru ciurda satului (adică cireada de vaci, în anii 90 în satul Călacea erau aproape 800 de vaci), ”stăvar” pentru cai, ”purcar” pentru porci, ”căprar” pentru capre, ”cioban” pentru oi și chiar ”gâscar” pentru gâște, lucru care atestă dimensiunea fenomenului.

În prezent mai există doar ciurda vacilor, dar și numărul acestora scade de la an la an. De asemenea, tractorul a înlocuit calul, cei mai mulți cai aparținând azi comunității rromilor; capra este considerată semn de sărăcie ”când intră capra-n sat intră sărăcia-n hotar” (o zicală din popor), iar oaia este semn al nesimțirii (ciobanii intrând cu oile peste culturile oamenilor făcând pagube). Gâsca a dispărut din gospodărie.

Din 2007 încoace, se constată un reviriment pentru creșterea vițeiilor pentru carne din rasa metiș (belgă) ,foarte căutați la export.

IV.3 Casa și gospodăria.

Casele erau construite din lemn, de meșteri locali, cu stâlpi de lemn verticali (șoși), pe tălpi de gorun, la început acoperite cu paie, iar mai apoi cu țiglă (ciripă).

Specific satelor comunei Olcea sunt trei tipuri de gospodării:

– gospodăria deschisă, tradițională

– gospodăria cu curte dublă

– gospodăria cu curte închisă și semi închisă.

Gospodăria deschisă e cea mai veche, cu ocol(curte) foarte larg, totul împrejmuit cu un gard de nuiele. Casa de locuit era în fundul curții, departe de uliță. Avea colniță pentru car, grajd pentru animale și cuptor de pâine.

Între 1920 – 1960, apar gospodăriile cu curte dublă: ocolul și aria. Casa de locuit se mută aproape de uliță și se generalizează cuptoriștea (bucătăria de vară), cotețul pentru păsări, colnița pentru lemne și fântâna în curte.

După 1960, se răspândesc gospodăriile cu curte închisă. Curtea e mai mică, construcțiile sunt unite de jur împrejur, casa de locuit se întinde în lungul uliței. Anexele pentru păsări, cotețul porcilor și ”coșara” pentru porumb se mută în a II a curte. Curtea principală este pavată cu beton și acoperită cu viță de vie.

De remarcat faptul că, atunci când se ridica o casă nouă, țăranii se întrajutorau între ei; participau cu carul la căratul lemnelor sau al pământului, ajutau la asamblarea lemnelor, împrumutau unelte, etc. Era o mare neliniște pentru un vecin care nu era chemat la lucru (construcția casei), neștiind din ce motiv este ”supărat” pe el,cel ce construieste.

Camera dinspre stradă se numea ”casa nouă”, aici erau păstrate lucrurile de valoare: mobilier, paturile cu perne etc. Când familia avea oaspeți, erau primiți aici.

În prezent, aspectul satelor s-a schimbat, influența modernității observându-se în construcțiile noi, model occidental, cu mansardă sau etaj.

IV.4 Alimentația

Alimentele care alcătuiau hrana locuitorilor satului sunt cele tradiționale, în special produse obținute în propria gospodărie, atât de natură vegetală, cât și animală ( ecologice s.n).

În trecutul, nu foarte îndepărtat, alimentul de bază era mămăliga sau mălaiul, obținut din făină de porumb, consumat în combinație cu alte alimente, cum ar fi brânza, laptele, ”clisa friptă”, (slănină prăjită) sau legume.

După al doilea război mondial, mălaiul este înlocuit cu ”pita” (pâine) ,”pentru care creștinul se roagă în fiecare zi, ca Dumnezeu să o dea binecuvântată”, care devine alimentul de bază, cu pâine se mânca aproape orice. Pâinea este obținută din făină de grâu. Până nu de mult, e

obținea în propria gospodărie, care era dotată cu ”cuptor de pită”. Femeile frământau aluatul acasă, în albie și coceau în cuptor. Un cuptor de pâine însemna cca. 6 – 7 pâini, care ajungeau pentru 1-2 săptămâni. În zilele de vară se cocea mai des pentru că, de la căldură, pâinea, se altera.

Laptele este un aliment foarte utilizat deoarece era foarte la îndemână (fiecare familie avea cel puțin o vacă) și se putea consuma crud sau fiert, prins (lapte acru,iaurt) sau ”prelucrat”: scoacă (brânză dulce), brânză telemea, caș, smântână, unt, frișcă, etc.

Legumele reprezentau o parte consistentă din alimentație, consumate crude, fierte sau prăjite. Dintre legume menționăm fasolea, ceapa, cartofii, varza, morcovii, roșiile, ardeii, etc. Aceste legume erau gătite sub forma ciorbelor, tochituri s-au garnituri.

”Păsula uscată” (Ciorba de fasole) era nelipsită din ”meniul săptămânal”, cel puțin Miercurea și Vinerea, ca mâncare de post, devenind tradiție până astăzi.

Cartofii, considerați a doua pâine a țăranului, sunt consumați aproape zilnic, în toate anotimpurile, in diferite feluri: ”zamă dă croampe” (supă de cartofi), ”croampe cu ceapă” sau ”croampe întregi” (salată orientală), ”croampe fripte ” (cartofi prajiti), ”croampe în ler” (cartofi copți). etc. Iar pe timpul iernii și până la apariția crudităților primăvara, meniul era completat cu varză sub forma ”curechii cu zamă” (supă de varză), tocană și boți (sarmale).

Roșiile sunt de asemenea foarte importante în alimentație, consumate crude vara (salată de roșii cu castraveți și slănină), iar iarna sub forma supelor (zamă dă părădaică).

Supa de pui a fost și este considerată mâncare de sărbătoare, astfel că se gătea în zilele de sărbătoare și Duminica.

Fructele aveau o mare trecere întrucât erau consumate crude, uscate (iarna) sau la borcan, sub forma compotului. Tot din fructe erau preparate dulcețurile, cea mai des preparata fiind ”prunaica” sau ”mierea de prune”.

Pastele făinoase se produceau în casă; ”tăiețăi lați din pătură întinsă cu sâcitoarea”, (se tăiau cu cuțitul), se preparau cu lapte, cu brânză, cu mac. Mai se făceau ”taște”(colțunași) cu dulceață și ”scoacă”, găluște pe spată (strămoșul macaroanelor) și ”cici” (un fel de spaghete din aluat).

Ca și ”desert” se pregăteau ”scoverzi” (clătite) umplute cu scoacă sau dulceață, plăcintă

cu ”croampe” și ”curechi”, ”cocoroadă” (aluat de pâine cu prune, se prepara vara când se coceau

prunele, odată cu frământarea pâinii), colac coardă cu nucă, mac, scoacă și mere.

Băuturile se preparau (până astăzi) din struguri, vinul, iar țuica din orice fruct, cea mai ”bună” fiind cea din prune. Vinul se păstra în ”bute” (butoi de 200 l) din lemn de stejar, damijană de sticlă (50 l), iar țuica în butoi de frăgar (dud).

IV.5 Veșmintele

Costumul popular bărbătesc este format din cămașă albă țesută în război din in sau bumbac. De la piept în sus era desfăcută și avea chitori sau nasturi în culori până la gât. Se purta peste ”gaci” sau ”nădragi”. Vara peste cămașă se purta ”laibăr simplu”, din postav de culoare neagră, iar iarna ”cojocelul”. Încălțămintea era opincile sau cizmele, încălțate peste obială. Iarna, peste cojocel, se purta sumanul, din pătură albă cu diferite ornamente geometrice, roșii, negre, albastre, verde. Capul era acoperit cu clop de paie alb sau maroniu pe timpul verii, iar iarna căciula neagră din piele de miel.

Costumul popular feminin era alcătuit din poale albe de pânză, cu colți mari făcute de mână. Poalele erau tesute la război. În față purtau zadie de păr sau mătase. Un alt element era ”spătoiul cu pumnari”. Peste spătoi purtau ”lăiberelul de catifea”. În picioare purtau opinci cu obiele s-au cizme, iar mai târziu pantofi. Pe cap purtau cârpă neagră.

Femeile în vârstă (îmi amintesc de bunica, care avea 93 de ani) purtau un fel de rochie de culoare neagră și buline albe, pe care o numea ”bodiolcă”, iar pe cap purta o cârpă mare de culoare neagră, care acoperea capul și spatele.

IV. 6 Tradiții și obiceiuri.

Comunitatea rurală prezintă o gamă largă de manifestări cu un puternic caracter spiritual, în mod repetabil. Un rol important în transmiterea acestor tradiții și obiceiuri, l-a jucat tradiția orală, astfel că din generație în generație, tradițiile au fost transmise mai departe, suferind puține modificări, în funcție de epocă.

Obiceiurile tradiționale, atât cele care marchează trecerea de la un an la altul, numite calanderistice sau obiceiuri de peste an, predominant agrare, cât și cele care însoțesc etapele cruciale din viața omului:nașterea, căsătoria, moartea – prezintă numeroase asemănări.

IV.6.1 Tradiții și obiceiuri de peste an.

Sunt acele tradiții și obiceiuri legate de sărbătorile bisericești și cele legate de muncile agricole, la care participă toată comunitatea.

Cea mai importantă sărbătoare a creștinătății este Învierea Mântuitorului (Paștele). Așteaptată cu nerăbdare de către copii, pregătită cu deosebită grijă, de către adulți, Paștele reprezintă victoria binelui asupra răului, adică doza de energie necesară unei comunități vitregite, de a merge mai departe, de a spera că va fi mai bine. Săptămâna Mare (săptămâna de dinaintea Paștelor) era una foarte importantă. Această săptămână debuta cu curățenia casei (curățenia de primăvară); se spălau hainele, se vopseau obiectele de interior (ușile, dulapul de bucătărie), se ”înfundau” (reparau) crăpăturile din pereți (cu lut), se ”văruia” (zugrăveau) pereții exteriori ai casei. Copacii din fața casei erau frumos vopsiți cu var alb, încât satul primea un aer de nou, de proaspăt, de înnoire (revenire la viață odată cu natura s.n).

În Vinerea Mare, se ținea post (fără mâncare și fără apă) de la ”cel cu țâța-n gură până la cel cu barbă sură” adică toată suflarea, inclusiv copiii mici. Desigur că aceștia (copiii) nu puteau să țină post toată ziua, de aceea pentru ei se fierbea ”păsulă uscată nepărgălită” (ciorbă de fasole). Înspre seara zilei, de obicei ”se înroșeau ouăle”. Neexistând atâtea soluții pentru ”înroșirea ouălor” ca și în prezent, se foloseau cojile de , adunate din iarnă (obicei reinventat pe baza convingerii că este ecologic), iar femeile mai bătrâne împestreau ouăle cu ceară.

De asemenea, pentru o mai mare varietate a ornării ouălor, se puneau frunze de la diferite

plante (trifoi, coada șoricelului, trandafir etc) pe coaja oului, apoi erau puse într-un ciorap femeiesc de licra, și erau introduse apoi în cojile de ceapă, la fiert. Când erau scoase rămânea imprimată forma frunzei pe ou.

Tot în Vinerea Mare era sacrificat mielul de Paște, iar cei care nu-și permiteau un miel, cumpărau împreună cu vecinul (sau rudele) un miel că ”acelea nu-s paște fără miel pe masă”.

Cu nerăbdare era așteptată și seara de Sâmbăta Mare, când întreaga comunitate participa la slujba de înviere. Cu lumânări aprinse , cu mic cu mare, la miezul nopții era înconjurată biserica, vestind astfel triumful vieții asupra morții.

În dimineața zilei de Paște, copiii mergeau din casă-n casă ”după ouă”, cu ”straița” pe umăr, salutând cu creștinescul ”Cristos a înviat!”, iar gazda răspunzând ”Adevărat a înviat!”. Fiecare copil primea un ou roșu. La amiază, copiii se întâlneau în centrul satului (în fața școlii, care este vizavi de biserică) și organizau un fel de concurs de ciocnit ouă, pentru a vedea cine are cel mai tare ou. Se ciocneau ouăle ” pă dusă”(cel caruia i se spărgea oul trebuia să i-l cedeze celuilalt).

Întreaga comunitate sărbătorea Lunea, a doua zi de Paște, cu participare la slujba religioasă, iar Marțea era a treia zi de Paște, sărbătorită doar acasă. Din Vinerea Mare până Marțea (inclusiv) după Paște, se suspenda munca la câmp.

Crăciunul este cealaltă mare sărbătoare creștinească. Pregătirea acestei sărbători debutează încă de la începutul lunii Decembrie. În săptămânile premărgătoare Crăciunului are loc un alt obicei tradișional (românesc s.n), foarte respectat, sacrificarea porcului (Ignatul), produsele obținute din carnea de porc (în special cârnațul și caltaboșul), alături de colacii rituali și băutură, daruri ”alduite” sau ”grăite” de colindători.

Apoi în săptămâna de dinaintea Crăciunului, se pregătește masa pentru praznic. Se coc colacii împletiți, se fac ”prăjiturile” (colac coardă), iar în seara de Ajun, ulițele satului vuiesc de colindători. Colindul copiilor era unul de urare, câteva versuri ce pomenesc darurile așteptate: ”Puică neagră bagă-n sac/ Scoală gazdă, dă-mi colac/ Nu mi-l da mic/ Că mi-i frig/ Dă-mi-l mare/ Bine-mi pare/ cât rotița plugului/ Umple straița pruncului.”

Un alt colind care exprimă sentimentul solidarității și ospitalității ucurișenilor sună cam

așa : ”Zori de zi se revarsă/ Sloboză-ne gazdă-n casă/ Că afară plouă de varsă/ Bună sara lui Crăciun/ Și cămașa-i subțire/ Și trece ploaia prin ea/ Bună sara lu Crăciun/ Sloboză-ne gazdă-n tărnaț/ Și ne dă puțin cârnaț/ Și-un bănuț pentru hăinuță/ Căci cămașa nu-i călduță.”

În satul Ucuriș, în ziua Prasnicului, după Sf. Liturghie, începea colindatul tinerilor de la casa preotului, continua la primar și la învățător și apoi luau casele la rând. La intrarea în casă salutau cu ”Hristos s-a născut!” și erau întâmpinați cu ”Adevărat s-a născut!” de gazdă. După terminarea colindatului, gazda oferea darurile, ce constau în colac, pălincă, mere și nuci. La plecare, mulțumeau gazdei: ”Mulțumim la gazda nost/ Că-i harnic și frumos/ Pă masă colac o fost/ O sticlă dă pălincă/ Luată dă pă grindă/ Dumnezeu să cuvinteze/ Casa, masa și ogoru/ Să nu ne ducă doru/ Cruce-n casă, cruce-n masă/ Să fii gazdă sănătoasă/ Noi mergem la altă casă.”

Trecerea dintre ani, Anul Nou, este plin de tradiții și obiceiuri. În ajunul Anului nou,copiii umblau cu sorcova și plugușorul, anunțând sfârșitul vechiului an și începutul anului nou, urând gazdei sănătate și prosperitate: ”Sorcova vesela/ Să trăiți, să înfloriți/ Ca un măr, ca un păr/ Ca un fir de trandafir/ La anu și la mulți ani.” În schimbul urăturii, gazda oferea bani copiilor, drept mulțumire.

Întrucât calendarul agricol este foarte important în lumea satului și pentru că nu existau previziuni meteorologice (sau cel puțin la sat nu erau cunoscute) ,exista un ritual al prevederii vremii (în perspectiva muncilor agricole), ”calendarul de ceapă”. Dintr-o ceapă se luau 12 foi (fiecare corespuzând unei luni a anului) în care se punea sare. În cele în care se aduna apă, urma să fie o lună ploioasă (coincidență sau nu, existau și foi în care sarea nici măcar nu se umezea, aceasta însemnând secetă). Pentru ca această previziune să fie valabilă, trebuia făcută numai în noaptea de Anul Nou.

În satul Călacea a existat un obicei (astăzi a dispărut) numit ”mersul cu turca”, un fel de ”Capră” din zilele noastre. Astfel, doi ”pricepuți” se costumau într-un animal cu cioc, pe care localnicii îl numeau turcă, executând tot felul de dansuri și sărituri, după care ”căsca clonțu (ciocu) și trebuia să-i arunci bani, dacă nu, te mușca cu clonțu” sau lua pălăria din capul omului și o arunca. Momentul cel mai așteptat era împușcatul ”turcii”. Doi oameni ”înarmați” cu puscă de lemn se prefăceau că împușcă turca. Pentru a fi cât mai credibilă scena, acolo se afla și un vânător care trăgea cu pușca adevărată, în aer, când cei doi se prefăceau că trag. Turca cădea jos ca moartă și atunci începea bocitul, adică ”se văita după turcă”, până ce aceasta se trezea.

Ca și superstiții legate de Anul Nou, amintim ”obligația” de a avea bani în buzunar, ca să nu-ți lipsească tot anul, sau să porți ceva (îmbrăcăminte) de culoare roșie, iar în prima zi a anului să-ți intre în casă băiat (fetele aduc ghinion), de asemenea în prima zi a nului nu se aruncă/scoate nimic afară din casă, că îți arunci/scoți norocul.

Un obicei frumos păstrat și azi cu ocazia acestor sărbători ale iernii, este că toți doresc să aibă

pace și liniște, dușmanii se împacă, familia se reunește și toată comunitatea participă la slujbele religioase.

Sărbătorile de iarnă se încheiau cu Boboteaza pe 6 Ianuarie. Înainte de această dată ”umblă popa cu crucea-n sat” pentru a sfinți casele, însoțit de doi copii îmbrăcați în haine albe, care mergeau în fața preotului, cu ”țângălău”, ca să anunțe venirea preotului și cântau ”iordanul”.

La Bobotează fetele nemăritate își puneau busuioc sub pernă, ca noaptea să-și viseze ursitul. Ca să știe cum va arăta ursitul, fetele, posteau în ajunul Bobotezei, se adunau la casa unei femei din sat care le aștepta cu câte un ”blid” (farfurie) pentru fiecare, sub care se afla un obiect simbolic: pâine, bani, cărbune etc. Gazda le invita să aleagă un blid și apoi să-l întoarcă. Fata care găsea sub blid pâine, va avea un soț bun ca pâinea, cea care nimerea blidul cu bani, va avea un soț bogat, iar care găsește cărbune, va avea un soț brunet.

De Sânjorj (Sf. Gheorghe) – 23 aprilie, feciorii și bărbații udau fetele de mărit și femeile sterile, ca act de purificare și fecunditate.

În prima Sâmbătă, după intrarea în Postul Mare, se sărbătorea Sântoaderul (Sf. Teodor), ocazie cu care se fierbea grâu și se consuma îndulcit cu zahăr. Era un moment așteptat al primăverii și ”îmi aduc aminte cum stam cu blidu da roata după oală și așteptam pă mama să ne pună grâu fiert”.

De sărbători existau și numeroase superstiții cum ar fi:

-în zilele de praznic nu se mătură, că nu-ți merge bine;

– la Crăciun, Anul Nou și Bobotează să bagi în apa în care te speli bani și vei fi bănos;

-cine doarme de Anul Nou, tot anul va fi somnoros;

– dacă ninge de Anu Nou, va fi un an îmbelșugat;

– cine bea apă din țăngălău, la umblatul cu crucea, va avea voce frumoasă, etc.

IV.6.2 Obiceiuri și tradiții legate de momentele importante din viața omului

Căsătoria – Nunta.

Acest eveniment din viața omului nu îi privea doar pe cei doi miri și familiile lor, ci antrena întreaga comunitate. Este o bucurie a întregii comunități, toți consătenii participând (intr-o oarecare măsură) la acest început de drum din viața mirilor.

Tinerii se căsătoreau foarte de devreme, fetele la 14 – 16 ani (la 20 – 25 erau considerate fete bătrâne), iar feciorii la 16 – 18 ani (după 30 de ani se spunea că îi mai însoară doar babele). Majoritate acestor căsătorii erau de probă, care de cele mai multe ori se desfăceau ușor.

Într-o lume în care principalul mijloc de întâlnire era șezătoarea sau claca, acesta era și locul în care tinerii legau relațiile. Fetele nemăritate mergeau seara ”cu furca” la o gazdă, iar feciorii veneau la ele ”pe uliță”. Era locul unde începea flirtul, unde feciorul obținea un pupic, la jocul ”fântânuța”.

Când feciorul pleca de la șezătoare, fata cu care flirta ieșea după el ,”să-l petreacă”. Aveau câteva momente intime de ”giugiuleli, da nu prea multe că venea găzdoaia, dacă întârzia prea mult.” Cand plecau feciorii care nu aveau nici o simpatie, fetele trebuiau să iasă pe rând, ”să-i petreacă” și ”pe fiecare fecior după care ieșea trebuia să-l țuce (pupe).”

Dacă tinerii conveneau între ei să se căsătorească (adică baiatul o cerea de soție) ,urma ca familia băiatului să vină în vizită la familia fetei, să o ”pețească” (o cerea de noră) și primirea acceptului (binecuvântarea) familiei ei. Și acesta era un moment deosebit, întrucât familia fetei trebuia să dea o masă în cinstea ocaziei.

Au existat și situații când părinții tinerilor nu au fost de acord cu căsătoria dintre cei doi. În aceste situații, cei mai mulți ”fugeau laolaltă”. Această fugă însemna că, cei doi consumau căsătoria, fără a fi cununați (religios sau civil), petrecând un anumit timp la rude sau cum se spunea la Călacea, ”or fugit la firmă” (firma era o fermă agricolă la Batăr, unde călăcenii munceau contra cost și erau cazați acolo), lucru reflectat în descântecele de la hidede (horă) : ”hai mândră să ne iubim și la firmă să fugim … ”.

Ulterior, părinții, de rușine sau pentru că fata rămânea însărcinată, îi primeau acasă. Un episod hazliu s-a întâmplat la un serviciu de cununie religioasă, când mireasa era gravidă, și preotul spune ”să dea Domnul rodul pântecelui” ,iar soțul răspunsde ”este, este părinte”.

Invitațiile la nuntă se făceau verbal, de către chemători îmbrăcați în costume populare, cu tricolor în ”clop” și călare pe cai.

La nunțile ”pocăiești” invitația se făcea la Adunare (Biserica Baptistă), fiind invitați toți cei care doresc să participe.

Mai târziu se renunță la aceste metode, cei doi tineri mergând personal ”pe la neamuri” ca să-i invite. Unii mai șugubeți aveau un stil originar, ”no să veniți să vă mirați și voi pă noi Sâmbătă că să miră tot satu” suna invitația din partea lui Țapiș Moisă și Râpan Marta.

Pregătirea nunții și a mesei se făcea începând de Luni, femeile aduceau ”cinste”: făină, ouă, nuci, varză, găini ,etc (s-a mai păstrat doar parțial, adică doar rudele mai aduc). Începând de Joi, femeile veneau să ajute la pregătirea bucatelor; se ”suceau” păturile pentru tăiețăi, se făceau colacii, pita, sarmalele, etc.

În dimineața nunții, fetele din sat se adunau la casa miresei și o ajutau să se îmbrace. În timp ce o găteau, i se cânta hora miresei.

În ziua nunții, nuntașii din partea mirelui mergeau la casa miresei. La poartă erau opriți de către nuntașii din partea miresei și acolo se desfășura un dialog. Cei dântâi spuneau pentru ce au venit, iar ceilalți le prezenta o altă fată sau o bătrână, acoperită cu lipideu pe cap. După mai multe târguieli ”se împăcau”, dându-și unii altora de băut.

După o scurtă ospătare, alaiul mergea spre biserică. În fața mirilor se mergea cântând, dansând și descântând. La biserică, cei mai mulți rămâneau afară, unde continuau dansul și descântecele, care de cele mai multe ori nu avea treabă cu nunta: ”popa vost și popa nost/ mare drac dă om o fost”.

De la biserică spre casă (unde avea loc petrecerea),cei ce ieșeau să vadă nunta erau descântați, cu strigături fabricate pe loc: ”Asta-i fata jucăușă/ Cu gunoiu după ușă.” sau ”Asta-i fată dă mărit/ Nu ști băga zamă-n blid/ De la ușă pân` la masă/ Când o duce toată-nvarsă”, iar o alta spune ” Câte tute, câte mute/ Toate cu bărbați de frunte/ Numa tu mândră de tine/ N-ai bărbat , numa rușine.”

Tot în drum spre casă se leagă ulița. În mijlocul drumului se poziționau doi oameni deghizați în ”jandărmi” , cu puști de lemn. Când ajungea alaiul la ei ,îi oprea în loc, pe motiv că acolo e granița și nu pot trece, până nu stau de vorbă cu ”împăratul” lor. Atunci era împinsă în drum o cocie (car) în care era un om stând pe un scaun (tronul), costumat în împărat. După mai multe negocieri, se trecea ,după ce nuntașii plăteau vama în pălincă. Uneori se lăsa cu bătaie.

Acest obicei s-a păstrat până astăzi însă a suferit unele modificări; Ulița se leagă cu o sfoară ,de către copii și nașii le dau bani, fără negocieri.

Petrecerea propriu zisă avea loc la casa mirelui, dacă era timp frumos în curte ,dacă nu, în cele 2 camere ale casei. ”Meniul” era compus din ”zamă dă pui”, felul doi ”croampe zdrobite” (piure de cartofi), sarmale, ”curichi” cu carne (supă de varză). ”Prăjiturile” cele mai uzuale erau colac coardă cu mac, nucă sau scoacă, iar despre tortul miresei nici nu se știa. Copiii nu stăteau la masă, ei primeau câte o felie de colac coardă și se jucau pe afară.

Darul de nuntă consta de obicei, în diverse obiecte de trebuință în casă sau veșmânte, prea puțin se ofereau bani (doar familia). Mic Moisă își amintește că el a primit ca și cadou o ”chimeșe” (cămașă) de la „nănaș”, iar soția (Mic Mărioară) a primit o cârpă (batic), iar din partea celor două familii s-au strâns 100 de lei.

De obicei, până își construiau casă, cei doi stăteau la familia mirelui (foarte puțini erau cei care aveau propria lor casă), unde mai erau 2-3 nurori, lucru interesant deoarece ”atunci puteau sta 3-4 nore în aceași casă cu soacra, astăzi nu încap într-un sat”.

Un caz mai aparte, în ceea ce privește căsătoria, a fost cel al lui Pecu (Mic Petru) care după petrecerea de nuntă,și-a dus soția acasă (avea gospodăria lui proprie) și aceasta, sub pretextul că iese până afară a fugit cu Dele Juji, astfel că Pecu a rămas singur, necăsătorindu-se niciodată.

Descântece și chiuituri de la nuntă

”Miresuță rochie albă/ La tătă lumea ești dragă/

Numa la măta urâtă/ Dâr-aceea te mărită.”

”Miresuță draga mea/ Când oa fi soacră-ta rea/

Mătură casa cu ea/ Când oa fi soru-to rău/ Închidel în iștalău/

Și închide ușile/ Să nu-l mănânce muștele.”

”Cât fusei la maica fată, mânca gura mea turtele și obrajii rumenele

Dar de când mă măritai, mâncă gura mea cursuri și obrazul pălmi și pumni.”

”Joacă bine nu te face/ Ori nu joci cu cine-ți place

Căci cu cine-ți place ție/ Ai juca dar nu te-mbie”

”Asta fată joacă bine/ Si mă-nvață și pe mine

Astă fată știe juca/ c-o învață maică-sa”.

”Câtâ-i fata de micuță/ Sare-n sus ca o broscuță

După sapă nu se-apleacă/După jac nevoia-o calcă.”

”Nu mă lovi cu poalee/ Că mi-i rupe picioarele

Nici acelea nu-s picioare/ Care se rupe de poale.”

”Asta fată ști juca/ că-on vățat-o maică-sa

La ișcoală la Tinca/ Joacă mă pă Măria

N-aștepta să zică ea/ că Mării i rușine/ Dacă-o joci îi pare bine”

”Frunză verde de rișcaș/ Mireasa-i după nimaș

Foaie verde de dudău/ Junele-i dîn câcău.”

”Hai nu te bate să mă-n treci/ Că țo-i da mâța să mi-o freci

Pă picioare dă oureci.”

”Pentru o vică dă ovăz pusăi pocăința jos/ Pentru o vică dă săcară lua-i pocăința iară.”

”Pocăi-ma-ș pocăi da nu mă lasă oamenii

Când mă duc la Adunare 2 o 3 îmi ies în cale.”

Nașterea și botezul.

Tinerele perechi erau împlinite atunci când, pe lume, venea un copil (rodul pântecelui). Acesta este un moment de bucurie pentru familia întreagă și pentru neamuri.

Frica de necunoscut, întrucât toți își doreau un copil sănătos la trup și minte, determina tinerele mame să respecte o serie de superstiții:

– femeia însărcinată care trece peste termen, să treacă peste hamuri și va naște curând;

– femeia însărcinată să nu dea cu picioru în mâță, pentru că celui ce îi sunt dragi puii de mâță, îi sunt dragi și copiii;

– dacă pui sare pe capul unei tinere însărcinate, fără știrea ei și duce prima dată mâna la nas, are să se nască băiat, iar dacă pune mâna pe gură ,are să fie fetiță;

– să nu spui unui copil care n-a început să vorbească ”taci” ,că va rămânea mut;

– Vinerea e bună de înțîrcat copiii, etc.

Nașterea era asistată de moașe (fără studii), care tăiau ”buricu” (cordonul ombilical) și timp de 6 săptămâni venea în fiecare zi ,să ”ciupăiască” (spele) copilul și să vadă mama. Întrucât nu existau prea multe cunoștințe medicale, curățirea femeii (eliminarea placentei) se făcea lent și pe o perioadă mai îndelungată. Până la curățire, se considera ”necurată” și nu i se permitea să intre în biserică, de aceea la botez, nașa era cea care ducea copilul în fața preotului pentru a-l boteza.

Apa din băița copilului trebuia aruncată în acelați loc (care nu este umblat; până la botez) sau între flori, ca să fie frumos ca florile. La mână i se lega un fir de ață roșie care să-l ferească de deochi. În cazul în care era deocheat copilul, mama sau bunica puneau 9 bucăți de jar ,să se stingă într-o cană cu apă, după fiecare cărbune se punea mâna dreaptă pe gura cănii ,astupând-o și își ținea respirația (unele femei descântau în gând). Cu apa respectivă i se făcea copilului semnul crucii pe frunte și i se dădea să bea din ea.

La biserica ortodoxă copilul este botezat în apă, în cristelniță, prin scufundare, martori fiind nașii, care de altfel și mărturisesc în numele copilului. La întoarcerea acasă, la intrare nașa zicea de trei ori ”ne-am dus păgâni și am venit creștini”.

În Biserica Baptistă, tot la 6 săptămâni, copilul este dus la binecuvântare, o rugăciune în care pastorul, părinții și biserica cer binecuvântarea lui Dumnezeu peste copil, el urmând a primi botezul la o vârstă adultă, din proprie inițiativă, când poate să mărturisească singur botezul.

Moartea și înmormântarea.

Sentimentul de profundă tristețe și amărăciune față de cei dispăruți, decedați, este reflectat cu prilejul înmormântării, când apropiații (familia) decedatului bocesc și se vaită.

Deși omul este conștient că viața are un sfârșit, moartea nu este așteptată la fel ca și căsătoria sau nașterea, asta deoarece există frica de necunoscut, de ce este dincolo de moarte. În pragul morții, membrii familiei recurg la diferite descântece, de leac, ca cel bolnav să se facă bine, iar dacă nu, cheamă preotul să-i facă rugăciuni, să-l spovedească și să-l cuminice pentru a se putea despărți mai ușor de această lume.

Imediat ce moare, răposatul se așează pe jos (pe vatră) și i se aprinde o lumânare la cap (la baptiști nu există această practică) ,pentru a-i lumina drumul în lumea morților. Răspândirea veștii se face prin anunțarea rudelor, vecinilor și preotului (la baptiști), iar pentru ortodocși se trag clopotele: cu o întrerupere dacă a murit un copil, cu două întreruperi dacă a murit o femeie și trei întreruperi pentru bărbat. Oglinzile sunt întoarse cu fața la perete, ca să nu se vadă mortul și să vină vâlfa mortului, să facă rău celor în viață; trupul este spălat, îmbrăcat cu haine noi și așezat în sicriul care, în prealabil, a fost gătit, punându-i-se pe fund talaș din scândura folosită la fabricarea lui, se tămâiază, se pune lipideul cu cipcă sau brodat, la cap se punea o pernă cu talaș (nu cu pene, pentru a nu duce norocul din casă și de la galiță). Peste mâinile încrucișate se pune un dos sau feligă albă, ca să aibă cu ce se șterge în cealaltă lume, iar în palme o cruce din ceară, semn că e creștin, iar peste mort se punea o pânză și fachiolul.

De la data decesului și până la înmormântare are loc priveghiul, timp în care cei apropiați se îmbracă în negru (doliu) și jelesc, văitându-se: ”di ce ai muritu oare ha, na-i avu-tu casa ta, na-i avu-tu ce mânca” sau ”trage clopotar clopotele tare, să te audă îngerii, să iasă ̓nantea Costanii”.

” Rămâi, maică, în ocol/ Lasă meargă carul gol/ Casa ta, ocolul tău/ Fără tine sta-o rău.”

”Maică casa ta cea nouă/ Cum să rupsă grinda-n două/ Rămasă două grinzele/ Grijește Doamne de ele/ Ca dă astăzi și de mâine/ Numa urma ta rămâne/ Numa urma pîn ocol/ Inde-ai pus piciorul gol.”

În priveghiurile comunității baptiste, după serviciul de priveghi, oficiat de pastor, oamenii cântă cântece religioase, până spre miezul nopții, după care rămâne doar familia și foarte puțini apropiați, care priveghează până dimineața.

Indiferent de confesiunea religioasă, la priveghi erau prezenți permanent câțiva oameni, astfel peste zi se adunau femeile (mai învârstă), care ”mai schimbau impresii” (bârfeau s.n) , seara, când începea serviciul de priveghi, casa era neîncăpătoare:familia, rudeniile (și cele din alte localități), prietenii și consătenii (aceștia stăteau in curte). De la ora 10 seara, femeile mergeau acasă lăsând loc bărbaților. După miezul nopții se răreau, însă erau și dintre aceia care stăteau până dimineța (bătrânii care nu aveau familie, în special, și care probabil se plictiseau acasă). La ora 3 – 4 dimineața, veneau cei care seara nu au reușit să vină.

La priveghiurile ortodoxe se organizau jocurile de priveghi, la care participau tineri și bătrâni. Jocurile de priveghii erau: Baba și Moșul, Cătana, Nunta, Țapul, Calul, Morarul, Păunul

Poșoloaca, Jintanii, Negustorii, Ursul, Capra, Roata, Bătutul parilor .

În zona noastră (Olcea) ,cel mai jucat era Calul, Poșoloaca și jocul de cărți.

Calul – se legau doi feciori spate la spate, aplecându-și fiecare trunchiul înainte, până la orizontală. Erau acoperiți cu un lipideu. Aceștia reprezintă calul. Un al treilea fecior încăleca pe ei. Cel dinapoi are o mătură muiată cu funingine în apă. Călărețul merge prin cameră îndreptându-se spre locul unde sunt mai multe fete și feciori. Cel cu mătura dă cu ea în tineri să-i lovească și să-i murdărească. Mătura simbolizeză coada calului ce se apără de muște.

Poșoloaca: cei care nu se supuneau jocurilor erau pedepsiți cu un obiect din lemn, de care era legată o curea sau piele ruptă din tureacul cizmei. Un tânăr ținut cu capul pe genunchiul altui tânăr, era lovit cu poșoloaca și întrebat ” Cine a dat?” cel lovit scăpa doar dacă ghicea.

Jocul de cărți, apare mai târziu și presupunea de fapt un joc de noroc: ”cruce” sau ”21”. Ulterior, jocul de cărți va predomina, iar pentru a mări miza, se jucau pe bani. Între timp, preoții au interzis acest joc, deoarece se pariau sume mari de bani, unii pierzând banii de” boi” (adică au vândut boii și au jucat banii la cărți).

În a treia zi de la deces, avea loc slujba de înmormântare. În Călacea, la baptiști, serviciul se ținea în curtea casei (nu se intra cu mortul în biserică, fiind considerat necurat pentu ”Templul lui Dumnezeu”),iar apoi, alaiul însoțit de fanfara care intona marșuri funebre, se îndrepta spre cimitir. De obicei, predica atrăgea atenția asistenței că omul trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu Creatorul, pentru că moartea poate lovi oricând, și acest lucru trebuie făcut cât timp omul este în viață, deoarece după moarte totul e în zadar. La groapă, pastorul amintea celor prezenți faptul că ”țărână suntem și în țărână ne întoarcem”.

În tradiția ortodoxă, sicriul este scos din casă cu picioarele înainte, la trecerea pragului, sicriul se lăsa și se ridica de trei ori, iar ușile se închid și deschid de trei ori în spatele mortului (se deschide calea spre lumea umbrelor). Pentru ca mortul să nu mai știe veni acasă, se întoarce masa (sau scaulele), pe care a fost așezat sicriul, cu picioarele în sus.

Trupul neînsuflețit, este dus mai apoi, cu sicriul, la biserică, unde preotul oficiază slujba religioasă, iar cantorii cântă hora mortului. Din biserică mortul este dus la cimitir, cu cocia mortuară. La cimitir, în groapă, se aruncau bani, ca mortul să aibă cu ce plăti cele 24 de vămi ale

văzduhului, iar în semn de pomană se dă găina peste ”copârșeu” unor copii din familii nevoiașe.

De asemenea,au fost și cazuri când în groapă s-au depus și unelte și scule ale defunctului, pentru a nu veni după ele. Preotul rostește rugăciunea de pecetluire a mormântului și se acoperă sicriul cu pământ.

În numele familiei, preotul invită participanții la comândare sau ”pomana mortului”, cu mâncare și băutură, unii participanți făcând exces și ajungând acasă pe trei cărări.

IV.6.3 Alte obiceiuri și credințe.

Sântarea sau sorozașu-l.

În trecut, pentru cei care nu făceau armată era o mare rușine. De aceea, înrolarea în armată însemna trecerea din rândul ”pruncilor” în rândul bărbaților. Cel cu armata făcută se putea însura, adică putea întemeia o familie, cu alte cuvinte, devenea responsabil, nu numai pentru el, ci și pentru soția și copiii lui. Datorită acestui fapt, chemarea tinerilor în fața comisiei de verificare a stării de sănătate, în urma căreia se hotăra dacă tânărul este apt sau nu pentru a satisface stagiul militar, era marcat printr-un eveniment deosebit, cunoscut în loc ca sorozaș sau sântare.

După ce primeau înștiințarea de a se prezenta în fața comisiei, feciorii anunțau fetele (un fel de fală, mândrie), care trebuiau să pregătească acest moment. Astfel că, toți feciorii din sat care au primit chemarea, se întâlneau într-un loc stabilit (acasă la unul dintre ei),se urcau în cocie și mergeau la Tinca, la gară, de unde luau trenul la Salonta, unde trebuiau să se prezinte în fața comisiei. Cocia, caii și feciorii erau ”împănați” (împodobiți) cu ”pene” (flori) din hărtie creponată, luată de la pernele (din paturile de la uliță) fetelor, care o transformau în flori, purtate de feciori (fiecare fată își împăna drăguțul) și cununi peste cai. Când porneau luau și sticla cu pălincă, și mergeau cântând ”Eu mă duc, codrul rămâne/ Eu mă duc satul rămâne.”

Momentul acesta era unul deosebit și pentru familie, deoarece, părinții știau că de acum înainte, copiii lor sunt bărbați și în curând își vor lua viața în propriile mâini.

În fața comisiei se prezentau, goi pușcă, iar medicii din comisie puneau verdictul apt sau inapt. Inapt însemna o mare rușine, șansele lui de a întemeia o familie în viitorul apropiat, fiind

foarte mici, fetele considerând (influențate de mame) că ”acela nu-i om care nu face armata”.

După sântare/sorozaș, tinerii se întorceau acasă, în același stil în care au plecat, și așteptau să fie chemați la Oradea, unde primeau ordinul de încorporare. Cu o seară înainte de încorporare, mergeau de la unul la altul, pentru a-și lua la revedere de la părinți, și beau vin (semn al bărbăției), astfel că, uneori ajungeau dimineața, mahmuri în unitate. La plecare, cu valiza de lemn în mână, familia și vecinii îl ”petrecea”, cu lacrimi și încurajări. Armata dura doi ani, după care, de obicei, se însurau. Nu timpul petrecut în armată li se părea cel mai dificil, ci doru ”dă drăguță” (sau de soție și copil în unele cazuri).

Strigoii.

Într-o societate înrădăcinată în tradiții și credințe, transmise din generație în generație (ancestrale chiar s.n), un rol aparte l-au avut strâgoii care duceau laptele de la vaci.

Încercând să caute explicații logice pentru lipsa laptelui de la vacă, probabil, nedorind să accepte că vina le aparține, deoarece vacile erau puse la jug, sleite de puteri și slăbonăgite din cauza lipsei nutrețurilor de calitate, au încercat să găsească alte cauze.

Astfel, unele vaci erau inscripționate pe coarne ”tomnită să nu-i poată duce laptele” , probabil acest lucru ajuta proprietarii să vândă vaca mai bine și mai scump (s.n).

La fătare ,ca stâgoii să nu-i ducă laptele, trebuia ca proprietarul să doarmă în iștalău cu vaca trei zile, că atunci nu se mai apropie strâgoiul de vacă. De asemenea, tot ca metode de a împiedica strâgoii de a duce laptele, era prinderea unei potcoave de pragul grajdului (fierul alungă stâgoii) sau se arunca zadia înaintea vacii ,înainte de a intra în iștalău, seara, când venea ciurda.

Dacă strâgoiul nu a putut fi împiedicat să ajungă la vacă, atunci trebuia ca proprietarul vacii să meargă acasă la strâgoi și să ia, fără a cere ”un pumn de abrac” pe care să-l dea vacii. De unde știa proprietarul cine-i strigoi? Din gura satului. În satul Călacea, strâgoi ”era Huldăr, pentru că și mamă-sa era strigoaie deoarece nu avea o ureche” ,în credința satului, pierzându-și-o în timp ce a fost prinsă la vacă și respectivul i-a tăiat o ureche ca să o însemne. Strâgoii luau chip de animale, în special pisică, dar și câine sau lup. Așadar, ca să știe cine-i strigoi, când era prinsă

pisica la vacă, i se tăia urechea, ca semn.

O altă metodă de a descoperi strâgoiul era ca ”să bați cu o rudă de cuptor (de pâine) părăsită laptele vomitat de strigoi ”,că atunci vine strâgoiu acasă la tine, deoarece îl doare”.

Mic Moisă, puștan pe atunci, își amintește cum împreună cu doi prieteni , de aceași ”samă” (vârstă), Pătru (Iagăr Petru) și Ioanea Țâcului (Ile Ioan), au bătut laptele strigoiului pe acoperișul de paie al cuptorului de pâine. Fiecare a lovit de trei ori cu ruda părăsită, și atunci apare Huldăr (ei au încremenit, nu au mai putut nici vorbi, deși înainte au fost viteji) care venise la tuns, deoarece tatăl lui Mic Moisă era frizer de ocazie.

De asemenea, în folclorul local, ”Huldăr o murit bătut dă Opinca”. Se credea că Huldăr, transformat în pisică, a fost prins de Opinca (o poreclă) la vacă și a bătut pisica până ce a murit,

murind astfel și Huldăr. Interesant lucru este însă și credința că ”dă când o venit comuniștii nu ar mai fi fost nici strâgoi”. Probabil, am spune noi, poate pentru că nici nu mai aveau la ce să vină, întrucât comuniștii luaseră vacile oamenilor și le-au dus la colectiv, aceștia rămânând cu iștalăul gol, nici strâgoii nu mai aveau după ce umbla.

Alte credințe de acest gen erau:

– ”călcatul în urmă rea” – dacă mergeai noaptea pe hotar sau prin pădure aveai toate șansele să calci în urmă rea. Lipsa cunoștințelor și informațiilor erau suplinite de aceste credințe populare, care încercau, practic, să ofere o explicație logică lucrurilor neștiute. De exemplu, Boloș a avut doi copii care s-au jucat cu mingea în ogradă, pe mejdie (acesta era locul cel mai diabolic pentru urmele rele) și la scurt timp au murit amândoi. Toată lumea știa că au călcat în urmă rea, copiii nefiind duși la un medic care să pună un diagnostic.

-”cur dă ghinaț” – această credință hazlie, era practic o formă de speriere a copiilor de a nu fura ouă (probabil furtul ouălor era un lucru obisnuit s.n), deoarece cine fură ouă,i se face în cap ”cur de ghinaț”. Practic era o ciupercă, care determina căderea părului dintr-un anumit loc din cap (nu foarte întins), unde rămânea chel.