Etnografie, tradiții și obiceiuri [306106]

Etnografie, tradiții și obiceiuri

1.1 Elemente de etnografie. [anonimizat] 2002, sunt majoritari români; din totalul de 2965 locuitori, 2563 erau români, 8 maghiari, 2 slovaci și 389 rromi.

[anonimizat], însă cu puternice influențe maghiare (până în 1918 regiunea a [anonimizat]) regăsite în regionalismele vocabularului local: cuptoriu – sobă, obloc- geam, ștroafe- [anonimizat] – prosop, tălechi – ogradă, părădaică – roșie, piparcă – ardei, tolcer – pâlnie, păsulă – fasole, curechi – varză, tătarcă –sorg etc.

[anonimizat] o [anonimizat].Alte expresii și cuvinte în graiul local sunt:scocă – [anonimizat] – [anonimizat] – [anonimizat] – perdea, nădragă – pantaloni, găci – izmene, cușmă – căciulă, chimeșe – cămașă, lacreu – sacou, leveșe – [anonimizat] – sarmale, aituri – piftie, pită – pâine, berșoaică – tobă, jireadă – [anonimizat] – lighean, [anonimizat], a se văita – a [anonimizat] – șorț, ciumurlit – mahmur, a iscăli – a semna, plevat – creion, ciripă – țiglă, haizaș – [anonimizat] – termen folosit pentru acoperișul casei atunci când e prea jos, a ambala (cu referire la persoane) – a înjura, a aldui – a înjura, clisă – slănină, ai – usturoi, oloi – ulei, miere – zahăr, laviță – bancă, ștraf – căruță, pălincă – țuică, ciurdă – cireada de vaci a satului, cocoși – popcorn, a înclenți – a [anonimizat] – [anonimizat] – pălărie etc.

Mult folosită este prepoziția ”dă” și ”pă” în loc de ”de” și ”pe”, deasemenea și conjuncția ”șî” în loc de ”să”: exemplu ”dă inde ești” în loc de ”de unde ești” și ”pă masă” în loc de ”pe masă” sau un alt exemplu ”șî ducă” în loc ”să ducă”. La unele cuvinte se folosește ”u” final și ”î”, de exemplu ”cuptoriu” ”dî- nde”.

Prenumele folosite sunt cele tradiționale românești; Floare, Mărie, Ană (Nuță), [anonimizat], Teodor (Dele, Todere), Ioan, Moisă, Gheorghe (Ghiurcă), Flore, Pavel, Vasile (Vasalie). [anonimizat]; Alin, Adrian, Călin, Corina, Carmen, Daniela, iar în prezent se remarcă prenumele cu accent occidental:Marcus, Matei, Marius, Lucas, Aida, Antonia, Isidora, etc.

[anonimizat], în funcție de ”personajele din filme”, astfel vom întâlni: Tarzan, Zoro, Vineto, Pamela, Boby, Ghiocel, Lămâița, dar cel mai mult în aceste comunități se folosesc poreclele (chiar și copiii rromi de la școală se prezintă cu porecla când sunt întrebați cum îi cheamă) ca de exemplu: Ciuhee, Mantu, Sida, Cucu etc.

[anonimizat]: Ile, Mic, Ștefan, [anonimizat]; Mateoc, Popa, Țapoș, [anonimizat]; Ilieș, Rîpan, [anonimizat]; Pelle (Pulle înainte de 1950, [anonimizat], cel dintâi fiind considerat rușinos), Ilonca, [anonimizat].

Aproape fiecare persoană din comunitate beneficiază de trei nume: [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]atutul social. Exemplificăm aceste situații cu porecle din satul Călacea: Ile Ioan a Largului – nume, prenume și poreclă, Pavelea Petrii – prenume și poreclă, Delcea – poreclă.

Numele de familie se transmite pe linie paternă, de la tată la copii, în căsătoriile legitime. Dacă copilul provine din concubinaj, atunci ia numele de familie al bunicului, din partea mamei. La căsătorie femeile preiau numele de familie al soțului. Sunt însă și excepții, în care femeile au vrut să-și păstreze și numele de fată, astfel numelui de familie al soțului i se adaugă și cel al soției, de exemplu Pele – Matei (în Hodișel), sau cazuri în care soțul preia numele de familie al soției, din diferite considerente ( de avere, etnice, naționalitate, etc) .

Dacă cei doi soți au trăit în concubinaj, timp în care li s-au născut copii, aceștia vor purta numele de familie al mamei. Dacă cei doi se hotărăsc să se căsătorească, și li se nasc copii după aceea, ei vor lua numele tatălui. Tot în această situație este și bărbatul care are copii dintr-o căsătorie, rămâne văduv și se recăsătorește cu o femeie care la rândul ei are copii dintr-o căsătorie ante-rioară. După recăsătorie, femeia preia numele soțului, însă copiii vor păstra numele de familie al tatălui natural. Dacă cei doi vor avea copii după aceasta, ei vor purta numele soțului. Ca să fiu cât mai concret, Rîpan Pavel, rămas văduv cu trei copii, s-a recăsătorit cu Todor Ana, tot văduvă, cu doi copii. După recăsătorie cei doi au avut împreună încă trei copii.

În comunitatea rurală porecla este cea care predomină. Acest lucru se se datorează faptului că foarte mulți indivizi poartă același nume și prenume, deseori creandu-se confuzii. Deci, tocmai pentru a elimina confuzia, au fost puse poreclele, ca de exemplu, în Călacea, unde foarte mulți sunt Ile Teodor, fără poreclă fiind imposibil de știut la cine se face referire: Ile Teodor – Delcea, Ile Teodor – Jnecu, Ile Teodor – Mititelu, Ile Teodor – Blondu sau Debu, Ile Teodor – Ciutica, Ile Teodor – Todoru Delcii, Ile Teodor – Ciuca.

Porecla informează asupra comportamentelor și atitudinilor, de exemplu șarpele – Matei Gheorghe în Hodișel. Alteori porecla informează asupra profesiei sau statutului social, ca de exemplu Dăscălea – Avram Teodor (dascăl de profesie), sau Birău – Bocșe Flore (fost președinte al CAP –ului) sau Chiaburu (cel mai înstărit) și Licheaua (pentru sărac).

De cele mai multe ori porecla este dată în derâdere, cum ar fi Tropoțel – Ile Flore (din cauza faptului că mergea cu cocia cu cai numai la trap). În majoritatea cazurilor, poreclele sunt caraghioase și oferă o imagine a umorului grupulu,i cum este în cazul lui Chereșledan Petrică, poreclit Trump. În unele cazuri, prenumele asociat cu al unei vedete din viața publică, dă naștere unei porecle, cum este cazul lui Păcurar Ion al cărui prenume a fost asociat cu marele actor Ion Besoiu, rezultând porecla Besoiu.

Uneori porecla indică locul de reședință, Ghița de la Vale, iar în cazul femeilor -au copiilor indică numele soțului sau tatălui,ca de exemplu: Măria Polii, Anuța Ciunii, Pavelea Petrii.

Ocupațiile locuitorilor

Ocupația de bază a locuitorilor comunei este agricultura, atât cultura plantelor (în special grâu, porumb, sorg, ovăz, orz, secară), cât și cu creșterea animalelor, în special vite pentru lapte și pentru carne (vițeii ”belgă”),iar după anul 2000 ,creștere albinelor a câștigat tot mai mult teren.

Un impediment major în practicarea agriculturii, cultura plantelor în special, este calitatea inferioară a solului de tip argiloiluvial. De aceea în trecut, corelat cu tehnicile de muncă și inventarul agricol învechite, randamentul era foarte scăzut de doar 2,5 la 1.

Pământul Comunei Olcea nu e prea fertil, dar el a fost lucrat cu dragoste, cu grijă și cu trudă și a dat rod.

De-a lungul timpului, în aceste pământuri au fost cultivate diferite plante: tutunul la începutul secolului al XIX lea în Călacea, cânepa, inul, legumele în epoca comunistă și sorgul. Dintre toate acestea, cel mai mult se va impune cultura sorgului. Bătrânii satului își amitesc că ”tătarca creștea și în spatele casei, iar la uliță creștea casa”. Așa că în scurt timp cultura sorgului a devenit o tradiție, în special pentru satele Călacea și Olcea, ocupând suprafețe mari de teren ( în unii ani chiar mai mult de 50% din suprafața hotarului).

Sorgul este o plantă rezistentă la secetă, originară din India și nordul Africii. Mai este cunoscut sub numele ”durra” în Sudan și de ”gaolean” în China.

La noi mai este cunoscută sub numele de ”tătarcă” și este cultivată pentru spic (paie) din care se confecționează măturile. A fost introdusă ca și cultură în anul 1969 la CAP Călacea, devenind de atunci principala cultură agricolă.

De la pregătirea terenului și până la vânzare, sorgul necesită o sumedenie de etape. Astfel, toamna/primăvara se împrăștie gunoiul de grajd pentru o îmbunătățire a solului. Primăvara încep lucrările de pregătire a terenului pentru însămânțare: aratul, discuitul (fărămițarea brazdelor și a bulgărilor) și semănatul. Această primă etapă este și cea mai ușoară deoarece totul se face mecanizat. După semănat, cultura este stropită cu ierbicid împotriva buruienilor.

De menționat faptul că,fiind o plantă rezistentă la secetă, s-a adaptat foarte bine la solurile din comună, stiut fiind faptul că solurile argiloiluviale rețin apa mai mult timp. De asemenea semințele nu necesită o selecționare deosebită pentru însămânțare, folosindu-se semințe din cultura proprie în fiecare an ( pur și simplu se vântură pleava și apoi se spală cu apă pentru a îndepărta semințele seci). Cel mai mare ”dușman” al plantelor de sorg este viermele de sârmă, de aceea înainte de a fi însămâțate semintele sunt tratate cu un insecticid împotriva acestui dăunător.

Prășitul se face mecanizat, cu tractorul, în termeni locali se spune”șirălit”.Unii agricultori

mai conservatori, efectuează prășitul manual,cu sapa, după ce în prealabil au ”șirălit” cu calul (aceștia sunt puțini și au o suprafață mai mică cultivată).

Adevărata corvoadă (muncă) începe spre sfârșitul verii, la mijlocul lunii august, când începe recoltarea, ”se începe la tăierea tătărcii”. Este o perioadă grea, pentru că toată operațiunea se face manual și într-o perioadă relativ scurtă de timp, 3-4 săptămâni maxim, când este foarte cald (35 – 40̊ C sau chiar mai mult, la soare),cu o protecție minimă împotriva insolației (o simplă șapcă pe cap și apă).

Se taie fiecare plantă în parte, recoltându-se spicul (paiele), pe care se găsesc și semințele, la 4-5cm sub nodul spicului. Într-o zi normală un om taie aproximativ 200Kg. Întrucât producția este în jur de 2500 Kg/ha, este nevoie de cel puțin 12 oameni ca să taie un ha. Cei mai mulți agricultori au între 5 și 8 ha (excepții cu 15 – 20 ha fiind puțini), de aceea recoltatul necesită foarte multă forță de muncă, în general sezonieri aduși din satele vecine (în special rromi din Talpoș, Tinca, Fonău și Gepiu), cărora li se asigură transportul, masa și plata muncii 70 de lei/zi.

Dacă, în ce privește înființarea culturii, sorgul nu este pretențios, este pretențios în ceea ce privește recoltatul. Astfel, spicele sunt înșirate pe jos pentru a se usca (de aceea se taie în august când e foarte cald) ”dacă se pune pe olaltă să încinge și își schimbă culoarea”, adică dacă s-ar strânge așa verde cum se taie, s-ar transforma în siloz.

Cultură de sorg. Aspecte de la recoltat.

Spicele au nevoie de trei patru zile pentru a se usca, timp în care spicul primește o culoare galben verzuie, aceasta fiind de cea mai bună calitate. Dacă în timpul în care este înșirată la uscat este udată de ploaie, își ”pierde culoarea” ,spicele devenind cenușii spre negru, de calitate inferioară, deci și un preț mai scăzut.

La 3 -4 zile se strâng spicele snopi (jupi), este dusă acasă în gospodărie, unde este depozitată sub forma unei căpițe de fân (jireadă) și acoperită cu nailon pentru a nu fi udata de ploaie.

După aceasta, începe o altă etapă dificilă, pe care localnicii o numesc ”drișcuit” sau ”periatu tătărcii”. Practic, asta înseamnă îndepărtarea semințelor de pe spice cu ajutorul unei mașinării, numită ”drișcă”, acționată mecanic de un motor electric. Este dificil deoarece, în momentul în care se pune în ”drișcă”,tatarca emană un praf foarte iritant, care produce mâncărimi la nivelul pielii, secreții nazale, usturime ale ochilor, în unele cazuri facilitând instalarea astmului.

”Drișcuitul” –indepărtarea semințelor de pe spice.

.În această etapă este nevoie de cel puțin trei oameni; ”unul bagă pă drișcă, altu dă la brâncă (mână) și altu leagă”. Adică se i-au snopii din căpiță, se pun 4-5 spice împreună (se dă la brâncă) și ținându-se de partea opusă semințelor sunt introduse în drișcă (bagă pe drișcă),care îndepărtează semințele, după care se face din nou snopi, se leagă, depozitându-se până la vânzare (depozitarea se face în șoproane acoperite).

Semințele rezultate constituie un excelent nutreț pentru animalele din gospodărie, fiind folosite de la găini până la vite. În ultima vreme există chiar și unele unități de panificație care folosesc semințele pentru a produce pâine, fiind foarte bună pentru diabetici.

Cei mai mulți fermieri valorifică sorgul în stare brută, la fabrica de mături din Olcea, deținută de un italian, cu o sumă cuprinsă între 2,5 și 3,5 lei/Kg.

Există, puțini ce-i adevărat, și câțiva întreprinzători care continuă tradiția manufacturierii măturilor. Aceștia trebuie să desfășoare câteva etape suplimentare pentru a produce mătura. În primul rând sorgul periat trebuie selectat (ales) pe trei categorii: a III a – spicele mai puțin frumoase (din ele se face partea interioară a măturii ,care nu se vede), a II a – se aplică peste și a I-ia care dă fața (aspectul) măturii, adică spicele cele mai frumoase.

Pentru a produce mătura, producătorul are nevoie de coada de lemn pe care o procură de la persoane autorizate în prelucrarea lemnului, apoi mai are nevoie de cuie mici și sîrmă. Coada de lemn este introdusă într-o mașinărie artizanală, ”mășina dă mături” și se ”învârte mătura”.

Mașina de mături.

Odată produsă, mătura are nevoie să fie cusută cu ață, pentru aceasta se folosește o ”presă” acționată manual și un ac confecționat dintr-o coadă de lingură (ascuțit la un capăt și găurit la celălalt). Măturile sunt valorificate la diferiți agenți economici cu sume cuprinse între 5 și 6 lei.

Mătură în presa de cusut

Dacă în anii 90 aproape în fiecare gospodărie exista o mașină de făcut mături, astăzi au mai rămas foarte puțini, aproximativ 3 în Călacea și 2 în Olcea (persoane autorizate).

Pomicultura este destul de răspândită pe lângă cultura plantelor , în special în Hodișel și Ucuriș, zone deluroase (specifice pomiculturii). Plantarea livezilor urmărea atât producția de fructe pentru poame, cât și pentru țuică. În acest sens grăitoare sunt numărul mare de cazane de țuică din zonă.

Creșterea animalelor reprezintă o altă ramură a agriculturii, fiind o îndeletnicire bine dezvoltată. Ca dovadă în acest sens stau mărturiile oamenilor în vârstă, care cu o oarecare nostalgie, își amintesc vremea copilăriei lor, când erau trimiși cu animalele la păscut, și dacă ținem cont de faptul că principalul mijloc de tracțiune era animalul, cu siguranță că această

îndeletnicire avea o pondere ridicată,”familia care avea o vacă era socotită săracă”.

Vitele erau bine îngrijite și protejate, fiecare se lăuda cu frumusețea și greutatea lor. Când făta o vacă era sărbătoare în familie, chiar și în vecini. Imediat vițelului i se preciza un destin; pentru jug (dacă era vițel), pentru lapte dacă era vițică, pentru a fi vândut, pentru o zestre etc.

Cei mai învârstă își amintesc că, până nu demult, în fiecare sat exista ”ciurdar” pentru ciurda satului (adică cireada de vaci, în anii 90 în satul Călacea erau aproape 800 de vaci), ”stăvar” pentru cai, ”purcar” pentru porci, ”căprar” pentru capre, ”cioban” pentru oi și chiar ”gâscar” pentru gâște, lucru care atestă dimensiunea fenomenului.

În prezent mai există doar ciurda vacilor, dar și numărul acestora scade de la an la an. De asemenea, tractorul a înlocuit calul, cei mai mulți cai aparținând azi comunității rromilor; capra este considerată semn de sărăcie ”când intră capra-n sat intră sărăcia-n hotar” (o zicală din popor), iar oaia este semn al nesimțirii (ciobanii intrând cu oile peste culturile oamenilor făcând pagube). Gâsca a dispărut din gospodărie.

Din 2007 încoace, se constată un reviriment pentru creșterea vițeiilor pentru carne din rasa metiș (belgă) ,foarte căutați la export.

Casa și gospodăria.

Casele erau construite din lemn, de meșteri locali, cu stâlpi de lemn verticali (șoși), pe tălpi de gorun, la început acoperite cu paie, iar mai apoi cu țiglă (ciripă).

Specific satelor comunei Olcea sunt trei tipuri de gospodării:

– gospodăria deschisă, tradițională

– gospodăria cu curte dublă

– gospodăria cu curte închisă și semi închisă.

Gospodăria deschisă e cea mai veche, cu ocol(curte) foarte larg, totul împrejmuit cu un gard de nuiele. Casa de locuit era în fundul curții, departe de uliță. Avea colniță pentru car, grajd pentru animale și cuptor de pâine.

Între 1920 – 1960, apar gospodăriile cu curte dublă: ocolul și aria. Casa de locuit se mută aproape de uliță și se generalizează cuptoriștea (bucătăria de vară), cotețul pentru păsări, colnița pentru lemne și fântâna în curte.

După 1960, se răspândesc gospodăriile cu curte închisă. Curtea e mai mică, construcțiile sunt unite de jur împrejur, casa de locuit se întinde în lungul uliței. Anexele pentru păsări, cotețul porcilor și ”coșara” pentru porumb se mută în a II a curte. Curtea principală este pavată cu beton și acoperită cu viță de vie.

De remarcat faptul că, atunci când se ridica o casă nouă, țăranii se întrajutorau între ei; participau cu carul la căratul lemnelor sau al pământului, ajutau la asamblarea lemnelor, împrumutau unelte, etc. Era o mare neliniște pentru un vecin care nu era chemat la lucru (construcția casei), neștiind din ce motiv este ”supărat” pe el,cel ce construieste.

Camera dinspre stradă se numea ”casa nouă”, aici erau păstrate lucrurile de valoare: mobilier, paturile cu perne etc. Când familia avea oaspeți, erau primiți aici.

În prezent, aspectul satelor s-a schimbat, influența modernității observându-se în construcțiile noi, model occidental, cu mansardă sau etaj.

Alimentația

Alimentele care alcătuiau hrana locuitorilor satului sunt cele tradiționale, în special produse obținute în propria gospodărie, atât de natură vegetală, cât și animală ( ecologice s.n).

În trecutul, nu foarte îndepărtat, alimentul de bază era mămăliga sau mălaiul, obținut din făină de porumb, consumat în combinație cu alte alimente, cum ar fi brânza, laptele, ”clisa friptă”, (slănină prăjită) sau legume.

După al doilea război mondial, mălaiul este înlocuit cu ”pita” (pâine) ,”pentru care creștinul se roagă în fiecare zi, ca Dumnezeu să o dea binecuvântată”, care devine alimentul de bază, cu pâine se mânca aproape orice. Pâinea este obținută din făină de grâu. Până nu de mult, e

obținea în propria gospodărie, care era dotată cu ”cuptor de pită”. Femeile frământau aluatul acasă, în albie și coceau în cuptor. Un cuptor de pâine însemna cca. 6 – 7 pâini, care ajungeau pentru 1-2 săptămâni. În zilele de vară se cocea mai des pentru că, de la căldură, pâinea, se altera.

Laptele este un aliment foarte utilizat deoarece era foarte la îndemână (fiecare familie avea cel puțin o vacă) și se putea consuma crud sau fiert, prins (lapte acru,iaurt) sau ”prelucrat”: scoacă (brânză dulce), brânză telemea, caș, smântână, unt, frișcă, etc.

Legumele reprezentau o parte consistentă din alimentație, consumate crude, fierte sau prăjite. Dintre legume menționăm fasolea, ceapa, cartofii, varza, morcovii, roșiile, ardeii, etc. Aceste legume erau gătite sub forma ciorbelor, tochituri s-au garnituri.

”Păsula uscată” (Ciorba de fasole) era nelipsită din ”meniul săptămânal”, cel puțin Miercurea și Vinerea, ca mâncare de post, devenind tradiție până astăzi.

Cartofii, considerați a doua pâine a țăranului, sunt consumați aproape zilnic, în toate anotimpurile, in diferite feluri: ”zamă dă croampe” (supă de cartofi), ”croampe cu ceapă” sau ”croampe întregi” (salată orientală), ”croampe fripte ” (cartofi prajiti), ”croampe în ler” (cartofi copți). etc. Iar pe timpul iernii și până la apariția crudităților primăvara, meniul era completat cu varză sub forma ”curechii cu zamă” (supă de varză), tocană și boți (sarmale).

Roșiile sunt de asemenea foarte importante în alimentație, consumate crude vara (salată de roșii cu castraveți și slănină), iar iarna sub forma supelor (zamă dă părădaică).

Supa de pui a fost și este considerată mâncare de sărbătoare, astfel că se gătea în zilele de sărbătoare și Duminica.

Fructele aveau o mare trecere întrucât erau consumate crude, uscate (iarna) sau la borcan, sub forma compotului. Tot din fructe erau preparate dulcețurile, cea mai des preparata fiind ”prunaica” sau ”mierea de prune”.

Pastele făinoase se produceau în casă; ”tăiețăi lați din pătură întinsă cu sâcitoarea”, (se tăiau cu cuțitul), se preparau cu lapte, cu brânză, cu mac. Mai se făceau ”taște”(colțunași) cu dulceață și ”scoacă”, găluște pe spată (strămoșul macaroanelor) și ”cici” (un fel de spaghete din aluat).

Ca și ”desert” se pregăteau ”scoverzi” (clătite) umplute cu scoacă sau dulceață, plăcintă cu ”croampe” și ”curechi”, ”cocoroadă” (aluat de pâine cu prune, se prepara vara când se coceau

prunele, odată cu frământarea pâinii), colac coardă cu nucă, mac, scoacă și mere.

Băuturile se preparau (până astăzi) din struguri, vinul, iar țuica din orice fruct, cea mai ”bună” fiind cea din prune. Vinul se păstra în ”bute” (butoi de 200 l) din lemn de stejar, damijană de sticlă (50 l), iar țuica în butoi de frăgar (dud).

Veșmintele

Costumul popular bărbătesc este format din cămașă albă țesută în război din in sau bumbac. De la piept în sus era desfăcută și avea chitori sau nasturi în culori până la gât. Se purta peste ”gaci” sau ”nădragi”. Vara peste cămașă se purta ”laibăr simplu”, din postav de culoare neagră, iar iarna ”cojocelul”. Încălțămintea era opincile sau cizmele, încălțate peste obială. Iarna, peste cojocel, se purta sumanul, din pătură albă cu diferite ornamente geometrice, roșii, negre, albastre, verde. Capul era acoperit cu clop de paie alb sau maroniu pe timpul verii, iar iarna căciula neagră din piele de miel.

Costumul popular feminin era alcătuit din poale albe de pânză, cu colți mari făcute de mână. Poalele erau tesute la război. În față purtau zadie de păr sau mătase. Un alt element era ”spătoiul cu pumnari”. Peste spătoi purtau ”lăiberelul de catifea”. În picioare purtau opinci cu obiele s-au cizme, iar mai târziu pantofi. Pe cap purtau cârpă neagră.

Femeile în vârstă (îmi amintesc de bunica, care avea 93 de ani) purtau un fel de rochie de culoare neagră și buline albe, pe care o numea ”bodiolcă”, iar pe cap purta o cârpă mare de culoare neagră, care acoperea capul și spatele.

Tradiții și obiceiuri.

Comunitatea rurală prezintă o gamă largă de manifestări cu un puternic caracter spiritual, în mod repetabil. Un rol important în transmiterea acestor tradiții și obiceiuri, l-a jucat tradiția orală, astfel că din generație în generație, tradițiile au fost transmise mai departe, suferind puține modificări, în funcție de epocă.

Obiceiurile tradiționale, atât cele care marchează trecerea de la un an la altul, numite calanderistice sau obiceiuri de peste an, predominant agrare, cât și cele care însoțesc etapele cruciale din viața omului:nașterea, căsătoria, moartea – prezintă numeroase asemănări.

Tradiții și obiceiuri de peste an

Sunt acele tradiții și obiceiuri legate de sărbătorile bisericești și cele legate de muncile agricole, la care participă toată comunitatea.

Cea mai importantă sărbătoare a creștinătății este Învierea Mântuitorului (Paștele). Așteaptată cu nerăbdare de către copii, pregătită cu deosebită grijă, de către adulți, Paștele reprezintă victoria binelui asupra răului, adică doza de energie necesară unei comunități vitregite, de a merge mai departe, de a spera că va fi mai bine. Săptămâna Mare (săptămâna de dinaintea Paștelor) era una foarte importantă. Această săptămână debuta cu curățenia casei (curățenia de primăvară); se spălau hainele, se vopseau obiectele de interior (ușile, dulapul de bucătărie), se ”înfundau” (reparau) crăpăturile din pereți (cu lut), se ”văruia” (zugrăveau) pereții exteriori ai casei. Copacii din fața casei erau frumos vopsiți cu var alb, încât satul primea un aer de nou, de proaspăt, de înnoire (revenire la viață odată cu natura s.n).

În Vinerea Mare, se ținea post (fără mâncare și fără apă) de la ”cel cu țâța-n gură până la cel cu barbă sură” adică toată suflarea, inclusiv copiii mici. Desigur că aceștia (copiii) nu puteau să țină post toată ziua, de aceea pentru ei se fierbea ”păsulă uscată nepărgălită” (ciorbă de fasole). Înspre seara zilei, de obicei ”se înroșeau ouăle”. Neexistând atâtea soluții pentru ”înroșirea ouălor” ca și în prezent, se foloseau cojile de , adunate din iarnă (obicei reinventat pe baza convingerii că este ecologic), iar femeile mai bătrâne împestreau ouăle cu ceară.

De asemenea, pentru o mai mare varietate a ornării ouălor, se puneau frunze de la diferite plante (trifoi, coada șoricelului, trandafir etc) pe coaja oului, apoi erau puse într-un ciorap femeiesc de licra, și erau introduse apoi în cojile de ceapă, la fiert. Când erau scoase rămânea imprimată forma frunzei pe ou.

Tot în Vinerea Mare era sacrificat mielul de Paște, iar cei care nu-și permiteau un miel, cumpărau împreună cu vecinul (sau rudele) un miel că ”acelea nu-s paște fără miel pe masă”.

Cu nerăbdare era așteptată și seara de Sâmbăta Mare, când întreaga comunitate participa la slujba de înviere. Cu lumânări aprinse , cu mic cu mare, la miezul nopții era înconjurată biserica, vestind astfel triumful vieții asupra morții.

În dimineața zilei de Paște, copiii mergeau din casă-n casă ”după ouă”, cu ”straița” pe umăr, salutând cu creștinescul ”Cristos a înviat!”, iar gazda răspunzând ”Adevărat a înviat!”. Fiecare copil primea un ou roșu. La amiază, copiii se întâlneau în centrul satului (în fața școlii, care este vizavi de biserică) și organizau un fel de concurs de ciocnit ouă, pentru a vedea cine are cel mai tare ou. Se ciocneau ouăle ” pă dusă”(cel caruia i se spărgea oul trebuia să i-l cedeze celuilalt).

Întreaga comunitate sărbătorea Lunea, a doua zi de Paște, cu participare la slujba religioasă, iar Marțea era a treia zi de Paște, sărbătorită doar acasă. Din Vinerea Mare până Marțea (inclusiv) după Paște, se suspenda munca la câmp.

Crăciunul este cealaltă mare sărbătoare creștinească. Pregătirea acestei sărbători debutează încă de la începutul lunii Decembrie. În săptămânile premărgătoare Crăciunului are loc un alt obicei tradișional (românesc s.n), foarte respectat, sacrificarea porcului (Ignatul), produsele obținute din carnea de porc (în special cârnațul și caltaboșul), alături de colacii rituali și băutură, daruri ”alduite” sau ”grăite” de colindători.

Apoi în săptămâna de dinaintea Crăciunului, se pregătește masa pentru praznic. Se coc colacii împletiți, se fac ”prăjiturile” (colac coardă), iar în seara de Ajun, ulițele satului vuiesc de colindători. Colindul copiilor era unul de urare, câteva versuri ce pomenesc darurile așteptate: ”Puică neagră bagă-n sac/ Scoală gazdă, dă-mi colac/ Nu mi-l da mic/ Că mi-i frig/ Dă-mi-l mare/ Bine-mi pare/ cât rotița plugului/ Umple straița pruncului.”

Un alt colind care exprimă sentimentul solidarității și ospitalității ucurișenilor sună cam

așa : ”Zori de zi se revarsă/ Sloboză-ne gazdă-n casă/ Că afară plouă de varsă/ Bună sara lui Crăciun/ Și cămașa-i subțire/ Și trece ploaia prin ea/ Bună sara lu Crăciun/ Sloboză-ne gazdă-n tărnaț/ Și ne dă puțin cârnaț/ Și-un bănuț pentru hăinuță/ Căci cămașa nu-i călduță.”

În satul Ucuriș, în ziua Prasnicului, după Sf. Liturghie, începea colindatul tinerilor de la casa preotului, continua la primar și la învățător și apoi luau casele la rând. La intrarea în casă salutau cu ”Hristos s-a născut!” și erau întâmpinați cu ”Adevărat s-a născut!” de gazdă. După terminarea colindatului, gazda oferea darurile, ce constau în colac, pălincă, mere și nuci. La plecare, mulțumeau gazdei: ”Mulțumim la gazda nost/ Că-i harnic și frumos/ Pă masă colac o fost/ O sticlă dă pălincă/ Luată dă pă grindă/ Dumnezeu să cuvinteze/ Casa, masa și ogoru/ Să nu ne ducă doru/ Cruce-n casă, cruce-n masă/ Să fii gazdă sănătoasă/ Noi mergem la altă casă.”

Trecerea dintre ani, Anul Nou, este plin de tradiții și obiceiuri. În ajunul Anului nou,copiii umblau cu sorcova și plugușorul, anunțând sfârșitul vechiului an și începutul anului nou, urând gazdei sănătate și prosperitate: ”Sorcova vesela/ Să trăiți, să înfloriți/ Ca un măr, ca un păr/ Ca un fir de trandafir/ La anu și la mulți ani.” În schimbul urăturii, gazda oferea bani copiilor, drept mulțumire.

Întrucât calendarul agricol este foarte important în lumea satului și pentru că nu existau previziuni meteorologice (sau cel puțin la sat nu erau cunoscute) ,exista un ritual al prevederii vremii (în perspectiva muncilor agricole), ”calendarul de ceapă”. Dintr-o ceapă se luau 12 foi (fiecare corespuzând unei luni a anului) în care se punea sare. În cele în care se aduna apă, urma să fie o lună ploioasă (coincidență sau nu, existau și foi în care sarea nici măcar nu se umezea, aceasta însemnând secetă). Pentru ca această previziune să fie valabilă, trebuia făcută numai în noaptea de Anul Nou.

În satul Călacea a existat un obicei (astăzi a dispărut) numit ”mersul cu turca”, un fel de ”Capră” din zilele noastre. Astfel, doi ”pricepuți” se costumau într-un animal cu cioc, pe care localnicii îl numeau turcă, executând tot felul de dansuri și sărituri, după care ”căsca clonțu (ciocu) și trebuia să-i arunci bani, dacă nu, te mușca cu clonțu” sau lua pălăria din capul omului și o arunca. Momentul cel mai așteptat era împușcatul ”turcii”. Doi oameni ”înarmați” cu puscă de lemn se prefăceau că împușcă turca. Pentru a fi cât mai credibilă scena, acolo se afla și un vânător care trăgea cu pușca adevărată, în aer, când cei doi se prefăceau că trag. Turca cădea jos ca moartă și atunci începea bocitul, adică ”se văita după turcă”, până ce aceasta se trezea.

Ca și superstiții legate de Anul Nou, amintim ”obligația” de a avea bani în buzunar, ca să nu-ți lipsească tot anul, sau să porți ceva (îmbrăcăminte) de culoare roșie, iar în prima zi a anului să-ți intre în casă băiat (fetele aduc ghinion), de asemenea în prima zi a nului nu se aruncă/scoate nimic afară din casă, că îți arunci/scoți norocul.

Un obicei frumos păstrat și azi cu ocazia acestor sărbători ale iernii, este că toți doresc să aibă

pace și liniște, dușmanii se împacă, familia se reunește și toată comunitatea participă la slujbele religioase.

Sărbătorile de iarnă se încheiau cu Boboteaza pe 6 Ianuarie. Înainte de această dată ”umblă popa cu crucea-n sat” pentru a sfinți casele, însoțit de doi copii îmbrăcați în haine albe, care mergeau în fața preotului, cu ”țângălău”, ca să anunțe venirea preotului și cântau ”iordanul”.

La Bobotează fetele nemăritate își puneau busuioc sub pernă, ca noaptea să-și viseze ursitul. Ca să știe cum va arăta ursitul, fetele, posteau în ajunul Bobotezei, se adunau la casa unei femei din sat care le aștepta cu câte un ”blid” (farfurie) pentru fiecare, sub care se afla un obiect simbolic: pâine, bani, cărbune etc. Gazda le invita să aleagă un blid și apoi să-l întoarcă. Fata care găsea sub blid pâine, va avea un soț bun ca pâinea, cea care nimerea blidul cu bani, va avea un soț bogat, iar care găsește cărbune, va avea un soț brunet.

De Sânjorj (Sf. Gheorghe) – 23 aprilie, feciorii și bărbații udau fetele de mărit și femeile sterile, ca act de purificare și fecunditate.

În prima Sâmbătă, după intrarea în Postul Mare, se sărbătorea Sântoaderul (Sf. Teodor), ocazie cu care se fierbea grâu și se consuma îndulcit cu zahăr. Era un moment așteptat al primăverii și ”îmi aduc aminte cum stam cu blidu da roata după oală și așteptam pă mama să ne pună grâu fiert”.

De sărbători existau și numeroase superstiții cum ar fi:

-în zilele de praznic nu se mătură, că nu-ți merge bine;

– la Crăciun, Anul Nou și Bobotează să bagi în apa în care te speli bani și vei fi bănos;

-cine doarme de Anul Nou, tot anul va fi somnoros;

– dacă ninge de Anu Nou, va fi un an îmbelșugat;

– cine bea apă din țăngălău, la umblatul cu crucea, va avea voce frumoasă, etc.

Obiceiuri și tradiții legate de momentele importante din viața omului

Căsătoria – Nunta.

Acest eveniment din viața omului nu îi privea doar pe cei doi miri și familiile lor, ci antrena întreaga comunitate. Este o bucurie a întregii comunități, toți consătenii participând (intr-o oarecare măsură) la acest început de drum din viața mirilor.

Tinerii se căsătoreau foarte de devreme, fetele la 14 – 16 ani (la 20 – 25 erau considerate fete bătrâne), iar feciorii la 16 – 18 ani (după 30 de ani se spunea că îi mai însoară doar babele). Majoritate acestor căsătorii erau de probă, care de cele mai multe ori se desfăceau ușor.

Într-o lume în care principalul mijloc de întâlnire era șezătoarea sau claca, acesta era și locul în care tinerii legau relațiile. Fetele nemăritate mergeau seara ”cu furca” la o gazdă, iar feciorii veneau la ele ”pe uliță”. Era locul unde începea flirtul, unde feciorul obținea un pupic, la jocul ”fântânuța”.

Când feciorul pleca de la șezătoare, fata cu care flirta ieșea după el ,”să-l petreacă”. Aveau câteva momente intime de ”giugiuleli, da nu prea multe că venea găzdoaia, dacă întârzia prea mult.” Cand plecau feciorii care nu aveau nici o simpatie, fetele trebuiau să iasă pe rând, ”să-i petreacă” și ”pe fiecare fecior după care ieșea trebuia să-l țuce (pupe).”

Dacă tinerii conveneau între ei să se căsătorească (adică baiatul o cerea de soție) ,urma ca familia băiatului să vină în vizită la familia fetei, să o ”pețească” (o cerea de noră) și primirea acceptului (binecuvântarea) familiei ei. Și acesta era un moment deosebit, întrucât familia fetei trebuia să dea o masă în cinstea ocaziei.

Au existat și situații când părinții tinerilor nu au fost de acord cu căsătoria dintre cei doi. În aceste situații, cei mai mulți ”fugeau laolaltă”. Această fugă însemna că, cei doi consumau căsătoria, fără a fi cununați (religios sau civil), petrecând un anumit timp la rude sau cum se spunea la Călacea, ”or fugit la firmă” (firma era o fermă agricolă la Batăr, unde călăcenii munceau contra cost și erau cazați acolo), lucru reflectat în descântecele de la hidede (horă) : ”hai mândră să ne iubim și la firmă să fugim … ”.

Ulterior, părinții, de rușine sau pentru că fata rămânea însărcinată, îi primeau acasă. Un episod hazliu s-a întâmplat la un serviciu de cununie religioasă, când mireasa era gravidă, și preotul spune ”să dea Domnul rodul pântecelui” ,iar soțul răspunsde ”este, este părinte”.

Invitațiile la nuntă se făceau verbal, de către chemători îmbrăcați în costume populare, cu tricolor în ”clop” și călare pe cai.

La nunțile ”pocăiești” invitația se făcea la Adunare (Biserica Baptistă), fiind invitați toți cei care doresc să participe.

Mai târziu se renunță la aceste metode, cei doi tineri mergând personal ”pe la neamuri” ca să-i invite. Unii mai șugubeți aveau un stil originar, ”no să veniți să vă mirați și voi pă noi Sâmbătă că să miră tot satu” suna invitația din partea lui Țapiș Moisă și Râpan Marta.

Pregătirea nunții și a mesei se făcea începând de Luni, femeile aduceau ”cinste”: făină, ouă, nuci, varză, găini ,etc (s-a mai păstrat doar parțial, adică doar rudele mai aduc). Începând de Joi, femeile veneau să ajute la pregătirea bucatelor; se ”suceau” păturile pentru tăiețăi, se făceau colacii, pita, sarmalele, etc.

În dimineața nunții, fetele din sat se adunau la casa miresei și o ajutau să se îmbrace. În timp ce o găteau, i se cânta hora miresei.

În ziua nunții, nuntașii din partea mirelui mergeau la casa miresei. La poartă erau opriți de către nuntașii din partea miresei și acolo se desfășura un dialog. Cei dântâi spuneau pentru ce au venit, iar ceilalți le prezenta o altă fată sau o bătrână, acoperită cu lipideu pe cap. După mai multe târguieli ”se împăcau”, dându-și unii altora de băut.

După o scurtă ospătare, alaiul mergea spre biserică. În fața mirilor se mergea cântând, dansând și descântând. La biserică, cei mai mulți rămâneau afară, unde continuau dansul și descântecele, care de cele mai multe ori nu avea treabă cu nunta: ”popa vost și popa nost/ mare drac dă om o fost”.

De la biserică spre casă (unde avea loc petrecerea),cei ce ieșeau să vadă nunta erau descântați, cu strigături fabricate pe loc: ”Asta-i fata jucăușă/ Cu gunoiu după ușă.” sau ”Asta-i fată dă mărit/ Nu ști băga zamă-n blid/ De la ușă pân` la masă/ Când o duce toată-nvarsă”, iar o alta spune ” Câte tute, câte mute/ Toate cu bărbați de frunte/ Numa tu mândră de tine/ N-ai bărbat , numa rușine.”

Tot în drum spre casă se leagă ulița. În mijlocul drumului se poziționau doi oameni deghizați în ”jandărmi” , cu puști de lemn. Când ajungea alaiul la ei ,îi oprea în loc, pe motiv că acolo e granița și nu pot trece, până nu stau de vorbă cu ”împăratul” lor. Atunci era împinsă în drum o cocie (car) în care era un om stând pe un scaun (tronul), costumat în împărat. După mai multe negocieri, se trecea ,după ce nuntașii plăteau vama în pălincă. Uneori se lăsa cu bătaie.

Acest obicei s-a păstrat până astăzi însă a suferit unele modificări; Ulița se leagă cu o sfoară ,de către copii și nașii le dau bani, fără negocieri.

Petrecerea propriu zisă avea loc la casa mirelui, dacă era timp frumos în curte ,dacă nu, în cele 2 camere ale casei. ”Meniul” era compus din ”zamă dă pui”, felul doi ”croampe zdrobite” (piure de cartofi), sarmale, ”curichi” cu carne (supă de varză). ”Prăjiturile” cele mai uzuale erau colac coardă cu mac, nucă sau scoacă, iar despre tortul miresei nici nu se știa. Copiii nu stăteau la masă, ei primeau câte o felie de colac coardă și se jucau pe afară.

Darul de nuntă consta de obicei, în diverse obiecte de trebuință în casă sau veșmânte, prea puțin se ofereau bani (doar familia). Mic Moisă își amintește că el a primit ca și cadou o ”chimeșe” (cămașă) de la „nănaș”, iar soția (Mic Mărioară) a primit o cârpă (batic), iar din partea celor două familii s-au strâns 100 de lei.

De obicei, până își construiau casă, cei doi stăteau la familia mirelui (foarte puțini erau cei care aveau propria lor casă), unde mai erau 2-3 nurori, lucru interesant deoarece ”atunci puteau sta 3-4 nore în aceași casă cu soacra, astăzi nu încap într-un sat”.

Un caz mai aparte, în ceea ce privește căsătoria, a fost cel al lui Pecu (Mic Petru) care după petrecerea de nuntă,și-a dus soția acasă (avea gospodăria lui proprie) și aceasta, sub pretextul că iese până afară a fugit cu Dele Juji, astfel că Pecu a rămas singur, necăsătorindu-se niciodată.

Descântece și chiuituri de la nuntă

”Miresuță rochie albă/ La tătă lumea ești dragă/

Numa la măta urâtă/ Dâr-aceea te mărită.”

”Miresuță draga mea/ Când oa fi soacră-ta rea/

Mătură casa cu ea/ Când oa fi soru-to rău/ Închidel în iștalău/

Și închide ușile/ Să nu-l mănânce muștele.”

”Cât fusei la maica fată, mânca gura mea turtele și obrajii rumenele

Dar de când mă măritai, mâncă gura mea cursuri și obrazul pălmi și pumni.”

”Joacă bine nu te face/ Ori nu joci cu cine-ți place

Căci cu cine-ți place ție/ Ai juca dar nu te-mbie”

”Asta fată joacă bine/ Si mă-nvață și pe mine

Astă fată știe juca/ c-o învață maică-sa”.

”Câtâ-i fata de micuță/ Sare-n sus ca o broscuță

După sapă nu se-apleacă/După jac nevoia-o calcă.”

”Nu mă lovi cu poalee/ Că mi-i rupe picioarele

Nici acelea nu-s picioare/ Care se rupe de poale.”

”Asta fată ști juca/ că-on vățat-o maică-sa

La ișcoală la Tinca/ Joacă mă pă Măria

N-aștepta să zică ea/ că Mării i rușine/ Dacă-o joci îi pare bine”

”Frunză verde de rișcaș/ Mireasa-i după nimaș

Foaie verde de dudău/ Junele-i dîn câcău.”

”Hai nu te bate să mă-n treci/ Că țo-i da mâța să mi-o freci

Pă picioare dă oureci.”

”Pentru o vică dă ovăz pusăi pocăința jos/ Pentru o vică dă săcară lua-i pocăința iară.”

”Pocăi-ma-ș pocăi da nu mă lasă oamenii

Când mă duc la Adunare 2 o 3 îmi ies în cale.”

Nașterea și botezul.

Tinerele perechi erau împlinite atunci când, pe lume, venea un copil (rodul pântecelui). Acesta este un moment de bucurie pentru familia întreagă și pentru neamuri.

Frica de necunoscut, întrucât toți își doreau un copil sănătos la trup și minte, determina tinerele mame să respecte o serie de superstiții:

– femeia însărcinată care trece peste termen, să treacă peste hamuri și va naște curând;

– femeia însărcinată să nu dea cu picioru în mâță, pentru că celui ce îi sunt dragi puii de mâță, îi sunt dragi și copiii;

– dacă pui sare pe capul unei tinere însărcinate, fără știrea ei și duce prima dată mâna la nas, are să se nască băiat, iar dacă pune mâna pe gură ,are să fie fetiță;

– să nu spui unui copil care n-a început să vorbească ”taci” ,că va rămânea mut;

– Vinerea e bună de înțîrcat copiii, etc.

Nașterea era asistată de moașe (fără studii), care tăiau ”buricu” (cordonul ombilical) și timp de 6 săptămâni venea în fiecare zi ,să ”ciupăiască” (spele) copilul și să vadă mama. Întrucât nu existau prea multe cunoștințe medicale, curățirea femeii (eliminarea placentei) se făcea lent și pe o perioadă mai îndelungată. Până la curățire, se considera ”necurată” și nu i se permitea să intre în biserică, de aceea la botez, nașa era cea care ducea copilul în fața preotului pentru a-l boteza.

Apa din băița copilului trebuia aruncată în acelați loc (care nu este umblat; până la botez) sau între flori, ca să fie frumos ca florile. La mână i se lega un fir de ață roșie care să-l ferească de deochi. În cazul în care era deocheat copilul, mama sau bunica puneau 9 bucăți de jar ,să se stingă într-o cană cu apă, după fiecare cărbune se punea mâna dreaptă pe gura cănii ,astupând-o și își ținea respirația (unele femei descântau în gând). Cu apa respectivă i se făcea copilului semnul crucii pe frunte și i se dădea să bea din ea.

La biserica ortodoxă copilul este botezat în apă, în cristelniță, prin scufundare, martori fiind nașii, care de altfel și mărturisesc în numele copilului. La întoarcerea acasă, la intrare nașa zicea de trei ori ”ne-am dus păgâni și am venit creștini”.

În Biserica Baptistă, tot la 6 săptămâni, copilul este dus la binecuvântare, o rugăciune în care pastorul, părinții și biserica cer binecuvântarea lui Dumnezeu peste copil, el urmând a primi botezul la o vârstă adultă, din proprie inițiativă, când poate să mărturisească singur botezul.

Moartea și înmormântarea.

Sentimentul de profundă tristețe și amărăciune față de cei dispăruți, decedați, este reflectat cu prilejul înmormântării, când apropiații (familia) decedatului bocesc și se vaită.

Deși omul este conștient că viața are un sfârșit, moartea nu este așteptată la fel ca și căsătoria sau nașterea, asta deoarece există frica de necunoscut, de ce este dincolo de moarte. În pragul morții, membrii familiei recurg la diferite descântece, de leac, ca cel bolnav să se facă bine, iar dacă nu, cheamă preotul să-i facă rugăciuni, să-l spovedească și să-l cuminice pentru a se putea despărți mai ușor de această lume.

Imediat ce moare, răposatul se așează pe jos (pe vatră) și i se aprinde o lumânare la cap (la baptiști nu există această practică) ,pentru a-i lumina drumul în lumea morților. Răspândirea veștii se face prin anunțarea rudelor, vecinilor și preotului (la baptiști), iar pentru ortodocși se trag clopotele: cu o întrerupere dacă a murit un copil, cu două întreruperi dacă a murit o femeie și trei întreruperi pentru bărbat. Oglinzile sunt întoarse cu fața la perete, ca să nu se vadă mortul și să vină vâlfa mortului, să facă rău celor în viață; trupul este spălat, îmbrăcat cu haine noi și așezat în sicriul care, în prealabil, a fost gătit, punându-i-se pe fund talaș din scândura folosită la fabricarea lui, se tămâiază, se pune lipideul cu cipcă sau brodat, la cap se punea o pernă cu talaș (nu cu pene, pentru a nu duce norocul din casă și de la galiță). Peste mâinile încrucișate se pune un dos sau feligă albă, ca să aibă cu ce se șterge în cealaltă lume, iar în palme o cruce din ceară, semn că e creștin, iar peste mort se punea o pânză și fachiolul.

De la data decesului și până la înmormântare are loc priveghiul, timp în care cei apropiați se îmbracă în negru (doliu) și jelesc, văitându-se: ”di ce ai muritu oare ha, na-i avu-tu casa ta, na-i avu-tu ce mânca” sau ”trage clopotar clopotele tare, să te audă îngerii, să iasă ̓nantea Costanii”.

” Rămâi, maică, în ocol/ Lasă meargă carul gol/ Casa ta, ocolul tău/ Fără tine sta-o rău.”

”Maică casa ta cea nouă/ Cum să rupsă grinda-n două/ Rămasă două grinzele/ Grijește Doamne de ele/ Ca dă astăzi și de mâine/ Numa urma ta rămâne/ Numa urma pîn ocol/ Inde-ai pus piciorul gol.”

În priveghiurile comunității baptiste, după serviciul de priveghi, oficiat de pastor, oamenii cântă cântece religioase, până spre miezul nopții, după care rămâne doar familia și foarte puțini apropiați, care priveghează până dimineața.

Indiferent de confesiunea religioasă, la priveghi erau prezenți permanent câțiva oameni, astfel peste zi se adunau femeile (mai învârstă), care ”mai schimbau impresii” (bârfeau s.n) , seara, când începea serviciul de priveghi, casa era neîncăpătoare:familia, rudeniile (și cele din alte localități), prietenii și consătenii (aceștia stăteau in curte). De la ora 10 seara, femeile mergeau acasă lăsând loc bărbaților. După miezul nopții se răreau, însă erau și dintre aceia care stăteau până dimineța (bătrânii care nu aveau familie, în special, și care probabil se plictiseau acasă). La ora 3 – 4 dimineața, veneau cei care seara nu au reușit să vină.

La priveghiurile ortodoxe se organizează jocurile de priveghi, la care participă tineri și bătrâni. Jocurile de priveghi erau: Baba și moșul, Cătana, Nunta, Țapul, Calul, Morarul, Poșoloaca, Păunul, Jintanii, Negustorii, Ursul, Capra, Roata, Bătutul parilor .

În zona noastră (Olcea) ,cel mai jucat era Calul, Poșoloaca și jocul de cărți.

Calul – se legau doi feciori spate la spate, aplecându-și fiecare trunchiul înainte, până la orizontală. Erau acoperiți cu un lipideu. Aceștia reprezintă calul. Un al treilea fecior încăleca pe ei. Cel dinapoi are o mătură muiată cu funingine în apă. Călărețul merge prin cameră îndreptându-se spre locul unde sunt mai multe fete și feciori. Cel cu mătura dă cu ea în tineri să-i lovească și să-i murdărească. Mătura simbolizeză coada calului ce se apără de muște.

Poșoloaca: cei care nu se supuneau jocurilor erau pedepsiți cu un obiect din lemn, de care era legată o curea sau piele ruptă din tureacul cizmei. Un tânăr ținut cu capul pe genunchiul altui tânăr, era lovit cu poșoloaca și întrebat ” Cine a dat?” cel lovit scăpa doar dacă ghicea.

Jocul de cărți, apare mai târziu și presupunea de fapt un joc de noroc: ”cruce” sau ”21”. Ulterior, jocul de cărți va predomina, iar pentru a mări miza, se jucau pe bani. Între timp, preoții au interzis acest joc, deoarece se pariau sume mari de bani, unii pierzând banii de” boi” (adică au vândut boii și au jucat banii la cărți).

În a treia zi de la deces, avea loc slujba de înmormântare. În Călacea, la baptiști, serviciul se ținea în curtea casei (nu se intra cu mortul în biserică, fiind considerat necurat pentu ”Templul lui Dumnezeu”),iar apoi, alaiul însoțit de fanfara care intona marșuri funebre, se îndrepta spre cimitir. De obicei, predica atrăgea atenția asistenței că omul trebuie să se pregătească pentru întâlnirea cu Creatorul, pentru că moartea poate lovi oricând, și acest lucru trebuie făcut cât timp omul este în viață, deoarece după moarte totul e în zadar. La groapă, pastorul amintea celor prezenți faptul că ”țărână suntem și în țărână ne întoarcem”.

În tradiția ortodoxă, sicriul este scos din casă cu picioarele înainte, la trecerea pragului, sicriul se lăsa și se ridica de trei ori, iar ușile se închid și deschid de trei ori în spatele mortului (se deschide calea spre lumea umbrelor). Pentru ca mortul să nu mai știe veni acasă, se întoarce masa (sau scaulele), pe care a fost așezat sicriul, cu picioarele în sus.

Trupul neînsuflețit, este dus mai apoi, cu sicriul, la biserică, unde preotul oficiază slujba religioasă, iar cantorii cântă hora mortului. Din biserică mortul este dus la cimitir, cu cocia mortuară. La cimitir, în groapă, se arunca bani, ca mortul să aibă cu ce plăti cele 24 de vămi ale văzduhului, iar în semn de pomană se dă găina peste ”copârșeu” unor copii din familii nevoiașe.

De asemenea,au fost și cazuri când în groapă s-au depus și unelte și scule ale defunctului, pentru a nu veni după ele. Preotul rostește rugăciunea de pecetluire a mormântului și se acoperă sicriul cu pământ.

În numele familiei, preotul invită participanții la comândare sau ”pomana mortului”, cu mâncare și băutură, unii participanți făcând exces și ajungând acasă pe trei cărări.

Alte obiceiuri și credințe.

Sântarea sao sorozașu-l.

În trecut, pentru cei care nu făceau armată era o mare rușine. De aceea, înrolarea în armată însemna trecerea din rândul ”pruncilor” în rândul bărbaților. Cel cu armata făcută se putea însura, adică putea întemeia o familie, cu alte cuvinte, devenea responsabil, nu numai pentru el, ci și pentru soția și copiii lui. Datorită acestui fapt, chemarea tinerilor în fața comisiei de verificare a stării de sănătate, în urma căreia se hotăra dacă tânărul este apt sau nu pentru a satisface stagiul militar, era marcat printr-un eveniment deosebit, cunoscut în loc ca sorozaș sau sântare.

După ce primeau înștiințarea de a se prezenta în fața comisiei, feciorii anunțau fetele (un fel de fală, mândrie), care trebuiau să pregătească acest moment. Astfel că, toți feciorii din sat care au primit chemarea, se întâlneau într-un loc stabilit (acasă la unul dintre ei),se urcau în cocie și mergeau la Tinca, la gară, de unde luau trenul la Salonta, unde trebuiau să se prezinte în fața comisiei. Cocia, caii și feciorii erau ”împănați” (împodobiți) cu ”pene” (flori) din hărtie creponată, luată de la pernele (din paturile de la uliță) fetelor, care o transformau în flori, purtate de feciori (fiecare fată își împăna drăguțul) și cununi peste cai. Când porneau luau și sticla cu pălincă, și mergeau cântând ”Eu mă duc, codrul rămâne/ Eu mă duc satul rămâne.”

Momentul acesta era unul deosebit și pentru familie, deoarece, părinții știau că de acum înainte, copiii lor sunt bărbați și în curând își vor lua viața în propriile mâini.

În fața comisiei se prezentau, goi pușcă, iar medicii din comisie puneau verdictul:apt sau inapt. Inapt însemna o mare rușine, șansele lui de a întemeia o familie în viitorul apropiat, fiind foarte mici, fetele considerând (influențate de mame) că ”acela nu-i om care nu face armata”.

După sântare/sorozaș, tinerii se întorceau acasă, în același stil în care au plecat, și așteptau să fie chemați la Oradea, unde primeau ordinul de încorporare. Cu o seară înainte de încorporare, mergeau de la unul la altul, pentru a-și lua la revedere de la părinți, și beau vin (semn al bărbăției), astfel că, uneori ajungeau dimineața, mahmuri în unitate. La plecare, cu valiza de lemn în mână, familia și vecinii îl ”petrecea”, cu lacrimi și încurajări. Armata dura doi ani, după care, de obicei, se însurau. Nu timpul petrecut în armată li se părea cel mai dificil, ci doru ”dă drăguță” (sau de soție și copil în unele cazuri).

Strâgoii.

Într-o societate înrădăcinată în tradiții și credințe, transmise din generație în generație (ancestrale chiar s.n), un rol aparte l-au avut strâgoii care duceau laptele de la vaci.

Încercând să caute explicații logice pentru lipsa laptelui de la vacă, probabil, nedorind să accepte că vina le aparține, deoarece vacile erau puse la jug, sleite de puteri și slăbonăgite din cauza lipsei nutrețurilor de calitate, au încercat să găsească alte cauze.

Astfel, unele vaci erau inscripționate pe coarne ”tomnită să nu-i poată duce laptele” , probabil acest lucru ajuta proprietarii să vândă vaca mai bine și mai scump (s.n).

La fătare ,ca stâgoii să nu-i ducă laptele, trebuia ca proprietarul să doarmă în iștalău cu vaca trei zile, că atunci nu se mai apropie strâgoiul de vacă. De asemenea, tot ca metode de a împiedica strâgoii de a duce laptele, era prinderea unei potcoave de pragul grajdului (fierul alungă stâgoii) sau se arunca zadia înaintea vacii ,înainte de a intra în iștalău, seara, când venea ciurda.

Dacă strâgoiul nu a putut fi împiedicat să ajungă la vacă, atunci trebuia ca proprietarul vacii să meargă acasă la strâgoi și să ia, fără a cere ”un pumn de abrac” pe care să-l dea vacii. De unde știa proprietarul cine-i strigoi? Din gura satului. În satul Călacea, strâgoi ”era Huldăr, pentru că și mamă-sa era strigoaie deoarece nu avea o ureche” ,în credința satului, pierzându-și-o în timp ce a fost prinsă la vacă și respectivul i-a tăiat o ureche ca să o însemne. Strâgoii luau chip de animale, în special pisică, dar și câine sau lup. Așadar, ca să se știe cine-i strigoi, când era prinsă pisica la vacă, i se tăia urechea, ca semn.

O altă metodă de a descoperi strâgoiul era ca ”să bați cu o rudă de cuptor (de pâine) părăsită laptele vomitat de strigoi ”,că atunci vine strâgoiu acasă la tine, deoarece îl doare”.

Mic Moisă, puștan pe atunci, își amintește cum împreună cu doi prieteni , de aceași ”samă” (vârstă), Pătru (Iagăr Petru) și Ioanea Țâcului (Ile Ioan), au bătut laptele strigoiului pe acoperișul de paie al cuptorului de pâine. Fiecare a lovit de trei ori cu ruda părăsită, și atunci apare Huldăr (ei au încremenit, nu au mai putut nici vorbi, deși înainte au fost viteji) care venise la tuns, deoarece tatăl lui Mic Moisă era frizer de ocazie.

De asemenea, în folclorul local, ”Huldăr o murit bătut dă Opinca”. Se credea că Huldăr, transformat în pisică, a fost prins de Opinca (o poreclă) la vacă și a bătut pisica până ce a murit,

murind astfel și Huldăr. Interesant lucru este însă și credința că ”dă când o venit comuniștii nu ar mai fi fost nici strâgoi”. Probabil, am spune noi, poate pentru că nici nu mai aveau la ce să vină, întrucât comuniștii luaseră vacile oamenilor și le-au dus la colectiv, aceștia rămânând cu iștalăul gol, nici strâgoii nu mai aveau după ce umbla.

Alte credințe de acest gen erau:

– ”călcatul în urmă rea” – dacă mergeai noaptea pe hotar sau prin pădure aveai toate șansele să calci în urmă rea. Lipsa cunoștințelor și informațiilor erau suplinite de aceste credințe populare, care încercau, practic, să ofere o explicație logică lucrurilor neștiute. De exemplu, Boloș a avut doi copii care s-au jucat cu mingea în ogradă, pe mejdie (acesta era locul cel mai diabolic pentru urmele rele) și la scurt timp au murit amândoi. Toată lumea știa că au călcat în urmă rea, copiii nefiind duși la un medic care să pună un diagnostic.

-”cur dă ghinaț” – această credință hazlie, era practic o formă de speriere a copiilor de a nu fura ouă (probabil furtul ouălor era un lucru obisnuit s.n), deoarece cine fură ouă,i se face în cap ”cur de ghinaț”. Practic era o ciupercă, care determina căderea părului dintr-un anumit loc din cap (nu foarte întins), unde rămânea chel.